You are on page 1of 23

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI

MEDICINA VETERINARA
Regele Mihai I al Romaniei, Timisoara

Fenomene de transfer
Referat:Transferul de substante dintre celula(mediul
intracelular) si mediul extracelular

Stancioiu-Balaci Laura

Facultatea de Horticultura si Silvicultura


Specializarea:Inginerie genetica
Anul I
SCHIMBURILE CELULARE
Schimburile celulare
Una din functiile de baza ale membranei plasmatice este realizarea schimbului de
substante si energie intre celula si mediul extracelular. Prin membrana plasmatica patrund
continuu in celula molecule, ioni si apa si sunt eliminati la exterior produsi finali de
catabolism si produsi de secretie.

Schimbul permanent intre celula si mediul exterior este posibil, datorita faptului ca
membrana celulara este permeabila. Dar permeabilitatea ei este selectiva, in sensul ca nu
toate tipurile de substante pot strabate sau strabat cu aceeasi usurinta bariera membranei.

Datorita metabolismului, celula reuseste sa-si mentina un nivel ridicat,


aproape constant, al energiei interne, o stare stationara, desi schimbul de materie este permanent.

Mediul extracelular. Pentru organismele unicelulare (protozoare) este un mediu


apos cu compozitie si concentratie cuprinse intre aceea a apei dulci si cea a apei sarate, iar
pentru organismele pluricelulare (metazoare) este un mediu lichid apos numit plasma
interstitiala, care constituie mediul exterior al celulei, cu o compozitie foarte constanta.

Acest mediu extracelular prezinta cateva caracteristici fizico-chimice impor-tante


pentru viata celulelor. Este un mediu apos, avand rol de stabilizator termic, fiind sediul
reactiilor chimice celulare fundamentale (hidrolizele si oxidarile) avand proprietati fizice
speciale (transparenta fata de lumina, tensiune superficiala ridicata). Constituie un mediu
oxigenat, avand o anumita presiune atmosferica (1 - 1000 atmosfere), o concentratie
osmotica ridicata, un echilibru ionic si un pH ce oscileaza intre anumite limite (largi la
animalele inferioare, 4,8 - 8,2 la amoeba; restranse la animalele superioare; 7,0 - 7,8 la om),
precum si un anumit regim termic (intre +10 si +45C)

Mediul intracelular. Mediul din interiorul celulei nu este niciodata in echilibru cu


lichidul extracelular. Viata celulara are nevoie de schimburi continue cu mediul exterior
(aport nutritiv si eliberare de deseuri metabolice).

Fata de mediul extracelular, lichidul intracelular are o concentratie mai scazuta in


Na+ si Cl- si mai ridicata in K+, PO43- si diversi anioni organici. Diferentelor de concentratii
ionice le corespund si diferente de potential electric, intre interiorul membranei
(electronegativ) si mediul extracelular (electropozitiv).

Permeabilitatea celulara. Este o insusire fundamentala a celulelor determinata de


compozitia si structura materiei vii. De o parte si de alta a membranei peri-plasmatice exista
diferente de concentratii ionice si de potential electric (gradiente). Membrana trebuie sa
functioneze astfel incat elementele nutritive sa intre in celula, iar produsii de catabolism sa
iasa cu multa usurinta, in timp ce substantele indispensabile functionarii sistemului celular
(idiogene) sa nu o traverseze decat cu mare greutate.

Permeabilitatea este strans legata de activitatea metabolica a intregii celule. Ea


este selectiva (diferita pentru diverse substante), dinamica (variaza de la un moment la altul)
si functie de schimbarile care survin in mediul extracelular sau in metabolismul celular.
Dinamica fiziologica a permeabilitatii celulare este extrem de complicata. Conceptiile
curente asupra permeabilitatii se bazeaza pe teoria de membrana, care considera ca principala
rezistenta la patrunderea in celula a substantelor din mediul extracelular este localizata la
suprafata membranei periplasmatice, de compozitie lipoproteica. Acestei teorii i se
opun teoria sorbtiei, teoria biostructurii etc.

Importanta cunoasterii permeabilitatii consta in intelegerea influentei modifi-catoare


a mediului exterior asupra animalelor, precum si in explicarea unor fenomene functionale
(fenomene de bioelectricitate, excitatia si conducerea ei, transmisia sinaptica, procesele de
secretie si de excretie la nivelul intestinului si al rinichilor). Pe plan practic, se poate explica
astfel modul de actiune al medicamentelor, hormonilor, altor substante biologic active,
precum si a pesticidelor, asupra organismului animal.

Permeabilitatea selectiva a membranei celulare depinde de o multitudine de factori: de


tipul de celula, pH, timp, solubilitate, concentratia substantei dizolvate, coeficientul de
partaj (raportul concentratiilor dintre solventi), dimensiunea moleculelor care strabat
membrana (cu cat sunt mai mari, sansa este mai mica; Na+ patrunde mai greu decat
K+ etc.), de gradul de ionizare sau de disociere (cu cat sarcina electrica a unui ion este mai
mica are sansa mai mare de a patrunde in celula, cationii monovalenti vor intra mai usor decat
cei bivalenti), de prezenta ionilor nedifuzabili (proteinele protoplasmatice disociate nu pot
difuza prin membrana celulara) si de metabolismul celular (intensificarea lui faciliteaza
permeabilitatea plasmalemei).

Mecanismele permeabilitatii celulare. Se deosebesc doua categorii de forte care


asigura trecerea substantelor prin membrana periplasmatica:

- forte pasive, care nu necesita cheltuiala de energie, cum sunt: gradientul de concentratie,
diferentele de potential electric, structura membranei periplasmatice care franeaza
miscarea substantelor si

- forte active, consumatoare de energie celulara, ca difuziunea facilitata si transportul activ.

Trecerea apei si a moleculelor solvite prin membrane in ambele directii (din care una
este prioritara) se numeste flux transmembranar, ale carei marime este functie de proprietatile
membranei conferite de structura.

Fluxul transmembranar net este suma algebrica a celor doua fluxuri opuse (intrare si
iesire) ca directie. In fluxurile transmembranale, intre spatiul intra- si extracelular exista trei
relatii posibile: a) fluxul de intrare este mai mare ca fluxul de iesire (influx), b) fluxul de iesire
este mai mare decat cel de intrare (eflux), c) cele doua fluxuri sunt egale (stare de invarianta).

