You are on page 1of 160

Aleksandr Romanovici Beleaev

ULTIMUL OM
DIN ATLANTIDA
Traducere: A. Ţimpău & I. Andreescu

Versiune electronica după textul din
Seria Opere alese, volumul III
Editura Tineretului, 1964

Александр Романович Беляев
Последний человек из Атлантиды
1926

Ilustratia copertei :
Frank Frazetta - Atlantis

2

Aleksandr Romanovici Beleaev
(în rus. Александр Романович Беляев)
(n. 4 martie 1884,Smolensk - d. 6 ian. 1942, Puşkin)
Scriitor rus, maestru al genului SF.
Deşi a început cariera literară abia la vîrsta de 39 de ani, a
devenit repede cunoscut atît în URSS cît şi în alte ţări, mai
ales datorită romanelor sale ştiinţifico-fantastice:
Capul profesorului Dowell (1925),
Ultimul om din Atlantida(1926)
Insula corăbiilor naufragiate (1927),
Omul amfibie (1928),
Stăpînul lumii (1929),
Ariel (1941).
În total a scris 13 romane

3

cu atît se rotunjea şi contul curent al lui mister Solly. Congestia însă a fost uşoară datorită excelentelor îngrijiri medicale. Dar cînd a ajuns în culmea puterii sale financiare. Spre sfîrşitul războiului. au pricinuit îmbolnăvirea vaselor sanguine din creier şi mister Solly a căzut la pat. EXPEDIŢ IA SUBMARINĂ — E o idee! Lăsînd cartea din mînă. şi peste cîteva luni bolnavul s-a însănătoşit. Mister Solly este fabricant şi bancher din New-York. e o idee! şi se cufundă în gînduri. Cu cît se înălţau mormanele de cadavre pe cîmpurile de bătaie. Mesele copioase. CUM A FOST DESCOPERITĂ ATLANTIDA I. Se părea că 4 . războiul este un lucru mi- nunat. mister Solly repetă din nou: Da. că- ruia totul i-a mers din plin şi care s-a îmbogăţit în urma livrărilor de materiale în timpul primului război mondial. mister Solly „va- lora‖ cîteva miliarde de dolari. stro- pite din belşug cu vinuri alese. Piciorul şi mîna dreaptă i-au paralizat. lovit de o congestie cerebrală tocmai cînd se aştepta mai puţin. Pentru asemenea oameni. i s-a întîmplat o poveste cam neplăcută.

nu răspund de viaţa dumitale. Dacă vrei să-ţi păstrezi sănătatea. Să semneze un cec de vreo sută de mii de dolari în folosul universităţii. începu să achizi- ţioneze tablouri ale vechilor maeştri italieni. pentru ca apoi să-şi admire portretul în zia- re? îndeletnicire plicticoasă. Dar. Era o ocupaţie prea banală. — Ajunge cît te-ai agitat! i-a spus medicul. 5 . înaintea lui mister Solly se ridica o problemă care nu era deloc uşoară: cu ce să-şi umple viaţa şi cum să-şi folosească nemăsurata-i bogă- ţie? Era singur. toţi aceşti Leonardo da Vinci şi Rafaeli n-au ţinut seama. Altfel. Să se dedice operelor de binefacere? I-a fost de ajuns numai să se gîndească la acest lucru. fără rost! Atunci mister Solly încercă să-şi treacă vremea ocupîndu-se cu tot soiul de colecţionări. Călătoreşte. prea trivială pentru el. se vede treaba. Să plece în Africa şi să vîneze lei? Senzaţiile prea puternice pe care ţi le oferă acest sport nu-l atrăgeau pe mister Solly. dar doctorul i-a interzis categoric paci- entului său să-şi reia activitatea financiară. de cerinţele americanilor. fă ce vrei ca să treacă timpul şi să te distrezi.paralizia trecuse. dar evită orice încordare nervoasă. aşa încît majoritatea pînzelor originale erau deja achiziţionate. trebuie să-ţi schimbi cu desăvîrşire felul de viaţă. orice efort intelectual. căci n-avea de cine să se îngrijească în afară de sine însuşi. ceea ce complica şi mai mult situaţia. că pe faţa lui roşie şi puhavă se ivi o strîmbătură de dez- gust. într-un cuvînt. ocu- pă-te cu opere de binefacere. colecţionează. la vremea lor. În faţa acestui ultimatum.

. ceva care să-i imortalizeze numele. Atlantida... miliardarul frunzări cartea. Dar cum s-o cumpere? Era ceva mai complicat decît cumpărarea acţiunilor la bursă. a făcut să se vorbească despre el o bucată de vreme. care pînă la urmă s-a dovedit a fi o copie abil făcută. clopoţei chinezeşti.Într-o bună zi. Era un volumaş redactat în limba fran- ceză:‖Roger de Vigny. Şi iată că în clipa cînd aproape îşi pierduse speranţa de a găsi un scop demn de viaţa lui. o simplă întîmplare îi veni în ajutor. „Este nevoie să se organizeze o expediţie – scria auto- rul – la care să participe vasele tuturor naţiunilor şi să se cerceteze cuprinsul Oceanului Atlantic.‖ „O expediţie submarină pentru descoperirea Atlanti- 6 . Secretarul personal al lui mister Solly lăsă întîmplător pe biroul acestuia o carte cu copertă pestriţă în dungi al- bastre şi cenuşii. a şasea parte a lumii‖. După ce gustase din roadele bogăţiei şi ale puterii. Plictisit. iar o colecţie compusă din trei sute cincizeci de specii de purici vii.. Africa şi America. mis- ter Solly visa în sinea lui la glorie. Urmară achiziţii de boomerang-uri australiene. adunaţi din toate colţurile lumii. făcîndu-se de rîs cu achiziţionarea unui Corregio „original‖. Trebuia să găsească ceva care să iasă din comun. pentru a putea fi găsit pămîntul sfînt unde îşi dorm somnul de veci stră- bunii comuni ale celor mai vechi popoare din Europa. însă cîteva rînduri îi reţinură atenţia. Un continent dispărut. mister Solly se scîrbi de pictură. Dar toate astea nu erau ceea ce ar fi dorit el.

.. îşi găsi patronul cuprins de o neobişnuită însufle- ţire şi fu de-a dreptul uluit de cuvintele acestuia: — Carter! Vom porni într-o expediţie submarină. apoi se uită pe furiş la vo- lumaşul lui de Vigny. Mister Solly cercetă bibliografia aflată la sfîrşitul cărţii: „Numai colecţia de cărţi de la Institutul Smithson conţine peste cincizeci de mii de volume. „Iată un loc destul de bun pentru a-mi plasa capitalul – se gîndi mister Solly.‖ „Ei. de- scoperă continentul dispărut. Deocamdată. venind a doua zi dimi- neaţă. secretarul lui personal.. ca să căutăm Atlantida.. mister Solly se lăsă pradă unor gînduri pline de vanitate.‖ Uitînd chiar şi de regimul sever impus de doctor. mis- ter Solly rămase treaz mult timp după miezul nopţii.‖ Da. Toate sînt lucrări origina- le.. De altfel.. El va fi un nou Columb. şi înţelese tot. Trebuie negreşit să studieze această problemă. pe care-l lăsase în ajun.dei. închipuindu-şi vrafurile de cărţi. ia să vedem ce spune de Vigny. Dar colecţiile de pe fundul oceanului! De bună seamă că acolo n-or să fie copii. Şi-apoi.. hotărît. cu- fundat în citirea volumului.. 7 . de o valoare nepreţuită. gloria. Carter. asta-i prea de tot! Şi mister Solly se încruntă. El. gloria. la ce mai exis- tă savanţi pe lume? O să le încredinţăm lor trierea nece- sară. Carter deschise ochii mari. El va înfige înstelatul drapel american pe acest continent dispărut. mister Henri Solly. asupra acestui lucru trebuie să reflecteze. obiş- nuit să privească toate lucrurile din punct de vedere co- mercial. însă. Ar fi o idee!‖ Aprinzîndu-şi o ţigară de foi.

el spuse: — Sînt la ordinele dumneavoastră. Dar cu amabilitatea-i obişnuită. sir! 8 . căci de-abia se logodise. „Ar fi fost mai bine să-şi vadă înainte de treabă şi să prindă purici!‖ se gîndi Carter. Expediţia asta nu-i surîdea de loc.

Apatia şi moliciunea dispăruseră ca prin farmec. de asemenea speciale. îşi vîra nasul în toate amănuntele lucrărilor. Şi-apoi. — Poate s-avem nevoie de el doar la sfîrşit. chiar şi pentru punga mea. submarinele mari sînt cos- tisitoare. pu- teau să-i coboare în adînc şi să-i ridice la suprafaţă pe 9 . Mister Solly era de ne- recunoscut. cu inginerii. cînd Atlan- tida va fi descoperită. de o flotă de nave mici. privind descoperi- rea Atlantidei de către „Nautilul‖ căpitanului Nemo. dîndu-şi la iveală aptitudinile sale de organizator şi om practic. aptitudini care nu erau de loc de lepădat. în sfîrşit. Partea inferioară a vasului avea să fie prevăzută cu deschizături prin care să poată fi coborîte sonde speciale în vederea cercetării oceanului. el ţinea conferinţe cu savanţii. Şi. Submarinul trebuia să aibă hublouri din sticlă groasă şi reflectoare puternice. care vor stră- bate oceanul în lung şi-n lat şi vor face cercetări prelimi- narii. Deocamdată avem nevoie de cercetări. nişte chepenguri. pentru ca cercetările să se poată efectua din interiorul navei. Inginerii elaborau diferite tipuri de submarine. cu marinarii. În sfîrşit. Solly refuzase proiectul construirii unui submarin ma- re. De dimineaţă pînă seara. ATLANT IDA ŞI MARY Lucrările se desfăşurau de zor. II. tradu- ceau în viaţă fanteziile lui Jules Verne. a fost ales un tip de submarin de dimensiuni mijlocii şi s-a pornit la construirea lui.

Devizul spo- rea mereu. iar cheltuielile puteau fi acoperite numai din procentele capitalului său. Legătura permanentă cu lumea exterioară ur- ma să fie menţinută cu ajutorul radioului. şi. Majoritatea savanţilor rîdeau de fanteziile lui Solly. celelalte vase nici nu mai trebuiau construite. navele trebuiau construi- te în decurs de doi ani. ca să amîne cît mai mult data plecării. logodnica lui Car- ter. ciudăţenie ce putea să-i treacă tot atît de repede cum îi trecuseră şi celelalte pasiuni care puseseră stăpînire pe el. Atlantida a întîlnit o rivală de temut.scafandri. lucrurile au mai putut fi întîrziate numai datorită faptului că în descoperirea Atlantidei s-a amestecat blonda Mary. S-a stabilit să se construiască cinci submarine de acest fel. Primul submarin urma să fie gata peste şase luni şi dacă cercetările între- prinse vor fi încununate de succes. Gazetele publicau diferite 10 . Carter privea aceste preocupări ale lui Solly ca fiind una din ciudăţeniile sale. El a iniţiat o adevărată campanie de presă. încercă să-l convingă pe doctor că pasiunea lui Solly pentru Atlantida este dăunătoare sănătăţii lui. Căuta sa- vanţi care nu credeau în existenţa Atlantidei şi îi ruga să- l convingă pe bătrîn să renunţe la ideea lui. precum simţea Solly faţă de Atlantida. dar lucrul acesta nu-l supăra cîtuşi de puţin pe Solly. Complica într-adins unele lucrări. De aceea el începu să ţeasă pe ascuns un păienjeniş de intrigi spre a pune capăt acestei iniţiative. Conform planului său. Dar noua toană a patronului său ar fi putut să-l des- partă pentru multă vreme de miss Mary Rives. Secretarul miliardarului simţea o atracţie la fel de pu- ternică faţă de ea. Cu toate aceste pregătiri febrile. în persoana fetei.

despre bogăţiile-i fără seamăn. „Dar oare Mary va primi?‖ Spre uimirea lui. mîhnit.caricaturi. dar Solly rămînea neclintit în hotărîrea sa. cu nişte ochi înguşti şi veseli. un om pleşuv. Spre nenorocul lui Carter. îl hipnotiza cu vorbele sale în- flăcărate despre Atlantida. Mary a încetat să mai fie o primejdie pentru Atlantida. Care-i cauza? Cuvintele acestea fură rostite cu o amărăciune atît de sinceră.. după ce şovăi o clipă. se hotărî să-i spună adevărul: — Am de gînd să mă însor în curînd şi nu vreau să plec într-o expediţie care s-ar putea să dureze cîţiva ani. Solly îşi lăsă capul în piept. Mary acceptă să ia parte la expediţie. apoi deodată sări din foto- liu şi. Bătrînul Larison. 11 . se mută în locuinţa lui Solly şi. într-o dimineaţă Carter îl anunţă pe Solly că demisionează. cu ţeasta rotundă ca o minge. care lui Carter nu-i trecuse niciodată prin minte. — Cum se poate să mă părăseşti tocmai acum? îl în- trebă Solly. Pierzînd orice speranţă de a mai putea face să eşueze expediţia. ba chiar manifestă cel mai viu interes. exclamă: — Ce-are-a face! însoară-te cît mai repede şi ia-ţi ne- vasta cu dumneata! ―S-o ia cu el. încît Carter. agitîndu-şi mîinile.. pur şi simplu.‖ Era o idee nouă. Şi astfel. Solly găsi în persoana profe- sorului Larison un adept fanatic al expediţiei. îngropate în adîncul oceanului.

apoi granit şi şist argilos. astfel că el. dar pretutindeni nu găseau decît tuf vul- canic. îl blestema pe Larison. submarinele brăzdau străfundurile Oceanului Atlantic între ţărmurile de nord-vest ale Africii şi ţărmurile de est ale Americii de Nord şi de Sud. Soţul ei blestema Atlantida. Chiar şi Solly era cuprins uneori de îndoieli. ÎN CĂUTAREA AT LANT IDEI Au trecut trei ani. iar Mary Carter nu mai manifesta nici pe departe acelaşi viu interes faţă de Atlantida. III. De trei ani. La început. ani plini de dezamăgiri şi speranţe deşarte. pe Solly şi numai leafa mare pe care o primea îl determina să nu părăsească expediţia. Solly. însă nici urmă de Atlantida. şi un timp Atlantida fusese subiectul la modă. Unii visau la bogăţiile ei îngropate în adîncul oceanului. expediţia submarină a lui Solly stîrnise un interes uriaş. Fuse- seră făcute multe şi interesante descoperiri geologice şi paleontologice. Membrii expediţiei erau foarte obosiţi. „valora‖ acum mult mai puţin decît înainte de expediţie. Se pusese chiar problema înfiinţării unei soci- etăţi pe acţiuni pentru a întreprinde cercetări împreună cu Solly. Dar un simplu calcul i-a făcut să stea pe loc şi 12 . Detaşamente întregi de scafandri sondau fundul oceanului la sute de metri adîncime. se purtau dispu- te savante. Cheltuielile creşteau necontenit şi tre- cuse o bună bucată de vreme de cînd fusese nevoit să ia şi din capitalul de bază. Se ţineau nenumărate conferinţe. care se cristalizase sub presiunea apei.

Or. da. Oraşele se găseau la poalele lor. de glorie. Ea v-a aşteptat zeci de mii de ani. cel puţin la 3000 de metri adîncime. îşi pierdu o parte din avere. lu- crul acesta era cel mai dureros pentru Solly. trebuie să coborîm în văi. Şi deocamdată. Prin urmare.să aştepte rezultatele expediţiei lui Solly. pe care o avea învestită în acţiuni petrolifere. Însă îndărăt-nicia şi obiceiul de a 13 . cînd sînteţi atît de aproape de ea şi totodată de glorie. Apoi începură s-o ia în rîs şi să calculeze preţul la care se ridi- ca „mitul Atlantidei‖. şi săpînd acolo cîteva tranşee adînci în zigzag. Gloria! — Dar cît costă această glorie? Vreau să spun. Pur şi simplu am comis o eroare în cursul cercetărilor. Ziarele şi revistele manifes- tau din zi în zi mai puţin interes faţă de expediţie. vreţi să lăsaţi totul baltă? Vicleanul Larison dibuise de mult slăbiciunea lui Solly. Solly deveni tăcut şi irascibil. Continuînd „să-şi îngroape banii în ocean‖ – după cum scriau ziarele – miliardarul american risca să se ruineze. cît o să mă mai coste încă? Începură să calculeze: lucrările pe fundul oceanului necesitau sume uriaşe. Ca o încu- nunare a tuturor necazurilor. vom da peste Atlantida. Amintiţi-vă că însuşi Platon pomenea de aceşti munţi înalţi. văi care se află pe fundul oceanului. aceste rezultate erau jalnice. iar în cele din urmă tăcură. Oare acum. Totul se datoreşte faptului că pînă în prezent n-am făcut altceva decît să scormonim crestele munţilor vulcanici din Atlantida. pen- tru a le căuta. Numai Larison nu-şi pierdu cumpătul. Dar această eroare poate fi uşor înlăturată. — Insuccesele noastre nu dovedesc încă nimic.

se ridică la suprafaţă de pe fundul oceanului şi veni la el. Larison se simţi descumpănit. pe un doc plutitor. Burghie electrice acţionate de pe nave aflate la suprafaţa apei fo- rau şi sfărîmau pămîntul. Şi pentru prima oară. ba. împiedicînd efectuarea lucrărilor. în interiorul clopotului. Dar cura aceasta îl costase cam multe pa- rale. Era din ce în ce mai greu să găseşti alţi oameni în locul celor decedaţi şi mun- ca lor se plătea tot mai scump. Lucrul intens a durat trei luni de zile. Eforturile eroice ale membrilor expediţiei au atras din nou asupra lor atenţia „lumii de la suprafaţa pămîntului‖. Într-o dimineaţă. De cîteva ori apa pătrunse sub clopot. con- struit chiar deasupra locului unde se desfăşurau lucrări- le. Solly îi împărtăşi trista veste. se sim- ţea admirabil. cînd Larison. au fost coborîte pe fundul oceanului. Nişte clopote uriaşe. fiind socotit un bătrîn cu idei fantastice.risca îl hotărîră pe Solly să facă şi acest pas. Îi venea foarte greu să stea în submarin. Şase muncitori îşi pierdură viaţa. obosit. care apoi era zvîrlit prin nişte chepenguri ce se închideau er- metic pe dinafară. constată că banii nu-i mai ajung decît pentru a continua lucrările timp de două luni. Neobositul Larison conducea cu energie cer- cetările pe fundul oceanului. În vederea ultimelor cercetări fură alese locuri la 12° la- titudine nordică şi 40° longitudine vestică. Seara. din punct de vedere fizic. Era ruinat. dar bine dispus şi gălăgios ca de obicei. se mai făcuse şi de rîs. trebuia să pună punct. în schimb ae- rul mării îl fortificase şi. 14 . Solly îşi petrecea cea mai mare parte din timp în aer liber. după ce-şi făcu bilanţul. de domeniul visului. deoarece la 3000 de metri adîncime presiunea apei era prea mare. pe deasupra. După aceea. pline cu aer.

Niciodată nu se gîndise că acest sac cu aur ar avea un fund. în fundul oceanului. iar dimineaţa. — Nu se poate! — Adică cum nu se poate? Uite. priveşte bilanţul. care seamănă al naibii cu un ciob de ţiglă dintr-un acoperiş. Vorbeşti de bani? Ne- greşit. — Eu zic că nu se poate să întrerupem lucrările tocmai acum cînd am ajuns în punctul cel mai interesant. În sea- ra aceea scrise mult. 15 . Am dat de stratul de tuf moale şi treaba merge mult mai uşor. dar el era prea copleşit de lucrări ca să se lase pra- dă deznădejdii. luîndu-şi în grabă micul dejun. trebuie să facem rost de bani! — Dar cum? Larison strînse din umeri şi plecă în cabina lui. Chiar azi am găsit ceva. dădu nu ştiu ce fel de dispoziţii. se scufundă „la el‖.

Dinspre ţărmul african adia răsuflarea fierbinte a nisi- purilor încinse. Administratorul. Solly îşi fă- cea socotelile calculînd cam cît îi va rămîne ca să ducă o viaţă modestă. Va pleca depar- te. în afară de veşti neplăcute‖. îi mai rămîneau doar nişte jalnice resturi în valoa- re de cîteva sute de mii de dolari. Dus pe gînduri. Solly fuma. la una din moşiile sale aflate în statele din sud. chemînd întreaga lume civilizată să ajute expediţia „în numele ştiinţei‖. după ce va renunţa la „această afacere prostească‖ a Atlantidei şi o va lichida. pe care îl chemase la el. către miazănoapte se ivi un convoi de nave. Apelul său fierbinte îşi făcuse efectul. Larison nu stătuse cu mîinile-n sîn. După lichidarea unor crescătorii de oi pe care le avea în Texas. Solly nu mai citea de mult ziarele: „Nu gă- seşti nimic. — Ce-i cu flotila asta? El nu ştia că-i sosea un neaşteptat ajutor internaţional. ale cărei nave se apropiau acum de farul plutitor. spunea el. Deodată. îi întocmise un raport amănunţit. şi de aceea n-avea habar de apelul profesorului. el trimisese un apel fierbinte ziarelor din diferite ţări. Solly desluşi un pavilion fluturînd pe bordul uneia din ele. UN AJUT OR NEAŞTEPT AT Cele două luni fatale se apropiau de sfirşit. scoţînd nori groşi de fum şi închipuindu-şi cum va arăta viitorul său. Cînd se apropiară. 16 . În ajutorul expediţiei fuse- se organizată o flotă. IV. şi aco- lo îşi va sfîrşi zilele în deplină singurătate.

cînd ziduri de case. case. printre care înotau peşti. pe care erau gravate inscripţii. s-a ţinut o conferinţă in- ternaţională. luminat de reflectoare. dorind parcă să cîştige vremea pierdută. Ajutorul sosise la timp şi lucrările începură într-un ritm şi mai viu. lucrările avansau încet. Atlantida îşi dezvăluia toate tainele: temple. foarte bine conservate într-un strat impermeabil. Solly. În cel de-al cincilea an al lucrărilor efectuate de expedi- ţie a fost găsit templul lui Poseidon. şi pri- vea prin hublou cum din adîncurile sinilii ale oceanului. se grăbiră să participe la săpături. Inscripţiile se păstraseră admirabil. Această descoperire stîrni vîlvă mare în întreaga lume. Cînd săpăturile au luat sfîrşit. Fiecare lună aducea noutăţi din ce în ce mai îmbu- curătoare. iar în el. arme de bronz. la care au fost invitaţi să participe savanţi şi diplomaţi de frunte. statui. Treptat. Curînd au fost găsite urme incontestabile ale Atlantidei: un zid de piatră din lespezi negre. pe dibuite. vizitînd locurile unde se desfăşurau lucrările. 17 . se ivea cînd un şir de coloane nă- ruite. Şi aproape toate statele. piramide. roşii şi albe. alcătuită din plăci şlefuite de bronz. obiecte casnice şi un număr nesfîrşit de „cărţi de bronz‖ ale atlanţilor. Ce-i drept. dar acum ele nu mai semănau cu munca făcută de o cîrtiţă. mişcîndu-şi domol înotă- toarele. o bibliotecă uriaşă. în scopul de a se decide soarta preţi- oaselor colecţii arheologice scoase din fundul oceanului. se plimba de colo-colo la bordul submarinu- lui. care prinsese din nou viaţă şi îşi recăpă- tase veselia. Un vestit savant izbuti să le descifreze. cînd portalul înclinat al unui templu.

S-a luat hotărîrea să nu se distrugă „nucleul central‖ al materialului arheologic. printre care cele mai complete şi mai bogate au fost muzeele din Mos- cova. Cuvîntul de deschidere la şedinţa solemnă organizată cu prilejul inaugurării muzeului şi institutului a fost ros- tit de profesorul Larison. construită în stilul atlanţilor. în care se aflau instalate Insti- tutul internaţional pentru studierea Atlantidei. în schimb. noi încheiem cele cîteva date cu privire la istoricul descoperirii Atlantidei. alcă- tuită din trei sute şaizeci de săli imense. numărînd peste două sute de mii de volume despre Atlantida. ca o compensaţie acordată Europei. aici a fost creat muzeul internaţional al Atlantidei. d. s-a hotărît ca el să aparţină Americii. încît s-au putut crea muzee foarte bine înzestrate în Europa. În ceea ce priveşte piesele în dublu exemplar găsite de arheologi. a. Mai departe urmează is- 18 . Paris şi Londra. care constituia obiectivul principal. la urma urmei. Era o clădire uriaşă. obiecte de cult ş. asupra civilizaţiei şi vieţii sale. s-a mai adă- ugat un alt şir de clădiri. precum şi o bibliotecă. căci. care oferea o imagine completă şi amănunţită asupra Atlanlidei. ele erau atît de numeroase. Dar între Europa şi America se iscară discuţii aprin- se: în posesia cui să intre acest nucleu? În cele din urmă. El a vorbit mai bine de şase ore şi a fost ascultat cu cel mai viu interes. ustensile casnice. Cu aceasta. Nici mister Solly n-a fost dat uitării la această solemnitate şi vanitatea i-a fost pe deplin satisfăcută. m. plictisul şi surplusul său de bani au contribuit la descoperirea Atlantidei. La această clădire. ticsite de statui.

Din păcate. în podul casei sale singuratice. Larison a murit subit şi manuscrisul. despre a cărui existenţă ştiau mulţi dintre prietenii săi. a fost considerat pierdut. Iată acest manuscris. laolaltă cu nişte lucruri vechi. 19 . El a scris mai degrabă un roman decît o istorie a Atlantidei. Nu demult. el a fost găsit. Numai că un entuziast ca Larison n-ar fi putut să dea la iveală un tratat ştiinţific sec. istorie scrisă de energicul Larison. însă un roman în care fiecare situaţie este întemeiată pe date ştiinţifice. pe care le- am păstrat şi noi.toria ei propriu-zisă. Manuscrisul are adnotări făcute de Larison.

Din nenumăratele documente găsite în adîncul oceanului şi pe suprafaţa pămîntului în diferite ţări. am pierdut ani îndelungaţi. Dar manuscrisul meu nu va vedea lumina tiparu- lui. MANUSCRISUL Scriu pentru mine. am cunoscut soarta locuitorilor săi şi chiar unele per- sonalităţi. undeva. voi putea să-mi văd mai în tihnă de lucrările mele ştiinţifice. Şi am simţit nevoia să aştern pe hîrtie toate acestea. Profesor LARISON 20 . după ce le voi zugrăvi. Am hoi- nărit printre ruinele Atlantidei. Povestirea mea despre Atlantida este prea ştiinţifică pentru un roman şi prea romantică pentru o carte de ştiin- ţă. Ca să studiez Atlantida. Însă nu pot să n-o scriu. deoarece priveliştile acestea mă urmăresc ca o nălucă. Şi-am îndrăgit-o negrăit de mult. pe fundul oceanu- lui. s-au perindat una după alta privelişti ce stăteau mărturie a măreţiei apuse şi a cumpli- tului ei sfîrşit. Poate că. în faţa ochilor mei. Acolo.

În faţa lor. acest tablou grandi- os. care S bătea dinspre ţărm. AT LANT IDA oarele cobora spre asfinţit. copleşiţi de uimire. învăluite în razele arzătoare ale soarelui. Călătorii ieşiseră pe puntea de sus a corăbiei cu cinci punţi şi priveau. dormitau ţărmurile măreţei Atlantide. At- lantida ş. I.a. al magnoliilor şi ierburilor înmiresmate de munte. al cărui vîrf 1 Majoritatea numelor proprii le-am luat de la atlanţi. una din minunile lumii. purta pînă în larg parfumul portocalilor în floare. Vîntul de seară. Avea forma unui con. Chiar pe ţărm se înălţa vestitul far al lui Poseidonis1. deoarece în 21 .) le-am scris aşa cum se stabilise încă pe vremea lui Platon. unele însă (Poseidonis.

Unele transportau sus spre far copaci răşinoşi. felul acesta sînt mai cunoscute pentru contemporanii mei. Mai sus. Farul se înălţa lîngă cheiul înconjurat de grădini. pe drumul acesta în spirală treceau agale căruţe. case de formă cubică. ars laolaltă cu sulf şi ţiţei.retezat părea că sprijină bolta cerului. Oglinzile de bronz. dispuse într- un frumos mozaic. Apoi solul se înălţa treptat. de bronz şlefuit. roşii. dădea o flacără puternică ce nu putea fi stinsă nici chiar pe vreme de furtună. şi era construit din lespezi uriaşe de piatră. acumulau lumina şi proiec- tau razele peste întinsul oceanului. departe una de alta. În jurul farului şerpuia un drum larg. negre şi albe. al- tele aduceau jos cenuşa şi cărbunii. Zi şi noapte. fu- sese instalat un acoperiş de bronz. Sus. aidoma unor stră- jeri. — Larison 22 . pe care puteau merge în voie şase care puse unul lîngă altul. zidite din piatră neagră. în mijlocul cărora se aflau aşezate. la o distanţă de multe zeci de mile. transformîndu-se într-un lanţ muntos. în vîrful farului. capitala lumii şi a Atlantidei. roşie şi albă. În caz că ar fi turnat cu găleata. Pe povîrnişul munţilor. ca nişte condensatori puternici. Aici se aflau depozitate rezerve uriaşe de lemne. cu crestele în- zăpezite. era un platou rotund pe care s-ar fi putut construi prea bine un adevărat orăşel. se înălţau în semicerc munţi gigantici. grătare pentru foc şi un întreg sistem de oglinzi concave. gropi pentru cenuşă şi cărbuni. Lemnul răşinos. ca aurul topit scînteiau în băta- ia soarelui clădirile îmbrăcate în bronz din Poseidonis.

