Vremea cireșelor

în opera lui Constantin Munteanu

Cursa rapidă, Editura Junimea, 1982

– Primele amintiri... – face Mihai un gest evaziv – cred că-s..., dacă socotesc bine, de pe la doi-trei ani.
Aveam o cămaşă lungă, din cînepă, pînă la călcîie şi fugeam, mai bine-zis mă ţineam după surorile mele.
Era vară, mama era la secerat, tata căra snopii de grîu la arie, cînd trecea prin faţa porţii oprea boii şi venea
să ne vadă; surorile mele se urcaseră pe o scară într-un vişin iar eu, rămas jos, plîngeam, sau înjuram, aşa
spun ele, că mai întîi am învăţat să înjur, evident, din astea... mai moi; fiind mai mic, mă necăjeau toţi...
Cred că asta-i una din primele amintiri, sau alta, cînd, ducîndu-mă la Tîrgu Frumos, la o mătuşă, cred că
tot în vara aceea, am văzut-o cum a băgat în rolă, în camera cea bună, castronul cu cireşe, din care îmi
dăduse un pumn, şi eu, profitînd de neatenţie – era duminică şi la mătuşă-mea era multă lume –, m-am
furişat acolo şi am început să mănînc. Tata, făcut de rîs cum s-ar zice, a vrut să mă atingă, dar mătuşă-mea,
care mă iubea foarte mult, i-a făcut un tărăboi, şi, de-al naibii, mi-a dat tot castronul. (Cursa rapidă,
Editura Junimea, 1982)

Teona, Ed. Junimea, 1989, pag 7

Săptămîna trecută, după un schimb de noapte, a hotărît să rămînă şi-n schimbul de dimineaţă. La ora şase, i-a
predat situaţia secţiei şefului din schimbul întîi. Pînă la şapte şi jumătate, cînd începe programul celor cu muncă numai de
zi, s-a dus în birou şi a pus capul pe braţele aşezate unul peste altul pe luciul sticlei, sub care stau fotografiile fetiţei la
diferite vîrste şi cîteva decupaje din ziare, printre care şi o superbă poză a lui Marquez stînd desculţ la masa de scris şi o
reproducere după un tablou de Repin, în care Tolstoi stă la masa de scris cu piciorul stîng sub el, într-o încăpere
sărăcăcioasă, pe peretele căreia stau agăţate o coasă şi un ferăstrău.Din somnul greu şi adînc, zbuciumat de chinul unui
vis în care se străduia să explice de ce un scenariu de film trebuie să aibă un conflict măcar pe măsura unei piese de
teatru, a fost smuls de sunetul strident al telefonului, semn că era chemat din afara combinatului. S-a întristat la gîndul
că-l sună Ana, să-i relateze cine ştie ce boacănă făcută de fetiţă, să-l scoată pe el vinovat că ea a ajuns tîrziu în staţia de
autobuz ori să-l întrebe de ce n-a venit acasă cu schimbul de noapte, să-şi fi luat liber azi, deşi el i-a explicat aseară că
vrea să adune mai multe zile lucrate în plus, pentru ca la vară, pe vremea cireşelor, după ce-şi va umple iar geanta cu
conserve, să plece la ţară, în casa părintească, să stea singur cuc, să poată scrie la romanul pe care îl are în plan.

Pag 159:
– Cu banii ăştia faci un concediu, Ioane, întoarce Mihai privirea spre prieten. Şi rămîi toată viaţa cu sufletul
ciuntit. Noi, din fericire, mai sîntem încă o generaţie de indivizi cu sufletul întreg, legat de-o bucată de pămînt. Eu mă
întorc în Sînzieni şi pot arăta: pe aici păşteam porcii împreună cu Ion al lui Arbore şi furam cireşe din grădina de la rîu
a lui naşu Ion. Copiii mei ce vor putea spune peste ani? Că au stat zile întregi închişi într-o sală mirosind a urină şi au
fost colegi de oliţă cu cutare şi cutare?...
Pag 172:
Vremea cireşelor. Cristina a auzit de la colegii de cămin că au apărut şi i-a spus lui Mihai. Au umblat împreună pe
la toate aprozarele şi prin piaţă. Într-un oraş de munte, trufandalele sînt rare, sau lipsesc. Mihai promite fetiţei că vor merge
acasă, la ţară, şi-o să mănînce cireşe cîte vrea. Ea nu crede şi plînge. Atunci, Mihai promite că mîine îi va aduce. Are un
coleg care pleacă la Bucureşti şi nu stă decît o zi. Dar colegul n-a mai ajuns în piaţă. Oricum, la sfîrşitul săptămînii vor
pleca la Sînzieni. Doar două-trei zile, pentru cireşe. Pentru roman, nu, că n-a avut timp să-l înceapă. Într-un film al lui
Nikita Mihalkov, în prima sa replică, eroul principal – pictor – spunea că o dată cu venirea verii începe şi revoluţia
culturală. Apoi, acelaşi erou era prezentat căznindu-se să mute un divan mare, să-şi poată organiza interiorul pentru
sezonul cald.

Pag 174:
...Iar realitatea l-a acaparat în fiecare zi tot mai mult. E drept, îşi pusese în gînd ca, în vremea cireşelor, să meargă
acasă şi să scrie la roman. Va pleca sîmbătă, cum a hotărît, dar pentru două-trei zile şi numai pentru cireşe. El şi copiii.
Ana nu poate lipsi de la serviciu. De fapt, nici nu încearcă să-şi ia cîteva zile de concediu; Mihai o bănuie că-i mereu
un fel de „Ghiţă contra”, priveşte cu dispreţi disimulat cu greu casa de la ţară. „Ai mei, la Viena…”, exclamă Ana
uneori, dar se opreşte mereu aici, poate şi pentru că nici ea nu ştie cît adevăr este în originea ei, dar mereu se înfurie
cînd vine vorba de Vlad-haiducul, despre care se scrie şi-n Spovedania de la Mănăstirea Bunavestire. Încărcaţi cu hrană
rece pentru trei zile, Mihai şi copiii coboară din cursă la o margine de şosea, de unde, peste un deal, vor ajunge acasă.
Noaptea precedentă a plouat şi se merge greu. Cristina abia ridică picioarele din cauza pămîntului care i se lipeşte de
ghetuţe. Dar cînd aude broaştele cîntînd, fuge cît poate, să le vadă. La primul cireş, din marginea satului, plînge să i se
dea cîteva. Mihai îl ridică pe Adrian în braţe, să poată ajunge la o creangă. Acasă, cei doi cireşi din grădină întrec orice
gînd optimist. Adrian se mută din cel altoi în cel negru, iar după cîteva ore, înapoi în cel altoi. Şi tot aşa, pînă seara
tîrziu. Cocoţată pe scară, Cristina seamănă cu o mască: doar ochii i-au rămas curaţi. Mihai păzeşte scara. Ia aminte la
fericirea copiilor şi-n sufletul lui, imaginea mamei sale e mai vie ca oricînd. Să fi avut vîrsta Cristinei, ori cu un an-doi
mai mult, cînd, într-o primăvară, mama sa, chemîndu-l de la joacă, l-a luat cu ea în pădure, unde au scos mai mulţi pui
de cireş, de păr şi de măr. I-au sădit într-o grădină din marginea satului, pe care, mai apoi, au luat-o cei de la comună,
să planteze duzi pentru viermii de mătase, deşi în sat erau zeci de asemenea copaci. După colectivizare, acolo, s-a
construit casa agronomului. Doar doi cireşi au plantat atunci în grădina din spatele casei lor. Unul a rămas aşa, negru
şi amar, iar celălalt a fost altoit.
– Să vă îngrijiţi de pomi! le spunea mereu mama lor. Să aveţi la ce trage... Voi o să plecaţi în lume, dar omu-i
ca pasărea, măcar o dată pe an tot trece pe la cuib...
Spre seară, cînd merge la cimitir, să ducă florile aduse de la oraş şi să aprindă o lumînare la capetele părinţilor,
Mihai se întîlneşte cu preşedintele ceapeului. Au primit vagoanele cu îngrăşăminte şi-s foarte mulţumiţi. Nici nu
sperau. Credeau că-i vreo greşeală de expediţie. Noroc de-un telefon al lui Mihai dat atunci, prin care îi anunţa.
– Am auzit că se discută de casa mea şi a lui Ion Arbore... aduce Mihai vorba.
– Să ne mai faci rost de îngrăşăminte, dacă poţi. Casa, deocamdată, n-ai teamă! îi răspunde preşedintele. Uite-
ţi verişoara, frumoasa doamnă Violeta Vlădeanu, arată preşedintele cu coada ochiului spre femeia care se apropie,
venind dinspre staţia de autobuz.
Cu greu, Mihai recunoaşte în femeia aceasta pe fata naşului său, Ion Vlădeanu; merge elegant, în ciuda celor
două sacoşe pe care le duce cu greu în mîini. Nu-şi mai aduce aminte cînd a văzut-o ultima oară. Crede că-n vara în
care a muncit pe litoral, în Eforie Sud, la Spaţii Verzi; uda noaptea florile împreună cu naşul Ion, care stătea fugar, să
nu-l prindă şi să-l pună să semneze cerere de intrare la colectiv. Toamna, înainte de-a merge la liceu, că trecuse în
ultimul an, a venit cîteva zile pe acasă. Naşul Ion îi dăduse bani, să-i aducă Zînicăi, naşa lui de botez, că numai ea, pe
cînd era fată mare, şi cu părinţii săi, bătrînul morar Drăgulin şi soţia, l-au botezat pe el. Ion a luat-o pe Zînica mult mai
tîrziu de soţie, pe cînd Mihai avea vreo 4-5 ani. În seara cînd i-a dat banii naşei Zînica, a apărut şi o fată murdară toată
de cît făcuse curat în coteţul porcilor. „L-ai văzut pe tăticul? E bine?” îşi aminteşte Mihai ochii ei mari, lucind de
bucurie, sau numai nerăbdători să afle. Acum, e-o adevărată doamnă… Cei doi o salută; ea abia le răspunde, fără să-i
privească.
– Nu te supăra că-i aşa, Mihăiţă, îi şopteşte preşedintele colectivei. Pune-te în locul ei… Au angajat-o la gostat,
că are studii economice, dar au pus-o doar magazineră. S-a întors de la facultate cu burta la gură… Se zice că naş-ta
Zînica a murit de inimă rea… Mereu a fost căutată de…, bate preşedintele pe tăcute cu două degete pe umăr, semn că
este vorba de oameni cu grad; se zice că prietenul ei, care-o fi şi tatăl copilului, a fugit peste Dunăre… Are-o fetiţă de
toată frumuseţea. Şi tot Cristina o cheamă, ca pe a ta. Şi fata lui Vasile Vlădeanu de pe Vale, mărişoară de-acum, că
stă noaptea pînă tîrziu cu băieţii pe drum, tot Cristina – frumuşică foc!... Daţi dracului voi, ăştia, Vlădenii…

Pag 176:
Merge în camera vecină să ia o sticlă din ţuica făcută în toamnă. Bea. Apoi mănîncă un castron de cireşe din
găleata umplută aseară. Stă pe cerdac şi scuipă sîmburii departe, în curte, sub bolta de viţă de vie. Aici, pe cerdac, a
stat acum doi ani vara şi-a terminat romanul aflat încă la editură. Păcat că, spunîndu-şi cuvîntul timiditatea, nu poate
insista mai mult pentru soarta romanului, să-i fie citit în redacţie, să plece spre tipar. Dacă-n martie ’71 avea cap şi
dădea drept de premieră pentru piesă Teatrului Naţional din Iaşi, la sala studio, e drept, n-ar fi aşteptat unsprezece ani...
Din cameră se aude glasul Cristinei. S-a ridicat în capul oaselor şi, somnoroasă, plînge tare, cu lacrimi mari.
O doare o măsea. Mihai îi dă o jumătate de antinevralgic şi-o ţine pe braţe, s-o liniştească. Fetiţa tot plînge. Atunci,
Mihai îi tamponează măseaua cu vată muiată în alcool. Spre ziuă, Cristina adoarme cu capul pe braţele lui. Adrian
doarme tun. De cîteva ori, a spus ceva prin somn, vreo impresie a zilei. Se culcă şi Mihai. Cînd se trezeşte, soarele
a trecut de streaşină casei – e-aproape amiază. Copiii mai dorm. Se anunţă o zi frumoasă. Pînă ce Mihai pregăteşte
masa, copiii se duc la cireşe. Nu mai pot fi daţi jos din copac. Spre seară, sora mai mare a lui Mihai, care lucrează
în oraşul din apropiere, vine să-i vadă. Aduce şi un pui fript, dar copiii nu vor decît cireşe. A vorbit şi cu Ana la
telefon.
– Zice c-a sunat-o o doamnă de la combinat, Tamara, care a întrebat cînd te întorci, că s-a anunţat o delegaţie
de la un combinat de confecţii, pentru produsele de care te ocupi. Ce să-i spun Anei? Cînd te duci acasă?
– Cînd se satură copiii de cireşe.

Sfârșitul înserării, Editura Junimea, 1989

Pag. 39:
Bagă un braţ sub cap şi cască prelung, simţind deja cum lumea se învîrte cu el: se învîrte, se învîrte...
şi, tîrziu, ca prin vis, ori poate chiar în vis, aude lîngă el un „bună seara!” clar, cristalin...
(Peste ani, venind aici pe vremea cireşelor, singur sau însoţit de fetiţa sa, că soţiei n-au să-i facă
plăcere drumurile la Sânzieni, se va întinde pe acelaşi pat şi, închizînd ochii, va rechema în gînd seara asta.
După ce o va fi descris într-un roman al său, aura ei de vis va fi dispărut; povestea va fi în egală măsură a
lui, ca şi a tuturor cititorilor. „Merită?”, va vrea să se întrebe uneori, întristat de pierderea aceasta, dar îşi va
aminti că răspunsul îl are dat deja de mult, de cînd, urcat la mansarda blocului Yanis, a pierdut cursa către
Premiul Nobel pentru Fizică, gîndul său fierbinte din liceu, şi a înţeles că alta îi este menirea; crede că atunci
a acceptat să fie scriitor...
„A acceptat”... – de ce o asemenea formulare?!... „Mihăiţă al meu, se spune că omul se teme de Timp,
iar Timpul de Piramide; aşa-i şi cu cei ce ne hotărăsc destinele, ăştia de-şi zic politicieni: toţi oamenii se
tem de ei, dar ei, ţine minte!, se tem de cuvîntul scris. În alte ţări, se tem întîi de vot, care la noi e-o batjocură,
abia apoi de cuvîntul scris.”)
– Bună seara, Mihai! aude din nou vocea clară, cristalină.
Tresare. Se ridică puţin în coate, apoi se retrage înspăimîntat, pînă se lipeşte cu spatele de peretele
rece. Prin ochii înceţoşaţi de băutură, dar mai ales de primele minute ale unui somn adînc, vede în faţa sa
conturul unui chip uman, care se mişcă.
– Mihai! ţipă femeia scurt, zgîlţîindu-1 puternic, să-l dezmeticească, apoi se retrage, să poată fi văzută
mai bine.
Mihai se freacă îndelung cu dosul pumnilor la ochi.
– Cine eşti?! întreabă el încă speriat, dar cînd ochii lui văd bine, recunoaşte femeia în pardesiu verde,
cu o beretă din acelaşi material, aşezată tinereşte, lăsînd să-i fugă spre frunte o buclă a părului castaniu.
– Chiar nu mă cunoşti? întreabă tînăra.
– Nu, clatină Mihai din cap, iar mişcarea asta îi produce o durere mare, parcă ar avea bile de oţel
băgate în craniu.
– Sînt Scufiţa Roşie, spune musafira, lăsînd să-i scape urma durerii ce-i taie în două zîmbetul.

Pag. 355:
– Mama îmi reproşează uneori că am apucături despotice, că semăn tatii. Vorbeşte-mi, te rog, de tata!
Cum a murit? Odată, înainte de-a pleca, a venit soţia lui la mine, la institut; arăta jalnic; Doamne, cum o
uzaseră greutăţile! M-a implorat să le fac o vizită, să mă cunoască şi tata. Puteam să merg, dar n-am vrut.
Acum îmi pare rău. Cînd sînt singură în vreun hotel, noaptea, mi-e teamă să nu-l visez, să nu mă cheme la
el. Ştii, mama zice că-i semn rău cînd te cheamă un mort...
– Pe tata-Ion nu-l visezi?
– L-am visat o singură dată, va rîde Viorica. Se făcea că uitasem să dau mîncare purceilor şi m-a
urecheat. Dimineaţa, cum mă sculam, luam repede vaca de funie şi plecam s-o pasc în fundul grădinii tale,
pe malul iazului Broscoi, unde iarba era grasă; vara intram la tine în grădină să fur cireşe, sau stăteam pe
salcia aceea bătrînă, poreclită salcia-pat, şi citeam romane. Uitam mereu de purcei. Cînd îl supăram rău,
tata-Ion mă mai urechea, sau îmi dădea cu palma la fund; avea o palmă mare, plină de bătături.
– Unde dă tata, creşte fata, se zice. Dovadă că fundul tău a crescut exact cît trebuie, o ştii foarte bine!
Viorica va rîde, bine dispusă, în timp ce Mihai îşi va face de lucru cu bijuteriile femeii, lăsate pe
noptieră; le va cerceta atent, să nu se observe că-i indispus.
– Mihai, la ce te gîndeşti? Văd că te încrunţi.
Femeia va fi venit deja pe marginea patului, aşezîndu-se graţioasă, cu gesturi studiate. Degetul ei
arătător îi va ridica bărbia, obligîndu-l s-o privească. Ochii lui Mihai vor fi trişti, învăluiţi de nelinişte.
– În Piaţa Tian’an Men, cînd ne-am văzut, ne-am privit o clipă, apoi tu ai desfăcut braţele şi-ai fugit
spre mine, nu?
– Da, aşa-i. Ce-i cu asta?! se va mira Viorica.
– Am impresia că scena mi-e cunoscută, am visat-o sau, vreodată, închipuirea mea... Cert e că... nu
ştiu... parcă ameţesc... Mai bine să mă bucur de prezenţa ta aici! va schimba el vorba, alintînd-o.
– N-am glumit cînd ţi-am propus să rămîi, Mihai. Nu-mi da răspunsul acum. Dacă eşti hotărît,
mergem la graniţa cu Hong Kong, ori la Macao şi treci fără probleme; chinezii nu-i legitimează pe albi, că
toţi îs veniţi din Vest cu afaceri; în două zile suntem la mine la fermă; voi reveni luna viitoare în China să
perfectez contractele. Dacă vrei să te mai gîndeşti, să te sfătuieşti şi cu soţia ta – poţi spune că suntem
verişori, că-s şi eu din viţa Vlădenilor… – te întorci în ţară şi pleci de acolo. Îţi jur că nu vreau să te despart
de familie! M-aş bucura să te ştiu aproape, să vă ofer un alt viitor… Închipuie-ţi ce Medicină ar face băiatul
tău în America!... De fată, ce să mai vorbesc?! Va intra la un colegiu, apoi la o facultate… – banii sunt
problema mea, Mihai! Am să te iau să lucrezi la firma mea, îţi cedez jumătate din acţiuni, dacă nu ştii ce-s
acelea, ai să înveţi, vei fi asociatul meu cu drepturi egale – am nevoie de un om de încredere. Întoarce-te,
gîndeşte-te, încearcă să afli şi cam ce-ar spune soţia, apoi îmi vei da un semn; eu îţi voi trimite, legal, nişte
bani într-un cont, să poţi face o excursie la Paris, la Viena, Istanbul – indiferent!... De-acolo, îmi vei da un
telefon... Apoi vom aduce şi familia. De ce zîmbeşti?
– Cu şaptesprezece ani în urmă am scris o piesă de teatru cu tema asta. Acum îi trăiesc, parţial,
conflictul. Finalul rămîne acelaşi. Nu e prima oară cînd întîi scriu apoi trăiesc, dar în plan real, acel conflict.
– Mihai, lasă literatura…
– Scufiţo, va rîde Mihai, alintînd-o cu infinit drag, lasă tu visele de copil plecat spre bunicuţa din
capătul celălalt al satului… Ia zi-mi, acolo, în America, ai vreun prieten în Congres?
– Nu. La ce-mi trebuie?! Acolo n-ai nevoie de pile ca să te afirmi sau să rezolvi…
– Acolo! se va înfuria Mihai, retezîndu-i vorba. Dar în România mea actuală, da! Evrei nu suntem,
va începe el să enumere pe degetele mîinii stîngi, deci, nici o şansă; armeni, nu, ca să ne sară în ajutor
comunitatea internaţională; nici măcar saşi, să ne cumpere cei din Germania Federală… Dacă eu, cu banii
trimişi legal de tine aş obţine excursia plănuită într-o ţară care să nu mă facă pachet şi să mă trimită înapoi
în lagăr, chiar crezi că lagărul românesc o să dea familiei mele viza de plecare aşa uşor?! Imediat după
rămînerea mea în Vest, băiatul va fi dat afara de la Medicină, fiică-mea, care se mîndreşte c-a fost aleasă
preşedintă de detaşament pe şcoala elementară pentru că-i cea mai bună la învăţătură, va fi dată într-un fund
de clasă, iar soţia vă rămîne fără serviciu… Asta-i perspectiva, să nu ne îmbătăm cu apă rece! Cunosc o…,
va ofta Mihai, neştiind cum să spună mai delicat povestea acelei savante din Chimie, pe care el a cunoscut-
o la Sinaia, da, cunosc o…, de fapt am auzit de marea cercetătoare în Chimie, Simona Poenaru, soţia marelui
tenor Tiberiu Poenaru; a rămas în Occident după un congres de Chimie. Fetiţa ei şi-a… („şi-a mea”, ar fi
vrut să spună Mihai, dar s-a oprit la timp), mda…, fetiţa ei şi băieţelul, rămaşi cu bunica lor în ţară, au răbdat
foamea şi anchetele; cred că şi percheziţiile de intimidare… Au primit viză de plecare numai după
intervenţia unui influent politician american, mare meloman, admirator al tenorului. Noi pe cine avem
dincolo?! Neam de neamul nostru s-a trezit în Sânzieni, a muncit ţărîna Sânzienilor, udînd-o cu sudoarea
lor, apoi s-au oferit şi ei aceleiaşi ţărâne. Din satul nostru de oameni gospodari, eu am fost, totuşi, primul
care s-a dus la şcoală mai departe iar tu, prima care a plecat spre alte zări, să se poată împlini. Tu te-ai oprit
în America, pentru că doar acolo ai aparatele cu care lupţi să cucereşti Premiul Nobel; eu rămîn în România,
pentru că doar acolo am aparatul meu, cu care să ajung la sufletul oamenilor – limba română… Oricum,
invitaţia ta m-a onorat. Este, poate, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste ce mi s-a făcut vreodată şi-ţi
mulţumesc!

CRISTINA, vol. 1: Pentru o salbă de mărgele, Ed. Junimea, 2012

Pag. 33:
Dar plăcerea e la cireşe… Anul acesta m-am amuzat copios cu bunicul meu. Nişte ţânci din sat ne pândeau
când plecam de acasă, la ogorul de pe deal, şi veneau la furat cireşe. Într-o zi, eu şi bunicul ne-am dus la ogor, apoi, pe
furiş, prin grădina unui vecin, am venit acasă şi am privit; ţâncii repetau ceea ce făcusem şi eu împreună cu prietenii
din sat, cu ani în urmă, dar şi bunicul îmi spunea că şi el făcea la fel… Eu nici nu concep frumuseţea unei livezi de
cireşi în absenţa copiilor care vin la furat… E cea mai nevinovată hoţie…

Pag. 198:
Se teme că ar putea intra în panică, nu e sigură că mai rezistă mult timp aşa încordată. Trebuie să se
încurajeze singură, cum face când ajunge într-un impas. Se va gândi la ceva frumos, ceva care o ajută mereu.
...Braţul mamei întins cu infinită dragoste, chemând-o la pieptul ei... Abia se trezise din somnul ce-o
cuprinsese când a coborât din cireş şi s-a întins pe brazda de lucernă cosită, unde a adormit în timp ce nenea
Mihai împletea o coroniţă din sânzienele crescute în gard. Când s-a trezit, era pe un pat lat, moale, într-o casă
străină. A intrat în camera alăturată, de unde se auzea râsul mamei. Nenea Mihai stătea într-un fotoliu tras aproape
de pat. Mama ei stătea tolănită pe canapea, cu picioarele desculţe sprijinite pe genunchii lui nenea Mihai. Cristina
nici nu a apucat să spună ceva că braţul mamei s-a întins, revărsând o dragoste imensă în gestul lui, aşa cum n-o
mai făcuse vreodată, dar cum sufletul ei de copil a aşteptat-o mereu. „Adevărata Prinţesă Sânziană eşti tu – i-a
şoptit la ureche nenea Mihai, punându-i pe cap coroniţa de sânziene împletită mai devreme, cât ea a mâncat cireşe
din coşuleţul aşezat lângă ea pe brazda de lucernă. Mamei îi trebuie altă coroniţă; ei o să-i împletesc una de
împărăteasă”, a continuat să-i şoptească nenea Mihai în vreme ce nasul ei, îngropat între sânii mamei inspirau
parfumul matern. Fiorul de-atunci n-a părăsit-o vreodată. Dacă ar opri maşina şi ar coborî în stepa ucraineană, e
sigură că văzduhul întreg ar învălui-o în acelaşi parfum...
Cu amintirea asta a trecut multe hopuri. Îl va trece şi pe acesta.

Pag. 224:
O femeie cam de aceeaşi vârstă cu Tamara, îmbrăcată cu şorţ şi cu mănuşile de menaj atârnându-i lung în
faţă, intră şi pune pe masă o ceaşcă plină cu cafea aburindă.
– Ea este Irina Alexandrova, stă la noi de când erau băieţii mei mici – o informează Tamara. Ieri n-ai
văzut-o pentru că a fost la casa lor de rugăciune; e adventistă, sâmbăta nu lucrează deloc. De altfel, – râde ea –
zacusca şi dulceaţa de fragi, de fragi, nu de căpşuni – precizează –, mi le fac singură, e plăcerea mea.
Irina vine iar din bucătărie şi pune în faţa Cristinei o farfurioară cu dulceaţă. Fata mânuieşte cu delicateţe
linguriţa, să poată lua câţiva fragi şi puţin din siropul de un roşu sângeriu, mai mult din obligaţie, înciudată la
gândul că deja blugii şi-i simte în fiecare zi tot mai strânşi, dar imediat ce gustă, face un gest involuntar de
surprindere. Înghite, mai ia o linguriţă, apoi se întoarce spre Andrei.
– Şi-au păstrat toată aroma! – spune ea cu entuziasm. Tăticul are voie să guste? – întreabă în germană.
– O linguriţă-două, da – încuviinţează Tamara, încântată de aprecierea fetei.
Încep amândouă o discuţie lungă despre dulceţuri, se ascultă cu plăcere şi se completează adesea. La
dulceaţa de cireşe amare, vorbeşte doar Cristina, povestind cu haz cum niciodată nu poate lucra cu mănuşi subţiri
de cauciuc natural şi explică ce repede şi ce simplu scoate ea sâmburii, parcă mâinile ei ar fi un automat. Dulceaţa
de nuci, însă, o enervează; atunci când curăţă nucile, pigmentul verde trece şi prin mănuşile de cauciuc,
murdărindu-i degetele. Râde şi-şi arată degetele încă pătate puţin de nuci:
– Vara, de când apar cireşele amare, apoi nucile pentru dulceaţă şi până se culeg nucile toamna, degetele
mele sunt negre – spune ea.
Imediat, Tamara povesteşte cum a fost învăţată de Mişa să păstreze legumele proaspete peste iarnă.
– Mişa, ăta moi liubimâi muj – arată ea spre o fotografie de pe peretele de lângă pianul cu coadă. O, scuză-
mă, ţi-am spus în ruseşte; mi-a scăpat; e expresia mea favorită; înseamnă acesta este soţul meu drag – spune în
germană în timp ce braţul ei face o volută elegantă, arătând fotografia soţului, asemănătoare celei din dormitor.
Irina intră şi spune ceva. Tamara şopteşte „minutucicu”, scuză pe care Cristina o ştie de pe vremea când
mergea în talciocul din Chişinău, şi iese pe o uşă alăturată celei care duce la bucătărie.
– Irina i-a spus că masa e gata – şopteşte Andrei Cristinei.
Tamara a apărut în uşă şi spune ceva. Sunt invitaţi în altă încăpere, în jurul unei mese ovale, pe care
aşteaptă câteva platouri cu mâncare. Tamara vine la spatele Cristinei şi îi arată tot ceea ce este pe masă, invitând-
o să servească ce vrea; de preferinţă, din toate. Apoi merge lângă Andrei, i se apleacă peste umăr şi-i arată
platourile cu peşte la grătar şi frigărui din piept de pasăre.
– Nu vreau să fiu rea – spune Tamara cu blândeţe în glas, dar cu ochii plini de lumina jucăuşă a
maliţiozităţii tandre, dând o inflexiune mai dulce cuvintelor nemţeşti –, dar tăticul tău trebuie certat mai des, ca
să nu mai facă ce a făcut în Odessa. Draga mea Monica-Cristina, trebuie să ştii că, la vârsta noastră, a mea şi-a
tăticului tău, trebuie să începem să rezolvăm multe din fostele mari plăceri ale vieţii doar cu ochii şi cu vorba.
Crezi tu, draga mea, că mie nu mi-ar plăcea şi acum, la vârsta aceasta, iarna, când vin de la pescuit, să mănânc o
felie mare de pâine cu uite-aşa bucată de... – se gândeşte o clipă, apoi face un gest larg cu degetele mâinii drepte,
oprind arătătorul spre Andrei, în timp ce spune ceva în ruseşte.
– Cu slănină... cred că slănină afumată, oricum, e vorba de slănină – traduce Andrei.
– Dar nu-mi tai decât atâtica – arată Tamara vârful degetului arătător.
Vorbeşte apoi mult în ruseşte, iar Cristina înţelege că-i spune acelaşi lucru şi lui Andrei.

Pag. 298:
Vinovat în toată povestea asta, dacă a fost vreun vinovat, acela e nenea Mihai. El a luat-o atunci în braţe
la poartă şi, dojenind-o pe mămica ei că nu-şi lasă fetiţa să se bucure de copilărie, a dus-o în grădină şi a ridicat-
o către crengile încărcate, să poată aduna cu mânuţele ei cireşele mari, direct de pe crengi, nu să le scoată din
sacoşă, ca pe cele aduse de mama sa de la gostat. „Vreau să urce şi mămica mea pe scară”, îşi aminteşte că a spus
ea. „Nu poate, i-a răspuns nenea Mihai. O omidă rea vrea s-o muşte pe mămica de picior”, a continuat nenea
Mihai, iar Cristina îşi aminteşte că a văzut-o pe mama ei stând îmbufnată jos, lângă scară, insistând ca ea să
coboare şi să meargă acasă. „Am să aduc pentru mămica ceva, să nu se mai teamă”, a spus nenea Mihai şi a
coborât-o pe Cristina din copac, rugând-o să-l aştepte. S-a întors repede cu un pantalon de doc şi cu o cămaşă
bărbătească. Mama ei a refuzat vehement, dar nenea Mihai a ameninţat-o că nu-i dă fetiţa, apoi i-a mai spus ceva
cu tonul lui blând şi convingător, că mama ei s-a retras după tufa mare de soc, de unde a revenit cu rochia pe braţ,
îmbrăcată în pantalonii largi şi cu cămaşa strânsă puternic pe mijloc, dar înfoiată la piept, cu mânicile atârnând
până la vârful degetelor. Ani în şir, Cristina a crezut că hainele acelea au fost vrăjite, pentru că, odată îmbrăcată
cu ele, mama ei a devenit plină de viaţă, urcând în copac fără teamă, preocupată să umple cu cireşe un coşuleţ
vechi, găsit de nenea Mihai prin casă. Iar când a obosit de căţărat pe crengi, Cristina s-a aşezat lângă mama ei pe
un braţ de lucernă cosită, aşteptând ca nenea Mihai să împletească o coroană din sânzienele rupte din gard. A
adormit cu ochii la mâinile lui nenea Mihai, admirând cum adună florile galbene în rotundul coroanei. Când s-a
trezit, dormea singură într-o cameră mirosind a curat, pe un pat ţărănesc lat, auzind glasuri domoale, presărate cu
râsul fericit al mamei, venind din camera alăturată.

Pag. 356:
Apoi s-au copt de-a binelea cireşele în grădina lui nenea Mihai. A venit la ţară şi Cristina, fiica
scriitorului; crescuse, era o adevărată domnişoară, elevă de liceu, preocupată de pregătirea pentru facultate. Cele
două Cristine s-au regăsit ca de când lumea; povesteau amănunte picante din timpul orelor de clasă, blamau pe
rând profesorii care nu aşteptau decât să-i soliciţi să-ţi dea meditaţii, dacă se putea, în grupe de 10-15 elevi odată,
iar când adolescentele oboseau, se refugiau în crengile cireşilor sau se aşezau pe cerdac şi se întreceau la scosul
sâmburilor cireşelor negre, adunate de nenea Mihai pentru dulceaţă. Dormeau împreună; stăteau până noaptea
târziu şi-şi împărtăşeau impresiile despre cărţile citite şi, mai ales, despre telenovelele sud-americane, care
invadaseră micile ecrane. Timpul era la dispoziţia lor şi nu se mai temeau că vor fi certate pentru petele de cireşe
de pe haine; nenea Mihai n-o făcea vreodată, iar soţia lui nu-şi anunţase sosirea la Sânzieni, nici măcar nu se mai
pomenea de ea. Apoi, odată cireşele terminate, fiica scriitorului a trebuit să plece, iar după câteva zile, nenea
Mihai şi bunicul Ion au condus-o pe ea, într-o dimineaţă, la Clubul Judeţean al Copiilor, unde se organizase o
excursie prin ţară. Timp de trei săptămâni, Cristina a umblat cu rucsacul în spate prin munţi, remarcându-se
imediat ca cea mai avizată să conducă grupul prin hăţişurile pădurii, cea mai pricepută la căţăratul în siguranţă
pe stânci şi singura care ştia să adune lemne uscate, să aprindă şi să întreţină un foc de tabără. A uitat imediat de
durerea ei şi-n puţinele clipe de răgaz, când pica în visare, o fura somnul. S-a întors acasă cu rana morţii mamei
sale cicatrizată, uneori îi era ciudă pe nenea Mihai că n-a lăsat-o să-şi jelească mama îndeajuns, alteori se bucura
că s-a detaşat de durerea în care picase la întoarcerea de la cimitir.
Acum însă este altfel; durerea pierderii lui Andrei are altă dimensiune, atinge alte corzi ale sufletului
său.
...A ieşit din hotel şi se plimbă aiurea pe străzi. Nu, nu crede că-i lipseşte bărbatul; poate şi pentru că, nu
mai departe de azi dimineaţă, l-a avut aşa cum a vrut ea, pur şi simplu l-a posedat în voia ei, obligându-l să i se
supună total. Gongul straniu al Orologiului Kremlinului, neremarcat vreodată înainte, a încheiat relaţia lor. Dar
sărutul ei umed, pe obraz, de la despărţirea din benzinărie, a cimentat durerea că-l pierde pe cel căruia, deşi nu
era prezent când a descoperit absenţa seifului, i s-a adresat corect, aşa cum îl simte în adâncul sufletului: tăticule.
„De ce?!”, se întreabă cu surprindere. Nu-şi poate răspunde imediat şi se teme să se mai gândească la asta. Prea
a amestecat tăticule cu iubire în timpul cât a stat împreună cu bărbatul acela ursuz şi taciturn la început, uşor
dezorientat şi vădit incomodat de gestul ei în final; două paranteze strâmbe între care închide o relaţie de o lună.
– Proasto! – îşi spune cu glas tare, spre surprinderea câtorva trecători, care o urmăresc cu privirea.
Merge un timp până-şi pierde urma, apoi îşi arată degetul, murmurându-şi un „fuck you” înciudat. Se
priveşte în fereastra ca o oglindă a magazinului pe lângă care trece, se vede total diferită de copila de la marginea
şoselei, care găsea o plăcere în a adresa înjurătura aceasta străină, murdară tocmai prin introducerea ei fortuită,
cu tentă obscenă, în limbajul tinerilor şi simte că i se face ruşine. Acolo, în oglindă, nu mai este copila rebelă de
la marginea şoselei, din curba de lângă prăpastie; este altcineva! Este tânăra aceea frumoasă, cu gesturi alese,
îmbrăcată în mătase de calitate şi bijuterii scumpe, valsând dezinvolt în centrul Moscovei; este partenera de
discuţii a unei savante specialistă în elenistică; este interlocutoarea de la telefon ori din faţa ceştilor cu ceai, care
minte cu seninătate, netezind asperităţi, deschizând viitoare legături trainice de prietenie, bucurându-se
întotdeauna când lasă în urma ei un zâmbet sau o vorbă bună. „Sunt fata cu o mie de nume – îşi spune cu
convingere, privindu-se lung în fereastra de oglindă, mândră de ceea ce vede acolo, dar şi îngrijorată pentru
greutatea ce stă să cadă pe capul ei. Oare va depinde numai de mine ceea ce am de făcut?!”, se întreabă cu
nelinişte.

Pag. 356:
Îngenunchează lângă pat cu faţa în direcţia în care crede că-i Răsăritul, spune cele două rugăciuni învăţate
în copilărie, le invocă pe bunică şi pe mama ei când face ultimele cruci, se gândeşte o clipă şi la tatăl ei, pe care
nu l-a cunoscut vreodată, apoi intră în pat şi stinge veioza de pe noptieră. Stă singură, în întuneric, într-o linişte
pe care n-a mai simţit-o de mult, poate de când termina mama ei de spus povestea, apoi o săruta pe frunte şi-i
şoptea că ea va dormi alături, „în camera de curat”, dar dimineaţa camera aceea era la fel de bine aranjată, cu
patul neatins, iar pe masa din holul dintre camere mama ei, înainte de-a pleca spre gostat, îi lăsa mereu coşuleţul
acela vechi, plin cu cireşe altoi, mari, proaspăt culese – cireşe cum ştia că doar nenea Mihai are în copacul în care
le-a urcat odată; întâi, pe ea, şi-apoi, după lungi discuţii, pe mama sa.
Adoarme gândind la nenea Mihai, apoi la mămica sa şi se roteşte nervoasă în pat până ajunge să pună
perna alături de ea, să o poată cuprinde cu braţul, cum făcea noaptea cu Andrei. Aude pe sală vocea unei femei
care se alintă râzând şi strânge braţul mai tare, apoi, înainte de-a aluneca în somn, îi vine să râdă amintindu-şi
cum s-a baricadat în cameră, ca într-o stare de asediu...

Pag. 482:
Era doamna Violeta, o femeie în jur de 30 de ani, frumoasă, cu un păr bogat, revărsat în valuri blonde pe
spate. Rochia ei de mătase era strânsă pe mijloc de o curea albă din piele, iar sânii mari, de femeie împlinită,
împingeau mătasea cu obrăznicie.
– Cristinica, jos din braţele domnului dacă vrei să-ţi iau bomboane de la cooperativă – a făcut femeia un
gest ferm spre magazinul sătesc din apropiere, către care mergeau.
– Cristinel, – i-am spus eu fetiţei cu acelaşi ton cu care îmi alintam fiica – dacă rămâi în braţele mele, îţi
dau cireşe. Ai mâncat anul acesta cireşe?
– Sigur c-a mâncat – a răspuns femeia.
– De unde le-ai cules? – am întrebat-o pe fetiţă, îmbătat de plăcerea c-o ţin în braţe.
– Din sacoză – a răspuns ea uşor peltic.
– Acolo unde lucrează mămica – i-am spus eu, continuând să-mi ating din când în când vârful nasului de
năsucul ei – cireşele cresc în sacoze de plastic. La mine, cresc în copac; multe, multe şi foarte coapte. Mergem
să le vedem?
Fata a dat lung din cap, agăţată de ochii mei cu ochişorii ei incredibil de luminoşi.
– Domnule Vlădeanu, vă rog s-o lăsaţi jos! – mi-a strigat Violeta.
– După ce-i arăt cireşul... – i-am spus intrând în ogradă cu fetiţa în braţe.
– Domnule Vlădeanu!... – a ridicat femeia tonul.
– Doamnă Vlădeanu, – m-am întors către ea o clipă – anul acesta n-am dat cireşe de pomană şi nu pot să
mănânc până nu dau, c-aşa-i rânduiala, doar ştiţi că naşul Ion nu mănâncă pere până nu dă de pomană copiilor
din sat. Puteţi veni şi dumneavoastră; la o casă pustie câinii au plecat de mult...
Am ocolit casa cu fetiţa în braţe, am trecut pe sub bolta din viţă de vie şi m-am oprit la cireşul altoit, sub
ramurile căruia adusesem deja scara, să mă pot urca. Am aşezat fetiţa cu funduleţul ei pe o creangă şi am prins-
o de mijloc, să-i las mâinile libere, să-şi ia singură cireşe de pe crengile apropiate.
– Veau să uce şi mămica! – s-a rugat ea la un moment dat, conştientă că, odată bucuria ei împărtăşită şi
mamei, n-o va mai auzi insistând mereu că este târziu şi nu mai are când face mâncare pentru bunicul Ion.
– Mergeţi acasă că v-o aduc eu – i-am spus.
– Nu! – s-a speriat fetiţa. Veau să vină şi mămica aici, altfel, mă bate.
– Te bate? De ce?
– Că n-am mers la compeiativă – a răspuns ea cu sinceritate.
– Vrei s-o bat eu şi eu pe ea?
– Nu... – şi-a ţuguiat fetiţa buzele, întristându-se.
– Domnule Vlădeanu, chiar vreţi să facem circ aici, în grădină? – m-a întrebat cu acelaşi glas sever Violeta.
– Copiii iubesc circul.
– Păstraţi-vă vorbele spirituale pentru cărţile dumneavoastră.
Am înghiţit în sec; nu ştiam ce să-i răspund, ca să mă răzbun; simţisem în glasul ei o nuanţă de batjocură.
Am întors doar capul şi am privit-o lung. Ochii mi s-au oprit pe decolteul rochiei, prin care, din poziţia în care
eram în cireş, i se vedeau sânii în întregime. Femeia şi-a dat seama şi s-a mutat mai într-o parte.
– De ce nu ucă şi mămica? – a insistat fetiţa.
– Pentru că se teme să n-o muşte de picior o omidă obraznică. Vrei totuşi să urce şi ea, nu?
– Da, să stea cu mine, aici, să mănâce şi ea...
– Bine, promit c-o să urce – i-am şoptit fetiţei. Vreau să aduc ceva din casă... – am spus coborând cu fetiţa
în braţe. Tu stai aici şi mă aştepţi; du-te la cireşii aceia mici şi mănâncă până vin eu – i-am arătat câţiva puieţi
abia intraţi pe rod.
– Hai acasă! – a strigat Violeta la ea, întinzându-i mâna.
– Ascultă! – i-am şoptit, apropiindu-mă de femeie. Dacă îndrăzneşti să pleci cu fetiţa de aici până vin eu,
uit că eşti o doamnă!...
Am lăsat-o perplexă. Am intrat în casă pe uşa din spate şi m-am întors cu nişte haine în braţe. Fetiţa alerga
pe lângă puieţii arătaţi de mine alegând cireşele cele mai coapte, la care putea să ajungă. Violeta mă aştepta
pregătită de scandal.
– Dacă-ţi închipui... – m-a întâmpinat ea cu un aer dictatorial despre care am auzit şoptindu-se că l-ar avea
mereu la gostat, unde nimeni nu ieşea din cuvântul ei.
– Nu-mi închipui nimic, doamnă – i-am răspuns eu calm, oprindu-mă chiar în faţa ei, lăsând să-mi cadă
hainele din mână pe brazda de lucernă cosită dimineaţă, ca să mă înviorez, după ce mi-am băut cafeaua. Tu,
Violeta, îţi închipui, probabil, că eşti la gostat. Eu nu te ţin minte cum erai copilă, dar nu cred că nana Zânica se
purta aşa cu tine – i-am arătat cu degetul spre fetiţă, apoi degetul s-a întors către pieptul ei şi a lovit-o de două
ori, să ia aminte: Dacă tu nu laşi copila să se bucure azi de plăcerea cireşelor, ce fel de mamă pot să cred că eşti?
Uiţi că am şi eu o copilă ca ea?
Degetul meu arătător a mai lovit-o o dată în piept şi mi-am dat seama că-i atingeam sânul. Am lăsat degetul
în atingerea sânului, chiar pe mamelon şi i-am şoptit, conştient că joc o ultimă carte, care îmi reuşise întotdeauna.
– Încearcă să-i strici copilului puţina fericire pe care vreau să i-o dau şi-ai să vezi ce fel de tată sunt...
Am privit-o pentru prima dată în ochi. Era calmă, hotărâtă să nu cedeze; privirea ei nemişcată, îmi spunea
că-mi va fi greu s-o înfrâng; dar cucerisem redute mai grele – mi-am zis şi, înfruntându-i ochii, am lăsat vârful
degetului să se plimbe în jurul mamelonului. Ochii mi-au scăpat o clipă în jos şi am văzut palma ei dreaptă
desfăcută, gata să se abată asupra obrazului meu. Am plusat. Vârful degetului meu a început să se mişte încet, tot
mai încet într-o încercuire domoală a mamelonului. Dacă primeam o palmă, pe a două i-o opream din zbor, îi
întorceam mâna la spate şi o lipeam de trupul meu, să-i zdrobesc sânii cu pieptul şi, dacă nu s-ar fi zbătut prea
tare, aş fi sărutat-o. Puţin mi-ar fi păsat ce avea să urmeze! Dar femeia s-a mulţumit să legene uşor palma
desfăcută, strângându-şi buzele şi clătinând înciudată din cap în semn că nu, nu trebuie să-mi dea satisfacţie.
– Auzi, Vlădeanco, ai înţeles ce-am spus? – am întrebat-o, atingându-i sânul cu toată palma într-un gest
rotund, apoi m-am aplecat şi am luat de jos hainele, arătându-i-le: Ai uitat că ai de-a face tot cu un Vlădeanu,
unul din neamul ălora răi, ai Mariei... – am surâs eu. Voi sunteţi ai Tudorei, poeţi… Mai cânţi la căminul cultural?
Te-am auzit odată cântând Înserările Moscovei – dumnezeieşte! „Şi de-aţi şti şi voi/ Ce oraş frumos şi ce seri
sunt la Moscova…” – am încercat eu să cânt, apoi am adăugat prompt, înainte ca ea să fi schiţat vreun gest: Doar
măgarul de la stâna satului mă mai întrece la cântat…
Am observat un surâs pe buzele ei, care nu se mai strângeau, ci-şi recăpătaseră deja conturul senzual.
– Te duci dincolo de tufa aceea de soc şi te schimbi, să poţi urca în cireş – i-am şoptit pe un ton cald,
aproape cu dragoste, bucuros de surâsul pe care i l-am smuls din suflet şi i l-am aşternut pe buzele ei. Ţine – i-
am pus eu hainele în braţe, apoi m-am întors şi am pornit către pomii pe lângă care fetiţa se ridica mereu pe
vârfuri, să ajungă la vreo cireaşă mai coaptă.
Am luat-o de mână şi ne-am întors la cireşul bătrân, încărcat cu rod; fusese adus de la pădure de mama
mea într-o primăvară, când eram prin clasa întâi sau a doua; merseserăm împreună şi ne-am întors cu doi puieţi;
eu am luat hârleţul şi am făcut groapa; au fost primii pomi plantaţi de mine. Pe acesta, mama l-a altoit; celălalt,
plantat mai în fundul grădinii, spre iaz, l-a lăsat negru şi amar.
– Mămica, ce frumoasă eşti! – a început fetiţa să ţipe şi s-a repezit cu fruntea în burta femeii, cuprinzându-
i şoldurile cu braţele.
Violeta îmbrăcase pantalonii de doc aduşi de mine, o cămaşă curată de a mea şi-şi legase părul cu o eşarfă
verde, singura pe care o găsisem prin casă. Ducea pe braţ rochia ei şi se chinuia să-şi întoarcă manşetele cămăşii,
care o incomodau. I-am luat rochia şi am aşezat-o cu grijă pe creanga unui prun din apropiere. Fetiţa începuse să
se caţere pe scară, dar eu i-am strigat să aştepte. Am cuprins-o cu braţul stâng şi-am dus-o pe creanga pe care
stătuse. I-am şoptit să nu se mişte până vine mămica ei, să nu cadă. Am coborât şi m-am retras un pas, invitând-
o pe Violeta cu un gest curtenitor să urce. N-a zis nimic. Mi-a aruncat doar o privire severă, aproape acră, şi a
început să urce scara. Când fundul ei, plăcut reliefat de pantalonii mei de doc a trecut pe lângă mine în sus, pe
scară, nu m-am putut abţine şi l-am lovit cu toată palma, aşa cum, de obicei, lovesc ţăranii calul înainte de a-i
pune căpăstrul. Femeia a încremenit. Eu, de asemenea; nu puteam crede că eu fusesem în stare să fac un asemenea
gest. Am înţeles subit că tot ceea ce reuşisem să fac, să reţin fetiţa în cireş, s-a năruit odată cu palma dată fundului
acela de femeie, pe care nici măcar nu-mi pusesem problema că este apetisant sau nu; lupta mea se dusese până
acum să scot din ghearele unei femei acre un copil atât de dulce, nicidecum să mă agăţ de fundul maică-si.
Femeia a stat nemişcată un timp, apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva, şi-a continuat urcarea pe scară. S-a
aşezat alături de fetiţă pe creangă şi au început să mănânce amândouă cireşe. Rămas locului, consternat de gestul
pe care nu mi-l puteam explica, ascultam râsul fetiţei şi nu reuşeam să realizez că, totuşi, femeia a avut tăria să
depăşească momentul, iar acum spunea ceva frumos care smulgea hohote de râs din pieptul fetiţei.
– Nenea Mihai, uite ce cecei am! – i-am auzit chemarea şi m-am mişcat cu greu până în partea cealaltă a
copacului s-o privesc din faţă, să-i văd cele două crenguţe cu cireşe puse la ureche.
Violeta mi-a ocolit privirea, preocupată să culeagă fetiţei alte cireşe. Eu am tras o fugă în casă, am găsit
coşuleţul în care mama punea ouăle roşii de Paşte şi l-am adus să-l umplu cu cireşe. Auzeam râsetele fetiţei şi
trăgeam cu ochiul la obrazul mamei, care era aproape la fel de grav, doar că zâmbea din când în când, mai ales
când punea câte două cireşe pe urechile fetiţei, iar fetiţa le lua şi se căznea să le pună la fel mamei.
– Mă doare fuduleţul – am auzit-o la un moment dat pe Cristina.
– Să mănânci, să faci funduleţul mai mare, să nu te mai doară când stai pe crengi – i-am răspuns eu, sătul
de veşnica problemă din familie, că fetiţa mea nu voia să mănânce niciodată tot ceea ce-i puneam în faţă.
– Cât al lui mă-sa, evident – a spus cu ciudă Violeta, iar eu am surprins nuanţa ironică din ton şi mi s-a
părut că-mi aruncă o privire, poate mai altfel decât până acum.
Chiar mă aşteptam la o completare de genul ,,să aibă unde da cu palma unii”, dar n-a mai spus nimic. Eu
am urcat pe scară, am luat fetiţa în braţe s-o cobor şi, până s-o aşez pe brazda de fân, unde pusesem şi coşuleţul
cu cireşe, Violeta a coborât şi şi-a luat rochia de pe creanga prunului, cu intenţia să se schimbe.
– Cristinel, vrei o coroniţă de flori? – am întrebat-o pe fetiţă, iar când ea a dat din cap că da, am făcut un
gest indiferent spre Violeta, arătându-i că poate aştepta pe brazda de lucernă. Poţi sta, nu-i nimic dacă s-or murdări
pantalonii de verde; e tercot, nu se pătează – i-am spus din mers.
Am plecat spre gardul în care ştiam că sunt sânziene galbene şi câteva fire de sânziene albe. Am rupt un
buchet mare, am revenit şi m-am aşezat mai deoparte, încercând să fac o coroniţă, cum făcusem de-atâtea ori, în
anii precedenţi, pentru Cristina mea şi cum speram să fac peste vreo săptămână, când Ana va putea să ia câteva
zile de concediu şi va aduce fetiţa la ţară.
– Vrei să fii Prinţesa-Sânziană? – am întrebat-o pe fetiţă, care răsturnase coşuleţul cu cireşe şi le alegea pe
cele mai mari.
Încercam să împletesc mai repede firele de flori, să fac rotundul coroniţei, dar nu mă simţeam deloc în
largul meu. Privirea Violetei continua să fie rece şi-mi dădea o stare de nesiguranţă. Îmi era ciudă pe tot ceea ce
se întâmplase, aproape că regretam ziua pierdută, mai ales că voiam să introduc noul personaj în roman, iar asta
însemna o muncă de migală timp de una-două zile, să-l „anunţ” la început, să-i scriu partitura lui de acolo, din
restaurantul acoperit de zăpadă gata să se surpe în iaz, şi să găsesc modul în care să-i fac „ieşirea din scenă”. Îmi
plăcea prea mult ceea ce gândisem la cimitir şi nu voiam să renunţ. Căutam să termin coroniţa, s-o dau fetei şi să
scap mai repede de ele amândouă.
– În sfârşit! – m-am bucurat când coroniţa a fost gata.
Fetiţa însă dormea întinsă pe spate, cu braţele în lateral şi cu ceafa sprijinită de coapsa mamei. Ochii mei
şi-ai Violetei s-au privit lung, inexpresivi. Dar când i-am sesizat surâsul în colţul gurii deformându-i imperceptibil
buzele, am ştiut ce am de făcut. M-am lăsat în genunchi, am pus coroniţa pe vârful capului Violetei, i-am făcut
semn să-şi ia rochia de unde o pusesem, iar eu am băgat palmele pe sub trupul fetiţei şi l-am strâns la piept,
pornind spre casă. Am intrat pe uşa din spate, am trecut printr-o cameră, printr-un hol, m-am strecurat printre
scaunele uitate în bucătărie şi am intrat în camera de curat, în mijlocul căreia, pe masa ovală, stătea geanta mea
de voiaj cu lucrurile aduse de acasă în dezordine. Am lăsat uşor fetiţa pe patul lat, cu capul şi umerii îngropaţi în
perna pufoasă. Violeta i-a descălţat sandalele, apoi a tras încet pătura pusă pe capătul patului şi a acoperit-o pe
fetiţă până la jumătate, să n-o atingă vreo muscă pe picioarele goale. Înainte să ieşim pe uşă, femeia a pus mâna
pe mâna mea şi mi-a dat de înţeles s-o las pe ea să închidă uşa fără zgomot. Când a intrat în cealaltă cameră, s-a
oprit lângă masa pe care stătea maldărul de pagini scrise cu creionul. S-a uitat un timp, a răsfoit paginile, iar s-a
uitat, iar a răsfoit, apoi a căutat ultima pagină şi a dat lung din cap:
– O mie patru sute cincizeci şi trei... La ce te duce gândul?
Nu înţelegeam ce vrea să spună. Mă uitam la mâna ei cu câtă delicateţe ia cana mea de porţelan, îşi toarnă
restul de cafea din ibric şi bea cu o reală plăcere.
– Premianţii satului se pare că au chiulit la ora de Istorie... – a spus ea, continuând să-şi plimbe vârful
degetului peste paginile scrise.
– Căderea Constantinopolului, am ghicit?
S-a întors spre mine; era mândră; mai mândră ca niciodată: o femeie cu totul nouă, parcă nici n-aş fi văzut-
o până acum. De data aceasta avea ochii blânzi, aproape drăgăstoşi; doar sânii ei, arcuiţi puternic sub cămaşa
mea pătată de cireşe, păreau să mă ţină la distanţă.
– Ai o picătură de cafea în colţul gurii – am făcut eu un semn cu mâna.
– Pentru cineva la fel de însetat ca mine – a răspuns Violeta senin, zâmbindu-mi cum n-o mai făcuse.