Transportul pasiv. Se datoreste agitatiei moleculare termice a moleculelor de apa si


de solviti, exprimata ca diferente de concentratie. In termeni termodinamici, transportul
pasiv este definit ca procesul de transport in care sistemul nu pierde energie libera.

Principalele sale caracteristici sunt: a) este guvernat, in exclusivitate, de legile fizico-


chimice si se desfasoara in sensul pantei gradientilor de concentratie, osmotic si electric, b) nu
necesita consum de oxigen si nici de energie, c) se desfasoara pana la egalizarea
gradientilor. Procesul este total reversibil, iar deplasarea moleculelor de substanta dizolvata
poate avea loc in orice directie in functie de concentratia relativa a substratului in cele doua
compartimente. Trecerea solvitilor si a apei prin membrane conform pantei gradientului de
concentratie se numeste difuziune, iar cand in acelasi conditii trece exclusiv apa se
numeste osmoza.

Difuziunea. Consta in trecerea apei si solvitilor de la mediul mai concentrat spre cel
mai putin concentrat, mentinandu-se pana la egalizarea concentratiilor. Cantitatea transportata
prin difuziune scade cu patratul distantei de la sursa, explicand astfel de ce celulele sunt asa
de mici. Fluxurile prin membranele celulare se fac prin canale cu diametrul de 3-7 . Pentru
acelasi cation, s-au identificat canale de difuziune rapida, respectiv lenta. Membranele
celulare sunt strabatute de molecule cu greutatea moleculara 5.000. Dupa nastere, in primele
24 ore, epiteliul este permeabil si pentru molecule mai mari, cu greutatea moleculara 700.000
(imunoglobuline colostrale). In anumite stari ale celulei, canalele de difuziune pot fi inchise.
Intre endoteliile capilare se pot gasi fenestre, care permit trecerea moleculelor cu greutate
moleculara de circa 40.000 din circulatie in spatiile intercelulare.

Exista difuziuni echivalente in sens opus, care se numesc difuziuni de schimb. De


exemplu, perechea anionica Cl- si HCO3- sunt parteneri de difuziune in eritrocite. De
asemenea, exista si o difuziune mediata. Ea consta in faptul ca unele molecule polare
(aminoacizi si glucide) au o viteza de flux diferita de cea vizibila prin difuziune, datorita unor
molecule membranare mobile numite transportori (carriers). Difuziunea mediata (fig.
nr. 3.19.) se caracterizeaza
prin: specificitate (transportorii
pentru aminoacizii monobazici nu
transporta aminoacizi
bibazici), saturatie (numarul de molecule
transportate in unitatea de timp este limitat
de numarul transpor-torilor
membranari), competitie (prezenta concomite
nta a doua molecule care au acelasi
transportor provoaca o inhibitie reciproca;
fixarea ambelor molecule este cantitativ
inferioara fixarii unui singur tip molecular)
si facilitare (existenta unor transportori-
facilitatori care grabesc viteza de deplasare a

unor substante).

Principalele sisteme de transport pasiv


din celulele animalelor superioare sunt transportul de glucoza din eritrocitele umane (unul din
cele mai cunoscute sisteme, care favorizeaza transportul glucozei in sensul descresterii
gradientului de concentratie a glucozei si transportul de ATP-ADP din membrana
mitocondriala prin difuziune de schimb).

Osmoza. Deplasarea spontana a apei printr-o membrana ce separa doua


compartimente lichide, in sensul gradientului de concentratie a apei, poarta numele
de osmoza. Apa se va deplasa din compartimentul cu concentratie mica de solvit (mare de
apa) spre compartimentul cu concentratie mare de solvit (mica de apa).
Presiunea osmotica a unei solutii este definita ca presiunea necesara pentru a opri
miscarea apei prin membrana care separa cele doua compartimente

Daca in compartimentul cu concentratie ridicata in solvit (redusa de apa) se exercita o


presiune hidrostatica superioara presiunii osmotice, se realizeaza ultra-filtrarea (miscarea
apei in sens invers osmozei), asa cum se intampla la nivelul glomerulului renal.

Transportul activ. Acest termen a fost introdus de Overton (1895),


definind capacitatea celulei vii de a-si mentine diferente de concentratii intre citoplasma si
mediul extern, in cazul substantelor difuzabile prin membrana. El este propriu tuturor
celulelor, fiind o caracteristica definitorie a materiei vii (fig. nr. 3.20.).

Caracteristicile esentiale ale transportului activ. Mecanismul transportului activ este


confirmat de o serie de experiente care nu pot fi explicate numai prin interactiunea fortelor
pasive Asa sunt miscarea unui ion impotriva unui gradient de potential electrochimic sau a
unei substante in sensul gradientului electrochimic, dar cu o viteza mai mare decat aceea
determinata de legea a doua a termodinamicii.

Sintetizand, caracteristicile
esentiale ale transportului activ sunt: a)
se desfasoara, in general, contra pantei
gradientilor; b) necesita consum mare
de energie, dependent de energia
metabolica; c) se realizeaza prin
intermediul transportorilor
membranari, d) are o viteza mare de
desfasurare in sens unidirectional;
e) conduce la denivelari

termodinamice.

Functiile sistemului de
transport activ. Acest sistem inde-
plineste mai multe functii, care ii confera o importanta biologica extrem de mare pentru
celula. In primul rand, impiedica difuzia in afara celulei a metabolitilor celulari, dintre care
cei mai multi sunt ionizati. Apoi, celula utilizeaza mecanismele transportului activ
pentru a extrage din mediul exterior substantele necesare - in primul rand substantele
combustibile si nutritive esentiale, cum sunt glucoza si aminoacizii, dar si pentru a elimina la
exterior produsi de excretie si de secretie. In felul acesta, celula isi poate imbogati interiorul
cu elemente care in mediul exterior se afla in concentratii infime (microelemente) si, totodata,
este capabila sa-si apere mediul sau interior de posibile invazii de ioni, care la exterior se
gasesc in concentratii mari. Drept urmare, transportul activ participa la mentinerea starilor
metabolice stationare din celule, prin capacitatea lor de a mentine relativ constanta
concentratia interna a substantelor organice nutritive si a metabolitilor, in ciuda fluctuatiilor
de compozitie a mediului intern. El mentine, de asemenea, constanta si optima concentratia
interna de electroliti anorganici, in special de K+ si Ca2+, ceea ce este esential pentru reglarea
multor activitati intracelulare importante. Mai mult, el ajuta si la mentinerea relatiilor
osmotice dintre celula si mediul inconjurator si, ca urmare, la mentinerea volumului
celular. Sistemele de transport activ sunt implicate in transmiterea informatiei de catre
sistemul nervos, ca si in ciclul excitare-relaxare al tesutului muscular. Totodata, participa si
la activitatea de absorbtie a epiteliului intestinal, precum si la functia secretoare a
rinichiului. In sfarsit, cercetarile au mai sugerat rolul transportului activ in transformarea
energiei, in transferul de electroni in energia chimica a ATP in timpul fosforilarii oxidative si
al fotosintezei.