întocmai ca jeraticul în lumina soarelui ce asfinţea. Pe cap purta o tiară de for- mă conică. 23 . Aidişirna-Guanci. Călătorii priveau în tăcere. Zeci de mii de sclavi trudiseră pentru făurirea ei. zeul privea zîmbind templele aflate în podul palmei stîngi: marele templu al lui Poseidonis. iar mai jos se răsucea în bucle mari. îmbrăcat în veşminte de purpură şi mătase. În mîna dreaptă. Privită de pe mare. această grandioasă panoramă. Rubi- nele scînteiau pe hainele sale. cuprinşi de un adînc res- pect. topindu-se în azurul cerului tropical. de la o distanţă de cîteva ceasuri pînă la ţărm. brodate cu izvoade în culori vii. măreţ este zeul Atlantidei – grăi unul din ei. Trebuia să mergi două zile şi jumătate ca să ajungi de la cotul statuii pînă la vîrful picioarelor. Templele şi piramidele uriaşe din palma ei păreau nişte minunate ju- cărioare. sub un baldachin ţesut în vărgi. rezemată pe şold. Sprijinit în cot. Crestele înzăpezite înconjurau statuia zeului soarelui ca un nour alb. sculptura aceasta îţi producea o impresie deosebită. bătută toată în nestemate. înfăţişat sub chipul unui tînăr culcat pe o rînă. Iar de-a lungul întregului lanţ muntos se desfăşura una din minunatele capodopere ale atlanţilor: zeul soare- lui. întreaga statuie a zeului fusese cioplită chiar în piatra muntelui. piramidele uriaşe şi obeliscurile. — Da. el ţinea un corn din care se prăvălea o cascadă uriaşă. ce nu putea fi cu nimic comparată. Cel care rostise aceste vorbe şedea pe un tron de aur. crea- ţie a marelui sculptor din Atlantida. Barba lui lungă şi neagră se încreţea în cîrlionţi mărunţi de-a lungul obrajilor.

lopeţile tot mai loveau apa în su- netele ritmice ale flautului. Vîntul flutura pavilioanele din vîrful 24 . ce aveau brodate pe ele. În sfîrşit a fost coborîtă şi pînza triunghiulară de la pupa. se apropiară şi se opriră în semicerc lîngă corabia sosită. în formă de „A‖. În bărci stăteau vameşii-soldaţi înarmaţi cu suliţe lungi şi săbii scurte. Unul după altul. El venea să aducă obişnuitele daruri la sărbă- toarea anuală a Soarelui. avînd prova şi pupa ascuţite şi aduse în sus. şi se lăsă domol. Ea fîlfîi în bătaia vîntului. Canalul străbătea trei cheiuri. La apropierea navei. Era stăpînul îndepărtatului Aşşur. tauri înaripaţi. Numai în partea de jos a corăbiei. şi velele cădeau de-a lungul ca- targelor. cu catarge scurte. ale cărui maluri erau îmbrăcate în piatră albă. Maimarele lor se urcă pe puntea corăbiei. El ridică mi- na în semn de salut – liberi. întocmai ca o umbre- lă ce se închide. Corabia intră într-un canal larg. pe primul chei răsunară cu putere uriaşele trîmbiţe de bronz ale străjerilor mării. iar marinarii coborîră pînzele uri- aşe de purpură. Şase bărci largi cu vameşi. cu mătase mul- ticoloră. scăldat în lu- mina asfinţitului. construite în formă de „A‖. Vîslele prinseră din nou să se afunde ritmic în apă. Şi iată că pe neaşteptate canalul se sfîrşi. unul din regii vasali Atlantidei. Corabia intră în golf. atlanţii nu cădeau în ge- nunchi nici chiar în faţa regilor – şi le ceru să-şi urmeze drumul. vîslaşii lăsau din mîini vîslele grele căptuşite cu plăci subţiri de bronz. ca aripile unui fluture. iar corabia ajunse la Cheiul cel Mare al lui Poseidonis. aflate unul lîngă altul. purtînd pe cap căşti din bronz şlefuit.

unei adevărate păduri de catarge. În faţa ei se înghesu- ia. răsunau 25 . luminată de ultimele raze ale soarelui care se pregătea să apună. asiatici cu chivăre roşii şi veşminte lungi. pe ale cărui maluri se înşiru- iau case. închipuind desene simple. de la Bursa Mării. se înălţa Dealul Sfînt al oraşului Poseidonis. care era tăiat de trei canale concentrice. sub care îşi ascundeau cu vi- clenie săbiile. pline de inscripţii. ogoare nesfîrşite cu holde de grîu şi mei. se ridica clădirea Bursei Mării. negustori de fildeşi. În dreapta. cu obeliscuri înalte. cu tiare co- nice. nubieni. o mulţime pestriţă de oameni de toate neamurile: scandinavi ce nu-şi lepădaseră nici aici îm- brăcămintea lor de blană. dar frumoase. Corabia îşi urmă drumul mai departe. bărci mici. de formă cubică. zidite din piatră albă. Din ver- deaţa grădinilor răsăreau ici şi colo case mici şi scunde. geambaşi şi pre- cupeţi cu pielea galbenă. feluci şi gondole. irigate printr-o reţea de canale mici. Strigăte. toate se contopeau într-un zgomot uniform. temple. înzorzonate cu amulete sunătoare. zgomotoasă. silozuri. Gondolele plutiră repede de-a lungul canalului drept. De departe. În sfîrşit. În interiorul acestora. zăngănitul lanţurilor de bronz. corabia se opri în cel de-al treilea bazin mari- tim inferior. scrîţîitul porţilor. pe suprafaţa căruia lunecau. întocmai ca nişte gîndaci de apă. brodate cu aur. roşie şi neagră. noaptea sudică învălui brusc pămîntul. Fără să se mai lase amurgul. spre marele ca- nal. Călătorii coborîră de pe corabie în gondole negre împo- dobite cu discul soarelui. ferecate în bronz roşu. lung de nouă kilometri. cîntece.

Între primul şi cel de-al doilea canal circular se aflau clădirile uriaşe ale cazărmilor. Pe deal se înălţau gigantice coloane de bronz „felinare‖ – din vîrful cărora cădeau puternice raze de lumină. se desluşeau limpede piramidele ce se înşiruiau în jurul templelor. a căror sevă semăna cu sîngele. turnuri astronomice şi labora- toare. şi berberii cu pielea smeadă. Din cînd în cînd. Ferecaţi în armuri scânteietoare. De o parte şi de alta a drumului creşteau copaci gigan- tici. Oaspeţii coborîră din gondole şi începură să urce Dea- lul Sfînt.înăbuşit cîntecele şi zgomotul mulţimii. cu frunze şi rădăcini ascuţite. la rîndul lor. Obîrşia lor nobilă le hără- zea dreptul şi cinstea de a sta de strajă în aceste locuri îngăduite numai celor aleşi. Sus. în afară de soldaţii care stăteau de strajă. în marea majorita- te. În zare. scăldînd oraşul în lumină. ei străluceau în lumina lunei ca nişte monoliţi de bronz. se profila. recrutaţi. care. în vîrf. ce adăposteau soldaţi în- cercaţi în buna lor credinţă. grădini suspendate. pădurea de pe crestele munţilor care apărau Atlantida împotriva vînturilor de miazănoapte. dintre galii blonzi. Jur împrejurul templelor se afla o splendidă salbă de palate. În drumul lor. nemişcaţi ca şi statuile. încon- jurau templul lui Poseidonis. unde preoţii făceau cercetări ştiinţifice. oaspeţii nu întîlniră pe nimeni. mănăstiri. Luna prinse să se înalţe. Mi- reasma florilor umplu văzduhul. pe fundalul cerului. neagră. fiii preoţilor şi ai regilor. Erau „călăreţii lui Nep- tun‖. dinspre cazărmi răzbăteau sunete puternice de goarnă. cu plete lungi. Printre palmieri ţîşneau fîntîni arteziene. 26 . temple mai mici.

însă uimitoare prin măreţia ei. deasupra cărora fuseseră construi- te băi: una de vară şi alta. Toate aceste construcţii arhitectonice. tras de cai înaripaţi. 27 . Însoţitorul bătu în uşă şi uşa se deschise. fiind în întregime acoperit cu aur. ar- gint şi bronz. 1Măsură de lungime a vechilor greci. produceau o impresie întrucâtva barba- ră. îmbrăcate în bronz strălucitor. Izvoarele se scurgeau în bazine. altul cu apă fierbinte. Luna lumina căptuşeala de bronz a uşii. într-un crîng de lauri. urmaşii celor zece fii ai lui Poseidonis. Statuile şi coloanele din interiorul lăcaşului erau împodobite cu fildeş. Templul lui Poseidonis se înălţa în vîrful retezat al unei piramide îmbrăcată toată în bronz şi se întindea pe o lun- gime de un stadiu1. pe care era zugrăvit zeul soarelui. t). ca de jeratic. acoperită. Glicine înflorite se încolăceau în jurul co- loanelor. înfăţişat sub chip de om cu părul răvăşit. În apropierea templului ţîşneau dintr-o stîncă două iz- voare: unul cu apă rece. Jur împrejurul statuii se ridicau coloane astronomice. Însoţitorul oaspeţilor îi conduse la unul din palatele aflate în apropierea templului lui Poseidonis. răsuflarea proaspătă a ocea- nului se simţea şi mai puternică. pe culmea dealului. Stadiul attic avea 1776 m (n. na- iade de bronz şi statuile de aur ale regilor şi reginelor. variind după regiuni. pentru vremea plo- ioasă din timpul iernii. Sus. Pe acoperiş se înălţa statuia gigantică a zeului stînd în carul său.

şi oaspeţii intrară în palat. 28 . Escorta de onoare a atlanţilor îşi zăngăni lăncile. — De trei ori preamăritul rege al Atlantidei a hărăzit luminăţiilor voastre folosinţa acestui palat – grăi el către regele Aşşur. lovindu-le de scuturi. ridicînd braţul în semn de salut. în semn de salut.

ca al lui Şişen-Itţa. Pe căpşoarele lor săltate în sus scînteiau ochi de smarald. O bu- cată de pînză brodată cu dragoni şi flori îi strîngea coap- sele. Mai sus de cot. gîtul şi braţele îi erau dezgolite. ceşcuţe mici din onix şi carneol pentru sulima- nuri şi nişte figurine minuscule. Bătrîna trase în lături perdeaua liliachie. Pe deasupra avea o cingătoare albastră. unduind în lumina argintie a lunei. Capetele late ale cingătorii atîrnau pînă mai jos de genunchi. Dă perdeaua la o par- te. încă de pe vremea cînd era copilă. SEL — Ce noapte înăbuşitoare! Căptuşeala asta de bronz a pereţilor se încinge atît de tare în timpul zilei. Ţa! Bătrîna dădacă a principesei Sel se numea Gu-Şur-Ţa. ce se înnoda în faţă. ticsită de cutiuţe de jasp. însă. sticluţe de cristal şi aur de o formă alungită. ai căror solzi mărunţi strălu- ceau în diferite nuanţe de aur. Ţinea în mîna întinsă o oglindă din bronz şlefuit. Sel îi spunea pur şi simplu Ţa. acoperindu-i trupul de la mijloc în jos. că nici noaptea nu mai poţi respira. II. În cameră pătrunse o adiere proaspătă şi legănă capetele late ale cingătorii pe care o purta Sel. 29 . lui Kuntinaşar. să-mi clădească un palat din piatră poroasă. Piep- tul. Trebuie să-i spun arhitectu- lui nostru. brodată cu crini de argint. purta brăţări în formă de şarpe. Principesa stătea în faţa unei măsuţe de fildeş. Dinaintea lor scânteie printre coloane o fîşie din întinsul oceanului.

. puternic este Guan- Atagueragan! Atlanţii au cucerit toată lumea. Ur. Uite.. Pînă acum au sosit şaizeci de regi. Po- rumbiţa eşti tu şi din pricina ta puful şi penele zboară în toate părţile: se ceartă mirii între ei. netezeşte-mi părul. mi-a ajuns mie 30 . — Vin. chipul fetei era luminat de flacăra roşie a torţei de bronz.. laolaltă cu cele două lumini. Tu ce crezi? Oare ce înseamnă visul ăsta? Să-l întreb pe Elizair? El ştie să tălmăcească bine visele.. Au sosit mulţi oaspeţi la ser- bare? Sel se întinse pe o canapea joasă. Regii din Serkula. — Ţa.. las’ că-ţi tălmăcesc eu. Sel se admira în oglindă.. Deodată s- a înălţat un vultur şi s-a prăvălit ca un bolovan asupra uliului! Şi au început să se bată între ei. potrivindu-şi părul despletit şi negru. care. dar parcă îmi pierise glasul. Dar m-am trezit. Ce ciudă mi-a fost! Aşa că n-am mai aflat dacă pînă la urmă vulturul a salvat porumbiţa. de pil- dă.. Atţor.. regele din Assur. Ereh. să vezi ce-am visat! Se făcea că porumbiţa mea a fost înşfăcată de un uliu care s-a ridicat în văzduh... Işn. Am încercat să strig. Nu-i dă mîna să vină să se ploco- nească! Dar nu se poate da în lături. acoperită cu o blană de leopard. Agad. că le zburau pe- nele în toate părţile.. iar din cealaltă. de razele albastre ale lunei ce se cerneau printre coloanele înalte. nici nu-i poţi înşira pe toţi. împrumutau feţei sale o nuanţă greu de zugrăvit în cuvinte şi nease- muit de frumoasă. Mar-sam.. Dintr-o parte. — Ţa. Uite. O. vin mereu. — N-ai nevoie să-l întrebi. Oglinda de bronz arunca reflexe aurii pe obrazul ei smead.

toţi vulturii şi ulii. — Negriciosul ăla cu barba lungă. Sub pielea ei fină. sculptor şi giuvaergiu al curţii. Şi-apoi. 1 Femeile atlanţilor luau parte la război. Şi Sel făcu un gest brusc. 31 . Sel zîmbi. Să afle toţi străinii. avînd forma unei inimi străpunse de o săgeată de aur. că iar o s-o tîrăşti pe jos – bombăni Ţa şi îi aduse fetei o agrafă din jasp roşu. El te-a mai peţit şi anul trecut. Poate c-o să le piară pofta de a se mai căsători cu amazoane1. Învăluindu-se în mantie şi trecînd-o pe sub braţul drept. Şi nu toate celea se fac după vrerea noastră. aruncîndu-şi privirea asupra acestui vechi simbol al dragostei nefericite. Ce rochie îmi porunceşti să-ţi pregătesc pentru sărbătoarea de mîine? — Mîine nu-mbrac nici o rochie. cîrlionţată? Pentru nimic în lume! Să plec eu cu uliul ăsta tocmai la capătul pământului. — Prinde-ţi o agrafă pe umăr. — Eu singură mi-s lege. muşchii bine dezvoltaţi prinseră să joace. luptînd cot la cot cu bărbaţii. Agrafa fusese făcută de sclavul Adişirna-Guanci. cu o mişcare degajată. o să vedem noi! Tot n-ai mai isprăvit cu pieptănatul? — Sînt gata. lasă. — Mîine plec cu amazoanele mele.la ureche că regele din Aşşur a venit iar să te peţească. că fiicele atlanţilor ştiu să mânuiască sabia şi lancea la fel de bine ca şi soldaţii lor. principesa azvîrli capătul veşmân- tului pe umărul stîng. să-mi părăsesc ţara mea cea frumoasă? Nici nu vreau s-aud! — Cuvîntul regelui e lege. sabie şi lance. ci îmi pun armură. — Larison. ca şi cum ar fi spintecat ae- rul cu sabia.

în grădină. Ştii ce. — Am să mă duc pe furiş. — Vai de mine.. Dacă Şişen-Itţa e acolo şi-i dă raportul. să vedem ce face. — Am să mă duc să văd cum lucrează.. Sel – spuse bătrâna Ţa. El e acolo. chiar pînă mîine dimineaţă. Ţa privi bănuitoare spre tânăra pe care o crescuse: — De unde-o ai? Nu cumva ţi-a dat-o chiar Adişirna- Guanci? — Poate că da – răspunse Sel. Hai cu mine. bătrînica mea.. Mîine. — Nici o cheie nu se potriveşte la lacătul care descuie Grădinile de Aur. 32 . Ţa clătină supărată din cap. Ţa rămase dezarmată. — Ce face Adişirna-Guanci? Cum arată Grădinile lui de Aur? Oare va putea să le isprăvească pînă la serbare? — Se zice că totu-i gata. ele îşi vor deschide porţile. dar porni tîrîndu-şi anevo- ie picioarele în urma fetei. îmbrăţişîndu-şi dădaca. — Şi dacă tatăl tău o să vină şi o să te găsească acolo? — Acum el se îndeletniceşte cu treburi de stat. şi- atunci poţi să priveşti cît vrei. hai să trecem pe la el. copleşită de drăgălăşenia favori- tei sale. atunci putem hoinări fără frică prin Grădinile de Aur. şi izbucni în rîs. — Ba cheia mea se potriveşte. Am o cheie.. fluturîndu-şi mâinile – tatăl tău te-a oprit să intri în Grădinile de Aur înainte de a fi gata.

înfăţişînd faptele de vite- jie ale suveranilor Atlantidei. stătea culcat cu faţa în jos sclavul scrib. Aici veni Sel împreună cu dădaca ei să privească jos. pe o blană de urs al peşterilor aşternută peste podeaua de mozaic. Un alt şir de geamuri dădeau în curtea interioară a palatului. zidul era împodobit cu covoare multicolore. Şişan- Itţa. fără coloane. a cărui spetează era împodobită cu dis- cul de aur al soarelui. regele dicta încet: 33 . aţintită în gol. Cu privirea fixă. la o înălţi- me de douăzeci de coţi. prin care se vedea cerul înstelat. stînd într-o încăpere lungă şi îngustă. La picioarele tronului. foi de papirus. Alături şi într-o parte a jilţului regesc stătea. Pereţii erau aco- periţi cu basoreliefuri de bronz. tuş şi pensulă. III. De cealaltă parte era preotul favorit al regelui. Dinaintea lui se afla un pupitru mic. îmbrăcat în veşminte lungi şi negre. pe după perdeaua de mătase a ferestrei. în capă- tul încăperii lungi ca un coridor. din lemn scump. pe o a doua terasă. GUAN-ATAGUERAGAN – REGELE AT LANTIDEI Regele se îndeletnicea cu treburile statului. În partea de jos. Tavanul avea ferestre pătrate. Guan-Atagueragan şedea lîngă peretele îngust. unul din preoţi – Vestitorul Soarelui – care inspecta toate ţinuturile supuse Atlanti- dei. închipuind scene din mitologie. Labe de leu sculptate în fildeş sus- ţineau picioarele tronului. aşezat pe un tron înalt.

nimicitorul oraşelor. cum neclintit este pămîntul.. — Scrie: „Eu. Eu sînt armă nebiruită. Am să ridic o columnă în faţa porţilor oraşului. nimicitorul duşmanilor. viteaz. Armele de bronz. am să-i ard de vii. întorcîndu-se spre Vestitorul Soa- relui – şi spune-le să nu lase piatră pe piatră. toată mînia care să cadă asupra capului său. leu. Voi înălţa o piramidă din căpăţînile răzvrătiţilor. care s-a răsculat împotriva puterii mele. iar pe ti- neri. flota mare. îndrăzneţ. iar cu pielea lor am să îmbrac columna aşa cum am făcut la Muşizimabardun. fete şi băieţi.. eu. Pe alţii am să-i trag în ţeapă deasupra columnei şi încă pe alţii îi voi trage în ţepile din jurul ei. nasurile şi mîinile. Pînă acum. Am să le tai urechile. Şi mînia mea te va ajunge chiar şi la capătul pămîntului. voinic. rege preaputernic şi preaslăvit. am să-i jupoi de vii pe toţi demnitarii care s-au răsculat. cel mai puternic între regi şi stăpîn al Atlantidei. Trimite o mie de corăbii cu Legiunile Nebiruite – grăi regele. Puterea atlanţilor trebuie să fie neclintită. Guan- Atagueragan. Am să le tai picioarele prinşilor şi am să fac un morman din ele. Puterea lor a prins ca într-un inel de bronz tot globul pămîntosc. eu trimit regelui Uruazala. cel dintîi între cei dintîi. Am să te jupoi de viu şi pielea am să ţi-o întind pe porţile oraşu- lui.‖ Scrie această poruncă şi întăreşte-o cu pecetea mea – rosti el către Şişen. aşa cum întinde vînătorul blana fiarei hăituite. Şi acolo unde le era greu să-şi atingă scopul numai prin for- 34 . aşa fusese. precum şi politica chibzuită şi perspicace i-au ajutat pe atlanţi să supună toate popoarele lumii.

Sfîrşind cu Vestitorul Soarelui. — Fii mai scurt. somptuozitatea barbară şi cruzimea cîrmuitorilor. preo- ţii vor fi mai bogaţi decît mine. Suferind prefa- ceri pe noile meleaguri.. atlanţii îl păzeau cu multă grijă. ei veneau în ajutorul unuia dintre adver- sari. iar la rădăcina nasului său 35 . Folosindu-se de războaiele civile. Numai secretul industriei meta- lurgice. astronomia şi medi- cina erau cunoscute în toate ţările lumii.. toate acestea făceau casă bună în Atlantida. erau înăbuşite cu o cruzime înspăimîntătoare.. trep- tat. regele se întoarse către Şişen-Itţa: — La tine ce se-aude? — De trei ori preamărit. — Consiliul Suprem al preoţilor te roagă să confirmi. sîntem singuri şi acuşi-acuşi răsare soarele. atlanţii recurgeau la politică. Poporul se răscula arareori. Îl luau sub ocrotirea lor. arhitectura. secretul prelucrării bronzului.ţa armelor. această civilizaţie îşi păstra totuşi trăsăturile caracteristice. Rege- le îşi încruntă sprîncenele. biruiau duşmanul şi.. — Eu cred că ajunge şi a cincea parte. Atlanţii întreţineau relaţii comerciale cu ţări foarte în- depărtate. supuneau voinţei lor ambele tabere care se războise- ră. cu duritate ca de oţel. Dar cînd izbucneau răzme- riţe. În curînd. vechea rînduială a dărilor. pentru anul care vine. — Dar asta va stîrni nemulţumiri şi poate chiar. Civilizaţia lor. Larga dezvoltare a castei preoţeşti. atotputernic şi nebiruit. adică să îngădui ca o zecime din toate veniturile statului să fie luată în folosul templelor.

preoţii se străduiesc să-mi ştirbească prestigiul prin pres- tigiul cunoştinţelor lor. Ei vor să conducă în numele meu. iar celelalte patru locuri le voi da co- mandanţilor de oşti şi persoanelor din casa regală a lui Poseidonis.. — Cum ai spus? Nemulţumiri?.. porni în fugă pe scara ab- ruptă de malahit. şi dacă eu cer să mi se îndepli- nească voia. — De ajuns atîta vorbă! Vreau să fiu cu adevărat pu- ternic. trăgîndu-şi dădaca de haină. De azi înainte. Nu poate fi sănătos trupul. o să se-abată năpasta. Bătrina păşea anevoie în urma ei.. ei invocă prestigiul zeilor. în loc de şapte preoţi mari vor fi numai trei..lung se săpară două cute adînci – semn al unei mînii stăpînite. îşi iau asupră-le prea multe.. — O să se-abată năpasta.. — Ei n-or să sfîrşească prea repede – şopti Sel şi. — Atotputernic rege. cînd mîinile se iau la harţă cu capul. dar aşa ceva nu este cu putinţă. Scrie această poruncă a mea! Şişen-Itţa îşi şterse fruntea brobonită de o sudoare re- ce. Preoţii cam întrec măsura. aşa cum spun preoţii. 36 . Voinţa zeilor este sacră pentru mine. se interesează zeii de treburile noastre pămînteşti? De ajuns! Am răbdat prea mult samavolnicia lor. — Fie ca mînia ta să cadă asupră-mi... clătinîndu-şi în semn de dojana capul încărunţit.. în Consiliu.. Dar eu nu pot să fiu de acord să mi se îngrădească puterea! La adunările Consiliului Suprem. dar oare în felul acesta.

37 . — Ce tot bombăni acolo? — Nu se cade să-i asupreşti pe preoţi! Mînia zeilor e mai cumplită decît mînia regelui.

iar pe crengile copacilor – păsărele. Pe petale odihneau fluturi cu aripile larg desfăcute. clătinînd din cap. — Nu-i semn bun. rămîi aici! O să mă duc singură – rosti cu hotărîre Sel şi se strecură pe poarta întredeschi- să. Dar Sel se şi afla pe un platou înalt şi privea ca vrăjită tabloul fermecat ce i se înfăţişa dinaintea ochilor. — Ei. Păşind în grădină. — Să mergem! Ţa oftă din adîncul inimii şi se codi. De o parte şi de alta a drumului. şopîrle şi melci uriaşi se zăreau prin iarba de aur. Vîntul cel mai năprasnic n-ar fi putut clinti nici un ram. fructe şi flori ca de basm. Adusă de spate şi oftînd amarnic. IV.. bătrîna porni în ur- ma fetei. dormitau lei uriaşi tot de aur.. cu o artă de vrăjitor. Scoţînd de sub mantie cheia de bronz. Poarta grea se deschise anevoie. Şerpi încolăciţi. Totul era migălit în aur şi ar- gint. 38 . Cîmpii întregi de porumb erau cizelate în aur şi argint. bătrîna îşi agăţă rochia într-o frunză ascuţită de aur şi şi-o rupse. al că- rui arc zăngăni melodios. dacă ţi-e frică. Grădinile de Aur coborau în terase largi şi fiece terasă scînteia în razele lunei. nu-i semn bun – bombăni ea. presărat cu nisip de aur. cu copacii săi de aur. care înconjura Grădinile de Aur. ADIŞIRNA-GUANCI Sel se apropie de un zid înalt de aur. nici o frunză în grădina asta ciudată. În zid se afla o poartă scundă. cu frunze. Sel descuie lacătul.

Ce să-i faci! Unuia îi e sor- tit la naştere să fie stăpîn. pe cărăruia de aur... iar altul sclav.. îşi plesni. Stai liniştită şi aşteaptă-mă aici.. Chiar şi bătrîna Ţa. iar Sel. N-a apucat bătrîna Ţa să deschidă gura. fiindcă el n-o să se trezească şi n-o să te muşte. Fiecare cu ursita lui. iar altuia să fie sclav. Ţa. dusă pe gînduri. uitînd că încălcase cuvîntul regelui. — Adişirna e nepotul meu.. cu admiraţie. Dar de data asta nu pot să nu mă laud. — Şi eu n-am ştiut – repetă Sel. Iar el. se porni să turuie: — Ascultă. Uite ce har i-au dăruit zeii. tot sclav are să moară. Dar ia spune-mi. De ce nu mi-ai spus niciodată? — Noi sîntem oameni neînsemnaţi şi pe nimeni nu in- teresează legăturile noastre de rudenie. Unii dintre ei n-aveau decît o legătură în 39 . unul să fie stăpîn... Nu-mi săruta poala mantiei.. stai colea pe leul ăsta de aur şi să nu-ţi fie fri- că.. nu? Las’ că ştiu eu. Mă întorc îndată.. ci ia aminte la ce-ţi spun! Uite. Multă vreme Sel rămase cu ochii aţintiţi la această pri- velişte. fără a-i da răgaz să răspundă. Da de dus mă duc singură. mîinile-i osoase de ge- nunchi şi exclamă: — Ce mai nepot! — Ce nepot? întrebă Sel.. Nici un preot n-ar fi în stare să făurească asemenea lucruri. că Sel o şi rupsese la fugă în jos. cine a rînduit astfel lucrurile: zeii sau oamenii? Ţa prinse să dea din mîini. Da. da.. nedumerită. — N-am ştiut... aşa-i că tu mă iubeşti mult. Pe cea de a doua terasă se zăreau oameni în veşminte scurte de sclavi.