Pag. 539:
Când i-am spus că plec spre şosea, m-a rugat s-o aştept. S-a întors cu încă şase copii, cu care făcea echipă
la furat fructe de prin grădini, ori la scăldat în balta Broscoi din fundul grădinii mele, pe care o luase gostatul de
la părinţii mei şi o transformase într-un iaz mare, plin cu crap şi caras. Ceata de copii condusă de Cristina m-a
însoţit gălăgioasă până dincolo de viile colectivei, din care s-au grăbit cu toţii să-mi aducă bobiţe coapte, să văd
şi eu ce soiuri bune au intrat pe rod.
– Nene Mihai, să vii peste vreo două săptămâni, când se coace via – mi-a spus un băieţel. Matale stai aici,
pe margine, să anunţi când vine paznicul, iar noi furăm.
– Dar când furaţi cireşe de la mine, cine păzeşte? – l-am întrebat.
– Nimeni, că nu eşti acasă – au răspuns copii.
– Dar nu furăm, că ne ia Cristinache şi ne duce prin gaura de lângă salcâm; doar ea păzeşte grădina; nu
intrăm fără voia ei la matale în grădină... – s-a confesat pe un ton serios băieţelul.
Îmi trecuse orice supărare; ceata care mă însoţea reuşise să mă trimită înapoi în copilărie, unde durerile
erau cu totul altele...
În cursa care m-a luat de la marginea şoselei m-am aşezat pe banca din spate, să pot zâmbi în voie la
amintirea discuţiei cu ceata de copii şi la gândul că cei mici din sat îşi aleseseră deja un lider: pe Cristinache,
fetiţa cu picioruşele zgâriate, cu rochiţa murdară de fructe, arsă de soare şi cu părul în voia vântului. Vara aceea,
prins cu cele două cărţi care trebuiau să apară, dar mai ales din cauza răcelii dintre mine şi Violeta, am preferat
să nu-mi mai aduc familia la Sânzieni. Abia acum, spre toamnă, aflam cât de multe se schimbaseră într-un singur
an...

Pag. 542:
A tăcut un timp fumând în linişte, cu privirea pironită în tavan. Abia într-un târziu a şoptit:
– Ţi-am dat întâlnire azi, aici, poate numai pentru că te-am dorit atunci, în tinereţe, când fiecare nou bărbat
îmi apărea ca un posibil salvator...
A continuat să fumeze. Apoi a rupt din nou tăcerea:
– Nu ştiu ce-aş însemna eu acum pentru tine, dar tu pentru mine, te-ai adăuga unui şir lung... La început,
am căutat... cum să-ţi spun să înţelegi? Un medic îmi spusese în tinereţe că s-ar putea, cu alt bărbat, să rămân
gravidă. Ca scriitor, n-ai surprins în nici o pagină chinul unei femei care nu poate rămâne gravidă, ba chiar, în
piesa aceea sumbră, Obsesia, ai strigat cu ură împotriva maternităţii – norocul tău că s-a jucat la un teatru din
provincie şi nimeni nu a mai avut chef să mai interzică încă un spectacol, că eram destul de criticaţi la Europa
Liberă de cele ce hotăram în Bucureşti, că aici era centrul atenţiei; tu erai un oarecare din provincie; s-ar fi făcut
din tine un erou şi pentru ce?! – pentru o neisprăvită care vrea să-i facă unuia un copil... De fapt, eu ghicisem că
înfierai şantajul ce avea ca punct de pornire Decretul care interzicea avorturile. Şi spectatorii au înţeles, dovadă
că spectacolul s-a jucat două stagiuni cu sala plină. Şi tot ca să înfierezi Decretul, ai şi plâns îndelung pe umărul
unor muieruşte rămase gravide şi care s-au chinuit îndelung să avorteze; ba chiar au şi murit, ca aceea din
Întroienirea, care a preferat să moară decât să spună doctoriţei Maria Săteanu şi procurorului chemat de ea cine
i-a provocat întreruperea. Un timp, cu puterea ce o aveam în Comitetul Central, m-a bătut gândul să cer
interzicerea cărţii... dar ar fi fost păcat; ai în ea pagini memorabile despre copii; în special copiii care se joacă
prin sala restaurantului Sălcii şi pentru care hoţul hotărăşte să înfrunte viscolul, să aducă de mâncare; apoi, mai
sunt şi amintirile celor două fetiţe mozolite cu cireşe negre, deghizate în piraţi, care-l leagă pe unchiul lor şi-l
tatuează cu zeamă de cireşe, desenându-i pe spate semnul piraţilor, până vine mama lor, o nemţoaică acră, care
le ceartă zdravăn. Când voiam să plâng, citeam scenele acelea, iar după ce le citeam, te uram. Ştiam că ai copii,
altfel n-ai fi putut scrie scenele acelea, dar, în ansamblu, romanele tale mă înfuriau întotdeauna; în ele, personajele
fac dragoste de plăcere, uneori, din viciu, ăsta era şi cazul meu şi nimic nu te înfurie la o carte mai mult ca
prezentarea propriului viciu, parcă autorul ţi-ar fi violat intimitatea. La început, m-am amăgit spunându-mi că-s
în căutarea seminţei care să rodească în mine, că eu şi Grigore al meu nu puteam avea copii, apoi... Dependenţa
de sex e mai rea decât beţia şi mai dezonorantă, că sticla de vodcă ori de coniac, odată golită, o arunci; bărbaţii,
odată potoliţi, se duc în târg şi te bârfesc; unii, din prostie; alţii, de ciudă că nu-i mai vrei. Când am venit aici,
azi, am visat să-ţi pot spune că aştept de la tine un rând în care să spui că esenţa clipelor de amor stă în altceva,
nu în gemetele de plăcere, nici în liniştirea capului pe care nu-l mai simţi cum îţi crapă ca atunci când glandele
ţi-s prea încărcate... Esenţa sexului nu-i plăcerea, Mihai, iar tu, care ai copii, o ştii prea bine... – asta trebuie s-o
spui lumii! Altfel, trecerea ta ca scriitor prin lume va însemna doar o dâră neagră pe nişte coli albe.
Camelia a tăcut. De fiecare dată când termina ţigara, şi-o stingea de antebraţul stâng, care era plin de arsuri,
apoi o arunca la întâmplare în cameră. M-am făcut că nu observ şi mi-am muşcat puternic buza de jos, până am
simţit c-ar putea să sângereze.
– Totuşi, de ce nu mai încerci să ai copii? – m-am trezit întrebând-o.
– Acum?! Nu mai am ciclu de doi ani, Mihai. Sunt moartă ca femeie. Uită-te mai bine la mine... Semăn
eu a tânără mamă?
Când ne-am ridicat de jos, şi-a plimbat mult vârful degetelor pe pieptul meu, pe gât, pe obraz, ca un orb
care vrea să te cunoască.
– Te rog să nu-ţi treacă prin cap să suni vreodată la uşa asta! – m-a rugat, continuând să mă atingă.
I-am pus mâinile pe mijloc şi-am sărutat-o lung, infinit de tandru, cum nici în adolescenţă nu cred s-o fi
făcut cu vreo fată. Ea mi-a răspuns la fel, trimiţându-mă într-o adolescenţă în care gândul fetei adorate mă făcea
să plutesc într-un univers fascinant, departe de dorinţe carnale, fără urmă de erecţie, doar cu vise ameţitor de
senine.
– De Anul Nou, te rog să-mi telefonezi iarăşi. Poţi s-o faci şi de Crăciun, să ştii că se obişnuieşte şi la noi...
Dar nu i-am mai telefonat. Venise Revoluţia. Eu eram pe baricade în oraşul meu, apoi am preluat frâiele
municipiului. Nici măcar n-am reţinut că printre cei arestaţi de noua putere, putere din care, chipurile, făceam şi
eu parte, ca mulţi alţi manipulaţi, era şi Grigore Prisecan. Doar, întâmplător, prin primăvară, înainte de alegeri,
am citit într-un ziar că soţia lui Grigore Prisecan fusese găsită spânzurată în camera de zi din vila lor de la Snagov.
Lăsase pe masă un bilet: „Dacă puteţi, îngropaţi-mă cât mai departe de Bucureşti, chiar şi la o margine de drum.
Mergeţi la soţul meu în închisoare şi spuneţi-i că-l rog să mă ierte. Camelia”.

CRISTINA, vol. 2: Doamna în hermină albă, Ed. Junimea, 2012

Pag. 55:
Vreau să-ţi spun că-n urmă cu două ore am adus deja de la tipografie primele exemplare din album. Să
nu-i spui lui Mihai, te rog! Vreau să-i fac o surpriză. L-am rugat să stea mâine dimineaţă acasă, să aştepte un fax
de la mine. De fapt, plec cu prima cursă, iar pe la ora nouă sunt la el, să-i arăt albumul; superb! Să vezi ce mişto
e poza aceea a ta şi-a Cristinei lui Mihai, amândouă mozolite de cireşe negre, cu semnul piraţilor pe burtă!...
Capitolul „Primăvara” l-am dedicat copiilor. Are ca motto expresia lui Mihai, despre esenţa sexului. Nu-ţi spun
mai multe; poate vii la lansare. Colegul meu Dan, cel care ţi-a făcut portretul, întreabă mereu de tine; vrea să-i
pozezi, să-ţi facă un tablou în ulei.

Pag. 92:
– Ce grozave eraţi voi, tu şi Cristina lui Mihai, două zgâtii de fete, când eraţi mici!... – dă el din cap
amuzat. Parc-o şi văd pe mămica ta, Dumnezeu s-o odihnească!, oftând când trebuia să-ţi spele hăinuţele pătate
cu cireşe negre. Mereu se încrunta când Ana lui Mihai vă certa pentru că v-aţi murdărit, apoi se mira cum de stă
Mihai cu o aşa femeie severă... Uite, vezi, – oftează bătrânul – n-am înţeles niciodată de ce nu l-a vrut mămica
ta pe Mihai de bărbat... Poate că mai era în viaţă acum, iar bietul Mihăiţă nu mai era târât prin tribunale de cei
doi avocaţi ai Anei... Numai pe mâna avocaţilor să nu ajungi...
Cristina lăsă totul baltă şi se duce la culcare, rugându-l pe bunicul Ion s-o trezească mâine în zori, să aibă
timp să termine cozonacul. Se bagă sub plapumă cu gândul agăţat de şinele de cale ferată pierdute spre orizont şi
cu ultimul vagon de tren abia ghicit în capătul lor... „Şi cu el, iubirea mea” – oftează din adâncul plămânilor.

Pag. 228:
Promite lui nenea Mihai că va veni la ţară după sesiunea de examene, în luna iulie.
– Taman bine când sunt cireşele coapte. În special cele negre cu care am să vă deghizez pe toate trei în
piraţi – râde nenea Mihai.
Două-trei zile îi răsună mereu în auz „toate trei” şi caută de fiecare dată să înţeleagă ce se ascunde dincolo
de bucuria din tonul lui nenea Mihai, apoi, după ce mai stă de vorbă cu Ina, care-i vorbeşte cu patos de atitudinea
ocrotitoare cu care le-a însoţit Mihai în Italia, începe să uite. Ori poate că uitarea s-a produs dintr-o cauză mult
mai gravă. „Ce interes a avut CAP-one de şi-a plătit toate dările?”, „L-a lovit damblaua integrităţii morale” –
titrează un alt ziar. „Furtună în Guvern. Surse de încredere ne-au informat că noul vicepremier a propus o
ordonanţă de urgenţă privind respingerea tuturor firmelor cu sedii în paradisuri fiscale.” „Stop hemoragiei
fiscale!” Cristina uită de examene şi stă ore în şir pe internet. „Ce altă maximă, afară de aceea a lui Vergiliu, mai
agreaţi?” – îl întreabă un ziarist într-un miniinterviu luat la ieşirea din Guvern. „Miron Costin: Dacă nu noi toţi,
atunci cu siguranţă eu sunt dispus să dau seamă de ale mele câte spun sau scriu. Nu noi am inventat răspunderea
guvernamentală. În secolul 17, Miron Costin a statuat că trebuie să dăm seamă de ale noastre, câte scriem.”
„Ştiţi şi când a domnit?” „N-a domnit. Domneşte azi prin ceea ce-a scris. Domneşte chiar mai tare decât uitatul
Constantin Cantemir, care a ordonat uciderea lui în 1691.” Cristina citeşte şi restul articolului, impresionată plăcut
de nonşalanţa cu care autorul se recunoaşte învins la cunoştinţele de Istorie, dar, în mod subtil, cu talent de analist
fin, creionează un portret succint al vicepremierului, concluzionând: „În sfârşit, un demnitar care nu-şi face un
titlu de glorie din faptul că a fost codaşul clasei, că a fumat prin veceul şcolii, ori a chiulit <<la greu>> de la ore.
N-are hobby-uri de playboy, nu merge la restaurante rău famate, are o căsnicie normală de bărbat în pragul
senectuţii şi vorbeşte la fel de elegant cu femeia de serviciu care-i face curat în cabinet ca şi cu colegele din
Guvern. Nu tutuieşte pe nimeni şi nici nu se supără pe ziariştii mult prea insistenţi. Oricât de grăbit, găseşte măcar
un minut să onoreze întrebările presei. Cât va rezista unul ca el în actualul Guvern?!”

Pag. 308:
Discuţia cu Andrei se termină imediat, pentru că bărbatul îşi aminteşte că este aşteptat la masă iar
Cristina abia mai apucă să-i povestească ceea ce a reuşit să audă din discuţia senatorului cu bătrânul bisericos.
Poate că ar fi vrut să-i povestească şi de prima ei discuţie cu bătrânul general de Securitate de la etajul 3, când a
întrebat-o dacă este nepoata scriitorului Vlădeanu, dar nu mai are chef. Bruma de voie bună şi puţinul timp liber
pe care îl mai are astăzi, înainte de-a se afunda în pregătirea ultimului examen, vrea să le consume cu bunicuţa
ei, căreia îi duce punga cu cireşe altoi şi castronelul de plastic plin cu căpşuni mari cumpărate de dimineaţă din
piaţă, înainte de a merge la biserică. Aprinde şi o lumânare şi i le dă de pomană de sufletul mamei sale şi al
bunicii Zânica.
– Vezi c-am avut dreptate, draga bunicii? – o întreabă pianista. S-au repezit cu toţii asupra lui Mihai.
Omul de afaceri Păduraru este o pradă prea mare; trebuie să se formeze iar haita, să-l atragă în cursă şi să-l atace.
Cu Mihai a fost uşor; s-au repezit, au atacat şi au muşcat. Am văzut azi, în câteva reviste, şi nişte căţei care s-au
repezit spre unchiul tău; probabil ceva condeieri de la Valea Brânduşelor, – mai ales unul, Gură de Aur – care-l
cunosc bine, pentru că fac aluzie la viaţa lui de familie; nişte inculţi, la urma urmei; habar nu au să înţeleagă că
opera scrisă este cu totul altceva decât viaţa lui reală. Ăştia nici n-au auzit de eul auctorial şi eul social. Măgari!
Probabil nu-i iartă nişte succese de pe vremea când ei nu erau publicaţi nici măcar de ziarul local. Vorba lui
Macedonski: „Oraşul mic mă-nghite-ncet”. De-aceea te felicit c-ai venit în Bucureşti; aici e bătaia peştelui. Cum
stai cu examenele? Ia să-mi aduci carnetul de note, că nu vreau să dau telefon la facultate, c-ar fi jenant.

Pag. 333:
– Eu... – strânge Cristina din umeri – aş vrea să mă retrag...
– Cum?! Fără să faci un tur al cireşilor?! – se miră nenea Mihai. Cireşele târzii, alea de-ţi plac, boambele
de Cotnari, sunt coapte deja. Îţi dau eu un pantalon şi-o cămaşă. Noi, eu şi Cătălin, stăm aici, avem de măcinat
amintiri...
– Altădată, zău! – îl roagă Cristina. Bunicul Ion m-a rugat să-l duc de urgenţă la Târguşor, are ceva de
cumpărat...
– Atunci, mai stai o clipă – o roagă nenea Mihai şi pleacă spre casă.
– Când te reîntorci la Bucureşti? – aude Cristina întrebarea lui Andrei.
– De ce?
– Încep antrepozitele. Ai mei te caută să cumpere pământul. Poimâine sunt şi eu la sediu; te rog să vii!
– îi şopteşte Andrei.
– Unde? – întreabă Cristina.
– Centrul cel nou, îl găseşti uşor. Când ajung în Iaşi îţi telefonez să-ţi spun mai multe... Păcat,
domnişoară! – ridică Andrei tonul, văzându-l pe Mihai ieşind din casă cu un pachet. Poate vă răzgândiţi; telefonaţi
la Palatul Victoria şi cereţi centralistei să vă dea legătura la şefa mea de cabinet.
– Nu, Cătăline, – îl vede Cristina pe nenea Mihai făcând un gest categoric – e mai bine aşa. Domnişoara
Cristina are dreptate; ea nu face facultatea doar ca să aibă o diplomă. Chiar tu îmi spuneai mai devreme ce bine
au învăţat copiii tăi. Nici pe fiică-mea, deşi a fost şefă de promoţie la Drept, iar eu o duceam rău de tot cu banii,
n-am îndemnat-o să facă aşa ceva, deşi a pierdut ceva vreme pe lângă o avocată specializată în apărarea tuturor
borfaşilor, cică făcea ucenicie... Uite, Cristinel, – îi întinde pachetul – din partea mea şi a Inei, ba chiar şi a
Georgianei; ideea cu broderia a fost a ei.
Cristina se ridică în picioare, primeşte pachetul, îl pune pe scaun, apoi întinde braţele şi-l cuprinde pe
nenea Mihai pe după gât strângându-l mult, cu putere.
– Mulţumesc, mulţumesc pentru tot!
Când se desprinde din îmbrăţişare, observă cu coada ochiului privirea încruntată a lui Andrei.
– Domnule Păduraru, n-o spun din complezenţă ci, realmente, mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc şi să vă
felicit pentru atitudinea plină de demnitate cu care aţi făcut faţă provocării de-atunci, de la televizor.
Când Andrei se ridică de pe scaun şi ia mâna întinsă către el, s-o sărute, Cristina prinde momentul şi-şi
înfige cu putere o unghie în degetul mare al bărbatului.
– Doamne, copile, te mănânc! – o ameninţă Andrei la telefon mai târziu, pe la miezul nopţii. Am şi acum
semn la deget…
– Să vezi ce-ţi fac mâine seară! – îl ameninţă fata. De-ai şti ce pantaloni superbi şi ce bluză frumoasă am
primit. Abia aştept să le vezi mâine seară. Am să te las să mi le dezbraci – îi şopteşte ea cu gura lipită de telefon,
să n-o audă bunicul Ion, continuând să adauge cuvinte cu care ştie că-l pune pe jar pe Andrei.
– Va fi poimâine – şopteşte Andrei. Am şi eu atâtea să-ţi spun... Ştii de unde telefonez? În capătul satului
vostru, la răscruce, este o cabină telefonică...
– De ce n-ai spus?! Ai trecut prin faţa casei mele; ieşeam şi mergeam cu tine... să te mănânc un pic – se
alintă Cristina. Până acum aţi stat de vorbă?
– Am şi dormit. Am vrut să mai treacă efectul alcoolului. Am s-o iau de-a dreptul, peste Cumpăna Cailor,
trec pe digurile de la salba de iazuri şi ajung la casa mea de la ţară. Dacă doamna mea n-ar fi acolo, te-aş fi luat...
Oricum, mâine am treabă toată ziua în Iaşi. Ne vedem poimâine; să fii la Centru după ora doisprezece. Îl cauţi pe
vicepreşedintele Stelian Stănilă, un tip uns cu toate alifiile. Cred c-o să-ţi propună două sute cincizeci de mii de
euro. Dar să nu le dai un răspuns ferm. Zici că vrei să te mai gândeşti. Trebuie să scoţi mai mult. Poimâine seară,
când vin la tine, vom discuta.
Cristina simte că nu mai poate adormi. Se uită la ceas: este trecut de ora unu noaptea. Până la ziuă abia
reuşeşte să prindă un ceas-două de somn. Bunicul Ion o înţelege că are ceva urgent de rezolvat la Bucureşti –
„mi-a telefonat profesoara de Biofizică aseară; trebuie să merg urgent, bunicule, să terminăm o lucrare” – şi o
îmbrăţişează cu drag la despărţire.
– Ţi-aş fi spus să treci pe la neni-tu Mihai să-ţi iei rămas bun, dar nu-i acasă; a plecat dis-de-dimineaţă
cu cursa de şase la Târguşor, l-a apucat aşa... Cred c-o fi luat vreun avans pentru romanul la care tot scrie… Ţi-
a adus coşul ăsta cu cireşe; tu dormeai. Ia-l cu totul, pune-l în portbagaj; e coşuleţul tău, de când erai copilă.
Până la Bucureşti, Cristina opreşte în fiecare parcare mai mare de pe marginea şoselei, pe care o găseşte
liberă, mănâncă cireşe şi se tot gândeşte să-i telefoneze lui nenea Mihai, dar i-o ia el înainte, sunând-o imediat
după ora nouă; zice c-a uitat să-i mai dea ceva şi-i cere adresa; vrea să-i trimită nişte bani, că a vândut un scenariu.
Cristina rămâne perplexă: cum să-l refuze?! Găseşte, totuşi, putere şi-i spune că are bani destui, „o să-ţi spună
bunicul Ion mai multe”, apoi aduce vorba de un bilet de loto câştigător şi nu uită să se laude cu lucrările de licenţă
făcute pentru alţii. Răsuflă uşurată când încheie discuţia. Nu mai are chef nici de cireşe. Conduce încet, cu gândul
aiurea.

Pag. 426:
– Andrei dragule, e mămica mea! – îi strigă Cristina contrariată.
– Poza-i făcută de Mihai, nu? – rămâne bărbatul cu mâna întinsă către tablou. Cum să nu scrii scene de
dragoste ca aceea din Toamna cu struguri acri, ori dezgheţarea doctoriţei Maria Săteanu din Întroienirea, când
ai o aşa verişoară!... – oftează el teatral, apropiindu-se de Cristina până poate să-i cuprindă obrajii în căuşul
palmelor. Am recitit ambele romane în avion, zilele trecute, pe ruta Bucureşti – Moscova – Magnitogorsk şi retur.
M-a amuzat teribil scena cu copiii aceia strecuraţi în şir indian prin gaura din gard să fure cireşe; apoi întâlnirea
lor cu personajul narator venit acasă peste deal, cu geanta de voiaj pe umăr, care-i surprinde ieşind prin gard şi-i
întreabă: „Care dintre voi rupe crengile?”, iar fiecare arată cu capul în spate, până la ultimul, un ţânc de doi-trei
ani, care târa după el creanga ruptă, plină cu cireşe. „Eu am întrebat cine a rupt-o, nu cine a fost pus s-o care?”,
a mai întrebat el. Ştii ce i s-a răspuns? – o priveşte Andrei în ochi, apoi se apleacă şi o sărută pe vârful nasului.
Vezi că n-ai citit romanul? „Viscolul, astă iarnă. El i-a rupt şi lui bunicul Ion un perj bătrân – mi-a răspuns fetiţa
ştirbă din capul şirului indian, apoi s-a aplecat spre geanta din mâna mea, încercând s-o deschidă cu degetele ei
murdare de cireşe negre. Dă-mi... Dacă mi-ai adus gumiţă, dă-mi-o acum, vreau să arăt la copii ce baloane mari
pot face.” Am încheiat citatul – râde Andrei bine dispus, apoi o mai sărută o dată pe vârful nasului, după care
întoarce privirea spre tablou, privindu-l lung. Nu cred că locul lui e aici. N-am să mai pot intra în camera aceasta
– îl aude Cristina murmurând.
– Andrei dragule, ce-i cu tine? – se agaţă fata de braţul bărbatului într-un gest încărcat de afecţiune.
Ochii lui Andrei se întorc spre mâinile care îi ţin strâns braţul, apoi, când ea ar vrea să se ridice pe vârfuri
să-l sărute, aude şoapta lui ca o dojană:
– Te rog, puiul meu drag... Nu aici, sub privirea mamei tale... Nu cred că ea ar binecuvânta relaţia aceasta,
plină de păcat, care nu duce nicăieri...
Cristina se repede la tablou, îl smulge din perete, îl trânteşte cu faţa în jos pe măsuţă lângă televizor, apoi
se întoarce către Andrei, fixându-l cu o privire bătăioasă:
– Chiar n-a dus nicăieri?! Pentru mine, da! Fie şi numai poziţia ta în Guvern, să-i aperi pe cei ca nenea
Mihai... E mult? E puţin? Alţii de ce n-au făcut-o? Şi câţi oameni de afaceri prosperi, cu conturi în paradisuri
fiscale, luptă împotriva hemoragiei financiare? Cât despre păcat... – coboară Cristina tonul dintr-o dată,
plimbându-se prin încăpere cu paşi mărunţi şi cu privirea mereu în ochii lui Andrei, rămas speriat în centrul
camerei – da, o fi mare păcat. Dar dacă a iubi pe cineva cum te iubesc eu înseamnă păcat, atunci vreau să mor
bătrână, mai bătrână ca bunicuţa mea şi mai detestată de cei din jur pentru pricini pe care nu le înţeleg, dar şi mai
plină de păcat ca ea; plină de păcatul meu... înţelegi?... păcatul meu, de care sunt atât de mândră...

Pag. 485:
Când s-au copt cireşele, le-am avut musafire. Noaptea le-a prins căţărate în pomi, ca două copile obraznice. A
doua zi dimineaţă m-am trezit în zori. „Ce să le dau la micul dejun?!”, m-a fulgerat un gând. Naşul Ion, de la care
aş fi putut împrumuta nişte bani, plecase deja la prăşit, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în magazinul
sătesc de pe uliţa vecină. Vânzătoarea s-a arătat bucuroasă că-mi poate da o pungă de cafea pe datorie – că n-am
fost în stare să-i spun de prima dată că vin să-i cer de mâncare.
– Şi dacă tot mă treceţi în caiet, – am părut eu nehotărât – daţi-mi şi un baton de salam uscat, bucata
aceea de costiţă, zece ouă, o sticlă de Cola şi două pâini feliate.
Aerul plictisit al vânzătoarei („cum o cheamă? – va trebui să-l întreb pe naşul Ion”) din clipa când am
sfârşit înşiruirea produselor solicitate pe datorie, mi-a dat de înţeles că, în gândurile sale, femeia a conchis: „încă
unul” şi, fără nici o tragere de inimă, mi-a deschis un cont la urma caietului, unde am văzut că a scris apăsat în
capul paginii: Domnul Mihai Vlădeanu, apoi a întors caietul să semnez sub înşiruirea de produse.
Mai eram dator lui naşul Ion cu 100 de euro; acum intrasem definitiv în rândul consătenilor mei, veşnic
înscrişi în caietul vânzătoarei, o femeie blajină, despre care ştiam doar că-şi vânduse apartamentul din Iaşi imediat
ce fabrica unde lucra s-a privatizat şi a fost închisă pentru a fi dărâmată, să lase locul unei reprezentanţe auto. Cu
banii luaţi pe apartament femeia a venit în sat, la mama ei, bătrână, şi a deschis un magazin sărăcăcios. Mai
departe, dincolo de biserică, şi în vale, peste drum de Primărie, sunt alte magazine mult mai bine aprovizionate,
din reţeaua Moldaliment, patronată de familia Păduraru, dar care nu dau pe datorie.
– Salut, scriitorule! Matinal, nu glumă...
În faţa mea, lângă treptele intrării în magazin, stătea un domn elegant, încălţat cu pantofi sport, de vară,
pantalon şi cămaşă de firmă, ochelari de vedere Gucci şi pălărie din fibre de bambus – Grigore Dănion, unul
dintre prietenii copilăriei mele, nu dintre cei mai apropiaţi, că el era mai mare cu vreo 3 ani şi se cam uita de sus
la noi, „mucoşii”.
– Matinal, că mi-am luat ceva de mâncare – i-am răspuns, în timp ce i-am întins mâna. Tu?
– Eu?! Ca să vezi! Dau să-mi pun pe aragaz ibricul, că-ntâi beau două ceşti de cafea înainte de duş, dar
n-am cu ce aprinde. Eu! Auzi? Eu am rămas fără chibrituri. A trebuit să intru în garaj, mi-am pornit Lexus-ul, am
aprins o ţigară de la bricheta de bord, apoi m-am chinuit să aprind aragazul cu ţigara. Stai să intru să iau o duzină
de chibrite şi revin, că vreau să te întreb ceva – mi-a spus lovindu-mă prieteneşte peste braţ. Ce faci, Olguţo? –
l-am auzit imediat ce a intrat în magazin.
– Bine, dom’ ministru – a răzbătut din interior vocea fericită a vânzătoarei.
– Nu-mi mai zi aşa, că gata, am ieşit la pensie. Măi fată, dar cam bate vântul prin prăvălia asta a ta.
Chibrite, măcar, ai? Bune şi astea – mi-am auzit prietenul acceptând marfa –; mi-oi lua de-alea bune după-amiază
din Iaşi.
– Dom’ ministru... ştiţi... v-am rugat eu ceva... – am văzut-o pe vânzătoare însoţindu-l pe Grigore până
în uşă.
– Nu pot! Nu pot, pentru că nu vreau să-ţi fac un rău. L-am ţinut la uşa mea două săptămâni. L-am bulit,
ce mai! Nu mă puteam încurca cu orice bişniţar. Lasă, bagă bani în marfă de calitate şi-o să ai clienţi; cum să
lucrezi tu la magazinele lui ăla?! Auzi: tu, la Păduraru... Crezi c-o să-ţi dea un salar mai mare de cât câştigi tu
aici, cu prăvălia asta? Marfă multă, scumpă şi de calitate – asta-i rezolvarea, fraiero!
Din doi paşi, Grigore a ajuns lângă mine.
– Iazul Broscoi a fost al tău?! – m-a luat la rost.
– De ce?
– Mai deunăzi, mi-am luat undiţa şi m-am dus la răchiţi, unde stăteam cu toţii când eram copii. La un
moment dat, aud că fluieră cineva şi strigă ca disperatul. Eu îmi văd liniştit de tihna şi răcoarea locului copilăriei,
fumând ţigara mea de zor. Numai ce aud o bubuitură şi simt cum plouă cu ceva mărunt – era sare. Haidamacul
avea puşcă de vânătoare cu sare. Am scos urgent pistolul, de care nu mă despart, – văd palma prietenului cum
pipăie buzunarul pantalonului – şi trag un foc de avertizare – legitimă apărare. Haidamacul se opreşte, că voia să
tragă din nou. Îi fac semn să lase arma jos şi mă duc eu la el, ţinându-l în cătarea pistolului. Aflu că-i paznicul
iazului. „Cine-s patronii?” – l-am întrebat. A spus nişte nume de broscari. Aşa am aflat că „iazul a fost cumpărat
de la scriitorul Vlădeanu”. De ce l-ai vândut, fraiere?
– Fiică-mea s-a dus la doctorat în America.
– Doctorat?! Ai mei au făcut şi facultatea acolo. Acum au job-uri grase în Detroit, în Maiami şi-n el ei.
– El ei? – m-am mirat eu involuntar.
– Los Angeles, ce, nu ştii cum i se zice? Măi, mare fraier... Să dai Broscoiul unor broscari – broaşte şi
raci! Mă miram eu de ce nu mişca pluta undiţei.
– Bani, Grigore, bani...
– Bani! Trimite şi tu o carte în Suedia, să-ţi dea ăia un Nobel, să iei câteva milioane de euro.
– Numai un milion, cel mult, şi-acela de dolari – l-am corectat eu, încercând un zâmbet, atent cu coada
ochiului la vânzătoarea care începuse să măture prin faţa magazinului.
– Atunci, dacă-i numai un milion, scrie mai multe, că ce ai de făcut? Tot la pensie şi tu, nu? A, da, la
pensie, mi-ai spus, că s-a închis secţia unde lucrai la Valea Brânduşelor. Ce faci după-amiază?
Rămăsesem cu privirea într-o parte, s-o pot fura cu coada ochiului pe Olguţa – o vedeam prima dată în
întregime: femeie cam la 40 de ani, mult mai plăcută când o vezi în întregime, altfel decât vânzătoarea apatică,
aplecată peste caietul datornicilor.
– Te invit la Iaşi; s-a deschis spre Bucium un motel fain, au de toate – l-am văzut pe Grigore cum îmi
face cu ochiul, vânturând ochelarii. Fac eu cinste.
– Grig, mulţumesc, dar ştii că...
– Să nu-mi spui iar că-ţi trimiţi subalternii în Karaganda, Paris ori New York. Nu te mai cred. Basme.
Am aflat că-n afară de ăla cu nasul lung şi microbuzul lui răblăgit cu care cară haine vechi nu trece nimeni pe la
tine. Auzi? – m-a luat de braţ în timp ce ieşeam în şosea. Cu două-trei sute de euro, îţi ţine companie o noapte
întreagă una mai mişto decât Cristina lui Vasile de pe Vale, aia de-o băgau băieţii prin păpuşoi. Am văzut-o de
Paşte prin sat. Aia regulează jumate de Italie într-o noapte – mi-a şoptit el grav.
– Grigore, aia e din viţa noastră, a Vlădenilor – am încercat eu o glumă, ca să mă pot stăpâni.
– Ei, da!, şi te pomeneşti că predă la Universitatea din Padova acolo!... Ştiu de la băieţii mei, că era
poamă de mică, i-am auzit pe-ai mei şuşotind când s-au întors la Bucureşti după ce stătuseră toată vara aici, la
bunici. O fi moş Vasile din viţa voastră, a Vlădenilor, dar şi-a luat nevastă rea de muscă, din mahalaua Iaşilor.
Sunt sigur că fiică-sa a dezvirginat toţi puştanii din Sânzieni. De ce crezi că băieţii mei renunţau vara la tabere,
numai să vină la bunici, încărcaţi cu cadouri? Adunau bani toată iarna, să aibă cu ce-o momi pe aia. Cei doi, mai
mari, se dădeau cocoşi, trecuseră vama. Cel mic era cât pe ce să rămână fecior. L-am auzit cum povestea, când a
revenit la Bucureşti. Îl înjura de mama focului pe Adrian al tău, că aia se îndrăgostise de el şi tot spera să revină
Adrian în sat, că-i plecase chiar în seara când îşi dăduseră întâlnire la pârâu, locul ei preferat, undeva, între sălcii,
numai ea ştia cum se ajunge acolo, că altfel trebuia să străbaţi grădina ta, că-i dincolo de cireşii amari. După un
timp, sătulă de aşteptare, fata a început să accepte iar cadourile băieţilor. Deci nu mergi la Iaşi? Păcat! Acum, cât
mai putem şi noi... Două-trei sute, dar merită! Mare fraier! Să vinzi tu frumuseţe de iaz... Împuşcai un motel pe
malul dinspre şosea şi trăiai ca boierul...
Am intrat în curte râzând singur. Nici eu nu ştiam de ce. M-am strecurat în bucătărie prin uşa din spate
şi am pregătit celor două tinere un mic dejun pe cinste.