Energetica transportului activ. Pentru a transfera o solutie de o anumita concentratie


intr-un compartiment in care
concentratia ei este mai mare, deci
impotriva gradientului de
concentratie, este nevoie de
un aport de energie libera. Cum
sistemele transportului activ se
desfasoara, in principal, contra
pantei gradientilor, aceste sisteme
au nevoie de un aport de energie
libera, rezultata din metabolismul
celular. De aceea, sub aspect
termodinamic, transportul activ
poate fi definit ca o deplasare
consumatoare de energie a unui
metabolit sau a unui ion anorganic
printr-o membrana contra unui
gradient de concentratie (fig.
nr. 3.21.). Acest gradient
de concen-tratie reflecta asimetria
distributiei electrolitilor si
neelectrolitilor de o parte si de alta
a membranelor. Rezulta ca
transportul activ este una dintre
principalele activitati consumatoare
de energie ale celulei. In tesuturile
specializate, cum este rinichiul, in
transportul activ se consuma pana la
70 % din energia metabolica
accesibila.

Energia care se cheltuieste in transportul activ poate fi calculata dupa formula:

G = RT ln C1/C2

unde G = energia libera (lucrul mecanic), cheltuita pentru transportul unui mol de
substanta contra gradientului de concentratie; C1 = concentratia mare; C2 =
concentratia mica; R = reflecta dimensiunea moleculelor/ionilor si vascozitatea
mediului; T = temperatura absoluta. Deci, necesitatile de energie sunt determinate
de marimea gradientilor. Ecuatia pentru energia libera a unui proces activ de
transport este complexa, deoarece exista doi gradienti - unul de masa si altul de
incarcare electrica (sau de potential) - ale caror suma se numeste gradient
electrochimic.

In aceste sisteme, transportul prin membrane poate fi dirijat impotriva unor gradienti
de concentratie destul de mari. In mod normal, transportul glucozei in corpul uman se face
impotriva unui gradient de concentratie de 1:10, iar in celulele bacteriene glucidele si
aminoacizii sunt transportate impotriva unor gradienti de concentratie si mai mari, de peste
1:100. Dar acest transport nu are loc spontan. El poate avea loc numai daca este cuplat cu un
alt proces ce se desfasoara cu scaderea energiei libere, de exemplu cu hidroliza ATP. Energia
ATP nu este accesibila pentru transportul activ daca nu exista un mecanism de cuplare a
hidrolizei ATP cu procesul de transport al glucozei.

In general, datorita abundentei celulare de Na si a celei intracelulare de K, Na+ va


patrunde in celula pasiv (prin difuziune), iar K+ se va deplasa, la fel, dar in sens opus. S-a
observat insa ca fluxul de Na+ radioactiv din axonii giganti de calmar se reduce sensibil sub
actiunea unor inhibitori chimici ai metabolismului celular, ceea ce dovedeste ca in celula
functioneaza si un mecanism de pompare activa la exterior a Na+ care intra in celula in
virtutea gradientului de concentratie (gradientul de concentrare este de 10:1) si ca acest
mecanism consuma energie metabolica. Expulzarea activa a Na+ din celula a fost
numita pompa de Na+. Exista insa pompe active si pentru alti ioni (K+, Ca2+, H+, Fe3+, I-) si
pentru unele molecule organice (zaharuri, aminoacizi). Unele experiente au dovedit ca fluxul
de Na+ si influxul de K+, respectiv pompele lor corespunzatoare, sunt cuplate. Sursa esentiala
de energie pentru pompele ionice o constituie ATP-ul. Eliberarea energiei se face prin
scindarea moleculei de ATP sub actiunea unei ATP-aze specifice.

Transportori de ioni. Proprietatile


transportului activ sugereaza ca mem-
branele biologice contin molecule proteice
capabile sa lege reversibil substratele
specifice si sa le transporte prin membrane.
Este vorba de sisteme proteice cu denumiri
diferite: sisteme de transport, transpor-tori,
purtatori sau translocaze. Acestea, pot
transporta liganzii in partea cealalta prin
difuzie. Ele se pot roti in interiorul
membranei sau pot suferi modificari
conformationale care creaza astfel in membrana un spatiu pentru substratul specific
transportat.

Spre exemplificare, sa luam


mecanismul ipotetic (pentru ca
experimental nu este dovedit) de transport
pentru pompa de Na+-K+ din membrana
celulara (fig. nr. 3.22.). Conform acestui
model, transportorul X si Y ar fi o fosfoproteina capabila de fosforilare. Sub forma fosforilata,
ar transporta Na+, iar nefosforilata, K+. Un sistem enzimatic (kinaze) prezent in sistemul
nervos ar cataliza transferul anionului fosfat de la ATP la fosfoproteina, iar fosfataza ar
interveni in procesul de defosforilare a fosfoproteinei fosforilate.
Sisteme de transport activ in tesuturile animale. Exista trei tipuri importante de
sisteme de transport activ in lumea animala (fig. nr. 3.23.): l. pompa de Na+ si K+ care
utilizeaza energia metabolica pentru transportul de Na+ in afara celulei si a K+ in interiorul ei;

2. sistemul
de transport activ pentru glucoza si alte glucide si 3. sistemul de transport activ pentru
aminoacizi: Dintre acestea, primul pare sistemul de transport activ cel mai raspandit,
indeosebi la animalele superioare. El este prezent in membrana la aproape toate celulele
animale. O serie de date sugereaza ca el este de asemenea esential si pentru functionarea
pompelor de glucoza si aminoacizi.