Era sclavul Adişirna-Guanci. Îndată o să-i dăm viaţă! Şi aplecîndu-se spre o fîntînă săpată în pămînt. Sclavii îşi întrerupseră lucrul şi ridicară capetele. neagră. Cu toată îmbrăcămintea-i simplă.jurul şoldurilor. mut de ui- mire. încins cu un brîu lat de piele. tînărul era frumos ca un zeu. Toţi munceau prin preajma fîntînilor ar- teziene. — Tu? — Am venit să văd cum merg lucrările – rosti ea. luneca printre diamantele care alcătuiau je- turile fîntînii şi totul dădea iluzia unei ape ce se revarsă. Lîngă un pîlc de sclavi care trudeau aduşi de spate. Fata se apropie de el şi se opri stingherită în spatele lui. O cureluşă îngustă îi ţinea strîns pă- rul des şi încîrlionţat. pictor şi giuva- ergiu fără seamăn pe lume. Adişirna se întoarse şi rămase ţintuit locului. pictorul înce- pu să explice cu înflăcărare: — Uite. Braţele de la coate în sus şi piep- tul îi erau dezgolite. 40 . Sel fu cuprinsă de o admiraţie copilărească. priveşte! Apa fîntînilor arteziene e făurită din diamante. stătea un tînăr zvelt. Lumina împrumuta culorile curcubeului. într-o cămaşă scurtă. sculptor. fă lumină! Fîntîna se aprinse toată datorită unui mănunchi de ra- ze ce veneau de sub pămînt. Ce faci acum? Ca să-şi ascundă stânjeneala şi bucuria. strigă în dialect berber: — Şiran.

dar nu-şi coborî ochii. — Apa lui este făcută din cristal de stîncă. Legile me- canicii şi-atîta tot! Toate păsările astea – şi el arată cu mîna spre zburătoarele de pe ramuri – pot să cînte şi să fîlfîie din aripi. Sel şi Adişirna se îndepărtară de sclavi şi se apropiară de iazul retras. răsuci o pîrghie ascunsă şi iazul se aprinse într-o lumină albăstruie. Sel începu să bată din palme. — Să mergem! spuse ea. stingherită oare- cum de privirea fixă a tînărului. acolo-i iazul. grădina aceasta e un simbol. poruncitoare. Spune-mi. cum de ţi-a venit în minte să făureşti această grădină fermecată? — Cum mi-a venit ideea asta? repetă încet pictorul. — Uite. Pesemne că se gîndea la ceva şi părea că stă în cumpă- nă. cu o mişcare hotărîtă. — Vrăjitorule! Vrăjitorule! Plină de admiraţie copilă- rească. Arată-mi ce este mai de seamă pe aici. — Şi ce vrea să însemne? întrebă Sel. mişcîndu-şi înotătoarele şi cozile. nu – zise fata şi căzu pe gînduri. îşi înălţă capul şi privi ţintă în ochii fetei: — Uite cum: pentru mine. Apoi. Adişirna. — Eşti un vrăjitor! zise ea rîzînd şi îşi potrivi trandafi- rul roşu pe care îl purta la piept. Nu-i nici o vrăjitorie la mijloc – spuse artistul şi o ro- şeaţă de mulţumire îi acoperi obrazul smead. Vrei să vezi? — Nu. lăsîndu-şi capul în piept. Adişirna se aplecă. Apăsă încă o dată pe pîrghie şi în albastrul de cristal al iazului începură să plutească domol peşti de aur. 41 .

artistul. Uite. pictorul lăsă capul în pămînt şi tăcu. Vezi flori nemaipomenite. vezi aici fructe minunate. — Da.. alergă spre dădaca ei care o aş- tepta.. Aici totul farmecă ochiul şi nimic nu poate fi stăpînit. dar nu le poţi rupe. învăluind-o din nou în privirea lui fierbinte. Oftând. dar nu te poţi desfăta gustînd din ele. Tăcea şi Sel.. . — Priveşte această livadă! începu. — Floarea asta eşti tu! exclamă plin de patimă tînărul. — Care? întrebă Sel. tu ai fi vrut să stăpîneşti toate florile lumii? — Numai una singură! exclamă el. plin de însufleţire. Apoi. dar ai uitat că în grădina unde creşte această floare tu n-ai voie să intri! rosti Sel zîmbind şăgalnic şi. Şi dacă ai s-o faci. apropiindu-se mai mult de tînăr. îl întrebă cu glas tulburat şi scăzut: — Tu.. ai să te-alegi doar cu în- ţepături dureroase. răsucindu-se pe călcîie. 42 . Şi viaţa este aidoma Grădinii de Aur.

astronom şi astrolog. în formă de delfin. El înmuia stilexul. şi scria pe placă semne asemănătoare cunei- formelor asiriene. urmărea mişcarea corpurilor cereşti. Savantul însemna pe plăci de bronz observaţiile sale. arunca o lumină slabă asupra tăbliţelor şlefuite. istoriograf. Bătaia se repetă. legiuitor şi diplomat. încît nici nu auzi cind în chepengul care închidea ieşirea spre platou ciocăni cineva. acoperit tot cu plăci de marmură albe si negre. cu un fitil de cîlţi plutind în ulei. O lampă mică de lut. se aflau fel şi fel de in- strumente astronomice din bronz. aşezate ca o tablă de şah. arhitect şi matematician. făcut dintr-o substanţă care nu se dizol- vă în acid. lăsînd urme adîncite şi întunecate ca nişte şănţuleţe. Zanuţiram. Preotul era atît de absorbit de preocupările sale. preotul Elizair. În vîrful unei piramide uriaşe. chimist şi in- 43 . într-o sticluţă ce închipuia un leu cu gura larg deschisă. V. — Cine-i acolo? — În numele soarelui! Astronomul ridică chepengul şi pe terasă păşiră cinci preoţi: Kuntinaşar. Pe platoul întins. lîngă templul lui Poseidonis. Anuguan. LA LUMINA ST ELELOR Bolta albastră a cerului spuzit de stele învăluia Atlan- tida. Acidul rodea metalul.

Gîndurile lui erau departe de aici. Elizair? întrebă Kuntinaşar. e un fenomen ciudat. ia vezi dacă-i bine închis chepengul. cititorii în stele şi matematicienii. pe pămînt. Aguşatţa. Dacă nici el nu va fi în stare să explice. întrebă distrat Nughi-Estţak. — Ai cercetat tăbliţele din anii trecuţi? întrebă istorio- graful Anuguan. Planetele şi-au părăsit orbitele lor. încredinţîndu-se că jos nu ascultă nimeni. trecu cifrele pe tăbliţe şi dădu din umeri: — Da. 44 . — Uite ce este – spuse Zanuţiram – voi. filozof şi apărătorul religiei. îl ridică şi. sau în cer se petrece un lucru ciudat.. făcu măsurătorile de trebuinţă. vă interesaţi numai de cer. Am să-l înşti- inţez pe Aţro-Sanu. medic.. — Ce-ai spus?. Privindu-l şi dînd din mînă. Filozoful nu auzise discuţia.. N-am găsit nimic asemănător în ele.giner al industriei metalurgice. atunci doar zeii ştiu ce se întîmplă în ceruri. — Ei. şi Nughi- Estţak.. Zanuţiram se apropie de chepeng.. Nughi-Estţak. — Le-am cercetat pe toate din ultimii patru mii cinci sute de ani. Elizair dădu din mîini. păstrătorul Supremelor Taine. pe cînd pe noi ne interesează ceea ce se petrece aici. cum merg observaţiile tale. ba chiar toate stelele fixe s-au deplasat pare-se puţin către dreapta din locul ce le-a fost hărăzit din vecii vecilor. într-adevăr. le cercetă cu lu- are-aminte.. Priveşte sin- gur. Kuntinaşar se apropie de instrumente. într-un gest de nedumerire: — Sau în capul meu. îl închise bine.

l-am întîlnit pe scribul acestuia. care mi-a şoptit că Guan-Atagueragan ne-a micşorat veniturile la jumătate şi a schimbat com- ponenţa Consiliului Suprem în dauna noastră. — La asta trebuia să ne-aşteptăm. Aguşatţa. să facem arme de bronz şi să durăm corăbii. care vorbesc despre boli... — Aşa nu se mai poate! — Sîntem aici cinci din cei şapte membri ai Consiliului Suprem. spune-mi ce-ai aflat azi la palat? Aguşatţa privi în jur. Marele Aţro-Sanu. trăieşte în trecut şi stă mai presus de toate grijile noastre. Iar Simen-Itţa.. iar regele va simţi dintr-o dată ce-n-seamnă să te cerţi cu preoţii. astea sînt veşti proas- te – spuse cu ironie Zanuţiram. Înapoindu-mă din dormitorul regelui. Numai noi putem apăra interesele puternicei caste a preoţilor. într-adevăr. fermecat de fiică-sa. — Sînt altele şi mai proaste – continuă Aguşatţa. dar şi în cuneiformele asiriene. noi sîntem adevărata ei forţă. luînd-o în haremul său. — Sîntem singuri. apoi începu să vorbească cu glas scăzut: — Veştile sînt proaste. Noi păs- trăm cunoştinţele adunate de-a lungul a zeci de milenii. s-a înrudit „cu el‖. se pomeneşte de această denumire de „muşchiul capului‖. — Nimic grav? Da. vom refuza să cău- tăm bolnavii.. Noi sîntem inima Atlantidei.. 1 Nu numai în tablele de bronz ale atlanţilor. Regele se plîngea că-l doare muşchiul capului1 şi am fost la el. — Atunci vom refuza să construim. Nu-i nimic grav. sfiindu-se parcă şi de acest loc izolat. din clipa cînd regele.. — Larison 45 . păstrătorul Supremelor Tai- ne. este gata să lingă tălpile maiestăţii sale.. N-a fost posibil să se stabilească exact sensul acestor cuvinte..

Aguşatţa. Dar ce-o să se întîmple dacă vor putea face faţă şi fără noi? Iată. de pildă. Adişirna-Guanci. îl invidiez! Şi nu m-ascund faţă de voi. dar nimeni nu în- drăznea să-l rostească el cel dintîi. planul tău nu-i bun de nimic. Ai apucat pe un drum primejdios. — Şi-atunci. Noi îi ţinem într-o stare aproape animalică şi în felul acesta ne păzim drepturile noastre legitime. şi nu eu! Cum pot să rabd aşa ceva? Şi în rîndul ăstor oameni de jos se vor găsi destui ca Adişirna. A fost şi a rămas un sclav. Dar ce se va întîmpla oare dacă se vor dezlănţui forţele lor ascunse? Aguşatţa. eu. Un sclav. îl invidiez pe acest băieţan- dru! Da. 46 . căci atunci cînd vin străinii. iar soarele e fier- binte? spuse zîmbind arhitectul Kuntinaşar. Oare cuţitul n-o să fie aruncat? Oare de se va stinge soarele. Se aşternu o linişte plină de aşteptare. în a că- rui palmă ne aflăm noi acum împreună cu toate templele şi piramidele noastre. marele Kuntinaşar. ce ne rămîne de făcut? — Trebuie să-l alungăm pe rege. care nu este pe placul nostru. aşa cum le cunoaşte casta noastră. el nu cunoaşte taina ştiinţelor adunate de milenii. ci zeul soarelui cioplit de el. el a cres- cut în mocirlă şi totuşi s-a priceput să făurească opere demne de zei. Gîndul acesta îl nutreau toţi preoţii. „Cine a făurit această minune?‖ în- treabă străinii. dar cu toate as- tea. ce-i uimeşte oare mai mult decît orice? Nu farul meu. — Cuţitul nu mai vrea să fie ascuţit. nu vor fi aprinse focuri pentru ca oamenii să se încălzească? Te cam întreci cu gluma. sclavul acela ajuns.

a doua. tu eşti filozof – vorbi preotul-arhitect rupînd tăcerea. — Nughi-Estţak. — Ba da. — Uite aşa – îi arătă filozoful. Pentru asta e de ajuns să ai şi mintea unui sclav. ai să-i întinzi regelui această băutură „mai tare‖. Preoţii zîmbiră. dac-ar fi chiar atît de simplu! făcu arhitectul. — Istoria cunoaşte asemenea cazuri! exclamă istorio- graful Anuguan. Cu opt mii două sute douăzeci şi şapte de ani în urmă. tîrşîindu-şi talpa sandalei pe lespedea alunecoasă. Preoţii se uitară unul la altul şi se înţeleseră din priviri.. — Eh. dar cum se face asta? rosti gînditor arhitectul. — Da. cînd pe cer străjuieşte crai- nou. de bună seamă că există. — Altceva mai tare nu există? — Da. muşchiul capului – se adresă astronomul lui Aguşatţa – cu ce se vindecă? — Cu o fiertură în care au clocotit douăsprezece ierburi de munte culese în zori de zi. Dar. cu mîna ta. preoţii l-au omorît pe regele Abunarţalagan. mai tare! În aşa fel.. Guan- Atagueragan este condamnat de noi la moarte. ce-ai face tu dacă o piatră ţi-ar sta în drum? — Nu trebuie să fii filozof ca să rezolvi această proble- mă – spuse cu simplitate Nughi-Estţak.. Elizair? Prima înghiţitură o va da unui sclav.. ca acest muşchi al capului. Aş zvîrli cu piciorul pia- tra ce-mi stă în drum. mie. 47 . Spune-mi. dar poate că tu. iar cu cinci mii şaisprezece ani în urmă. iar apoi va bea şi el. — Ce neîncredere revoltătoare faţă de preoţi! — Să lăsăm vorba – spuse Kuntinaşar.

La suprafaţă au ră- mas doar vîrfurile munţilor care alcătuiesc astăzi insulele Azore. — Preoţii însă – spuse Kuntinaşar – nu trebuie să ia parte în mod nemijlocit la săvîrşirea acestei fapte. prefăcîndu-se adînciţi în observaţii astronomice.. Aşa stă scris în vechile cronici păstrate în arhiva noastră secretă: „Spre binele măreţei Atlantide‖.. Nu prea îmi vine să cred că vom izbuti să-l înduplecăm la o asemenea faptă. Şi va fi opera lui Keletţu-Aşinaţak. (n. Elizair. Eu sînt informat că printre sclavi. Este molatic. aproape închişi.. Micul principe al Atţorului1 va fi încîntat să ajungă stăpînul lumii. — Planul ăsta-i mai bun ca altele – spuse Anuguan. Dar mai e o piedică: Keletţu-Aşinaţak s-a născut cu o inimă de oaie. şi asta-i treaba ta. Cel ce se va urca pe tron ajutat de noi va fi o unealtă supusă în mîinile noastre. N-o să fie greu să-l convingem că el este urmaşul legitim. un bătrîn gras. cu ochi tare mici... nehotărît şi fricos. Să ne folosim de veni- rea sa la sărbătoarea soarelui şi să-i împărtăşim planul nostru.încă un rege a fost ucis „spre binele măreţei Atlantide‖. Preoţii schimbară o privire între ei. Putem chema în ajutor magia şi astrologia. încremeniră pe locurile lor.t. 1Atţor a pierit împreună cu Atlantida în fundul oceanului. o să recurgem la un alt plan şi mai bun.) 48 . Trebuie să organizăm un complot la palat. înlătu- rat pe nedrept de la tron.. se împrăştiară re- pede şi. fratele regelui. To- tuşi vom încerca! Iar dacă nu vom reuşi. În uşa-chepeng ce dădea în încăperile de jos răsunară trei bătăi puternice. Dovezi vom găsi lesne.

. astronomul de căpetenie al oraşului Poseidonis. privindu-i iscoditor pe sub sprîncene pe cei aflaţi în jurul său.. Regele intră. 49 . regele. am purces la observaţiile noastre şi am văzut. – şopti Elizair şi deschise che- pengul. la care au venit toţi supuşii mei. cu glasul acela mieros al curtenilor.. — Horoscopul este făcut. respingînd cu răceală salutul măgulitor al lui Elizair. zîmbind ironic.. — Trei bătăi. — Mai e pînă în zori – răspunse regele. În cea de a şasea zi a lunii Anu. Monarhul îi privi bănuitor. Plecăciuni şi urări de pace regelui meu.. — Aproape întreg Consiliul Suprem ţine sfat cu stelele? spuse el. — Mărite rege! Stelele pălesc cînd răsare soarele vorbi Elizair. de trei ori mărite rege! Stelele îţi sînt favorabile ţie. Iată-l: „Regelui meu i-aduc la cunoş- tinţă eu.‖ Regele asculta.. Elizair. Fă-mi horoscopul pentru mîine. Dar feţele preoţilor erau de nepătruns. Mi- lostivească-se zeii faţă de regele. împăratul meu. Vreau să ştiu dacă sărbătoarea de mîine. însoţit de doi soldaţi cu păr bălai din gar- da sa şi de preotul Şişen-Itţa. se va desfăşura cu succes.

În sfîrşit. Începu să adie briza dimineţii. din vîrful Dealului Sfînt. Se lăsase răcoarea. de-a lungul drumului de munte coborînd în serpentină. totul fu gata. un- de sclipirile torţelor prinseră să se împrăştie. Cei din fruntea cortegiului şi ajunseseră pe platou. VI. se iviră lumini ce se în- şirau unduitoare aidoma unui şarpe lung şi strălucitor. Poseidonis se pregătise luni de-a rîndul în vederea acestei festivităţi. slujitorii templului sfîrşeau în grabă de împodobit altarele. Căci nu era numai o sărbătoare religi- oasă. în 50 . în vreme ce coloana care încheia procesiunea se mai vedea încă pe Dealul Sfînt. În liniştea nopţii răsunau sunetele piţigăiate ale flautelor. Înainte mergea un detaşament de soldaţi. bogăţia şi puterea metropolei. Pe un platou în- tins. măre- ţia. la lumina torţelor. iar stelele păliseră. aidoma unei cozi luminoase. SĂRBĂTOAREA SOARELUI Noaptea era pe sfîrşite. Începea marea sărbătoare anuală a soarelui. bîrnele şi terminau lucrările de decorare. frînghiile. Sclavii scoteau scările. cu arme scînteietoare de bronz. iar în urma lor veneau preoţii. care se întrerupea spre răsărit. De sus. coborînd către ocean. răsuflarea anevoioasă a elefanţilor uriaşi. care veniseră aici. ci totodată şi un prilej de a arăta tuturor regilor şi conducătorilor supuşi Atlantidei. huruitul greu al carelor de bronz.

avînd pe cele patru laturi discul auriu al soarelui.veşminte grele şi somptuoase. în faţa altarului de jertfă. ochii mari şi tineri. îşi pă- răsea palatul – palat ce se înălţa pe lîngă templul lui Po- seidonis. Ceilalţi preoţi îşi ocupară locurile lor în faţa altor altare de jertfă. se afla un tron şi mai înalt. În centrul acestui semicerc. cum era pie- lea nubienilor. marele preot. ve- deai toate culorile şi nuanţele pe care le poate avea pielea omenească – de la cea neagră ca abanosul. oamenii se dădură în lături şi mulţi sclavi căzură în genunchi. Faţa lui usca- tă. În cortegiul acesta de regi. Într-o litieră neagră. În jurul tronului se aflau şaptezeci şi două de jilţuri ale regi- lor din principalele ţări supuse Atlantidei. era prins discul de bronz al soarelui. de sărbătoarea soarelui. pînă la cea albă ca fildeşul a galilor nor- 51 . arzînd ca doi cărbuni aprinşi. Marele preot fu aşezat cu grijă pe un tron înalt. brăzdată de zbîrcituri. slujitorii templului îl purtau pe însuşi Aţro-Sanu. aşezat pe şaptezeci şi două de trepte de mar- mură ce se îngustau spre vîrf. susţinut de doi şerpi încolăciţi. iar alţii şi mai mult. Pe obrazul acesta de pergament. de asemenea de bronz. inaccesibil chiar şi multor preoţi – şi apărea în faţa lumii. Oa- menii erau încredinţaţi că este nemuritor. care o singură dată pe an. dispuse în semicerc. presărate cu pietre scum- pe. amintea chipul unei mumii. Era socotit cel mai bătrîn om din lume. Sus. de spetează. te înfricoşau. păstrătorul Supremelor Taine. înconjuraţi de garda lor. al regelui atlanţilor. Unii spuneau că ar număra două sute de ani. Barba-i deasă şi albă îi ajungea pînă la genunchi. lipsit de viaţă. Fără voie.

În văzduh răsună cu putere o trompetă de bronz şi deodată se făcu linişte. De asemenea. cînta despre grozăviile întunericului. se înălţă în văzduh un cor molcom de başi. În sfîrşit.dici. tot soiul de arme şi podoabe. întrerupt în chip tot atît de neaşteptat de strigăte. cu inflexiuni tînguitoare. dintr-o dată. totul amuţi. Doar sus pe cer licăreau stele palide. făcură să se cutremure stîncile de pe ţărm şi. acoperită de strigă- tele jalnice ale preotului. acţi- onată de aburi. puteai vedea aici toate veşmintele cîte sînt pe lume. despre primejdiile pe care le tăinuieşte bezna. cu pauze neaşteptate.. În mijlocul tăcerii sinistre răsună deodată glasul preo- tului. Drept răspuns la aceste tînguiri. care din cînd în cînd tulburau liniştea. De nu s-ar fi auzit sforăitul cailor şi al elefanţilor. 52 .. miile de tuburi de bronz ale uriaşei orgi. Vocile lor se împletiră pe nesimţite cu glasul copiilor. Deodată. precum şi zăngănitul armelor de aramă. pe neaşteptate tor- ţele se stinseră şi parcă o perdea neagră s-ar fi lăsat dea- supra acestui furnicar pestriţ de oameni din toate semin- ţiile pămîntului. În clipa cînd ei îşi ocupară locurile. Un glas înalt de tenor. despre durerea sufletească a celor lipsiţi de lumi- na soarelui.. parcă venind de undeva din fundul pă- mîntului.. întocmai ca murmurul fluxului. se auzi un cor de copii cîntînd o melodie tristă şi monotonă. despre spaima morţii. ai fi putut crede că tot acest platou uriaş este pustiu.

Şi în această ultimă şi primejdioasă încordare a nervilor. Cu căldura ta. plină de du- ioşie şi nădejde dătătoare de linişte. de parcă le-ar fi lipsit aerul. şi dăruieşte-i lumina ta binefăcă- toare. şi cădeau cu faţa la pămînt. ba unii îşi smul- geau părul din cap. aidoma unei stînci care se prăvale zdrobind totul sub ea. Întregul ritual era aranjat de o mînă dibace. — Mîntuitorule. 53 . precum ai aşterne o pătură. — Tu singur eşti apărătorul nostru. Glasul marelui preot deveni mai puternic.. ci rugăciune semănînd cu o simplă convorbire. Această trecere bruscă şi neaşteptată la liniştea desăvîrşită zgudui mulţimea mai puternic decît bubuitul tunetului... – răsunau hohote stăpînite şi strigăte din rîndul celor de faţă. — Apărătorul nostru în faţa zeilor atotputernici.. Mulţimea îşi întindea mîinile către preot. răsună glasul bătrînesc şi calm al marelui preot. acoperă pămîntul care să rodească pentru nevoile omului. ascultă ruga omului mult încercat de suferinţe şi istovit. Oamenii îşi apăsau pieptul cu mîinile.. Cei prezenţi îşi simţeau nervii încordaţi la maximum. el nu se mai ruga. Îngăduie să privim chipul tău luminos. Nu mai era cîntec. zeule de trei ori sfînt... ci aproape poruncea zeului: — Luminează cu lumina ta binefăcătoare poporul tău. — Zeu al soarelui. în mijlocul tăcerii cumplite ce se înstăpînise. care nu se vedea din pricina întunericului.

aflat pe altar şi ascuns privirilor mulţimii de niş- te vase sfinte. cel luminos şi pu- ternic.. izvor al bucuriilor! 54 . arată-te!. cu glas puternic. împodobite cu ghirlande de trandafiri. Deodată. silueta neagră a prela- tului se profila limpede pe fondul trandafiriu al cerului. În timp ce rostea rugăciunile. puternic este regele Atlantidei şi-i greu să te lupţi cu el‖ – gîndeau oaspeţii. exclamă: — Arată-te. atît cît puteai cuprinde cu ochii.. înveşmîntînd tot pămîntul în culori vii. preotul urmărea ceasul de nisip. se ridi- că deodată catarge înalte.. în întîmpinarea soarelui. slujitorul întinse mîna în care ţinea toiagul şi. privind oceanul în- ţesat de nave. Pe întinsul oceanului.. gătite de sărbătoare.. uria- şa flotă a atlanţilor. sclipind în brocartul şi brilian- tele regilor şi ale preoţilor. dincolo de orizont ţîşni o rază de aur şi scînteie marginea discului solar. boite de verdeaţă şi flori strălucitoare. dătătorul de viaţă.. Şi parcă ascultînd de voinţa lui. poruncitor. lui. „Da. de sub pămînt. fără voia lor. aprinzînd scîntei în armu- rile de bronz ale soldaţilor. inundînd dintr-o dată platoul. Soldaţii îşi loviră săbiile de aramă de scuturi şi strigăte pline de bucurie alergară peste întinsul apelor. Corul de o mie de voci înălţă un imn soarelui – zeului de trei ori sfînt. Spre răsărit se aprinseră zorile. care în- cepu să se înalţe strălucitor deasupra oceanului. pluteau corăbii cu cinci punţi. drapele viu colorate şi covoare pestriţe. Şi ai fi zis că abia acum. arată-te.

deodată.. nimic n-a rămas nevătămat. la un semnal al trompetelor. Răni şi pete 55 . Deodată. Stra- ja acestuia se năpusti spre bătrîn. la o cotitură a drumului. Pe altarul de jertfă cuprins de flăcări se turnă vin şi ulei Sfeşnicele de bronz. se ivi silueta unui bătrîn. Cu un gest poruncitor. Pretutindeni erau presărate flori şi ramuri verzi. pro- roc şi ghicitor. În fruntea cortegiului. împodobită cu trandafiri roşii. ce-i stătea vîlvoi în cap. care fără istov săvîrşiţi fărădelegi? Ca- pul e bolnav şi-n inimă s-a cuibărit durerea. bătrînul opri carul regelui. chiar în faţa carului regesc. pregătindu-se de plecare spre cîmpul zeului războiului. — Unde să vă mai lovească – strigă ameninţător bătrînul – pe voi. valurile mulţimii prinseră să se legene. îmbrăcat într-o haină ruptă din piele de căprioară. dar regele făcu o miş- care cu mîna şi oştenii se îndepărtară. iar pe chipul lui ars de soare scîteiau doi ochi mari şi inteligenţi. cînd.. unde urma să aibă loc parada Al doilea semnal al trompetelor îndemnă mulţimea să pornească. Regele se temea şi-l respecta pe bătrînul Na-San. precum şi barba-i mare îi acopereau trupul pînă la brîu. mai fumegau încă. scînteia discul soarelui. Părul lung şi cărunt. prins în vîrful unei prăjini lungi de aur. Din tălpi şi pînâ-n creştet.. şi şuviţe drepte de fum – rest al ierburilor şi răşinilor parfumate – se înăl- ţau trandafirii în razele soarelui ce răsărea.. Ritualul luă sfîrşit cu obişnuita sacrificare a taurilor şi viţeilor. Procesiunea se desfăşură ca o panglică pe minunatul drum militar. care făcea fala Atlantidei.

Bufniţele şi duhurile necurate se vor chema printre ruine.....vineţii. durere. Regele asculta stingherit... O. se va năpusti mînia zeului şi focul atotmis- tuitor o să vă-nghită. răni cu puroi. nespălate.. neunse cu ulei. Privirile li se încrucişară ca nişte săbii. brusturi vor creşte în palatele regilor.. „Oare într-adevăr mînia zeilor – se gîndea el— se va abate asupră-mi? Cu ce-am greşit în faţa lor?‖ Deodată. dar străduindu-se să-şi păstreze aerul solemn. necurăţate. spini în ce- tăţi. durere.. focul va mistui oraşele voas- tre.. Şi regelui i se păru plină de dojana şi ameninţare.. Glasul lui se transformă într-un ţipăt isteric şi el conti- nuă: — Ogoarele vă sînt pustii. ochii lui întîlniră privirea preotului Kuntinaşar aţintită asupra sa. Iată. iar pământul se va preface într-un deşert.. cuprinsă de o spaimă plină de venera- ţie. 56 . Unde-au fost o mie de araci de viţă de vie vor creşte spini şi tufe ţepoase. Mulţimea amuţi. durere...

Nasul lung aproape se unea cu bărbia ascuţită şi proemi- nentă. . lipită parcă. AKSA-GUAM-ITŢA şi ATA De povîrnişul stâncilor era prinsă.. cum îţi spuneam. cu acoperişul drept. Uşile făcute din scînduri subţiri. asta a iost demult. Din 57 . totul era de aur? Şi pîinea? Şi pietrele.. ai şi uitat.. Vremurile au fost de aur.înnodînd firul rupt al caierului. nu avea giurgiuvele. stătea o fetiţă drăgălaşă şi firavă. despre Veacul de Aur. Dinaintea ei. din cînd în cînd. VII. Copila se uită spre bătrînă: — Hai. Zeul soarelui încălzea. Aşa-i. nici săraci. bunico?! — Da. tare demult. o căsu- ţă de lut. în joacă.. Ferestruica mică.. femeia îşi îndepărta laţele din faţa ochilor duşi în fundul capului.. căci oamenii trăiau fericiţi aşa cum trăiesc zeii în cer. Nu erau nici regi. Va să zică... cu mîna-i osoasă. nici sclavi. Şi merele? — Nu. mîngîind şi alintînd oamenii ca pe copiii lui iubiţi.. jos pe pămînt. care. bunico. — Şi totul. muta de colo-colo nişte pietricele cu mînuţele-i murdare. da. prinse în balamale de piele şi bătute în cuie de bronz. În umbra încăperii şedea o bătrînă şi torcea. erau deschise. nici bogaţi. — Despre Veacul de Aur! Ce.. Părul că- runt îi cădea în şuviţe pe chipu-i brăzdat de zbîrcituri adînci şi. pătrată. dar despre ce vorbeam eu oare? molfăi bătrînă. mai departe! — Mai departe? Da.