Pag. 499:
Pe masa de lângă geam, în camera cealaltă, stătea manuscrisul romanului – când îl priveam, nu vedeam decât
ochii trişti ai personajelor condamnate la nefiinţă.
– Ce zici, cam cât aş lua pe hectarul acela de pădure? – l-am întrebat pe naşul Ion când a venit să-mi
aducă jumătatea de găleată cu lapte.
– Nimic. Cine-i prost să cumpere, când poate fura lemne după pofta inimii?! Au rămas în picioare doar
puieţii groşi cât braţul. De cât ai avea nevoie?, că mă gândesc să vând doi tăuraşi...
– A, nu... am zis aşa, să scap de pădure, c-or să înceapă să pună biruri pe orice petec de pământ, pe câte
hornuri ai la casă, câte fântâni sunt în sat, ce pomi ai în curte...
– Mda, aici ai dreptate... – l-am auzit oftând. Oricum, eu mai am nişte bănuţi în casă... Lasă, datoria mi-
o vei restitui tu... după ce vinzi cartea.
„S-o vând?!”, m-am îngrozit auzindu-l. Iar de publicat, cum să-i spun naşului Ion că n-o vrea nimeni?!
Am aşteptat să plece şi am deschis internetul: un solicitant mă întreba dacă am aceeaşi grupă sanguină cu el, că
altfel, rinichiul nu-i compatibil... Nu aveam. Am umplut ceaunul cu lapte, am pus în el nişte resturi de la ceea ce
mâncasem peste zi şi m-am dus să dau de mâncare Chiorului. Am desfăcut cureaua de la gâtul lui, să-l las liber
peste noapte, că-mi plăcea să-l aud cum vine şi se culcă pe preşul din faţa uşii.
– Tu chior, eu şchiop – tot un bou şi-o belea! – i-am zis văzându-l cum suceşte capul, să vadă cu ochiul
sănătos ce i-am pus în ceaun.
Întors în casă, am hotărât să dorm în camera de curat; patul rămăsese cum l-au lăsat cele două prinţese
ale mele. „Luni, mă voi scula de dimineaţă şi voi spăla toată lenjeria din casă. Mâine, mă bărbieresc, mă îmbrac
frumos şi merg la biserică. Cristina, Cristinica, Ina şi Georgiana sunt la drum greu, trebuie să aprind o lumânare
pentru reuşita lor...”
– Bună seara, Mihai! Sunt Cătălin Păduraru – am auzit în telefonul deschis imediat ce l-am simţit că
porneşte a vibra pe noptiera de la capul meu.
Credeam că-i Cristina, să-mi spună ce-a făcut la un colocviu ce-l pregătise pentru întâlnirea cu profesoara
care conducea lucrarea ei de doctorat. Am convenit cu Cătălin să-mi facă o vizită a doua zi, că tot îmi spusese că
„mi-am permis câteva zile de respiro şi-s la Vaduri, în casa părintească”. N-am mai mers la biserică. Am făcut
ordine în toată casa, apoi m-am îndatorat cu încă jumătate de pagină în caietul de la magazinul sătesc: alune, o
cafea mai bună, Cola, apă minerală, două batoane de ciocolată, să avem la cafea, o sticlă de vodcă rusească, poate
vrea Cătălin să bea ceva fin, că n-o să-l servesc cu ţuică făcută de naşul Ion, şi o gustare mai bună: salam uscat,
pastramă, caşcaval şi pâine feliată. „Nu s-or consuma, abia îmi rămân mie...”
Cătălin era acelaşi de la televizor: un bărbat impozant, manierat, sigur pe sine, radios, total diferit de
omul debusolat revăzut la cotul şoselei, în toamnă, când am aşteptat-o la cursa de Iaşi pe Cristinica. Îi făcusem
semn să intre cu maşina în curte şi închisesem deja porţile în urma sa. Văzându-l că ezită, încercând un gest
protocolar, i-am întins braţele şi ne-am cuprins prieteneşte – „este fostul meu coleg de clasă, cel mai bun prieten,
care m-a vegheat toată noaptea, când m-am întors plouat de la Margareta” –; nu-l puteam întâmpina cu răceală.
„În plus, lui i-a trecut prin cap s-o caute pe Margareta şi, găsind-o într-o stare jalnică, a adăpostit-o într-un azil
de lux.”
Odată eliberat din braţele mele, Cătălin a devenit cel din adolescenţa noastră – vorbăreţ şi exuberant. A
descărcat din portbagajul Jeep-ului patru sacoşe mari: cafele de tot felul, whisky, vin vechi de Cotnari, coniac
Napoleon, pungi cu alune, fistic şi multe alte bunătăţi. Aş fi vrut să-l invit să bem o cafea, dar i-am văzut privirea
cercetând în jur.
– Aici aveai un grajd – a arătat el spre bolta de vie sub care parcase Jeep-ul.
Ne-am plimbat prin grădină, vorbind de una, de alta – banalităţi. Cătălin a mâncat pe săturate cireşe altoi
târzii, boambe de Cotnari, povestindu-mi cu oarecare jenă că abia toamna trecută a fost în stare să-şi umple
grădina de la Vaduri cu pomi de tot felul, „poate-o să am nepoţi; să vină cu drag la ţară”.
– Cireşele negre, amare ţi s-au copt? – a arătat spre capătul grădinii.
– Nu ştiu, că grădina mea se termină acolo – i-am arătat gardul din plasă de sârmă.
Preocupat să admire via frumos legată pe sârmele zincate, lucind în soare, a bombănit ceva ce n-am
înţeles.
– Acum ar merge o cafea – mi-a spus când am revenit în curte. Auzi, – l-am simţit venind în urma mea
în bucătărie – te-aş fi luat la mine, la Vaduri, la un grătar, dar e şi nevastă-mea acolo, îşi pregăteşte spiciul pentru
întâlnirea de săptămâna viitoare...
Aflasem că soţia lui Păduraru este şefa organizaţiei de femei a partidului de guvernământ. Am stins
flacăra aragazului şi-am lăsat cafeaua în ibric să se aşeze. L-am invitat pe Cătălin să vadă unde locuiesc.
– Îmi place! E-aproape neschimbată casa ta.
– Da – i-am răspuns. Mă simt bine în ea, parcă-s din nou copil.
– Uite, aici dormeam noi amândoi când înnoptam la tine... Ce de-a cărţi! – s-a mirat el, arătând spre
rafturile din camera de curat. Uite, ai şi câteva pachete...
– Câteva mai multe – am completat eu râzând şi i-am deschis uşa ce duce în camera anexă, fostă cândva
coteţul găinilor iarna, acum ticsită cu cutii de carton.
– Ai cărţi în ele?!
– Evident.
Aş fi vrut să mergem direct afară, unde aranjasem masa acoperită cu o faţă din borangic, brodată pe
poale de mama cu flori mari de trandafiri. Cătălin însă a pus mâna pe clanţa camerei unde stăteam de obicei.
– Ştiu că aici era camera ta...
– Da, intră, te rog!
– Şi mie îmi place, vara, când stau la Vaduri, să ţin o oră-două un crin în casă ori un buchet de sânziene;
îmi aminteşte de copilărie – a inspirat el aerul îmbătător din încăpere. Doamna mea aruncă mereu florile; zice că
mănâncă oxigenul. Ce-i asta? – a arătat cu palma spre teancul înalt de coli.
– Manuscrisul unui roman.
– Unui?! – a făcut el ochii mari, începând să răsfoiască paginile puse cu faţa în jos una peste alta. Vrei
să zici că toată... piramida asta este o singură carte?!
– Da, romanul pe care tocmai l-am terminat.
Ochii lui Cătălin cercetau avizi paginile scrise cu creionul. Degetele lui prindeau cu evlavie câte o coală
de hârtie scrisă pe o parte, cu mici trimiteri pe verso, şi o răsuceau, încercând să descifreze câte ceva din cele
scrise.
– Cum îl vei numi?
– Viaţa la second hand.
– Îmi place! Şi... despre ce-i?
– Despre viaţă, evident.
Am început să râdem amândoi.
– În cât timp l-ai scris?
– Vreo patru-cinci ani.
– Zi de zi?
– Şi noaptea. Mai ales.
– Şi-ţi iese ceva?
– Ochii.
S-a făcut linişte. Mi s-a părut că n-a înţeles gluma mea.
– Scuze! – l-am auzit şoptind. Omul de afaceri din mine trebuia să-l las la poartă. O-le! – a început el să
fluture o pagină scrisă mărunt pe ambele feţe, chiar şi pe manşetă. Cum te descurci când reciteşti?
– Urmăresc semnele – i-am arătat. Ai nimerit una foarte încărcată; are plombe ce însumează vreo zece
pagini.
Cătălin s-a aplecat asupra paginii, a citit un timp stând aşa încovoiat, apoi a tras fotoliul şi, aşezat comod,
a parcurs toate cele zece pagini.
– Scuză-mă! Nici măcar nu ţi-am cerut voie...
– La cât de bun erai la Română în liceu, îmi face plăcere să fii primul meu cititor – i-am răspuns, dar el
părea preocupat de paginile următoare.
– Siberia?! Vorbeşti de Siberia în carte? – s-a uitat o clipă spre mine.
– Da, şi despre Siberia. Personajul meu ajunge până dincolo de Irkutsk; trece şi prin Odessa, „perla albă
a Mării Negre”, prin alte oraşe din sudul Ucrainei, urcă până la Zaporojie...
– Zaporojie?! – l-am observat cum a tresărit, dar şi-a continuat lectura.
– Da, cum ţi-am spus, are probleme prin câteva oraşe din Ucraina, apoi ajunge până în Siberia, undeva
pe malul Angarei…
Parcă nici nu mi-ar fi auzit vorbele; a continuat să răsfoiască manuscrisul cu atenţia cu care, desigur,
cercetează vreun proiect în care urmează să investească milioane. Luam aminte la privirea lui şi-mi ziceam că de
puţine ori mi-a fost dat să văd pe cineva interesat într-atât de cele scrise de mine.
– Mda... – l-am auzit oftând apăsat într-un târziu, iar eu am înţeles că dăduse glas durerii că n-a apucat
să scrie romane, cum visase în ultimii ani de liceu, când fugea mereu din internat ca să participe la şedinţele
săptămânale ale cenaclului literar de la Palatul Culturii, unde l-am însoţit şi eu de câteva ori, având bucuria să-l
ascult pe George Lesnea citind versuri proprii ori traduceri din Esenin.
Oftatul lui Cătălin părea să fi umbrit întâlnirea noastră. S-a ridicat greoi din fotoliu, rămânând cu palma
stângă pe stiva de coli scrise.
– Brrrr! – s-a cutremurat el, parcă romanul meu ar fi avut câteva mii de volţi.
Am început să ne bem cafeaua în linişte, aşezaţi comod în scaunele din plastic de la masa din curte, de
sub bolta de viţă de vie.
– Şi tu faci cafeaua la nisip... – a rupt tăcerea, admirând ceşcuţa din mâna sa. La fel de bună. Poate chiar
mai bună.
– Mai bună decât a cui? – am întrebat.
– Poftim?! – a tresărit Cătălin. Aaa... – mi-a surâs. La Istambul, am băut aşa ceva. Cine te-a învăţat s-o
faci?
– O... doamnă.
– A! – mi-a zâmbit cu subînţeles. Veşnica problemă a romancierilor: doamnele. Am văzut şi-n paginile
parcurse cât am stat la masa ta de lucru: vorbeşti de-o anume Liuba... E fascinant fragmentul acela, când ea şi
bărbatul cu care a ieşit din râu privesc în josul apei şi călătoresc cu gândul de-a curmezişul Siberiei...
– Nu călătoresc ei – l-am corectat eu. Amândoi au scăpat în apă costumele de baie, care vor traversa
Siberia, până la Oceanul Îngheţat.
– Zău?! – s-a uitat Cătălin fix către mine. Acum mi-e clară fraza aceea atât de sugestivă, care te trimite
cu gândul la Paradis şi la goliciunea lui Adam şi a Evei... Probabil că-n pagina anterioară descrii momentul lor
de iubire în apă...
Îmi plăcea să-l ascult. Momentul lor de iubire... – „cum naiba de-l bârfeşte Iaşiul întreg ca pe un bişniţar
grobian şi misogin?!” – m-am întrebat eu profund impresionat de eleganţa rostirii. Venise îmbrăcat modest, în
haine de vară, şi avea gesturi alese, departe hăt! de bărbatul încruntat de-astă toamnă, de la cotul şoselei, care a
coborât din Jeep îmbrăcat în haina aceea din piele înzorzonată cu buzunare şi cu etichetă ce atesta că-i de firmă
celebră.
– Mihăiţă, despre ce-i romanul tău?
Ce-i puteam răspunde?! Cum să-i povestesc două mii de pagini în câteva cuvinte?! Când i-am răspuns
„despre viaţă”, am crezut că i-am spus totul. N-am fost niciodată în stare să fac un rezumat al vreunui roman de-
al meu. Înainte de 1989, când depuneam o ofertă la Editura Cartea Românească, mă întindeam pe 8-10 pagini.
„Boierule, aştept cartea!” – mă anunţa redactorul-şef Cornel Popescu.
– E greu, Cătăline, să-ţi spun în două-trei vorbe.
– Am timp s-ascult – l-am văzut făcând un gest larg. Astăzi, respir! Şi-ţi mulţumesc că nu discutăm
politică! Afaceri, nici atât... Auzi, dă-mi, te rog, să citesc pagina anterioară.
– Momentul de iubire?
– Mă vezi pe mine, la vârsta mea, spunând partidă de sex?!, ori cum şi-o trag ăia doi?! – oribil!
Am început să râdem amândoi. I-am făcut semn să-şi bea cafeaua în linişte şi am intrat în casă, de unde
m-am întors cu tot manuscrisul romanului, aşezându-l cu grijă pe capătul mesei.

CRISTINA, vol. 3: Groapa cu lei, Ed. Junimea, 2012

Pag. 179:
Acum, Cristina ar vrea să mai înveţe cursurile pentru sesiunea din toamnă, că zilele trec mult prea repede
una după alta, dar se trezeşte mereu desenând zeci de floricele – acelaşi trifoi cu patru foi – pe marginea paginilor
de curs pe care nu poate să le înţeleagă. Pleacă pe jos la piaţă, de unde vine încărcată cu 5 kilograme de cireşe
amare altoi. Începe să scoată sâmburii, dar se plictiseşte numai după o oră şi iese la plimbare. A doua zi îşi zice
că are chef de învăţat şi-abia reuşeşte să înţeleagă modul de calcul al cantităţii de Raze X într-un proces de
provocare a mutaţiilor genetice, deşi formula de calcul a mai învăţat-o şi la Iaşi, la cursul de Chimie Cuantică,
promovat cu nota 10. În zilele următoare, se împiedică de cireşele din ligheanul de pe masa din bucătărie şi le
aruncă la ghena de gunoi, scârbită de cei câţiva viermişori albi, nelipsiţi din cireşele altoi, ce se mişcau pe
marginea ligheanului. Când este solicitată de doamna Anastasia s-o ajute să facă bagajul, urcă la ea într-un suflet.
– Ce bagaj, unde pleci?!
– La Oslo, doar ţi-am mai spus. Îmi trebuie un aer curat, unde să pot lucra. Bucureştiul este prea plin,
pentru mine, de praful unor amintiri murdare. Voi sta până după premiera simfoniei. Am foarte multe de finisat,
parcă n-o să termin niciodată simfonia, pretext minunat de-a amâna mereu întâlnirea cu Doamna Moarte...

Pag. 437:
– Domnişoară, înclin să cred că sunteţi fiica romancierului Vlădeanu, căruia i-aţi servit de model în
creionarea acelor copii superbi, intrând în şir indian în grădina lui, să-i fure cireşele – i se adresează Pătru Ostahie
în timp ce cameramanul care îl însoţeşte a îndreptat obiectivul către ea.
– Sunt chiar unul dintre acei copii, cel care conducea grupul – răspunde Cristina cu mândrie. De cuvântul
meu, ca să nu zic de teama mea, ascultau toţi, inclusiv fiica unchiului meu, tot Cristina şi ea, acum plecată în
străinătate, să-şi dea doctoratul în Drept Penal.
– Pariez că, întorcându-se, va contribui serios la prinderea şi pedepsirea tuturor hoţilor de cireşe. Va
începe prin a analiza temeinic dosarul marelui hoţ Nică a lui Petre, care nici până în ziua de astăzi nu ştim dacă
a plătit cânepa mătuşii Mărioara, dovadă că dosarul Amintirilor… stă veşnic deschis pe masa instanţelor
copilăriei. Ce părere aveţi despre balul din seara aceasta?
– Balerinii care au dansat mai înainte au fost superbi, iar ţinuta lor a fost demnă de Opera din Viena.
– Şi dumneavoastră aveţi o ţinută de zile mari. Bijuteriile ce le purtaţi sunt cele mai frumoase din câte
am văzut seara aceasta; nu ştiu dacă şi cele mai scumpe.
– N-am avut altă mască pe care să o port la acest carnaval.
– Mască?! Interesant! Vreţi să-mi sugeraţi că sunt false?
– Meşterii sticlari au învăţat să facă un cristal din care bijutierii scot falsuri pe care doar proba focului le
poate dovedi. Aveţi o brichetă? Diamantul arde; sticla, cel mult, se afumă.
– O, nu! – se apără reporterul. Şi-aşa, m-aţi dezarmat complet. Toate doamnele intervievate mai înainte
n-au ştiut cum să mă convingă că poartă bijuterii scumpe, adevărate... Dumneavoastră aţi recunoscut din prima
clipă că purtaţi un fals.
– Tocmai pentru a vă sugera că, în contrapartidă, eu încerc să fiu autentică.
– Şi unchiul dumneavoastră, care a descris cu atâta acribie parada bijuteriilor de la petrecerea de revelion
a familiilor potentaţilor vremii dintr-un judeţ în Noaptea de acid cianhidric, ce-a zis de falsul pe care-l purtaţi?
Dar mai bine să aflăm părerea sa – îndreaptă reporterul microfonul către nenea Mihai, în timp ce cu mâna liberă
face un semn colegului care ţine pe umăr camera de filmat să treacă în partea cealaltă a mesei.
– Am fost încântat să aflu că aceasta este singura mască sub care se ascunde cea de a doua fiică a mea –
vine răspunsul plin de zâmbet al lui nenea Mihai. Într-o frumoasă poezie de dragoste, Geo Bogza vorbeşte de o
banală copcă de argint strângând părul superb, de aur, al tinerei iubite; pentru ca, la senectute, să admire părul de
argint, al aceleiaşi iubite, împodobit cu o copcă de aur. Se cuvine deci să elogiem aurul sufletelor tinere, chiar
dacă sunt împodobite cu bijuterii ieftine, din sticlă şi oţel galvanizat.
– Să revenim totuşi la bijuteriile scumpe din această sală. Este adevărat că vă pricepeţi, sau ceea ce aţi
descris în Noaptea de acid cianhidric a fost o chestie livrescă?
– Un prozator trebuie să fie informat. Informându-mă despre bijuterii, am început să mă pricep.
– Ce v-a reţinut atenţia în mod deosebit la petrecerea din seara aceasta?
– Doamna Maria Păduraru, la banii pe care soţul ei îi are, ar fi putut epata cu două-trei kilograme de aur
şi pietre preţioase. Nimic însă nu ar fi împodobit-o mai bine ca acel lănţişor cu cruciuliţa încrustată cu pietre
semipreţioase, pe care a primit-o de la Mitropolia Moldovei şi Sucevei ca semn de recunoştinţă pentru actele de
caritate în care s-a implicat. Doamna Miruna Alexandru, prezentatoare TV, poartă cu mare eleganţă un set de
bijuterii egiptene, care se potrivesc atât de bine profilului său de Nefertiti şi dau o idee despre bunul gust al
mogulului de presă Alexandru.
– O-o! – râde zgomotos Pătru Ostahie, iar Cristina constată cu surprindere că tânărul reporter este un tip
fermecător, în ciuda aerului de ciufut, pus mereu pe harţă, pe care îl afişează în emisiunile sale de la televizor.
Ceea ce-aţi spus acum nu voi da pe post, că domnul Alexandru este un tip gelos.
– Nu veţi da pentru că doamna Miruna lucrează la un post concurent; nu-mi vindeţi mie gogoşi – îl pune
nenea Mihai la punct râzând. Aş putea elogia şi bijuteriile gazdei noastre, – redevine el grav –, ale superbei
doamne Ioana Popovici-Bradu, chiar dacă sunt din cristale Swarovski, atât de la modă acum în America. Ştiu că
fiica sa, Letiţia, lucrează în lumea filmului şi sunt sigur că-n spatele alegerii mamei sale au stat sfătuitori de
marcă. De departe însă, bijuteriile cele mai frumoase, cu adevărat valoroase, le poartă doamna Graţiela Apostol,
soţia senatorului Serafim Apostol. Un asemenea set a făcut şi marele bijutier francez Louis René Duplessy pe la
1830. Fratele domnitorului Sturdza a vândut o moşie de pe valea Siretului şi l-a cumpărat.

CRISTINA, vol. 4: Steaua polară, Ed. Junimea, 2013

Pag. 55:
Cristina îi răspunde ceva în glumă, zorindu-l să plece la ale lui, „că străbunicul Drăgulin n-ar fi lăsat niciodată
moara singură atâta vreme”, apoi, când rămâne singură, intră în camera de curat să aerisească şi să aştearnă patul. Ia
lenjeria în braţe s-o ducă afară, la soare, dar se opreşte în mijlocul camerei, îndesându-şi nasul în cearşaf, să inspire
urmele parfumului bărbătesc. Doar când era mică îi mai plăcea să se strecoare aici şi să se cuibărească între
aşternuturi, să simtă mirosul de trup încins al mamei sale, mai ales în zilele de vară, când o găsea în dimineţile de
duminică dormind profund şi până târziu. Mânca două-trei cireşe din coşul adus de la nenea Mihai, apoi fugea în pat
lângă ea şi o cuprindea cu braţele, să poată sta cu obrazul îndesat în spatele ei. Avea întotdeauna acelaşi parfum ca în
ziua când a găsit-o întinsă cu picioarele pe genunchii lui nenea Mihai şi i-a văzut braţul desfăcut, chemând-o la pieptul
ei. „Poate nu trebuia să doarmă Andrei în camera mamei!”, se trezeşte Cristina că-şi spune în gând, simţind cum
genunchii i se înmoaie, că abia mai are putere să ajungă la marginea patului, să se aşeze. „În camera aceasta a stat
sicriul mamei...”, gândeşte Cristina privind lung spre icoana din colţ. Reuşeşte cu greu să se ridice de pe marginea
patului şi merge să caute chibriturile, să aprindă candela de sub icoană. În zilele în care îi era urât sau se pregătea
pentru vreun examen, venea câteva minute aici, aprindea candela şi stătea pe marginea patului. Întotdeauna avea
impresia că mămica sa era undeva în cameră şi o priveşte cu drag; parcă-i simţea şi braţul protector, ca atunci, în
cireş, când a văzut-o cum stă pe scară surprinsă de palma trasă de nenea Mihai peste fundul ei, pentru ca imediat s-o
vadă urcând la fel de încet şi cu grijă până la ea, să se aşeze alături pe creanga groasă şi s-o cuprindă protector cu
braţul stâng, în timp ce cu mâna dreaptă îi aduna cireşe de pe crengile din jur.
– Mămico, nu-ţi cer să mă ierţi, că nu am de ce – se aude ea cum vorbele ei par a se rosti singure în tăcerea
încărcată a camerei. Omul acesta a fost o întâmplare fericită în viaţa mea, cum şi eu am fost în viaţa lui.
„Nu m-a învăţat de rău niciodată, iar eu am încercat să-l dezvăţ de rele...”, continuă fata în gând. Înşfacă apoi
lenjeria de pe pat, o duce afară la soare, deschide geamurile, mătură, scutură preşurile din holul de intrarea în casă şi
începe să se pregătească pentru vizita de rămas bun la nenea Mihai.
– Pariez că bei ceai şi aspirine! – râde Cristina, punându-i în faţă, pe masă, termosul mare, plin cu ceai de
plante. Vreau să iau termosul gol acasă! – arată ea cu un gest autoritar paharul mare pe care i l-a umplut cu ceai.
– Scuză-mă c-ai avut un aşa musafir ast’ noapte! Hotărâsem că doarme în camera mea; eu m-aş fi culcat în
bucătărie, că-n camera de curat am multe cărţi pe pat... dar după ce s-a ameţit, a acceptat invitaţia bunicului tău, aşa,
dintr-o dată, parcă l-ar fi chemat cineva acolo; chiar mă gândeam că, beat cum e... – îl vede Cristina pe nenea Mihai
râzând amuzat –, dar dacă nu l-aş şti că n-a avut niciodată apetenţă pentru... Cine ştie?! – face el un gest de atenţionare
– ăştia, mototolii, se trezesc uneori la bătrâneţe...
– Nene Mihai! – se supără Cristina.
– Scuză-mă... Încă-s mahmur... M-am prostit stând singur aici. Numai babe urâte în satul ăsta. Şi cu un picior
în groapă – îl vede fata cum priveşte într-o parte, roşind puternic. Poate de-aceea mi-au şi ieşit aşa bine scenele de
dragoste din scenariu – o priveşte el cu seninătate pe Cristina. Mereu am spus că numai bucătarii flămânzi fac
mâncăruri gustoase. Ai grijă cu Genetica! – o ameninţă degetul arătător al lui nenea Mihai. Să te îndrăgosteşti de ea
şi s-o doreşti mereu; să ajungi să te scoli şi noaptea din somn, să notezi vreo idee... Hai să-ţi arăt coperţile care-mi
plac. Ce-ai pus în ceaiul ăsta?, că-i venin curat, dar m-a limpezit la cap şi nu mai simt nici gura amară... – îl aude
Cristina vorbind vesel şi cu chef de viaţă în timp ce aduce din casă exemplarele alese pentru publicare.

Pag. 185:
– Să nu te sperii – îi spune Andrei într-o zi, când trece s-o vadă. Acţiunile scad vertiginos.
– Cum aşa?! – tresare Cristina, dar imediat surâde, amintindu-şi că le-a vândut pe-ale sale.
– Am declarat într-un interviu că am unele îndoieli asupra SunSteel, care vinde armament în zonele de
conflict. Vestea s-a răspândit urgent, ziarele au amplificat vorbele mele, acţiunile scad, iar laminorul se îndreaptă spre
faliment – râde Andrei. Să deschizi de două-trei ori pe zi e-mailul nostru secret. Când vei găsi o ciornă cu cuvintele
„azi mi-e dor de-o dulceaţă de cireşe amare”, dai ordin brokerului să cumpere acţiuni la laminor de toţi banii; spui c-
ai renunţat la casă şi vrei să prinzi o bucată cât mai mare din laminor. Atât! Clar? – îi şopteşte Andrei ţinând-o încă
de braţe, să fie mai convingător.
– Şi cum te redresezi? – se uită Cristina în ochii lui.
– Vaniuşa... – aude şoapta lui Andrei şi-i simte buzele lipite de urechea sa. Mi-a promis că cei de la
Magnitogorsk, prin Banca Ruschii Metal, la care el deţine pachetul majoritar, vor investi serios în laminorul meu.
Dar încă nu fac vreo mişcare; las acţiunile să mai scadă, să poţi tu cumpăra cât mai multe, apoi merg la Moscova şi
parafez colaborarea. Imediat, acţiunile vor creşte vertiginos. Când valoarea acţiunilor tale va trece de câteva milioane
de euro, vom vedea dacă le mai păstrezi sau bagi banii în ceva mult mai stabil, aur spre exemplu, ca să nu mai ai bătăi
de cap şi să-ţi vezi liniştită de Genetică. Succes! Vreau să-mi vii triumfătoare de la Congresul de Genetică – asta
contează!

Pag. 187:
În ziua în care citeşte la „ciorne”, în adresa lor secretă de e-mail, cuvintele despre dulceaţa de cireşe amare, nici nu
mai ştie ce are de făcut. Aleargă nebună pe străzi să depună mai întâi banii în bancă şi abia aproape de închiderea
Bursei solicită cumpărarea de acţiuni. Seara o prinde posesoarea unui pachet consistent din acţiunile la laminor.
– Dacă se închide, îţi scoţi banii vânzând la fier vechi deşeurile răspândite prin curte, că cei ce deţin controlul
vor lua grosul... – i-a râs în nas brokerul, altul decât fustangiul la care nimerise anul trecut; acum era unul bătrân, care
a încercat jumătate de oră s-o convingă că aruncă banii pe un laminor de ţevi gata să moară, asemeni atâtor alte uzine
metalurgice din România, „că asta-i politica, fetiţo! – i-a şoptit el. Noi nu trebuie să producem; doar să consumăm;
eventual, să lucrăm pentru ei. Ne-au colonizat deja.”
Noaptea, Cristina se ridică din pat, merge în bucătărie şi se uită lung în seif: bate vântul; acţiuni fără valoare
la laminor, care au mai scăzut cu 5% cât a discutat ea cu brokerul, câteva acţiuni la antrepozite, pe care a uitat să le
vândă, bijuteriile aduse de Andrei din Olanda şi cam atât. Restul bijuteriilor primite (brăţara de la Tamara şi altele de
valori mai mici) stau prin sertarele din living. Deja se gândeşte câte mii de tone de fier vechi ar trebui să vândă ca să-
şi scoată banii de pe acţiuni.
Zilele următoare, acţiunile scad şi mai mult. Ziarele au trecut deja laminorul la fapt divers. Pe
internet, găseşte referiri la alte afaceri ale lui Păduraru. I-ar scrie un e-mail, dar nu îndrăzneşte. Nenea Mihai are
telefonul închis.

Pag. 384:
– Ştiu – oftează doamna Viorica. Mămica ta scotea mereu porcii la păscut vara. Într-o zi, m-am dus să culeg o oală
de cireşe amare din cireşul lui Mihai. Îmi plăcea să mănânc cireşe cu mămăligă rece. Dincolo de cireş, mai spre malul
apei, era o salcie bătrână, cu trunchiul ca un pat; îmi plăcea să stau acolo când fugeam de acasă. În ziua aceea am
văzut-o pe Violeta stând întinsă pe salcie. Scosese porcii la păscut pe malul iazului. Ea se odihnea. Era o puştoaică
frumoasă, cu ochi migdalaţi, că te băgau în boale. Stătea tolănită pe salcie, cu rochiţa de stambă ridicată mult, că i se
vedeau coapsele. Nu-i păsa de nimeni şi de nimic. Doar privea porcii care râmau printre sălcii şi cânta – avea o voce
splendidă. Îmi venea s-o omor. Nu mă gândeam decât că ar putea-o vedea Mihai. Dar n-a stat mult. A plecat imediat
după porci. Îi mâna până pe malul iazului şi-i obliga să intre, să treacă înot până pe malul celălalt, unde era troscot
mult, care plăcea porcilor. Cum eu eram o leneşă, răsfăţată de tata-Ion, mama îmi scotea mereu sufletul cu două
exemple demne de urmat: Mihai Vlădeanu, la învăţătură şi, la hărnicie, „Violeta lui nenea Ion Vlădeanu şi-a naşă-ti,
Zânica lui Ion”, că bunica ta mi-a fost naşă de botez, ca şi lui Mihai. În vremea aceea, tatăl tău stătea fugit; Violeta şi
cu naşa Zânica ţineau toată gospodăria în spate. Ce bine-i! – aude Cristina oftatul doamnei Viorica şi înţelege că
gestul ei, cu degetul mijlociu plimbat prin părul ei, îi creează o stare de relaxare totală. Cine te-a învăţat să faci aşa?
– Nenea Mihai – răspunde Cristina scurt.
Doamna Viorica tresare şi se ridică în capul oaselor, privind-o speriată.
– Am greşit răspunsul – surâde Cristina. Gestul îl ştiu de la scriitorul Mihai Vlădeanu. „Întotdeauna, după,
să dai răgaz iubitei să stea un minut-două cu corpul pe pieptul tău, în timp ce tu s-o alinţi uşor, plimbându-ţi un deget
prin părul ei...” – citat din scriitorul cu pricina – spune Cristina, obligând-o pe doamna Viorica să-şi pună din nou
capul în poala ei, s-o poată alinta. Când veniţi în ţară, vă duc să vă arăt salcia. Cred c-o am pe... – vrea Cristina să-i
vorbească de albumul Anotimpuri cu Ina, dar se opreşte subit, speriată că doamna Viorica ar putea bănui că fotografia
a fost făcută de nenea Mihai; „pe vremea când nu avea nevoie de Clinica Mayo”, gândeşte cu oarecare ciudă, învăluită
într-o tristeţe mult prea adâncă, născută şi din durerea pe care o simte copleşind-o pe doamna Viorica, al cărei cap stă
în poalele ei – aceeaşi femeie care, ieri, a intrat în sală întinerită, spre surprinderea tuturor savanţilor. „Doar eu ştiu
că a întinerit nu numai de dragul nepoatei”, se bucură Cristina, continuând să-şi plimbe degetul prin părul ei.
– După ce-am spart caseta, – aude murmurul doamnei Viorica asemeni unui om care vorbeşte de pe patul
de moarte – ceva s-a rupt între mine şi mama. Nu mi-a spus-o; am simţit-o. La câţiva ani după căderea lui Ceauşescu,
m-a rugat să-mi iau concediu, să mergem amândouă în ţară. „Du-te, – i-am spus – îţi plătesc şi însoţitor.” Eu eram
prea ocupată; galopam întruna. După un timp, mămica s-a stins. Nu mai avea ce face. Copiii plecaseră la internat, eu
veneam noaptea târziu şi plecam dimineaţa devreme... Cred c-ar fi vrut să meargă şi la mormântul lui tata-Haralamb;
aflase c-a murit pe un pat de azil, paralizat. Mai dă-mi o guriţă de coniac, te rog!
– Doar atât – îi aduce Cristina puţin pe fundul unui pahar –, cu condiţia să dormim amândouă măcar o oră.
– Să visez iar urât? – întreabă ca pentru sine doamna Viorica. Ia deschide poşeta mea – îi arată spre măsuţa
de toaletă. Vezi flaconul acela? Ce scrie pe el?
– Nimic.
– I-am rupt eticheta, să n-am probleme la vamă. Sunt tablete de Valium(1. Nopţile sunt lungi şi pustii... –
şopteşte doamna Viorica, iar Cristina îi observă ochii umplându-i-se de lacrimi. Ieri credeam că zbor. Puştoaica de
demult, apoi tânăra de la Beijing, fascinată că-l vede pe idolul adolescenţei sale în imensitatea pieţei Tiananmen,
zbura înapoi, spre Sânzieni, să-l întâlnească pe Mihai. Hm... Draga mamei... poate că tu mai ai nevoie să visezi, dar

1)
Diazepam (tranchilizant).
eu... Cum să mă întorc?!
– Sub scut! – îi şopteşte Cristina, sărutând-o pe obraz.
– O, daaa... – face savanta un gest larg, ironic. Să simt în privirea lui Mihai reproşul: „alte drumuri ţie-ţi
plac,/ N-ai vrut să culegi cu mine florile de liliac...” – o aude Cristina rostind cu o uşoară melodie în glas, pentru ca
apoi s-o vadă cum îşi îndeasă obrazul în poala ei, să poată plânge mult, că fata simte deja umezeala lacrimilor pe
coapsele ei.
O alintă îndelung, plimbându-şi palma pe părul femeii, apoi pe gât, oprindu-se pe spate. Când şi când, se
apleacă şi o sărută pe tâmplă.
– Cel care a cules liliacul cu cinci foi sunteţi dumneavoastră – îi şopteşte cu gura apropiată de urechea femeii.
B.G. spunea mai înainte, când am ieşit cu toţii pe plajă la o bere, că ieri s-a scris în presă că sunteţi „în cărţi” la
Institutul Karolinska.
– Ştiu, am primit un e-mail... – murmură doamna Viorica.
– Poate chiar veţi fi marea laureată! – se bucură ca un copil Cristina.
– Poate – oftează doamna Viorica. Va fi vorba de încă un savant american care a luat Premiul Nobel: Vyka
Ferguson. Big deal!(2 Ştii că trebuia să am o fetiţă? – ridică ea brusc privirea către Cristina, sfredelind-o cu ochii ei
încă tulburi de plâns. După Hotel Sheraton, pe la sfârşitul verii, am avortat-o în cea mai luxoasă clinică. Până seara,
eram înapoi la institut, să nu pierd ritmul...
– Mămica a avortat şi ea – suspină Cristina. Spera să fie băiat.
– Cum?! Că-n România era interzis avortul – se trezeşte de-a binelea doamna Viorica, ridicată în capul
oaselor.
– Nu şi când primeşti două palme şi un genunchi în burtă în arestul Securităţii. Nenea Mihai s-a dus în
audienţă la prim-secretar şi i-au dat drumul. Eu mă născusem din ambiţia mamei să mă păstreze, că n-a vrut să fie
informatoare când au anchetat-o, să afle cât ştia din planul tatălui meu de-a trece Dunărea la sârbi. Băiatul l-a avortat
că s-a pus în gură cu cei de la Securitate când au arestat-o; cică pentru nişte grâu lipsă, dar am auzit-o când îi povestea
lui bunicul Ion c-au vrut să-i închidă gura, că se ridica mereu în şedinţele de la Direcţia Agricolă şi spunea să nu dăm
chiar totul la export, „că românii mor de foame”. A avortat simplu, stând pe veceul arestului, la un ceas ori două după
genunchiul primit în burtă.
– Şi tatăl copilului? – întreabă doamna Viorica, privind-o fix în ochi, parcă să-i aline durerea din glas.
– Copiii de acest fel au un acelaşi tată... – oftează fata.
– Nu înţeleg – continuă s-o privească doamna Viorica.
– ...când nu pot culege „liliacul cu cinci foi”, şi-l fac singur, din foi de hârtie...
– Tot nu înţeleg.
– După atâta Napoleon... – râde Cristina, vrând să împrăştie aerul grav instalat în încăperea din care a dispărut
mirosul de ţigară şi se simte doar adierea parfumului scump al doamnei Viorica. Vă rog să dormiţi un pic! – o cuprinde
cu braţul pe după umeri.
– Ştii că n-am mers niciodată la braţ cu vreuna dintre nurorile mele? – întreabă doamna Viorica, învinsă de
tonul Cristinei, acceptând să stea întinsă pe pat, cu ochii pierduţi în tavan. Băieţii mei nici nu-mi spun mamă, ci Vyka.
Pentru ei, mamă a fost bunica lor, mama Tica.
– Dormiţi! – o strânge Cristina cu putere de braţ. Nu mă obligaţi să-i dau telefon lui nenea Mihai.
– Să nu mai aud de el! – izbucneşte doamna Viorica pe un ton plin de ură.
– Doammm...nă... – şopteşte Cristina, ridicându-se în capul oaselor stupefiată. Ce v-a făcut? Sigur! – face
un gest disperat cu braţele. L-aţi prins într-un moment de-al lui, când a încercat vreo glumă. Dacă privirea lui încă
mai dezbracă, vorbele lui ustură din ce în ce mai tare... Ăsta-i unchiul meu!
– Ştii deci! – conchide savanta, devenind fermă, sigură pe ea.
– Doar el m-a crescut. N-am alt tată. Spuneţi-mi cu ce v-a supărat şi-l învăţ eu minte! – încearcă fata o glumă.
– De ce mi-ai dat pe stick toată opera lui? – vede Cristina privirea severă a femeii şi are impresia că-i din
nou pe scenă cu ecuaţiile Leţcanu afişate pe ecran, iar bătrâna savantă cu părul neîngrijit încearcă să-şi înfigă colţii
de „Vyka-Dracula” în ea, s-o sfâşie.
– V-am dat să citiţi ceea ce-a scris... – răspunde Cristina cu glasul pierdut. Mi-aţi zis că v-a plăcut...
– Da! Strugurii lui acri mi-au îndulcit ziua de ieri, i-am spus-o şi lui. Din Primăvara cu flori de gheaţă am
înţeles ce-a fost Revoluţia română şi nu regret că am stat deoparte. Mihai îşi dă acolo măsura talentului în confruntarea

2)
Mare scofală! (engl.)
celor două forţe: colonelul şi tânărul răzvrătit, dar adevărata forţă a nuvelei stă în episodul final, cu activistul de partid
care iese în faţă şi preia frâiele. Am vrut să-i dau telefon, să-i spun, dar mi-am rezervat plăcerea pentru când îl voi
revedea. Primisem şi e-mailul unui prieten, că-s în atenţia Institutului Karolinska. Jubilam!... Doamne, ce moment
înălţător!... Plănuiam să zburăm amândouă spre Europa. Chiar voiam să-i spun lui Mihai să ne aştepte la aeroport,
dacă nu-i un efort prea mare pentru el.
– Efort! – exclamă Cristina supărată. Vreau să ştiu ce-a avut, ce-a fost cu el zilele acestea...
Doamna Viorica se uită lung şi fix în ochii ei:
– Dacă ceilalţi nu ţi-au spus, eu de ce s-o fac?
– Bunicul Ion mi-a spus c-a eliminat o piatră la rinichi.
Doamna Viorica surâde:
– Bunicul tău este un poet, desigur.

Viața la second hand, vol. 1: Femei cardinale, Ed, Junimea, 2013

Pag. 24:
– Sigur că venim la cireşe! – s-a entuziasmat Ina când i-am spus la telefon că se rup crengile de atâta rod în cireşii
altoi.
Au alergat amândouă din copac în copac până seara târziu. Râsetele lor întreceau toate amintirile mele despre
păsările care cântaseră vreodată în pomii din grădină. Seara, am eliberat patul din camera de curat, îngrămădind şi
mai mult pachetele cu cărţi, pe care nu le desfăcusem încă din lipsă de scânduri cu care să fac rafturi pe pereţi.
Veniseră să stea câteva ore – nu-şi luaseră cu ele pijamale ori alte obiecte cu care, de obicei, pleci în voiaj. Le-am dat
câte o cămaşă de-a mea nouă, de firmă, găsită în pachetele cu haine second hand aduse de Pinocchio din Germania
ori din Elveţia.
– Ia-o tu pe asta, că-i mai lungă – i-am oferit Inei cămaşa în carouri, apoi am despachetat-o pe cea cafenie şi
am ajutat-o pe Georgiana s-o îmbrace.
Şi, ca din întâmplare, ori poate chiar din întâmplare, vârful degetelor mele i-au apăsat sânii, încetinind o
clipită când au trecut pe deasupra mamelonului. Ochii Georgianei m-au privit fix, speriaţi.
– Iartă-mă! – i-am şoptit privind-o cu sinceritate în ochi, apoi m-am preocupat de pătura de pe pat,
controlând-o să fie îmbrăcată în cearşaful de bumbac moale şi plăcut la atingere, tot marca Pinocchio. Să ţineţi pătura
lângă voi, că aici nu-i ca în Iaşi; în casele de ţară, noaptea spre ziuă, este răcoare.
– Bine că ne-ai dat ideea – a râs Ina, aruncându-se copilăreşte în pat, să ocupe locul de la perete –, la vară,
când ne va omorî canicula, venim aici... – a chicotit ea. Mai ales că tu nu ţii cereale în pod şi n-ai nici şoareci.
– Sunt şoareci? – s-a speriat Georgiana.
– Muuuulţi! – s-a alintat Ina toropită de oboseală, trăgându-şi pătura până sub nas.
– Doar doi – am răspuns eu în şoaptă, ca un secret împărtăşit în timp ce mă aplecam spre ele. Unul va mânca
năsucul obraznic al Inei – am spus, sărutând-o pe Ina pe tâmple –, iar celălalt va veni să admire ochişorii tăi catifelaţi
– mi-am trecut vârful degetelor peste obrazul Georgianei. Somn uşor! Dacă vreţi ceva, las lumina aprinsă în bucătărie.
Dacă aveţi nevoie să mergeţi afară, veniţi şi mă treziţi, ca să nu vă fie frică. Eu dorm în camera din spate. Chioru este
legat în grădină, lângă păr. Somn uşor! – am adăugat şi, înainte de-a mă depărta de pat, mi-am plimbat uşor palma
peste braţul Georgianei îndoit sub capul ei pe pernă.
M-am retras în camera din spate, am îmbrăcat pantalonii curaţi de doc, am luat în locul cămăşii o bluză de
lâniţă şi m-am întins pe pat, rămânând cu privirea pironită în tavan, aşteptând să mai treacă efectul cafelei, să pot aţipi
şi eu. Mă gândeam la cele două copile care dorm dincolo şi surâdeam întunericului din camera mea, destul de rarefiat
de lumina strecurată dinspre bucătărie prin uşa lăsată întredeschisă. Când am ieşit din camera lor, am observat cu
dragoste cum umărul Inei, ieşit de sub pătură, începuse deja să se ridice foarte puţin, ritmic, în cadenţa respiraţiei ei
domoale, pe care i-o ştiam atât de bine din nopţile de dinainte de revelion, când, ostenită, uneori răpusă de vin,
adormea înainte ca eu să mă întorc în pat. Am ieşit din cameră cu o senzaţie stranie de culpă, ca atunci când
abandonezi femei iubite, dar şi de fericirea dată că, în sfârşit, reuşisem să-mi adorm copiii neastâmpăraţi şi pot să mă
retrag şi eu, să fur o oră-două de somn. Îmi părea rău pentru gestul acela făcut cu degetele pe pieptul Georgianei şi
nu-mi găseam scuză, mai ales că n-am reuşit să alung din amintire tristeţea ei din camera hotelului din Milano, când
mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi că n-a fost în stare să simtă ceva. „Cu Ina este altfel, altceva! – mă obseda privirea
ei aprinsă, învăluindu-mă de aproape şi parcă simţeam aroma cafelelor aşteptând pe măsuţa care ne despărţea. Este
de ajuns ca Ina să mă atingă şi-s toată numai jar... Cu ea am descoperit ceea ce nici un bărbat, din şirul lung, n-a fost
în stare... şi... şi... şi mă sting – da, doar cu Ina mă sting... Rămân ca o sală goală de concerte care mai poartă în liniştea
ei amintirea simfoniei de mai înainte, în timp ce sufletul meu pluteşte în alte sfere. Zău, Mihai, crede-mă! Şi crede-
mă c-am avut toată bunăvoinţa să încerc să văd, poate reuşesc să fiu normală... Am făcut-o cu bărbaţi tineri, frumoşi...
Azi am crezut că măcar aerul tău protector, uşor patern, dominat mereu de-o virilitate abil disimulată... Nimic!” – a
exclamat ea şi s-a ridicat nervoasă de pe scaun atingând masa, răsturnând una din ceştile cu cafea. N-am mai fost bun
de nimic toate zilele cât am mai stat în Milano.
În seara aceea de început de iulie, din urmă cu doi ani, după o zi de căţărat împreună cu ele prin cireşi, poate
furat de alcool, că băuserăm cu toţii câte o ţuică de pere la masa de seară, poate răscolit de pieptul Georgianei arcuit
sub cămaşa mea pe care n-am îmbrăcat-o vreodată, dar pe care gândeam s-o dau ei a doua zi, să nu mă trezesc
atingând-o ca un obsedat după aceea, dar în nici un caz nu din milă, degetele mele s-au oprit o clipă în plus pe
mameloanele întărite şi am simţit cum trezesc în mine fiara adormită, ucisă brusc în clipa când i-am văzut privirea
speriată – mă retrăsesem în camera din spate şi încercam să ademenesc somnul în vreun fel, obsedat de lacrimile ei
din camera hotelului din Milano, poate şi neplăcut impresionat de amintirea acelui atât de grăitor „din şirul lung” –
„Doamne, pe mâna cui a încăput trestioara mea dragă!...” Le-aş fi bătut pe amândouă – pe Georgiana, pentru că-mi
adăugase protejata la „şirul lung”, expunând-o bârfelor care umpluseră deja Iaşiul; „în casa cu două fete frumoase,
singurul bărbat este flautul” – ştiam!; pe Ina aş fi urecheat-o ca pe un copil care a greşit, apoi aş fi ţinut-o la Sânzieni,
să mă conving că, într-adevăr, nu mai simte nimic în braţele unui bărbat – dar cum s-o fac?! Încă din iarnă, din prima
zi de după revelion, Ina îmi jurase că i se face pielea ca de găină când încerc s-o mai ating. „Înnebunesc numai când
mă gândesc la Georgiana... Am intrat amândouă cu schiurile printre brazi şi ne-am sărutat pe săturate. Zău, Mihai!
Abia aştept să ajung mâine la Iaşi, să fiu cu ea...” Apoi, toată noaptea a stat trează în fotoliul de la masa mea de scris
din apartamentul în care, în cei 30 de ani locuiţi acolo, îmi crescusem copiii şi-mi scrisesem cărţile, şi a schiţat zeci
de modele de haine, ori seturi întregi de bijuterii. „Sunt ca un vulcan, Mihai; uită-te cât am lucrat” – mi-a arătat la
ziuă. Înainte de-a mă despărţi de ea la autogară, am acceptat că-i cea mai fericită femeie îndrăgostită şi i-am şoptit:
„Drum bun, trestioara mea scumpă! Reţine că vei avea întotdeauna un mare prieten în mine şi umărul pe care să
plângi ori să oftezi când vei suferi din dragoste ori din alt motiv.” Acum, dormea cuibărită la perete, lângă marea ei
iubire...
– Dormi? – am auzit întrebarea şoptită şi am tresărit, ridicându-mă în capul oaselor. Vreau... vreau să... mă
însoţeşti afară, să nu-mi fie frică...
M-am uitat spre Georgiana cu o privire de om aproape adormit, încercând să par cât mai rece. Observam
picioarele ei goale cu degetele mari mişcându-se de câteva ori nervoase, incomodate de atingerea covorului aspru de
sub tălpi. Cămaşa mea cu dungile vizibile de la timpul cât stătuse împachetată, îi ajungea până deasupra genunchilor.
Aş fi vrut să-i privesc ochii, dar faţa ei stătea în întuneric, iar lumina becului din bucătărie mă orbea.
– Bagă picioarele în pantofii mei – i-am arătat o pereche de pantofi, apoi mi-am mutat privirea spre fereastră,
să mă conving că becul din stâlpul de lângă closetul de ţară este aprins.
Am pornit înainte pe culoarul lung, mărginit de rafturi cu borcane şi lăzile în care părinţii mei ţineau făina,
şi am ieşit pe uşa dinspre grădină, aşteptând-o pe Georgiana să mă ajungă din urmă. Când am văzut-o în uşă, am
întins mâna stângă cu aceeaşi graţie cu care un cavaler din timpuri apuse ar fi oferit-o unei doamne s-o ajute să
coboare din caleaşca trasă de doi cai albi. Molatece la început, apoi devenind ferme, degetele Georgianei le-au strâns
cu putere pe ale mele. Apoi i-am simţit răsuflarea aproape, trimiţând un parfum discret de ţuică din pere.
– Doamne, ce multe stele sunt aici, la Sânzieni! – mi-a şoptit ea, lipindu-se de braţul meu, că-i simţeam
moliciunea unui sân îndesat în mine.
Voiam să-i spun ceva, dar mâna ei liberă s-a ridicat şi şi-a îndesat vârful degetelor în obrazul meu, obligându-
mă să-mi aplec spre umăr capul, taman bine să-mi poată ea şopti la ureche:
– Sărută-mă!
Am mângâiat-o un timp cu buzele pe obraz, prin jurul gurii, pregătind sărutul, pe care l-am făcut să dureze
mult, până am simţit-o că nu mai poate răsufla.
– Acum, sânii – m-a rugat.
Jocul buzelor l-am însoţit de chinul palmelor peste spatele ei, pe fese, pe coapse, pe sub cămaşă înapoi până
pe spate, în atingerea pielii.
– Acum, du-mă în pat şi închide uşa.
Când am aşezat-o pe pat, a mai avut putere să-mi şoptească:
– Să nu-ţi fie teamă, doarme profund, iar de cealaltă uşă a bucătăriei am sprijinit un scaun, să mai câştigăm
timp dacă vine...
Vorbele acestea au avut un efect miraculos, pe care fata l-a perceput cu un scâncet prelung, pe care nu-l
puteam desluşi de-i plăcere sau durere. O clipă, retrăisem toată amintirea de la Milano şi găsisem în mine resurse să
ofer acestei doamne cu ochi catifelaţi plăcerea generatoare de fericire, în căutarea căreia încă se mai afla. Când am
căzut istovit, nu mai eram în stare să-i spun nimic. O simţeam lângă mine respirând rar, mişcând uşor un deget prin
părul meu la ceafă, în ritmul sărutărilor cu care continuam să-i alint sânul drept, ca o mulţumire pentru cele de mai
înainte. Mă străduisem ca niciodată s-o rup din lumea reală şi s-o arunc în alt univers, în care plutesc femeile fericite
prin orgasm. Poate că depăşisem şi cele 53 de minute de la Contrafort, numai că acelea fuseseră ca o sfâşiere a două
fiinţe flămânde – eu, lup tânăr; Doamna Ana, abia venită de la Canal. Acum, cu Georgiana, fusese altceva – topeam
încet fiecare strat de gheaţă ce-l bănuiam că-i acoperă sufletul, în speranţa că ajung acolo unde zăgazurile se rup, ca
în cazul Mariei Săteanu, monumentul acela de răceală şi răutate, adus de mine la viaţă în cabinetul ei de la ultimul
etaj al spitalului judeţean.
– Mai mult de atât e absurd să cred că se poate – am auzit lângă mine oftatul Georgianei şi am simţit-o cum
iese de sub braţul meu care o cuprinsese, iar palma mea începuse să-i alinte părul, răvăşindu-i-l cu un deget – ultimul
gest cu care închideam întotdeauna festinul intim al iubirii, cum mă învăţase Doamna Ana. Mă duc tiptil în cameră
să-mi aduc poşeta – i-am auzit şoapta. Am cumpărat de la farmacie o doză de urgenţă. Nu mai vreau să am emoţii,
ca după Milano.
– Georgiana... – am încercat eu s-o opresc o clipă în uşă, aşezându-mi palma făcută căuş pe obrazul ei luminat
de becul din bucătărie – te rog, ascultă-mă o clipă! Dacă tot mai încerci să descoperi în tine plăcerea de-a fi cu un
bărbat, gândeşte-te că anii trec mult prea repede şi te vei trezi bătrână şi singură – şi e păcat! Eşti încă tânără, frumoasă,
inteligentă şi, sigur!, poţi rodi. Va fi cumplit când te vei trezi singură. Alege un bărbat care să-ţi placă şi să merite şi
fă-ţi un copil.
– Mihai, – i-am auzit şoapta voalată de râs – dar eu am un băiat de 10 ani; de când am divorţat, îl creşte
mămica mea, care a ieşit la pensie şi s-a retras în satul ei natal, aproape de Suceava, unde trăiesc surorile ei. Oricum,
– am simţit cum palma ei îmi alintă obrazul – îţi mulţumesc! Nici unul dintre bărbaţii de după fostul meu soţ n-a fost
în stare să depăşească propriul interes de-o clipă... Ce păcat că nu eşti femeie!... Aş părăsi-o pe Ina pentru tine...
M-a lovit uşor cu palma peste obraz ca o întărire a mulţumirii adresate şi a ieşit. S-a întors în vârful
picioarelor, cu poşeta în mână, răscolind-o din mers. A scos un plic de hârtie dat de farmacistă cu mai multe tablete,
l-a lăsat pe masă lângă paharul cu apă pregătit de mine, apoi a scos cutiuţa cu diapazonul pe care îl purta mereu la ea,
a deschis-o şi a lăsat să cadă pe masă două tablete. A luat una, a aruncat-o în gură şi a băut puţină apă.
– Ei, pe unde sunteţi? – am auzit vocea Inei.
– Aici – a răspuns Georgiana calm, punând imediat mâna pe plicul de hârtie din care a scos o tabletă. Vrei
şi tu o aspirină? – a întrebat, întinzând mâna spre Ina într-un gest ferm, de femeie matură, stăpână pe sine.
„Doamne! – m-am cutremurat eu, observând pentru prima dată ridurile de la coada ochilor Georgianei. Asta-
i femeie în toată regula; are pe puţin 6-7 ani mai mult ca Inuş a mea...”
Continuam s-o privesc stupefiat. Gestul Georgianei a fost receptat cu plăcere de Ina, care a luat aspirina şi a
aruncat-o în gură, ca un copil ascultător.
– Scuză-ne, Mihai, – mi-a surâs Ina după ce a băut restul de apă rămas în paharul Georgianei –, dar noi,
acasă, ne foim pe rând toată noaptea. Ia să trag şi o duşcă – a arătat spre sticla cu ţuică aşezată pe masa din mijlocul
bucătăriei. Ia şi tu, draga mea, – a dus Ina sticla la gura Georgianei – ai să vezi că-ţi trece mai repede căpuşorul. Somn
uşor, Mihai! – mi-a strigat peste umăr, luând-o cu braţul de mijloc pe Georgiana. Ţi-a trebuit să zici „da” când ne-am
invitat la tine... Suportă! – a adăugat râzând şi a închis uşa bucătăriei, apoi am auzit scârţâitul uşii la camera unde le
culcasem – camera de curat, cu alt şifonier din lemn de nuc şi pat mare, nupţial, cu tăbliile de la capete din lemn
sculptat, „m-a costat numai patul două căruţe pline cu saci de grâu”, ţin minte cum îmi povestea mama.