ATP + Na interior + E Na E P + ADP

Na - E P Na - E P

K exterior + H20 + Na - E P E + Pa + Na exterior + K exterior

Fig. nr. 3.24. - Mecanismul propus pentru transportul Na+ si K+ de catre ATP-aza. Se presupune ca
molecula de ATP-aza sufera transformari conformationale de doua tipuri, notate cu o si cu p; E =
enzima (ATP-aza)
Sistemul Na+-K+-ATP-aza este prezent in membrana plasmatica. El elimina Na+ din
celula si lasa sa intre K+. Un nivel ridicat al K+ intern este necesar pentru functia ribozomilor,
glicoliza, activitatea nervoasa si multe alte functii. Na+-K+-ATP-aza actioneaza (fig. nr. 3.24.)
asupra ATP intern, fiind stimulata de Na+ in interior si K+ din exterior. Sunt eliminati 3Na+ si
se acumuleaza 2K+ pe molecula de ATP, care se hidrolizeaza, formand ADP si fosfat. Reactia
de transport are loc in doua etape. Prima, necesita Na+ si conduce la fosforilarea enzimei de
catre ATP si la legarea Na+ intern. In cea de-a doua etapa, stimulata de K+, fosfoenzima este
hidrolizata si Na+ este eliberat in exterior.

In stare stationara, difuziunea pasiva a Na+ si K+ este egala si de sens opus cu fluxul
activ prin care Na+ este pompat la exterior si K+ este readus in celula, in raport de 1:1 (fig.
nr. 3.25.).

Prin excitarea nervilor si a muschilor, permeabilitatea pentru Na+ creste foarte mult, aproape
instantaneu. Se produce un flux de Na+ si un eflux de K+, ambele in panta gradientului.
Polarizarea membranei se inverseaza, sarcinile negative se dispun la exterior. Revenirea la
repaus (repolarizarea) se realizeaza prin pompa metabolica de Na K, furnizand energie
fluxului transmembranar activ.

Fig. nr. 3.25. - Transport activ contra gradient: fie Ci > Ce, fie egalizarea Ci=Ce: A - transport contra
gradientului de concentratie intretinut de o pompa metabolica transformatoare de energie; B -
difuziunea de la ei a Na+ este corectata de extrusia activa a Na+; difuziunea de la ie a K+ este
corectata activ; P - pompa metabolica alimentata de hidroliza ATP; M - mitocondrie; LIC - lichid
intracelular; LEC - lichid extracelular: Ci = concentratia substantei (ionului) in interiorul celulei; Ce =
concentratia substantei (ionului) in exteriorul celulei.

Sistemele de transport active pentru glucoza si aminoacizi necesita, de obicei, un


gradient de Na+ indreptat spre interior, ca sursa de energie pentru transportul aminoacizilor in
celula, probabil prin cotransportul atat al Na+, cat si al substratului pe aceeasi molecula de
transportor. Aminoacizii mai pot fi transportati prin unele membrane animale cu ajutorul
translocarii de grup in ciclul -glutamil. Astfel de fluxuri transmembranare active sunt:
absorbtia glucozei si a aminoacizilor din intestin si reabsorbtia lor in nefron, secretia de HCl,
repolarizarea formatiunilor excitabile electric (miocard, neuroni, nervi, muschi).

Cuplarea transportului pasiv cu transportul activ. Cele doua tipuri de fluxuri - de


difuziune (pasive) si metabolice (active) - sunt cuplate. Fluxurile active reduc entropia si
previn nivelarile termodinamice. Din energia de baza, 55 % este investita la intretinerea
celulara, din care, in medie 30-40 % asigura energia pentru transportul ionic.
Reglarea permeabilitatii. Permeabilitatea celulara este un fenomen complex, reglat de
o multitudine de forte. De aceea, nivelul schimburilor prin membrana variaza functie de
nevoile celulelor. Aceste forte pot fi grupate in fizice, chimice si biologice.

Factorii fizici, cum sunt curentul electric si caldura, favorizeaza permea-bilitatea


celulelor animale, mai ales a epiteliilor, pentru coloranti, glucoza si Cl-. Asupra luminii ne
lipsesc insa datele concludente.

Factorii chimici mai importanti pentru permeabilitate sunt: mediul salin


complex (creste permeabilitatea membranele epiteliilor) si substantele anestezice sau
narcotice (in unele cazuri o cresc in altele o micsoreaza).

Factorii biologici, indeosebi activitatea celulara (starea de excitatie sau de repaus,


viteza si calitatea reactiilor metabolice celulare), sunt factori determinanti ai permeabilitatii.

Procesul de excitatie mareste permeabilitatea fibrelor nervoase si musculare pentru


Na+ si K+. Un muschi in stare de activitate este foarte permeabil pentru aminoacizi si pentru
glucoza sau alte substante, in timp ce muschiul in repaus este mai putin permeabil fata de
aceleasi substante. O celula pusa in conditii de viata anormale, sufera o crestere a
permeabilitatii membranelor sale. Exista o gama intreaga de stari intermediare intre excitatie
si moarte, care provoaca modificari ale permeabilitatii celulare ce nu pot fi interpretate izolat
de schimbarea metabolismului celular.

De asemenea, se exercita o serie de influente umorale-


hormonale. Peptidele neurohipofizeistimuleaza, la nivelul pielii si peretelui vezicii urinare,
atat componenta activa (transfer de Na+), cat si componenta pasiva (fluxul osmotic de
apa). Ocitocina mareste permeabilitatea celulelor epiteliale fata de Na+ si apa,
iar vasopresina mareste permeabilitatea epiteliilor mucoasei vezicale pentru uree si
Na+.Aldosteronul permeabilizeaza epiteliul tuburilor renale fata de apa. Hormonii
steroizi intretin permeabilitatea normala a epiteliului tubului renal pentru Na+, K+, fosfati,
aminoacizi si apa. Adrenalina faciliteaza patrunderea Ca2+ in celulele musculare.

Influentele nervoase se exercita prin nervii vagi, care sectionati la caine produc
moartea prin generarea unui edem pulmonar, determinat de modificari ale permeabi-litatii
celulelor epiteliului alveolelor pulmonare.

Ionoforii. In ultimul timp, s-a izolat si identificat un mare numar de antibiotice


capabile sa induca trecerea ionilor specifici prin membranele biologice. Din aceasta
categorie fac parte antibiotice ca valinomicina, gramicidina si nigericina, capabile sa lege
anumiti cationi, cum sunt K+, Na+ si Ca2+.