. ca şi apusul soarelui. fiul preotului Şişen- Itţa. Locuinţa avea o singură încăpere. cîteva bănci şi un dulăpior cu vase de lut alcătuiau tot mobilierul. Izvoare limpezi le potoleau setea şi oamenii se năşteau în mijlocul florilor şi se desfătau gustînd viaţa pînă la adînci bătrîneţe şi-apoi adormeau liniştiţi pentru vecie. simplă şi tihnită. brodată pe poale cu izvoade de aur.. bunico! spuse Aksa-Guam. O masă de lemn grosolan cioplită. nepoţi şi strănepoţi. rîzînd.. Săltă fetiţa în braţe.ramuri verzi.. şi umblau aşa. — Dar bătrînul Guamf? — E în casă. — Bună ziua. liberi şi fericiţi. — Şi cum au păcătuit? — Au vrut să fie deopotrivă cu zeii şi să ştie tot. lăsînd copila jos. Ata e acasă? — E la lucru. lucrează şi azi? — Noi n-avem sărbătoare. — Cum. în mijlo- cul grădinilor care tot anul rodeau poame dulci.. o să vină îndată. i se smulse din mîini. şi era încălţat cu sandale uşoare. dar ea. Aksa-Guam-Itţa. — Şi-apoi? — Apoi oamenii au păcătuit şi zeii s-au mîniat foarte. Aksa intră înăuntru. ei îşi făceau brîie şi împleteau cununi să-şi încingă fruntea. Purta o tunică neagră de mătase. Într-un colţ se afla o rîşniţă pentru măcinat grăunţe: era făcută dintr-un cub de pia- 58 . — Şi zeii le-au luat Veacul de Aur? Se auziră paşi. se apropia de casă. Şi moartea le era uşoa- ră. de culoare galben-deschis.. proaspăt văruită şi despărţită printr-o perdea de pînză ţe- sută în casă şi brodată cu flori mărunte. înconju- raţi de copii.

Uite la mine ce urme mi-au lăsat pe spinare bicele cu şapte cozi! Iar cînd o îmbătrîni. m-ar fi strivit acolo. Voi sînteţi milioane. tu nu te-ai gîndit c-ar putea fi şi altfel? — Adică cum. pe un postament de marmură. — Şi ce folos are el din toate astea? Unul singur doar: că nu e bătut cu vergile. Alături stătea o piuă mare de piatră. 59 . Fie slăvit că nu se dă în lături să ne trimită şi nouă. Bunicul Guamf. stai jos. Te felicit cu prile- jul sărbătorii! De ce nu te-ai dus în întîmpinarea soare- lui? — Nu-i de mine! Bătrîn cum sînt.tră. Cînd intră Aksa-Guam. Într-alt ungher. el se sculă în picioare şi ridi- că braţul în semn de salut. — Se zice că a făurit lucruri uimitoare. Vreme de şaizeci de ani încheiaţi mi-am făcut veleatul în minele umede. şi asta nu-i glumă. iar deasupra un cilindru tot de piatră cu două mine- re. Guamf. o minunată sculptură. pleşuv şi cu barba căruntă. bunicule Guamf. — Ascultă. lumina lui! — Dar Adişirna-Guanci unde-i? — Lucrează mereu în Grădinile de Aur. bieţi sclavi. pe care Adişirna-Guanci o făurise încă pe cînd era copil. altfel? — Orice răbdare are un sfîrşit. Mi-ajunge. atunci şi el. odihnea o statuetă mică a zeului soarelui. cu un pisălog pentru stors uleiul. şedea pe o laviţă lîngă fereastră şi meşterea laţuri pentru prins pă- sări... o să prindă păsări ca să nu moa- ră de foame. ca şi mine. Iar soarele l-am întîmpinat şi aici aşa cum se cuvine. — Stai jos.

văzu în curte doi oameni îmbrăcaţi în veşmîntul slujitorilor tem- plului.. iar ei au săbii şi lănci ascuţi- te.. – şi Ţalna se închină pînă la pămînt. 60 . am plecat – zise el. Îţi vom ieşi în întîmpinare acolo şi-apoi te vom duce mai departe.. scăpînd de frică fuiorul... Şi ne-am răzvrătit. Rămîi cu bine. ridicîndu-se. — În numele soarelui îţi poruncesc să vii azi. dar dacă.. Dă-mi pace! Nu-mi mai scor- moni vechile răni! Lasă să mă doară aşa.. Şi ce-a ieşit din asta? Noi n- avem decît lopeţi şi hîrleţe. — Dar dacă.. Aksa-Guam îşi plecă tăcut capul în piept şi căzu pe gînduri. că afară se auziră glasuri străine şi atunci el se opri în loc. locuieşte aici? întrebară ei. după ce asfinţeşte soarele. ca de obicei. Eu sînt Ţalna. — Aici – răspunse Ţalna. — Bătrîna moaşă Ţalna. Arşiţa era oarecum molcomită de umbra palmierilor şi a platanilor.. bătrînul Guamf se aprinse: — Dar dacă. Pesemne am s-o întîlnesc pe Ata în drum. Aksa-Guam ieşi din casă şi porni pe drumul alb ce scînteia în soare. Pe neaşteptate. la porţile sfîntului templu. Aksa-Guam nu voia ca ei să-l vadă aici. Privind pe fereastră.. — Ia te uită unde baţi! Adică să ne răzvrătim? Am mai încercat.. bătrîne! — Să te ocrotească prealuminosul zeu! Aksa-Guam nu apucă să iasă din casă. — Am înţeles. Dar îmi iau inima în dinţi şi vă întreb: e o naştere? — Acolo vei afla Şi slujitorii templului se îndepărtară.. —-Ei.

ca o turmă speriată. Căsuţe mici. îi deschidea toate porţile. Uneori se întîmplau şi prăbuşiri. în mine oamenii lucrau. Pretutindeni stăruia o căldură înăbuşitoare. pînă la ţărmul ocea- nului. În dreapta. Pe alocuri se zăreau licărind opaiţe cu ulei. În curţile înguste şi pline de gunoaie se jucau copii goi şi murdari. Minerii mureau cu sutele. Cu toate că era sărbătoare. se întindeau aşe- zările locuite de cei ce trudeau în mină. Dacă mina conţinea minereu din belşug. la locul unde se produsese catastrofa. Iar în stînga. gazele emanate explodaseră de multe ori în aceste mine. îm- preună cu sclavii îngropaţi acolo. se făceau săpături şi astfel munci- torii îngropaţi de vii ieşeau din mormîntul lor. atît cît puteai cuprinde cu ochii. cu discul soarelui brodat pe piept. Aksa-Guam dădu grăbit din cap şi se înfundă în labi- rintul galeriilor ale căror bolţi erau întărite cu bîrne groa- se şi înclinate. stăteau lipite una de alta. Din cauza opaiţelor. dar nimeni nu se sinchisea de lucrul acesta. atunci. şi mina urma să fie să- pată în altă parte. Supraveghetorul îşi plecă fruntea şi ridică braţul în semn de respect. la poalele munţilor. în cazul acesta oamenii erau pur şi simplu lăsaţi la voia întîmplării. din lut. 61 . să- răcăcioase. Aksa-Guam coborî în prima mină. se aflau minele de unde se scoteau minereurile. Veşmîntul lui negru de preot. deoarece erau destui la număr. Dacă însă stratul de minereu era subţire sau lucrările pentru înlă- turarea avariilor cereau prea mult timp.

Aksa-Guam. cu toată oboseala ce simţea.. Mina se îngusta din ce în ce. că astăzi. se înălţau jur împrejur. în minele vechi. unde luni de-a rîndul se prăjea minereul. La picioarele lor. Aplecîndu-se spre unul din mineri. pline cu minereu. în minele vechi.. Cu cît Aksa-Guam înainta mai mult.. Pe unii din- tre ei. Aksa-Guam ieşi din mină şi trase cu nesaţ aer în piept. mormanele de minereu ars se isprăviră. în formă de piramidă. Mai departe începeau cîmpiile. — O să venim – răspunse minerul şi îşi şterse faţa de năduşeala ce-i curgea şiroaie şi îi împăienjenea vederea. Grămezi întregi. Aici. Drumul se întindea ca o săgeată printre piramidele fumegînde.. Aksa-Guam îi şopti: — Spune-le la ai tăi.. înce- pea cîmpul unde minereul era măcinat şi cernut prin site de bronz. grăbi pasul. fumegînd. Acum se vedea nevoit să meargă încovo- iat. după schimbul de noapte. În calea lui întîlnea sclavi care mergeau în patru labe. Aksa-Guam îi saluta dînd din cap şi le spunea în- cetişor: — După schimbul de noapte. răsuflarea de- venea tare anevoioasă. Soarele dogorea tot mai aprig. Aici. 62 .. cu atît galeriile erau mai joase. În sfîrşit. Aksa-Guam le spuse aceleaşi cuvinte şi porni mai de- parte.. spărgînd stînca cu tîrnăcoape de bronz.. înhămaţi la albii de bronz.. scla- vii aţîţau focul zi şi noapte. cei ce scoteau mine- reul stăteau într-o rînă..

cai. Sclavii îşi aveau locuinţa în preajma acestor clădiri şi nu li se îngăduia să iasă din- colo de ziduri. Sclavii biciuiau măgarii. Aici se aflau cuptoarele în care se topea minereul. pe cărarea de munte. cărînd în spate coşuri cu zgură. care înconjura o sumedenie de clădiri – un adevărat oraş – unde minereul curăţat se transforma din aramă şi cositor într-un aliaj: bronzul. Ca un şuvoi nesfîrşit. în afară de preo- tul care supraveghea lucrările. încărcate cu minereu. Nimeni n- avea voie să pună piciorul în aste locuri. 63 . şi sclavii începură să iasă pe poartă. Femeile îşi purtau copiii în spate. se scurgeau şiruri de mă- gari încărcaţi cu samare. Şuieratul bicelor se contopea cu răgetele animalelor şi cu strigătele scurte ale sclavilor. aşezaţi în coşuri îm- pletite. Ata lucra la cuptoarele de topit. Dincolo de zid răsună o trompetă de bronz. Alături se întindea un zid şi mai înalt. Drumul era un adevărat furnicar. Un convoi lung de care. deasupra că- rora se ridicau nori groşi de fum. Aksa-Guam se dădu la o parte urcîndu-se pe un mor- man de zgură — Ata! Una din sclave se întoarse. cămile şi elefanţi. iar supraveghetorii biciuiau sclavii. care erau păzite de străjeri. în vreme ce un altul se întorcea uşurat de povară. Ochii ei negri şi migdalaţi scînteiară de fericire. Aksa-Guam lăsă drumul şi porni în sus. tocmai ieşea. Tot aici se făureau şi armele de bronz. Aksa-Guam se opri în poartă. Mai departe se înălţau zidurile de piatră.

fata rupse o floare de măceş şi şi-o prinse în păr. nu-mi lua mîinile. Ata. Astfel îmbrăcată. îi ascundea de privirile celor ce mergeau pe drumul mare. strînsă într-un coc la ceafă. părea fratele lui mai mic. fata îşi întinse mîinile spre şuvoiul de apă cristalina care cădea de sus. Şi cu o graţie firească. Stropii auriţi de soare cădeau pe pielea ei brună. Purta aceeaşi cămaşă scurtă. că nu le mai ajung haremurile. neagră şi încinsă cu o cingătoare de piele. Aksa-Guam o privea cu dragoste şi admiraţie. precum şi conturul sînilor de fecioară dovedeau că nu e băiat. spălîndu-şi mîinile în izvorul de munte.. Era la fel de bine făcută ca şi Adişirna-Guanci. ce-i alun- gea şi mai mult capul ei lunguieţ de atlantă. în spatele ei se auziră glume şi ocări venite din rîndurile sclavilor: — Ţîn-te. co- tind. — De ce nu eşti la sărbătoare? întrebă Ata. Nu- mai o coadă grea. îl urmă la oarecare dis- tanţă. 64 . îmbujorată de sfiiciune. Aksa-Guam întinse braţele spre Ata. Aksa-Guam o cuprinse pe după umeri şi o sărută pe frunte. sora lui Adişirna-Guanci. îndată o să mă spăl la izvor – zise ea. acum se iau şi de sclave! spuse cu răutate un sclav negru şi ameninţă cu pumnul perechea care se îndepărta. sînt murdare.. să tră- ieşti la palat! — Ptiu. — Nu. După ce se spălă. ţin-te după el! O să te ia de nevastă. Ata îl ajunse pe Aksa-Guam acolo unde cărarea.

Din cînd în cînd se auzeau de acolo bubuituri- le ca de tunet ale trompetelor de bronz şi strigătele mul- ţimii. o boare aducea mireasma portocalilor înfloriţi. îndreptîndu-se spre locul unde dintr-o crăpătură a ştîncii ieşea un izvor de munte. — Acum.. trompetele or să urle aşa de tare. Iar sus. încît caii or să se ridice în două picioare şi-apoi or să se lase în genunchi. Şi astfel se părea că liniştea ră- sună. Mai depar- te se zărea o fîşie de ocean ce se încălzea sub soarele de amiază. este o privelişte mă- 65 . pe drum. răsunau voci omeneşti. — Dar dacă acolo se va băga de seamă lipsa ta? — Ei. – rosti Ata şi-i întinse ea singură mîna lui Aksa-Guam. Preotul i-o strînse cu căldură şi. Ajunge c-am fost în întîmpinarea soarelui. mînă în mînă. Numai corul răsunător al greieri- lor stăruia în văzduh. deasupra lor. Şi. la urma urmei. toate lucrurile astea sînt tare plicticoase. şi ce? Tata o să se-nfurie şi cu asta s-a isprăvit. da. Ţinea în mînă o creangă de laur şi rupea încet frunzele una cîte una. porniră în umbra deasă a crîngului de lauri. — Pentru că sînt aici – răspunse el. — De ce nu eşti la serbare? zîmbi fata şăgalnic. Jos. se întindea cîmpul zeului războiului. De undeva. Dar în crîng era pace. În aer plutea miros de pelin şi de ierburi amare de munte. Soldaţii noştri îi vor uimi pe oaspeţii veniţi de peste ţări şi mări cu armurile lor de bronz şlefuit. De bună seamă. repetînd întrebarea. Aici se aşezară.. Zgomotul acesta monoton se con- topea cu liniştea din jur. cu acelaşi zîmbet şiret.

cu ochii larg deschişi. Se zice că peştele ăsta trăieş- te tocmai la capătul lumii. la lumina torţelor. parfumuri rare pregătite din răşină frumos mi- rositoare. Ce- o să fie mai tîrziu? — Mai tîrziu încep jocurile războinice. regele nostru va dărui oaspeţilor ţesături scumpe. — Sora ta e şi ea la sărbătoare? îl întrebă Ata pe neaş- teptate. dar eu am văzut-o de nenumărate ori. vinuri. Şişen-Itţa. tot ce face bogăţia ţării noastre. Ce-i drept. Doar acum e regină! Aksa-Guam se încruntă: — Nu. Vai. — Şi unde sînt animalele astea? — Au murit de căldură. o să fie în haremul regelui. Biata mea surioară. se face tare ca cristalul. este nespus de fericit de „cinstea‖ ce i-a fost acordată.. asta e mai interesant. — Săracele! Ei. — Şi mai tîrziu ce-o să fie? întrebă Ata. din cauza frigului. Se spune că oamenii cu chipul alb. ce-o să fie? — Pe urmă.. tot. plecîndu-şi ge- nele lungi. dar are capul rotund şi nişte înotătoare foarte puternice. aur. Şi îi aruncă fetei o privire plină de duioşie.. care-i aşterneau sub ochi umbre albăstrii. noaptea. Apoi.... nu zic ba. îmbrăcaţi în veşminte de piele. şi mai încolo. are loc ceremonialul prezentării darurilor. cum a mai plîns 66 .reaţă. Tatăl meu. Pe lume sînt lucruri mult mai frumoase. au adus din ţă- rile de miazănoapte un urs alb viu şi nu ştiu ce fel de fia- ră ce seamănă cu un peşte. ea nu-i regină. în afară de armele de bronz. unde apa. pietre preţioase. rădăcini şi nectar de flori. Ata îl asculta cu o curiozitate copilărească.

şi vreau să te am în haremul meu. socotind pesemne că este un răspuns de fetiţă. Vino la mine!‖ Eu nu m-am clintit din loc. de data asta trebuie să-mi răspunzi. Atunci Kuntinaşar s-a ridi- cat şi s-a apropiat de mine. într-o seară. luînd crenguţa de laur din mîinile ei. i-am răspuns eu.. chiar aşa. — Aşa i-ai spus? exclamă entuziasmat Aksa-Guam. Dar eu n-am să îngădui aşa ceva. care vorbeşte fără să ia prea bine aminte la ce i se spune. — Şi el? — El a zîmbit. Dintr-o săritură m-am ferit din calea sa şi am înşfăcat pumnalul pe care-l avea la căpătîi. atunci ascultă. iar eu îţi sînt stăpîn. Şi. Odată. el mi-a zis: „Îmi placi.‖ „Iar tu nu-mi placi. altfel o să mă port cu tine aşa cum te porţi cu o sclavă. dacă ţii atît de mult. bătînd din palme. „Nu uita că tu mi-eşti sclavă. — Lasă-mă! Oare nu-i totuna? — Nu. Ata. Şi Aksa-Guam ameninţă cu pumnul strîns. Kuntinaşar. vorbeşte odată! — Ei. Am slujit în casa preotului Kuntinaşar. — Da. Şi- acum ajunge cît am vorbit despre asta! Spune-mi ceva despre tine. începu în glu- mă s-o lovească peste umeri.. şi nu vreau să fiu în haremul tău‖. — Vorbeşte. pe cînd îi aduceam pentru noapte o băutură răcoritoare.în hohote! Ea îl urăşte pe rege. De ce te-au dat la munca asta aşa de grea? Te-am întrebat de mai multe ori. Grozav s-a mai speriat şi pe dată l-a cuprins fu- ria! „Şarpe!‖ a răcnit el cu glas răguşit şi a chemat sclavul 67 ...

Mi se pare că pentru fiecare din ei sufletul tău geme. Fratele tău îl face să pălească de invidie.. care e în pregătire. Dragostea ta îmi ajunge. Dar Aksa-Guam n-o mai vedea.. Tu ştii că eu te iubesc şi că pentru mine nu eşti o sclavă. Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap una ca asta. Vreau să le dau libertatea.. El vorbea de parcă ar fi fost cuprins de delir: — Am stat de vorbă cu Adişirna şi i-am propus să par- ticipe la răscoala sclavilor.care stătea în dosul uşii: „S-o trimiţi de îndată la munca grea din Oraşul Negru. în care licărea spaima. El însă umblă cu capul în nori. Vom ara toată Atlantida cu plug de bronz. ai să vezi. Ata.. Tatăl meu nu se va învoi niciodată să ne dea consimţămîntul. Şi-am văzut un ocean nesfirşit de suferinţe ale sclavilor. — Ştiu prea bine că n-am să fiu niciodată soţia ta.. — Eu însă vreau să-mi fii soţie. iar tu. — Ce curaj! exclamă Aksa-Guam. Avem 68 .‖ Asta-i tot. trebuie să schimbăm toate astea. adăugă: Da. şi sufe- rinţele lor înăbuşite mă urmăresc pas cu pas şi-mi otră- vesc viaţa.. şi nu numai atît. Dra- gostea mea pentru tine mi-a deschis ochii şi am văzut toate grozăviile sclaviei. vreau să-ţi dau ţie liber- tatea. Ascultă. Este prea artist ca să se poată gîndi la asta. căci este împotriva legilor. lucrurile nu pot să mai meargă aşa. Dar noi vom schimba legile. zîmbind. Ar fi putut să te uci- dă cu pumnalul acela! Şi. iar soarta nefericită a surorii mele mi-a arătat toată grozăvia samavolniciei regeşti. iată ce vreau eu. Kuntinaşar n-are noroc. Dar ni se va alătura şi el. Ata îl privea cu ochii larg deschişi.

Frunzele copacilor foşniră. Ata? 69 . Ata. Şi noi vom birui. liberă. Ata se clătină şi fa- ţa-i deveni albă: — Ce-i asta? — Nu va rămîne piatră pe piatră. — Nu ştiu de ce zguduiturile astea au început să fie tot mai dese.. lovindu-se de pietre.. ci numai bucuria muncii libere. — Dar ai să fii cu noi. însuşi pămîntul se cutremură în faţa cri- melor săvîrşite de preoţi şi de rege. Şi iarăşi va în- cepe Veacul de Aur. Eu o să fiu în fruntea răsculaţilor. fiindcă dreptatea este de partea noastră.. Eu singur o să-i duc pe Dealul Sfînt. Dar Ata nu zîmbea. O nouă zguduitură. o piatră ce se afla chiar la poalele stîncii se des- prinse şi se rostogoli la vale.. iar zgomotul ei se pierdea din ce în ce. Privindu-l cu tristeţe pe Aksa- Guam. Vom pune mîna pe arsenal şi ne vom încrucişa săbiile cu sol- daţii regelui. îl făcu pe Aksa-Guam să revină la realitate. De mai multă vreme prin- tre sclavi domneşte mare fierbere.negreşit nevoie de ajutorul lui. nici regi. o uşoară zguduitură ondulatorie subterană făcu pămîntul să se legene. unde nu vor fi nici sclavi. Chiar în aceeaşi clipă. de data asta mai puternică. Văzînd faţa palidă de spaimă a fetei. el se strădui s-o liniştească printr-o glumă: — Vezi. iar după aceea vom făuri o Atlantida nouă. ea îi şopti încetişor: — Să nu faci asta! — Ţi-e frică? — Pentru tine.

. 70 .— Am să-mi dau viaţa pentru tine..

ai pre- gătit-o bine pe bătrînă? — Ţalna te înţelege din cîteva cuvinte. iar pe cealaltă capul regelui. — Larison... să-i mai încălzească oasele babei! Uşa se deschise şi în încăpere intră fratele regelui Atlantidei – Keleţu-Aşinaţak – rege al At-ţorului. — E bine să ştii să porunceşti stelelor! rosti zîmbind Kuntinaşar. atunci cînd regele şi toată cur- tea lui se pregăteşte de odihnă. Anuguan. el stă în cumpănă. — Nu rîde! Stelele nu mint! se supără astrologul. — Asta ar mai lipsi. — Iată-l şi pe Elizair! spuse Kuntinaşar. Înadins am ţinut să ne adunăm la miezul zilei. 1Monedele atlanţilor aveau pe o parte discul soarelui. aşa după cum steaua regelui Guan- Atagueragan apune. Dar hai să nu ne mai certăm. ÎN CERCUL MAGIC În încăpere se adunaseră preoţii Kuntinaşar. Lipseşte doar Keleţu-Aşinaţak. din care pricină atlanţii numeau monedele de aur „discul soarelui‖. Aguşatţa şi Nughi-Estţak. Zanuţiram. Trebuie să-i dăm vreo două discuri solare1. VIII. — Ca de obicei. — Şi desigur că steaua lui răsare? — De bună seamă. E o bătrînă tare vicleană. Anuguan. întovără- şit de preotul Şitţa. însă Keleţu-Aşinaţak va veni negreşit să-şi ia horoscopul pe care i l-am făcut – spuse Elizair. 71 . să mai mintă şi stelele! Mint numai oamenii.

. — Ce-nseamnă asta? Ce-nseamnă asta? întrebă el. Elizair? Bine? Totul merge bine? Keleţu-Aşinaţak era miop. — Şi vouă salutul meu. a luminat mai puternic decît toate celelalte şi a tăiat drumul stelei lui Guan-Atagueragan. da.. plimbîndu-şi asupra preoţilor privirea fixă a ochilor săi miopi şi ciupindu-se grăbit de bărbuţa-i roşcată. cu cuvintele tale. Preoţii se sculară în picioare şi ridicară braţele în semn de binecuvîntare şi salut. Spune ce-i principal. Dă-mi voie să ţi-l citesc. Şi razele stelei lui s-au mistuit în razele stelei stăpînului Atţorului. Keleţu-Aşinaţak era tulburat. Ce-i principal. nu cadrau cu măreţia unui rege. Stelele îţi sînt prielnice. puternicului stăpîn al Atţorului. Şi Elizair începu să citească cu glas cîntat: — „Marelui. am cercetat toate tă- 72 . vezi bine. Nu- mai la mari solemnităţi îşi stăpînea aceste ticuri care. aşa că privea cu ochii mijiţi şi cu capul dat puţin pe spate.. da. ce spune horoscopul meu. slăvitului. — Fie ca lumina măreţiei tale să cadă asupra noastră – spuse Kuntinaşar.‖ — Nu-i nevoie. în timp ce răsărea. nu-i nevoie! şi Keleţu prinse să dea din mîinile-i firave. — Mărite rege – începu preotul Anuguan – ca să-ţi pu- tem răspunde la această întrebare. fericit şi totodată speriat. Ei. şi spune aşa. Da. — Steaua ta. mărite rege. — Slavă soarelui! Mărite rege. horoscopul tău este mi- nunat. de trei ori măritul rege al Atlanti- dei. Mîinile lui mici şi slabe se agitau veşnic şi mereu răsuceau bărbuţa-i roşcată....

bătrîno. — Iată moaşa care a fost de faţă la naşterea ta şi a re- gescului tău frate. Şi mai spunea că te-ai născut prea slab şi se temea că ai să mori sau ai să fii un rege pipernicit. Anuguan se apropie de perete. — Un rege pipernicit? Cum? Aşa a zis? — Sau un bărbat pipernicit. eu am o aluniţă mare pe umărul drept — Apoi s-a născut Guan-Atagueragan.. de trei ori măritul rege Atagueragan-Ku-kulikan. arătîndu-l pe Guan: „Iată primul meu născut şi urmaşul meu!. şi-apoi zicea că semeni la chip cu o oaie. începînd din ziua cînd s-a născut măria-ta. el a spus. Şi iată ce am aflat: regele legitim al Atlantidei eşti tu.‖ — Dar de ce? De ce? izbucni supărat Keletu-Aşrjnaţak. Şi eu am băgat bine de seamă că primul născut avea pe umărul drept o aluniţă mare. — Eu? Cum vine asta? Doar eu sînt cel mai mic! Deşi ne-am născut gemeni. — Nu te mînia. — Tu eşti cel mai mare. mărite rege! Şi despre aceasta grăiesc nu numai tăbliţele noastre. mărite rege! Părintelui tău nu i-a plăcut culoarea părului tău. Şi după ce pruncii au fost îmbăiaţi şi duşi în faţa părintelui lor. deschise o uşiţă tainică şi-o lăsă pe Ţalna să intre.. nu-mi mai aduc bine aminte.bliţele de bronz din arhiva statului. — Nu mai am nevoie de tine. — Aluniţă? Da. 73 . Vorbeşte. cine s-a născut pri- mul regele Keleţu-Aşinaţak sau Guan-Atagueragan? — Cel dintîi a venit pe lume regele Keleţu-Aşinaţak. Ţalna – spuse Kumtinaşar.

. am să chem umbra tatălui. O parte din armata şi comandanţii de oşti ai lui Guan-Atagueragan sînt nemulţumiţi de el. Dar calea noastră pămîntească stă scrisă în stele. Printre regii supuşi Atlantidei vei găsi întotdeauna aliaţi. — Umbra tatălui? întrebă speriat şi cu interes Aşinalak. umbra părintelui tău! Şi.. Ce spui!. Restul vom face noi. atunci uite ce vom face: folosindu-mă de puterea pe care mi-au hărăzit-o zeii. Noi sîntem cu tine. tu trebuie să-ţi recapeţi drepturi- le. în sfîrşit.. deschizînd uşa ascunsă în perete.. Las’ să hotărască el singur soarta tronului. Da’ ce se face fratele meu? — O să-i cerem să-ţi dea locul de bunăvoie. ploconindu-se adînc. — De nu va vroi.. dragostea de frate. Cu tine şi în numele tău. Elizair porunci: 74 ... iar de nu va vroi. Anuguan rupse tăcerea: — Mărite rege. plecă. tu ai o armată şi o flotă. — Nu ştiu ce să spun. Tu trebuie să faci un singur lucru: să-ţi ceri drepturile. Keleţu-Aşinaţak stătea dus pe gînduri. eu sînt păstrătorul legilor şi socotesc că. Sentimentul de rudă. Şi Ţalna. mărite rege – grăi Elizair.. atunci… — De bună seamă că nu va vroi! De bună seamă! Să fie rege atîţia ani şi deodată. e atîţ de neaşteptat. — Îndoielile tale sînt fireşti.. ciupindu-şi barba.. Dacă tot mai te- ndoieşti.. în numele sacrelor legi. În ochii mici şi miopi ai lui Keleţu sclipi bucuria şi el începu să dea speriat din mîinile-i firave: — Ce spui!. tău.. — Da. Preoţii rămaseră într-o tăcere plină de aşteptare.