Pag. 47:
...Şi tocmai în clipa aceea a venit telefonul fostului meu prieten din liceu, Cătălin Andrei Păduraru – m-am
simţit mult mai deranjat decât dacă ar fi pătruns în camera în care tocmai m-aş fi iubit cu vreuna dintre întâmplările
atât de faste ale vieţii mele. Încă mai simţeam nevoia să mă reîntorc la Liuba, să pun în gesturile ei cât mai mult din
fineţea apropierii de mine a Georgianei noaptea, când am ieşit amândoi pe uşa dinspre grădină. Ştiam că gestul ei
fusese mai mult decât eleganţa unei chemări tandre – era rugăciunea unui om disperat, care mai speră că boala ce-o
are nu-i decât un simptom trecător –, dar eu nu vedeam în şoaptele ei decât măiestria sufletului feminin revărsată în
atingerea bărbatului drag, pe care îl doreşte de prea mult timp. Frământat de amintirea Georgianei, începusem să
topesc în Liuba caratele întâlnirii mele cu Viorica într-un univers străin, departe, în miezul Asiei, amestecându-le cu
frumuseţea unei nopţi înstelate, adiind parfumul crengilor încovoiate de cireşele altoi din grădina copilăriei mele,
deasupra căreia talentata flautistă descoperise mulţimea de stele.
Încă două zile, stând la masa de scris, am tot cizelat-o pe Liuba. Mi-am dus personajele pe malul sălbatic al
unui râu siberian şi le-am lăsat să doarmă îmbrăţişate o noapte întreagă, aşa cum, în urmă cu peste trei decenii, pe
plaja dintre Eforie Nord şi Sud, un tânăr răzvrătit ţinuse lângă el pe doamna cunoscută, în toamna trecută, la Sinaia.
Îmi păsa prea puţin că dau personajului siberian puţin din farmecul acelei savante în devenire, ce căzuse pradă
depresiei din cauza bătrânului profesor universitar care, după ani de amor cu ea şi promisiuni de viitor împreună,
preferase pe o alta. Reîntâlnisem în Eforie Nord (aveam să aflu că ea venise să mă caute) o femeie apatică, turmentată
de pumnul de pastile pe care îl lua zilnic să-şi ţină în frâu depresia. Avea în buzunar biletul de internare la sanatoriul
de boli nervoase din Sinaia, dar înainte de-a urca în tren, a dat telefon la Combinatul Chimic Valea Brânduşelor, să
mă întrebe, mai mult în glumă, dacă şefii nu mă mai trimit, ca umplutură, la vreun simpozion de mase plastice – aşa
a aflat că-s în concediu la Eforie Nord. „Copilaş, m-am dus la linia vecină şi am urcat în rapidul de Constanţa; nici
eu nu ştiu de ce” – mi-a spus cu jumătate de glas, iar eu descopeream în ochii ei o tristeţe mai mare decât cea din
toamna precedentă, când ne-am plimbat până în zori prin Sinaia. Înserarea ne-a prins pe malul mării – şi-am rămas
în apropierea apei până la ziuă. Dormeam profund, istovit, ca după o zi de coasă, când Simona m-a trezit, plângându-
se că-i este foame şi sete, „copilaş, acum e rândul meu să nu te las să dormi; uite ce de-a nisip am în păr...” „Sunt
boabe de aur cu care am plătit fiecare sărut” – i-am răspuns, iar Simona, indiferentă la prezenţa celor care veneau
deja la plajă, s-a revărsat într-un şir lung de sărutări, şoptindu-mi: „Cu atâta aur, voi fi cea mai bogată...” Descopeream
lângă mine o femeie debordând de vitalitate. Peste câtva timp, când răscolea poşeta să-mi dea mărunţiş, că vânzătorul
de bere la halbă nu mai avea să dea rest la bancnotele de 100, am văzut-o cum a aruncat pe furiş, la coşul de gunoi,
punga cu tranchilizante. „Ce drog mai bun decât un drum cu tine în liziera de colo?!” – a susurat ea la urechea mea
când părăseam terasa înţesată de sezoniştii aşezaţi deja în scaunele vechi sau aşteptând cuminţi la coada lungă, să
aibă plăcerea unor mici rumeniţi bine şi a unor halbe cu spumă groasă.
...Dar în urmă cu doi ani, cufundat în viaţa mea la second hand, retrăiam doar seninul reîntâlnirii de pe
litoral, cu jocul nebunatic al Simonei pe dâmbul de nisip din largul mării, unde se formau valurile, pentru că
adâncimea apei ne ajungea doar la piept – „te omor dacă scapi slipurile şi ni le ia apa!” – îi auzeam râsul printre
loviturile crestelor valurilor sparte de umerii noştri. „Abia stăm în mare şi ne jucăm până înnoptează” – îi răspundeam.
„Şi eu ce mănânc?! Deja mi-e foame.” „Ast’ noapte am descoperit că ai deprinderi de canibal...” „Pune-mă la
încercare!” M-am prefăcut că-i scap slipul, lăsându-l să plutească pe unda legănată dintre două valuri. Simona s-a
agăţat mai strâns de gâtul meu şi a închis ochii, lăsându-şi capul pe spate, aşteptând lovitura valului ce se apropia,
sporindu-şi extazul. „S-o crezi tu că eram proastă să renunţ la un aşa moment...”
Luam pe dibuite cana de cafea cu mâna stângă, sorbeam cu sete, în vreme ce dreapta îmi era ocupată să n-o
scap pe Simona din vârful creionului, s-o pot muta din valurile Mării Negre în apele râului siberian. Mă bucuram
deja că Liuba învăţase să sară de pe malul abrupt în vâltoarea râului, unde o aştepta Cristian, pentru ca amândoi,
osteniţi de jocul lor îndelungat, să iasă pe mal goi-puşcă, privind amuzaţi în josul apei, unde călătoreau costumele lor
de baie, scăpate din mână în clipele de împreunare pătimaşă. Doar noaptea la culcare, după ce mai reciteam o dată
cele scrise peste zi, mă întristam la amintirea Simonei; rememoram ultima întâlnire cu ea în marele institut de cercetări
chimice, mai ales momentul când, luându-ne rămas bun în laboratorul de Raze X – adevărat buncăr –, am înţeles că
pleacă pentru totdeauna. Convenisem deja că-i cel mai bine ca Valentina, fructul nopţilor noastre din Eforie, să-l ştie
pe soţul ei, marele tenor Tiberiu Poenaru, ca tată. „Când am aflat că-s gravidă, – mi s-a confesat Simona atunci, în
laboratorul de Raze X – primul gând a fost să fug la mama. Ea m-a convins să nu încerc nimic; ba chiar a venit să
stea cu mine, să mă ajute. Ştia, şi mi-a spus-o, că un copil, mai mult decât o mare iubire, te vindecă de toate angoasele
– şi a avut dreptate! Am zis că fetiţa nu te priveşte; e-a mea şi a mamei.”
Atunci, în urmă cu doi ani, trudind la roman, mai găseam timp să o rechem în amintire pe Simona, de soarta
căreia nu mai ştiam nimic. Măritată cu tenorul Poenaru, a mai avut un băieţel. Eu am aflat de fetiţă întâmplător, când,
mergând într-o delegaţie de serviciu la Bucureşti, am reîntâlnit-o la Institutul Central de Cercetări Chimice. I-am
acceptat dorinţa ca Valentina să-l ştie de tată pe Tiberiu. Când Simona şi soţul ei au rămas în Vest, băieţelul avea
câţiva anişori, dar Valentina era deja adolescentă. Ultima oară am văzut-o într-o seară, târziu, după ce se înnoptase.
În fiecare marţi şi joi, bunica ei o aştepta în staţia de troleibuz, unde fetiţa cobora, venind din centru, de la orele de
pian „făcute cu marea doamnă Petropulos”. Cu bunica ei aveam o înţelegere convenită pe şoptite într-o zi, în piaţă,
când m-am înghesuit lângă ea să cumpăr un pui tacâm de la Avicola Crevedia. Înainte de-a pleca la Bucureşti, treceam
mereu pe la gostatul din Sânzieni. „Tot pentru directorul acela de la Casa Scânteii, poate deblochez cele două romane,
care stau pe masa lui Satrap” – îi spuneam eu Violetei, care dădea ordin magazinerei să-mi umple o sacoşă cu bunătăţi:
pastramă, salam uscat, tobă afumată, costiţă, un cofraj cu ouă, caşcaval, unt şi telemea cu seminţe de chimen, făcută
după o reţetă ştiută de ciobanii din Sânzieni – bunătăţi pregătite de gostat pentru export şi, evident, pentru reţeaua cu
circuit închis a magazinelor organelor de partid. Atunci, în laboratorul de Raze X, îi dădusem de înţeles Simonei că,
în urma ei, voi avea grijă de copii şi de mama sa, bătrână la peste 70 de ani. În seara aceea am văzut-o pe mama
Simonei grăbindu-se către staţia de troleibuz; era încă devreme şi-n urma ei mergeau mai mulţi – nu puteam şti cine-
i coada. Fiica ei, ajunsă marea savantă Simona Poenaru, fusese, totuşi, una dintre personalităţile ştiinţifice ale
institutului condus de Elena Ceauşescu; rămânerea Simonei în Vest căzuse ca un trăsnet peste institut, mai ales pentru
orgoliul directoarei generale. Ştiam că bătrâna şi cei doi nepoţi sunt supravegheaţi pas cu pas. Atunci, în seara aceea,
am aşteptat-o pe mama Simonei pe strada în capătul căreia, după colţ, era intrarea în vila tenorului Poenaru. Se făcuse
târziu. Sacoşa îmi rupea umărul de grea ce era.
– M-a pus să repet de opt ori întregul fragment; mi-a spus că-i piatra unghiulară pentru orice pianist. Doamna
Anastasia m-a sărutat de trei ori la despărţire şi iar m-a întrebat cine din familia noastră are ochii atât de albaştri – am
auzit glasul melodios al Valentinei răsunând în liniştea nopţii şi imediat am văzut-o săltând zglobie la braţul bunicii
sale, apărând împreună de după colţul zidului, dinspre staţia de troleibuz.
Se înălţase şi avea un mers mândru, de mare solistă chemată la avanscenă. Ochii ei mari şi albaştri păreau
că străpung întunericul. „Aşa va fi şi Cristina mea peste câţiva ani!” – mi-am zis eu înaripat de fericire şi nu-mi stătea
în minte decât momentul când voi ajunge în faţa adolescentei şi-i voi întinde braţele, să revărs asupra ei dragostea
unui tată de care n-a avut parte. Dar degetul arătător al mâinii drepte a bătrânei s-a dus la buze, făcându-mi semn să
mă abţin, în timp ce braţul ei stâng a strâns-o mai tare pe Valentina, să nu se sperie de bărbatul care le venea în cale.
Am încetinit chiar în clipa când braţul meu drept a fost lângă braţul bătrânei. Degetele ei le-au atins o clipă pe ale
mele, prinzând cu putere sacoşa.
– Coada! – mi-a şoptit, iar eu am făcut un pas în lateral, până lângă zidul din apropiere, luând poziţia
bărbatului beat, care urinează.
Pe strada pustie, chiar de după colţul dinspre staţia de troleibuz, am zărit venind o femeie mărunţică de
statură, cu un mers ferm, ca la paradă. Când s-a apropiat de mine, i-am simţit pasul devenit mai rar şi, odată ajunsă
în spatele meu, a exclamat:
– Ce oroare!
– Şi nici măcar n-ai văzut cât îi de mare... – am bombănit eu cu un glas gros şi tărăgănat, de beţiv ce se
clatină înainte şi înapoi, că simţeam cum ating zidul cu borul pălăriei.
Femeia a scuipat cu scârbă spre mine şi şi-a continuat drumul, adresându-mi o înjurătură de Paşte. Eu,
clătinându-mă mai-mai să cad, mergând în zig-zag pe trotuar, forţându-mă să scot un râgâit ca de porc sătul, am dat
colţul şi am început să fug spre troleibuzul care oprise în staţie. Am urcat din mers, prins între uşile din spate, că abia
m-am putut elibera din strânsoarea ce-mi era atât de familiară din cei 20 de ani de navetă făcută din oraş la Combinatul
Chimic şi retur, în autobuze supraaglomerate, în care noi, bărbaţii, călătoream, de regulă, pe scară până la jumătatea
drumului, când se strângeau rândurile într-atât („ca sardelele!” – auzeam în fiecare dimineaţă), că reuşeau să se
închidă uşile, iar mai întotdeauna cineva se văita că i-a fost prins un picior ori un braţ. Am compostat biletul şi m-am
retras în spatele autobuzului, să pot privi în urmă. Am văzut că femeia mică de statură ieşise în fugă de după colţ. A
privit lung în urma troleibuzului, apoi a făcut doi paşi până în mijlocul străzii, fluturând mâna disperată către cele
două-trei maşini ce mai circulau. Imediat ce troleibuzul a cotit la dreapta, am mers lângă şofer şi i-am pus în palmă o
bancnotă, şoptindu-i: „Deschide-mi uşa, te rog, că stau aici.” A încetinit, iar eu am coborât calm, parcă aş fi ajuns în
faţa casei. Nimerisem prost – nici un ungher în care să mă ascund; era o stradă largă şi pustie, cu câteva maşini parcate
în faţa blocurilor. M-am apropiat de o Dacie 1300 mai veche, am pus amândouă mâinile pe colţul copacului de la
portbagaj şi am apăsat cu disperare. Încuietoarea a scrâşnit, iar capacul, încrucişat de apăsarea mea, a sărit din zăvor
şi s-a ridicat. Am intrat în portbagaj, chircindu-mă pe lângă roata de rezervă, trăgând capacul cu putere, până l-am
auzit cum se încuie. Peste un timp, o maşină a frânat violent chiar în apropiere.
– Aici mi-a cerut să-i deschid, zău! Mi-a zis că stă în blocul acela, de colo. A coborât încet, fără grabă. Cred
că era bătrân, că nu i-am văzut faţa; stătea cu fularul până la nas, dar avea o voce de om bătrân... Vă jur! Mă lăsaţi
să mă întorc la troleibuz? Vă rog!, că iar fac pasagerii reclamaţii şi mă penalizează şeful de coloană cu zece la sută
din salar...
Aceeaşi voce de femeie care m-a înjurat când a trecut pe lângă mine a încuviinţat, murmurând şi înjurătura
de Paşte, iar eu am auzit mulţumirile respectuoase ale şoferului, apoi cadenţa paşilor săi grăbiţi. Din când în când,
îmi răsunau în urechi paşii fermi ai femeii pe trotuarul din spatele maşinii în care stăteam ascuns. A patrulat pe acolo
mult, câteva ore. Eu, chircit pe lângă roata de rezervă, ţinând-o strâns în braţe, cum n-oi fi strâns în viaţa mea vreo
femeie, nu îndrăzneam nici să respir. De afară, de pe trotuar, se auzea constant cadenţa paşilor şi, tot mai des,
înjurătura de Paşte, urmată de câte un scuipat nervos, „animalul dracului!, ce l-aş mai da eu pe mâna băieţilor, să le-
o arate lor cât îi de mare...” Apoi paşii au devenit mai rari, dar tot apăsaţi. Scuipatul rămăsese la fel de nervos, urmat
de aceeaşi ameninţare – cred, acum, că femeia aceea ajungea la o plăcere vecină cu orgasmul după fiecare ameninţare,
că prea rostea cu o anume voluptate „cât îi de mare”. Şi, într-un final, după atâta orgasm, coada a obosit – i-am auzit
paşii depărtându-se. Am continuat să stau cu sufletul la gură. Cred c-am început să moţăi abia spre ziuă. M-am trezit
doar când maşina a trecut printr-o groapă mai adâncă. S-a oprit într-un loc în care era zarvă mare: glasuri de bărbaţi
ce se salutau ori îşi aruncau glume deocheate. Apoi s-a făcut linişte. Am scos din buzunar cheile de acasă şi am
început să caut pe dibuite încuietoarea portbagajului. Am apăsat cu vârful cheii puternic în direcţia zăvorului, iar
capacul s-a ridicat. Eram în parcarea din faţa intrării B a Uzinelor Republica. Mi-au trebuit 10 minute să mă
dezmorţesc. În primul bar, am găsit ţuică puturoasă („e de turţ” – mi-a zis vânzătorul, dar cred că era contrafăcută) şi
am comandat un pahar mare.

Pag. 185:
– Mai ţii minte când am fost la cireşe la tine? – s-a uitat Georgiana cu seninătate în ochii mei.
– Vrei să spui... că şi-a dat seama... că...? – am bâiguit eu, simţind că fuge fotoliul de plastic de sub mine.
Georgiana a început să râdă.
– Pot fuma?
Şi-a aprins ţigara fără să mai aştepte confirmarea mea.
– Atunci noaptea, tristă că n-ai trezit nici o reacţie în mine, am simţit că zbor către ceruri în braţele ei... Asta-
i! Mulţi cred că eu am corupt-o pe „studenta de la Arte”; adevăru-i că ea, când m-a cunoscut la lansarea albumului, a
pus ochii instantaneu pe mine. Apoi, sub diferite pretexte, m-a căutat la şcoală, ori la Filarmonică. Pe nesimţite, am
intrat în jocul ei şi am acceptat să fac revelionul la Valea Brânduşelor, s-o reîntâlnesc a doua zi pe pârtia de schi.
Apoi... Dar atunci, la lansarea albumului, venisem, de fapt, să te cunosc; „o să-ţi placă şi e şi liber” – mi-a spus
prietenul tău Victor Săveanu, c-aşa sunteţi voi bărbaţii, cum citiţi o carte bună, cum o recomandaţi unui prieten, dar
nu văd ce-o fi găsit bun Vic la mine, că eu, la el, nici atât. Vreau să-ţi spun că acum, de când se ştie că-s lesbiană, nici
măcar invitaţii la festivităţile de la Palatul Culturii nu-mi trimite, necum să mă mai includă în vreun program. O
lesbiană e un vagin în minus, pe care orice bărbat mai putea spera să-l pătrundă.
Mă uitam trăsnit la ea cu cât calm îmi vorbea, ţinând capul într-o parte, să nu-mi sufle fumul ţigării în faţă.
– Eu chiar sunt lesbiană, Mihai! – s-a uitat pentru o clipă în ochii mei, să-şi întărească cele spuse. N-am putut
fi „mai femeie”, cum voia fostul meu soţ, pentru că eram dintotdeauna, – geaba umblam din bărbat în bărbat; nu
întâlnisem încă o Ina care să mă ajute să-mi descopăr „minoritatea”. Bref! Am venit la tine să te rog să ai grijă de
trestioara ta, eventual s-o chemi la tine sau să te duci tu la ea, că uneori, după „ora strigoilor”, te-ar vrea s-o pătrunzi
din nou.
– Georgiana, ce-i cu tine, eşti drogată?! – i-am şoptit cu disperare.
– Nu, Mihai – s-a uitat fix în ochii mei, lăsând ţigara să se stingă în restul de cafea din ceaşcă. Ştii că atunci
noaptea, la cireşe, când mă jucam cu ea, mi-a propus să fiu de acord să te chemăm lângă noi? „Să-l vezi, tu, ce bun
e!... Dacă tot e singur, măcar să-l facem fericit şi pe el; e un tip inteligent, bărbat matur, nu cred c-ar dezavua chemarea
noastră. Şi-apoi, oricum, mâine plecăm la Iaşi, apoi la Milano ori Londra, că nu-i de trăit aici.”
După un moment lung în care mă uitam calm, fără nici o surprindere la doamna din faţa mea, am auzit-o
continuând:
– Cred... cred că, dacă n-aş fi ştiut că tocmai te lăsasem extenuat în încercarea ta de-a găsi în mine vreun
sentiment, cred că aş fi fost de acord; noaptea nu-i numai un sfetnic bun, ci şi un izvor monstruos pentru fanteziile
noastre... Iartă-mă că ţi-am spus!, dar trebuia să ştii... şi să ştii că şi eu ştiu ce-a fost între tine şi Ina. Şi te-am blestemat
adesea că mie, nici măcar după „ora strigoilor”, nu mi-ai trezit interesul, poate rămâneam în ţară, alături de vreun
bărbat, să-mi cresc copilul.
– Ţi-am spus atunci, şi-o repet acum: stai cu mine!
– Ai rămas poet. Eşti bun să scrii texte pentru albume care devin best-seller-uri. N-o spun cu răutate. E un
adevăr. Am venit la tine să te rog să fii pe fază, că Ina va suferi un şoc aflând c-o părăsesc definitiv.
– Şi-o faci fără menajamente? De ce?
– Pentru că mă sufocă, Mihai! – a ţipat Georgiana ca un început de isterie. Dacă nu mă rup brusc de ea, n-o
mai fac vreodată – a adăugat calm, mult prea păsat. Mi-e foarte dragă şi o blestem mereu în gând că te-a cunoscut şi
ea, mai ales că ea spune că s-a simţit foarte bine, dar mi-o spune noaptea, că ziua îmi jură că-s singura ei iubire. Tu
n-ai să ne înţelegi niciodată pe noi, cele adevărate – şi nici nu ţi-o cer! Dar pentru că ne-ai iubit pe amândouă şi te-ai
purtat cu atâta mândrie că, de nu mi-ar fi spus Ina, aş fi jurat că n-ai atins-o – eah!, big deal!, parcă ce?, ai ucis-o?,
mai ales că ea te-a tras în pat după câte am înţeles, dar mă rog!, să revin la prezent: plec, Mihai... – mi-a spus calm,
privindu-mă senin în ochi. Eu nu-s ca Ina. Ea este o creatoare, orice dramă naşte au ba noi valori în creaţia ei. Mie
îmi trebuie linişte, să fiu mai departe o foarte bună interpretă, mai ales c-a dat norocul peste mine să fiu în preajma
doamnei Petropulos-Vlada, când va veni să stea în Oslo, să finiseze simfonia, c-aşa se laudă Lăcrămioara, c-o va
convinge să stea la ea. Îţi dai seama? Preludiul simfoniei va fi al meu tot – în întregime!... – i-am văzut braţele făcând
un gest larg, de mare îndrăgostită. Voi avea, când şi când, replica pianului, mici intervenţii timide, în care simţi
crescând ceea ce eu doar am visat când mă gândeam la bărbaţi: senzualitatea; va fi o poveste de iubire, Mihai! Flautul
meu va fi bărbatul, dar nu ca-n glumele proaste din Iaşi, nu! Va conduce încet, cu delicateţe şi mândrie masculină
sufletul tânăr al pianului către marele zbucium şi iubirea profundă ce va domina simfonia... Lăcrămioara m-a lăsat să
arunc un ochi peste partitură, să înţeleg ce mă aşteaptă dacă merg la Oslo, să fiu de acord să mă integrez în orchestra
simfonică de acolo, care va avea exclusivitatea primei audiţii. Acum înţelegi de ce plec? Aş fi putut argumenta fuga
de Ina, bârfind-o că-i zgârcită – dacă ai vedea-o cum socoteşte fiecare ban pe care-l primeşte, cum abia scoate un
euro din buzunar şi cum face planuri ce şi cum să mai cumpere...
– Când am cunoscut-o eu, avea degetele aspre de la înţepătura acului; şi-acum am impresia că simt pe spate
cum mă zgârie palmele ei... Fata asta a pornit prea de jos ca s-o blamezi că ţine la bani; „ea n-a avut tată mare secretar
de partid” – aş fi vrut să adaug, dar m-am abţinut la timp.
– Scuză-mă!
– Să ştii că te-am iubit, Georgiana; te-am iubit în felul meu. Mă va durea şi pe mine că te desparţi de Inuş –
eraţi o pereche grozavă. Înflorea locul pe unde treceaţi voi două. Cred că niciodată nu va mai fi în grădina mea atâta
muzică a unor voci de femei îndrăgostite de viaţă cum a fost atunci, la cireşe. De ce nu te mai gândeşti?

Pag. 556:
– Chiar îmi face plăcere să le spui aşa ceva. Şi te rog să le mai spui copiilor că-i aştept la vară la cireşe. Ce mai face
Ştefan, mai oftează după fosta lui profesoară de flaut? – am încercat eu să menţin aerul jovial din încăpere.
– Mai rău! – a început Olguţa să râdă. Cântă mereu la flautul acela superb, adus de... de Moş Crăciun din
Germania. Am avut scandal cu vecinii, dar s-a rezolvat – a devenit ea gravă. Ştefan mi-a dat ideea – o aflase de la un
coleg: am chemat doi zugravi, care i-au tapetat pereţii şi tavanul camerei cu cofraje pentru ouă; polistiren, deasupra;
apoi, rigips. Acum, poate cânta şi la trompetă, că nu se mai aude. Uite ce mâini am; abia am terminat de făcut curat
– numai zugravi să n-ai în casă!...

Viața la second hand, vol. 2, A trecut un scriitor…, Ed. Junimea, 2013

Pag. 23:
De ce crezi c-am venit astă toamnă la tine acasă?! Puteam să-ţi spun prin telefon ori prin e-mail să ai grijă
de Ina, să nu facă o depresie. Am venit la tine ferm convinsă c-ai să mă iubeşti măcar cât în noaptea când am fost la
cireşe. Dacă n-ar fi fost teama că poate da Ina peste noi, atunci sigur aş fi simţit ceva. În toamnă, am vrut să fiu sigură,
dar tu – boier! Gentleman! Chiar şi când m-ai întins pe pat ai ezitat – cică-mi strici viitorul!... Ha-ha-ha! Tocmai
teama necunoscutului, că plec la Oslo, mă teroriza – nici nu mi-am închipuit că n-o să mă ţii o zi-două la tine, să mă
iubeşti barbar, ca-n romanele tale; poate rămâneam şi gravidă, că aruncasem pastilele ce le purtam mereu în poşetă.
După plecarea mea, când eram aproape de şoseaua naţională şi mi-ai telefonat, am întors imediat maşina – tu însă,
acelaşi gentleman! Scriitor!... M-ai îmbrobodit cu vorbe frumoase... Iar eu am pozat. În sufletul meu, tremuram de
teama necunoscutului; ţi-aş fi făcut şi trei copii, numai să nu fi plecat din ţară. Ăsta-i adevărul, domnule scriitor! Ţi-
o spun acum, stând singură în faţa calculatorului, conştientă că nu mai am cale de întoarcere: succesul concertului de
Crăciun e mult prea mare să mai pot da înapoi, iar gândul că voi cânta partitura pentru flaut din simfonia doamnei
Petropulos nu-mi mai lasă loc pentru regrete. Rar de tot însă, când mi-e dor de băiatul meu, te blestem: n-ai ştiut să-
mi dai posibilitatea să mă simt măcar cât cea mai neînsemnată femeie care ţi s-a dat vreodată...” Răscolit de e-mail-
ul lung, uşor iritat de atâtea reproşuri, aş fi vrut să-i răspund că-n viaţa mea nu au fost femei neînsemnate – cum îşi
poate permite să gândească atât de urât despre mine ca bărbat?! –, dar n-am mai avut chef să stau la calculator, să-i
scriu; aş fi lungit pelteaua fără rost.

Pag. 135:
Venise din Australia radios ca un tânăr proaspăt căsătorit.
– Hai la cireşe! – mi-a ordonat după ce şi-a golit buzunarele, ca de obicei, să nu aibă la el nici măcar un pix.
Mânca fără oprire din cireşele coapte doar în copacii timpurii şi vorbea cu gura plină, lăudând ferma fratelui
său, promisiunea nepoată-si că va cumpăra acţiuni la laminor şi „cel mai mult m-a impresionat frumuseţea Marii
Bariere de Corali”. N-am îndrăznit să-l întreb dacă a fost şi Tamara cu el – l-am lăsat să-mi spună doar ceea ce voia
el. Gândurile mele stăteau la sala de aşteptare a aeroportului.
– Nu te supăra; nu-ţi dau încă textul – i-am spus când ne-am întors în casă. Mâine sau poimâine îl primeşti
pe e-mail. Am luat deja legătura, prin e-mail, cu bătrânul regizor Scurtu, cel care mi-a pus în scenă prima mea piesă
de teatru la Televiziune. I-am povestit ce succes ai avut cu Viaţa la second hand şi am elogiat „piesa scrisă de acelaşi
autor, Aeroport spre niciunde”. Aşteaptă şi el textul să-l citească. Dacă-i place, va vorbi la Naţional, că, oricum, nu
prea are ce face toamna asta la New York. Şi-apoi, cine n-are nevoie de bani?! Am avut grijă să-l informez cât eşti
de bogat.
– Şi n-a mârâit? – mi-a aruncat Cătălin o privire ca de gheaţă.
Simţeam că nu-l mai interesează piesa de teatru – „şi eu, care mizasem că mai primesc nişte bani…” – deja
mă treceau năduşelile.
– Ia loc; o clipă doar! – l-am rugat. Scurtu voia să ştie dacă poţi face faţă cheltuielilor de la Naţional. I-am
povestit piesa şi este încântat. Îţi dai seama, Cătăline? – m-am ambalat eu. De ce să strici milioane pe campania
electorală, când poţi rupe gura târgului cu o nouă operă literară – o piesă de teatru, al cărui personaj central este pe
structura lui Cristian din Viaţa la second hand?
– Bine, lasă-mă s-o citesc de câteva ori, să nu mă dau de gol la discuţia cu regizorul. O aştept pe e-mail. Îmi
scrii şi două-trei rânduri c-ai citit-o şi-ţi place. Poţi să-mi faci şi recomandări. Sigur mi-i urmărită corespondenţa
electronică. De telefoane nici nu mai zic. Să nu te pună dracul să spui cuiva că Jeep-ul meu este ecranat; m-a costat
o groază de bani. Poate altă dată îţi spun mai multe despre Australia – a meritat! N-am trăit de pomană... – a oftat el
privind visător peste coama dealului din depărtare în timp ce se aşeza comod la volanul maşinii.
Apoi, brusc, parcă s-ar fi temut să mai stea, a pornit în viteză către poarta deschisă larg.
Odată Cătălin plecat, am intrat în textul piesei de teatru din calculator. Intuisem exact rolul ginecologului:
cu el va începe piesa; va sta în faţa ferestrei, privind în gol. Imediat după apariţia botului de cetaceu al avionului de
dincolo de fereastră, va intra în scenă stewardesa: „Vă pot fi de folos cu ceva?” „Mulţumesc! Aştept avionul de
Niciunde.” În final, când o va vedea pe stewardesă gravidă, se va bucura, ieşindu-i în întâmpinare: „Ştiţi, am fost
ginecolog. Cred că veţi naşte cât de curând. Îmi pare rău! Nu vă pot fi de folos; n-am mai practicat de 30 de ani, de
când a plecat soţia mea. A luat cu ea şi copilul. În fiecare an, la aceeaşi dată, îi aştept aici, unde am întâlnit-o prima
oară...” „Şi unde a plecat?” „Niciunde. Eu vin anual aici şi aştept avionul de Niciunde. Este fascinant să vezi în fiecare
an câţi oameni pleacă spre niciunde. El s-a întors – va arăta spre personajul central. Soţia mea, nu. Şi a luat şi copilul
cu ea. Pentru că familia mea avea bani mulţi – o bancă plină cu bani! –, toţi îmi spuneau că-s cel mai bun, cel mai
deştept, cel mai frumos. Iar eu am crezut şi n-am vrut să o asiste la naştere un coleg mai bun; de ce s-o facă altcineva
când eu sunt cel mai bun?! Din universul meu poleit cu linguşirea celor din jur că-s cel mai bun, m-am trezit când
ele plecaseră spre niciunde...” „Mai rămâneţi? – va fi întrebat în final. Acuşi se va închide sala de aşteptare pentru
curăţenie.” „Peste câteva zile, fiica mea ar fi trebuit să împlinească 30 de ani... Sala se va închide peste o oră. Mai
rămân. Într-o oră vin foarte multe avioane. Poate vine şi cel de Niciunde.” Câteva zile la rând am stat doar în casă,
citind şi recitind piesa de teatru printată pe coli de hârtie, să pot lucra pe text cu creionul. Într-o dimineaţă, înainte de-
a mă culca, am trimis-o lui Cătălin însoţită de câteva fraze de apreciere. A doua zi spre seară mi-a răspuns doar atât:
„Mă bucur tare mult! Şi nu uita că mi-ai promis că mă ajuţi să găsesc un regizor.” Ştiam ce am de făcut. Bătrânul
Scurtu mi-a răspuns peste o zi: „A irumpt frumos acest Păduraru. De pe internet am citit aprecieri elogioase la adresa
romanului. Textul piesei îmi place – are talent! Sunt sigur că voi putea ridica pe scenă un spectacol de zile mari. Nu-
i spune, că nu vreau să-i dau speranţe, dar eu tare aş mai monta piesa aceasta aici, pe Broadway: un singur decor,
personaje puţine, caractere tari... Ştii pe cineva talentat să se ocupe de costume şi de decoruri?” L-am sfătuit pe Cătălin
să o solicite pe Ina.
– Vezi că pleacă în Dubai cu încă trei prietene, să organizeze nunta unui prinţ al petrolului. Trimite-i, totuşi,
textul – am insistat.
Apoi m-am simţit liber – puteam să mă bucur de viaţa la ţară. Începuseră să se coacă toţi cireşii – parcă lua
foc livada când o priveam de departe, dintre straturile cu ceapă şi usturoi. Am scos telefonul mobil şi am sunat-o pe
Olguţa.
– Ieri a terminat Ştefan bacul. Nu foarte bine. Totuşi, printre fruntaşi. Putea fi primul, dar mai oftează după
lesbiana aia, mânca-o-ar focul!... Mâine îmi trimit copiii la mama. Poimâine, vor veni să-ţi mulţumească pentru
cadouri. Să-i inviţi, te rog, la cireşe.
– Ţie nu ţi-e poftă de cireşe? – am întrebat-o.
– Cred că ai tu ceva pofte – ia vezi! De câteva zile sunt femeie liberă; s-a dat hotărârea de divorţ. Georgică
al meu cred că a înnebunit. „La anul pe vremea asta voi fi conte!” – mi-a strigat în telefon. Te pomeneşti că se însoară
cu baba – am auzit râsul hohotitor al Olguţei.
Cum să-i spun că fostul ei soţ pusese gând rău fiicei contesei, o tânără handicapată – după cum îmi povestise
Grigore. Am lăsat-o pe Olguţa să-mi mărturisească bucuria că-i liberă; „mă pot vedea cu Laurenţiu când vreau; cred
c-o să ne luăm o garsonieră – teren neutru, departe de ochii copiilor; aşa-i mai bine”.
Eu nu mai aveam nici un chef de viaţă – mă învârteam toată ziua prin grădină cu sapa în mână. Abia am
auzit câinele lătrând furios. În faţa porţii stătea o fetiţă cu câţiva crini în mână.
– Sunt Irina, fiica doamnei Olga şi v-am adus florile acestea în semn de mulţumire pentru cadourile
cumpărate în... – şi aici s-a încurcat; uitase textul învăţat.
– În America – am ajutat-o eu.
– Nu. În... – s-a încruntat ea, uitându-se cu ciudă înspre magazin.
– Dacă veneau şi fraţii tăi, ţi-ar fi suflat. În Texas ai vrut să spui. Eşti o scumpete! – m-am lăsat eu pe călcâie
s-o pot privi de aproape, să-i admir pălăriuţa legată ştrengăreşte cu eşarfa ce-o cumpărasem pentru Olguţa. Ştiam că
pălăriuţa este frumoasă, dar nu mi-am închipuit c-o să-ţi stea aşa de bine – i-am şoptit ca un secret. Arăţi ca o prinţesă.
Fugi şi-i cheamă şi pe fraţii tăi, să le admir bluzele.
Ştefan m-a impresionat de cum l-am zărit: un tânăr cumpătat, cu o ţinută dreaptă, de adevărat ofiţer tânăr,
pe trupul căruia, bine proporţionat, dovadă că-i plăcea sportul, bluza cumpărată de mine în Fort Worth stătea ca pe
un manechin căutat anume să facă reclamă produsului. Fratele lui, Gheorghiţă, mai mic de statură, dar cu o privire
vie, avea un aer dezinvolt, gata să-şi ironizeze sora sau să răstălmăcească vreo vorbă de-a fratelui mai mare; genul de
puştan golănaş de pe lângă blocurile de cartier. N-am vrut să întind la maxim nervii fetiţei, care îşi arunca mereu
privirea către portiţa rămasă deschisă – aştepta s-o invit în livadă.
– Fugiţi toţi trei acasă la bunica voastră şi vă îmbrăcaţi cu ceea ce aveţi mai rău, să puteţi urca în cireşi.
I-am lăsat de capul lor. Ştefan a renunţat primul; simţeam că-mi caută compania.
– Ştiţi... flautul cumpărat de dumneavoastră din Germania este cel mai performant... Vă mulţumesc! Trebuia
să vă trimit o felicitare şi de Crăciun, dar mama a spus că sunteţi plecat. Ştiţi... eu am început studiul flautului cu
doamna profesoară...
– Zău?! – am intervenit, să-l scot din impas; deja se înroşise tot. Doamna Georgiana a fost şi ea la cireşe la
mine anul trecut, împreună cu o nepoţică de-a mea, artista plastică Ina Răzeşu. Trebuia să vină şi prietenii lor; i-au
aşteptat până noaptea târziu, când ăia doi au telefonat că li se stricase maşina la ieşirea din Iaşi.
– Prieteni?! – i-a scăpat tânărului mirarea mult prea sinceră.
Hotărâsem să mint cât mai mult, să-i risipesc bănuiala că cele două tinere sunt lesbiene.
– Mda... – am părut eu indiferent. Doi specialişti în programe de calculator, cam duşi cu sorcova – o fac pe
geniile; mereu îs cu capul în nouri. Le-au chemat la Londra, iar ei au plecat undeva în Filipine. Ina şi-a găsit de lucru
la o casă de modă, dar doamna profesoară Georgiana Paveliu s-a dus la Oslo, „măcar ştiu că aici bărbaţii sunt serioşi”,
am auzit că i-a scris soţiei prietenului meu Victor Săveanu, directorul Palatului Culturii.
– S-a recăsătorit? – şi-a şoptit tânărul întrebarea cu aerul că nu-l interesează, dar îl simţeam încordat ca un
arc.
„Mă omoară Olguţa dacă află că am discutat cu fiul ei despre Georgiana...”
– De ce zâmbiţi? – m-a întrebat tânărul.
– Dragul meu, – am devenit eu grav – există o vârstă la care ceea ce vrei să laşi în urma ta în viaţă devine
mult mai important decât o relaţie trecătoare, mai ales când ai un copil trecut de zece ani şi te-ai despărţit de un soţ
beţiv şi cartofor. Soţia domnului Săveanu mi-a povestit că doamna profesoară Paveliu a avut mare succes de Crăciun
cu nişte sonate...
– Händel! – s-a bucurat tânărul. Integrala sonatelor pentru flaut şi pian; erau piesele de rezistenţă ale
doamnei profesoare. Chiar a avut succes?
– Da, sigur că da... – m-am eschivat eu, speriat de reacţia tânărului, care nu ştiu dacă l-a entuziasmat succesul
femeii la care îi stăteau gândurile sau confirmarea mea că Georgiana este prietena doamnei Săveanu şi nicidecum
fosta amantă a lui Victor, cum se mai şoptea încă prin Iaşi.
După plecarea copiilor Olguţei acasă la bunica lor, încărcaţi cu câte o sacoşă plină cu cireşe, „luaţi, duceţi
bunicii; poate şi mamei, la Iaşi”, mi-a părut rău că am fost reticent. Ştefan ar fi vrut să discutăm mai mult despre
„doamna profesoară”, dar eu m-am prefăcut îngrijorat de fetiţă, „să nu cadă din copac; hai s-o ajutăm să coboare”.
– Eu plec mâine la Iaşi – mi-a spus Ştefan la despărţire. Trebuie să-mi pregătesc intrarea la Conservator.
Ne-am strâns mâinile prieteneşte. Mi-ar fi plăcut să am un băiat ca el, să-i pot fi alături când trebuie să ia
hotărâri decisive în viaţă.
– Câţi ani ai, frumoaso? – am întrebat-o a doua zi pe Irina în timp ce mergeam către cireşi.
– Doisprezece – mi-a răspuns semeaţă.
– Mincinoaso! – i-a strigat Gheorghiţă. Abia ai împlinit unsprezece.
– Parcă tu nu te lauzi pe lângă bloc că ai trecut de nouăsprezece şi-abia ai împlinit optsprezece – i-a întors-o
fata cu ciudă.
– Şi Ştefan?
– Douăzeci, la Crăciun – a răspuns prompt Irina.
– Mama voastră zicea... – m-am mirat eu cu glas tare.
– Mamei îi este ruşine – m-a luat Irina de mână ca pe un prieten confident. Nu vrea să se ştie că l-a dat de
opt ani la şcoală, că ea era plecată în Italia să lucreze şi bunica din Iaşi l-a mai lăsat pe Ştefan un an la grădiniţă. Când
a aflat mama, a venit urgent acasă, dar era prea târziu să-l mai dea. A încercat cu nişte sute de dolari, dar cineva a
sfătuit-o să-l lase aşa, c-abia intră mai copt.
– Ia uite ce le ştie! – s-a mirat Gheorghiţă ironic. De pe atunci trăgeai cu urechea. Din burta mamei.
Turnătoareo!
Fata a început să-l fugărească. Băiatul a făcut un salt, s-a prins de o creangă a primului cireş, căţărându-se
până în vârf ca un motan speriat. S-au ameninţat preţ de două-trei minute, apoi au uitat că-s certaţi – se ajutau reciproc
să treacă de pe o creangă pe alta, ori îşi ţineau scara să ajungă la cireşele cele mai coapte de pe vârful ramurilor tinere.
La plecare, fetiţa l-a lăsat pe Gheorghiţă să se ducă înainte cu amândouă sacoşele pline cu cireşe şi m-a tras de mână,
să mă aplec spre ea.
– Să nu-i spuneţi mamei că aţi vorbit cu Ştefan despre flautistă, că nici eu nu-i spun, deşi v-am auzit vorbind
– mi-a şoptit. Mama i-a interzis, că l-a prins iar cu o poză de-a ei. Nenea Laurenţiu i-a vorbit urât de doamna
Georgiana, a făcut-o curvă, c-a trăit cu nenea Săveanu, care-i şef la Palatul Culturii. Ştefan a vrut să-l bată. Mama a
rupt de spatele lui Ştefan coada măturii. Ştefan a ameninţat că fuge la tata în Italia. De-atunci, e linişte la noi, iar
nenea Laurenţiu vine mai rar. Ca să nu plece la tata, mama îl lasă pe frate-miu să-şi aleagă flautul ca instrument
principal. Gheorghiţă este lăsat zilnic cu colegii la scăldat la Ciric... – fiecare face ce vrea. Numai eu am ieşit în
pierdere, că trebuie să mătur bucătăria şi holul de la intrare cu o mătură fără coadă.
M-am lăsat pe călcâie şi am sărutat-o lung pe frunte, „să-ţi crească aici un corn de inorog”.
– Şi Ştefan mă sărută aşa când duc gunoiul în locul lui – s-a bucurat fetiţa. Zice că aşa scrie în cărţile
dumneavoastră. Pot să-i spun şi lui ce-am discutat noi doi? Să nu creadă că l-aţi pârât mamei că aţi vorbit despre...
– Nu-mi plac pârâcioşii. Dacă ştiam că tu l-ai pârât mamei că umblă din nou cu fotografia doamnei
profesoare, nu te lăsam la cireşe.
– De unde ştiţi că eu i-am găsit fotografia?! – a făcut fetiţa ochii mari către mine.
– Un scriitor trebuie să ştie totul. Uite, acum, eu ştiu că tu n-ai să mai pârăşti niciodată. Şi nici n-ai să mai
spui cuiva ce se întâmplă în familia ta. Ţine minte: vorba nu trebuie scoasă din casă; familia este sfântă! Străinii se
bucură când aud că vă certaţi.
– Dar dumneavoastră nu v-aţi bucurat.
– Eu nu sunt străin. Eu sunt rudă cu mămica ta; un verişor îndepărtat.
Am apropiat-o s-o pot săruta din nou pe frunte. Cred c-aş fi întins braţele şi aş fi cuprins-o cu drag,
s-o ţin lipită de pieptul meu, cum făceam pe vremuri cu cele două Cristine venite de la iaz murdare de noroi, dar
fericite nevoie mare că „am fost cât pe ce să prindem o broscuţă dar a sărit înainte de a pune palmele pe ea”.