Ionoforii sunt instrumente utile pentru studiul transportului prin sistemele


biologice.

Dintre mecanismele de transport activ care implica miscari ale membranelor celulare,
amintim fenomenele de macrotransfer prin endocitoza si exocitoza.

Endocitoza. Este un transport transmembranar care comporta deformari membranale


vizibile.Ea este reprezentata de fagocitoza si pinocitoza, care sunt insotite in celula de consum
crescut de ATP, glicoliza si fosforilare oxidativa mai intensa (fig. nr. 3.26.).
Fagocitoza joaca rol in procesul de hranire la organismele unicelulare, iar la
pluricelulare in procesele de aparare si regenerare. Ea consta in inglobarea de materie straina
prin organism prin invaginari ale membranei si formarea de pseudopode, sub forma de
granule coloidale, germeni patogeni, celule si fragmente celulare proprii

devenite nefunctionale.

Fig. nr. 3.26. Endocitoza. (a) Pinocitoza; (b) Fagocitoza; (c) receptor mediere endocita

Pinocitoza consta in inglobarea de picaturi foarte mici de lichid din spatiul


extracelular, datorita formarii unor canalicule inguste orientate spre interiorul celulei (in care
sunt antrenate particule mai mici decat in fagocitoza). In timpul absorbtiei intestinale sunt
transportate in celula circa 103 microvezicule pe secunda.
Ambele fenomene se soldeaza cu formarea de vezicule, ce izoleaza materialul
inglobat. Intre fagocitoza si pinocitoza exista o stransa interactiune. Fagocitoza intensa reduce
pinocitoza si viceversa.

Exocitoza serveste la evacuarea unor compusi din celula (granule sau vezicule de
secretie, hormoni, mediatori chimici). Procesul poate fi continuu, dar cel mai adesea este
discontinuu, fiind indus de stimuli specifici (nervosi, hormonali sau de alta natura).

Transportul prin membrana celulara

Transportul prin membrana celulara

O celula vie, fiind un sistem termodinamic deschis, are in permanenta schimburi de


substanta cu mediul extern. Aceste schimburi se realizeaza in ambele sensuri prin intermediul
unor mecanisme de transport prin membrana celulara.

Mecanismele de transport sunt diferite, fiind impuse de natura substantei transferate,


de tipul celulei si de aportul ei energetic in schimbul de materie.

Transportul unor particule de dimensiuni mari (macromolecule, agregate macromoleculare) se


realizeaza prin distrugerea locala a integritatii membranei celulare, ca de exemplu in cazul
fenomenelor de:

fagocitoza - care reprezinta inglobarea unor particule solide de dimensiuni relativ mari,
prin emiterea de prelungiri protoplasmatice (pseudopode), si

pinocitoza - care este inglobarea de picaturi microscopice de lichid extracelular, ce


contine coloizi si macromolecule, prin formarea unei vezicule sau a unui canal in
membrana prin care picatura trece in citoplasma.

In ambele fenomene, dupa transport, membrana se reface datorita plasticitatii sale deosebite.

In cazul particulelor de dimensiuni mici (micromolecule, atomi, ioni, molecule de apa,


etc) transferul de substanta are loc cu pastrarea integritatii membranei celulare prin:

transport pasiv - care se realizeaza datorita gradientilor de concentratie, de presiune, de


potential electric, in sensul lor, fara consum de energie. Depinde de structura si
proprietatile fizico-chimice ale membranei celulare si are loc prin procese de difuzie si
osmoza.

transport activ - ce are loc impotriva gradientilor de concentratie, de potential electric


sau presiune osmotica si necesita consum de energie metabolica, care se obtine din
reactiile biochimice exergonice. Se realizeaza cu ajutorul moleculelor transportoare, care
au proprietati enzimatice.
In acest capitol se trateaza transferul de substanta prin mecanisme de transport pasiv si
activ.

1. Transportul pasiv

Transportul pasiv este un proces de difuzie al moleculelor si ionilor prin membrana


celulara. Se realizeaza fara consum de energie metabolica, in sensul gradientilor
electrochimici sau de presiune.

Membrana celulara avand o structura de bistrat lipidic, o particula pentru a trece de pe o


fata pe cealalta a membranei, trebuie sa traverseze zone hidrofile si hidrofobe. Din acest
motiv, mecanismele de transport sunt diferite pentru particule hidrofile (ioni si molecule
polare) si particule hidrofobe (molecule nepolare), respectiv pentru particule hidrosolubile si
liposolubile. In functie de natura particulelor transportul pasiv poate avea loc prin:

difuzie simpla prin stratul bilipidic,

difuzie prin canale,

difuzie facilitata,

osmoza (in general pentru moleculele de apa).

Transportul pasiv are tendinta de a aduce sistemul celula-mediu extern in stare de


echilibru. Procesul inceteaza cand energia potentiala totala are aceeasi valoare in cele doua
compartimente extra- si intracelular.

1.1. Difuzia simpla

Substantele ce traverseaza membrana celulara prin difuzie trebuie sa fie solubile in


lipidele care alcatuiesc dublul strat membranar. In general, solubilitatea unei substante este
diferita in mediul apos si in membrana lipidica fluida.

Se numeste coeficient de partitie solvent-apa () raportul dintre solubilitatea intr-un


solvent (in acest caz membrana lipidica fluida) si solubilitatea in apa.

In cele doua compartimente extracelular si intracelular separate de membrana se


gasesc medii apoase: lichidul interstitial, respectiv citoplasma, de concentratii diferite. La
interfata solutie-membrana apare cate un salt de concentratie, determinat de coeficientul de
partitie 1. (Fig. ). Intre concentratia membranei (Cm) si concentratia solutiei apoase ( C )
exista relatia:

Cm = C (7.1)

Tinand cont de relatia (7.21) de definitie a coeficientului de permeabilitate (vezi


Legile lui Fick), permeabilitatea prin membrana celulara devine:

(7.2)
unde Dm coeficientul de difuzie al membranei, iar - grosimea membranei.

Fig. Saltul de concentratie la interfetele membranei


datorat coeficientului de partitie.