Deodată. — Aşază-te! zise poruncitor Elizair. Încăperea se cufundă într- o beznă de nepătruns. Keleţu-Aşinaţak simţi că-i ţiuie urechile. iar în faţa ochilor începură să i se ro- tească cercuri verzi. în depărtare. ridicînd braţele. pe perete se aprinse o lumină al- băstruie închipuind un şarpe. — Intră! Keleţu-Aşinaţak păşi pragul cu paşi nehotărîţi Preoţii îl urmară într-o încăpere perfect rotundă. La fiece cuvînt al lui. Şi Elizair. Această asemănare o desăvîrşeau stelele de aur aruncate ici-colo pe cupolă. ATIŢ. se plecau deasupra fitilu- lui arzînd. iar în ce- le din urmă se stinse cu totul. cu un tavan în formă de cupolă. ce amintea bolta ce- rului. Keleţu-Aşinaţak păşi speriat peste cerc şi sui treptele tronului. NAŢA. cu discul soarelui prins pe spetează. Din pricina încordării nervoase. 75 . De o parte şi de alta a jilţului regal străjuiau două sfeşnice de bronz. prinse a rostit cu glas so- lemn şi tărăgănat următoarele vrăji: — AŢAN. închipuind doi şerpi încolăciţi. Trei capete de aur. În mijlocul podelei de mozaic siniliu era trasat un cerc cu un pentagon înscris în cen- tru. cu ochii de smarald şi gura larg căscată parcă pentru a muşca. se auziră sunete duioase de fla- ut. unde se înălţa un tron îngust de bronz. Cozile lor răsucite slujeau drept picioru- şe. lumina torţelor tremura. — Îndată va fi smuls vălul vremii. ŢITA. Tăcerea aceasta apăsătoare părea a fi fără sfîrşit. de culoare albas- tră. Şi în aceeaşi clipă.

Jivina strălucitoare se mişca necontenit, cînd
aprinzîndu-se mai tare, cînd mai slab. Mişcările ei şi in-
tensitatea luminii erau indisolubil legate de sunetele flau-
tului. Cînd melodia răsuna mai puternic şi ritmul se înte-
ţea, năpîrca se răsucea mai repede şi strălucea mai tare.
Cînd, dimpotrivă, cîntecul se domolea, stingîndu-se
aproape cu totul, lumina pălea şi ea îşi încetinea mişcări-
le. Melodia monotonă era alcătuită numai din cinci note
care se repetau într-una.
Această melopee, precum şi jocul de lumini îl hipnoti-
zau pe Keleţu, căruia îi era cu neputinţă să-şi dea seama
dacă într-adevăr vede sunetele luminoase sau aude jocul
luminii.
Deodată se aprinse un al doilea şarpe şi se auzi un al
doilea flaut. Apoi al treilea, al patrulea şi mereu-mereu al-
te sunete, iar şerpii aceştia strălucitori alergau unul după
altul, îşi împleteau trupurile, apoi se despărţeau. Treptat,
unii dintre ei alcătuiră un cerc luminos. Atunci jivinele
încetară să se mai mişte şi o dată cu ele amuţiră şi flaute-
le. Cercul acela, răspîndea o lumină fosforescentă. Apoi
deodată începu să se adîncească şi se transformă într-o
fereastră rotundă, dincolo de care se zărea un spaţiu pus-
tiu, învăluit într-o ceaţă uşoară.
În faţa lui Keleţu-Aşinaţak, care încremenise de uimire,
se ivi, după cum i se păru lui, umbra tatălui său. Fanto-
ma ridică mîna spre Keleţu şi în încăpere răsună limpede
un glas:
— Keleţu-Aşinaţak! Tronul Atlantidei te aşteaptă pe ti-
ne...

76

Totul se cufundă în beznă. Keleţu scoase un ţipăt şi-şi
pierdu cunoştinţa. Preoţii îl transportară în camera veci-
nă şi-l readuseră în simţiri.
— De trei ori mărite rege al Atlantidei! i se adresă so-
lemn Kuntinaşar.
— Nu sînt încă regele Atlantidei! răspunse cu glas slab
şi cu privirea rătăcită Keleţu.
— Pentru noi eşti rege! Umbra tatălui tău te-a înălţat
pe tron.
— Da, dar umbra tatălui a spus: „Tronul te aşteaptă...‖
Poate că după moartea fratelui meu?
Kuntinaşar aruncă o privire înciudată spre Elizair.
— Răspunsul părintelui tău este cum nu se poate mai
limpede: „Tronul te aşteaptă‖. înseamnă că nu trebuie să
mai zăboveşti – spuse Elizair.
— Da, da, bine, o să mă mai gîndesc... Sînt prea obosit
acum. Am să vă dau răspunsul... Da... Şitţa, însoţeşte-
mă!
Şi, sprijinindu-se de braţul preotului, Keleţu-Aşinaţak
se îndepărtă.
— N-ai putut să faci umbra să vorbească altfel! „Tronul
te aşteaptă!‖ Ar fi trebuit să spui: „Keleţu, îţi poruncesc
să iei cu forţa tronul lui Guan. Tu eşti moştenitorul legi-
tim al tronului!‖ Sau ceva asemănător – se supără
Kuntinaşar… Straşnic obicei aveţi voi, magicienii, să vor-
biţi încîlcit, în enigme! Poftim, acum ai încurcat lucrurile!
— Cine-l ştia! răspunse necăjit Elizair. Ăstuia trebuie
să-i mesteci şi să-i bagi în gură...
— Ca rege, n-ar fi rău... Un rege tocmai aşa cum scrie
la carte – făcu Zanuţiram – şi foarte bun pentru noi!

77

— Bun pentru noi o să fie cînd va fi rege, dar cum să-l
facem rege?
— Trebuie s-o luăm pe alt drum – vorbi Anuguan. Eu
ştiu, după cum ştiţi şi voi, că se pregăteşte o răscoală a
sclavilor. În fruntea lor se află Aksa-Guam Itţa, fiul lui
Şişen-Itţa, cîinele credincios al regelui! Ca să vezi de ce-i
în stare tinereţea! Zice-se că s-a îndrăgostit de o sclavă şi
acum vrea să răstoarne întreaga Atlantida! Uite, de acest
Aksa-Guam ne vom folosi noi. Dacă răscoala va fi condu-
să de o mînă pricepută, el îl va putea omorî pe Guan-
Atagueragan. E tocmai ce ne trebuie nouă. Cu sclavii, ne
răfuim noi repede şi punem pe tron oaia asta din Atţor. În
felul acesta vom fi stăpînii Atlantidei. Iar dacă răscoala va
da greş şi capul lui Guan-Atagueragan va rămîne pe
umeri, atunci va zbura căpăţîna lui Aksa-Guam şi nici ta-
tălui său nu-i va fi prea moale. Noi însă vom sta deoparte.
— Iată adevăratul diplomat al Atlantidei! Păzitorul legi-
lor şi sprijinitorul răscoalei sclavilor! spuse rîzînd
Kuntinaşar.
O uşoară zguduitură subterană ondulatorie îi zvîrli pe
toţi spre stînga. Undeva se auzi zgomotul tencuielii ce că-
dea.
— Zguduiturile astea subterane încep să mă ne-
liniştească.
— Fleacuri! spuse nepăsător Kuntinaşar.
— Da, dar vezi că nu întotdeauna fleacurile acestea se
sfîrşesc cu bine – i-o întoarse Anuguan. Tăbliţele noastre
pomenesc despre cîteva cutremure cumplite şi erupţii
vulcanice. Uite, asta este piramida care, acum trei mii
şapte sute de ani, deşi mai tare decît stînca, a crăpat

78

pînă-n temelii şi a fost nevoie să fie rezidită. Ce s-a întîmplat atunci cu palatele şi templele? — Te pregăteşti să trăieşti trei mii de ani. căscînd cu poftă. N- au decît să crape toate piramidele ca o coajă de ou răs- copt! Şi.. ne-ajunge! Iar mai tîrziu. Anuguan? Eu cred că pentru cît trăim noi. adăugă: Şi-acum e vremea să mergem la culcare! 79 ..

Luna plină se ridică deasupra oceanului. parcă vie. Într-o nestăvilită pornire de dragoste. Aşa o văzuse el prima oa- ră pe Sel. la vînătoare. O panglică prinsă pe frunte cu o agrafă în formă de semilună îi strîngea părul fetei. IX. Preaslăviţi zei! Omul ăsta şi-a pierdut minţile! Ruşinat. ga- ta să o arunce. Piciorul drept era scos înainte şi puţin îndoit de la genunchi. Sel1. În faţa lui stătea bunica sa. Semiluna era simbolul numelui ei. îndepărtîndu-se de statuie. În sfîrşit scoase un sul de pînză şi i-l dădu lui Adişirna: 1 În limba atlanţilor Sel înseamnă lună. Adişirna se îndepărtă de statuie şi se întoarse. iar cu mîna stingă ţinea de curea doi ogari cu botul lung şi corpul încordat pentru salt. apoi. — Larison 80 . doica principesei Sel. — He-he-he!. bombănind şi oftînd. o privi cu ochi cercetă- tori. Întreaga ei făptură respira avînt.. Adişirna îşi contempla opera. PUIUL DE NĂPÎRCĂ — E gata! Adişirna-Guanci puse jos dalta de bronz şi ciocanul. el se apropie de statuie şi sărută buzele-i reci de marmură. într-o pădure. O rază lunecă pe faţa de marmură a statuii şi lui Adisirna i se păru că Sel îi zîmbeşte. În faţa lui stătea. dintr-o ţesătură uşoară. — Ce s-a întîmplat? Spune repede! Ţa începu să caute cu mîinile-i tremurătoare şi nevol- nice printre cutele îmbrăcămintei.. în tunică scurtă. şi cu lancea în mîna dreaptă.

vîrî mesajul în sîn şi fugi cît îl ţineau picioare- le. dintre coloane. şi vinul curgea ca o şuviţă subţire rubinie din am- forele înguste şi prelungi. 81 . O voce de fe- meie cînta: Adoarme Atlantida. Hai.. În umbra deasă a crîngului de lauri răsuna un cîntec vesel. La fel ca luna-n noaptea asta fermecată Să mă săruţi şi tu. iar perdelele trase la o parte. dezvă- luiau privirilor încăperile locuinţelor. toarnă vin! Adişirna continua să păşească repede.. să bem şi noi! Sclavule. — Iacă. Din mijlocul verdeţii întunecate a livezilor răsunau cîntece. îl desfăcu şi.. Adişirna i-l smulse din mîini. spre Dealul Sfînt. Un glas de bărbat îi răspundea: Văpăi din ochii tăi să mă îmbie. Adişirna-Guanci gonea pe străzile largi. Bei prea puţin şi de-asta ţi-e frică de cutremur – auzi Adişirna o frîntură de frază. Atlanţii stăteau to- lăniţi în jurul meselor împodobite cu trandafiri şi în- cărcate cu talere cu mîncare şi cupe. Locuitorii Atlantidei se desfătau în răcoarea nopţii. să mă mîngîi. citeşte. mîngîiată De ale lunei raze albăstrii.. De-aprinse sărutări să ne-mbătăm 1 Kitţara — instrument muzical ce seamănă cu chitarele greceşti. Pămîntul s-a îmbătat şi se clatină. flaute şi gunguritul kitţarelor1. Apoi dădu un strigăt. Casele erau lumi- nate. Sclavii turnau vin în cupe. —. — Larison. Se auzeau glume şi rîsete. cuprins de tulburare. începu să citească la lumina lunei. Trage-i mai vîrtos şi o să te obişnuieşti cu zguduiturile pămîntului.

tînărul o porni din nou la drum. înconjurate de ziduri înalte. alcătuind un zid. Adişirna se piti între chiparoşi. Adişirna urcă podul suspendat ce se afla lîngă Dealul Sfînt. sculptor şi giuvaergiu genial. trecu o santinelă. la cererea preoţilor şi a regelui. străjuită de chiparoşi. Adişirna se strecură prin desişul de chipa- 82 . Mirosea a răşină de brad. Mergînd agale şi cîntînd încetişor. să repar ţevile din camera de baie. din care pricină era aproape beznă. Cînd paşii se pierdură în depărtare. lucrări foar- te diferite. Tînărul coti pe o alee lăturalnică. Alungă-n cîntec tot ce te-ntristează. La capătul aleii se zăreau luminate ferestre- le palatului. Şi cupe cu licoare rubinie Pentru iubirea noastră să-nchinăm! Apoi amîndouă glasuri se contopiră într-un duet: De ce te-ntuneci? Luna sus veghează. Palatele se aflau departe unul de altul. aşa că trecu dincolo de linia interzisă fără să fie oprit. Copacii crescuseră unul lîngă altul. aşa cum se nasc numai o dată în decursul unui mileniu. — Sclavul Adişirna! Am fost chemat la palatul lui Şişen-Itţa. Adişirna-Guanci. Adişirna era cunoscut pe Dealul Sfînt. Şi soarbe cupa nopţii pînă-n fund! Se auziră rîsete şi zgomote de sărutări. Drept în faţa lui se auzi zgomot de sandale pe nisip. era nevo- it să execute. Iar razele-i în inimă pătrund. ca reparatul ţevilor de apă şi al broaştelor de la uşi. — Cine-i? strigară străjerii. Pe Dealul Sfînt nu mai domnea aceeaşi însufleţire ca în oraş.

. trebuie să-l opreşti pe Şişen-Itţa.. orice s-ar întîmpla. ruşine! Blestemul să cadă asupra capului tău. — Un denunţ? — Un denunţ.. fiul meu. la adunarea secretă a sclavilor. Nu te grăbi.. cu atît va fi mai bine. Pe terasa din faţa palatului. Perdelele din- tre coloane erau trase. e un trădător şi un vînzător de neam! El a pus la cale omorîrea regelui.. te rog. şi-i arătă perdeaua. ascuns după o tufă de oleandru. te rog! Adişirna îl luă repede deoparte pe Kuaţrom. Unde-i Aksa-Guam? — E la minele vechi. în cel mai rău caz.. şi trăgea cu urechea. — Ruşine. El mi-a pătat numele meu atît de faimos în istoria Atlantidei. Adişirna ascultă şi el glasurile ce veneau dinăuntru. stătea sclavul Kuaţrom.roşi şi căută să se apropie pe furiş de palat. Kuaţrom.. cu cît o să afle mai tîrziu. În spatele lor se auzeau glasuri.. Trebuie să plec îndată şi să-l vestesc pe rege! — Dar poate că nu-i totul încă pierdut. Regele nu trebuie să afle de complot.. 83 . Răscoala mai poate fi oprită. servitor în casa preotului Şişen-Itţa. căci ai născut şi ai hrănit la sînul tău un pui de năpîrcă! Aksa. Adişirna se apropie de el şi-l întrebă încet: — Unde este Aksa-Guam? Kuaţrom îi făcu semn să tacă.. Eu n-am timp să mă gîndesc acum la asta. înţelegi? Sau. ducîndu-şi palma la gu- ră. Vorbea preotul Şişen-Itţa cu soţia lui. lîngă una din coloane. — Ascultă. Trebuie să-l opreşti! Născoceşte şi tu ceva. el îşi petrece tim- pul în mijlocul sclavilor şi pregăteşte o răscoală. planurile lor pot fi împiedicate.

Kuaţrom! Adişirna porni grăbit pe aleea de chiparoşi.— Bine! Va să zică. 84 . nu uita ce ţi-am spus.

în vreme ce alţii stăteau ne- mişcaţi şi-l priveau plini de neîncredere şi duşmănie. Unii îl ascultau atent pe Aksa-Guam. pe jumătate goi. Avea pielea de culoare deschisă şi ochii lui cenuşii priveau bat- jocoritor. Sclavii. căci fă- ră el noi habar n-am fi avut de ele. 85 . — Moarte sau libertate! strigă Aksa-Guam şi coborî de pe stîncă. El vorbea de suferin- ţele grele ale sclavilor. despre viaţa lor. Aksa- Guam tocmai îşi sfîrşea cuvîntarea. pe bolovani. şi îi chema să se răzvrătească. Stăteau aşezaţi pe mormane de pietriş. cu gura uşor întredes- chisă. ne-a vorbit despre suferin- ţele noastre. aşa cum au fost odinioară. să-l omoare pe rege. să ia puterea în mîinile lor şi să fie liberi. Adişirna cercetă cu luare-aminte mulţimea şi dintr-o dată îşi dădu seama că oamenii nu sînt uniţi între ei. poreclit „Îndîrjitul‖. Îi mulţumim că ne-a luminat mintea. ÎN MINELE VECHI Adişirna se amestecă şi el în mulţimea sclavilor. X. Un zîmbet răutăcios îi strîmba gura. care semăna cu o ocnă veşnică. — Aksa-Guam. Razele vii ale lunei se revărsau generoase peste furni- carul de oameni. pe trunchiuri de copaci. încuviinţînd din cap. pe pietre. fiu de preot. să-şi arunce lanţurile. În mulţime se auziră rîsete. În locul său se urcă un sclav. umpleau groa- pa uriaşă a minelor lăsate în părăsire.

căruia un supraveghetor îi scosese ochiul şi de atunci rămăsese cu această poreclă. iar apoi va fugi pe Dealul său Sfînt? Sclavii numai ei singuri se pot elibera din sclavie! O răs- coală nu este treaba îndrăgostiţilor în haine cusute cu fir de aur.. care stătea alături de Aksa-Guam.. Îndîrjitul‖ către Aksa-Guam – dacă iubi- rea ta se va stinge într-o bună zi sau Ata te va părăsi? N- o să simţi atunci pentru sclavi o ură tot atît de aprigă ca şi dragostea? Voi. sclavi – se adresă el din nou mulţimii – vreţi să fiţi liberi. Lua-ţi-l la goa- nă! Pe stîncă apăru „Chiorul‖. pe Aksa-Guam! Dar ce-o să se întîmple dacă el ne va mîna cu biciul. „Chiorul‖ închise cu şiretenie singurul său ochi. Adunarea fu interesată de acest început comic şi tăcu... — Da’ cum s-a născut în sufletul lui o dragoste atît de puternică faţă de sclavi? Oare nu o dată cu dragostea pentru una din fetele noastre? şi el se uită chiorîş la Ata. Asta-i părerea mea – şi coborî de pe stîncă. Mulţimea fu cuprinsă de o adîncă tulburare. Lu- mea îşi vîntura pumnii deasupra capului. Si de-abia acum părea că dă dovadă de o singură voinţă. şi cu ce aţi început? V-aţi ales un nou rege. clătină din cap. — „Îndîrjitul‖ are dreptate. Asupra lui se aţintiseră mii de priviri duşmănoase. şi chiar cu ochiul cu care eu nu văd. apoi îşi duse degetul arătător la vîrful nasului şi zise: — Uite-aşa. Dar aceas- tă unitate de vederi nu era în favoarea lui Aksa-Guam. 86 . — Nu-l credeţi! — E trimis de preoţi! se auziră strigăte.. Oare ce-o să se întîmple – grăi. numai că el priveşte cu un singur ochi.

Cuvinte tăioase.. şi. Aksa-Guam îşi şterse fruntea de sudoare. cu mîna pe inimă. Spuneţi-mi. răutăcios. pentru că mai rău n-are cum să ne fie. — Iar eu am să privesc acum cu alt ochi. toţi aceşti oameni adunaţi aici s-au transformat în judecătorii lui. Ce l-a adus în mijlocul nostru. iar cei vii – aceeaşi ocnă. coborî de pe stîncă. deodată. Poate că într-adevăr a simţit durerea noastră? Şi-atunci ce ur- mează? Fie că-i daţi crezare sau nu. apăsîndu-şi vîrful nasului cu degetul. e mai bine că-i cu noi decît împotriva noastră. să o mîngîi pe spinare. Şi el totuşi a venit la noi. ca ea să te urmeze. şi totuşi de răsculat o să ne răsculăm. rostite liber.. Nu se aştep- tase ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. S-a desfătat atîta vreme gîndindu-se la rolul său de binefăcător şi mîntuitor. îm- 87 . de alungat însă n- avem de ce să-l alungăm.. dacă voi credeţi în izbînda răscoalei. De ajuns să-i spui un cuvînt bun.. dacă voi credeţi că o să fiţi liberi şi o să biruiţi legiunile atlanţilor? Nu. de bună seamă că nu credeţi. N-am dreptate? Şi. Poate că ne va fi de folos la ce- va. un ton batjocoritor. Şi simţi cum.. Morţii or să aibă pace. nu ne interesează. rogu-vă. El a coborît pînă la ei. hăituită şi supusă. În timpul ăsta vine la noi Aksa-Guam şi ne spune: „Eu sînt cu voi şi am să v-ajut!‖ Ei. şi dacă-i aşa. De ce? Pentru că nu mai putem răbda. O fată de-a noastră? Aşa e. care-l priveau pe el şi viaţa lui per- sonală. dar toate haremurile sînt pline cu fetele noastre. Se obişnu- ise să-i privească pe sclavi ca pe o turmă necuvîntătoare.. Poţi s-o alegi pe oricare. — Ha! Ha! Ha! răsunară rîsete în mulţime. cu ăl de văd.

Deodată mulţimea începu să se agite şi se dădu în lă- turi. îmbrîncind sclavii. îl scutură şi din el căzu jos un ghem.. trebuie să-l împedici pe Şişen-Itţa să ajungă la rege şi să-i destăinuie cele ce-au pus la cale sclavii… N-am putut să-l opresc altfel. Ata scoase un strigăt isteric... Sever şi mîndru. ducînd în mînă un sac. Am făcut precum mi s-a poruncit. dar deo- dată păli şi. la o parte! O veste importantă! Kuaţrom se apropie de stîncă. 88 .. „Îndîrjitul‖ să stea în fruntea răscoalei.potriva voinţei lui. A fost un stăpîn rău. — Am venit să v-ajut şi voi mă judecaţi. Eu.. preotul Şişen-Itţa. Luminaţi de razele lunei. Aksa-Guam se sprijini de stîncă. Adişirna mi-a zis: „Orice s-ar întîmpla. Mai bine el decît tu. simţind că-şi pierde cunoştinţa. Mulţimea asculta într-o tăcere desăvîrşită aceste cuvin- te.. Şi pen- tru ca să nu se afle dintr-o dată cine e cel ucis. N-am de gînd să vă fiu rege. — Ce-i asta? întrebă nedumerit Aksa-Guam.. se dădu în lături. îl priveau sticloşi ochii tatălui său... — Şişen-Itţa a aflat de răscoală şi se ducea la rege ca să dea în vileag şi să-l vestească – spuse Kuaţrom. i-am tăiat capul şi l-am adus în sac.. Prin mijlocul gloatei. îşi făcu loc grăbit Kuaţrom.. Iată-l.. îl cuprinde ura şi dispreţul de veacuri al castei sale faţă de sclavi... — La o parte... plin de groază. se urcă pe stîncă. ridică sacul.

Dar. Aksa-Guam se aşeză pe o piatră şi-şi prinse capul în mîini. care duce totodată şi spre palatul regal. Vom porni la asalt numai cu o parte din armata noastră. Trebuiau să acţioneze de îndată. neputînd să-şi arate pe faţă durerea. Mă gîndesc cum să fa- cem. Se hotărîră să meargă să ia cu asalt Dealul Sfînt. Adişirna-Guanci se urcă pe stîncă. După discuţii îndelungate şi aprinse... Dar după aceea au să vă întîmpine suliţele de bronz ale soldaţilor. 89 . Se auzeau pietrele căzînd. Tot atît de neînlăturat era şi pedeapsa grea pe care o vor primi pen- tru uneltirile lor. Cînd prima clipă de groază se risipi. Podurile pot fi ridicate şi-atunci va trebui să umpleţi cu trupurile voastre canalele. regele va afla negreşit despre răscoala ce se pregătea. Este drumul cel mai scurt. trebuie să punem mîna pe arme. — Aşadar. Nu apucă Adişirna să sfîrşească vorba.. Planul ăsta nu-i bun de nimic – zise el. Ata se strînse speriată lîngă el. — Dealul Sfînt este foarte bine întărit dinspre partea canalelor. sclavii începură să discute între ei situaţia creată. mîine în zori. — Frate! exclamă Ata. forţele prin- cipale însă vor porni pe un drum ocolit şi vor ataca Dea- lul Sfînt dinspre munţi.. Deodată însă. planul răscoalei fu pus la punct. că o puternică zguduitură subterană cu- tremură stîncile şi porni de-a rostogolul prin vale. ca să le înşelăm atenţia. Aksa-Guam ridică fruntea şi-l privi cu nedumerire pe Adişirna. înainte de toate. ca un talaz. cu glas hotărît. De bună seamă. ca să puteţi trece peste ele.

Ata îl apucă de mînă pe Aksa-Guam şi-l strînse cu putere. Ieşi- ră pe un drum pustiu. discutînd cele petrecute. —.. Scopul urmărit de mine este cu totul personal şi îţi voi vorbi deschis despre el. Puhoiul de oameni se puse în mişca- re.. dorind să-l mîngîie în durerea lui. Acesta citi: „Tata mă mărită cu regele Aşşur. Adişirna şi Guamf mergeau pe drum. Era un fel de închisoare pentru persoanele din casa regală. lateral. Aksa-Guam se mulţumi să dea posomorit din cap. Aksa-Guam. Un coridor subteran mergea de la palat pînă la munte. Curînd va trebui să plec. În inima muntelui se afla o scară în spirală ce ducea într-o încăpe- 90 . Dar cuvintele lui se pierdură în vuietul mulţimii cu- prinse de tulburare. nu mai putea rosti lucrul acesta. Sel. Ar fi vrut să zică „nouă‖.. El a aflat de la un sclav că m-am întîlnit cu tine în Grădinile de Aur şi s-a supărat foarte tare. dar după cele spuse de sclavi. M-a închis în Cuibul Vulturilor. Ata. fără voia mea m-am făcut vinovat de moartea tatălui tău! Am crezut că Kuaţrom este mai deş- tept. Acesta îi răspunse şi el tot printr-o strîngere de mînă. Aksa.. Scoase din sîn sulul de pînză conţinînd scrisoarea frumoasei Sel şi i-l întinse lui Aksa- Guam. — Eu nu cred în izbînda răscoalei – răspunse Adişirna. Sclavii plecau. răscoalei? întrebă Aksa. — Iartă-mă.‖ Aksa-Guam cunoştea Cuibul Vulturilor. Dacă forţele subpămîntene n-au să ne-o ia înainte şi să năruie ele Dealul Sfînt – adăugă tînărul. — Şi tu te-ai alăturat.

re săpată la o înălţime ameţitoare. alcătuind un fel de balconaş deasupra muntelui drept ca un perete. Ata se mul- ţumi să strîngă mina preotului şi să-l privească drept în ochi. gîndindu-se fiecare la ale sale. zicîndu-i cu glas surd: — Acum e prea tîrziu! 91 . — Renunţă! grăi Guamf către Aksa-Guam. — Ca s-ajung la Sel. n-am decît un singur drum: prin palat! spuse Adişirna. Să fugi de aici era cu neputinţă. oftă şi strînse dureros de tare mîna fetei. El. Amîndoi tăcură.

iar parterul se afla îngropat chiar în pămînt. împodobite cu o măreţie ca de basm. se înălţa singuratic ceva mai departe de templul lui Poseidonis. Sclavul îi aducea gustarea lui simplă de dimineaţă: o pîinişoară mică din aluat nedospit. Îndată ce căldura se înteţea. Aţro-Sanu se arăta rareori pe-aici. fiind înconjurat de un zid înalt. venea cîteodată ca să mai respire o gură de aer proaspăt. Numai dis-de- dimineaţă. după ce-şi petrecea noaptea în faţa tăbliţelor de bronz. Dar Aţro-Sanu n-avea nevoie de lumina zilei. Pereţii albi de marmură nu aveau nici un fel de po- doabe. Camerele de jos arătau cu totul altfel decît cele de la etaj. iar mobilierul era aproape sărăcăcios. cioplit nu- mai din lemn şi reprezentînd strictul necesar: un pat 92 . mobilierul. păstrătorul Supremelor Taine. şi o cană cu apă de izvor. Statuile de aur ale zeilor. Un bun sistem de venti- laţie împrospăta aerul. Oglinzile acestea se mişcau după soare. închidea ochii şi moţăia sau cădea pe gînduri. căci el lucra doar noaptea. Se aşeza lîngă balustrada unei terase. XI. trepieduri bătute toate în nestemate îţi luau ochii. Sus erau saloanele de primire. unde stăruia întotdeauna aceeaşi temperatură egală şi răcoroasă. AŢRO-SANU ŞI KRIŢ NA Palatul lui Aţro-Sanu. Lumina zilei pătrundea răsfrîntă de oglinzi şlefuite. Clădirea avea un singur etaj. ca doi bulgări turtiţi. Aţro-Sanu cobora în încă- perile sale subterane.

ba chiar pentru regi şi preoţii mai mici în rang. cu ochii aproape închişi. Oare te simţi pregătit să afli adevărul? Eşti gata ca în numele acestui adevăr să te desparţi de tot ce ai mai scump pe lume? — Da.. precum şi un număr. — Pentru norod. Noi ne pri- 93 . erau de asemenea clasifi- cate şi numerotate. Kriţna. spre a se feri de lumină. Aţro-Sanu şedea într-un jilţ de lemn. Aţro-Sanu citea cu luare- aminte. Bătrînul se lăsă pe speteaza jil- ţului şi. Eşti tînăr. la rîndul lor. mai tînăr decît alţii. — Sînt bătrîn.. Alături de el şedea tînărul preot Kriţna. sînt gata – rosti cu hotărîre Kriţna.simplu de lemn.. după o pauză îndelungată. plăcuţele. discipolul său. Era noapte. ea nu există! Kritna îl privi plin de nedumerire pe preot. acoperit cu două piei de leopard. Cu palma streaşină la ochi. în fa- ţa unei mese lungi. Număr 149 de ani şi mi se apropie sfîrşitul – începu Aţro-Sanu.. Atunci ia aminte: taina supremă stă în aceea că. Te-am ales pe tine. Numai fişierul acestei biblioteci ocupa o cameră întreagă. De sus nu pă- trundea nici un zgomot. dar ai fost dăruit cu un spirit puternic şi cu o minte neînfricată. avem la îndemînă foarte multe taine. Fiecare raft avea o inscripţie făcută pe o plăcuţă de bronz. rosti liniştit: — Sărmană Atlantida! Kriţna nu îndrăzni să tulbure tăcerea. rafturi cu rînduri întregi de tăbliţe de bronz. într-un şir nesfîrşit de încăperi. aşezate morman pe masă. Pretutindeni stăruia o linişte ciudată. Lumina unui opaiţ aurea tăbliţele de bronz. ca să-ţi desluşesc Supremele Taine ale Atlantidei. iar de-a lungul zidurilor.