Pag. 141:
N-am găsit pretext s-o chem pe Olguţa; nici măcar telefon nu am avut curaj să-i dau. Lăsam zilele să treacă aiurea.
Începuseră să-mi placă vizitele lui Grigore; „bă fraiere, tu ai fost mai deştept ca mine; când eu privatizam ţara, tu îţi
umpleai grădina cu pomi. Eu mi-am făcut vilă ca un cavou de lux; tu, livadă ca un paradis; mi-aş instala un hamac
aici şi-aş sta şi noaptea, să fiu trezit dimineaţa de păsărele şi să mănânc cireşe stând culcat. Am pus şi eu cireşi anul
trecut, dar nu mai apuc să-i văd aşa frumoşi ca ai tăi”. Îmi plăcea să-l am zilnic oaspete; la prânz, când ne săturam de
cireşe, stăteam în casă, la răcoare, în faţa unei ceşti cu cafea.
– Hai să mâncăm şi nişte cireşe amare – m-a rugat Grigore într-o zi, arătând spre copacii de dincolo de gard.
– Am interdicţie să intru – am răspuns într-o doară.
Grigore a început să înjure; spunea ceva de o familie cu relaţii.
– Ce broscari?! Ăştia-s de paravan. Madam Tejghetaru şi bărbat-su, magistratul lui p... peşte stau în spate.
Au cumpărat toate iazurile de pe la noi.
A trebuit să caut prin sertare, să iau o pastilă de nervi – acum înţelegeam de ce primisem atât de repede
sentinţa judecătorească de interzicere a apropierii mele „mai mult de 287 de metri de digul iazului”, exact cât era de
la gard la dig, de-a dreptul printre copaci. Când începuseră să se înroşească cireşele, câţiva copii au intrat printre sălcii
să fure iar broscarii au tras după ei cu puşca cu sare.
– Poate vin într-o noapte şi vă sparg digul, să vi se ducă dracului broaştele şi racii – i-am ameninţat.
Răspunsul a fost sentinţa. N-am vrut să spun nimănui, că s-ar fi găsit cineva să le rupă digul şi-aş fi pierdut
toată vara prin anchete.
– Mai sunt şi alţii în sat care au cireşe amare – s-a consolat Grigore. Auzi, măi fraiere, ai văzut ce odrasle
trăsnet are Olguţa? – a schimbat el vorba. Mare bămbălău Georgică al ei că a lăsat-o; ce crede el, că-i face fata babei
un copil? Şi dacă iese handicapat şi cel mic? Îmbătrâneşte Georgică având grijă de trei neputincioşi: baba, că doar n-
o fi zdravănă până la o sută de ani; fata, care-i dilită rău, şi copilul... Frumoşi flăcăi are Olguţa asta! Cel mare am
auzit că-i talentat la flaut, iar dracul de Gheorghiţă, cât am stat de vorbă cu el de Paşte, mi-a făcut portretul mai ceva
ca un profesionist. I-am şi zis Marţolicăi: „Fă, ia sămânţă de la unul din feciorii Olgăi.” „Nu pot, dom’ Grigore – mi-
a răspuns. Olga mi-e rudă şi iese copilul handicapat; aşa se spune, să fie cât mai de departe.” „Fă, – i-am zis – dacă
vrei unul deştept, de ce nu treci pe la Mihai Vlădeanu, că tot stă singur; poate-i faci un fecior, că el ar vrea, că li se
stinge viţa...” Ştii ce mi-a răspuns? „Doamne fereşte! Să-mi iasă copilul scrântit, ca tat-su? După o viaţă de muncă,
dom’ Mihai a venit de la oraş doar cu câteva mii de cărţi, că l-am văzut când le descărca. Şi-apoi, tat’-su, bătrânul
Neculai Vlădeanu a fost bărbat-bărbat, tot satul o ştie, dar dom’ Mihai cred că-i poponar; sigur şi-o trage cu CAP-
one, că prea-s bot în bot mereu; nu-l văd plecând la oraş, nu intră nici o femeie la el... – şi-i doar în putere. Ştiu de la
şefii mei că nici lui CAP-one nu-i plac femeile; nimeni n-a auzit vreo bârfă, şi are la de-a muieri în compania lui –
tot una şi una!” Ce zici de asta? – m-a privit Grigore stăpânindu-şi cu greu râsul.
– Să-mi dai telefonul Marţolicăi! O-nvăţ eu minte! – am răspuns înfuriat.
– Nu mai ai cum – a făcut-o Grigore pe omul serios, dându-mi o impresie despre ministrul inflexibil care se
lăuda că a fost. Săptămâna trecută, – şi-a umflat el pieptul, să pară mai important – în consiliul de administraţie al
băncii centrale, a trebuit să-l schimbăm pe directorul băncii din Târguşor că făcuse nişte tranzacţii dubioase – nu l-
am mai putut salva. Nici Marţolica nu mi-a cerut-o; doar m-a rugat să nu-l înfund. Ieri am aflat c-a şters-o din ţară,
cu tot cu Marţolica – iubire mare! Păcat! Începusem s-o chem din nou pe la mine. Venea; venea mereu, că voia să-i
scot basma curată iubitul în consiliul de administraţie. Ducă-se! – a făcut Grigore un gest larg. La cât de generoasă a
fost cu mine, putea să-şi pună iubitul să fure mai mult... Păcat c-a plecat! Acum, trebuie să mă duc mereu la Iaşi. Ce
zici, tot nu vrei să mergi şi tu? Doar ţi-am promis că fac cinste – l-am văzut cum râde mult, nestăvilit. Să vezi! – s-a
oprit, făcându-mă atent la ceea ce-mi va spune. Îl ştii pe Trei Vagoane, tartorul de la gostat. Cică să-mi facă şi el
cinste; „cea mai bună din Iaşi! – mi s-a lăudat. O serveam de mult, pe când era încă studentă la Farmacie – curată
fată! O finanţam la greu, de la două sute de dolari în sus numărul; să vezi meserie, măi Grigore” – m-a tot aburit el
până am ajuns în Iaşi. Abia am găsit-o, că nu mai stă de doi ani la căminul studenţesc. Tipa lucrează acum la Metropol,
mare şefă; am mers împreună la ea în birou; ceva şefă pe acolo. De milioane!... I-aş fi dat şi o mie pe oră, că doar n-
am şapte vieţi... S-a uitat la noi ca prin sticlă; puteai jura că nu l-a văzut în viaţa ei pe Trei Vagoane. Ne-am simţit ca
dracul. Iar eu trepidam; Trei Vagoane mi-o lăudase că-ţi pune prezervativul ca nimeni alta, tehnică, nu glumă – cu
gura ţi-l pune; ba ţi-l şi umezeşte! Ţi-am spus toate astea, pentru că vreau să scriem o carte: Povestea Marţolicăi.
Stăm într-o noapte pe răcoare, să putem goli nişte sticle cu tărie, şi-ţi povestesc ce minuni făcea muieruşca asta în
pat. Apoi vorbim şi de celelalte. Începi cartea cu o scenă din asta, trăsnet, că restu-i umplutură... Nimic nu vinde mai
bine un film ori o carte decât o scenă tare de sex – hai, că am material gârlă! M-am uitat de Paşte, când stăteam cu
burta-n sus, că mâncasem prea multă friptură de miel, m-am uitat, zic, prin cartea adusă când ai venit prima oară la
mine. Scena din hotelul din Beijing e-aproape bună. Savanta americană se cunoaşte că-i stătută rău; ce vrei? – soţie
de homo. Da’ n-am înţeles ce-a fost cu chinezoaica, în transsiberian – i-ai tras-o, ori nu? Dacă vrei, cumpăr un
reportofon; eu povestesc toată noaptea, iar tu, a doua zi, treci pe curat; cu lux de amănunte, aşa, cum vorbesc bărbaţii
între ei la un pahar. Să vezi ce se vinde cartea! Schimbăm doar numele Marţolicăi, să nu ne ceară drepturi de autor.
M-am simţit nevoit să izbucnesc în râs – „măi Grigore, ai o fantezie!...” – deşi-mi stătea pe limbă să-i strig
să iasă afară, dacă-şi închipuia c-am să cobor la... De fapt, mă supărasem că nici nu băgase de seamă că „savanta
americană” din Beijing este Viorica; „poate c-ar merita să-i atrag atenţia: două rânduri dacă citeşti, bă ministru care-
ai fraierit pe toţi, citeşte-le ca lumea, nu stând pe veceu, că te durea burta de la atâta pastramă de miel...” Dar nu-mi
puteam supăra prietenul în vreun fel; fără vizitele lui aş fi fost şi mai singur în Sânzieni. După ce a plecat, în liniştea
punctată de ultimele strigăte ale unui cuc rătăcit, mi-am dat seama că „nu era prost degeaba” – ideea lui avea valoare;
arcul de boltă al unei scrieri poate fi şi numai scena de dragoste. Toate filmele de succes, îndeosebi cele americane,
încep cu o scenă hard, sex ori bătaie; mai rar, o urmărire „ca-n filme”. Exemplul cel mai la îndemână îmi era Basic
instinct, cu scriitoarea aceea superbă muncind din greu – „şi dă-i, transpiraţie!”, vorba unei neisprăvite de pe la TV –
peste bărbatul pe care urma să-l omoare.
– La naiba! M-a bătut soarele în cap... – mi-am zis şi am intrat sub duş, să mă pot culca mai devreme.
Eram mereu neliniştit. De-un timp, înainte de-a luneca în somn, aveam o obsesie: nu-mi ieşea din cap ideea
că trebuie să mă duc la Bucureşti, să stau de vorbă cu Cristinica – nici măcar nu ştiam în ce cartier locuieşte; îmi
spusese cândva că a închiriat apartamentul unor prieteni plecaţi în străinătate; naşul Ion zicea că l-a cumpărat... Poate
m-aş fi dus şi pe la facultate – plecarea ei la New York nu mi s-a părut participare la seminarii de Genetică; de Paşte
n-a scos o vorbă despre atmosfera de la prelegerile audiate. Mai degrabă înclinam să cred că şi-a însoţit prietenul
doctor, dar nici de el nu ne-a vorbit; „s-or fi certat?” – plus că părea cam abătută de Paşte. Mai demult, îl rugasem pe
Cătălin să se intereseze, iar el o lăudase; „am fost pe la facultate să iau relaţii; e-o fată inteligentă, silitoare” – mă
consolam cu asta. Lipsa unei preocupări permanente şi de durată îmi accentua sentimentul singurătăţii. Mi-ar fi plăcut
să mai stau de vorbă cu Grigore – începuse să-mi lipsească grosolănia lui –, dar îi venise fosta soţie în ţară şi plecaseră
împreună la un hotel, că ei, doamnei Judith, care divorţase de formă, să nu-i ia statul averea dacă procesul
privatizărilor făcute de Grigore ar fi continuat, nu-i plăcea la Sânzieni. Îl aşteptam pe Grigore să se întoarcă. Zi de zi,
subiectul viitoarei cărţi creştea în capul meu. Tocmai citisem jurnalul (apocrif?) al lui Puşkin şi romanul Amorurile
unui hospodar de Apollinaire. „De ce n-aş încerca şi eu?!” – era întrebarea unui scriitor sastisit de travaliul serios
asupra unor pagini pe care eram sigur că nu le va mai citi nimeni vreodată – chiar mă obseda întrebarea: ce procent
dintre cei ce-au cumpărat Viaţa la second hand au şi răsfoit-o? Că de citit... Alta ar fi fost situaţia dacă fostul ministru
Grigore Dănion ar fi poposit în librării cu un roman care ar fi început cu o scenă lungă de sex, în care conducerea
jocului o are o tânără funcţionară de bancă, mai mică de 30 de ani, iar bărbatul este un fost ministru în pragul
senectuţii, care n-a mai apucat să-şi dea jos halatul de baie cu un dragon imens brodat pe spate şi cu papuci miţoşi în
picioare – articole vestimentare din manevrarea cărora fata va face un adevărat spectacol. Pe fată aş fi vrut s-o fac
prostuţă, la nivelul de incultură uşor agresivă al Olguţei, iar pe el – un intelectual rafinat, fost ministru al Culturii, să-
i pot pune în cârcă privatizarea vreunui castel, din care s-ar fi ales şi el cu o vilă în satul natal, cu copiii ţinuţi la studii
în America şi cu alte atribute ale luxului modern. Bărbatul sobru până mai ieri, lăsat singur o vreme de soţia plecată
în Statele Unite să-şi vadă nepoţii gemeni veniţi de curând pe lume, descoperă deliciile sexului când este agresat de
tânăra consăteană venită la el s-o ajute să-şi scrie teza de masterat, studiu la distanţă, „fără de care nu pot face carieră
în politică; tocmai am fost propusă să candidez la alegerile din toamnă”. Îmi plăcea subiectul: plecam de la partida
de sex sălbatic jos, pe covorul gros din biblioteca vilei bătrânului ministru şi ajungeam, în final, în plenul
Parlamentului, când Marghioliţa – îi găsisem şi numele! – îşi va prezenta programul (întocmit de fostul ministru al
Culturii), cu care voia să obţină învestitura ca viitor prim-ministru al Guvernului. Nu ştiam dacă voi fi putut avea
tăria să-mi păstrez până în final tuşa groasă cu care aş fi început romanul. Mai degrabă îmi era teamă c-aş fi glisat
către scriitura curată, dar greoaie a romanului secolelor trecute, de sorginte anglo-saxonă. Aşteptam cu nerăbdare
întoarcerea lui Grigore, să facem un experiment: el îmi va fi povestit cea mai fierbinte întâlnire cu Maricica, iar eu,
câteva zile la rând, voi fi scris primul capitol – finalul primului capitol va fi fost pe măsură: fata – triumfătoare: „m-
ai înnobilat, dom’ ministru; nici nu-ţi dai seama că-s o alta; lucrurile ieftine se poleiesc cu aur; eu, norocoasa de mine!
– m-am aureolat cu ceea ce ai tu mai bun; după laptele matern, sămânţa unui bărbat de soi, ca tine, îţi creează deja
impresia că eşti cu câteva clase mai sus”.
– La naiba! – m-am trezit exclamând înciudat că, deja, glisasem spre un alt fel de scriere, mai ales că pe
ministru îl şi vedeam prezentat ca pe un scorpion mascul terminat după împerechere, pe care femela l-a devorat,
hrănindu-se cu el.
Avusese dreptate criticul literar care-mi făcuse fişa pentru dicţionarul literar: după ’90, pornisem să dau pe
piaţă un roman „de consum”, dar făcusem din Maria povestea tragică a Europei de Est văzută de Vest ca o curvuliţă
bună doar de băgat în pat. Din exaltarea de început, că voi scrie „un roman de Grigore Dănion”, m-am trezit prins în
mrejele unei opere cu adevărat contemporane, în care accentul nu ar fi căzut pe faptul că o muieruşcă, „fostă
socotitoare la colectivă”, ajunge prim-ministru, ci pe amestecul valorilor cu nonvaloarea într-o devălmăşie mult prea
periculoasă pentru ţară, bazată pe complicitatea adevăratelor valori născută din porniri animalice, nicidecum din
raţiuni analizate îndelung. Parcă şi vedeam finalul romanului: în timp ce Marghioliţa îşi prezintă programul de
guvernare, foştii colegi de Academie ai ministrului sunt bruscaţi de jandarmii ce păzesc Parlamentul de furia
pensionarilor protestatari. Singur, în vila lui din sat, cu sticla de whisky goală răsturnată lângă canapea, pe covorul
de Buhara din biblioteca lăsată în paragină, fostul ministru al Culturii, îmbătrânit prematur, adoarme privind
înregistrarea video a scenei de sex sălbatic de la început, în timp ce soţia lui, întoarsă din Statele Unite cu cei doi
nepoţei mărişori de mână, sună în disperare la poartă, înconjurată de mulţimea de geamantane pe care taximetristul
nervos că n-a primit bacşiş i le-a descărcat în praful din drum. „Bunico, priveşte!” – va exclama băieţelul îmbrăcat
ca un prinţişor, ţopăind vesel în colbul care îi acoperă săndăluţele albe. Fetiţa va scăpa din mâna bunicii preocupate
de butonul soneriei instalat în stâlpul zidului ce împrejmuieşte vila şi-şi va lua frăţiorul de braţ, să alerge amuzaţi prin
colbul de două palme de pe drum. Din norul gros de praf, care a acoperit deja totul, se vor mai auzi doar râsetele
copiilor şi ţârâitul unei sonerii îndepărtate...

Pag. 345:
– Doamnele şi domnişoarele mai întâi – am arătat către Cristinica. Un bal, fie el şi de binefacere, este un prilej al
sufletelor tinere să se prezinte semenilor.
– Domnişoară, înclin să cred că sunteţi fiica romancierului Vlădeanu, căruia i-aţi servit de model în
creionarea acelor copii superbi, intrând în şir indian în grădina lui, să-i fure cireşele – a întins Pătru Ostahie microfonul
către ea.
– Sunt chiar unul dintre acei copii, cel care conducea grupul – a venit răspunsul plin de mândrie. De cuvântul
meu, ca să nu zic de teama mea, ascultau toţi, inclusiv fiica unchiului meu, Cristina Vlădeanu, acum plecată în
străinătate, să-şi dea doctoratul în Drept Penal.
– Pariez că, întorcându-se, va contribui serios la prinderea şi pedepsirea tuturor hoţilor de cireşe. Va începe
prin a analiza temeinic dosarul marelui hoţ Nică a lui Petre, care nici până în ziua de astăzi nu ştim dacă a plătit
cânepa mătuşei Mărioara, dovadă că dosarul Amintirilor... stă veşnic deschis pe masa instanţelor copilăriei. Ce părere
aveţi despre balul din seara aceasta?
– Balerinii care au dansat mai înainte au fost superbi, iar ţinuta lor a fost demnă de Opera din Viena.
– Şi dumneavoastră aveţi o ţinută de zile mari. Bijuteriile ce le purtaţi sunt cele mai frumoase din câte am
văzut seara aceasta; nu ştiu dacă şi cele mai scumpe.
– N-am avut altă mască pe care să o port la acest carnaval.
– Mască?! Interesant! Vreţi să-mi sugeraţi că sunt false?
– Meşterii sticlari au învăţat să facă un cristal din care bijutierii scot falsuri pe care doar proba focului le
poate dovedi. Aveţi o brichetă? Diamantul arde; sticla, cel mult, se afumă.
– O, nu! – a făcut un pas înapoi reporterul. Şi-aşa, m-aţi dezarmat complet. Toate doamnele intervievate mai
înainte n-au ştiut cum să mă convingă că poartă bijuterii scumpe, adevărate... Dumneavoastră aţi recunoscut din prima
clipă că purtaţi un fals.
– Tocmai pentru a vă sugera că, în contrapartidă, eu încerc să fiu autentică.
– Şi unchiul dumneavoastră, care a descris cu atâta acribie parada bijuteriilor de la petrecerea de revelion a
familiilor potentaţilor vremii dintr-un judeţ în Noaptea de acid cianhidric, ce-a zis de falsul pe care-l purtaţi? Dar
mai bine să aflăm părerea sa – a îndreptat microfonul către mine.
– Am fost încântat să aflu că aceasta este singura mască sub care se ascunde cea de a doua fiică a mea – am
răspuns zâmbind. Într-o frumoasă poezie de dragoste, Geo Bogza vorbeşte de o banală copcă de argint strângând
părul superb, de aur, al tinerei iubite, pentru ca, la senectute, să admire părul de argint, al aceleiaşi iubite, împodobit
cu o copcă de aur. Se cuvine deci să elogiem aurul sufletelor tinere, chiar dacă sunt împodobite cu bijuterii ieftine,
din sticlă şi oţel galvanizat.
– Să revenim totuşi la bijuteriile scumpe din această sală. Este adevărat că vă pricepeţi, sau ceea ce aţi descris
în Noaptea de acid cianhidric a fost o chestie livrescă?
– Un prozator trebuie să fie informat. Informându-mă despre bijuterii, am început să mă pricep.
– Ce v-a reţinut atenţia în mod deosebit la petrecerea din seara aceasta?
„Bravo, băiete! – i-am spus în gând. Ştii să conduci un interviu.”
– Doamna Maria Păduraru, la banii pe care soţul ei îi are, ar fi putut epata cu două-trei kilograme de aur şi
pietre preţioase. Nimic însă nu ar fi împodobit-o mai bine ca acel lănţişor cu cruciuliţa încrustată cu pietre
semipreţioase, pe care a primit-o de la Mitropolia Moldovei şi Sucevei ca semn de recunoştinţă pentru actele de
caritate în care s-a implicat. Doamna Miruna Alexandru, prezentatoare TV, – am arătat eu cu privirea spre masa
alăturată – poartă cu mare eleganţă un set de bijuterii egiptene, care se potrivesc de minune profilului său de Nefertiti
şi dau o idee despre bunul gust al mogulului de presă Alexandru.
– O-o! – s-a amuzat Pătru Ostahie. Ceea ce-aţi spus acum nu voi da pe post, că domnul Alexandru este un
tip gelos.
– Nu veţi da pentru că doamna Miruna lucrează la un post concurent; nu-mi vindeţi mie gogoşi – am lăsat
să derapeze puţin discuţia. Aş putea elogia şi bijuteriile gazdei noastre, – am redevenit grav –, ale superbei doamne
Ioana Popovici-Bradu, chiar dacă sunt din cristale Swarovski, atât de la modă acum în America. Ştiu că fiica sa,
Letiţia, lucrează în lumea filmului şi sunt sigur că-n spatele alegerii mamei sale au stat sfătuitori de marcă. De departe
însă, bijuteriile cele mai frumoase, cu adevărat valoroase, le poartă doamna Graţiela Apostol, soţia senatorului
Serafim Apostol. Un asemenea set a făcut şi marele bijutier francez Louis René Duplessy pe la 1830. Fratele
domnitorului Sturdza a vândut o moşie de pe valea Siretului şi l-a cumpărat.
– Şi? – a devenit reporterul curios, înţelegând că ne apropiem de miezul fierbinte al interviului.
– Ar fi o onoare pentru noi, românii, să avem în această seară, în această sală, un set complet de bijuterii
semnate Loius René Duplessy. Dar pariez că-i vorba de un fals.
– Doamna Apostol susţine că bijuteriile ei sunt veritabile, moştenire de familie; a spus că nici n-ar concepe
să vină la o aşa petrecere purtând un fals – a ripostat reporterul.
– Tot ce-i posibil – am făcut eu un gest evaziv, un fel de nu ştiu, nu mă bag. Nu cunosc prea bine genealogia
de după 1950; le-o fi moştenit, desigur. Ştiu doar că la începutul secolului 20, un gazetar elogia în Universul, pe
pagina întâi, „gingăşia tinerei prinţese Adela, divin luminată de bijuteriile lui René Duplessy”. Un sfert de secol mai
târziu, după balul de la Curtea Regală din 1938, un pamfletar a scris despre prinţesa Adela, ajunsă soţia generalului
Mărmurean, că-şi permite să poarte bijuterii pentru care s-a vândut o moşie pe valea Siretului. Mai multe nu ştiu.
Generalul Mărmurean a fost ucis de comunişti în primăvara lui 1946 ca să nu se prezinte ca martor al apărării la
procesul Mareşalului Antonescu, iar fosta prinţesă Adela a murit la Canal. O soră a generalului Mărmurean a fost
prizonieră la ruşi, de unde s-a întors cu o fetiţă, pe care a adoptat-o viitorul ei soţ, doctorul Emanoil Câmpineanu,
unul dintre cei mai mari dermatologi ai timpului. Aici se termină informaţiile mele, pe care vi le ofer pro bono, din
admiraţie pentru patronul trustului CAPMEDIA, domnul Cătălin Andrei Păduraru, care v-a dat mână liberă să mai
împrăştiaţi suburbanul şi prostul gust din televiziune.
– V-am văzut, domnule Vlădeanu, că aţi stat de vorbă cu soţii Esterhazy. Ce impresie v-au lăsat bijuteriile
doamnei?
– Singura bijuterie autentică a doamnei a fost soţul ei, până a deveni marele Esterhazy. Păcat că unele
bijuterii coclesc în timp.
Două-trei clipe, reporterul a stat ca paralizat – nu ştia ce să mai facă; noroc de întrebarea operatorului de
imagine, „mai trag?”, că a ieşit imediat din starea de derută şi mi-a surâs:
– Domnule Vlădeanu, nu mai ştiu dacă pot da pe post asta, cu doctorul; nu face parte din...
– Evident! – m-am grăbit să-l asigur. Nici întâlnirea mea cu el nu făcea parte din planurile mele de distracţie
seara aceasta, că n-am venit aici să aflu că prietenul meu Păduraru s-a implicat într-o afacere cu silicoane.
– Este o clinică de chirurgie plastică şi implanturi – s-a văzut nevoit reporterul să susţină dialogul.
– Nu! – i-am tăiat-o prompt. De câţiva ani, doctorul Esterhazy se ocupă doar de ţâţe, buze şi penisuri.
Eventual, şi de riduri.
– Nu credeţi că natura mai trebuie corectată?
– Măi Petrică, – l-am privit eu amuzat – tu de ce nu faci emisiuni cu bulină roşie, difuzate după miezul
nopţii? – că-s şi alea aducătoare de profit serios...
Reporterul a izbucnit într-un râs scurt şi s-a înclinat respectuos, plecând către ieşire. „Bravo, tinere!” – l-am
felicitat în gând. Ştiam că va da pe post dialogul cu mine şi-mi era de ajuns – asta şi voiam; să dau o informaţie:
familia Apostol nu-i proprietara de drept a setului de bijuterii Duplessy – păcat că nu mă apropiasem de doamna
Graţiela Apostol, să le pot vedea mai bine, să înţeleg ce au deosebit, că sunt estimate la o sumă atât de mare.

Viața la second hand, vol. 3: Bufonul sorții, Ed. Junimea, 2013
Pag. 70:
– Am citit pe internet că domnişoara Ina Răzeşu-Zugravu a devenit un nume respectat în lumea modelingului. De
curând, Royal Shakespeare Company a scos o premieră cu costumele făcute de dumneaei...
Ştefan vorbea frumos, articulând cuvintele elegant, departe de orice stridenţă moldovenească. De când îl
văzusem ultima oară, anul trecut, la cireşe, făcuse un salt uriaş: în faţa mea stătea un tânăr ponderat, cu o ţinută dreaptă
– avea ceva din eleganţa ofiţerilor de elită de odinioară.
– Flautul cumpărat de dumneavoastră îmi ocupă tot timpul. Au fost nopţi iarna aceasta când m-a prins ora 3
în sala de repetiţii. M-am împrietenit cu paznicul de noapte şi am putut dormi câteva ore întins pe trei scaune, cum
scrieţi dumneavoastră într-un roman că făceau diriginţii de şantier pe vremea când se înălţa o secţie nouă în uzină.
Profesorii noştri se mândresc şi ne dau mereu exemplu pe domnişoara Ina, cu succesele pe care le are şi pe un coleg
al dumneaei, Daniel Olaru, care a avut expoziţii la Paris şi la New York...
– Cea mai de valoare rămâne, totuşi, doamna Georgiana; este o artistă care s-a impus definitiv.
Simţisem că-l ardeau buzele să aducă vorba de flautistă şi i-am venit în ajutor. N-a părut surprins. Doar a
schiţat o înclinare afirmativă a capului. Mâna dreaptă, cu care ţinea ceaşca de cafea, a tremurat, dându-l de gol. După
ce a plecat – „aş mai sta, că-mi face mare plăcere, dar vreau s-o ajut pe mămica să-şi termine treaba în casa bunicii”
–, am rămas mult timp cu gândul la Ştefan – mi-aş fi dorit să fiu gelos pe tinereţea lui, dar nu simţeam decât
amărăciunea că sufletul meu nu mai putea arde ca al unui tânăr; parcă-mi umpluse casa de lumină când pregătise
terenul să rostească unul dintre noi numele Georgianei. „Dacă mai ţii şi vara aceasta cursuri de flaut la Bremen, să-
mi trimiţi o invitaţie în alb, poate voi face o surpriză unui elev talentat”, mi-am sfârşit e-mailul trimis Georgianei cu
urările făcute de Paşte. Peste o oră, mi-a părut rău de solicitare. Nu credeam că făcusem bine luând decizia singur. Pe
Olguţa, oricum, n-avea rost s-o întreb – mi-ar fi dat cu ceva în cap. Tânărul, însă, trebuia informat; măcar să nu-şi
planifice altfel sfârşitul lui august. „Voi face-o când vor veni toţi trei copiii Olguţei la cireşe; îl iau deoparte pe Ştefan
şi-l conving să meargă la Bremen”, mi-am zis, preocupat de sacrificarea mielului. Munceam de unul singur, pe masa
scoasă în spatele casei, amintindu-mi ceea ce învăţasem de la tata, când eram chemat de la joacă să-l ajut, „că mamă-
ta e prea ocupată cu cozonacii din cuptor”. Când şi când, aruncam vreo bucată Chiorului, care înţepenise cu capul
întors într-o parte, să mă poată privi mai bine şi cu limba atârnându-i de poftă.
– Da! – am ţipat nervos în telefonul mobil, pe care îl murdărisem tot de sânge scoţându-l din buzunar, că nu
se mai oprea din sunat.
– Dom Vlădeanu, vreau să vă dau banii pe contract, trei sute de mii de euro, că-i avem – am auzit vocea
fericită a trezorierului partidului.
– Nu vin, că stau şi scriu – am coborât eu tonul. Şi-apoi... se apropie Paştele... Depuneţi-i în contul trecut în
contract...
Aş fi vrut să-i mulţumesc lui Cătălin, dar era plecat din ţară. „Doamna Maria Păduraru este la
Londra; face Paştele la sora dânsei”, mi s-a răspuns când i-am telefonat la sediul companiei din Iaşi; nu ştiu dacă i-
aş fi mulţumit că a aprobat sponsorizarea partidului, să-mi primesc răsplata pentru cât trudisem în campanie. Mai
degrabă, începându-mi vorbele cu urarea făcută de Paşte, aş fi strecurat vreo aluzie în semn de mulţumire pentru
Cristinica: „Am auzit că eşti la mâna nepoatei mele, care are împuternicire de la doamna Petropulos-Vlada să
hotărască ce şi cum în privinţa viitorului Centru Cultural... Oricum, mulţumesc trustului de construcţii că i-a plătit
vacanţa de 14 zile în Bora-Bora. O aşteaptă o muncă grea, să termine la timp lucrarea pentru Congresul de Genetică;
vacanţa aceasta este bine venită.” M-ar fi amuzat un schimb de replici cu doamna Maria – „în fond, pretindem că
suntem civilizaţi; nu putem trece la nesfârşit unul pe lângă altul ca doi necunoscuţi. Măcar din priviri, Maria, să ne
bucurăm că am ajuns să ne mândrim cu rodul unei clipe de nebunie, dintr-o vreme când rătăciserăm amândoi drumul
şi ne-am lăsat pradă dorinţei...” – dar ea era deja la Londra, la sora ei. Nepoţica mea, ajunsă în graţiile marii muziciene,
stătea la plajă în Bora-Bora, locul unde n-am mai ajuns cu Teona, „s-o facem în apă”; eram în Săptămâna Mare iar
gândurile mele continuau să fie păgâne; „poate că-i mai bine că s-a terminat totul între mine şi Teona; va rămâne
personajul meu drag din dimineaţa când a venit la spital şi mi-a hotărât să mă vindec mai repede, că am de plătit un
pardesiu...” Mă simţeam mai singur ca niciodată; zilele mi se păreau nesfârşite şi lipsite de sens. Doar către seară
începeam să mă bucur. Aşteptam telefonul de noapte de la Doamna Ana. Fără telefoanele ei, mi-aş fi luat lumea în
cap de urât ce-mi era în sat. Grigore Dănion plecase în Israel, „să particip la slujba de Înviere de acolo; să iau din
lumina sfântă, pogorâtă din cer”. Ne făceam din când în când vizite, să bem împreună o cafea; mai rar, câte un whisky
ori o ţuică; „ponderat, Mihai, ponderat, că vârsta... – mă privea Grigore dând din cap cu subînţeles. Am auzit c-ai
înviat iarna asta, nu glumă! Tot aşa îţi pune şi-acum prezervativul cu gura? Ştiu de la Trei Vagoane, că a fost clientul
ei...” Am ocolit subiectul, iar Grigore a înţeles că nu-i cazul să insiste în a afla amănunte despre relaţia mea cu Viviana.
„Uite că pe-asta am ratat-o, deşi, la cât mi-a lăudat-o Trei Vagoane, i-aş fi dat şi-o mie de euro...” – a bombănit odată,
când s-a ameţit mai tare. În rest, când trecea pe la mine sau sunam eu la poarta lui, ne bucuram că putem petrece o
oră-două împreună – rememoram întâmplări hazlii din copilărie, ori mă bătea la cap cu sfaturi prieteneşti de
îmbogăţire; „acum, că partidul câştigător ţi-o fi dat ceva pentru cât rahat ai mâncat în campanie, bagă banii într-o
investiţie serioasă; case – nu!, că s-a umflat gogoaşa prea tare; crapă deja şi-om vedea că n-are înăuntru nici gem, nici
magiun, ci rahat; ascultă-mă, că mă pricep. Uite, fă rost de acţiuni la laminorul lui CAP-one; eu nu mai am bani –
nevastă-mea i-a investit –, că i-aş băga; magistralele astea de gaz şi petrol vor înghiţi mii de tone de ţeavă”. Îi simţeam
tot mai acut lipsa – Grigore era o fărâmă din copilăria mea. Ziua trecea greu. Seara, aşteptam cu nerăbdare telefonul
Doamnei Ana. „Scriu, sigur că scriu!”, răspundeam eu cu entuziasm întrebării obsesive „ce mai face Mihăiţă al
meu?”, deşi nu mai atinsesem manuscrisul de dinainte de a pleca Viviana. Zilele trecute tocmai îl aşezasem mai bine
pe masă, hotărât să-l recitesc în linişte, cu speranţa că-mi voi recăpăta cheful de scris, dar telefonul Inei m-a luat pe
nepregătite.

Pag. 133:
I-am telefonat Olguţei.
– Ce faci, var-mea?
– Un tort pentru Ştefan. Decanul facultăţii l-a propus pentru nişte cursuri de flaut în Germania, la vară, în
august. Mi-a zis că la catedra Instrumente de suflat s-a primit o sponsorizare de la o fundaţie, dată anume pentru el,
că-i cel mai bun. Da’ tu ce mai faci, vere? Ai cireşe? Copiii abia aşteaptă să vină la Sânzieni. Păcat că te-am lăsat să
ne vinzi acţiunile la laborator; erai bogat acum. Vom scoate profit, nu glumă! Deja am semănat câteva hectare cu
hăldani, să avem sămânţa noastră de cânepă, să nu mai umblăm prin sate să cumpărăm. Uite, acum nu mai producem
câteva sortimente de prăjituri cu julfă, mai ales bomboanele cerute la export, că nu mai reuşim să găsim sămânţă de
cânepă. Ca să semănăm, a trebuit să ne ducem tocmai în Bihor, să ne milogim la cei de la fabrica de-acolo să ne
vândă un sac de sămânţă verificată, cu acte în regulă, să nu avem probleme...
Aş fi vrut s-o întreb: „Mai ai caietul cu datornici?”, dar mi-a fost ruşine. M-am urcat la volan şi am condus
încet, cu grijă, să nu mai trebuiască să plătesc vreo amendă. În sinea mea, mă amuzam: maşina cumpărată din banii
companiilor lui Cătălin, o vânduse Baldachin Vivianei pe-o sumă derizorie, iar fata mi-o făcuse cadou – „ar fi trebuit
să-i spun lui Cătălin, să-i fac în ciudă...” Aş fi vândut-o la un preţ bun, să fac rost de cash, dar prea mă învăţasem să
am libertate, să pot evada din sat când simţeam că mă striveşte singurătatea. Spre miezul nopţii, am fost sunat de
Doamna Ana; „sunt bucuroasă că protejata ta – şi a accentuat aceste cuvinte – a probat că are idei şi-n pictură, nu
numai în ţoale: mi-a trimis câteva schiţe. I-a priit şederea la Sânzieni; se pare că l-a întâlnit acolo şi pe zmeu, şi pe
Făt-Frumos. Eu zic s-o lăsăm amândoi în dulcea ei lenevire; are nevoie, mai ales acum, când viitorul rod gestează;
m-ai înţeles, Vlădene?” Am adormit înghesuit pe jumătatea dinspre perete a patului, să aibă loc lângă mine amintirea
tinerei pe care o tot înveleam cu pilota de puf, să nu răcească. A doua zi, m-a sunat Lie; eram încă somnoros; nici nu
mă ridicasem din pat.
– Bă Mihăiţă, muierea cu care stă Păpădici, că nu se luară cu acte, îmi zise asară că fu luat la Bucureşti şi nu
să întoarse. Muierea îl găsi la spitalul dă nebuni; cică să făcu bine, doarme tun noaptea şi nu mai sare prin somn, dar
trebuie să mai stea acolo... Îţi telefonai, că mă frământai toată noaptea: atâţia ani nu-l căută nimeni... Puseşi tu vreo
vorbă pă undeva? Ori copila ta? Zâc şî eu, ca prostul...
Am lungit mult discuţia cu Lie, să-i abat atenţia de la soarta lui Păpădici; „oltene, spune-mi cum ţi se pare
doamna Nuţica acum...”
– Bă, să dea râia-n porcii mei dacă nu-i mai frumoasă ca-n tinereţe! Îi şade aşa bine cu şuviţe dă păr alb în
cap!...
– Ba să ştii, Mihăiţă, – am auzit în telefon vocea doamnei Nuţica – firele albe îmi ieşiră dă când veni Lie
acasă cu ochii ăştia noi: toată zâua să uită la casă, la gard, la curte şî face observaţii: colea-i strâmb păretele, colea,
gardul nu-i uniform, via nu-i legată bine şi, mereu-mereu, să admiră ceasuri întregi în oglindă; e tare fudul cu hainele
trimisă dă tine... Deja găsi cumpărător pentru vite, că dacă tot om pleca la nepoţi în Canada...
Vorbele bătrânei mi-au umplut sufletul. Retrăiam în amintire ceasurile târziu din noapte când ieşea
din tură de pe tramvaiul 33 şi ne găsea stând încă de vorbă în bucătărie, cu sticla aproape goală în faţă – „mânce-vă
franţu’! Iar vorbirăţi toată noaptea! Ce tot aveţi dă pus la cale?” Sentimentul plăcut al regăsirii mă ţintui în fotoliul de
la masa veche de brad – creionul îmi fugea pe paginile albe, care se umpleau unele după altele pe nesimţite; eram cu
sufletul în gât. Răsuflam doar când îmi telefona Doamna Ana; „sunt fericită că scrii! Simt din tonul tău că nu mă
minţi şi presimt că vei ajunge la un moment în care va trebui să-mi pui nişte întrebări, pe principiul audiatur et altera
pars3...” Avusese dreptate. Nu puteam admite ca personajul romanului meu să fie jucăria sorţii; presimţisem
întotdeauna că exista o cauză pentru fiecare întâmplare cardinală din viaţa mea – iar Doamna Ana fusese cu adevărat
cardinală. Încă nu clădisem destul romanul Ana de Niciunde ca să mă intereseze să găsesc puterea să suflu asupra lui
şi să-l umplu de suflet. Îmi mai trebuiau câteva săptămâni de linişte.

Pag. 156:
– Auzi, Mihai, sper că nu te-ai certat cu lady Helga când ţi-a dat vestea că banca n-a fost de acord să ajute laminorul.
M-am ridicat într-un cot să-mi pot privi prietenul; nu înţelegeam ce vrea. Stătea întins pe spate, uitându-se
fix în sus, printre crengile sălciei sub care întinseserăm o pătură.
– Stai jos, că sperii copiii. Au intrat deja la furat cireşe.
M-am întins şi eu pe spate. Undeva, pe la mijlocul grădinii, se auzea vocea stridentă şi peltică a unui copil
care cerea cireşe de la fraţii săi.
– Cel mic... Ţi-am zis: are o gură!... – l-am auzit pe Cătălin şoptindu-mi pe un ton încărcat de plăcere. Auzi,
– a redevenit serios – aş vrea s-o rogi pe lady Helga să-ţi facă rost de datele de identificare ale celor care au plătit
milionul de dolari ca să cumpere de la fraţii Krantz copyright-ul Vieţii la second hand. Sunt sigur că fiica ta are
prieteni printre procurorii americani. Trebuie să dăm de cei care deţin copyright-ul! Citeşte! – am văzut întinsă către
mine o hârtie împăturită.
Era printul unui e-mail primit de Cătălin pe adresa personală de la Senat. „Viaţa la second hand şi-a meritat
milionul plătit de noi. Fiecare capitol este ca o secvenţă de film. Vom păstra ad litteram subiectul şi replicile. Avem
un actor care îţi seamănă leit. Pentru exemplificare, ţi-am expediat, ataşat, câteva minute de film; am început filmările
cu scena cea mai tare. Dar promitem să ţinem ştacheta la aceeaşi înălţime. În ziua în care vei intra în campania pentru
Preşedinţie, vom posta pe net prima secvenţă, apoi, tot filmul. Noi renunţăm la film dacă şi tu renunţi la Preşedinţie
şi la Legea Păduraru şi nu mai insişti să se aplice Legea Lustraţiei. Evident, solicităm şi statutul de acum al blocului
Yanis. Ştim că avocaţii tăi pot împiedica, în următoarea lună, obţinerea hotărârii definitive de retrocedare a blocului.”
Nici măcar nu era semnat – un text scris corect, în româneşte.
– Sigur a fost expediat dintr-un internet café, de la o adresă falsă de e-mail. Acum, priveşte secvenţa trimisă
– a împins Cătălin către mine laptop-ul luat cu noi într-o sacoşă de plastic; credeam că prietenul meu îl va pune să
ascultăm muzică populară – singura care ar fi întregit odihna pe pătura întinsă la umbră.
Din prima imagine apărută pe ecranul laptop-ului, am recunoscut scara interioară a muzeului de arheologie
descrisă de mine în scena de iubire dintre Cristian şi tânăra arheolog reîntâlnită printre vestigiile unei cetăţi greceşti
de pe malul Mării Negre. Într-adevăr, actorul care îl interpreta pe Cristian semăna izbitor cu Cătălin; doar că era puţin
mai tânăr şi mult mai musculos, iar după cum îşi afişa virilitatea, cred că luase un flacon întreg de Viagra. Ceea ce
eu descrisesem pe 8 sau 10 pagini, de la urcarea scării, până la oglinda spartă, fusese redat pe film în 5 minute.
– Greţos! – am lovit cu dosul palmei în ecranul laptop-ului imediat ce imaginea s-a stins.
– Poţi spune că n-a respectat romanul? – s-a uitat Cătălin galeş către mine. Vor scoate un film murdar despre
sentimentele noastre cele mai frumoase. Te înţeleg! – m-a lovit uşor cu palma peste umăr, când a văzut că mi-am
reprimat reacţia de vomă. Şi mie mi-a venit să vărs după ce am vizionat prima dată secvenţa aceasta. N-am vrut să
vărs în birou. Am plecat spre toaletă, la vreo 30 de metri, tocmai în capătul holului. Ai avut dreptate, Mihai, când mi-
ai povestit despre Hanrieta sau despre cei care s-au dus la primăria din Sânzieni să afle în ce ape se scaldă tatăl soţiei
lui Pinocchio – forţele oculte! Acele forţe care, într-adevăr, se tem de noi. Şi nu neapărat de mine, Păduraru, şi de
tine, scriitorul Vlădeanu – se tem de ideea în sine. Tu eşti rotund, n-au cum te apuca; oricât te-ar murdări, nu-ţi pasă:
o experienţă în plus. Mihai Vlădeanu – ei şi?!, un scriitor; lasă-l să stea mult şi bine pe raft. Dar eu... – eu am intrat
în politică, pot decide! Şi ce-mi pot face ca să mă oprească? Să-mi ia averea? Mai greu. Să se lege de familie? Vezi
doar ce familie am. Să-mi agaţe tinichele de coadă? N-au cum; sunt curat. Şi-atunci?! Singurul punct vulnerabil a
rămas sufletul. Iar ei au identificat sufletul meu cu opera literară semnată de mine, premiată cu Drujba şi Goncourt.
Dacă eu aş fi fost, într-adevăr, autorul romanului, dacă m-aş fi zidit pe mine însumi în paginile lui, cred că turbam de
furie. Aşa – mi s-a făcut greaţă. Mergând spre toaletă, mi-am dat seama că, de fapt, mi se făcuse greaţă de viaţă. Dacă
aş fi ştiut pe unde-i scara spre acoperiş, poate mă aruncam de pe Parlament. Şi-atunci, am căzut cu faţa în jos... Soţii
Mătăsaru au vrut să scoată adevărul de la mine; ca mari specialişti, ei nu înţeleg motivul căderii mele; teoretic, ei ştiu
că-i ceva care mi-a rănit irevocabil sufletul, dar care-i acel ceva?! Cum să li-l spun?! Să fiu un subiect de studiu pentru
ei?!... Precis că subconştientul meu a refuzat întoarcerea mea la viaţă. Dar – pentru că există mereu un dar – tot în