Se poate constata ca permeabilitatea membranei celulare depinde de caracteristicile


particulei transferate () si de proprietatile bistratului lipidic (Dm). Astfel, pentru ionii din
mediul apos de dimensiuni mici (r = 1) coeficientul de partitie este de ordinul ~ 10-60, deci
permeabilitatea membranei, tinand cont de relatia (7.2), este extrem de mica. Macroionii nu
pot difuza prin membrana, deoarece au dimensiuni mari si sarcina electrica.

Moleculele hidrofobe (nepolare) pot traversa membrana daca dimensiunile lor sunt
mici si se pot dizolva in matricea lipidica a membranei, cum sunt alcoolii, acizii grasi, unele
medicamente (exemplu penicilina etc).

In concluzie, membrana celulara este o bariera selectiva pentru ionii anorganici,


macroionii organici, macromoleculele polare sau hidrofobe. Prin difuzie simpla doar
moleculele mici nepolare pot traversa membrana.

1.2. Difuzia prin canale

Difuzia ionilor (Na+, K+, Cl-, Ca2+, Mg2+ etc) prin membrana are loc prin intermediul
unor structuri proteice specializate, ce strabat membrana pe toata grosimea ei, numite canale.
In general, canalele permit trecerea ionilor in ambele sensuri, directia lor de deplasare fiind
determinata de gradientul electrochimic.

Canalul ionic trebuie considerat o structura cu proprietati de selectivitate si functii


complexe. Canalele ionice au caracteristici asemanatoare cu cele ale enzimelor, cum ar fi:
energie redusa de transport, specificitate pentru un anumit ion, posibilitate de saturare la
concentratii mari, posibilitate de inhibare.
Ele mediaza transportul pasiv al ionilor.

Transportul ionilor prin canale poate fi


descris formal printr-o cinetica de tip Michaelis-Menten, specifica reactiilor enzimatice.
Astfel, canalul ionic poate fi considerat enzima E, care formeaza un complex (ES) cu ionul ce
trebuie transferat, el reprezentand substratul S:

(7.3)

unde S1 si S2 reprezinta concentratia ionului in compartimentul extracelular, respectiv


intracelular.

Factorii care influenteaza selectivitatea canalului ionic sunt urmatorii:

- bariera energetica de legare a ionului de canal, exprimata prin constanta de viteza k+;

- bariera energetica de translocare a ionului de pe o fata pe alta a membranei, exprimata


prin constanta de viteza k2 ;

- concentratia de saturare a canalului.

Eficacitatea de transport a canalelor este foarte mare, astfel printr-un singur canal pot
trece 106 108 ioni/s.

Canalele pentru cationi sunt mult mai frecvente decat cele pentru anioni. Astfel,
canalele ionice pentru Na+, K+, si Ca2+ sunt proteine cu masa de cca. 300.000 Da, existand
intre ele o similitudine: reduc bariera energetica cauzata de interiorul nepolar al stratului
bilipidic (de cca. 60 kcal/mol) prin realizarea la nivelul stratului membranar a unei cai polare
apoase. Deci, mediaza difuzia cationilor (Fig. 7.3).

Fig.7.3. Canale ionice transmembranare.


Fluxul ionilor Na+ si K+ prin membrana celulara se realizeaza conform gradientului
electrochimic: un influx pentru Na+ si un eflux pentru K+. Acesti doi ioni joaca rolul cel mai
important in stabilirea potentialului de repaus al membranei si in transportul substantelor
nutritive, respectiv al produsilor de catabolism. Daca in anumite situatii permeabilitatea
membranei pentru acesti ioni se schimba, ei pot fi utili ca traductori de semnale.

Concentratia ionilor Ca2+ in mediul intracelular este mult mai mica decat in cel
extracelular, aceasta disproportie permitand celulei utilizarea Ca2+ ca mesager in declansarea
unor functii fiziologice. Are un rol important in memtinerea contractilitatii cardiace, in
procesele de cuplare stimul-raspuns, in mentinerea integritatii celulare.

Deschiderea sau inchiderea canalului ionic se realizeaza printr-o modificare


conformationala a proteinei canal si se poate face:

- electric, prin modificarea potentialului de membrana (exemplu canalele de Na+ si K+ din


membrana axonala);

- chimic, prin moleculele ce se leaga specific la proteina canal (exemplu: canalul ionic de
Na+ si Ca2+din membrana celulei fotoreceptoare controlat de guanozinmonofosfatul ciclic
GMPc ,sau canalul de acetilcolina);

- prin alte mecanisme (exemplu canale sensibile la variatiile de presiune).

Selectivitatea canalelor se realizeaza prin diferite mecanisme, de regula cunoscute.


Exceptie face canalul de Na+, al carui mod de selectivitate nu este complet elucidat.

S-au descoperit doua posibilitati de transport pasiv ionic, la care, spre deosebire de
canalele ionice selective, exista coordonari intre diferiti ioni. Astfel, s-a constatat ca pentru
concentratii mici de ioni de calciu (maxim 1 mol/l in mediu intracelular) exista un canal
de eflux de K+ deschis, numit canal de K+ activat de Ca2+. De asemenea, exista un canal
membranar numit schimbator de Na+-Ca2+, care transporta acesti ioni fara consum de energie
(Fig.7.4.).

Fig.8.4. Mecanisme de transport ionic pasiv

a) canal de K+ activat deCa2+

b) schimbator Na+-Ca2+
In concluzie, particulele incarcate (ioni) sunt transportati prin membrana prin difuzie cu
ajutorul canalelor ionice, care din punct de vedere electric au o rezistenta mica, respectiv o
conductanta constanta, de ordinul 10-12 S (Siemens).

1.3. Difuzia facilitata

Moleculele hidrofile mari, cum sunt majoritatea factorilor nutritivi si anumiti ioni, nu
pot trece nici matricea lipidica si nici prin canalele ionice, nefiind liposolubile. Transferul
acestora de pe o fata pe cealalta a membranei poate avea loc printr-un transport mediat de o
molecula transportoare, proces cunoscut sub numele de difuzie facilitata.

Transportul de substanta prin difuzie facilitata, desi are loc in sensul gradientului
electrochimic, se desfasoara cu viteze mai mari decat valorile date de legile difuziei simple.
De regula, molecula transportoare este o proteina specifica cu rol enzimatic. Difuzia facilitata
poate fi descrisa tot pe baza cineticii Michaelis-Menten, avand caracteristici comune cu
cataliza enzimatica, cum ar fi:

- fiecare proteina are un loc specific de legare a substratului (molecula ce trebuie


translocata);

- viteza transportului este maxima cand toate locurile de legare ale proteinei sunt ocupate;

- difuzia depinde de pH;

- exista o inhibitie competitiva cu compusi similari si necompetitiva prin alte substante.