şi astfel..cepem să tămăduim bolnavii.. dar datorită unora din ele unii s-au însănătoşit. De ce oare o infuzie din coaja amară a unui copac. Dar ele sînt taine. puzderie de ier- buri. — Dar invocarea spiritelor? — Folosim multe mijloace ca să ne putem păstra înrîurirea şi puterea Cunoscînd din timp cînd va avea loc o eclipsă de soare. infuzii şi tot soiul de amestecuri. — Dar regele nu ştie? 94 . îl facem chiar şi pe rege să asculte de voinţa noastră. pe care-l cunoaştem numai noi. Mii de ani am urmărit stelele cerului şi ne-am însemnat observaţiile. cînd dibuind şi orbecăind. Ştim să chemăm spiritele morţilor. Noi ne-am scris cu grijă toa- te acestea. dar ele nu cuprind într-în- sele nimic tainic. ne-am făurit medicina. Mai doreşti ceva? Da. Mii de bolnavi au murit din pricina leacurilor noastre. întîi pe sclavi bolnavi. Comparînd aceste observaţii. Mii de ani am urmărit mersul bolilor omeneşti şi ne-am însemnat aceste observaţii. cînd pe calea expe- rienţei. Şi mulţumită acestui lucru.. am comparat însemnările şi am tras concluzii- le. Nu avem alte taine în afară de miile de observaţii adunate de noi... De mii de ori am încercat. Îi cunoaştem doar puterea de vindecare. Ştim chiar cînd va fi eclipsă de soare sau de lună. noi stăpînim cunoştinţe vaste. noi spunem că mînia zeilor va întune- ca lumina soarelui şi doar datorită rugăciunilor noastre o vom reda oamenilor. pentru că noi ascundem experienţa noastră faţă de cei neştiutori şi numai în asta stă puterea noastră. am băgat de seamă că mul- te fenomene cereşti se repetă periodic şi am învăţat să le prezicem din timp. tămăduieşte frigurile? Nici noi singuri nu ştim de ce. cunoaştem drumul aştrilor cereşti..

Nici un sclav nu- şi îndeplineşte îndatoririle cu mai multă conştiinciozitate 95 . Privindu-l cu coada ochiului. spuse: — Dar asta-i o minciună! — Şi în ce constă adevărul? Oare sentimentele înseşi nu ne mint? Şi-apoi poporului îi plac minunile şi tainele. — Atunci de ce n-aţi împărtăşit aceste cunoştinţe şi mulţimii? Şi cu ce se-aleg sclavii de pe urma acestor de- scoperiri atît de folositoare? Aţro-Sanu se posomori: — Sclavii? Păi cine o să mai lucreze în mine dacă scla- vii se vor ocupa de ştiinţă? Dar pe Kriţna răspunsul acesta nu-l mulţumi. Iată ce sînt vedeniile.... numai că nu-s aşa cum şi-i în- chipuie regele şi sclavii.. Căutînd să se stăpînească. Aţro-Sanu căută să mai îndulcească lovitura: — Dacă vrei. într-o zi am să-ţi explic cum se fac.. Minciună? Da! Dar asta ne-a dat putin- ţa să ne consacram cu totul ştiinţelor şi să facem multe descoperiri folositoare pentru popor. dar zeii? — Zeii nu există. căldură şi lumină. Reflectarea unor figuri de ceară cu ajutorul oglinzi- lor. pe un fond de aburi. Kriţna era uluit. Un ade- vărat vîrtej de idei şi îndoieli prinse să i se învălmăşească prin minte.... el întrebă: — Ei. După o clipă de şovăială. Educaţia regilor se află în mîinile noastre. ei există. precum şi nişte tuburi acusti- ce. — Regele crede în astă taină şi este tot atît de supersti- ţios ca şi cel din urmă sclav. M-ai întrebat despre invocarea spirite- lor. Soarele este „divin‖ datorită pute- rii sale de a da viaţă. Kriţna simţi că i se învîrteşte capul. iar noi i le oferim.

ca soarele, atunci cînd răsare, se mişcă pe cer şi apune.
Dar poate oare el să-şi micşoreze lumina sau să-şi gră-
bească mersul?
Soarele nu este un zeu, ci sclavul timpului şi al spaţiu-
lui.
Kriţna tăcea cu capul plecat în piept. Chipul îi era pa-
lid, iar sprîncenele dese, încruntate. Suprema încordare a
gîndirii şi lupta ce se dădea în sufletul său i se citeau pe
faţă. Aţro-Sanu îl urmărea fără ca tînărul să bage de
seamă, aşa cum un medic urmăreşte bolnavul, după ce i-
a făcut o operaţie primejdioasă.
— Kriţna, ştiu că ţi-e greu... îndoielile te sfîşie şi te vor
mai sfîşia încă... Dar ai să birui pînă la urmă... Iar cînd
furtuna se va potoli în sufletul tău...
Intră un sclav.
Era un lucru neobişnuit. În timpul cînd Aţro-Sanu lu-
cra, nimeni n-avea voie să păşească pragul camerei lui.
Preotul îşi încruntă sprîncenele şi bătu nemulţumit cu
degetele-i uscate în masă:
— E ceva grabnic?
Sclavul îşi îndoi un genunchi:
-— De trei ori preaslăvite! Vestitorul Soarelui şi Elizair
te roagă să-i primeşti, căci ce au ei să-ţi spună nu suferă
zăbavă!
— Dă-le drumul!
Elizair şi Vestitorul Soarelui intrară cu capetele plecate.
Aţro-Sanu îi binecuvîntă ridicînd mîna.
— Vorbiţi...
— De trei ori preaslăvite! începu Elizair. N-am îndrăznit
pînă azi să vin să-ţi tulbur pacea... De mult mă neliniş-
tesc nişte fenomene ciudate care se petrec în cer. Corpu-
96

rile cereşti parcă şi-au schimbat locul. Drumul lor nu mai
trece prin punctele fixate de piramidele şi instrumentele
noastre. Şi mă gîndesc: oare nu cumva aceste fenomene
vestesc mari nenorociri? Şi iată că a venit şi Vestitorul
Soarelui şi spusele lui îndreptăţesc temerile mele.
— Vorbeşte! grăi Aţro-Sanu către Vestitorul Soarelui.
— De trei ori preaslăvite, am pornit în obişnuita mea
călătorie prin ţinuturile noastre, ca să strîng dările şi să
inspectez focurile, şi pretutindeni ochii mei au văzut pri-
velişti îngrozitoare. La răsărit şi la apus de Atlantida, toa-
te insulele sînt cuprinse de focul vulcanilor. Multe oraşe
au şi pierit din pricina izbucnirilor vulcanice şi a cutre-
murelor. Pămîntul se clatină, casele se prăbuşesc şi oa-
menii umblă de colo-colo, ca o turmă de oi speriate.
— Sărmană Atlantida! spuse din nou Aţro-Sanu. Ai
dreptate, Elizair, observaţiile tale sînt legate de începutul
unor evenimente triste, despre care vorbeşte Vestitorul
Soarelui. Şi totuşi ai greşit, Elizair, căci planetele nu s-au
mişcat din locul lor şi stelele sînt la fel de neclintite ca şi
înainte.
— Dar cum rămîne cu observaţiile mele? Cercetează tu
singur! Ăsta-i adevărul. Am văzut cu ochii mei.
— Şi tu te încrezi ochilor tăi? Apoi, întorcîn-du-se spre
Kriţna, grăi: Iată o minunată pildă a „adevărului‖ tău. Ce
zici, Elizair, dacă după ce-o să bei o cupă de vin tare, ţi se
va părea că totul în jur se învîrteşte?
Elizair roşi de ciudă.
— Dar eu am fost treaz!
— Nu-i vorba de asta. Ţi-nchipui oare că s-au mişcat
din loc coloanele sau crezi că vei găsi în mintea ta expli-
caţia acestor fenomene? Şi totuşi, aşa este. Căci nu stele-
97

le şi-au schimbat locul, ci piramidele, din care pricină
vîrful lor şi instrumentele tale nu se mai potrivesc cu
drumul obişnuit al stelelor.
Elizair era tare îngrijorat:
— Dar piramidele stau nemişcate pe pămînt!
— Dar pămîntul el însuşi? Elizair începu să
înţeleagă.
— N-ar fi mai simplu să socotim că pămîntul este cel ce
s-a mişcat din loc, şi nicidecum întreaga boltă cerească?
Căci, de fapt, aşa şi este. Forţele focului subteran au
schimbat poziţia pămîntului şi astfel s-au mişcat din loc
şi toate punctele tale de observaţie. Chiar acum am cerce-
tat fenomenele ce s-au petrecut înaintea îngrozitoarelor
cutremure care au zgîlţîit Atlantida cu mii de ani în ur-
mă... Atunci s-a întîmplat acelaşi lucru. Şi tot ca şi acum,
întîi au început să erupă vulcanii de pe insulele în-
vecinate cu Atlantida. Sînt mai mici decît Atlantida şi for-
ţele focului subteran au mai multă putere asupra lor,
putînd erupe mai lesne la suprafaţă! Dar, vai! Cercetările
mele mă fac să cred că ne aflăm în pragul unei catastrofe
nemaivăzute... Atlantida este condamnată... Cele spuse
de Vestitorul Soarelui ne arată, fără urmă de îndoială, că
sîntem mai aproape de catastrofă decît am bănuit eu.
Elizair şi Vestitorul Soarelui rămaseră muţi de uimire.
Numai Kriţna nu-şi trăda emoţiile, deoarece „forţele sub-
terane‖ clocoteau în sufletul lui.
— Convocaţi pentru mîine Consiliul Suprem... Dacă
sîntem neputincioşi să preîntîmpinăm această năpastă,
să ne îngrijim cel puţin de salvare. Kriţna, vesteşte la pa-
lat convocarea Consiliului Suprem.
Kriţna urcă treptele şi ieşi pe terasa de marmură a pa-
98

dinspre oraş se auzeau. El îşi prinse strîns capul între mîini şi rămase aşa.. Totul este minciună şi iar minciună. 99 . cîntece şi acorduri de instrumente muzicale. se rostogoli pe lespezile de marmură... Ca întotdeauna. cu fa- ţa schimonosită.latului. Kriţna zvîrli statuia de pe piedestal. cu zgomot asurzitor. Dar Kriţna nu vedea nimic. fac o taină pentru ca să poată asupri poporul. în bătaia luminii strălucitoare a lunei. iar ei să se scalde în belşug!‖ Privirea lui căzu asupra statuii de aur a zeului soarelui. care.. La picioarele lui se întindea Atlantida.. înăbuşite de distanţă.. Deodată. din cunoştinţele lor. scăldată în raze- le lunei şi-n mireasma florilor. cuprins de aprigă ură. În depărtare se desluşea răsu- flarea uniformă a oceanului. Există numai chipul lacom şi interesat al preoţilor care. Nu există taine. ce scînteia în razele lunei. Nu există zei.

cu tîrnăcoapele grele de bronz. Aici se afla co- mandamentul răsculaţilor. Era. Dealul Sfînt aştepta în linişte evenimentele. fără cel mai mic zgomot. adică pentru castele conducătoare: casa regală. Bezna şi liniştea tăinuiau faptele. Cu mult înainte de răsăritul zorilor. sclavii părăsiră tiptil-tiptil minele. 100 . fără să scoată un gea- măt. deşi sorocul nu-l ştiau încă. Pe drumu- rile şi cărările ce duceau spre Dealul Sfînt fuseseră posta- te detaşamente de strajă pentru a-i împiedica să fugă pe supraveghetorii şi paznicii care întîmplător ar fi scăpat şi care ar fi putut să dea de veste celor de pe Dealul Sfînt de cele ce se petreceau. pe cînd era încă bez- nă. Totuşi. ei îi loviră prin surprindere în cap. de fapt. preoţii. RĂSCOALA SCLAVILOR Preoţii şi curtea aflaseră de mult despre răscoala pusă la cale de sclavi. aceste răscoa- le nu constituiseră o mare primejdie „pentru stat‖. XII. pe supraveghetori şi paznici. Nu trecu un ceas. coman- danţii de oşti. Şi aceştia căzură ca nişte snopi. Aceste răscoale semănau mai degrabă cu nişte răzvrătiri neorganizate. De asemenea. deoarece în Oraşul Negru nu rămăsese un sin- gur paznic sau supraveghetor cu ţeasta întreagă. Sclavii se îndreptară spre minele vechi. Pînă acum. o simplă măsură de prevedere. de astă dată evenimentele se desfăşurară altfel. şi Oraşul Negru se afla în mâinile răsculaţilor.

ei au să aprindă focurile pen- tru a da alarma şi a chema în ajutor legiunile de gardă. i-au tăiat ca- lea. Cu orice preţ. Lîngă cele două iz- voare. Aşadar. Trebuie să punem mîna pe fabrică la fel de repede şi fără zgomot cum am făcut şi cu Oraşul Negru. sol- daţii care fac de pază la fabrică se schimbă şi detaşamen- tul porneşte pe drumul Dragonului. ne punem armurile lor. apoi. la întoarcere.. a avut loc prima luptă.. lîngă cele două izvoare. Atacăm detaşamentul. Fa- brica o să fie a noastră. acolo. adresîndu-se mulţimii. gata făurite. sosim la fabrică şi-o ocupăm cît ai clipi. îi vom face pe cei de pe Dealul Sfînt să simtă puterea crescîndă a sclavilor – spuse „Răul‖. o vale. tre- buie să punem mîna pe săbii şi suliţe de bronz. bine înar- maţi. Cu ăştia o să ne răfuim. atacîndu-l din trei părţi: din faţă. din spate şi din flancul stîng. e nevoie să fim noi înşine bine în- armaţi. Dar cum oare? — După cîte ştiu eu – spuse Aksa-Guam – în zori. Vom găsi arme cu duiumul. Sclavii au lăsat detaşamentul să treacă. cum s-ar zice chiar în mîinile noastre. Îndată ce-o să-i atacăm. Şi pe drumul Dragonului. Planul a fost acceptat. 101 . căci fabri- ca este păzită de un detaşament mai mic decît cel de la arsenal. pentru a pune mîna pe ar- mele aflate în arsenal. drumul trece printr-un loc pustiu. pe care nu-i vom putea birui cu sapele şi tîrnăcoapele noastre. omorîm soldaţii pînă la unul. de bună seamă. Arsenale- le sînt păzite de detaşamente mari de ostaşi. — Am aflat-o: „Şarpele şi Soarele‖. în dreapta se căsca o prăpastie adîncă. mai iu- te. — Chiar de nu vom învinge. — Dar parola? întrebă Adişirna. la fabrică. împreună cu toate armele găsite acolo.

porni pe dru- mul pe unde se întorcea de obicei. dar trebuiau cruţate armele soldaţilor. umplînd cu trupurile lor tot drumul. Suliţele rămîneau înfipte în trupurile răsculaţilor şi. zeci de mîini ale sclavilor se repezeau să înhaţe arma şi o trăgeau cu putere. le îngăduiau să-i lovească pe atacanţi fără ca ei înşişi să aibă prea mult de suferit. zăngănindu-şi armele de bronz. Mişcările soldaţilor erau stînjenite de drumul prea îngust. Ostaşii cădeau sece- raţi unul după altul. Detaşamentul era condamnat. Pînă la sosirea lor. ei începură să se bată cu săbiile. Pierzîndu-şi suliţele. în ciuda loviturilor ce plouau cu nemiluita de pre- tutindeni. înainte ca os- taşii să le poată smulge din leşul celor ucişi. Nici un om nu mai rămăsese în viaţă. ostaşii atlanţi- lor. aproape toate suliţele trecu- ră în mîinile sclavilor. Nu se scurse un ceas şi el se prefăcu într-un morman de cadavre. Dar suliţele mînuite de sclavi îşi dovediră superioritatea. Cît priveşte numărul. Detaşamentul ar fi putut fi lesne aruncat în prăpastie. Aksa-Guam îşi puse armura comandantului şi astfel porniră la drum. săbiile erau mai scurte decît suliţele. căliţi în luptă. „schimbarea gărzii‖ s-a desfăşurat cu bine. se apărară cu dîrzenie. Încetul cu încetul. Sclavii luară repede armurile soldaţilor. La fabrică. le spălară de sînge la iz- vor şi se îmbrăcară cu ele. fiind mai lungi decît sapele şi tîrnăcoapele sclavilor. Nu lăsară decît un detaşament de pază. sclavii aveau superioritatea. ceea ce îngreuna şi mai mult mişcările celor rămaşi. Deşi atacul s-a produs prin surprindere. Scuturile îi ocroteau împotriva bolovanilor... toa- 102 . iar suliţele lor. Comandanţii detaşamentelor şi-au spus parola şi straja de noapte.

Niciodată o răscoală nu începuse atît de bine. care se îndrepta spre arsenal. — Cine sînteţi? întrebă o patrulă. Se apropiau zorile şi trebuiau să se grăbească pentru a isprăvi şi cu arsenalul. Uşile mari ale magaziilor se spărgeau 103 . luptînd pentru fieca- re palmă de pămînt. Soldaţii atlanţilor se băteau cu obişnuita lor dîrzenie. Echipamentul lor îi înşelă pe cei din garnizoana arsenalului. prea zeloşi. Dar era prea tîrziu. căci o parte dintre ei. Nimicind micul detaşament de pază din interior. — Din porunca lui Ketţal-Kootla. Aici găsiră şapte mii de săbii şi suliţe gata să iasă pe poartă şi cinci mii neşlefuite încă. Au fost observaţi şi se dădu alarma. lucru care de altfel nu constituise o greutate. Jumătate din sclavi reuşiseră să treacă podul cînd în- şelăciunea fu dată în vileag. Încrederea că vor birui Dealul Sfînt se întărea în sufle- tul lor. Sclavii îi alungau. marele atelier un- de se făureau arme de bronz căzu în mîinile răsculaţilor. dar bune spre a fi folo- site în luptă. şeful suprem al arma- telor din Atlantida. care nu căpăta- seră arme. Sclavii erau în culmea bucuriei. drumul curăţat şi urmele încăierării şterse cu desăvîrşire. şi asta tot din pricina răscu- laţilor. iar ei se retră- geau în interiorul uriaşului arsenal. urmau detaşamentul înarmaţi numai cu tîrnăcoape. Înarmaţi. sclavii reprezentau acum o puternică forţă militară. vin legiunile „de pază‖ pentru întărirea garnizoanei – răspunse Aksa-Guam. iar pînă la răsăritul soarelui să aibă vreme să-şi treacă forţele principale în munţi.te leşurile fuseseră aruncate în prăpastie. Săbiile se încrucişară sfîşiind liniştea nopţii cu zăngănitul bronzului.

Dar tot datorită acestei bătălii angajate aici. chiar în inte- riorul magaziilor şi prin ungherele curţilor largi şi pavate. Tot 104 . la ar- senal. În ciuda tuturor măsurilor de prevedere. dinspre sectorul cel mai bine apărat. Conducătorii acestei numeroase oştiri erau „Chio- rul‖ şi Adişirna. Mai avură loc încă cîteva ciocniri răzleţe. Podurile fuseseră ridicate. Arsenalul se găsea chiar la poalele Dealului Sfînt şi zgo- motul luptelor ajunsese acolo sus. cînd Aksa-Guam şi „Îndîrjitul‖. lipsiţi de arme şi putere. care ocolea Dealul Sfînt. în fruntea detaşamentelor lor. în fruntea unor forţe mai mici.trosnind. „Îndîrjitul‖ şi Aksa-Guam aveau greaua sarcină ca. Victoria era de partea răsculaţilor. răsculaţii au putut să-şi deplaseze forţele principa- le departe. înarmată cu şaisprezece mii de săbii şi suliţe. ieşind de-acolo cu tot armamentul de luptă. mai înainte ca cineva să prindă de veste. se transformaseră într-o oaste ameninţătoare. şi să primească asupra lor lovitura principală a celor mai bune legiuni de cavalerie ale atlanţilor – „Neptun‖ şi „Neînvin- şii‖. aflat jos. în munţi. în vreme ce masele de sclavi înarmaţi porniseră în marş fulgerător pe un drum larg de munte. să ia cu asalt Dealul Sfînt. se nă- pusteau înăuntru. pe jumătate goi. Dealul Sfînt strălucea cu bronzul templelor şi palatelor sale. străbătînd liniştea nopţii. Sub soarele dimineţii. Scurtele încăierări cu detaşamentele care făceau de pază pe drumuri n-au putut ţine în loc această revărsare tumultoasă. se apropiară de canalul circular. la poale. sclavii. Într-o singură noapte. ei nu izbutiră să ascundă celor de pe Dealul Sfînt ocuparea arsenalului. şi mulţimi de sclavi.

plutind în jos pe cursul ei. Malul se ridica deasupra apei la o înălţime de un stat şi jumăta- te de om. Dar principalul fusese făcut: mai înainte ca soarele să ajungă în înaltul cerului. pe nave şi lîngă mal. Mormanele de cadavre le stînjeneau mişcarea.. Întăriri puteau primi doar pe măsură ce cu- cereau terenul din faţa lor. Cele do- uă tabere vrăjmaşe nu statură multă vreme cu mîinile-n sîn. trupurile lor alcătuiră o movilă pe care se tîrau. Văzînd pădurea deasă de suliţe a duşmanului. în vreme ce sclavii erau jos. înjghebară la iuţeală poduri plutitoare. Sclavii începură să dea semne de 105 . Suliţele ce se abăteau de sus îi fă- ceau să se prăvălească în apă şi curînd. „Îndîrjitul‖ arătă cu mîna spre ele şi deodată toţi se puseră în mişcare: sclavii trăgeau barcazele şi felucele într-un singur loc.. se aflau nenumărate nave mici. lîngă mal. Tot canalul se înro- şise de sîngele răsculaţilor.malul pe partea Dealului Sfînt ardea ca un perete de aramă – erau armele soldaţilor aşezaţi în ordine de bătaie. Atlanţii aveau marele avantaj că se aflau pe deal. mereu alţi şi alţi sclavi. iar cadavrele lor acopereau fa- ţa apei. Soldaţii se retrăseseră pe un platou larg din faţa canalului ca să se poată mişca mai în voie. dar lucrul acesta nu fu o piedică. Canalul le tăia drumul. începu- ră să se caţăre pe mal. pe un cîmp îngust. În albia canalului. Răsculaţii porniră pe pod şi. şi sub ploaia de suliţe aruncate de pe celălalt mal. urcîndu-se unul peste celălalt. Mulţi dintre ei păşeau pentru prima oară pe Dealul Sfînt. sclavii îşi pierdură cumpătul. şi aici începu o luptă pe viaţă şi pe moarte. o luptă îndelungată. ca nişte furnici. în spatele lor fiind canalul. sclavii se aflau pe celălalt mal.

iar co- paci de crizopraz îşi oglindeau frunzişul în ape de sma- rald. „Răul‖ văzu că ai lor se retrag. „Îndîrjitul‖ şi Aksa-Guam luptau în prima linie. Cei din spate se retrăgeau în grabă. pe Dealul Sfînt aveau loc evenimente care au hotărît soarta răscoalei. puteau fi azvîrliţi în apă. ale căror bogate nuanţe alcătuiau desene complicate. rubine împletite în coro- niţe se înălţau din iarba de crizolit. sclavii trecură la ofensivă şi începură să-i alunge pe duşmani spre vîrful Dealului Sfînt. Toţi pereţii acestei uriaşe săli erau acoperiţi. în munţi situaţia atlanţi- lor era desperată. regele Guan- Atagueragan dădea un ospăţ regilor supuşi lui. Tronul se afla lîngă un perete bătut tot în smaralde. care ur- mau să plece. de sus pînă jos. Atunci atlanţii atacară cu mai multă înverşuna- re. ajungînd pînă la palatul regal. După cum s-a aflat mai tîrziu. Era un 106 . în rîndurile soldaţilor se petrecu o învălmăşeală. Curînd. Detaşamentele lui Aksa-Guam şi ale „Îndîrjitului‖ răsuflară mai în voie. aflată în partea subterană a palatului. Nestematele. Pe cerul de bronz strălucea un soare de topaz. „Sfîrşitul!‖ îi fulgeră prin gînd. Privind în jur. În scopul de a-i uimi pentru ultima oară cu bogăţia şi măreţia curţii sale. aşezate după coloritul lor.‖ Chiar atunci. Adişirna şi „Chiorul‖ se prăvăliseră asupra lor ca o avalanşă.oboseală. înghesuiţi în canal. Sosi clipa cînd răsculaţii. cu pietre preţi- oase. Dar în clipa aceea. Într-acolo au fost chemate întăririle. În noaptea cînd sclavii s-au răsculat. ospăţul avu loc în sala de smarald. închipuiau tot felul de flori şi peisaje fantastice. după ce asistaseră la sărbătoarea soarelui. Berili galbeni şi trandafirii.

izbind o singură dată. sclavii înarmaţi năvăliră în sala de smarald. dar gîndul că ar putea scăpa cu viaţă îl făcu să-şi lepede masca măreţiei.. despărţit de peretele principal printr-un coridor în care ardeau făclii. o dată cu sfîrşirea lui. Zăngănitul săbiilor răsună în încăpe- rea vecină şi. aşa cum se cădea regelui Atlantidei. Ospăţul fusese înadins pre- lungit pentru ca. îşi scoase sabia grea de bronz. trimişi ca întăriri. Gărzile de onoare ale regelui şi însuşi oaspeţii fură nevoiţi să pună mîna pe săbii. strînse cu putere mînerul ei bătut în diamante şi. Dar sufletul îi era cuprins de tulburare. Coborî în grabă treptele tronului. Lucrul acesta era cu atît mai lesne de înfăptuit. producînd extraordinare efecte de lumină. ordinea pe Dealul Sfînt să fie restabilită şi regii oaspeţi să nu afle de răscoa- lă. Garda palatului şi regii se lup- tau cu bărbăţia desperării. cu aerul măreţ al unei statui. Văpaia torţelor răzbătea prin smaralde... Moartea îşi aţintise privirea în ochii regelui Atlantidei. Guan-Atagueragan îşi aminti deodată de o cale de salva- re. Înainte ca soldaţii. şi urmărea bătălia. Dar răsculaţii se năpustiră şi în această încăpere în- chisă. Regele ştia de răscoală. Adişirna şi „Chiorul‖ puse- seră mîna pe palat. Numai Guan-Atagueragan şedea pe tronul lui. să vină în ajuto- rul celor care luptau în munţi. Vroia să întîmpine moartea mîndru. însă rîndurile lor se răreau pe fiece clipă. deodată. 107 . cu cît în sala de smarald nu putea pătrunde nici un zgomot de la suprafaţă. În clipa cînd cădeau ultimii apărători ai palatului.adevărat zid de smarald.

brăzdă peretele de smarald. Apoi din cîteva lovituri izbuti
să facă o spărtură în zid. Smaralde mari cît bobul de ma-
zăre se rostogoliră pe podeaua de mozaic. Regele îşi făcu
vînt prin spărtură. Pe urmele lui însă porniră şi cîţiva
sclavi. Deodată, unul din ei zări nestematele mari şi se
aplecă să le culeagă, adunîn-du-le cu pumnii şi vîrîndu-le
apoi în gură şi în armura de bronz. Alţi sclavi, venind în
fugă, se împiedicară de el şi căzură jos, astfel că un mor-
man de trupuri acoperi trecerea.
Regele fugise...
Cuprins de o mînie turbată, „Chiorul‖ se apropie de pe-
retele spart, lîngă care se înălţa o claie de trupuri ome-
neşti, şi începu să-i bată pe sclavi. Cu sabia ridicată dea-
supra capului şi fluturînd-o în văzduh, Adişirna îi chema
la ordine. Dar totul era în zadar. Văzînd că duşmanii pie-
riseră din faţa lor, răsculaţii se răspîndiră pîlcuri-pîlcuri
prin sălile palatului şi începură jaful. În cămări găsiră
amfore uriaşe pline cu vin. Îşi turnau băutura în scuturi-
le lor rotunjite şi, istoviţi de arşiţă şi de luptă, sorbeau cu
lăcomie şi cădeau pe loc, beţi-morţi.