3 Ascultă şi cealaltă parte. (lat.)
subconştientul meu a mai existat şi-un alt colţ... Doctorul Mătăsaru mi-a spus că mi-ai vorbit de femei şi am reacţionat
de două ori; o dată, la Margareta; într-adevăr, am dorit-o al naibii atunci, în adolescenţă, când pulsaţiile mele sexuale
îşi atinseseră maximul, dar n-am putut depăşi un anume prag, deşi ea mă strânsese între genunchi acolo, în groapa
aceea plină cu omăt şi sigur nu m-ar fi refuzat dacă aş fi fost mai insistent; ce vrei? Fiecare vârstă îşi are candoarea
sa. A doua reacţie, mi-a spus Mătăsaru c-a fost când mi-ai vorbit de firul de undiţă legat de degetul de la picior, mi-
ai amintit de iarba înaltă din livada de pe malul Niprului şi ai pronunţat numele Tamarei. Ai nimerit cele mai puternice
amintiri ale mele... Apoi... a urmat... Mă rog!...
Gestul indecis al lui Cătălin şi felul în care mi-a ocolit privirea m-au făcut să înţeleg că ceea ce-mi povestise
fusese doar scânteia. „Apoi... a urmat...” adevăratul foc, explozia care l-a readus la viaţă. Dar cum să-l întreb care a
fost aceea?! Stătea întins pe spate, cu ochii închişi, iar în colţul ochiului dinspre mine îi vedeam lacrima care se
rostogolea de-a curmezişul pe obraz. Nu-mi rămăsese decât să-i respect tăcerea încărcată de durere; doamna Aurelia
şi cu paraşuta aceea blondă, intrate vijelios în salonul lui, atinseseră adevăratul punct nevralgic – îl obligaseră să se
întoarcă la viaţă. „Cătăline, dacă-i adevărat ceea ce-am gândit acum, te voi obliga odată şi-odată să-mi spui adevărul:
cum şi cine-i aceea care te-a readus la viaţă – ăsta da punct de plecare pentru un viitor roman!” Dar cum să fi îndrăznit
atunci, acolo, în grădină, să-i fi mărturisit gândul care mă cutremurase; „n-am dreptul să-i răvăşesc sufletul...” În tot
satul, nu se mai auzea decât cântecul cucului în vişinul din fundul grădinii şi vorbele ameninţătoare ale copilului
peltic, nervos la culme că fraţii săi nu-i dau şi lui cireşe mai coapte. Am aţipit amândoi – şi eu, şi Cătălin. Savuram,
într-o tăcere de oameni încremeniţi în aşteptare, farmecul livezii – într-o parte, cucul; în cealaltă, cearta dintre copiii
veniţi la furat cireşe. Apoi, mi-am dat seama că lunec în somn; un somn uşor, de ţăran întins pe iarbă, care şi-a scos
caii la păscut şi le ascultă fornăitul scurt, când se opresc din rupt iarba prinsă cu buzele puternice şi sfâşiată cu dinţii
mari. În liniştea aceea, răpus de durerea batjocoririi a ceea ce crezusem că făcusem mai de preţ, Viaţa la second hand,
încercam să găsesc un punct de sprijin. „Rita! – mi-am zis cu drag, amintindu-mi-o în cele mai tandre momente.
Poate că trebuia să fi coborât şi eu din tren la Joliet, s-o conving să mă accepte să-i fiu soţ, sau măcar tată second
hand fetiţelor... Dar dacă tot m-am întors în ţara mea, ctitorită de înaintaşii mei şi vreau s-o las întreagă şi curată
copiilor – unii nenăscuţi –, atunci, trebuie să joc tare...”
– Rita! – mi-am hotărât.
– Ai zis ceva? – a întrebat Cătălin.
„Iau hotărâri” – am răspuns în gând, continuând să privesc în adâncul cerului. Mie nu-mi puteau da lacrimile
– simţeam furnicături în pumni. Trebuia să opresc macularea celui mai bun roman românesc contemporan, „suflet
din sufletul autorului, a cărui inimă bate la unison cu toţi cei de bună credinţă în ţara aceasta” – îl caracterizase Matei
Avram, criticul literar de părerea căruia îmi fusese cel mai teamă.
– Să mergem în casă – am auzit hotărârea prietenului, când vocile copiilor se stinseseră deja.
Eu am luat pătura iar Cătălin sacoşa cu laptop-ul. Mai la vale, dincolo de rândurile cu tufe de coacăze negre,
am dat nas în nas cu şirul de copii: scara mâţei, cu cel mare în frunte; plecau spre gaura din gard; „copilăria e-aceeaşi,
oricând şi oriunde”, mi-am surâs eu, amintindu-mi cum ieşea prin gardul grădinii mele Cristinica în fruntea cetei de
copii.
– Mă, care dintre voi rupe crengi? – a întrebat Cătălin, arătând cu privirea spre creanga încărcată cu cireşe,
pe care o târa după el băieţelul cel mai mic, parcă ar fi vrut să dea impresia că şirul lor indian are o coadă verde, cu
puncte roşii.
Băieţii mai mari au arătat cu privirea spre cel mic, „doar el o duce”, a şoptit unul. Cel mic nici nu se sinchisise
de prezenţa noastră; se întorsese către creangă şi alegea cireşele cele mai coapte.
– Pentru că rupeţi crengi, după-amiază nu vă mai las la cireşe! – le-a hotărât Cătălin.
– Venim la că-pu-suni – a silabisit cu greu cel mic, fără să ne privească; era preocupat să adune câteva cireşe
scăpate pe jos, prin iarbă.
Şi eu şi Cătălin am pufnit în râs şi ne-am continuat drumul spre casă. Ne trecuse supărarea pricinuită de
soarta romanului scris de mine şi semnat de Cătălin. Când şi când, vreunul dintre noi se trezea imitând vocea peltică
a copilului: că-pu-suni şi izbucneam în râs.
– Ăştia-s favoriţii doamnei mele; a auzit de ei şi şi-a trimis asistenta de la Fundaţia Sfânta Maria de le-a
cumpărat haine şi tot ceea ce le trebuie pentru şcoală. Apropo: ştii că doamna mea a sponsorizat plecarea fiului mai
mare al Olenei la un curs de flaut în străinătate? Să nu cumva să-ţi scape vreo vorbă! Am înţeles că Olenei nu-i place
că băiatul şi-a ales flautul; îl voia acordeonist. N-o credeam pe Olena atât de... Ce vrei? Negustoreasă. Bine măcar că
ştie să facă bani! Să vezi ce încasări au Laboratoarele Teona!...
– Normal! Au scăpat de un împiedicat ca mine şi s-au dezlănţuit.
Am râs amândoi din nou. Ne-am aşezat la masa din bucătărie şi am mâncat cu poftă din bucatele scoase de
Cătălin din frigider şi am băut cu sete berea fără alcool; eu, pentru că venisem cu maşina; Cătălin, pentru că lua pastile
contraindicate cu alcoolul. După ce-am terminat masa, ne-am luat berile şi am ieşit în curte, în foişorul din lemn,
izolat de jur-împrejur cu plante agăţătoare. Un parfum puternic de iasomie învăluia totul.
– Acolo aveai hulubăria – am arătat eu spre mansarda casei; o cameră deasupra cerdacului; acum avea
ferestre; pe vremuri, erau găurile de intrare a porumbeilor spre cuiburile minuţios concepute de Cătălin.
– Hai să-ţi arăt! – m-a luat el de mână ca pe un copil, bucuros că se poate lăuda.
A urcat înaintea mea o scară abruptă din lemn, a tras belciugul din stânga al lacătului şi mi-a făcut semn să-
l urmez. Pereţii erau din lambriu de brad, finisat cu nitrolac auriu, pigmentat cu albastru deschis. Lângă peretele lung,
un pat pentru o persoană, cu o cuvertură miţoasă întinsă peste lenjeria albă ce se zărea la colţuri, părea că-şi aşteaptă
stăpânul. La capătul patului, pe perete, câteva rafturi cu cărţi; dintr-o privire, am zărit cotorul mai multor romane de-
ale mele. Sub fereastră, stătea o masă din scândură de brad şlefuită şi finisată cu lac frecat îndelung cu perii rotitoare
din pâslă, acţionate cu bormaşina, că avea reflexe de oglindă. În partea stângă a mesei trona o stivă de cărţi mari,
cartonate – recunoscusem din prima clipă marile tratate de Fizică ale lumii.
– Tot ceea ce vezi aici am făcut eu pe vremea când eram inginer la Uzina Mecanică. Dorin mi se plângea că
n-are un colţ al lui, să citească. Aici a fost şi este raiul lui; vine şi acum, când are de finisat vreo lucrare. În copilărie,
putea scăpa de soră-sa, care îl trimitea mereu la treabă în locul ei; urca aici şi citea. Şi-acum se ceartă când vin
amândoi pe aici – mai mare dragul să-i ascult... Auzi, – s-a oprit Cătălin înainte de-a ieşi înapoi în curte, unde ne
aşteptau berile reci nedesfăcute – ştii că Brânduşa, fosta soţie a lui Dorin, în toţi anii cât au stat împreună, n-a vrut
niciodată să urce în foişor? „Hai şi tu, să vezi universul copilăriei mele”, l-am auzit odată rugând-o, apoi, aplecându-
se către urechea ei, mi s-a părut că-i şopteşte: „am un pat extraordinar; ne aşteaptă de-o veşnicie...” Când am văzut-
o pe Brânduşa cu ce aer superior îl refuză, ofensată de şoapta cu patul, am fost sigur că ei amândoi nu vor face
niciodată un cuplu. Tu ai fost tranşant de la început: m-ai sfătuit să nu le mai dau bani pentru vila din Bruxelles –
ochi de scriitor, „capra din fruntea turmei”, caracterizarea perfectă! Dacă l-aş cunoaşte pe macaronarul de la Interpol,
cred că i-aş propune câteva milioane de euro să se piardă undeva în lume, să-ţi rămână fata liberă...
– Dacă aş şti că vorbeşti serios, nu te-aş mai cunoaşte!
– Doar ştii de glumă, ce naiba! Şi-apoi, la drept vorbind, cele mai trainice căsătorii sunt acelea la care părinţii
celor doi tineri se pun de acord în secret, lăsându-i pe împricinaţi să creadă că au hotărât singuri.
– Tocmai de-aceea îţi dau un sfat: oricât de ocupat ar fi Dorin, pune-l să facă vizite cât mai dese pe şantierul
Centrului Cultural şi – neapărat! – să stea de vorbă cu împuternicita Doamnei Ana.
– Cine-i Doamna Ana? – s-a mirat Cătălin.
– Doamna Anastasia Petropulos-Vlada. Eu ştiu că Dorin este foarte ocupat cu particula aceea nevăzută încă,
pe care a găsit-o doar teoretic. Trimite-l, totuşi, mai des pe la blocul Yanis, fă-l s-o reîntâlnească pe nepoată-mea
Cristina – zău, Cătăline!; eu i-am văzut pe amândoi faţă-n faţă la finele piesei de teatru de la Naţional, când Dorin a
venit după mine să ne invite la restaurant: le sclipeau ochii la amândoi; dacă se mai întâlnesc o dată, vor lua foc, sunt
sigur! Grădina ta va fi neîncăpătoare pentru câţi nepoţi vei avea...
Credeam că-l voi face să râdă, sau măcar să zâmbească. Nici vorbă! Privea galeş către mansarda casei, parcă
ar fi aşteptat să vadă ieşind pe fereastră porumbeii lui jucăuşi, cu care câştiga o mulţime de bani. Când mergeam
împreună la film, îmi plătea întotdeauna biletul; eu trebuia să-i scriu temele la Fizică şi Matematică; la geometria în
spaţiu nu voia niciodată să-şi facă desenele. Până la urmă, s-a orientat bine în Uzina Mecanică: a fost traducător de
rusă şi franceză.
– Ce zici, vrei să începem ofensiva, să oprim filmările? – m-a întrebat Cătălin cu jumătate de gură. Dacă aş
şti cine mi-a scris e-mailul, al dracului să fiu că i-aş da tot laminorul lui Poloboc, numai să-mi găsească un rachet,
fost soldat în Afganistan, să-l plătesc să facă un drum până în California!
Obrazul prietenului meu se congestionase de furie. Am vrut să-i spun ceva, dar mi-a luat-o înainte, coborând
brusc tonul:
– Monica mi-a zis că i-ai şoptit ceva de InterMed Company... cică au fost alungaţi din SUA... M-au găsit pe
mine de fraier; ne-au prins de nas cu nişte sponsorizări în campanie; un dobitoc de la noi din partid le-a acceptat banii.
Atunci, în campanie, zicea că-s de la el. Am vorbit cu fiică-mea o noapte întreagă, întorcând situaţia pe toate părţile.
M-a sfătuit să mă prefac că nu ştiu nimic, dar nici să nu le mai acord atenţie celor de la InterMed. Monica zice că
trebuie atacaţi la rădăcină. Ea are nişte dubii privind vaccinurile puse la dispoziţie gratuit de InterMed... Dar alta-i
problema noastră: rechizitoriul, în baza căruia Curtea de Apel a Statului Texas a dat sentinţa de alungare a lor din
SUA este făcut de o anume Margherita Donbario. Fiică-mea zice că acum este procuror federal în California. Poate
că fiica ta o cunoaşte, doar s-a specializat în Texas... De ce zâmbeşti?!
„Eu am mai multă trecere la această mulatră superbă decât fiică-mea” – aş fi vrut să-i răspund lui Cătălin,
apoi l-aş fi trimis să aducă din casă o sticlă cu tărie – aveam un chef nebun să mă ameţesc şi, povestind prietenului
meu, să retrăiesc frumuseţea zilelor Crăciunului din Texas, dar m-am abţinut cu greu; „fără alcool şi cât mai multe
fudulii marinate...”
– Zâmbesc pentru că am motiv să-mi chem copilul acasă, mai ales că au început să se coacă cireşele care-i
plac ei mai mult – am continuat eu să fiu vesel, manevrând telefonul, până am auzit-o pe Cristina răspunzându-mi:
– Săru’ mâna, tăticule! Tocmai eram într-o pauză de cafea.
– Voi mai aveţi şi zile libere sau munciţi pe baricade, iar noi, poporul suveran, vă punem cadavrele pe soclu
şi le vopsim cu bronz, că-i mai ieftin decât să vă turnăm statui. Poimâine, sâmbătă, fac o pomenire bunicilor tăi,
Vlădenii, şi cum, deocamdată, eşti singura nepoată... Să-mi fii mâine seară acasă; te aştept în gara din Roman, vii cu
intercity!
„Îi dau eu elicopterul” – mi-a şoptit Cătălin, dar i-am făcut semn insistent că nu şi a înţeles că-i mai bine aşa.
În ceea ce voiam eu să fac, trimiţându-mi fiica în California, nu trebuia să-l mai implic pe Cătălin; era mai bine ca el
să rămână la Vaduri, să se refacă după criza din Parlament...

Pag. 166:
– Tăticule! – mi-a strigat când mă apropiasem de cireş – uite ce mare a crescut în trei ani, de când nu l-am văzut...
Era sus, între crengi, şi mânca fără să-i pese c-ar putea să-şi păteze bluza; „am alta în geanta de voiaj...” Se
lăsase întunericul, dar fiica mea tot mai stătea în copac; desculţă, în pantalon de doc şi cu bluza înnodată ştrengăreşte
la brâu – ca o adolescentă!; întindea mâna de-a lungul vreunei crengi, până dădea peste cireşe, apoi rupea câte două-
trei, să le poată duce la gură, scuipând sâmburii cât mai departe. Degeaba pregătisem eu o cină festivă, „mi-am făcut
plinul cu cireşe!” – s-a lovit cu palma peste burtă. A vrut doar un pahar cu ţuică de pere, „să-mi amintesc de copilărie,
când o puneam pe Cristinica să stea de pază şi intram aici în cameră, scoteam sticla de după sobă, unde o ţineai
ascunsă de teama mamei, şi gustam. Adrian m-a prins o dată şi, ca să nu mă pârască, a trebuit să-i dau toţi banii pe
care îi strânsesem ca să-mi cumpăr păpuşi, să aibă el cu ce plăti biletul la fotbal...” A doua zi, sâmbătă, în ajunul
Lăsatului secului, la intrarea în Postul Sfinţilor Petru şi Pavel, Cristina s-a îmbrăcat elegant şi m-a însoţit la biserică;
ea a dus tava cu colivă, iar eu, coşul cu pomeni. M-am simţit tare mândru alături de fiica mea – „a întrecut-o pe
Frumoasa lui Vasile”, am auzit şoapta unei bătrâne la sfârşitul slujbei, când împărţeam coliva şi pomenile celor opriţi
la intrare; „şi lucrează în Procuratura Generală”, am auzit pe altă bătrână şuşotind. Naşul Ion a insistat să mergem la
el la masă, „că n-am ce face cu prea multe oi şi-am dat ieri berbecuţul la cuptor; am pregătit şi un borş de miel, cu
mult zarzavat, după reţeta rămasă de la răposata Zânica mea...” Discuţiile s-au legat greu. Fiica mea aprecia mereu
gustul borşului; „să-i dai reţeta şi lui tăticu’, să mă înveţe şi pe mine...”
– Ina mi-a spus că a început să scape de greţuri abia când şi-a făcut un borş acru şi tocăniţă din cartofi noi
cu multe verdeţuri, în special mărar – s-a trezit fiica mea spunând cu seninătate, spre surprinderea naşului Ion, care a
rămas cu lingura în aer. Cred că făcuse vreo indigestie şi vărsa mereu; încă nu s-a acomodat cu mâncărurile din
Londra – a dres-o imediat fiica mea, conştientă că a spus mai mult decât trebuia.
De altfel, a fost singura discuţie despre alte persoane; „cu Cristinica m-am văzut mai de mult; suntem foarte
ocupate; eu – la serviciu; ea – pregăteşte de zor lucrarea; vorbim seara târziu la telefon. Giuseppe mi-a spus că unchiul
său este încântat de ea; «i-aş propune să vină la catedra mea, dar ştiu că mi-o va lua Vyka Dracula», aşa zice Giuseppe
că i-ar fi spus unchiu-său”.
– N-am crescut-o s-o las să muncească pentru alţii! – a hotărât naşul Ion morocănos. Iar tu de ce te-ai făcut
procuror?! – a luat-o la rost pe fiica mea, după ce golise câteva pahare cu ţuică. Te-ai dat cu ei?
– Moş Ioane! – s-a speriat fiica mea.
– Lasă, toată viaţa numai procurori, miliţieni şi securişti am avut pe la poarta mea. Doar văr-meu Vasile –
fie-i ţărâna uşoară! – a avut curajul să bage furca în unul. Am purtat securea degeaba la cingătoare toată viaţa. Şi-au
făcut nevoile în capul meu toţi veneticii. Când l-am întâlnit pe generalul Apostol în holul blocului Yanis, trebuia să-i
bag Biblia pe gât! Doi ani de zile s-a ţinut de capul Zânicăi mele să afle pe unde mă ascund; iarna venea însoţit de-ai
lui şi-mi scotea fata şi nevasta afară în zăpadă, să poată ei răscoli casa, poate m-or găsi ascuns undeva.
Am băgat mâna pe sub masă şi i-am făcut semn Cristinei să stea cuminte, să-l lase să-şi verse amarul.
Bătrânul a mai băut un pahar şi s-a înmuiat.
– Frumoasă cum eşti, – a făcut el un semn spre Cristina, fără să-i arunce vreo privire – puteai să te faci orice:
artistă, doctoriţă, să prezinţi vremea la televizor, dar procuror...
– Strămoşul nostru... – a început Cristina cu zâmbetul pe buze, vrând să facă o glumă.
– Îţi interzic! – a lovit palma bătrânului masa. Dacă trăia bunică-tu Neculai Vlădeanu, aveai ce învăţa de la
el.
– Am învăţat de la tăticu’ – i-a răspuns Cristina pe un ton calm, dar apăsat, impunând respect.
– V-a învăţat! Şi pe tine, şi pe scumpetea mea... Să mergeţi cu oala pe cap, ca împărătesele, şi să fiţi primele
la învăţătură; voi aţi învăţat, iar alde Dănion a furat ţara şi, după ce şi-a bătut joc de noi cum a vrut, alde Apostol-
răspopitul, s-a refugiat în biserică, să cânte psalmi cu popa, să-şi capete un loc în rai – „îndreptarea păcătosului...”
Staţi şi vă uitaţi la ei cum ne fură ori ne batjocoresc. Ei, sau odraslele lor! Pe când voi mergeaţi cu oala pe cap sau
ascultaţi istoria lui Vlad, alde ei îşi învăţau odraslele cum să ne adoarmă şi să ne fure! Dacă tot te-ai făcut procuror,
dovedeşte-o!
– Moş Ioane, – l-a privit fiică-mea zâmbind, vorbindu-i mieros, ca un copil alintat – mai bine te-ai duce în
grădină să-mi aduci câţiva păpuşoi, să-i pun la fiert, că mi-e poftă...
– În august! – a răspuns bătrânul vădit deranjat de ignoranţa fetei. Abia i-am prăşit prima oară.
– De la mine de ce vrei roade, când abia dau prima oară cu sapa? – a devenit Cristina autoritară. Nu ştiu ce-
ai purtat dumneata la cingătoare, dar mie tăticul mi-a dat un stilou cu peniţa mai ascuţită decât securea dumitale.
Alaltăieri, am semnat pornirea procedurilor de aducere în ţară a unui fost senator, acum diplomat, acuzat de-o crimă
comisă înainte de ’89...
Degeaba a încercat naşul Ion să afle mai multe; „nu-ţi pot spune, moş Ioane, decât ceea ce se ştie deja” – i-
a răspuns pe un ton ferm fiica mea.
– Şi Violeta mea? – a întrebat bătrânul când ne conducea spre poarta dinspre drum. Tat’tu zice c-a fost ucisă.
– Tăticul zice multe; eu trebuie să dovedesc.
Acasă, Cristina mi-a povestit că-n baza declaraţiei lui Păpădici şi a probelor dezgropate din arhivele poliţiei
vieneze, autorităţile franceze au trimis o comisie care a negociat arestarea lui Serafim Apostol şi extrădarea lui, să fie
judecat la Paris.
– Ai întâmpinat obstacole?
– Este meseria mea, tăticule. Dacă mă uit la manuscrisul tău de pe masă şi cercetez notaţiile de pe margine,
văd că ai săptămâni întregi când n-ai putut scrie un rând. Tu nu poţi înainta din cauza inspiraţiei; eu, din lipsă de
probe; iar dacă am probe, trebuie să le coroborez. Dar nu mai bine să ne bucurăm că suntem iar împreună? Am lăsat
treburile de serviciu acolo, la Bucureşti.
Era tare dulce copila mea când n-o făcea pe procurorul. I-am spus-o şi a început să râdă; „semeni cu bunica
ta, Maria; numai mama mea avea atâta soare în priviri când se bucura”; „cum crezi că i-am prăjit sufletul lui Giuseppe
al meu?”
– Apropo, tăticule, – s-a întors Cristina către mine afişând un aer de om interesat – unde l-am mai cunoscut
eu pe Păduraru junior?
– Pe cine?! – am tresărit înspăimântat de-a binelea.
– Pe fiul domnului senator Păduraru. Mi-i tare cunoscută figura lui...
– Sper că nu te bate gândul... Dorin nu-i pentru tine, în nici un caz! – am hotărât eu.
– Doar nu-ţi închipui că renunţ la Maccheroni al meu!... – s-a alintat Cristina, râzând amuzată, într-un gest
de cochetărie care mă pusese pe gânduri. Sunt uşor confuză că...
– ...că ai memorie scurtă! – am făcut-o eu pe supăratul. În camera mea de lucru din apartamentul în care ai
crescut, ţineam pozele unor studenţi la Fizică, elogiaţi într-o revistă ştiinţifică. La un moment dat, tu, care nu prea
iubeai Fizica, le-ai făcut mustăţi şi bărbi, iar eu am aruncat pozele.
– Şi m-ai pedepsit să nu stau două zile la serialul meu preferat, Inimă sălbatică – a zâmbit Cristina.
Minciuna a prins de minune; fiica mea chiar îmi maltratase nişte poze, doar că erau ale unor actori dintr-un
serial american.
– Rita ţi-a dat vreo speranţă? – am schimbat eu subiectul.
– Doamna Donbario mi-a promis că-mi va telefona. Te rog să nu spui nimic domnului Păduraru! Nici
altcuiva. Dacă va fi cazul, doamna Donbario mi-a spus că mă va chema în Los Angeles. N-aş vrea să se ştie că-mi
pierd timpul pentru cartea lui Păduraru.
– Nu pentru cartea lui Păduraru! – m-am înfuriat eu, încă răscolit de interesul ei pentru Dorin – ci pentru
romanul românesc contemporan distins cu Premiul Goncourt şi pentru a înăbuşi din faşă o acţiune mârşavă de şantaj.
– Ca să mă implic în aşa ceva, legal, trebuia să fi primit o reclamaţie scrisă.
– Te poţi autosesiza.
– Pe ce bază? Că mi-a povestit tăticul ce e-mail a primit prietenul său, scriitor ca şi el?
– „Scriitor ca şi el” – am imitat-o eu ironic. „Boschetar ca şi el” ar fi fost mai potrivit – mi-e şi greaţă să mă
mai reaşez la masa de scris!
– Pentru c-aţi pierdut startul, tăticule. Sunteţi categoria socială care aţi săpat cel mai temeinic la temelia
comunismului, pregătindu-i prăbuşirea, dar şi cei care aţi pierdut cel mai mult căzând comunismul – vă mai plăteşte
cineva rodul muncii? Zilele trecute citeam un studiu: de pe urma trudei scriitorului la masa de scris au de câştigat o
pâine peste 50 de categorii sociale, de la corectorul din tipografie, până la bibliotecarul de la secţia de împrumut, ca
să nu mai vorbim de librari, care au ajuns să-şi reţină 40-50% din preţul cărţii. Scriitorul, în cel mai bun caz, nimic,
pentru că, adesea, scoate cartea pe spezele lui şi mai rămâne şi dator. Să nu mă mai consideri o ignorantă! Da! Aţi
pierdut startul! Fiecare dintre voi, scriitorii, se crede un geniu şi stă la masa lui de scris, ignorându-l sau ponegrindu-
l pe celălalt. Iar în timpul acesta televiziunile şi ziarele colcăie de agramaţi. Unde sunt scriitorii veritabili, care să
măture prostul-gust din mass-media?!
– Crezi că mai încape un veritabil undeva? În mass-media de stat, s-au oploşit păduchii Puterii; în cea privată,
mercenarii mogulilor. Zic mersi că mai sunt pe la nişte ziare şi la unele televiziuni câţiva ziarişti verticali, care nu vă
lasă pe voi, cei cu balanţa şi cu sabia în mâini, ori pe „aleşii neamului” să faceţi ceea ce vreţi, după bunul plac.
– Te-am rugat să nu mă mai insulţi a priori. Dă-mi un timp de graţie, să arăt ceea ce pot. Anul acesta ai făcut
dulceaţă de cireşe amare? – a schimbat fiica mea prompt tonul.
– Puiul tatii, – am intrat eu în jocul tată-copil, mai mult ca o ironie – abia se coc primele cireşe altoi; cele
amare, peste câteva săptămâni. Dar mai am în beci nişte borcane de anul trecut. Le pun etichete, să pară de fabrică,
să le poţi trece frontiera. Şi să nu uit: banii de drum... – am scos eu cei zece mii primiţi de la Ina; mi-am oprit două
mii şi i-am dat restul Cristinei. Pentru Los Angeles. Nu face mofturi! – am certat-o când am văzut-o încercând să-mi
spună că-i prea mult.
– Sper că nu te-ai îndatorat la domnul Păduraru, că eu nu pot promite nimic.
– Doar c-o săruţi pe Rita din partea mea.
– Tăticule!... – am auzit dojana tandră a fiicei mele.
Şi-odată cu dojana ei s-a instaurat în casă atmosfera de sărbătoare. A doua zi, duminică, am lăsat-o să doarmă
până târziu, cu geamurile camerei larg deschise.
– M-a ameţit aerul curat, cu miros de iasomie şi parfum de crini albi; de mult n-am mai dormit până la prânz
– s-a bucurat fiică-mea întinzându-se alene când i-am dus la pat cafeluţa comandată „cu caimac gros, cum ştii tu s-o
faci”, îmi strigase ca o alintare când s-a trezit, iar eu m-am simţit din nou tânăr, pe vremea când, rămas singur cu ea,
îmi pregăteam copila pentru plecarea la şcoală.
A refuzat să mănânce la prânz; „îmi iau un pacheţel, să am în tren” şi s-a căţărat din nou în cireş.

Pag. 186:
– Mai ales că... – aş fi vrut eu să-i spun „că-ţi vei întâlni fosta profesoară”, dar privirea tânărului aruncată violent spre
mine mi-a îngheţat vorbele; înţelesesem că-n familia lui nu se ştia nimic de prezenţa Georgianei la Bremen. Sigur...
sigur... – am făcut eu un gest aiurea cu palma. Oricum, – i-am şoptit când îi conduceam spre poartă, să-şi schimbe
hainele, să se poată căţăra în copaci – să ţii minte că-i plac freziile, în special cele mov...
Ştefan n-a reacţionat în nici un fel şi nici eu n-am mai deschis subiectul – eram fericit de fericirea tânărului
care se pregătea intens pentru cursurile de la Bremen; „a refuzat să meargă cu noi la mare; va sta să cânte la flaut” –
l-a pârât Gheorghiţă, dar cu alt ton, admirativ aproape, nu ca anul trecut, când se încăierau mereu. La întoarcere, Irina
purta o pungă cu resturi de carne, să-mi îndoape câinele, „să nu mă mai latri, Chiorule, că vreau să mai vin la cireşe,
că eu mai rămân la bunica...”
– Ce ţi-au crescut copiii, var-mea! – i-am spus admirativ, seara târziu, când mi-a telefonat să-mi mulţumească
pentru coşul plin cu cireşe trimis.
– Mda, Mihai... Păcat că nu mai trăieşte Georgică al meu, să-şi bucure ochii văzându-i. Băieţii, cel puţin,
sunt bărbaţi în toată firea. Să-i vezi cum se întrec să aibă grijă de surioara lor...
Mă mânca limba să fac o glumă de genul „Gheorghiţă parcă-i prea bărbat; ia vezi că, dacă prinde gustul
femeilor de la 18 ani, rămâi fără bani în casă; la vârsta lui, ar cheltui câte 200 de euro pe zi”, dar m-am abţinut – n-
aveam nici o certitudine că urcase şi el în camera medicinistei; mai degrabă aflase de semn printre prieteni; „sau pură
coincidenţă!”; istoria artelor este plină de asemenea ciudăţenii; până şi eu numisem Rică Buruiană pe un activist de
partid dintr-o piesă de teatru de-a mea, activist care spunea unui muncitor: „Nu v-au făcut alimentarea cu curent
electric? Trebuia să aduceţi cu găleata de la cei care au!”, ca peste câteva zile după prezentarea piesei la TV, să aflu
că pe secretarul de partid al fabricii de amoniac, din vecinătate, îl chema chiar aşa, Rică (Valerică) Buruiană, iar
replica o dăduse pe vremuri, la începuturile şantierului Valea Brânduşelor, cel care ajunsese secretar judeţean cu
probleme organizatorice – tartorul tuturor dosarelor de cadre.
– Vere, cred c-ai aflat că s-a stins nenea Vasile Vlădeanu de pe Vale – a continuat discuţia Olguţa. Tu erai
plecat din sat. Cristina lui m-a întrebat de mai multe ori de tine; voia să te întâlnească – frumoasă femeie! Şi cultă...
Vorbeşte tare frumos. Da’ am auzit că fii-ta, care-i ceva mare prin Bucureşti, procuror sau judecător, e mai frumoasă;
vorbeşte lumea, c-a fost văzută cu colivă la biserică. E bine că ţineţi rânduiala. Iaca eu, luată cu Moldalimentul şi cu
cofetăria, m-am cam rupt... Mama mă ceartă. Chiar dacă soacră-mea nu mai vorbeşte cu mine şi chiar dacă Laurenţiu
al meu – al meu pe naiba, că-l văd când are el chef să mă cheme la garsoniera cumpărată împreună – strâmbă din nas,
eu tot o să-i fac un praznic de-un an lui Georgică. Aşa-i cum mi-aţi zis voi (şi-am înţeles că-i vorba de mine şi de
Cătălin), soţul meu a fost eliminat de Mafie, să nu pună mâna pe averea babei. Copila aceea oligofrenă stă închisă
într-un ospiciu şi cere să-i fie adus copilul, când îşi aminteşte că fusese gravidă. E tot ce-am putut afla, dând bani în
stânga şi-n dreapta... Să nu scapi vreo vorbă copiilor mei, că nu vreau să-i fac să sufere. Tare-s mândră de Ştefan!
Decanul mi-a dat telefon şi l-a lăudat. Ştefan nu vrea să meargă cu noi la mare, că stă să studieze. Auzi, vere, dacă-ţi
spun ceva, ştii să ţii un secret? Decanul s-a scăpat şi mi-a zis: „Doamna profesoară Georgiana va fi foarte încântată
când va vedea ce student talentat îi trimit la cursuri.” Deci, vere, aia de mi-a nenorocit băiatul, că Ştefan al meu n-a
vrut decât flautul, conduce cursurile de-acolo. Am stat o noapte întreagă de vorbă cu mine însămi – credeam că-mi
ies din minţi. Să se ducă! – mi-am zis la ziuă. Are 20 de ani – e treaba lui! Abia s-o lecui de aia; vorba noastră, din
Sânzieni: până nu te dai cu fruntea de pragul de sus nu-l vezi pe cel de jos. Am şi vorbit la Studii Economice, că
directoarea economică de la Moldaliment predă cursuri acolo; la toamnă îl pot înscrie direct în anul doi – să vezi ce
om de afaceri fac eu din el! La flaut n-are decât să cânte în timpul liber; ce, tu n-ai fost inginer şi-ai scris în timpul
liber? Să nu-i sufli vreo vorbă, vere! Lasă-l să se trezească singur.
Nu ştiam dacă să aprob sau nu atitudinea Olguţei; cert, devenise o femeie puternică – şi tată şi mamă
pentru cei trei copii ai săi. Mai aflasem tot de la ea că „într-o zi, când am făcut casa, am văzut că-mi lipseau două
bancnote de câte 100 de euro. Gheorghiţă a roşit. M-am făcut că nu observ. I-am trimis pe ceilalţi doi la cumpărături,
l-am chemat pe Gheorghiţă în dormitor şi i-am zis că-l calc în picioare. Mă temeam că s-a dat pe droguri. I-am
controlat braţele – nici o înţepătură. Până la urmă a recunoscut: agăţase o fată, cică studentă. Zice că aia s-a dat la el:
„ştiu că ai talent, poţi să-mi faci portretul?” Copilul meu, ce vrei?, ca tat’su, mănâncă jar!, i-a zis ăleia că-i dă 200 de
euro, dacă... Aia mi l-a deflorat. Ba l-a mai chemat de câteva ori la ea în garsonieră. Curată, civilizată – că mi-a
mărturisit Gheorghiţă tot; luasem bătătorul de covoare cu mine: «Dacă ieşi viu de-aici, du-te la Poliţie, la Protecţia
Copilului, reclamă-mă unde vrei – până atunci, eu ţi-s mamă şi tată!» Mi-a spus tot. Şi să nu crezi că l-am terorizat.
Chiar am vorbit amândoi calmi – totu-i să ştii să-ţi impui punctul de vedere. Ce să fac, Mihai? Cu cine să mă sfătuiesc?
Bine că nu s-a dus cu una pe după bloc, să-l nenorocească dându-i vreo boală. Asta, măcar, lucrează cu prezervativ
– e dată naibii! Mi-a povestit că fata l-ar fi vrut şi pe Ştefan; „îmi place de el că-i mai mare, mai...” – cred şi eu! Când
iei o sută-două de euro şi te simţi şi bine... Gheorghiţă mi-a zis că Ştefan l-a refuzat. «Hai, măi, că mi-a promis că-i
pe gratis prima oară», dar tot l-a refuzat. Acum, când se ceartă, Ştefan îl face destrăbălat; Gheorghiţă îi şopteşte ceva
ce nu ştiu ce înseamnă, parcă onanistule, dar Ştefan nu-i dă apă la moară. Mă tem să... da’ nu scoţi vorba din casă,
Mihai, că mă supăr! Zău că n-am cu cine sta de vorbă; Laurenţiu nu se mai satură de vorbit despre afaceri; e apucat
rău. Şi nici nu-i plac copiii. Ce-i pasă?! Ai lui sunt în America. El are o placă stricată de patefon: Copii mici, griji
mici; copii mari, griji mari şi cu asta îmi închide gura. Aş fi venit şi eu la cireşe, să stăm de vorbă cât copiii s-ar fi
căţărat prin copaci – mi-au zis că s-au simţit extraordinar –, dar mi-a fost ruşine: am nişte mâini crăpate şi bătătorite...
am fost cu Laurenţiu la prăşit hăldanii, că nu găsise prăşitori şi riscam să-i scăpăm în buruieni. Începusem să-ţi zic
de Ştefan: mă tem să nu fie din ăla, cu băieţii... De-aceea mă şi bucur că se duce la cursuri: înseamnă că-i mai place
de aia. O să-i dau bani la el, ştiu eu?, poate-o invită la o cafea... Glumesc şi eu; cum s-o invite când aia-i cu femeile?!...
M-am prostit, vere, de când nu număr decât bani şi socotesc marfa care intră şi iese... Noapte bună, vere! Mulţumesc
că m-ai ascultat!”

Pag. 192:
Uitasem că-i promisesem că merg la Bucureşti – „plec duminică dimineaţă, că sâmbătă stau la praznicul lui nenea
Vasile de pe Vale”. Cristina mea îmi spusese că are o surpriză frumoasă pentru mine. Plecarea mi-o pregătisem, doar
că uitasem să urc la volanul Ford-ului. Chiar şi naşul Ion fusese anunţat să vină mai des pe la mine, să dea mâncare
câinelui şi să aibă grijă de casă. „De copiii care vin la cireşe, că mai sunt destule în copaci, nu te legi; lasă-i să culeagă;
le-am lăsat şi scara de aluminiu, să poată urca în siguranţă.” M-am bărbierit, mi-am luat haine uşoare de vară şi am
urcat la volan. Înainte de a încuia porţile, după ce scosesem Ford-ul în şosea, am mers la tufele de trandafiri şi am
tăiat un buchet mare, pe care să-l depun la Mausoleu, la Mormântul Eroului Necunoscut – îmi intrase în obişnuinţă
să fac un popas acolo. Poate şi pentru că, de câte ori treceam cu trenul pe la Mărăşeşti, priveam cu invidie la cei care
călătoreau cu maşina: „ei pot opri la Mausoleu” – ţin minte că îmi ziceam. Acum, opream şi eu; o făceam cu acelaşi
sentiment cu care treceam pe la mormintele părinţilor ori de câte ori mergeam sărbătoarea la biserică. Înainte de-a se
însera, urcam deja treptele spre etajul întâi, sunând la uşa garsonierei fiicei mele.
– Tăticule! – a făcut Cristina un gest larg cu braţele, văzând coşul de nuiele plin cu cireşe de tot felul, adunate
înainte de-a urca la volan.
Fiica mea revenise în ţară cu avionul de joi seara – „bineînţeles că am făcut o escală de câteva ore la Viena”,
mi-a răspuns ea supărată că o întrebasem; „de când îmi interzici tu să-mi văd mama?!” – şi, fără măcar s-o întreb
dacă mama i-a mulţumit că l-a scăpat pe Ady Attila de Procuratură, am convenit să „ne vedem duminică; abia vom
sta de vorbă pe îndelete; oricum, e de bine” – mi s-a lăudat fiica mea. „Dacă-ţi închipui c-ai mutat munţii din loc, te
anunţ că şi un avocat bun putea fi trimis la Santa Monica” – i-am spus eu ofuscat de escala ei la Viena. „Evident; îl
trimiteai bou şi venea cum a plecat, nici măcar cu sexul schimbat.” Folosise o replică dintr-o piesă de teatru de-a mea
şi m-a făcut să râd. Rămăsese să ne întâlnim duminică.
– Ce să-ţi spun, tăticule? Rita este precum o ştii, doar mai bogată cu ceva aur: poartă verighetă. Cine are
perechea? – am întrebat-o. „Tatăl copiilor mei. Mai precis, tatăl Jeanei, pictorul.” Pe fetiţe nu le-am putut vedea; erau
plecate cu tatăl lor în Mexic. Oricum, Rita a spus să-ţi transmit că ai un kiss lung de la ele pentru negrul-dulce-amar.
„Şi o urecheală de la mine” – a adăugat. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus c-o să înţelegi şi singur. În rest, îţi pot spune
cu mândrie că der Mohr hat seine Schuldigkeit getan; partea a doua, der Mohr kann gehen4, n-are rost s-o spun, că-
s în locuinţa mea şi nu trebuie să plec niciunde acum. Ce zici de asta? – am văzut întins către mine un act elegant, cu
multe însemne şi ştampile.
– Tradu-mi, te rog, că nu înţeleg.
– Sunt proprietara copyright-ului Vieţii la second hand. Am drepturi depline asupra operei, la fel de depline
cum a ştiut domnul Păduraru să le vândă fraţilor Krantz din Londra. Dacă la fel face şi afacerile, mă mir că n-a dat
faliment de mult. Auzi: să vinzi toate drepturile! „Mai bine, fraţii Krantz ar fi cumpărat romanul de la început, să-l
semneze ei” – mi-a spus Rita şi m-a rugat să-ţi transmit întocmai vorbele acestea; n-am înţeles de ce, dar a insistat
să-ţi transmit – m-a atenţionat fiica mea şi a plecat în bucătărie, unde şi-a spălat un alt castron cu cireşe, apoi s-a
întors, purtându-l ca pe un trofeu. Ştiu! – mi-a aruncat ea o privire plină de dragoste. Semăn cu purtătoarea de ofrande
pe care ne-o arătai mereu în cărţile despre Egiptul Antic; „aşa să mergeţi şi voi!”, ne porunceai. Când eram supărate,
noi îţi ziceam faraonul; Cristinica zicea fafaonu’.
S-a cocoţat în vârful patului şi a început să mănânce cu poftă cireşele mari, de culoare roşu închis – un soi
aparte, care se coace mai târziu. Eu rămăsesem cu gândul la Rita: „Cum adică să-mi fi cumpărat fraţii Krantz romanul
de la început?! De unde ştie Rita că-i scris de mine?!”
– Spune-mi, tăticule, a venit la praznic şi Cristina lui nenea Vasile de pe Vale? E-adevărat că seamănă cu
mine?
– Foarte, dar este mult mai maturizată. Oricum, este mai mare de ani decât tine. De ce?
– Ştiu eu dacă să-ţi spun, tăticule? – mi-a ocolit Cristina privirea mult timp, continuând să mănânce cireşe;
mai încet, îngândurată.
Uitasem să iau de acasă copia paşaportului Violetei – „iată un argument, poate chiar un capăt de fir!”, i-aş fi
spus fiicei mele, dar, într-un fel, pe măsură ce timpul trecea, iar privirea ei mă tot ocolea, începusem să mă felicit că
nu mai deschisesem subiectul morţii Violetei – trebuia să aflu ce fusese cu copyright-ul.
– Nu înţeleg, ciripelul tatii, cum adică eşti proprietara romanului?
Întrebarea mea a făcut-o să tresară. Mi-a înfruntat privirea şi a început să râdă:
– Ce dor mi-era să-mi zici iarăşi ca pe vremuri: ciripel... Cum să-ţi spun?... Uite c-o fac! – s-a aşezat ea mai
bine, cu spatele lipit de perna pusă la perete – o pernă mare şi pufoasă, adusă anume de la Sânzieni, făcută pe vremuri
de mama din puf de gâscă.
– Eram pus de bunica ta, săptămânal, să prind gâştele pe rând şi să le smulg câte un pumn-doi de puf de pe
burtă – m-am lăudat eu. O pernă bună însemna o bucată de zestre pentru o fată de măritat, pe vremuri... Te-ascult.
Cât ai dat pe copyright?
– Un dolar – a răspuns fiica mea sec. Dar m-a costat câteva ore de arest. La controlul paşapoartelor, am şi

4 Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece (germ.), Conjuraţia lui Fiesco de Schiller.
fost săltată – ce vrei?, să mai fie şi un lup mâncat de oaie... – a izbucnit într-un râs scurt fiica mea. Ai dreptate:
semănam perfect cu acea Cristina Vlădeanu aşteptată de ei. Am dat un telefon Ritei, iar Rita a trimis o maşină după
mine. Dacă... – m-a ameninţat Cristina cu degetul – dacă-n următoarele luni sufli cuiva măcar o vorbă despre cealaltă
Cristină, ai cuvântul meu de onoare că mă fac foc! Rita m-a primit cu braţele deschise; mă aştepta. Era îmbrăcată
elegant, ca o artistă. Lângă ea, la birou, stătea un poliţist tânăr, frumos, aşa cum îţi place ţie să-ţi descrii personajele
centrale, cele afemeiate, evident. Cât ne-am băut cafeaua, Rita m-a informat care-i situaţia, apoi ne-am pus de acord
cu ceea ce aveam de făcut şi am plecat în Santa Monica, la sediul somptuos, nevoie mare, al producătoarei de filme
– cine crezi? Cea despre care mi-ai cerut relaţii: Leticia Delvado, fostă Letiţia Popovici-Bradu. Poliţistul i-a spus
asistentei de manager – aşa scria pe uşa secretarei – să-şi anunţe patroana că o caută cineva din partea Cristinei
Vlădeanu din România; evident, acea Cristină care era dată în consemn la frontieră. În interfon am auzit vocea iritată
a patroanei, deranjată că nu a fost anunţată din timp. „Dacî nu o sî vî placî di noi, ni zvârliţi afarî”, am spus eu în
interfon, imitând graiul basarabean. Imediat am fost primiţi – „trei solicitanţi de-un job, trimişi de Cristina Vlădeanu”.
Luaserăm deja un aer umil, aşteptând verdictul femeii aceleia prea sigură pe sine, care s-a ridicat de la birou şi s-a
învârtit în jurul nostru, ca la obor, când vrei să cumperi o vită. „Toţi sunteţi din Moldova?”, ne-a întrebat. „Eu mi-s
din Chişnău; ei, din Cahul; vorbesc prost moldovineasca” – am răspuns mimând emoţia. Toţi trei păream copleşiţi
de aşteptarea verdictului; eu mai mult, că fusesem sfătuită de Rita să mă machiez, să nu mai semăn cu fata lui nenea
Vasile. Letiţia s-a oprit în faţa Ritei, i-a cântărit cu vârful degetelor sânii, să se convingă că-s destul de opulenţi, apoi
a trecut la mine şi a făcut acelaşi lucru. „Aici se vine după ce faci duş de două-trei ori şi numai cu şampoane fine”,
m-a atenţionat. „Scuzaţi! Venim de pe drum...” – i-am răspuns. „Mda... – s-a uitat de mai multe ori pe rând la mine
şi la Rita. Voi două, da. Bărbaţi n-am nevoie” – a spus în engleză. „Noi nu lucrăm decât în trei” – i-am replicat eu pe
un ton ferm. „Zău?, s-a mirat femeia. Şi, mă rog, ce ştiţi să faceţi voi trei?” – ne-a luat ea la rost, vorbindu-ne tot în
engleză. „Să arestăm – i-a arătat tânărul poliţist insigna, apoi şi-a ferit puţin bluzonul de vară, să i se vadă cătuşele la
brâu: „Vi le pun, sau mergeţi de bunăvoie la secţie?” Am ieşit toţi patru din clădire – calmi, cu aerul că mergem să
prânzim undeva. La secţie, i s-a pus Letiţiei în faţă un dosar uite-aşa de gros; era urmărită de mult, de dinainte de-a
produce filmul Ultimul vals, primul tangou, „dar nu ţi-a venit rândul”, s-a scuzat Rita pe un ton plin de batjocură.
Vreau să-ţi spun, tăticule, c-am stat toţi patru până după miezul nopţii. La început, Letiţia îşi intrase în pielea
americanului învăţat cu democraţia: nici una, nici alta, ţinea morţiş să-şi cheme avocaţii. Rita, alta decât aceea pe care
o ştiam, mult mai cumpătată, era gata-gata să cedeze. Eu am preluat frâiele: „Cucoană, – i-am şoptit în româneşte –
sunt asistenta Procurorului General al României şi am în buzunar cererea de extrădare a ta, dar nu vreau s-o scot
pentru că, dacă nu scoţi tu pe guriţă tot ceea ce ştii, omologul meu de la Moscova este nerăbdător să te întrebe despre
minorele care au jucat în Ultimul vals, primul tangou. Ia aminte la ceea ce-ţi spun: eşti cetăţean american, dar şi
român. Vrei să aprobăm să fii dată colegului meu din Moscova? Gândeşte-te: Siberia nu-i Santa Monica, nici măcar
Jilava, când priveşti de după gratii...”
Fiica mea s-a oprit un timp, dar nu să-şi tragă răsuflarea, ci pentru a mai mânca cireşe din ligheanul ţinut pe
braţe.
– Leticia Delvado ştia regulile americane; a colaborat de minune. Cum se zice pe aici, a sifonat tot, să scape
mai ieftin. Ne-a pus pe tavă tot ceea ce ştia. A doua zi, am primit materialul filmat, care a fost distrus, şi ne-am
prezentat la un notar, unde am plătit un dolar de-am cumpărat copyright-ul romanului. Taxele toate, evident, au fost
plătite de casa producătoare. Letiţia a rămas în grija autorităţilor americane. Aşa că, iată-mă-s proprietara unui roman
pe care nici măcar nu l-am citit, că n-am timp. Poate, dacă ar fi fost scris de tine... Nu te supăra că ţi-o spun, dar ţin
neapărat ca şi carabinierii lui Offenbach să-şi facă datoria măcar cât maurul lui Schiller. Or fi prinzând alţi vulturi
muşte, dar nu fiica ta. Dacă tot ai rămas fără iazul Broscoi, ca să mă poţi trimite la specializare, să ajung vultur, măcar
să merite!
După încă un timp, în care am numărat („oare sunt sănătos?!” – m-am speriat) cele 127 de cireşe mâncate
cu poftă de fiica mea, am auzit-o continuând pe acelaşi ton calm, făcându-mă să mă gândesc la medicii legişti care
îşi beau impasibili cafeaua între două cadavre umane despicate şi disecate:
– La început, chiar m-am speriat. Până să văd figura Cristinei lui nenea Vasile în calculatorul Poliţiei, gândul
m-a dus la cealaltă Cristină Vlădeanu, Cristinica noastră. M-am speriat, pentru că m-am temut că mi se adeveresc
nişte bănuieli – prea i-a mers bine în ultimii trei ani! Ştiu că a câştigat la loto, dar, discutând cu Giuseppe despre
lucrările ei ştiinţifice, am pomenit şi de participarea sa la simpozionul de Genetică din New York. Giuseppe l-a sunat
pe unchiul său, profesorul, să-i pună o pilă în plus, dar la St. John’s University nu fusese nici un simpozion şi nici
vreo reuniune internaţională... Poate că s-a dus să audieze nişte cursuri şi s-a lăudat că... Oricum, – a devenit fiica
mea veselă, să-mi alunge încruntarea ce mi-o simţeam pe obraz – ceea ce a trimis Cristinica lui Caius Montealbo şi
e-mailul de la doamna Ferguson alungă orice bănuială de impostură. Prinţesa ta cea mică nu te va face de ruşine. Să
nu treci pe la ea, te rog, să n-o scoţi din ritmul de lucru; am văzut-o de curând şi am simţit-o în transă; are ceva grozav
în cap şi lucrează de zor. Pari cam încruntat...
– Mă gândeam... – am tărăgănat eu vorbele, s-o provoc pe fiică-mea să spună tot ceea ce aflase de la Letiţia
Popovici. N-am vrut să te jignesc când am spus că şi un avocat bun... Important este ceea ce ai adus dincolo de acest
act – am fluturat eu hârtia de pe masa din faţa mea. Mă interesează de ce dorea să-l împiedice pe Păduraru.
– A spus-o în e-mail; nu ţi-e clar? Legea Păduraru. Tot cercul de prieteni al familiei Popovici, inclusiv
familia, are firme cu sediile în paradisuri fiscale. Legea Lustraţiei... Păi, dacă se aplică, se golesc demnităţile publice
din România. Ce mai vrei să-ţi spun? A, blocul Yanis. Doamna Petropulos n-are nici un urmaş, iar de vândut drepturile
sale litigioase nici nu se gândeşte; toţi aşteaptă să moară. Parcul, este drept, l-a câştigat pentru că a promis că înalţă
Centrul Cultural Naţional. Dar în blocul Yanis stau atâtea persoane sus-puse, ori rude ale acestora...
– Nu-i numai asta – am murmurat eu, măsurându-mi fiica îndelung cu privirea, ştiind că astfel voi scoate de
la ea ceea ce, în discuţiile noastre mai vechi, numeam esenţa adevărului.
Fiică-mea s-a hotărât să pună degetul pe rană:
– Ca Preşedinte, domnul Păduraru ar putea fi mai mult decât incomod. Ştii că nici nu le mai răspunde la
telefon celor de la InterMed Company, deşi a acceptat ajutorul lor în campanie? Se şopteşte că are idei de-a dreptul
carteziene. „Citind cu atenţie romanul Viaţa la second hand, descoperi că autorul nu s-ar da înapoi de la nici un
sacrificiu de dragul verticalităţii poporului român, în care ar putea să reînvie spiritul naţional, estompat de cerinţele
politicii integraţioniste” – ţi-am citat din vorbele Letiţiei, că am înregistrarea interogatoriului şi o ascult mereu; opt
ore! Asta, cu spiritul poporului, ştiu că-i pe placul tău, dar să ştii că politica este altceva decât intriga dintr-un roman
ori mesajul unei poezii patriotice; mai degrabă patriotarde...
– Ne sutor...!...5 – am ameninţat-o cu palma desfăcută, ca-n zilele cele mai negre ale mele. Fără astea, am fi
fost şi acum călăriţi de vecini! – am lovit eu cu palma în masă. Tu vezi-ţi de respectarea legii, atât cât este. Prinde
măcar şobolani, dacă pentru lupi sau pentru hiene încă n-ai gheare destul de mari.
– Te-ai aprins, Vlădene? – a început fiica mea să râdă. Povestea cu strămoşul nostru care făcea singur
dreptate este poveste. Suntem în secolul 21.
– Să nu mai îndrăzneşti! – i-am făcut un semn categoric apoi, calmându-mă, i-am povestit tot ceea ce aflasem
de la Tudorel Mătăsaru.
Fiica mea a sfârşit conversaţia printr-un surâs – n-am înţeles dacă era trist sau ironic; „sunt foarte obosită,
tăticule; vreau să mă culc”. Mai lipsea lovitura ciocanului de lemn şi expresia şedinţa se suspendă. Tonul fiicei mele
fusese acela al unui magistrat obosit, sau, mai degrabă, plictisit.
– Bine, – am replicat eu pe un ton hâtru – ai timp de deliberare şi-ţi aştept sentinţa.
– În sfârşit, tăticule, – m-a înfruntat fiica mea semeaţă – ai înţeles că nu mai eşti la masa de scris, unde acuzi,
aperi şi dai şi sentinţe.
– Mersi! Înseamnă că vezi în mine un scriitor prost, dacă-ţi închipui c-am dat undeva vreo sentinţă. Eu
trebuie să-l aduc pe cititor în situaţia de a pune singur concluzii. Somn uşor, vulture! – am necăjit-o. Vreau să te văd
ajungând pajură.
Odată lumina stinsă, enervat un timp de câinii comunitari aflaţi în război sub balcon pentru vreun ciolan
găsit la gunoi, m-am întins pe patul de campanie aşezat cât mai aproape de fereastra deschisă larg, să simt răcoarea
nopţii.
– Tăticule, – am auzit-o pe fiica mea după ce mi-a urat noapte bună! – aş vrea să-mi răspunzi la o întrebare:
cine-i, de fapt, doamna Anastasia Petropulos-Vlada?
– Întreab-o.
– Cum? Când? Am rugat-o pe Cristinica, singura care este în graţiile bătrânei, s-o amăgească să vină în ţară.
De rest, m-aş ocupa eu.
Nu mi-a plăcut siguranţa tonului cu care fusese rostit acel „m-aş ocupa eu”, dar am tăcut. De când îi
trimisesem capitolul de roman, marea muziciană uitase să-mi mai telefoneze; „dacă nu i-a plăcut ceea ce am scris?!”
– Cristinica mi-a spus ceva ce mi-a dat de gândit – a continuat fiica mea. Doamna Vlada i-a promis că va
veni să vadă şantierul Centrului Cultural, dar i-a interzis să te anunţe. De ce nu vrea să te vadă? Parcă eraţi în relaţii
bune; te întreţineai seara la telefon cu ea ore în şir...
– Nu ştiu – am murmurat, prefăcându-mă că-s aproape adormit.