Proteina transportoare se poate afla in doua stari conformationale diferite, avand un loc de
legare pe una din fetele membranei.

Mecanismul transportului facilitat consta in crearea unei stari legate intre proteina transportare
P si molecula de transferat M, deci formarea unui complex proteina-molecula. Modificarea
conformationala are drept rezultat transferul complexului pe cealalta fata a membranei si
eliberarea moleculei M (Fig.7.5.). Viteza de reactie este proportionala cu concentratia
substratului, asadar transportul se desfasoara in sensul gradientului chimic.

Acest tip de difuzie facilitata se cunoaste si sub denumirea de mecanism ping-pong.


Apare la transportul glucozei, glicerolului, neelectrolitilor, ureei, aminoacizilor.

Fig. 7.5. Difuzia facilitata: mecanism ping-pong. M molecula transferata,


P1,P2 proteina in starea conformationala 1, respectiv 2.
Eficacitatea transportului mediat de o molecula transportoare este mult mai mica decat
a celei prin canale. De exemplu, transportul de glucoza prin membrana eritrocitara mediaza
transferul a cca. 300 molecule/s.

Un caz particular al difuziei facilitate il constituie transportul ionilor prin formarea in


jurul lor a unor structuri hidrofobe, care le permit difuzia prin stratul bilipidic. Se
numeste ionofor o substanta, care inclusa in membrana celulara, permite translocarea ionilor
de pe o fata pe cealalta.

Ionoforii mobili sau carausii sunt proteine, de regula peptide ciclice, care au o zona polara
capabila sa capteze un ion. Mecanismul de transport (Fig.7.6.) poate fi imaginat ca un lant de
reactii:

S(1) + C(1) SC(1) SC(2) S(2) + C(2) (7.4)

unde: S substratul (ionul de transportat)

C - proteina caraus.

Fig. 7.6. Mecanism de transport cu ionofori mobili.

Fluxul de ioni este pasiv, transportul avand loc in sensul gradientului electrochimic.

Daca se considera afinitatea substratului (ionului) fata de proteina aceeasi pe ambele


fete ale membranei si N un numar cunoscut de proteine din membrana, in prima aproximatie,
lantul de reactii este determinat de miscarea proteinei de pe o parte pe alta a membranei.
Atunci, numarul de ioni transportati este:

dN/dt = - k N (x1 x2) (7.5)

unde: k constanta de reactie

x1, x2 fractiile de saturare ale proteinelor pe cele doua fete.

Se poate constata ca transportul inceteaza cand substratul are aceeasi concentratie in


ambele compartimente despartite de membrana sau cand fractiile de saturare ale proteinelor
pe cele doua fete sunt egale.

Ionoforii mobili au o specificitate pentru un anumit ion, de exemplu: valomicina


pentru K+, gramicidina pentru Na+.

In ce priveste transportul apei, respectiv al protonilor, se realizeaza atat prin difuzie


simpla, cat si prin pori aposi (canale). Din datele experimentale s-a constatat ca
permeabilitatea membranelor pentru apa este mult mai mare decat ceea ce ar corespunde celor
prezentate mai sus. Mecanismele de transport al apei sunt mai complexe, un rol important
avand gradientul de presiune osmotica.

In concluzie, membrana celulara poate fi traversata prin transport pasiv de molecule


mici hidrofobe prin difuzie simpla, de ioni prin canale sau difuzie facilitata si de molecule
hidrofobe mari prin difuzie facilitata. Permeabilitatea membranei pentru o specie moleculara
sau ionica caracterizeaza capacitatea particulei respective de a traversa in mod pasiv
membrana, indiferent de mecanismul de transport.

2. Transportul activ

Transportul activ are loc impotriva gradientilor de concentratie, de potential electric


sau de presiune osmotica, necesitand consum de energie metabolica. Din acest motiv,
procesul este cuplat cu reactii biochimice exergonice, donoare de energie libera.

2.1. Transportul activ primar

Transportul activ primar este determinat de existenta unei distributii asimetrice a


ionilor in cele doua compartimente extra- si intracelular despartite de membrana celulara.

Substanta este transferata de pe o fata pe cealalta a membranei celulare prin


intermediul unor molecule transportoare cu proprietati enzimatice.

Transportul activ este de doua tipuri:

primar realizat prin pompe ionice, fiind cuplat cu o reactie producatoare de energie
metabolica;

secundar care este cuplat cu transportul simultan al unei alte substante in sensul
gradientilor.

Transportul activ este o caracteristica fundamentala a materiei vii si permite adaptarea


la conditiile de mediu.

Se realizeaza prin intermediul unei proteine transportoare cu rol enzimatic, care leaga
ionul pe o parte a membranei si suferind modificari conformationale il pompeaza pe
cealalta parte. Acest mecanism a primit denumirea generica de pompa ionica.

Reactia de transfer, endergonica, este cuplata cu o reactie exergonica, de obicei


hidroliza ATP:

ATP + H2O ADP + Pi cu G = -7,3 kcal/mol (7.6)

unde ATP adenozintrifosfat, ADP adenozindifosfat, Pi fosfat anorganic.


In functie de ionii specifici translocati, in organismele vii exista mai multe tipuri de
pompe ionice.

a) Pompa Na+/ K+.

Pompa ionica Na+/ K+ transporta ionul Na+ din mediul intracelular (i) spre mediul extracelular
(e) si ionul K+ din exterior spre interiorul celulei, concentratiile celor doi ioni in mediile
respective fiind [Na+]i [Na+]e si [K+]i [K+]e. Deci, transferul ionilor se face in sens
invers gradientului electrochimic, necesitand consum de energie metabolica.

Proteina transportoare cu rol enzimatic este ATP-aza specifica, ce are doua stari
conformationale distincte: X cu locuri de legare pe fata interna si Y cu locuri de legare pe fata
externa a membranei.

Mecanismul de functionare al pompei Na+/ K+ este ilustrat in figura 7.7.

Fig.7.7. Mecanismul pompei Na+/ K+.