108

XIII. SFÎRŞITUL RĂSCOALEI SCLAVILOR

De îndată ce preoţii aflară de izbucnirea răscoalei, ei se
întruniră în consiliu, într-una din piramide. Aici erau în
deplină siguranţă. Trecerile subterane care legau palatele
cu piramidele fuseseră tainic zidite. Slujitorii preoţilor
aduceau mereu ştiri cu privire la desfăşurarea luptei.
În ciuda poruncii trimise de prelaţi comandanţilor de a
înăbuşi răscoala, se primeau totuşi veşti neliniştitoare.
Sfîrşitul bătăliei care se prelungea era îndoielnic. Jur îm-
prejurul Atlantidei se aflau masate garnizoane uriaşe. Cu
ajutorul lor. răscoala putea fi foarte uşor înăbuşită, căci
fiecare ceas aducea preoţilor pagube nespus de mari:
sclavii le distrugeau palatele şi apoi majoritatea lor con-
stituiau „averea mobilă‖ a preoţilor. Această marfă vie era
destul de bine cotată la Bursa Mării.
Numai spre apusul soarelui, succesul soldaţilor se ară-
tă în sfîrşit limpede. Armata „Chiorului‖ şi a lui Adişirna
fusese împinsă în munţi şi împrăştiată prin păduri.
„Chiorul‖ fusese omorît în palat, iar trupul lui îl ciopîrţiră
soldaţii lui „Neptun‖. Adişirna-Guanci dispăruse fără ves-
te.
Venind de hac forţelor principale ale sclavilor, atlanţii
porniră să se răfuiască cu resturile armatei lui Aksa-
Guam şi „Îndîrjitului‖. Sclavii erau împinşi spre canal,
unde cădeau şi se înecau pe loc.
Un grup nu prea mare de răsculaţi, în frunte cu
„Îndîrjitul‖, se luptau ca nişte lei furioşi, apărînd podul şi
acoperind retragerea.
109

În cele din urmă, „Îndîrjitul‖ căzu cu beregata străpun-
să. Dealul Sfînt fusese curăţat de rebeli. Nu rămăseseră
decît grupuri răzleţe de sclavi, pe care ostaşii îi goneau ca
pe nişte ogari, îi alungau prin curţi şi fundături şi îi omo-
rau fără cruţare. Rănit la mînă şi la cap, Aksa-Guam se
pierdu de detaşamentul „Îndîrjitului‖. Apărîndu-se de sol-
daţii care îl urmăreau, el se ascunse în scobitura zidului
de bronz ce împrejmuia palatul marelui preot Aţro-Sanu,
lipindu-se cu spatele de portiţa strimtă de bronz. Din pri-
cina oboselii şi a pierderii de sînge, Aksa-Guam simţea că
i se învîrteşte capul şi ochii i se împăienjeniră. Ca în
somn, îşi mişca mecanic sabia, apărîndu-se de loviturile
suliţelor.
Pe neaşteptate, portiţa se deschise în spatele său şi el
fu cît pe-aci să cadă jos. Crezînd că-i o capcană, se în-
toarse şi-l văzu în faţa sa pe Kriţna, învăţăcelul lui Aţro-
Sanu. Kriţna îl sprijini să nu se prăbuşească şi,
apucîndu-l de mînă, îl trase dincolo de prag. Tot atunci se
năpusti şi un soldat. Kriţna smulse sabia din mîna slăbi-
tă a lui Aksa-Guam şi-l lovi pe ostaş în cap. Acesta se
prăbuşi, dar îndată apăru altul. C-o suliţă lungă, el stră-
punse pieptul lui Kriţna.
— Închide portiţa – apucă să strige învăţăcelul şi se
prăbuşi într-un lac de sînge.
Aksa-Guam trînti portiţa şi trase zăvorul greu de bronz.
Apoi se aplecă spre Kriţna. Ochii acestuia priveau îm-
păienjeniţi, iar sîngele îi curgea şuvoi din rana de la piept
şi din gură.
— Mor... E mai bine aşa... Totu-i minciună şi fă-
ţărnicie... Şi viaţa e o minciună... – bolborosea el, răguşit,
cu glasul frînt. Lasă-mă... fugi...
110

Se simţea prea zdrobit. Un tremur uşor îi cuprinse trupul. răsunau strigăte şi gemete. sorbindu-i aroma parfumată şi sucul dulce. 111 . cu tufe de liliac alb şi cu tuberoze albe înflorind de o parte şi de alta. maimuţa începu şi ea să dea repede şi binevoitor din cap. Maimuţa îi strigă ceva în limba ei. fructul se rostogoli pe cărarea gălbuie. era linişte şi pace.. Mirosul lor puternic şi dulceag îl ameţea. Nu se mai gîndea să fugă. Văzîndu-l pe Aksa-Guam. o azvîrli după el. Şi Kriţna îşi lăsă capul pe pămînt. Asemenea unei mingi. Aksa-Guam îşi simţi sufletul mai uşor. Tînărul preot coborî cărarea galbenă de nisip. Ridică portocala şi începu s-o mănînce cu plăcere. Aţro-Sanu – strigă în urma lui Aksa- Guam un papagal. nu se mai gîndea la nimic. Pe creanga unui portocal bogat şedea o maimuţă dresa- tă şi curăţa cu atenţie un fruct mare şi copt. Şi.. Tînărul zîmbi fără să vrea şi-i făcu un semn cu capul. şi sufletul. ca întotdeauna însă. Florile răspîndeau o mireasmă ameţitoare. legaţi de picioruşe cu lănţişoare de aur. Dincolo de zid răsunau zgomotele luptei care se îndepărta mereu. Bună dimineaţa. chicotind bat- jocoritor. Aksa-Guam îşi aminti că nu pusese nimic în gură din ajun. rupse o portocală din pom şi. lucru ciudat. În frunzişul fremătător al copaci- lor se zbenguiau şi ţipau papagali cu pene albe şi tranda- firii sau verzi şi roşii. Aici. Palmierii îşi arătau în lumina asfinţitului coroanele lor ca nişte evantaie şi strălucind ca focul. zdrobit îi era şi trupul. Drept răspuns. Aksa-Guam porni încet prin grădină.

. Rămînînd în tunica scurtă şi neagră de preot. la minele vechi. Apoi se apropie de bazinul de marmură. Sînt puternică şi vreau să fiu cu tine.. Ata îşi luase rămas bun de la el în noaptea trecută. îmboldit parcă de ceva. m-aş simţi chiar foarte bi- ne‖.. Nu cumva s-o fi dus să mă caute şi or fi omorît-o soldaţii?‖ Dintr-un salt fu în picioare şi porni repede în jos. spunîndu-i că. ce- ea ce ar putea duce la moartea lor şi la înăbuşirea răs- coalei. Se caţără pe un zid.‖ Dar el îşi impusese voinţa şi-o convinsese să nu plece. îşi scoase ar- mura grea şi se spălă în apa rece de izvor. Se întinse cu plăcere pe iarba verde. care-l rugase să-i îngăduie să lupte împreună cu el! „Multe dintre sclavele noastre se înarmează şi pornesc spre Dealul Sfînt ca să moară sau să biruie. O clipă. Eu nu pot să rămîn acasă. pe potecă. se gîndi el. Ata! Ce s-o fi întîmplat cu ea? Cum de-a putut s-o uite atîta vreme! Ata.. se trezi şi se sculă în capul oaselor. dar apoi se îndreptă cu paşi hotărîţi într-acolo. Închise ochii fără să vrea şi aţipi.. care avea brodate pe piept însemnele preoţeşti – discul soarelui şi litere de aur – se simţi mai la largul său. O oboseală dulce îi cuprinse trupul.. sări dincolo şi începu să co- boare de pe Dealul Sfînt.. „Dacă nu m-ar durea rănile. Drumul cel mai scurt trecea pe lîngă palatul tatălui său. Aksa-Guam stătu la îndoială.. „Ce s-o fi întîmplat cu ea?. Între 112 . dezmorţindu-şi mîinile şi picioarele ostenite. acum mort. Cu ochii plini de lacrimi. teama pentru viaţa ei îi va stărui veşnic în minte. dacă ea va fi alături de el pe cîmpul de bă- taie. Deodată.

Cap de preot.. Şi Aksa-Guam nici nu ştie măcar dacă l-au îngropat. drumul fusese curăţat de cadavrele sclavilor. izbucni într-un hohot isteric: — Iată-l... arătîndu-l cu degetul mîinii întinse. La una din ferestre stătea maică-sa.. dar strigătele mamei sale îi stăruiau în auz: — Adu capul lui taică-tu! Şi numai cînd ajunse. şi simţi că i se taie răsuflarea. se mai linişti puţin. Aksa-Guam o rupse la fugă. 113 .. Aksa-Guam încetini pasul fără să vrea.. înălţîndu-şi coloanele grele deasupra zidului de bronz. Clădirea era aşezată cu faţada spre drum. căci îl îmbălsămează. gonind aşa. Pui de năpîrcă! Pui de năpîrcă! Unde ai ascuns capul tatălui tău? Aguşaţa are nevoie de el. Capul părintelui său. Din cînd în cînd. Sărmana maică-sa. Cine-a văzut mumie fără cap? Adu capul lui taică-tu! Adu capul lui taică-tu! Două sclave o apucară de subsuori şi o luară cu sila de la geam. întîlnea detaşamente de soldaţi. la podul de peste canal. îl recunoscu îndată şi. el zace în minele vechi. iată-l! strigă ea.. Veşmîntu-i preoţesc îi îngă- duia să treacă fără a fi oprit. Dintre locu- itorii Dealului Sfînt erau puţini aceia care ştiau despre participarea lui la răscoală. cu părul cărunt despletit.timp. privind ca o nebună... Astupîndu-şi urechile.. Deodată tînărul se opri locului. Apropiindu-se de palatul părintelui său.

fără să vadă nimic. O ploaie de pietre se abătu asupra lui Aksa-Guam. furioase. În piaţa largă. alb la faţă. MOART EA AT EI Oraşul Negru încă nu se liniştise. îl ameninţau cu pumnii şi răcneau: — Dă-mi înapoi bărbatul ucis! — Mi-ai omorît feciorul! — Unde-i fratele meu? Un sclav se repezi la el şi-l doborî la pămînt. XIV. Dar soldaţii atlanţilor nu-i mai urmăreau. el e! Iată-l! Iată-l pe Aksa-Guam. Oare în vinele lui nu curge tot sîngele duşmanilor noştri? Ia feriţi în lături! 114 . uitîndu-se la lume. zvîrlindu-l pe un morman de pietriş. regele sclavilor! — Trădătorule! — Vînzătorule! Mulţimea îl înconjură şi începu să azvîrle cu pietre în el. de unde porneau două drumuri. iar de pedeapsă sclavii nu puteau scăpa. Plin de sînge. Pîlcuri-pîlcuri de sclavi umpleau uliţele. Apoi îi înfundă pe cap chivără sa roşie şi începu să strige: — Încoronarea regelui sclavilor! Cercul mulţimii adunate se strîngea tot mai mult. Aksa- Guam fu recunoscut de un sclav: — Priviţi-l. — Ce să ne tot zgîim atît la el! vorbi un sclav berber. Femeile. el stătea cu chivără roşie în cap. deoarece Dealul Sfînt fusese curăţat. cu suliţa în mînă.

Nu v-ajunge sîngele pe care l-aţi vărsat? Atunci 115 . Suliţa străpunse pieptul tinerei femei.. — Ata! strigă Aksa-Guam. cîine! strigă deodată Guamf. îşi pierdu cunoştinţa şi se prăvăli de pe mormanul de pietriş. nu-şi atinsese ţinta. — Sînteţi fiare sau oameni? se năpusti Guamf asupra lui. Dar. Toţi îl cunoşteau pe bătrînul Guamf şi-i purtau respect. iar fata amuţi. dar puterile îl părăsiră. Sclavii se opriră nedumeriţi. Sclavii se dădură la o parte şi berberul făcu vînt suliţei drept spre pieptul lui Aksa-Guam.. tul- burată de moartea neaşteptată a fetei. Ea întoarse capul spre Aksa-Guam şi izbuti să-i spună doar atît: — Viaţa mea. horcăind greu. Cîţiva sclavi îl urmară: — Stai. Acelaşi sclav berber. – sîngele îi năvăli pe gură şi ţîşni din rană. alături de trupul Atei. ivindu-se din mul- ţime şi apărînd cu trupul său trupul Atei şi al lui Aksa- Guam. bătrîne! zise scalvul berber. Mulţimea se dădu speriată în lături şi încremeni. — Pleacă de-aici. Era Ata. cu care voise să se laude în faţa tuturor. din mulţime răsună un strigăt deznădăj- duit de femeie şi un trup se azvîrli între Aksa-Guam şi suliţa ce zbura. cuprins de furie că lovitura lui precisă. strigă: — Din pricina lui a mai murit o sclavă! Moarte lui! şi se năpusti spre Aksa-Guam. înainte ca arma să-l străpungă. cu glas scăzut.

Fata pe care a iubit-o zace în faţa voastră. ca să puteţi lovi cu copita pe cel căzut. a tuturora. Pe drum. a luptat alături de noi şi pen- tru noi şi-a primejduit viaţa ca cel din urmă dintre sclavi. trecură încet. cu pieptul străpuns de suliţă.omorîţi-mă pe mine. mul- ţimea de sclavi se trase deodată într-o parte şi toţi o rup- seră la fugă spre mine. mama lui şi-a pierdut minţile. Aksa-Guam şi-a pierdut tatăl. mîndri şi plini de încredere în ei. El nu se mai poate întoarce pe Dealul Sfînt. suliţa cu care ai vrut să-l ucizi pe Aksa-Guam şi ai ucis-o pe nepoata mea? Ai ridi- cat-o din drum. soldaţii atlanţi. după bătălie! Te cunosc eu pe tine şi pe cei de teapa ta! Cînd sînteţi oropsiţi. vorbi mai departe: Tu unde ai fost. De unde ai suliţa. Viaţa noastră. Nu trecură cinci mi- nute şi piaţa rămase pustie. dinspre Dealul Sfînt. atunci cînd noi am luat cu asalt Dealul Sfînt? Nici unul din scla- vii care au luptat acolo n-a ridicat mîna asupra lui Aksa- Guam. Aşa cum se cuvine unor învingători. un bătrîn! Şi. adresîndu-se sclavului berber. — Voi. Şi tu te încu- meţi să-l judeci pe cel învins? Sclavul berber se ruşina şi se mistui în mulţime. Se auzea doar ţăcănitul pot- coavelor de bronz pe drumul pietruit şi zăngănitul arme- lor. Cînd luptăm. la pas. fă- 116 . Sirna? Da. ve- nea încet un detaşament de călăreţi. de nu s-ar fi născut pe lume oameni de teapa voastră. vă linguşiţi pe lîngă supraveghetor şi-i denunţaţi pe-ai voştri. Oricine ar fi fost el. Sirna. luaţi aminte la spusele mele! grăi mai departe bătrînul. voi staţi frumuşel ascunşi în casă şi aşteptaţi să vedeţi cine învinge. ar fi fost mai uşoară. Fără să asculte pînă la sfîrşit vorbele bătrînului. sclavi.

peste mii de ani. iar bătrînul acela nenorocit nu merita atenţia lor. Dar atunci noi nu vom mai fi pe lume şi poate că nu va mai rămîne nici urmă din Atlantida. tulburată doar de zum- zetul cîtorva muşte albastre. Bătrînul îi puse cu blîndeţe mîna pe umăr şi-i spuse. 117 . peste milenii. – şopti răguşit Aksa-Guam şi gemu de durere. au ba? Poate că odată. strălucind în razele asfinţi- tului. E greu să te înhami din nou la jug.. Şi nimeni nu va şti că noi am luptat pentru eliberarea sclavilor şi că am tri- mis.. Ţi-aduci aminte cît de tare m-am supărat eu pe tine cînd mi-ai vorbit despre eliberarea sclavilor? Veni- va oare ziua aceea..ră măcar să-şi arunce privirile asupra pîlcului de oameni aflat lîngă mormanul de pietriş: prea erau multe cadavre- le care zăceau în drum. arătîndu-i spre minele vechi: — Nu te mînia prea tare pe ei.. va răsări şi steaua noastră şi ne va tămădui rănile. Guamf îl trase mai la o parte pe Aksa-Guam şi ascunse în dosul unui tufiş trupul fetei. Tînărul îşi veni în fire. care zburau în jurul rănii deschise a Atei.. salutul nostru acelora care vor fi mai fericiţi ca noi.. Se lăsase o linişte desăvîrşită. Apă.

aflîndu-se bolnav. Aksa-Guam-Itţa – fie ca mînia zeilor să cadă asupra ca- pului său – şi sclavul Adişirna-Guanci – deschiză-se 118 . Toţi membrii Consiliului Suprem se aflau de faţă. Dar tatăl a plătit cu capul trădarea fiului. grosolan lucrate. În Atlan- tida s-au petrecut lucruri nemaiauzite... De mîna acestor oa- meni de rînd. începînd cu primele. în afară de marele preot Aţro- Sanu. La răscoală – ce ruşine cumplită! – a luat parte unul dintre fiii preoţilor. Stînd pe tronul înalt de bronz. atîrnate pe pereţi. Sclavii răsculaţi au vrut să-mi ia viaţa mea sfîntă. au murit toţi oaspeţii mei şi regii. precum şi scumpul meu frate. Armele de bronz. frumos migălite şi şlefuite cu grijă. Numai regele din Aşşur a scăpat de la aceas- tă moarte năprasnică. aşezate în semicerc şi ocupate de membrii consiliului. regele Atţorului. vrednici de dispreţ. XV. pînă la săbiile şi armurile din ultima vreme.. Dar regele nu-l mai aşteptă. regele deschise adunarea. dădeau acestei săli un aspect de muzeu.. înconjurat de jilţuri. care nu era la pa- lat. OSÎNDIŢ II Adunarea Consiliului Superm se deschise în sala de aramă din palatul regal. Celor ce-au pus la cale răzmerita. arme din toate epocile. fiindcă a fugit după mine. împodobite cu basoreliefuri ce înfăţişau faptele războinice ale regilor Atlantidei. — În numele soarelui şi prin voinţa noastră. ai cărei pereţi erau acoperiţi cu plăci de aramă.

— De nu vor fi prinşi. tu. măria ta. ceea ce era o în- călcare cu totul neobişnuită a etichetei .. înainte ca soarele să apună de trei ori după Dealul Leului. Iar sclavii.. să ţină minte ce înseamnă mînia regelui Atlantidei.pămîntul înaintea lui! – nu li s-a dat de urmă pînă acum. Ketţal-Kootla oftă din greu: — Nu te mînia. Doar moşnegii. — Să fie hăituiţi ca fiarele sălbatice! Toată Atlantida să fie scăldată în sîngele lor! 119 ... cîine bătrîn. şi-au fugit atît de grabnic. n-ai să-l mai vezi răsărind a patra oară. şi... babele şi or- fanii au mai rămas. Ei s-au ascuns în inima pădurilor. măria ta.. cu cîini de vînătoare. — Sîntem pe urmele fugarilor şi mulţi au şi fost prinşi. Aproape toţi sclavii au părăsit Oraşul Negru.. c-au lăsat în vetre aluatul dospit. — Îi vom găsi. — Şi tu. Toţi pînă la unul. fii de trei ori preaslăvit.. Şi am să poruncesc ca din ţările supuse nouă să fie aduşi alţi sclavi! Sclavii sînt osîndiţi. cloco- tind de furie. Asta-i trădare! Toţi sînteţi trădători şi uneltiţi împo- triva mea! încercuiţi pădurile! — Le-am şi încercuit. Cine-i vinovat de asta. neam de neamul lor... Ketţal. vii sau morţi.Oh... n-ai ştiut să urmăreşti aceste fia- re. Ketţal-Kootla? Comandantul de oşti îşi plecă fruntea.. mînia mea nu cunoaşte margini! Fie ca sclavii toţi. fii de trei ori prea-slăvit. Am să-i omor pe toţi pînă la unul. — Străbateţi drumurile în lung şi-n lat. regele se ridică de pe tron. Am să-i supun la atari cazne. că se va cutremura pămîntul.

Deodată. 120 .. — Atlantida e osîndită. Ochii mi-s secaţi de lacrimi şi limba nu mai îmi dă ascul- tare.. cu glas surd.. Atlantida trebuie să piară într- un îngrozitor cutremur. Vai. puternic. grăi către rege: — De trei ori mare. ce vrei să spui? întrebă el. Focul o va mistui. Sprijinit de braţ. Focul va ar- de şi oceanul va înghiţi Atlantida.. neînvins şi ocrotit de zei.. vai. se apropie de jilţul său şi. preotul coborî încet din litieră. Veşmintele lui erau ca bronzul topit şi faţa lui te orbea.. rege al Atlantidei! Pieptul meu bătrîn e sfîşiat de durere. Guan-Atagueragan păli. Şi el mi-a zis: „Salvaţi-vă! Sal- vaţi-vă pînă nu e prea tîrziu! Căci nu va rămîne piatră pe piatră şi nu va rămîne în viaţă nici o vietate. în sală se stîrni un freamăt.. Dar zeii nemuritori mi-au poruncit să-ţi vorbesc despre cumplita năpastă ce se apropie de Atlantida. mi s-a ară- tat mie.. Zeul soarelui. şi chiar amintirea Atlantidei va pieri în vea- curi!‖ Aţro-Sanu vorbea ameninţător ca un proroc şi fiecare cuvînt rostit de el îngheţa inimile. vai! Noi toţi am greşit în faţa zeilor şi mînia lor s-a abătut asupra noastră.. cu chip de soldat. arzînd şi ameninţător. Zeii mi-au dez- văluit în noaptea trecută că pieirea Atlantidei este hotărîtă. numai valurile mării îşi vor ridica creste- le înspumate. Şi acolo unde se înăl- ţau munţi înalţi. fără să se aşeze. îl binecuvîntă pe rege. Pe o litieră nea- gră. slujitorii templului îl purtau în pas domol pe marele preot Aţro-Sanu.. — Vorbeşte mai repede.

Obrazul lui fu cuprins de un tre- mur. bătrîne! Voi toţi minţiţi! Eu nu vă cred! Vreţi să mă speriaţi! Oare nu pentru că v-am micşorat venituri- le? — Atlantida nu va scăpa de la pieire. armele de bronz căzură la pămînt zăngănind. puternică şi ondulatorie. Torţele se stinseră. Şi toată podeaua de mozaic. cutremură pa- latul. îşi încleşta mîinile pe braţele jilţului şi închise ochii. Vîntul 121 .. Dar era atît de neobişnuit. uitînd de etichetă. Dar în sală stăruia o linişte apăsătoare. de ciudat şi de absurd. fără să poată rosti un cuvînt. ca să-şi răcorească tîmplele. gata să-l muşte. — Minţi. începînd de la uşă. ajungînd pînă la treptele tronului. fu brăzdată de o crăpătură mare. Cu un zgomot asurzitor. zidul cel mare crăpă în două. Armele rămase încă pe pe- reţi zăngăniră. Regele se sculă de pe tron şi. În aceste cîteva clipe. Ziua cumplită a judecăţii se apropie! exclamă Aţro-Sanu. Şi vrînd parcă să adeverească vorbele acestea. toţi cei de faţă trebuiau să se împace cu gîndul care le răsturna întreaga lor viaţă.. ce se îngusta treptat. Regele se uita cu groază la ea. Pămîntul se zgudui din nou. se apropie de fereastră. Jilţurile preoţilor şi tronul regelui se clătinară. de parcă ar fi privit un şarpe care se tîra. o zgudu- itură subterană. Şi regele privea ca hipnotizat crăpătura si- nistră. De afară se auziră strigăte şi plînsetul femeilor şi al co- piilor speriaţi. Regele se lăsă pe spate. încît creierul refuza să înţeleagă. iar ţurţurii de cristal ce împodobeau torţe- le de bronz prinseră să se legene.

stin- gheriţi. şopti el. se întoarse către cei din sală. spre luminile Atlantidei care se aşternea la poalele Dealului Sfînt. Ne-aşteaptă furtuni şi potop de ploi. arma- ta. — Sărmană Atlantida!. repetînd cuvintele lui Aţro-Sanu. vorbind cu glas tare.aducea pînă la el briza proaspătă şi sărată a oceanului. grîne de sămînţă. animalele. Să ne pregătim de drum. — Cu Atlantida s-a sfîrşit – continuă marele preot. Flota noas- tră poate transporta numai armata. Numai Aţro- Sanu păstra o tăcere deplină. Vorbeau toţi odată. căci va trebui să clădim din temelii toată puterea şi măreţia noastră. ca să le 122 . trebuie să construim noi şi uriaşe corăbii. şi corăbiile trebuie să fie în aşa fel construite. plimbîndu- şi privirile asupra preoţilor. iată lucrul cel mai de seamă. cine oare se va îngriji de salvarea noastră? Nimeni nu mai scoase o vorbă. Tot aerul so- lemn al adunării dispăru fără urmă. Copleşit şi buimac... Tre- buie să ne gîndim la salvarea noastră şi ea nu poate fi decît una singură: fuga. Guan-Atagueragan privi în jos. Trebuie să luăm cu noi armele. gesticulînd. Mulţi dintre prietenii noştri ne vor deveni duşmani. Pentru locuitorii Dea- lului Sfînt şi pentru cetăţenii liberi.. arătînd un calm desăvîrşit.. fără a mai pierde o clipă. Toţi amuţiră. îşi trosni degetele mîinilor împodobite cu inele şi. E ruşinos! Voi doar nu sînteţi sclavi! Dacă ne pierdem capul. — Linişte! grăi el. îi întrebă: — Ce putem face acum? Membrii Consiliului Suprem se ridicară din jilţurile lor şi se strînseră laolaltă. Trebuie să luăm cu noi bogăţiile. fără să se asculte unul pe altul.

ostaşii mei nu sînt tîmplari şi dulgheri! Ei ştiu să mînuiască doar sabia! Aşa că ar trece cam multişor pînă ar deprinde noul meşteşug! — Acum nu-i vreme de răzbunare. — Niciodată! exclamă mînios regele. nici bucate. fiece cli- pă e preţioasă. nici arme... nici aur? Vei fi ca o frunză în bătaia vîntului. oare eu am să pot scăpa? întrebă regele stingherit.. Şi-apoi.. cătînd cu viclenie spre re- ge. şi tăcu. — Mai bine să murim. – spuse Aţro-Sanu. Avem de ales: sau îi iertăm pe sclavi. sau murim împreu- nă cu ei. — Da. Cum. tu ai să izbuteşti să te salvezi. Să li se dea de ştire că i-am iertat şi-o să-i punem noi din nou la muncă. să-i iert pe răzvrătiţi? Pe cei ce-au vrut să ia viaţa regelui? Niciodată! îi vom pune la lucru pe ostaşi! — Soldaţii vor avea şi ei destulă treabă! îndrăzni să zică Ketţal-Kootla. Regele stătu în cumpănă. pe sub sprîncenele-i stufoase. 123 . — Dar eu.. dar ce se va întîmpla cu tine dacă nu vei mai avea nici armată.poată ţine piept! Să ne-apucăm îndată de lucru. — Trebuie să-i aducem înapoi – răspunse Aţro-Sanu. nici preoţi. decît să-i iertăm! răspunse cu îndărătnicie regele.. — Ce să fac! Voinţa ta e sfîntă! Atunci ne vom pregăti de moarte – spuse Aţro-Sanu. — Dar cine va construi corăbiile? Cine va lua asupră-şi întreaga muncă pentru pregătirile de drum? Sclavii au fugit! spuse Kuntinaşar.

Iar cînd ne vom fi rostuit pe noile meleaguri şi vom avea alţi sclavi. N-am dreptate? Regele se încruntă şi rosti printre dinţi: — Fie! Ketţal-Kootla. cu acelaşi zîmbet tainic – tu vrei să te răzbuni. dar nimeni nu ne împiedică să luăm cu noi doar atîţia sclavi cît avem nevoie pentru călătorie şi pentru a ne rostui pe noile meleaguri. — Uite ce-i – continuă Aţro-Sanu. N-avem decît să le făgăduim ierta- rea. vom putea să-i omorîm şi pe răzvrătiţii aduşi din Atlantida. Să dai de ştire sclavilor că regele s-a milostivit de ei. sclavii n-au să sca- pe de răzbunarea ta. 124 . ei bine. trimite crainici în toate pădurile.. Pe ceilalţi îi vom lăsa aici şi le vom făgădui că în ultima clipă ne vom întoarce după ei. Fii încredinţat că mînia zeilor îi va ajunge aici mai repede decît sabia lui Ketţal-Kootla.. Nu va scăpa nici unul.