5 Ne sutor ultra crepidam! – Cizmarule, nu mai sus de sandală! (lat.)
Dar ştiam de ce; ştiam şi păstram în sufletul meu; „un procuror n-ar putea admite şi ar cere mii de
explicaţii...” Doamna Ana, ca orice mare artist, înţelesese că nu trebuia să-mi tulbure în vreun fel schiţarea
monumentului Anei de Niciunde, la care ciopleam mereu. Reîntâlnind-o, ce să văd?! Fantoma unui trecut frumos?!...
Pentru mine, ea trebuia să rămână pajura de deasupra Bucureştiului bolnav; pasărea mitică, pe aripile căreia reuşisem
să evadez din infernul ce mi se pregătise. În seara în care mi-a întins mâna s-o urmez pe scara îngustă, în spirală,
înşurubată în întuneric, la capătul căreia, sus de tot, se zărea geana de lumină, repetase în fapt ceea ce gândise în basm
fantezia înaintaşilor mei. Nu ştiu dacă eu a trebuit să tai hălci de carne din trupul meu, să hrănesc pajura vlăguită, dar
acum, la ora socotelilor, măcar ştiam că nu rămăsesem în prăpastie.
– Pe plafonul sălii de concerte va fi o pajură cu chipul Doamnei Ana, care scoate din adâncuri pe voinicul
din poveste; pe acel voinic ce traversează picturile în diferite ipostaze. Va fi Triumful Artei – chiar aşa îi voi sugera
Inei să-şi intituleze pictura de pe bolta sălii mari de concerte – am vorbit eu încet, cum făceam uneori la Sânzieni,
când voiam să rup liniştea camerei.
– Ce-i, tăticule, – s-a foit Cristina în pat, săltând puţin cearşaful tras până peste cap – m-ai întrebat ceva?
– Dormi, vulturul tatii. Cred c-am visat: şacali, hiene şi pajuri...

Pag. 654:
Undeva, înainte de stejarii seculari din dreptul Conacului Stârcea, zărim cu greu prin lumina slabă a înserării
silueta unei tinere care sare în mijlocul şoselei, făcându-ne semne disperate s-o luăm.
– Mulţumesc! – spune tânăra după ce urcă, săltând anevoie geanta de voiaj sărăcăcioasă, în care se aude
zgomot de borcane lovite între ele. Mi-am luat dulceaţa de cireşe amare; administratorul Complexului Studenţesc
Tudor mă ajută să-mi păstrez camera – o aud cum începe să se justifice, în timp ce eu îi fac semn lui Pinocchio să
aştepte, că-mi simt telefonul intrat pe vibraţii.
„În sfârşit!, fiica mea...” – dau supărat din cap când îi văd numele pe ecran. Cobor grăbit, să pot vorbi în
voie.
– Ce-i, tăticule? Ce-i aşa urgent? – o aud pusă pe ceartă şi nu mă bucură deloc telefonul ei.
– Acum mi-ai găsit mesajul, vajnic carabinier al lui Offenbach? – întreb eu vrând să închid.
– Ce mai vrei? – strigă la mine fiica mea. Acum l-am citit, că acum am timp. Sunt la aeroport. Cristina lui
nenea Vasile a acceptat să meargă de bunăvoie în ţară, că arestarea ei aici ar fi însemnat pierdere de timp. Este în sala
de aşteptare, cu Giuseppe; el a găsit-o; o ţine de braţ, să n-o scape. Zi-mi care-i urgenţa.
– Nici una.
– Să ştii că nu-mi place tonul tău. Zăresc la casa de bilete pe doamna Păduraru; este, cred, cu fiul ei, nu-mi
dau seama, că stă cu spatele; mai este o tânără, cred că-i fiica, şi încă o doamnă care seamănă cu ea – o fi sora; ştiu
că are o soră, mare sociolog în Anglia. Tocmai i se dau patru bilete... Vrei să-mi spui ceva?
– Ar trebui?
– Familia Păduraru pare agitată. După câte înţeleg eu, cred că doamna Păduraru se ceartă cu sora sa. „Trebuia
să-mi telefonezi imediat că n-ai nici pe dracul”, citesc pe buzele ei.
– Păcat că n-ai învăţat să citeşti şi-n suflet; ai fi aflat că are altcineva din familie – spun eu pe un ton plin de
amărăciune. S-o fi aflat că maurul şi-a făcut datoria, semnând o...
– Tăticule! – aud ordinul fiicei mele, dat în şoaptă, printre dinţi. Nu ştiu ce-ai auzit, dar dacă pentru asta m-
ai căutat, te anunţ că vreau doar să pun nişte întrebări, clar?! Paşaportul a cărui xerocopie mi-ai dat-o... Vreau să-l
întreb, atât! Este doar o discuţie informală. Nici n-am voie la mai mult. Deocamdată. Dacă va fi cazul de anchetă,
ceea ce nu cred, voi cere aprobarea Parlamentului. Cât priveşte expresia mea cu maurul, ţi-am adresat-o pentru că
dădusem lui Giuseppe toate informaţiile iar el o prinsese deja pe Cristina lui nenea Vasile şi o convinsese să vină în
ţară să se predea, să pun eu mâna pe reţeaua ei de trafic de persoane; altfel, la câte ştie, mă tem să nu fie eliminată. În
Santa Monica, Letiţia Popovici-Bradu a fost deja găsită moartă în vila sa de pe malul mării; cică s-a sinucis. Mi-a
spus Rita, care – surprinzător! – îţi transmite salutări. Unde eşti?, că aud zgomot de maşini trecând în viteză.
– Pe şosea, în drum spre Bucureşti.
– Bine. Vorbim mâine.
– Drum bun spre ţară! La revedere! – încerc eu să închei discuţia, să urc înapoi în microbuz.
– Tăticule! – percep glasul fiicei mele ca pe o dojană. Ai uitat ceva ce-mi adresezi de obicei.
– Ce?
– Fiat lux! I-am spus şi lui Giuseppe – îi aud glasul alintat – şi ţi-a dat dreptate: fiat iustitia!6 este treaba
judecătorilor, noi trebuie să facem lumină.
– Deocamdată, pe aici s-a înserat. Te sărut! Drum bun! – şi închid telefonul, urcând grăbit în microbuz;
tânăra aşezată pe scaunul din faţă se tot foieşte, uitându-se la ceas:
– Cred că avem timp să ajungem la răscruce înaintea autobuzului de la Valea Brânduşelor; este ultimul care
trece spre Iaşi. N-aş fi pornit astăzi la drum, mai ales că-i ziua mea, dar am o promisiune că, de mâine, voi lucra la
un fast-food. Abia nu mai trebuie să scot cartelă de masă. Câştig şi ceva bani... Cu ceea ce-mi mai dă tata – că mama
a plecat de mult în Italia, de când eram eu în gimnaziu, şi n-a mai dat vreun semn; – cu ceea ce-am să mai pun eu
deoparte, vreau să-mi cumpăr un calculator bun, cu placă grafică de mare putere, cu programe de desen tehnic, să pot
face proiecte pentru colegii mei de la Politehnică...
Un timp, destul de lung, se aşterne tăcerea. Florica s-a retras pe un scaun mai în spate şi stă cu tâmpla
rezemată de fereastră. Studenta a renunţat să-şi mai privească ceasul de la mână; pare bucuroasă că va ajunge la timp.
Eu îngenunchez lângă Cristinica; „e bolnavă?”, aud întrebarea studentei; „nu, doar adormită”, răspund în şoaptă şi o
învelesc pe Cristinica mai bine cu cuvertura din lână merinos. Nu mă pot abţine şi o sărut din nou pe frunte. Îi simt
răsuflarea apăsată, ca un oftat de uşurare.
– Scumpetea noastră!... – îi şoptesc şi iau aminte la colţul gurii sale care se încreţeşte într-un zâmbet de
plăcere.
Mă întorc pe un scaun mai în faţă, aproape de Dumitru.
– Vedeţi? – întinde studenta braţul să ne arate maşina Poliţiei aşezată de-a curmezişul pe mijlocul şoselei.
Cei ce merg spre Iaşi trebuie să ocolească. La Cotul Şoselei e nebunie: Poliţie, Pompieri, Salvarea... O maşină de-aia
mişto, argintie, a zburat direct în râpă, peste escavatorul lăsat acolo de cei care exploatau huma de Sânzieni. Şoferul
a murit pe loc. Am auzit şoptindu-se că nu i s-a deschis air-bag-ul din volan. Cică i-a intrat volanul în piept. Uitaţi,
vedeţi? – s-a ridicat tânăra în picioare. Aceea de departe, care vine dinspre Roman, este cursa mea.
Dumitru accelerează, trece în viteză pe lângă maşina Poliţiei şi intră în ramificaţie, unde mai aşteaptă câţiva
călători. Reprimă la timp gestul tinerei, care ar fi vrut să-i ofere o bancnotă, şi o ajută să-şi ducă geanta plină cu
borcane la autobuz. Eu stau ca paralizat: „Ce să fac?!” Îl aştept pe Dumitru, să-l rog să întoarcă maşina. „Pentru ce?!
– mă întreb. Unde sunt mai de folos?” – îmi continuu gândul, auzind-o pe Cristinica murmurând ceva prin somn.
– Dumnezeu să te ierte, Cătăline! – şoptesc făcându-mi cruce şi cobor să mă retrag sub nucul de dincolo de
terasa restaurantului de la răscruce, să pot vorbi la telefon în voie; n-am de dat decât un telefon – ultimul la care m-
aş fi gândit vreodată; simt că abia mă mai ţin picioarele; tremur tot, ca de friguri, inima îmi bate cu putere şi-mi curg
lacrimile pe obraz; „Doamne, nu mă lua tocmai acum de lângă Cristinica!...”
– Tăticule, ce bine că m-ai sunat! – se bucură fiica mea imediat ce-mi primeşte apelul. Aici, în aeroport, ne-
am întâlnit cu Ina, cu Valentina, cu doamna Lăcrămioara... Aurel şi Tiberiu, sosiţi şi ei, îmi fac semn să-ţi spun că te
salută. Stai să mă retrag un pic... Este prea mult zgomot... Aşa, acum putem discuta. De ce nu mi-ai spus care era
urgenţa? Cum se simte Cristinica?
Vocea fiicei mele şi informaţia cum că au plecat cu toţii spre ţară îmi dau putere; devin stăpân pe mine şi
pot vorbi calm, în ciuda lacrimilor care continuă să-mi brăzdeze obrazul:
– Cristinica doarme. Îi mai vezi pe cei din familia Păduraru?
– Lasă-mă cu...! Termină! De ei îţi arde acum?! Ce-i cu Cristinica, sigur este bine? Toţi suntem îngrijoraţi.
– Da, ţi-am mai spus: deocamdată doarme. Ce face familia Păduraru? – insist eu pe un ton grav, care nu
admite refuz.
– Ina ar fi vrut să meargă s-o salute pe doamna, c-a recunoscut-o, dar se pare că doamna a primit un telefon...
Eu n-am văzut, că eram după o sticlă cu apă pentru sora mea, dar Ina spune că doamna Păduraru a picat din picioare.
A luat-o Dorin de sub braţe şi a dus-o pe o bancă. Stau cu toţii în jurul ei. Ce s-o fi întâmplat aşa grav?
– Îţi cer prea mult dacă te rog să uiţi că ai vrut să stai de vorbă cu Cătălin Andrei Păduraru?
– Tăticule, cum poţi să-mi ceri aşa ceva?! – se sperie fiica mea.
– Ţi-aş putea da Sesam, deschide-te!
– Tăticule!... – aud şoapta tremurată de emoţie a fiicei mele. Deci... doamna Teona... ţi-a dat... totuşi...
– Vorbeam de prietenul meu – o corectez pe un ton aspru, plin de gravitatea momentului. A avut un accident.
Cred că nu i-au ţinut frânele sau a intrat cu viteză prea mare în curba de la Cotul Şoselei. Înţelegi? Am nevoie de
Dorin curat; ştiu că este curat; n-are nici o vină; nu-i păta tu numele, te rog!... Cu el n-am să dau greş – este de-al

6 Fiat iustitia, pereat mundus! – Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea! (lat.)
nostru!
Se lasă o tăcere lungă, obositoare, din care răzbat cu greu în telefonul meu zgomotele aeroportului – vocea
melodioasă a unei femei care anunţă în mai multe limbi, pe rând, decolarea vreunui avion către locuri îndepărtate,
„spre care bunul meu prieten nu va mai zbura vreodată iar eu n-am să mai pot să-l invidiez dar să-l şi aştept cu drag”,
îmi spun cu durere şi simt cum îmi curg şirurile de lacrimi pe obraz.
– Mda... – percep anevoie, într-un târziu, şoapta fiicei mele. Este ciudat s-o aud tocmai acum de la tine... Şi
Ina, privindu-l pe Dorin, a remarcat că seamănă izbitor cu cel din tabloul dat mie de doamna Anastasia Petropulos-
Vlada. Ina are o fotografie a tabloului dată de doamna Anastasia, să se inspire pentru figura voinicului tânăr din
desenele ei... Ce trebuie să înţeleg?
– Trebuie să ţii cont de ceea ce te-am rugat! – spun eu pe un ton apăsat şi pornesc încet spre microbuzul tras
pe marginea şoselei.
– El ştie că este fiul tău? – aud întrebarea fiicei mele.
– Îmi ajunge că ştiu eu; el îşi va afla obârşia când va fi necesar. Şi mai ştiu că nu-mi va înşela aşteptarea;
este din stirpea întemeietorilor, ca tine, ca Valentina, Cristinica, fiul nenăscut al Inei... Cineva îmi spunea că nu te
poţi apăra de lupii care vor să sfâşie stâna doar cu câini răi şi puternici; mai trebuie şi un baci destoinic, iar altul mai
bun decât fratele tău Dorin-Constantin nu pot găsi. Uită-te la tabloul dat ţie de doamna Anastasia Petropulos-Vlada
– mie mi-a fost arătat de foarte multe ori în tinereţe, în nopţile cu viscol; îl port în suflet de-o viaţă. Priveşte-l şi pe
fratele tău când este hotărât să facă ceva; aceeaşi privire ca a lui Vlad: îţi dă încredere, impune respect şi inspiră
teamă. Eu îl ştiu bine pe Dorin, i-am ascultat planurile de viitor; trebuie să-l ajutăm să ajungă acolo unde îi este locul
– în jilţul strămoşilor! –, să măture din ţară pleava Fanarului contemporan. Altfel... – spun cu glasul scăzut, în timp
ce urc în microbuz, făcându-i semn lui Dumitru să pornească mai departe, în timp ce eu, ştergându-mi cu greu ultimele
lacrimi, merg să îngenunchez lângă Cristinica, s-o sărut din nou pe frunte, să se poată odihni în linişte. Altfel, – îmi
termin gândul cu glasul şoptit – riscăm să murim sufocaţi de pleava întinsă peste toţi şi peste toate...
Mult mai târziu, când gonim în noapte, călăuziţi doar de Steaua Polară, îmbătat de surâsul tinerei gata să se
trezească, rostesc cu glas sonor hotărârea mea fermă:
– ...iar eu – şi-am să vă învăţ şi pe voi, copiii mei dragi, s-o faceţi! – refuz să mai fiu bufonul sorţii!

- Sfârşitul Comediei contemporane -

ianuarie 2004 – martie 2013
- Fedeleşeni şi Piatra Neamţ -

Stăpânul licuricilor, vol. 2: După-amiaza unor domni, Ed. Inspirescu, 2015

Pag. 177:
Asta-i, frumoasă domniţă venită aici, în cuibul tâlharilor. Dănuţ al nostru – o ia preotul pe Diana de
braţ, parcă i-ar spune un secret – e cel mai mare; da’-i om blând, ca răposatul taică-su, care a plantat cireşii
ăştia intraţi de câţiva ani pe rod, „să aibă unde veni copiii satului, – mi-a spus odată –, că dacă îi păzesc şi
duc cireşele la piaţă, nu iau nici cât pe caşul de brânză de la mulsoarea de seară”; şi-a pregătit din timpul
vieţii pomana. Ia uite ce-i aici!... – face preotul un gest larg către livada prin care mişună copiii satului şi
mulţi părinţi de-ai lor. Ai mai văzut atâţia copii la un loc? Azi s-a nimerit să se-mplinească exact opt ani de
când s-a dus la cele veşnice bietul Ionel. Aici, la noi, în Ţinutul Ursului, dacă nu mori de laba ursului – se
zice –, mori de bătrâneţe. El a murit tânăr...
– Hai, părinte, odată! – se aude glasul bătrânei. Acu’ ţ-ai găsit să-i spovedeşti?! Ţi i-oi trimite mâine-
poimâine la biserică...
– Tot aprigă ai rămas, mamă Lina... – îi răspunde preotul pornind la braţul Dianei şi al lui Daniel,
în vale, către locul amenajat pentru slujbă: un coş de nuiele plin cu cireşe coapte şi un ştergar alb alături, pe
care stau lumânările şi cutia cu chibrituri.
– Nu-s aprigă, părinte; mă uit la copiii ăştia care aşteaptă dezlegare la cireşe, să se sature până s-o-
nsera. Şi-apoi, sfinţia ta, mă gândesc şi la bărbaţii mei; aşteaptă şi ei să simtă pe lumea aialaltă gustul
cireşelor. Fă odată slujba!
Dascălul se grăbeşte să umple cădelniţa cu cărbuni din maşina de călcat, apoi pune câteva bucăţele
de smirnă peste cărbunii din cădelniţă şi i-o oferă preotului printr-o plecăciune, după ritual, sărutându-i
totodată mâna.
– Oleacă, oleacă, tot mai îngăduim, mamă Lina – arată preotul cu privirea în vale, spre Dacia din
care au coborât Rodica, Tudoriţa şi Ion.
– Saru’ dreapta, părinte! – se grăbeşte Ion să se apropie. Am întârziat, c-am ocolit pe la Vântoasele,
da’ şi-acolo e drum rău; mai bine veneam cu căruţa cu cai de-a dreptul.
Diana coboară în fugă, să iasă înaintea Rodicăi, care urcă încet, la braţul Tudoriţei; o ia de celălalt
braţ.
– De ce nu mi-ai spus?, că luam maşina mea...
Preotul începe slujba. La finalul pomelnicului, auzind numele lui Marius, Diana tresare; când îl
căuta cu privirea pe Daniel, observă că Ion tocmai şi-a mutat privirea de pe ea; „deci e adevărat ce-a spus
preotul”. Slujba se termină. Prima care primeşte un pumn de cireşe altoi şi o lumânare aprinsă din mâna
bătrânei este Irina, apoi Diana: „De sufletul bărbaţilor mei, Ionel, tatăl lui Daniel, şi întemeietorul livezii
ăsteia şi Pamfilie, tatăl fetelor mele”; „bodaproste!, să fie primit!”, răspunde Diana şi imediat se retrage la
umbra unui cireş, însoţită de Daniel, că bătrâna şi fetele ei au rămas lângă coşul plin cu cireşe să dea de
pomană celor prezenţi, după care fiecare aleargă spre vreun copac să se caţere, să mănânce pe săturate.
– Seara asta vreau să-i spun mamei adevărul; să ştie ce-a zis tata înainte de-a muri – şopteşte Diana
lui Daniel, mâncând cu poftă cireşele.
– Nu, Diana, nu astăzi – i se răspunde –, ai întrista-o şi mai mult. Acum e fericită; crede sau nu că
acolo, pe lumea cealaltă, tata, primul ei soţ şi celelalte rude ale noastre simt gust de cireşe, e mai puţin
important pentru ea. Cu adevărat important este că şi-a făcut datoria de creştin. Hai să te schimbi, că Brăduţ
a reţinut cireşul de colo pentru tine şi Irina.
La un semn al lui Daniel, patru dintre nepoatele sale, cele mai mari, vin şi fac cerc în jurul Dianei
să-şi poată femeia îmbrăca întâi pantalonii de doc, să-şi dezbrace rochia, pe care o împătureşte Daniel cu
grijă, şi să-şi pună o cămaşă bărbătească, în care se simte în largul său. Irina umblă de ici-colo cu lumânarea
aprinsă – „aşa mi-a zis părintele, s-o ţin să mai ardă un pic” –, până se consumă pe jumătate, apoi, ajutată
de Ana şi de Angelica, îşi schimbă hăinuţele şi urcă în cireş pe scara ţinută cu grijă de Daniel. Forfota din
livadă seamănă mai mult a petrecere – doar că lipseşte muzica: cei mici, sătui de cireşe, se aleargă, îşi pun
piedică sau se trântesc în căpiţele formate zilele trecute din fânul cosit în grabă, să nu încurce musafirii. Ici-
colo, câte un prichindel care nu poate urca în copac, strigă la cei căţăraţi spre vârfurile pomilor să-i arunce
şi lui cireşe iar fetele, care n-au fost inspirate să vină îmbrăcate în pantaloni, strigă la băieţi să nu
îndrăznească să treacă pe sub cireşii în care stau ele căţărate. „Dacă vrei neapărat să cobori, s-o faci pe
adolescentul, îmi pot îmbrăca rochia”, îl necăjeşte Diana pe Daniel. Se asigură că Irina stă bine pe o creangă
şi are la îndemână cireşe destule, ca ea să se poată apropia şi mai mult de Daniel, să-şi şoptească întrebarea:
– Fii sincer, ştie cineva că acel Marius din pomelnic trăieşte de fapt şi este naşul de cununie al
Brânduşei?
– Oricum, numele lui va continua să fie pomenit la noi în biserică, doar că va fi trecut pe lista cu
viii familiei, după cele două nume scrise azi de sor-mea Maria: Irina şi Andriana.
– O, Doamne! – oftează Diana, continuând să se uite adânc în ochii lui Daniel, ca într-o şedinţă de
hipnoză – nu-mi vine să cred că trăiesc toate astea...
– Şi-abia e începutul... – îi răspunde Daniel, înfruntându-i privirea. Băieţii Ilenei au strâns deja şi-
au dus acasă un coş cu cireşe, să avem la noapte şi mâine dimineaţă; la prânz, vom veni din nou aici;
poimâine, la fel – aşa se face cura de cireşe. Pe urmă se coc cireşii negri altoi. Copiilor nu le plac, dar mama
o să vrea câteva găleţi, să facă dulceaţă profesoarelor Mioarei. Nouă – din cireşii sălbatici pe care i-ai văzut
în marginea pădurii, că-s mai amari şi „mai plini de sănătate”, zice mama. Apoi... Vezi tufele alea? Peste
trei sute de coacăze negre; vreo zece de agrişe, aşa, de poftă; afinele de cultură, vreo şase sute de butaşi, n-
au intrat încă pe rod; dincolo de drum, pe vale, zmeură vreo doi ari iar dealul de colo, un hectar jumate,
unde vezi rândurile acelea, e porumbul Mariei şi-al Tudoriţei; nu ştiu la ce le trebuie atât, că-n august, când
e-n lapte, bun de fiert, ajung două-trei rânduri, aşa c-am hotărât să punem nuci; am şi dat comandă la
pepinieră pentru trei sute de puieţi, nuci mari cu coajă subţire. Grâul, porumbul, ovăzul pentru cai, cartofii
pentru gospodărie şi altele se aduc toamna din jos, de la câmpie, cu banii luaţi pe brânză... pe pastrama de
oaie... pe preparatele din carne de porc... Dincolo de stâne, pe valea dintre munţi, avem o porcărie de patru-
cinci sute de capete... vaci cam puţine, doar o sută; le ţinem de prăsilă că viţei creştem mulţi, cam trei sute
anual, că mai şi cumpărăm primăvara – ne trebuie pentru cârnaţi şi pentru pastramă... O să vizităm într-o zi
şi carmangeria; acolo, Ileana, Petrică al ei şi cu bădia Ion sunt directori de producţie...
– Aha! Directori de producţie... – izbucneşte Diana în râs. Ar trebui să înţeleg că şeful eşti tu?
Apropo de afumătoare...
– Nu vreau să-i scap din mână. E foarte uşor să te împrăştii... Când dai de gustul câştigului... Mda,
de-ale noastre! – pune Daniel punct. Mai ai întrebări? Ce-ai mai vrea să ştii?
– Când mergem acasă – răspunde simplu Diana. Simt că pocnesc de-atâtea cireşe. Nu numai că se
înserează, dar am rămas noi şi câţiva copii.
– Şi n-ai vrea să trimitem licuriciul cu fetele înainte şi să rămânem doar noi doi? – o necăjeşte
Daniel.
– Mi-ai promis o lecţie de astronomie într-o noapte. Şi...
Râd amândoi, confirmându-şi că n-au uitat. Lasă copiii să meargă înainte, cu Ana şi Angelica
primele, ducând-o pe Irina între ele, povestindu-i cum vor merge mâine la prânz la iazul din capătul celălalt
al satului „şi-o să te învăţăm cum se caută racii pe lângă mal, pe sub pietre”; „bunicuţa nu ne lasă, că ei nu-
i plac racii; zice că numai ţiganii mănâncă raci, dar mama lui Viorel îi fierbe; el îi mare meşter la prins raci”;
„să vezi ce gustoşi sunt!”; „Viorel ne aduce câte-un castron de raci fierţi”; „le spargem cu un cleşte anume
carapacea de la picioare...”; „Viorel zice că aşa a văzut el că se mănâncă racii în restaurantele din Franţa...”;
„dar să nu afle bunicuţa că ne ducem la prins raci...”
– Le auzi cum complotează? – se agaţă Diana de braţul lui Daniel, obligându-l să se întoarcă puţin,
să-l poată săruta. Azi ţi-am spus cât de mult te iubesc? – îi şopteşte.
– Tocmai am simţit-o – o asigură Daniel, lipind-o strâns de trupul lui. Ce păcat că n-am luat câinele
cu noi! Am fi rămas toată noaptea în livadă; răsturnam o căpiţă de fân şi dormeam... acoperiţi de stele. Ştii,
acolo nu-i rece noaptea; e o zonă curioasă, fără curenţi reci, ca o găleată – de aceea s-au şi copt aşa repede
cireşele. Cred c-am să pun şi câţiva butuci de vie, de poftă. După cum am citit în cursul de Horticultură,
cred c-ar merge şi castani comestibili, poate pun şi vreo două sute de migdali amari. Sor-mea Maria m-a
înnebunit cu porumbul ei – au o plăcere masochistă să prăşească primăvara de trei ori porumbul. Cât porumb
face ea acolo, eu cumpăr cu cinci kilograme de pastramă de batal... Acum înţelegi de ce bunul nostru cumnat
Mugurel Zavate vrea să pună mâna pe aceste locuri?
– Nu înţeleg de ce surioara mea n-a dat nici un semn. Putea să fi dat un telefon la primărie...
După un timp îndelungat de tăcere, când Irina s-a despărţit de adolescente cu promisiunea că se vor
revedea a doua zi – „îi spunem bunicuţei că mergem doar la pescuit; nici un cuvânt despre raci” –, iar Daniel
a luat-o în cârcă, oferindu-şi totodată braţul să se sprijine Diana, „că mai avem măcar un kilometru până
acasă”, vocea Dianei se aude încărcată de o ciudă exprimată cu plăcere:
– Păi cum să telefoneze dacă te ştie în grija mea?! Dar ia să fi venit singur pe un drum întroienit,
plin de pericole...
La culcare, abia urcând în pat de oboseală – „dar vezi, iubire, durerea de picioare de care mă plâng
la Bucureşti n-o mai simt” –, cu castronul plin cu cireşe în braţe, Diana mănâncă întruna, ba mai şi ia din
castronul lui Daniel, apoi, întinzându-se alene pe pernă – „uite, iubitule, ce burtă mare am, cât a Rodicăi; ce
păcat că-i doar de la cireşe!...” –, nu se poate abţine să-şi spună oful:
– Crezi că pe mine nu mă doare că atunci, de Crăciun, eu n-am fost în stare să mă interesez dacă nu
ţi s-a întâmplat ceva pe drum?
– Şi pe unde te doare? – o necăjeşte Daniel. Poate găsim un remediu durerii...

Pag. 518:
Ce faci? Nu te-am plictisit? Ţi-am mai spus parcă să nu laşi un romancier moldovean să-ţi
vorbească; rişti să adormi...
– Poate fi ceva mai frumos?
– Poftim?! – pare că nu a înţeles Mihai mirarea Dianei. Scuză-mă un minut, te rog! Îmi bate câinele
cu coada în uşă, c-am uitat să-i pun cratiţa cu mâncare. Aşa... am rezolvat... – îl aude pe Mihai, după câteva
clipe. Când se termină congresul?
– Plec mâine.
– Ce ghinion! Am împrumutat maşina unui prieten pentru câteva zile; aş fi venit să te conduc la
aeroport.
– Sunt cu maşina.
– Singură?!
– De ce? Mai sunt hoţi la drumul mare?
– Doar un Spân, ca-n Harap Alb. Când ajungi la releu – ai să-l vezi, că-i cel mai înalt releu din ţară
–, intri pe drumul lateral câţiva kilometri. Doi cireşi mi s-au copt deja; m-aş bucura să trimit domnişoarei
Irina şi fratelui său una, două, trei – cât încape în portbagaj – lădiţe cu cireşe. Doar să-mi dai telefon înainte,
să te aştept la poartă, că dimineaţa, de obicei, am deja clienţi la cireşe.
– A-ha! – începe să râdă Diana – ca mătuşa Mărioara; pariez că ai semănat şi cânepă sub cireş.
– Cam aşa ceva, dar pe invers; am cosit deja iarba de sub cireşi iar eu trebuie să-i păzesc pe ţânci,
să le ţin scara, să nu cadă când urcă în cireşi, că un cireş fără bucuria unui copil urcat în el este ca un copac
trist, ca un salcâm.
– Şi mai rămân ceva cireşe pentru când va veni şi fiul tău? – întreabă Diana, abţinându-se cu greu
să nu accentueze ironic fiul tău.
– Ştii câţi cireşi am? Vreo 20; de la soiurile cele mai timpurii, până la cele pietroase şi cele amare
tari şi cărnoase care se coc abia la început de iulie, din care se face dulceaţa de cireşe amare. Ce zici,
Broscuţă? Nu-ţi promit că ziua vei auzi cântecul broscuţelor de la iaz, dar cucul, cu siguranţă. Am şi o mierlă
în nucul din vie. Nu te îngrijora: telefonul meu are sonerie puternică şi-l port mereu cu mine, oricâtă gălăgie
vor face ţincii prin cei doi cireşi copţi deja. Pot aştepta telefonul tău?
– Poţi aştepta orice – mută Diana tonul vocii spre ironie. Poţi visa orice – reformulează ea răspunsul.
Este însăşi condiţia unui romancier, să viseze. Dar eu ştiu că drumul spre Bucureşti, prin Vaslui, Bârlad,
este mai scurt.
– Mda. Cu vreo 30 de kilometri. Pentru cineva aşteptat cu zeci de probleme, contează. O oră
înseamnă foarte mult.
– Ei, hai! – simte Diana că a supărat-o ironia lui Mihai. Ce crezi, că merg cu 30 pe oră?
– Nu, dar la Podul Înalt, după Vaslui, s-ar putea să trebuiască să aştepţi pauza de masă, că încă, se
mai bat moldovenii cu turcii.
– Sper că nu mă pui să dau extemporal la Istorie – face pe supărata Diana. Întâmplător, la lecţia
aceasta, – simte ea nevoia să fie ironică de-a binelea – am luat 10; marţi, 10 ianuarie 1475; 40-45.000 de
oşteni ai lui Ştefan; vreo 120.000, ai lui Suleiman Paşa.
– Meriţi încă un 10 şi un premiu în cireşe altoi de cea mai bună calitate, de la unul care, spre ruşinea
lui acum, că are părul alb, îşi aminteşte de la orele de Istorie doar că profesoara era tare frumoasă, prima
femeie care i-a fost dragă cu adevărat.
– Şi spui asta unei doamne? – cade întrebarea Dianei ca o dojană.
– O spune un scriitor, doamnă. Ce-ar fi fost marii creatori ai lumii fără femeile de excepţie – prinţese
ori femei de stradă – care le-au servit de model?! – că urâtul în Artă, ca şi iadul, are nişte limite; frumosul,
ca şi viaţa, nu are sfârşit. Noi doi, Broscuţă, ne asemănăm: eu încerc, după puterile mele, să amendez urâtul
izvorât din iadul unor inimi pline de venin şi să elogiez aristocraţia frumosului şi a bunului gust în viaţă;
viaţa, pe care tu, vestala-prima între vestalele dintr-un templu al cărui însemn protector este bisturiul, o aperi
cu devoţiune de artist.
Câteva clipe, Diana se simte năucită de curgerea vorbelor rostite cu căldură, în ciuda vocii de patefon
vechi a lui Mihai – „ăsta mă omoară; încă două-trei fraze din astea şi mă trezesc şofând acum, noaptea,
atentă să văd releul...”
– Frumos, Mihai; îţi mulţumesc!, dar eu, astăzi, am avut o zi grea. Simt că mi se închid ochii –
oftează fără să vrea Diana; „trebuie! N-o pot lua razna ca o puştoaică sedusă de Don Juan-ul şcolii, dorit de
toate fetele...” Noapte bună, Mihai!
– Sper să fie, că mai am câteva ore de lucru.
– Un nou roman? – simte Diana plăcerea continuării dialogului.
– Unul foarte vechi. Cineva ar vrea să-l traducă şi m-a rugat să-i trimit varianta electronică, în Word;
zice că munceşte mai uşor, scriind traducerea direct pe textul meu, între rânduri. Şi eu îţi urez somn uşor,
Broscuţă. Păcat că nopţile nu-s reci în hotelurile din Iaşi; o şubă cu o blană foarte fină ar fi numai bună să-
ţi încălzească picioarele, despre care pot spune ca şi acum 35 de ani: frumoase ca de balerină; cealaltă
jumătate a expresiei mele, care te-a înfuriat, reci ca de broscuţă, sigur nu mai am voie să o rostesc... Sărut
mâinile, doamnă!, şi nu uitaţi: s-ar putea ca Marele Ştefan să nu vrea pauza de prânz; ce mai contează câteva
ore până la lăsatul întunericului, când el se bate de peste jumătate de mileniu pentru neatârnarea noastră...
Pe de altă parte, nici nu vă pot opri să treceţi pe acolo; o domniţă ca dumneavoastră ar străluci la curtea
străbunului meu şi, vestală între vestale cum sunteţi, sigur veţi avea succes mai mare decât medicii veniţi
din două-trei zări ale lumii pentru suferinţele Mărie Sale...
După câteva clipe cât stă culcată pe o parte, cu telefonul sub ureche, şi visează cu ochii deschişi,
Diana aude vocea aproape şoptită a lui Mihai: Somn uşor!...
*
* *