Forma conformationala X leaga pe fata interna a membranei ATP si ioni de sodiu, formand
complexul X-ATP-3Na+. Legarea sodiului determina hidroliza ATP, ceea ce duce la
fosforilarea enzimei si eliberarea de ADP. Enzima se transforma in forma Y, astfel ionii
Na+ sunt transferati pe fata externa unde sunt eliberati. Aceasta forma leaga ionii de potasiu
formand complexul Y-Pi-2K+. Legarea K+ determina defosforilarea enzimei si trecerea ei in
forma X, iar ionii K+ sunt translocati pe fata interna a membranei. Astfel se inchide un ciclu in
care sunt transportati 3 ioni de sodiu spre lichidul interstitial si 2 ioni de potasiu spre mediul
celular.

Pompa Na+/ K+ poate fi inhibata de catre glicozidele cardiotonice (digitala si oubaina)


si de oligomicina, care impiedica eliberarea ionului Na+ din complexul enzimatic. De
asemenea, ATP-aza Na+/ K+ specifica poate lega in locul fosfatului (Pi) vanadatul, care care
nu mai disociaza, blocand astfel pompa.

Stoechiometria pompei Na+/ K+ poate fi exprimata prin reactia:

3(Na+)i + 2(K+)e + ATP 3(Na+)e + 2(K+)i + ADP + Pi (7.7)

Se constata ca la fiecare ciclu de functionare al pompei are loc un transfer net de sarcina
pozitiva (1Na+) spre exterior, ceea ce determina polarizarea menbranei: pozitiv spre exterior si
negativ in interior.
In conditii fiziologice normale, tinand cont de numarul de cicluri efectuate in unitatea de timp
(~ 175 cicluri/s) curentul transmembranar creat de pompa este de ordinul 10-15 A.
Cunoscandu-se rezistenta membranei celulare de 1011 -1012 , diferenta de potential este de
ordinul mV sau chiar mai mica are o contributie foarte mica la potentialul de repaus al
membranei.

2.2. Transportul activ secundar

Transportul activ secundar reprezinta transportul unei substante impotriva gradientului


de concentratie, cuplat cu transportul altei substante in sensul gradientului de concentratie,
asigurat de un transport activ primar. Cele doua substante sunt translocate de pe o fata pe alta
a membranei celulare de aceeasi proteina transportoare.

Prin transportul activ secundar pot fi transferati aminoacizii, acizii mono- si


dicarboxilici, acizii biliari, glucidele, precum si diversi ioni de fosfat, sulfat, bicarbonat,
calciu.

Transportul activ secundar este intalnit in tesuturile epiteliale, cum ar fi tesutul


intestinal si renal.

Transportul activ secundar are un consum de energie metabolica mai redus decat
transportul activ pasiv, deoarece utilizeaza energia furnizata de gradientul electrochimic
mentinut de pompa ionica.

Din punct de vedere al sensurilor fluxurilor de substanta, transportul activ secundar


este de doua tipuri: antiport si simport.

a) Antiport (contratransport)

Antiportul transporta o substanta in sensul gradientului ei electrochimic, mentinut prin


transport activ primar si o alta substanta in sens contrar gradientului ei. Acest transport activ
secundar este cunoscut si sub denumirea de contratransport.

Mecanismul de functionare al pompei antiport este asemanator cu cel al pompei


ionice, dar cu consum energetic redus. Astfel, proteina transportoare (T), ce se poate
transforma conformational, leaga pe fata (1) a membranei o substanta (S) pe care o transloca
pe fata (2) a membranei, unde leaga o alta substanta (P) transferand-o pe fata (1) a membranei

(Fig. 7.8).

Fig.7. 8. Pompa antiport mecanism.


Viteza de transport depinde de concentratiile celor doua substante pe fetele membranei
unde sunt legate de proteina, mai exact de produsul acestor concentratii.

In cazul unor coeficienti stoechiometrici ai reactiei enzimatice egali cu unitatea


(s=p=1), la echilibru, vitezele de transport pe cele doua fete sunt egale:

S1 P2 = S2 P1 (7.8)

respectiv raportul concentratiilor este:

(7.9)

Generalizand, daca sunt transportati s moli de substanta (S) si p moli de substanta (P),
raportul concentratiilor devine:

(7.10)

Astfel, se constata ca raportul concentratiilor substantelor transportate depinde de


stoechiometria reactiei enzimatice.

Un exemplu de contratransport este antiportul Na+/Ca2+, care asigura o concentratie


scazuta de ioni de calciu in interiorul celulelor tesutului muscular cardiac

b) Simport (cotransport)

Simportul asigura transportul a doua substante in acelasi sens, din acest motiv este denumit
si cotransport. Proteina transportoare leaga pe aceeasi fata a membranei ambele substante,
una dintre ele fiind transferata in sensul gradientului de concentratie, mentinut tot de
transportul primar activ, si cealalta in sens contrar gradientului (Fig. 7.9).

Fig. 7.9. Simport mecanism.

Viteza de transport este proportionala cu produsul dintre concentratiile celor doua substante
pe aceeasi fata a membranei.

La echilibru, pentru o stoechiometrie de 1/1, vitezele de transport sunt egale S1 P1 = S2 P2 ,


iar raportul concentratiilor este:
(7.11)

Pentru o stoechiometrie a reactiei enzimatice de s/p, raportul concentratiilor este:

(7.12)

Exemplu de cotransport este simportul Na+/glucoza care se gaseste in tesutul intestinal


si cel renal.

In continuare este prezentat simportul Na+/glucoza utilizat in elaborarea urinei. Concentratia


de glucoza din urina pimara este comparabila cu cea din sange. Ea este reasorbita total la
nivelul tubului urinar impreuna cu ionii de natriu, care sunt transportati in sensul gradientului
de concentratie, mentinut de pompa Na+/K+.

In tubul urinar se gasesc doua pompe simport Na+/glucoza: una in regiunea proximala cu o
stoechiometrie de 1/1 si cealalta in zona distala cu o stoechiometrie de 1/2. Ele asigura
absorbtia totala a glucozei in patul vascular (Fig. 7.10.).

Fig. 7.10. Simportul Na+/glucoza la nivelul tubului urinar.

Glucoza este o molecula neutra, ionul Na+ transfera o sarcina pozitiva, astfel apare un
potential electrochimic, deci simportul Na+/glucoza este electrogenic.