Se uită la ceasul de pe bord: este trecut de ora 10; şofează de peste o oră. Au fost porţiuni unde a
mers şi cu 20 pe oră sau a stat mult la câte un stop, că se asfaltează jumătate de şosea. Pe podul de peste
Siret, încetineşte, privind lung albia râului; apa învolburată de ploile din ajun şi vederea luncii pline de
verdeaţă, cu sălcii dese şi pletoase, o indispune; „iadul şi raiul la un loc: eu, plimbându-l pe Mituş, savant
cu minţile rătăcite şi, sub o salcie, doctorul Pruteanu, rătăcit şi el, dar în Paradis...” Înţelege că nu mai poate
şofa şi trage în dreapta, pe drumul către Mirceşti; „câţiva kilometri până la casa lui Alecsandri”, dar nu mai
are putere şi apasă cu ciudă frâna, apoi scoate cheia din contact. Plânge. I se face ciudă că i s-a înceţoşat
privirea şi nu mai poate vedea – plânsul ei fără lacrimi. La masa de dimineaţă i-a plătit unui chelner să-i
umple o sticlă cu cafea. Bea mult – asta o linişteşte. Caută în bord, scoate câteva tablete mentolate şi cu
esenţă de eucalipt pe care le mestecă, simţind că-şi revine. Coboară şi merge la pâlcul de sânziene de pe
marginea şoselei, căznindu-se să rupă un buchet mare, „s-o bucur pe Irinuca mea”. Pune buchetul pe
bancheta din spate şi se reaşează la volan. Vrea să-şi odihnească ochii şi, după ce încuie portierele, se lasă
adânc în scaun, să dormiteze. O doare urechea stângă – ast’ noapte, pe la 3, s-a trezit de durere; adormise
pe patul vecin, îmbrăcată, cu braţul drept peste cele două perne puse una peste alta şi cu telefonul sub ureche.
„Am să-i zic vreo două, de-o să-l satur s-o mai facă pe vrăjitorul cu mine!... Mă crede o femeiuşcă
bovarică?!...” Apasă cu ciudă semnul de expediere a apelului. „Asta-i... Acum nu-mi răspunde...” – se uită
Diana înfuriată la telefonul din palma sa.
– O secundă, o secundă, Broscuţă... – aude vocea precipitată a lui Mihai. Aşa, frumoaso, ţine-te cu
braţele de gâtul meu. Nu te teme, că nu-ţi dau drumul. Aşa... hopa, jos! Nu te doare burtica de cireşe? „Nu-
aude Diana un glas cristalin de fetiţă. Când vine Vlăduţ?” Vine; vine curând. Te anunţ eu când vine, că ţi-a
cumpărat o păpuşă mare şi frumoasă ca tine. „Am să-i arăt poze de la serbare; am fost cea mai frumoasă
prinţesă în rochia făcută de doamna Ina. Vine şi ea?” Cred că da. Oricum, Vlăduţ stă mai mult la mine, că
vrea să-ţi povestească pe îndelete cum s-a lăudat la prietenii de lângă bloc ce mulţi colaci şi câte nuci a
primit când a fost cu uratul cu tine şi prietenele tale. Hai, fugi acasă. Ia şi sacoşa asta s-o dai bunicuţei.
„Mulţumesc!” – i se pare Dianei că aude vocea fetiţei. Să creşti mare!... – îi răspunde Mihai, apoi se
adresează grăbit în telefon: Iartă-mă, te rog! Scumpetea asta mică şi blondă, pe care am ajutat-o să coboare
din copac, e leit bunică-sa, care stătea în banca din faţa mea şi-mi păta caietul, că mereu îşi vântura codiţele
lungi şi blonde iar domnul învăţător tot pe mine mă lua de-o ureche şi mă ridica în picioare, că vedea cum
o trag de codiţe. Sărut mâinile, domniţă! Ai trecut deja de Podul Înalt?
– Doar de podul peste Siret – răspunde cu vocea pierdută Diana, ruşinându-se de gândul ei războinic.
– Ce păcat că n-am ştiut! Ieşeam la şosea şi făceam autostopul, poate m-ai fi recunoscut şi-ai fi
oprit...
– Şi eu care credeam că dormi, după ce-ai lucrat toată noaptea...
– Nu, c-am avut, ca niciodată, opt copii, şi toţi, dis-de-dimineaţă. Pe cel mai mic nici nu l-am lăsat
să urce în copac; i-am cules eu, sau l-am ţinut pe umeri să ajungă la crengile de pe poale, să culeagă singur;
are o mânuţă, că nu poate ţine două cireşe odată, dar o gură... în camera din spate să fi dormit şi tot l-aş fi
auzit când a ajuns la poartă... „Nea Miţă, nea Miţăăă-ă-ă-ă...” – mă striga.
– Şi cartea? – întreabă Diana după ce mai bea o gură de cafea.
– Pe la ora 3 i-am dat drumul; lucrez la ea de câteva zile. Ştii ce ţin în mână? O pereche de cercei.
Toate fetiţele care urcă în cireş se amuză punându-şi cercei. Să mă duc să deschid poarta? Prima după
magazinul sătesc. Singura la care capetele podului din beton nu sunt date cu var, că n-am mai avut timp; a
trebuit să recitesc atent textul cărţii.
– Pe asta ai semnat-o cu numele tău?
– Cum adică? – pare nedumerită vocea lui Mihai, numai bine ca Diana să atace în forţă, furată de
plăcerea tachinării.
– În ultimele numere dintr-o revistă culturală, profesorul Avram te acuză că ai lăsat să-ţi semneze
altcineva cel mai bun roman al tău, tradus în vreo şase limbi, premiat cu Goncourt în Franţa şi Drujba la
Moscova. L-am cumpărat şi pe acesta de pe net şi am citit pe sărite. Ai tu ce ai cu doctoriţele, că şi aici apare
una; evident, nu-i ginecolog, ci internistă; o rusoaică superbă, Tania, – apropo: ştii că într-un loc a rămas
Tamara?, probabil aşa o chema iniţial, poate-i chiar numele celei care ţi-a pozat, apropo de modelele din
discuţia de aseară – devine ironic tonul Dianei, dar, surprinsă şi ea de accentuarea unor cuvinte, femeia
revine la un discurs grav: Ştii că l-am cunoscut pe Cătălin Andrei Păduraru? Venise la soţul meu cu
propunerea să investească într-o clinică de implanturi mamare, liposorbţii şi toate celelalte la modă atunci.
– A venit singur?
– Cum adică?! – pare total nedumerită Diana.
– A, nimic... – îl aude pe Mihai.
– Eu nu am instrumentarul profesorului Matei Avram, conferenţiar la nu ştiu ce sectă – trece din
nou Diana în registrul ironic, dar imediat îşi drege glasul –, nu pot face analiză pe text să spun că-i stilul tău.
Te întreb direct: de ce a semnat-o el?
– Dacă vii să te văd cum îţi stă cu cercei roşii, îţi spun.
Diana începe să râdă.
– La revedere, Mihai! Apropo: ştii că noi, în clinică, avem unele superstiţii? Nu spunem niciodată
la revedere!...?
– Uite c-ai spus-o...
– Dar nu sunt în clinică... – îşi continuă Diana râsul încet, alintat şi încheie discuţia pe un ton calm,
de rămas bun între prieteni.
Se lasă din nou adânc în scaun şi închide ochii. „Ce miros puternic au sânzienele!... Oare, dacă
adorm, aş putea fi sufocată de parfumul lor?... ...Decât într-un pat, după o suferinţă de trei ani...” Întinde
mâna alene, porneşte maşina şi apasă butonul de deschidere a tuturor ferestrelor, apoi, înviorată de aerul
tare venit dinspre lunca Siretului, ia piciorul de pe ambreiaj, lăsând maşina să ruleze încet, până în dreptul
unei răscruci de drumuri, unde întoarce. La intrarea în şosea, prinde un moment de acalmie, calcă acceleraţia
şi trage cu putere de volan în stânga – „în dreapta am tras odată şi...”, nu mai vrea să-şi amintească. Merge
încet, atentă să vadă releul şi trage din nou de volan, să iasă din şoseaua naţională. Nu ştie nici ea de ce.
Când vede plăcuţa cu numele satului, Sânzieni, lasă maşina şi mai încet; nici un Magazin sătesc; doar un
Olga’s market; „ei da, civilizaţie!...” Apoi, o casă mare, ţărănească, acoperită cu tablă zincată, porţile
închise, „poate şi încuiate”, cu caprele podului din ciment nevăruite cu alb ca ale celor din jur. Claxonează.
– Mai tare, doamnă, c-o fi în fundul grădinii cu copiii veniţi la cireşe – îi strigă un ţăran, trecând pe
lângă maşină cu sapa pe umăr.
Mai claxonează, dar nici nu semn. Nici pe drum nu mai trece nimeni. „Or fi la câmp cu toţi...” Scoate
telefonul şi rămâne cu el în palmă; „de ce?!”
– De-al dracului! – spune cu glas tare şi-i formează numărul.
– Broscuţă!... Sărut mâinile! Ce faci? Pe unde-ai ajuns?
– Pe la o poartă, care nici măcar nu-i nouă, să merite să stau în faţa ei... – face Diana pe supărata.
– Nu-mi vine să cred! – aude strigătul lui Mihai, apoi vede prin curte vârful unei pălării de vară
apropiindu-se de porţile duble, care sunt date imediat în lături, pe rând, iar braţul lui Mihai îi arată un loc
sub bolta de viţă-de-vie.
Nu termină de parcat, că Mihai a şi ajuns la portieră şi-i oferă mâna, să coboare, dar nu-i lasă mâna,
obligând-o să se privească un timp; el îi surâde – „ce naiba caut aici?!, e ultima oară când îi mai înfrunt
privirea; e ca o capcană” –, se apleacă puţin, iar Diana – „totuşi, să fiu civilizată” – îşi oferă mâna să-i fie
sărutată, „dar ăsta nu-i domnul acela de la cinematograf... arată mai rău ca ţăranul care a trecut cu sapa pe
umăr” – ia Diana aminte la pălăria din pai de orez pătată de cireşe, cămaşa ieşită la spate din pantalonii de
doc decolorat, pătaţi şi ei, picioarele goale în pantofi vechi, de iarnă şi obrazul nebărbierit de două-trei zile.
– De ce-ai închis porţile? – arată privirea Dianei în spate, apoi se întinde şi scoate din torpedo poşeta.
Am venit doar să-ţi achit datoria – trage ea din poşetă bancnota de 1 leu, dar mâna dreaptă a lui Mihai se
ridică, degetele se închid în pumn, rămânând întins doar indexul, care se mişcă asemeni unui metronom,
indicând un categoric nu:
– Luăm exemplu de la stăpânii lumii, bancherii: datoria, la urmă; întâi, dobânda... Te rog! – se
arcuieşte curtenitor braţul lui Mihai spre intrarea în casă. Onorează-mi locuinţa cu prezenţa ta. Aici e camera
mea de zi, sau de lucru – zi-i cum vrei –, mai încolo, bucătăria; alte camere după bucătărie; camera de
oaspeţi, ca să-i zic aşa... dar plăcerea mea este să te invit aici – deschide mâna lui Mihai o uşă.
Diana are impresia că nu vede bine: o cameră mare, cu pereţii umpluţi cu rafturi înţesate cu cărţi,
câteva rafturi şi pe mijloc, iar lângă fereastră, un fotoliu-balansoar.
– Dacă n-ai nici o urgenţă – apă, baie... – te rog mult să mă scuzi câteva minute. Rămâi în compania
mentorilor mei – arată Mihai cu privirea în jur, apoi se retrage.
Nici nu apucă Diana să parcurgă cu privirea cotoarele cărţilor de pe un raft, că-n încăpere îşi face
apariţia un bărbat proaspăt bărbierit, cu o cămaşă cu mânecă scurtă, un pantalon curat, aproape nou, din doc
gri şi o pereche de pantofi de vară – „or fi aceeaşi cu care a venit în cabinetul meu?! Nu, că aceia erau bej...
Ce întrebare de ţaţă sclifosită, care pune preţ doar pe câte perechi de pantofi ai”, se ceartă în gând.
– Bine-ai venit, doamnă! – se înclină Mihai.
– Scuză-mă un pic! – are Diana o inspiraţie de moment, făcând un gest şăgalnic de copil care a uitat
ceva, şi iese din casă; deschide portiera din spate, ia buchetul de sânziene şi, urmată de Mihai, se întoarce
la fel de mândră în camera cu cărţi, în acelaşi loc de mai înainte, oferindu-i florile: Bine te-am găsit, Mihai!
Timp de o oră, stau şi-şi surâd, încropind începuturi de discuţii care, de fapt, trădează plăcerea de a
sta împreună – Diana, în fotoliul balansoar, tapiţat cu un strat gros de burete, să fie odihnitor, iar Mihai, într-
un fotoliu mic, obişnuit; între ei, o măsuţă cu „o cafea pentru doamna” şi „un pahar cu apă de fântână,
gazdei”; „ast’ noapte şi zilele trecute, cât am recitit textul, am încălcat puţin interdicţiile impuse”, a arătat
Mihai discret în direcţia cafelei. Când îşi amintesc de cireşe, pornesc împreună spre ieşirea din casă, dar
înainte de a coborî cele câteva trepte ale pridvorului, Mihai face semn Dianei să se oprească; o măsoară
îndelung cu privirea, că femeia simte că începe să roşească.
– Am făcut vreo gafă?
– Nu tu; eu. Cu rochia asta superbă, da... să zicem... deşi eu trebuie să stau jos şi să-ţi ţin scara, dar
cu pantofii cu toc... Pământu-i cam moale. Hai! – o ia prieteneşte de braţ Mihai şi intră împreună în camera
de curat. Aici – deschide Mihai şifonierul – sunt haine de-ale fiicei mele. Boala de care suferă e ereditară şi
nu se ea.
– Ce boală? – întreabă sincer interesată Diana.
– Ţinând cont că unul dintre strămoşi, Vlad, după întoarcerea din Europa, mai ales Franţa, unde s-a
instruit sub comanda lui La Fayette, iar în timpul Revoluţiei franceze s-a certat cu fraţii Robespierre,
cerându-le să extindă revoluţia spre Est, a fost haiduc... Cele scrise de mine, până la un punct, sunt tot o
expresie a nevoii de a haiduci... Aşa că fiica mea s-a făcut procuror.
– Ştiu – confirmă bucuroasă Diana, vrând să-i spună lui Mihai cum a cunoscut-o, dar se abţine. Am
auzit atunci, înainte de film... vânează rechini...
– Mda... să zicem... – pare nemulţumit Mihai. Ai văzut pe vreunul rămas fără osânză? Scuze! Nu ca
să facem politică ne-am întâlnit – schimbă Mihai tonul, răscolind şifonierul. Cămaşa aceasta a mea nu-i
nouă, dar este curată. Pantofii sport ai Cristinei mele sigur îţi vin iar... mda... Uite o pereche de pantaloni
noi, de doc; mi i-am cumpărat de curând. Sper să-ţi vină... – le cercetează îndelung Mihai lărgimea.
– ...că fundul unei doamne este întotdeauna mai mare ca al unui bărbat; citat din Mihai Vlădeanu,
Întroienirea, când tânărul oferă doctoriţei ginecolog o pereche de pantaloni, să-i poată usca fusta cu fierul
de călcat, că doamna a venit la el pe ploaie.
– Nu pe ploaie, ci pe zloată, la începutul iernii; c-a venit la el să-i interzică să le mai calce pragul.
– O, da... – izbucneşte în râs Diana. Atunci îi strigă că-l ia de urechi, iar el, tot timpul cu zâmbetul
pe buze, în contrast cu furia doctoriţei, îi spune că doar mama lui mai are dreptul să-l urechească şi începe
tot jocul acela cu trasul de amândouă urechile odată şi cu mijlocul... Doamne!... – îşi acoperă Diana ochii
cu palmele, clătinând capul îndurerată – îmi vine să te omor!
– Doamnă! – tresare Mihai, scăpând pantalonii din mână.
– Poftim?! – se dezmeticeşte Diana. Glumeam... – zice şi se apleacă să ia de jos pantalonii. Mă scuzi
un minut?, să mă schimb...
Când iese în pridvor, unde o aştepta Mihai, Diana este îmbrăcată cu cămaşă bărbătească, pantaloni
întinşi perfect pe fundul ei, fără vreo cută dizgraţioasă în faţă, sub burtă, doar puţin cam lungi, că deja au
fost întorşi o dată, că se văd şosetele bărbăteşti încălţate, ca să-i poată sta bine în picioare pantofii
„domnişoarei procuror; cred că m-ar ancheta din senin o zi-două dacă ar şti că i-am umblat între lucruri” şi
cu o eşarfă de-a Cristinei pe cap, să-i ţină părul strâns. Privirea lui Mihai îi spune că arată minunat. Pornesc
încet pe lângă casă, câinele legat lângă o cuşcă se uită chiorâş; doar cu ochiul sănătos către doamna însoţită
de stăpânul său, scutură lanţul cu care este legat şi se întoarce la locul său, fără măcar să fi mârâit o dată.
– Chiorul, bătrânul meu prieten – îl prezintă Mihai. Comunitar, de pe lângă bloc; lătra la toată lumea.
Odată, speriat că mă va muşca, am vrut să-l otrăvesc. Apoi, mi-am zis că-i mai bine să-i închid gura şi-i
aruncam mereu câte ceva de mâncare. În ziua când am părăsit apartamentul şi mi-am încărcat cărţile şi alte
lucruri să le aduc aici, l-am văzut că se uită cu jale la mine. „Urcă”, i-am arătat un loc în camion. Îţi vine să
crezi că, atunci când am avut probleme cu inima şi am ajuns în service-ul de motoare al lui Dobre, cum îşi
numeşte el clinica de Cardiologie, m-am trezit cu el sub patul meu?
– Patru sute de kilometri?! Nu pot să cred! – încetineşte Diana pasul şi-l priveşte surprinsă pe Mihai.
– Fantezii de scriitor, Broscuţă – îi surâde acesta. Într-un roman, dau bine. Cine m-ar crede că, acum,
însoţesc pe marea Adriana Trifescu prin livada mea?!... Atenţie, Broscuţă! – întinde Mihai braţul, să-i pună
palma pe creştet, să nu se lovească de creanga unui măr. Ăsta-i măr bărbătesc, face multe mere mici; nu-l
curăţ primăvara că rolul lui este să aibă flori multe, să polenizeze pe ceilalţi pomi. Aşa mi-a spus un
horticultor. Am ajuns – arată braţul bărbatului către o scară din aluminiu sprijinită de pomul din faţa lor.
Mereu cu gândurile aiurea, tulburată de frânturi de amintiri – „parcă dintr-o altă viaţă” –, Diana are
impresia că s-a trezit dintr-un somn zbuciumat; tresare şi priveşte îndelung în sus, la ramurile încărcate cu
cireşe mari, de un roşu aprins, îmbietor. Lângă ea, Mihai a mutat scara spre un grup de crengi aplecate de
atâta rod şi a rămas cu mâna stângă sprijinită de scară. „Sigur, când voi urca, îmi va şterge o palmă peste
fund”, gândeşte Diana înainte de a pune piciorul pe prima treaptă. „Până aici, s-a repetat întocmai scena
dintr-un roman al său: tânăra doamnă economistă la gostatul din comună, venită la scriitorul retras pentru
câteva zile în casa părintească să corecteze şpalturile la romanul ce trebuia să-i apară până în toamnă la
Cartea Românească, o doamnă venită să-şi ia acasă fetiţa învăţată să fugă zilnic de la bunicul ei la cireşe,
„că astea-s din copac, nu din sacoza ta cu care vii de la gostat”; tânărul scriitor îi arată fetiţa aflată sus, între
crengi, „du-te şi ia-o” şi-i pune în mână un pantalon şi o cămaşă iar când doamna, ofuscată, dar chemată
insistent de fetiţă să i se alăture, începe să urce scara, tânărul nu se poate abţine şi o plesneşte cu palma peste
fund. „Eu n-am să tac şi să înghit în sec, urcând mai departe nepăsătoare, ca Violeta; cobor şi mă reped în
urechile lui, luându-l de amândouă odată...” Dar Diana urcă nestingherită toate treptele şi ajunge sus, între
crengile încărcate cu ciorchine de câte 8-10 cireşe la un loc. Gustă una, două, aproape fără nici un chef;
„scriitorul acela tocmai cosise lucerna de sub cireş, iar când cele două, mamă şi fiică, au coborât, a culcat
fetiţa pe o brazdă de lucernă, până ce mama ei, retrasă după o tufă de soc, şi-a reluat rochia. Fetiţa, adormită
deja, a fost dusă pe braţe în casă, în ciuda împotrivirilor tot mai slabe ale mamei... care...” şi Diana îşi
zâmbeşte larg, începând să mănânce cu poftă şi cu gura plină, că abia reuşeşte să scuipe sâmburii, câte unul
sau mai mulţi odată. Face o pauză de câteva secunde, amintindu-şi scena după ce fetiţa, dormind profund,
este lăsată pe patul din camera de curat: femeia este aceea care îl sfâşie pur şi simplu pe tânărul intrat în
camera vecină în urma sa; „cred că nu-şi închipuie că...?! Nici nu-i mai intru în casă!” – îşi hotărăşte Diana.
Continuă să mănânce cireşe, bucuroasă că este lăsată în voia sa. Uită de Mihai. Se opreşte din molfăitul
pumnului de cireşe băgat o dată în gură doar să asculte cucul, care îşi mai aminteşte să-şi strige când şi când
numele într-un copac din fundul grădinii sau trilurile tot mai rare ale unei mierle în nucul din mijlocul viei.
Nu-i mai pasă cine este şi, mai ales, unde este – „la urma urmei, e-un bărbat plăcut...” O stare de bine, ca o
iluminare într-o dimineaţă însorită de primăvară, pune stăpânire pe sufletul ei. Prinde în mâna stângă tot
mai multe cireşe, în timp ce braţul drept şi l-a încolăcit după o creangă mai groasă, să fie sigură că nu cade.
Simte uneori pe obraz stropi din vreo cireaşă strânsă prea tare în pumn; pieptul cămăşii este deja pătat tot;
„i-o plătesc!”, îşi zice, dar imediat surâde: „Şi dacă nu vrea bani?!”, tresare speriată, apoi ameninţă cu drag:
„Îi arăt eu lui plată!...” Stă o clipă locului, nemişcată, cu ochii doar spre nucul bătrân din vie şi ţine între
dinţi o cireaşă, parcă ar aştepta să se întâmple ceva – „ce?, că ăsta pare să fi intrat în pământ; ce-o fi cu el?!”
Se uită speriată în jur. Dar când priveşte în jos, îl vede aşezat pe prima treaptă a scării de aluminiu, stând
aplecat, cu fruntea pe genunchi.
– Mihai! – îl strigă cu glasul plin de îngrijorare.
– Poftim? – tresare bărbatul, ridicându-se alene. Ce-i? A, tu eşti, Broscuţă... Scuză-mă, te rog! Am
aţipit...
– Uite, vezi? – îi vine o idee Dianei. Mi-am pus cercei roşii – arată ea spre urechi, coborând puţin,
să se aşeze în fund pe creanga de care se sprijină scara. Ştii ce înseamnă asta? – îl face ea pe Mihai atent:
Aştept răspunsul.
– Nu pot aşa – intră prompt în joc Mihai. Prea mă priveşti de sus. Treci un pic mai în stânga, să
încap şi eu lângă tine...
– ...că fundul unui domn e întotdeauna... – râde ştrengăreşte Diana, lovindu-l în creştet cu câteva
cireşe.
– Crezi că-n copac nu-ţi pot rupe urechile?
– Amândouă odată n-ai cum, că nu-ţi pot răspunde cum ai vrea... – se alintă Diana, aşezându-se mai
comod, cu spatele rezemat de trunchiul cireşului, să-l poată privi în ochi pe Mihai. Aştept: de ce l-a semnat
el. Ba nu! De ce-a semnat şi piesa de la Naţional, aşa dă de înţeles profesorul Avram.
– Pentru că le-a scris el – vine răspunsul însoţit de zâmbet.
– Jură!
– Jur că nu există nici un rând scris de mâna mea! Doamna Maria, soţia lui Păduraru, deţine
manuscrisele romanului şi al piesei de teatru, scrise de mânuţa lui Cătălin
Diana se uită lung în ochii lui Mihai, îmbătată de zâmbetul lui abia schiţat pe buze.
– Eşti diabolic; l-ai pus să-ţi copieze întocmai manuscrisele tale, pe care le-ai distrus apoi. De ce?
– Fiica ta, Irina, s-a născut talentată. A ajuns compozitoare, autoarea unui balet care va fi de excepţie,
poate de talie mondială, pentru că a avut părinţi care i-au plătit meditaţiile la Muzică, i-au cumpărat pian şi
toate celelalte; i-au facilitat chiar şi intrarea la doamna Vlada, care n-are timp nici pentru propria operă...
– A primit-o pentru că-i talentată! – simte Diana să replice prompt.
– A devenit talentată – precizează Mihai –, fiind îndrumată de profesori de excepţie. Un bolnav are
şanse mai multe când ajunge pe mâna unui mare clinician. Tu însăţi eşti un exemplu concludent: operezi şi
salvezi oameni ce-şi permit internarea în Clinica Privată. Mă rog!... – îl vede Diana pe Mihai strâmtorat de
cele spuse şi se preface interesată să-şi scoată cireşele de după urechi. Revenind la... – continuă Mihai – ce
soartă crezi c-ar fi avut Viaţa la second hand semnată de Mihai Vlădeanu? Cu o sponsorizare de două-trei
mii de lei, obţinută după lungi milogeli, adevărat exerciţiu de umilinţă impus de comenduirea actuală incultă
şi ingrată, editura mi-ar fi publicat 100 de exemplare, pe care le-aş fi împrăştiat aiurea şi nu le-ar fi luat
nimeni în seamă; dar aşa, un roman semnat de preşedintele partidului de guvernământ, vicepremier al
României, cel mai bogat om de afaceri, roman citit şi elogiat de cei mai în vogă critici literari, – care n-au
făcut-o de pomană, fii sigură! –, lansare cu fast la Librăria Centrală, prezenţi toţi miniştri, petrecere după la
Hotel Marriott... Cei mai buni traducători din Franţa, Anglia, Germania, Rusia, Italia şi Spania contactaţi şi
plătiţi regeşte să-l traducă; marketingul de rigoare, care costă, dar numai astfel romanul intră în atenţia
criticilor; Premiile Goncourt în Franţa şi Drujba, adică Prietenia, la Moscova, dată fiind prezenţa acelei
rusoaice superbe, iar cu Aeroport spre niciunde, la fel: cel mai bun regizor român, chemat de la New York
şi plătit şi el regeşte; Ina Răzeşu-Zugravu, convinsă de mine să facă scenografia şi costumele... – cum spun
cei din industria cinematografică americană: „Un scenariu bun, pe mâini bune”. Asta-i, Broscuţă! Hai să nu
ne mai îmbătăm cu lozinci, că valoarea răzbeşte întotdeauna; cel mai adesea, locul meritat ţi-l cumperi cu
greu şi foarte rar ţi-l cucereşti.
„Eu sunt orfană, Mihai; provin dintr-un orfelinat!”, ar vrea să-i strige Diana. „Nu mi-a plătit nimeni
o lecţie de meditaţie; facultatea am terminat-o cu un singur 9...”, i-ar mai spune, dar simte cum i se face
ruşine; îl simte pe Mituş ca o ghiulea atârnându-i de gât, sufocând-o.
– Bine, Mihai; îţi mulţumesc pentru că ai fost atât de sincer cu mine. Şi tu cu ce te-ai ales?
– Răspunsul ca la carte ar fi: cu bucuria mamei sărace, care şi-a dat copilul spre adopţie şi-l vede
ajuns om de vază. Dar nu-i numai atât. Citeşte atent, când ai timp, Viaţa la second hand – în mare măsură,
sunt acolo, cu bune şi cu rele. Şi-ţi mulţumesc pentru replica dată atunci, apropo de un roman al meu, care
ar fi modelat nişte suflete... O auzi? – arată privirea lui spre nucul în care cântă mierla – n-am văzut-o
niciodată; nici nu ştiu dacă-i plac cireşele mele, ca miilor de grauri care poposesc pe crengile din vârf, dar
fără ea, farmecul acestei zile s-ar reduce mult. Câţi dintre noi nu spunem celor dragi o vorbă de duh, un vers,
ori o expresie a vreunui scriitor care a trudit la ea şi nu s-a ales cu nimic?!... Hai, Broscuţă, – se înveseleşte
instantaneu Mihai, lovind-o uşor cu palma peste coapsă – fugi înapoi la cireşe, că eu cobor să-mi continuu
somnul.
– Şi ce visai? – întreabă Diana, înfiorată – „plăcut?, neplăcut?”, nici ea nu-şi dă seama – de palma
care i-a lovit coapsa.
– Mă visam într-un vagon de clasa întâia, de-acela vechi, românesc, nu second hand nemţesc, şi
păzeam o broscuţă cuibărită sub haina mea...
Râzând ca de o glumă bună, Diana îşi reia locul printre crengile încărcate de atâta rod, că nici nu se
cunoaşte după ce culege pumn după pumn de cireşe. Ar vrea să arunce cu câţiva sâmburi în capul lui Mihai,
dar nu-l mai vede pe scară – îl descoperă întins pe spate pe o grămadă de iarbă cosită de câteva zile, dormind
cu pălăria – una nouă, dar tot chinezească, din pai de orez – acoperindu-i faţa. „S-a culcat la 3, ţâncii l-au
trezit în zori... N-ar trebui să întind nici eu coarda; să-l las să se odihnească...” Totuşi, Diana mai stă agăţată
cu un braţ de o creangă, să se poată întinde în siguranţă după cireşele din faţa sa. Când şi când, simte că o
fulgeră crâmpeie de amintiri despre alţi cireşi, dar nu se simte în stare să le reţină – fiecare tril al mierlei ori
chemarea rară a cucului, acoperită de zgomotul stolului de grauri aşezaţi pe crengile din vârf, pentru ca la
cea mai mică mişcare a ei să-şi ia zborul, o face să trăiască în prezent, îmbătată de durerea – „o simt, deşi
nu mă doare” – a palmei trase de Mihai peste coapsa ei şi de plăcerea cu care muşcă din carnea cireşelor
mari, scuipând ştrengăreşte sâmburii ţinuţi o clipă între dinţi. „Am să cobor cu o cireaşă ţinută între dinţi şi-
am să-i propun să muşte şi el – mi-ar plăcea să-i ating buzele... Doamne, ce dor mi-e de-un sărut lung!... Pe
el l-aş împărţi cu plăcere cu pictoriţa; la o adică, mi-aş face şi o saună finlandeză la subsolul vilei... Ce scenă
plină de viaţă!... Şi câtă eleganţă în gesturile celor două doamne când, înfrigurate de gerul polar, încep să se
dezbrace în anticamera saunei!...”, îşi surâde îndelung Diana. Rămâne secunde în şir nemişcată, privind
bărbatul întins pe spate: „Oare eu aş putea să am curajul să mă duc să mă întind lângă el? Ce poate fi urât
în asta? Noi punem haina urâtului pe multe dintre acţiunile noastre... Cine şi când – în ce viaţă – mi-a spus
asta? În viaţa de dinainte de iad...” Scapă cireaşa dintre dinţi, dar nu mai are chef să întindă mâna după alta.
„N-am dreptul să gândesc aşa despre sfârşitul lui Mituş – l-am iubit!... Şi n-aş permite nimănui să-mi strige
dacă s-a meritat... A fost opţiunea mea. El mi-a dat libertatea să aleg; şi l-am ales pe el...” Deasupra capului
său poposeşte iar stolul de grauri coborând pe crengile din vârf – se ceartă între ei sau îşi spun ceva pe limba
lor, sărind scurt de pe o creangă pe alta. Este de ajuns braţul Dianei mişcat puţin, că stolul pleacă imediat
spre alte grădini. „Oare ce-ar zice când s-ar trezi şi m-ar vedea întinsă lângă el pe grămada de iarbă aproape
uscată?”, stă mult pe loc, privindu-l cum doarme. „N-o să am niciodată dezinvoltura plină de feminitate a
prietenei flautistei românce, doamna aceea originară din Oslo, o norvegiană care dă culoare şi bun gust
întregului fragment de roman despre jocul din saună... Eu de ce n-aş fi asemeni ei?! Sunt sigură că reacţiile
lui Mihai ar fi aceleaşi cu ale bărbatului din roman; doar autorii se proiectează pe sine în cele mai...” Coboară
încet, atentă, scara, să nu facă zgomot, să ajungă lângă Mihai înainte de a-l trezi, dar ceva i se pare în
neordine. Speriată de durerea ce-i taie brusc mijlocul, Diana rămâne rezemată cu spatele de ultimele trei
trepte din aluminiu.
– Daniel dragule, ajută-mă! – strigă îngrozită că nu se mai poate mişca.
Mihai sare în picioare şi vine în fugă, îndesându-şi din mers pălăria pe cap:
– Broscuţă, ce-i cu tine, te-ai lovit?
Diana se uită în ochii bărbatului speriat, care a ajuns în faţa sa şi i-a luat mâinile într-ale sale; îi
surâde amar:
– Cred c-am să crăp... Burta...
Mihai se apleacă şi-i descheie primul nasture la pantalon, apoi trage puţin fermoarul în jos.
– N-am auzit să fi crăpat cineva mâncând cireşe – îi surâde. Hai şi te întinde puţin... – îi arată spre
locul unde a dormit el.
– Nu, nu; mă simt mai bine, dacă m-ai descheiat... Fundul mare al doamnelor... Şi mijlocul care
începe să se rotunjească... De grăsime, evident – încearcă Diana un surâs ironic. Mergem?
Braţul lui Mihai se îndoaie, astfel ca palmele amândouă ale Dianei să se agaţe de el. Păşesc încet
spre casă – Diana, pe cărarea din iarba încă înaltă; Mihai, pe alături, prin iarbă. În casă, Diana stă un timp
în baie, apoi revine mai fericită; „chiar credeam că voi crăpa...”
– Poftim aici, în camera mea de lucru; am un sertar cu medicamente. Cred că un Triferment ţi-ar fi
de folos.
Diana admiră îndelung camera: o icoană – „chiar o fi Grigorescu?!” – şi o candelă în colţul dinspre
Răsărit; sub icoană, o masă cu fotografii de familie în rame elegante sau de duzină, după caz. Îi reţine atenţia
poza unui tânăr în picioare, cu şapcă de elev pe cap – se poate citi emblema scrisă cu fir aurit: Liceul Internat
C. Negruzzi – Iaşi – lângă un gard de scândură, cu o mână atingând umărul mamei sale – o femeie cu o
privire blândă –, aşezată alături de soţul său, „tatăl lui Mihai, că au aceeaşi expresie a ochilor; zâmbetul cald
şi calm e-al mamei...”
– Părinţii tăi, desigur – atinge Diana fotografia cu vârful unui deget. În ce clasă erai aici?
– Terminam liceul. Poza e făcută în duminica Floriilor, înainte de a pleca la biserică. De Paşte nu
ne-au dat voie să ieşim din internat.
– Grigorescu? – întreabă pe negândite, indicând cu degetul spre icoană, doar ca să mai poată sta în
faţa fotografiilor.
– Da. Bunicul tatei a cumpărat-o dintr-un târg, pe vremea când viitorul mare pictor vindea iconiţe...
– vine răspunsul pe un ton calm al lui Mihai.
Diana rămâne cu privirea pe fotografii: „de tânărul ăsta – mai ales de zâmbetul lui calm; Doamne,
cum şi l-a păstrat!... – m-aş fi îndrăgostit şi eu...” Vede alături fotografia corului de la Ateneu, aceeaşi care
i-a arătat-o cândva doamna Stârcea; o fascinează pianista din prim-plan; „asta-i muza!... ea i-a servit de
modelul pentru doctoriţa ginecolog din romanul care mi-a marcat tinereţea...” Simte că o doare capul, şi-l
aminteşte pe bărbatul de lângă ea, îmbrăcat ca un mare diplomat, ducând-o cu eleganţă de prinţ pe bătrâna
regină mamă – sau bunică – la braţ până în sala cinematografului – „ce frumos au îmbătrânit amândoi!... Ea
i-a dedicat fragmentul pentru oboi şi pian – răscolitor, ca un poem de iubire, în care oboiul este cel ce
conduce linia melodică –, el a imortalizat-o în capitolul central din Parfum de mamă; păcat că n-am citit
încă romanul; aş fi putut să-l provoc la o discuţie, dar aşa...” Privirea ei se opreşte pe o altă ramă elegantă,
încadrând fotografia lui Mihai, la braţul unei tinere abia coborâte de pe treptele Facultăţii de Drept din
Bucureşti, unde s-a ţinut ceremonia – de fapt, poza colectivă de absolvire; o recunoaşte uşor pe Cristina,
procuroarea care i-a închis dosarul lui Daniel; „sigur, Mihai, exasperat de tam-tam-ul făcut cu uciderea
trofeului păstrat pentru vreun bogat al lumii, i-o fi trasat sarcină fiicei – chiar ea mi-a spus-o, pe ocolite”.
Alături, într-o ramă identică, Mihai este împreună cu mai mulţi absolvenţi ai unei facultăţi – „pare a fi
Facultatea de Medicină din Cluj” –; cel care stă de-a dreapta lui, ţinut cu eleganţă pe după umeri de Mihai,
i se pare cunoscut, „parcă l-am văzut ieri-alaltăieri, aşa mi-i de cunoscută privirea asta frumoasă, uşor şireată
– dar nu e fiul lui, sigur!, n-au nici o trăsătură comună...” În alte poze, Mihai este împreună cu o doamnă
exagerat de frumoasă, ca o prinţesă – impresie creată şi de aerul sfidător şi privirea nepăsătoare, aruncată
de femeie într-o parte, peste capetele tuturor. Între ei, timidă, stă o elevă de şcoală primară, cu braţele
încărcate de cărţile primite ca premiu şi o coroniţă din trandafiri roşii, mare cât o roată de maşină, pe capul
ei, că abia i se mai zăreşte obrazul; „asta o fi fetiţa pentru care a cumpărat gumiţele cu surprize în Gara de
Nord” îşi zice Diana, dar nu are curaj să-l întrebe; poza de la Ateneu a doamnei Vlada ajunsă la apogeu şi
compania acelei femei mândre, cu aer suveran au indispus-o; „cum să fi căutat el la cămin ori la facultate o
biată studentă pornită la drum aşa subţire – «şi fiică-mea ar fi ieşit din casă mai îmbrăcată» –, când plecase
de ceva timp din braţele doamnei Vlada şi se căsătorise cu o aşa mândreţe de femeie, despre care se exprima
doamna mea?!, care-i dăduse pentru drum sendvişurile de a doua zi ale copiilor: chiftele din inimă de vită
cu cartofi, între două felii de pâine uscată – poate singura mâncare din casă, că eu, studentă care mânca la
cantina studenţească, nu cunoşteam adevărata înfometare la care ajunseseră românii...” Abia mai are ochi
pentru rafturile înţesate cu dicţionare, o comodă cu o combină muzicală pe ea, stativ pentru discurile de
vinil, casete audio şi CD-uri, patul mare, cu lenjeria în dezordine, cum l-o fi lăsat Mihai când a fost strigat
de copii dimineaţă, un televizor mare, vechi de vreo 4-5 ani, de penultima generaţie, aşezat la picioarele
patului iar la peretele opus patului, sub fereastră, masa de lucru: un calculator, paharul cu creioane mecanice,
foi răzleţe şi trei radiere consumate deja pe jumătate.
– Aici – trage Mihai un sertar.
– Ia să văd ce medicamente ţi-a prescris profesorul Dobre...
– Aici – este deschis un alt sertar, în care stau ordonate cutiile cu medicamente.
– N-a fost deloc zgârcit Dobre... – clatină Diana capul a mirare.
– Să vezi lista recomandărilor: un şir lung, de două pagini; fiecare rând începe cu nu.
Râd amândoi. Când Diana pune mâna pe cutiuţa cu Triferment, Mihai se grăbeşte să-i aducă un
pahar cu apă.
– Un pahar de vin? Dar unul cu ţuică de pere? – o întreabă iar când primeşte semnul capului mişcat
vehement a refuz, insistă: Să pun masa?
– Chiar vrei să crăp? – îi surâde cu o uşoară urmă de dojană în glas Diana. Te superi dacă mă întind
puţin?
– Să-ţi aduc un halat al Cristinei, că pantalonii te strâng la burtă.
Devenită docilă, Diana acceptă:
– Măcar un ceas, apoi plec, să ajung pe ziuă în Bucureşti... – spune şi se cuibăreşte în pat cu aerul
unei fetiţe cuminţi, grăbită să se culce.
Bagă nasul în pernă, culcată tot pe partea stângă, ca ast’ noapte, acceptând bucuroasă gestul grijuliu
al lui Mihai de a o acoperi până spre umeri – „în casele de ţară e răcoare” – cu pătura înfăţată într-un cearşaf
de finet alb, nou, cu dungile de la călcat încă evidente, semn că a fost folosit o noapte ori două. Nici nu ştie
dacă Mihai a ieşit din încăpere – liberă de orice gând, bucuroasă că nu-şi mai simte burta umflată, adoarme
imediat; un somn profund, de om istovit, fericită că poate dormi fără nici o grijă, într-o linişte deplină, de
după-amiază de iunie, cu adiere de parfum de iasomie intrată odată cu aerul tare pe ferestrele lăsate larg
deschise. „Nene Mihai, unde le punem?”, aude întrebarea sonoră a unui băiat. „Ssst!... Acolo, pe cerdac...”,
i se pare că percepe şoapta lui Mihai. A înţeles din prima clipă unde se află. „În patul acesta a dormit el... –
îşi zice, întinzându-se alene. De-aceea mă simt atât de bine... iar cearşaful aceasta este cel mai moale şi
pufos pe care l-am simţit vreodată...”, îşi pipăie Diana coapsele dezgolite de poalele capotului „domnişoarei
procuror”, rămase goale în atingerea cearşafului – „dar nu-i cearşaf!”, sare ea în capul oaselor. Îşi priveşte
speriată picioarele...
– Mihai! – strigă din răsputeri, ca în faţa unei vedenii, ţinându-şi mâinile ridicate puţin deasupra
genunchilor.
– Doamna Diana, ce-i? – intră în cameră, aproape smulgând uşa din balamale, Mihai. Ce-ai văzut,
vreun şoricel? Imposibil; am un aparat cu unde magnetice în priză... Ce-i? – coboară el tonul, derutat de
indexul drept al Dianei, tremurând îndreptat spre picioarele ei.
– Ce-i asta, de unde a apărut? – articulează cu greu întrebarea vocea sugrumată a Dianei.
– Aaaa... – începe să râdă Mihai, aşezându-se pe marginea patului cu aerul împăciuitor al tatălui
venit să liniştească pe copilul speriat prin somn. Ce să fie, Broscuţă? – îi mângâie obrazul părinteşte cu toată
palma. E şuba mea de şantier, că Monel n-a mai vrut-o; i-au semnat lichidarea fără să mai predea hainele de
protecţie. Când s-a închis Săvineştiul, noii patroni n-au fost interesaţi de nimic: hainele de protecţie de pe
inventar, cărţile împrumutate de la bibliotecă – şi ce bibliotecă tehnică!; au încărcat-o în trei camioane şi-au
dus-o la topit, la fabrica de mucava –, nici măcar sculele ori aparatele de măsură de pe inventarul
specialiştilor nu le-au solicitat. Voiau să ne vadă plecaţi odată, să poată ei tăia totul şi vinde la fier vechi:
mii şi mii de tone de oţel inox de cea mai bună calitate; pariez că măcar jumătate din aparatura nouă din
clinica ta este din oţelul de la Săvineşti. Ai dormit bine?
– Dacă ştiam cu ce sunt învelită, dormeam până mâine.
– Atunci, te las să-ţi continui somnul...
– Nu, nu; nici vorbă! – se agită Diana. Aoleu! Dorm de trei ore... Trebuie să plec! Încă mai am timp
să merg pe zi – spune pe un ton hotărât, pregătindu-se să coboare din pat, dar nu înainte de a rămâne singură
în cameră, că-şi simte picioarele goale sub şuba lui Mihai.
Cât Diana stă în baie, apoi în camera de curat unde şi-a lăsat rochia, să se pregătească de plecare,
Mihai cere cheia maşinii să pună în portbagaj lădiţele cu cireşe culese de băieţii unui vecin.
– În bucătărie, am pregătit masa – face el invitaţia.
– Nu, Mihai; dar o cafea voi bea cu plăcere – acceptă Diana, retrăgându-se în bibliotecă. Îţi
mulţumesc pentru dimineaţa aceasta minunată oferită! – spune ca un toast când ia ceşcuţa cu cafea.
– Eu, pentru după-amiaza aceasta coborâtă parcă din romanele mele – toastează şi Mihai cu o ceşcuţă
identică, dintr-un porţelan străveziu, care lasă să se observe caimacul gros al cafelei preparate la nisip, într-
un ibric vechi, de alamă, mult prea burtos, „cum numai la doamna Vlada am mai văzut”, gândeşte Diana.
– Coborâtă din romanele tale... – repetă ea, privindu-l iscoditor –, cum adică? Ce, n-oi fi eu, în
realitate, singura doamnă care se bucură de confortul acestui balansoar... De ce surâzi? – întreabă Diana,
derutată de zâmbetul mai degrabă trist decât ironic al lui Mihai.
– Ştii, Diana...
– Te rog! – face doamna un gest ferm de stăvilire, dar încărcat de eleganţă. Pentru tine sunt Broscuţă;
sună, în auzul meu, mai frumos decât ţi-ai putea închipui... Te rog!... – îl invită să-şi reia ideea.
– Hmm... De... de multe ori m-am gândit la... la omenescul unor mari scriitori: Dumas-tatăl, spre
exemplu. A creat în paginile sale atâtea femei celebre, nemuritoare, regine, prinţese şi atâtea şi atâtea
splendori... În viaţa de zi cu zi, a făcut un copil cu o croitoreasă. Oare n-a avut acces la graţiile acelor
splendori, că urât nu era, dimpotrivă; sau splendorile erau doar numai – ca şi cele de astăzi şi din alte vremuri
– pentru cei cu bani, cu putere sau cu demnităţi în societate, unde, chiar şi un scriitor, oricât de talentat, este
ţinut afară, la uşa de intrare?
Diana încearcă să râdă – o face, însă, mult prea stângaci, că deja cafeaua îşi varsă puţin caimac pe
farfurioară; „îmi bate obrazul că am fost căsătorită cu un academician mai mare decât mine cu 21 de ani?!”
– Te superi dacă nu pot savura minunea aceasta de cafea şi o beau mai repede? – întreabă,
străduindu-se să-şi menţină rostirea elegantă a vorbelor. Trebuie să plec... Trebuie! Vreau să mă opresc şi
la Mausoleu, să aprind o lumânare; aşa se cade...
– Zău?! – se bucură Mihai. Broscuţă, chiar mi-ai înseninat după-amiaza. Şi eu o fac de fiecare dată
când trec pe la Mărăşeşti, şi nu cred că numai pentru că bunicul meu, străbunicul, un frate de-al tatei, şi alţii,
mulţi la număr din viţa Vlădenilor, şi-au lăsat oasele pe câmpurile de luptă... Mărăşeşti are o rezonanţă cu
totul specială în amintirea mea. Uneori, când scriu, ori când mă apuc de un nou roman, îmi răsună în cap
două cuvinte ciudate, citite cândva: „Noi, păduchioasele”.
Diana scapă din mână ceşcuţa golită deja, iar puţinul caimac de pe farfurioară îi picură pe vârful
pantofilor.
– Imediat... – se grăbeşte Mihai să aducă un prosop. Bine că n-ai pătat rochia... Ba nu, e foarte rău.
Dac-o pătai: vrând-nevrând, rămâneai aici până mâine, să se usuce... Scuză-mă, am glumit – saltă din umeri
când întâlneşte privirea încruntată a Dianei aruncată spre el ca o replică violentă.
– Te rog! – vede el imediat ceaşca întinsă cu o mână sigură, ca o scuză timidă. Mai ai puţină cafea?
– insistă Diana.
Mihai ia ibricul de pe tava pusă pe măsuţa mutată mai într-un colţ şi umple ceşcuţa doamnei care,
după felul în care îl priveşte, îi dă de înţeles că ar vrea să ştie mai multe; „şi de ce nu i-aş spune?!, abia mai
stau în compania ei – n-aş mai lăsa-o să plece...”
– Chiar aşa, Broscuţă, – o face Mihai atentă, încurajat de tonul ei şi arată spre cafeaua din mâna sa
– mă gândesc s-o răstorn, ca din greşeală, pe poala rochiei tale, să trebuiască să stai aici până mâine, să se
usuce. Am un detergent foarte bun. Ce zici?...
– ...Că pălmuiesc la fel de bine şi cu stânga, şi cu dreapta...
– ...Iar eu aş săruta oricare palmă, să nu te mai usture. Invitaţia este să dormi la mine – accentuează
vocea lui Mihai cuvântul la, să înţeleagă femeia că nu este vorba de cu mine.
Înghiţind în sec – „lua-te-ar naiba!; altul care ştie să te joace din vorbe...” –, Diana se sustrage
dialogului, preocupându-se de ceşcuţa de cafea din mâna sa, admirând-o îndelung: „de pe vremuri,
cumpărată de la un evreu din Roman, care pleca în Israel, că mama avea gust... nu şi posibilităţi... copii de
crescut; familia mea trecută mereu la chiaburi de autorităţi; dările către stat dublate...”, aude şoapta lui Mihai
– ca imediat privirea ei, ridicată cu severitatea profesoarei la examenul cu studenţii, să ceară reluarea ideii:
– A, da... – zâmbeşte molcom Mihai. Eram student. Prietenul meu Avram lucra la Revista
Amfiteatru, ţinea rubrica Poşta redacţiei. Eu publicasem nişte poezii, ca orice moldovean... Îi propusesem
şi ceva proză, dar Matei strâmba din nas. „Uite, măi, talent aici”, mi-a dat el într-o zi să citesc vreo 3-4
pagini dactilografiate. Erau ale unei eleve; o povestire a unei excursii cu şcoala făcută la Mausoleu cu prilejul
primirii cravatei de pionier. Propoziţii scurte, percutante; o frază mai lungă, în care autoarea îşi închipuia
cum statuile prind viaţă în nopţile cu lună plină şi ţin sfat... Superb! Ideea statuilor care prind viaţă în nopţile
cu lună plină m-a obsedat mult timp. Dar când am citit povestirea, Matei, încă de pe atunci un bun
diagnostician al scriiturii literare, de-aceea n-a încăput decât cu greu la o catedră privată, mi-a ţinut prima
lecţie: „Uită-te la copila asta: instinctiv, a ştiut cum să-şi încheie povestirea: eram noi, păduchioasele. Atât.
Nimic triumfalist.” Apoi amicul meu mi-a adus o capodoperă, Bătrânul şi marea, arătându-mi să citesc
finalul, când Santiago, istovit de lupta cu peştele prins şi cu rechinii din jur, se culcă şi adoarme vegheat de
un puşti: „...iar puştiul stătea lângă el şi îl privea. Bătrânul visa lei.” Două săptămâni la rând, prietenul meu
jubila că va putea lansa o tânără talentată, publicându-i la loc de cinste povestea. Apoi, a început să bea tot
mai mult: fusese anchetat că vindea prin cămin lucruri cumpărate de la nemţii din Vest veniţi pe litoral iar
de la revistă fusese dat afară, pentru că, fiind responsabil de număr, îndrăznise să pună în pagină o povestire
din care reieşea clar că în orfelinatele noastre copiii au păduchi. Tot tirajul fusese topit iar revista refăcută,
cu câteva poezii în locul povestirii. Pentru mine, povestirea aceea, citită atunci, a însemnat adevăratul start
în literatură: ideea statuilor care prind viaţă în nopţile cu lună plină am dezvoltat-o într-o piesă de teatru, cu
care am bătut pe la uşile tuturor secretariatelor literare ale teatrelor bucureştene, până şi la teatrul de copii.
Promisiuni. Dar astea au contat; au contat enorm, că toţi m-au îndemnat să continuu să scriu... Iar când m-
am aventurat în proză, îmi aminteam de rotunjimea povestirii acelei fetiţe şi de finalul atât de expresiv: eram
noi, păduchioasele...
– Şi piesa de teatru? – întreabă Diana cu glasul şoptit.
– S-a pierdut pe drum şi în timp. Dar a însemnat foarte mult; m-a îndârjit; a dezvoltat în mine ceea
ce-mi plăcuse cel mai mult în teatru: tânărul răzvrătit. Puteam fi unul dintre tinerii furioşi ai teatrului
românesc, cu o piesă a mea intrată în repetiţii la patru teatre mari din Bucureşti şi provincie, dar a căzut cu
scandal în vara lui ’71, după întoarcerea lui Ceauşescu din China, când a început şi la noi revoluţia culturală
de sorginte maoistă. Să-ţi mai torn cafea?
– Nu, mulţumesc! Te superi dacă vreau să plec? – întreabă Diana, privind aiurea şi cu gândurile
rătăcite, dar cu o atitudine parcă ar vrea să fugă.
– Da – răspunde molcom Mihai.
Doamna din faţa sa nici nu i-a auzit răspunsul şi, punând farfurioara cu ceşcuţa goală pe pervazul
lat al ferestrei, lângă ghiveciul unui crin imperial înflorit, se ridică din balansoar cu o încetineală însoţită de
gesturi mult prea senzuale, debordând de feminitatea cu care îşi trece palmele de la mijloc în jos, până la
poala rochiei, să fie sigură că-i în ordine orice cută. Păşeşte mândră pe lângă peretele plin cu cărţi, – „nici
măcar nu l-am rugat să-mi arate cărţile lui tipărite; cred că are vreun raft pe aici; dar nici el n-a avut bunul
simţ să-mi ofere vreo carte cu autograf...” –, nimereşte pe dibuite mânerul uşii, că privirea i s-a înceţoşat
din nou – „de ce mi-a povestit toate acestea?! Ştie, oare, mai mult?” – şi coboară cu atenţie treptele
pridvorului, grăbindu-se să urce mai repede la volan.
– Diana, de ce aşa?! – aude întrebarea lui Mihai – parcă ai fugi...
– Nu pot, Daniel, nu pot, trebuie! Deja e mult prea târziu – clatină Diana capul cu îndârjire, ambalând
cu putere motorul, în timp ce maşina se mişcă încet, înapoi, ameninţând să lovească porţile.
– O clipă, o clipă, să-ţi deschid porţile – îi strigă Mihai, speriat de graba femeii.
În oglinzile retrovizoare, Diana vede în spatele maşinii porţile mari deschise larg iar pe Mihai, în
mijlocul drumului, privind într-o parte şi-n alta, să se asigure că nu vine vreo maşină. Ajunsă pe podul cu
capetele din ciment nevăruite, Diana trage cu putere de volan în stânga, pornind spre mijlocul satului cu
spatele înainte. Opreşte, manevrează schimbătorul de viteză şi pleacă în trompă spre ieşirea din sat. Retras
pe marginea stângă a şoselei, chiar lângă şanţul de scurgere a apei de ploaie, Mihai îi face semne insistente
să oprească. „Ăsta, măcar, n-o să-mi mai spună că ne desparte Styx-ul ori Rubiconul”, gândeşte cu tristeţe
Diana, călcând cu ciudă frâna în ultima clipă, că se aud cauciucurile scrâşnind pe asfalt, iar maşina se opreşte
cu portiera din stânga chiar în faţa lui Mihai. „Îl omor! Noaptea asta îl omor! Dacă-mi deschide portiera să
cobor, îl las pe el să bage maşina în curte iar eu îl aştept pe patul în care am dormit acoperită cu şuba lui. Îi
spun s-o aducă din nou, să ne acoperim amândoi şi-am să-l sărut până îl las fără buze, să nu-i mai reuşească
vreodată surâsul ăsta puţin ironic şi mai mult trist, cu care mă priveşte... c-am ameţit deja!”
– Spune-mi, Diana, – îl aude când ea, instinctiv, apasă comanda de coborâre a geamului portierei –
spune-mi, te rog, cum îl cheamă pe tânărul care te-a condus atunci noaptea la gara din Piatra Neamţ?
– Alex. De ce? – face Diana ochii mari.
– Aşa... – îşi accentuează Mihai surâsul.
– Te rog!... – insistă Diana.
– Curiozitatea... Drumurile noastre s-au intersectat de două ori şi de fiecare dată... Alex nu te merita;
mi-am dat seama că ai plecat de la el în miez de noapte plină de o mândrie născută din umilinţă; probabil
familia lui nu te-a vrut – se cunoştea că veniseşi în Piatra cu maşina lui Alex; prea erai elegantă, dar subţire
îmbrăcată. Acum suferi din nou, se cunoaşte. Măcar te merită? – se simte Diana străpunsă cu privirea blajină,
dar atât de luminoasă a lui Mihai; „nu l-am meritat eu!”, ar vrea să-i strige din adâncul sufletului, dar nu
poate decât să se lase captivă privirii lui Mihai şi să se blesteme că a apăsat frâna. Păcat! Păcat că n-ai
rămas... – îl aude pe Mihai oftând, cu privirea aruncată într-o parte iar Diana simte că s-a eliberat din capcana
ochilor care au subjugat-o odată cu surâsul trist aşternut pe buzele bărbatului care continuă pe acelaşi ton
care a adormit-o ast’ noapte: Înainte de culcare – poate nu te-aş fi lăsat să dormi singură, să nu te sperie
vreun şoricel, ori coada Chiorului lovind când şi când uşa de la intrare – te-aş fi invitat să ascultăm un
concert. Alex este prea de demult, dar pe cel de acum, cu două-trei secole în urmă, l-aş fi provocat la duel.
Astăzi... te rog să-i transmiţi, chiar şi în gând, salutările mele.
– Cui?! – face o figură de om derutat Diana.
– Lui Daniel.
– Deci ştii! – strigă ca scoasă din minţi Diana. De la cine ştii despre Daniel.
– De la tine – răspunde Mihai calm, învăluind-o în surâsul devenit mai degrabă protector şi amuzat,
decât ironic. Ieri, o dată, la telefon, şi astăzi, de două ori, mi te-ai adresat cu Daniel. Drum bun, Broscuţă!
Şi te rog, când ajungi acasă, dacă nu-i complicat, dă-mi un telefon, să ştiu c-ai ajuns cu bine...
Diana înghite în sec – nici ea nu-şi mai dă seama dacă a murmurat un la revedere ori nu – şi
eliberează ambreiajul apăsând acceleraţia. Pornite în trombă, roţile late ale maşinii mari şi puternice aruncă
în urmă praful drumului amestecat cu pietricele, ridicând un nor gros între ea, doamna plecată în grabă, şi
el, scriitorul rămas pe marginea şanţului.