Părea că întreaga Atlantida îşi pierduse capul. ca nişte statui. lîngă templu. din porunca regelui. oamenii alergau pe străzi. din diferite pături sociale. este îngrozitor! Şi fiecare fugea în altă parte. 125 . fără să audă nimic. În piaţă. alergau de colo-colo fă- ră rost. speriaţi. Oamenii îşi răvăşeau avutul. Nenoroci- rea care-i lovise pe toţi îi apropiase pe unii de ceilalţi şi sfărâmase barierele dintre caste. Aşa s-au scurs cîteva zile. răsunau trompetele de bronz ale acestor vestitori ai nenorocirii. Ei strigau în faţa mul- ţimilor speriate: — Mînia zeilor a osîndit Atlantida la pieire! Şi toţi sînteţi chemaţi. BALAURUL ÎNARIPAT În toate satele şi oraşele Atlantidei au fost trimişi crai- nici.. Poseidonis arăta ca un furnicar pus pe goană. să munciţi pentru obşte. pînă cînd Dealul Sfînt a în- ceput să organizeze lucrările. şedeau tăcuţi. zvîrleau ce era mai de preţ şi împa- chetau lucrurile netrebuincioase. se strigau unii pe alţii: — Ai auzit? — Da. cu chipul pa- lid.. uitînd să doarmă şi să mănînce. XVI. Unii cădeau într- o ciudată stare de înţepenire totală. de parcă oraşul ar fi fost cuprins de flăcări. Femeile plîngeau strîngîndu- şi copiii la piept. Oameni necunoscuţi. Trebuie să ne pregătim în grabă de fugă. Pretu- tindeni.

îngăduindu-şi doar un scurt răgaz ca să mănînce şi să doarmă. alţii preferau să moară liberi decît să fie din nou sclavi. precum şi cîte două perechi de animale sălbatice. lucruri de uz caznic. animale – nu numai domestice. Cu toate că se muncea de zor. To- tuşi. atît cît le stătea în putinţă. Atlanţii voiau să păstreze. cu punţi acoperite pentru vreme de ploaie şi furtună. Totuşi erau puţine speranţe că lucrul acesta va fi cu putinţă. Fiecărui cetăţean liber i se în- găduia să ia cu el şapte perechi de animale domestice şi păsări. o parte din ei nu se întoarse în Oraşul Negru. În cazul cînd catastrofa va mai întîrzia. curînd s-a aflat că primele corăbii ce vor pleca spre larg abia vor pu- tea lua o parte neînsemnată din bogăţiile adunate de-a lungul mileniilor în Atlantida. Toţi munceau zi şi noapte. erau traşi la o parte din drum şi munca se des- făşura în acelaşi ritm grăbit. Posomorîţi. fără preget. Unii nu credeau în pieirea Atlantidei. N-aveau încotro. Comorile regelui şi ale pre- oţilor păreau nesecate. treceau şiruri lungi de care pline cu lemne pentru şantierele unde se constru- iau corăbiile. Pe şantierele navale se construiau mii de corăbii. fără să pu- nă prea mult temei pe mila regelui. le-ar fi amintit de ţara lor însorită. dar şi jivine sălbatice. sclavii se întorceau din păduri. Primejdia care se apropia părea că înzecise puterile oamenilor. tot ceea ce. pe noile meleaguri. Corăbiile ce ieşeau de pe şantier erau încărcate cu ar- me. Cînd oamenii şi animalele cădeau morţi de oboseală. pe drumuri de munte. bunurile rămase urmau să fie cărate pe uscat. Pentru a putea trimite 126 . Prin păduri. Se hotărîse ca în primul rînd să se transporte tot ce era mai de preţ şi mai mic ca volum.

care încă mai zăcea închisă în Cuibul Vulturilor.cu primul convoi fie chiar o parte din bogăţiile fără număr ale păturii conducătoare. Am păzit-o ca pe lumina ochilor. şi i se închină pînă la pămînt. regele Aşşurului. Cît ai clipi. pînă la ultimul sclav.. plîngînd şi ştergîndu-şi lacrimile cu poala rochiei. căci în clipa de faţă avea atîta nevoie de prietenia şi ajutorul puternicului rege va- sal! Dar.. trebuia să fie lăsaţi pradă unei morţi sigure nu numai sclavii. Dealul Sfînt încredinţa populaţia că toată lumea. 127 . pregătirile casei regale fură terminate. Lipsea numai Sel.. Scotea fum pe nas. bătrîna Gu-Şur-Ţa.. vai! va mai rămîne el oare vasal? Izbuti-va Guan-Atagueragan să-i păstreze cel puţin prietenia? Regele porunci să fie chemată dădaca principesei Sel... eu nu sînt vinovată.... va fi salvată înainte de producerea catastrofei.. iar pe gură – flăcări. Logodnicul ei. Totuşi. Toţi membrii familiei se adunaseră în curtea palatului. — Fii de trei ori slăvit. Trimiseră după ea. dar solul se întoarse foarte încurcat: Sel nu se mai afla în Cuibul Vulturilor. în vreme ce Guan-Atagueragan fu cuprins de aprigă mînie. Avea aripi de liliac şi picioare de leu. tare se amărî auzind această veste.. Sel şe- dea pe balcon şi se odihnea în răcoarea nopţii. înainte de a se urca pe puntea corăbiilor.. dar şi o parte din cetăţenii liberi ai Atlantidei. Ea se înfăţişă regelui. – şi Ţa căzu în genunchi – nu te mînia pe sclava ta. dar noaptea trecută un balaur îna- ripat a coborît din munţi. spre a se evita panica şi răs- coala. — Unde-i Sel? întrebă posomorît regele. În sfîrşit. care o privea cu ochi înspăimîntători. El îşi pusese mari speranţe în căsătoria regelui Aşşurului cu fiica sa.

oftînd din greu. eu am să fac tot ce-mi va sta în putere.. dar. Eu atîta am apucat. Iar eu.. O nenorocire după al- ta. Balaurul m- a ridicat şi pe mine în înaltul cerului..... poate c-a fost răpită. Sel n-a putut să fugă. Oare zeii îl pedepsesc pentru că se certase cu preoţii? Mîndria şi frica se luptau în sufletul său şi în cele din urmă frica învinse. Dar voi căutaţi-o pe Sel şi după plecarea noas- tră.. Iată tot ce a mai rămas din biata Sel. — Facă-se voia zeilor! şi adresîndu-se preoţilor.. auzind povestea bătrînei. 128 . legănîndu-se ritmic în litiera de aur. Poate că vom izbuti s-o salvăm. vă voi da înapoi toate drepturile voastre!. împreună cu ea.... dar regele privi neîncrezător către preoţi.. Corăbiile ne aşteaptă.. Şi Ţa aruncă la picioarele regelui o mantie albastră de mă- tase. — Tu ce spui.. mantia s-a desprins de pe umărul sărmanei Sel şi. strigă sclavilor: Litiera! Ultimul rege al Atlantidei. Toţi încremeniră de uimire..... Regele rămase dus pe gînduri.. Şi.. am căzut şi eu. Nu ştiu ce să zic. Kuntinaşar? — Fii de trei ori slăvit.. le zise: Rugaţi-vă zeilor ca mînia lor să nu ne urmărească în vecii vecilor....balaurul o înşfacă în gheare şi se înălţă cu ea în văzduh.. brodată cu crini argintii. cobora de pe Dealul Sfînt pentru a nu se mai în- toarce niciodată aici.. să mă agăţ de mantia ei.

Cînd se apropiară. — Trei săptămîni te-am păzit în vizuina asta de şobo- lani. ai înviat? îl întrebă cu blîndeţe bătrînul Guamf. În sfîrşit. frigurile îl lăsară. — Ce-i cu tine. primejdia a fost mare. fiule. „VEACUL DE AUR” Aksa-Guam se vindeca încet. ca să ne cheme în pădure. A venit pe furiş. Dar las’ c-ai să vezi tu singur! trăncănea bătrînul Guaraf. dar acuma au atîta treabă. că nu le arde de tine. Se afla într-una din ve- chile mine. îl văzură pe Adişirna. Adişirna sări în picioare şi puse mîna pe sabie. Cîndva. ei se strecu- rau pe cărări tainice. În delirul său vorbea ne- încetat despre răscoală. Zice că-i tare bine acolo. — Oho-ho-ho! strigă bătrînul Guamf.. Bătrînul Guamf îl însoţi.. care frigea într-o ţeapă o căprioară de munte. rîzînd cu gura-i ştirbă. să nu te găsească iscoadele voastre. iar în faţa ei un foc. — Poznaş mai e şi nepotu-meu ăsta! Să vezi ce năzbîtie a făcut. A fost şi Adişirna pe aici. De îndată ce se însănătoşi. O lumină slabă se strecura dinspre intrare. din aceşti copaci se făureau coloane. XVII. La început. Noaptea. printre copaci gigantici ce se înălţau aidoma coloanelor unui templu. demult. dar recunoscîndu-i pe bunic şi pe Aksa-Guam porni în goană 129 . Aksa-Guam plecă la Adişirna. Printre trunchiurile copacilor se zări o peşteră. Acum însă slujeau la construirea corăbiilor. Aksa-Guam privi în jurul său.

deasupra Cuibului Vulturilor. Ca s-o scape pe bătrînă de mînia regească. Sel? Se aşezară cu toţii în jurul focului şi Adişirna îi povesti lui Aksa-Guam cum o răpise pe Sel „balaurul înaripat‖. Obiş- nuită cu exerciţiile fizice. Aksa-Guam îi aruncă o privire şi se dădu un pas îna- poi. Şi deodată. căci în cele din urmă se hotărîse s-o fure pe fată.în întîmpinarea lor. — Aşa am izbutit să smulg din Grădina de Aur tranda- firul ce nu-mi era îngăduit – îşi încheie el povestirea. pe care o înţepenise bine de vîrful muntelui. puternică şi mlădioasă. Dar funia se dovedise prea scurtă. Bătrînul Guamf se pregăti de drum: 130 . tînărul apucă să-i spună în grabă povestea cu „balaurul înaripat care o răpise pe principesă. se caţără singură pe funie. — Ce cauţi aici. Adişirna. fata. la rîndul ei. Adişirna se caţără din nou sus. Aksa-Guam nu pricepu tîlcul acestor vorbe. uluit de această întîlnire neaşteptată. din peşteră ieşi o femeie. zîmbi plină de dragoste lui Adişirna. dar Sel. Acest „balaur‖ fusese chiar el. În palat nu izbutise să pătrundă şi atunci se folosise de singurul mijloc cu putin- ţă: făcuse rost de o frînghie groasă. iar în urma ei venea şi Adişirna. îşi legă de astă dată picioarele şi se aruncă cu capul în jos. Aksa-Guam îl salută prieteneşte. Nevastă-mea – adăugă tînărul. ea e – spuse Adişirna. pri- vind-o drăgăstos pe Sel. atrasă de glasurile lor. plin de bucurie şi sfiiciune. întinzînd braţele pentru a o apuca de mîini pe Sel. mai lipseau încă vreo doi metri ca s-ajungă. — Prinţesa Sel! — Da. apoi coborîse pe funie pînă la balconul principesei Sel.

ridicau braţele către cer. dar tare îi era greu să privească fericirea celor doi ti- neri! Văzînd-o pe Sel.. Şi voi nu-l ui- taţi pe bătrîn! Iar cînd au să plece toate corăbiile. zarea trandafirie şi snopul de aur al razelor revărsate peste ocean îi făceau să cadă în genunchi dinaintea astrului ce răsărea şi. copii. jos. Negrăit de frumos era răsăritul soarelui. e timpul s-o iau din loc. ce-o să fie?! O să bubuie. cu su- fletul cuprins de extaz.. Să vă aibă zeii în paza lor! Şi se mistui în umbra pădurii.. nu zic ba. care-i aproviziona cu vînat. — Ei.. da. e zidit cu străşnicie. copleşiţi de dragostea lor. nici nu se gîndeau la catastrofă. întocmai ca o jucărie. unul. credeţi ce vă spune moşul.. o să ne scu- ture oleacă. dar prea e frig. să ştiţi de la mine. nu-i prea cred! Ei. înălţînd 131 .. Adişirna şi Sel. ca toţi în- drăgostiţii. Eu. astfel că puteau să-şi petreacă tot timpul împreună. Aksa-Guam îşi făcu şi el un culcuş într-o peşteră veci- nă. iar culmile înzăpezi- te din apropiere mai îmblînzeau arşiţa. Ţalna de bună seamă că stă şi bombăne cam de multişor. în jurul lor se întin- deau ţinuturi neatinse de mina omului. Concertul pă- sărelelor care cîntau cu mii de glasuri. coborîţi şi voi din munţi. erau egoişti şi se arătau foarte mulţumiţi de îndeletnicirea lui Aksa-Guam. Preoţii spun că Atlantida o să piară în flăcări. Ei trăiau acum în „Veacul de aur‖ şi. Cîte zgîlţîieli de-astea am apucat eu în viaţa mea! Dar pămîntul. E bine aici. în aerul curat de munte stă- ruia mireasma ierburilor şi a cetinei. Da. Aksa-Guam căuta să-şi uite durerea plimbîndu-se mult şi stînd zile întregi la vînătoare. rana lui – pierderea Atei – sîngera şi mai rău. şi cu asta gata. iar mai departe – pînza albastră a oceanului. se vedea marele Poseidonis.

totuşi o nelinişte ce nu putea fi tălmăcită în cuvinte pusese stăpînire pe locuitorii pădurii1. Şi zilele treceau pe nesimţite. Adişirna şi Sel căutau să-l convingă pe Aksa-Guam să nu mai plece la vînătoare. trecu în goană un elefant singuratic. Aksa-Guam îşi istorisea peripeţiile vînătoreşti. Călcînd în picioare crengile copacilor şi urlînd îngrozitor. unele după altele. ci entuziasm pur în faţa splendorilor lumii. fiarele răgeau şi toate fugeau înne- bunite în aceeaşi direcţie: spre ţărmul oceanului. năpîrcile se rostogo- leau la vale. răspîndind un miros îmbietor. 132 . În ajunul erupţiei vulcanice. — Larison. Nu era o adoraţie pornită dintr-un sentiment religios. Ca- prele behăiau jalnic. obosit. în viaţa pădurii în- cepuseră să se petreacă lucruri ciudate. Părea că „Veacul lor de aur‖ nu va avea sfîrşit. Păsările îşi pără- seau cuiburile şi se îndreptau. cîrduri-cîrduri. vulpi şi alte animale sălbatice mai mari. De cîteva zile nu se mai simţise nici cea mai slabă zguduitu- ră. în timp ce carnea sfîrîia pe jeratic. Mai tîrziu venea şi Aksa-Guam. capre de munte şi blana fiarelor ucise. Din pămînt ie- şeau şerpi şi şopîrle uriaşe. adesea plin de sînge. dar şi unii oameni simt instinctiv apropierea erupţiilor vulcanice. umplînd văzduhul cu ţipetele lor. Dar catastrofa venea ea singură să le-amintească. aducînd pe umeri vînat proaspăt. spre ocean. Şuierînd. 1Nu numai animalele şi păsările. Pămîntul însuşi stătea neclintit. Printre copaci treceau în goană capre.imn de slavă soarelui. În aer plutea o linişte ciu- dată. acea încordare pe care o încearcă oamenii nervoşi înaintea furtunii.

— Vedeţi-vă de treabă! răspunse acesta. Acum e timpul
cel mai prielnic pentru vînătoare. Ia uitaţi-vă, caprele trec
turme întregi. Rămîneţi cu bine, n-am să zăbovesc mult!
şi, cu paşi voioşi, se afundă în desişul pădurii.
Adişirna şi Sel îl urmăriră îngrijoraţi cu privirea. Aksa-
Guam ieşi într-o poiană şi se opri uimit. Tot locul mişuna
de capre care fugeau înnebunite. Tînărul tocmai voia să-
şi aleagă una din ele în care să-şi arunce suliţa cînd,
deodată, o zguduitură cumplită îl zvîrli la pămînt. Caprele
se prăvăliră şi ele, dar îndată se sculară, behăind jalnic, o
rupseră la fugă la vale, mai repede ca înainte. Zguduitură
fu urmată de o explozie de o forţă neobişnuită. Urechea
omenească n-a mai fost în stare s-o perceapă ca zgomot.
Lui Aksa-Guam i se părea că cineva îl lovise cu putere
peste amîndouă urechile. Căzu din nou, aproape
pierzîndu-şi cunoştinţa. Stînd culcat pe pămînt, văzu
cum deasupra culmilor semeţe ale munţilor se înalţă o
coloană uriaşă de aburi. Cu zgomote asurzitoare, craterul
vulcanului zvîrlea afară munţi întregi de pietre de toate
mărimile. Aburul, apa şi cenuşa, înălţîndu-se din ce în ce
mai sus, se prăvăleau peste creste, întocmai ca o umbre-
lă. Cerul se acoperi repede de pîclă. În cîteva clipe nori
negri se învălătuciră deasupra craterului. Un fulger braz-
dă văzduhul, însoţit de bubuitul tunetului. Picături de
ploaie şi pietre mărunte începură să cadă cu zgomot pe
frunzele copacilor şi pe stînci. Urechea, care acum se mai
obişnuise cu aceste detunături ale vulcanului, surprinse
un urlet îndepărtat ce se apropia iute-iute.
— De unde vine urletul ăsta? ţipă Aksa-Guam şi deo-
dată văzu coloane de aburi şi de nori împrumutînd culoa-

133

rea purpurei. Focul şi aburul fierbinte topeau zăpezile
veşnice din vîrful munţilor.
Da, într-adevăr, aşa era. Peste cîteva clipe, cascade
uriaşe se prăvăleau de pe creste, tîrînd cu ele bolovani de
mii de tone, trunchiuri de copaci şi fiare sălbatice care se
zbăteau deznădăjduite.
Încă o clipă, şi un puhoi de ape năvăli în valea pe al că-
rui mal înalt se găsea, în vremea aceasta, Aksa-Guam.
Drumul către peşteră era tăiat. Tînărul nici nu se mai pu-
tea gîndi să străbată şuvoiul năprasnic. Trebuia să chib-
zuiască numai la propria-i salvare.
Aburul cobora tot mai jos, umplînd văzduhul cu miros
înăbuşitor de sulf şi bioxid de carbon. Aksa-Guam ameţi-
se... Cîteva pietre îl loviră pricinuindu-i dureri... El se ri-
dică de jos, îşi înfăşură capul în pielea de leopard ce-i
acoperea trupul şi se repezi devale, pe creasta de munte
rămasă între cele două torente de apă.
Statuia zeului soarelui, cioplită în stîncă şi care stătea
în calea şuvoaielor, plesni în două. Dealul Sfînt însă nu
putea fi niciodată acoperit de apă şi într-acolo fugea
Aksa-Guam. Adunîndu-şi ultimele puteri, izbuti în sfîrşit
să ajungă. Dar aici îi fu dat să vadă alte grozăvii. Grozăvi-
ile nebuniei omeneşti.
Aici, pe deal, se adunaseră sclavii părăsiţi şi osîndiţi la
pieire. În oraş nu se mai aflau nici un fel de autorităţi.
Plecase şi regele, şi preoţii, şi soldaţii. Acum, toţi erau li-
beri şi egali. Şi toţi erau înspăimîntător de bogaţi... Da,
da! În Atlantida rămăseseră încă bogăţii fără seamăn. Cu-
tremurul năruise toate tainiţele ce ascundeau comorile, şi
din temple, piramide şi palate curgeau gîrlă în drum şi în
noroi munţi de aur, diamante şi smaralde... Nebunia cu-
134

prinsese mulţimea... Sclavii adunau nestematele, le pu-
neau în saci, se încăierau smulgîndu-şi unul altuia ceea
ce strînseseră, se omorau... îngropau diamantele, înşfă-
cau pumni întregi de pietre preţioase, le strîngeau la piept
cu lăcomie sau deodată le zvîrleau în jur, hohotind ca ne-
bunii. Şi în lumina purpurie a vulcanului, nestematele
străluceau în noroi ca nişte picături de sînge. Alţii îmbră-
cau veşmintele grele ale preoţilor, ţesute cu fir de aur şi
presărate cu briliante, sau hainele de sărbătoare ale rege-
lui şi, punîndu-şi pe cap coroane înalte şi tiare, dansau
un dans al nebunilor... Dar bubuiturile sinistre, ne-
întrerupte, ale vulcanului acopereau tot acest vacarm.
―Ce se va întîmpla oare dacă mă va recunoaşte vreunul
dintre ei?‖ se gîndi, îngrozit, Aksa-Guam.
Dar toţi erau prea tulburaţi ca să-şi mai dea seama de
ceva. Aproape înnebunit, Aksa-Guam porni în goană spre
Oraşul Negru.
„Bunicul Guamf, Ţalna, ce-o fi cu ei?‖
Ajunsese aproape de casa lor cînd pămîntul se cutre-
mură din nou. Şi deodată o crăpătură uriaşă se căscă în-
tre el şi casa bunicului Guamf, iar din adîncul pămîntului
ţîşniră aburi încărcaţi cu sulf. Prin vălătucii aceştia de
aburi, el o văzu, pe cealaltă parte a prăpastiei, pe micuţa
Le, sora lui Adişirna, care dădea din mînuţe şi striga ce-
va.
Dar Aksa-Guam nu putea s-o ajute... Vîntul mînă într-
o parte aburii şi el văzu cum un pietroi căzu din cer peste
copilă şi o omorî, ţintuindu-i de pământ căpşorul
cîrlionţat.
— Aici nu mai am pe cine salva! strigă el şi, deznădăj-
duit, se năpusti spre port.
135

Acolo se mai afla încă ultima dintre corăbii. dar vîntul. Ei se îndreptau spre corabie. În mijlocul talazurilor înalte şi furioase. valurile se ridicau din ce în ce mai sus. se vedeau capetele sclavi- lor. Dar tînărul se dă- du la fund. Cei care se apropiau de navă. luminate de strălucirea roşie a vulcanului. încleştîndu-şi dinţii. Aksa-Guam se aruncă în valuri şi începu să înoa- te. 136 . se prinse de un inel de bronz. Aksa-Guam înota cu îndărătnicie. cu braţul istovit. care bătea cu putere din faţă. dar puţini erau aceia care ajungeau la ţintă: unii se înecau în valuri. Vîslaşii se străduiau din răsputeri şi în sfîrşit izbutiră să urnească din loc corabia. se duceau la fund ucişi de suliţele celor de pe bord. înotă pe sub apă pînă la corabie şi. Vîslaşii apăsau cu toată greutatea trupului lor pe vîsle. Bezna devenea tot mai deasă. alţii erau omorîţi de pietrele ce cădeau din cer. le îngreuna ieşirea în larg. îl zăriră pe Aksa- Guam şi suliţele plescăiră în jurul lui.

De o parte şi de alta a peşte- rii se mai scurgeau încă. PIEIREA AT LANTIDEI Adişirna şi Sel nu avuseseră nimic de pătimit de pe urma primei erupţii. XVIII. Trunchiurile uriaşe ale copacilor zăceau asemenea unor cadavre pe cîmpul de luptă. iar în peşteră aveau poame uscate şi carne afumată pre- gătită de Aksa-Guam. care scosese din măruntaiele pă- mântului mase întregi de aburi. Apa săpase făgaşe şi gropi mari de tot. Apa nu le lipsea. Dar Aksa-Guam dispăruse fără urmă şi Adişirna şi Sel plîngeau moartea lui. Trecură cîteva zile. clipocind. Printre copacii doborîţi în mocirlă se vedeau stîrvurile umflate de apă ale fiarelor şi păsărilor. te întristau. Pămîntul era pustiit. Lo- curile erau de nerecunoscut. mîl şi noroi. cu crengile rupte. Ei se adă- postiseră în peşteră de ploaia de bolovani. amestecate cu cenuşă. Soarele nu se mai zărea. Adişirna şi Sel ieşiră din adăpostul lor. şi aşa. Priviră în jur şi rămaseră încremeniţi de uimire. Tăcerea de moarte era sfîşiată doar de urletul vîntului. Copacii care nu fusese- ră doborîţi îşi pierduseră frunzişul. iar şuvoaiele care se năpusteau la vale ca nişte cascade furtunoase al- cătuiau în faţa peşterii o perdea de apă. golaşi. şuvoaie de apă tulbu- re. Cînd apele scăzură. schilodit şi transformat într-un deşert. noroi şi pietre. o pînză groasă de aburi şi cenuşă acoperise 137 . adusese mormane uri- aşe de pietre. Cerul se arăta posomorît şi aspru. mişcase din loc stînci.

O s-ajungem în port şi o să vedem dacă n- a mai rămas vreo corabie cu pînze. Despre insulele mici. Lacrimile curgeau pe obrajii frumoasei Sel. Trecătoarea nu-i prea mare1. aceste două continente alcătuiseră unul singur. În aceeaşi noapte. iar pe mine m-ar fi aşteptat neîndoielnic moartea. să ne gîndim la sal- varea noastră.albastrul strălucitor al bolţii. Veridicitatea acestor afirmaţii şi-a găsit deplina confirmare. Vulcanul nu le dădu însă nici un răgaz. 138 . Mîine. Adişirna băgă de seamă şi căută s-o liniştească: — Nu te întrista. Cîndva. ca de altfel multe alte lucruri povestite de Platon despre Atlantida. pe cînd Sel dormea liniştită. şi ca artist. Gîndul că totul va pieri puse stăpînire pe el pentru prima oară şi nu-l mai părăsi. dacă vulcanul ne-ar fi dat răgaz măcar cîteva zi- le. Era cutremurat şi ca om. Sel. — Larison. aflate între Atlantida şi Africa.. n-a pierit încă totul. pe pieile aşternute jos. o să fac o plută. priviră lumea aceea pustiită. tinerii se lipiră unul de celălalt şi multă vreme. Asemenea unor copii speriaţi şi părăsiţi.. Dar mîine dimineaţă trebuie să plecăm. forţele subterane 1 Continentul răsăritean — Africa — despărţit de Atlantida printr-o strîmtoare... cu o groază mută întipă- rită pe faţă. iar Adişirna se gîndea la fuga lor. Mi te-ar fi luat şi te-ar fi dus departe. Atlantida îşi pierduse toate culorile şi toată strălucirea ei.. Şi apoi acolo se află multe insule mărunte. — Oh. în zori. îi pun o pînză şi o să încercăm să ajungem pe continentul de la răsărit. Acum. pornim la drum.. Lui Adişirna i se părea că priveşte cadavrul înspăimîntător de mutilat al unei fiinţe iubite. Gîndeşte-te ce s-ar fi întîmplat cu noi dacă am fi coborît mai devreme.. Dacă nu găsim.. pomeneşte şi Platon.

O puternică zguduitură subterană cutremură deodată peştera. o luă în braţe şi o scoase din peşteră. bubuiturile bolova- nilor ce se rostogoleau în puhoaiele furioase. Pe fundalul mohorît al munţilor. zgomotul tunetului. al ploii şi bezna.ale focului se puseră din nou pe lucru. Adişirna se repezi spre ea. luminate din adînc de strălu- cirea tot mai puternică a lavei încinse care urca pe crate- rul vulcanului. cutremurîndu-se din temelii. Erupţia de aburi fusese doar începutul1. Ar fi vrut să plece de îndată cu preţioasa-i po- vară. de obicei însă. urletul furtunii. Adişirna o culcă jos pe Sel. din însăşi inima pămîntului se slobozi o detunătură surdă. Deodată. Uneori. apropiindu-se şi zguduind pămîntul. Bu- căţi de stîncă săriră în aer. Şi pămîntul. — Larison.. Norii deveniră stacojii.. unindu-şi apele. Un pietroi se desprinse din boltă şi o lovi în umăr pe Sel. se afla un perete abrupt. într-o 1 Erupţia vulcanilor începe de cele mai multe ori prin erupţie de aburi. le tăiau drumul. dar nu era cu putinţă: sus. cu această povară vie în braţe. cu aceasta erupţia se sfîrşeşte. ce se rostogo- leau în bezna nopţii. plin de bolovani. să se lase. acoperind toate aceste sunete. Tot vârful conic al vulcanului zbură în nori. două şuvoaie clocotitoare înconjurau stînca şi. în urma aburilor începe erupţia maselor de lavă topită. Urletul subteran ce izbucnea la suprafaţă într-o vîlvătaie sinistră creştea din ce în ce şi deodată se transformă într-o explozie asurzitoare. tînărul văzu cu groază că umărul ei era strivit. care creştea necontenit. iar jos. 139 . În jurul lor se auzea vuietul asurzitor al vîntului. de o forţă supra- naturală. Nici gînd să poată stră- bate torentul clocotitor. să se legene dintr- o parte în alta. de parcă ar fi fost mînjiţi cu sînge. La lumina focului. Fata ţipă de durere şi se trezi. începu să se ridice.

Lava încinsă. Pietre mai mici ajungeau pînă la Adişirna şi Sel şi. ca scînteile unui foc stins. Şi salba aceasta sporea mereu. în- conjurase tot gîtul vulcanului. Aerul se încărca tot mai mult cu sulf şi bioxid de carbon. în răsfrîngerile fo- cului vulcanic. Tînărul era atît de uluit. Şi totul se petrecea însoţit de zgomote. băgă de seamă. Pe crusta aceasta mai strălucesc uneori. încît şedea nemişcat. îşi pierd treptat luciul şi. Era lava topită. că torentele de lavă. Curînd începu să se simtă răsu- flarea ei fierbinte.parte a vârfului retezat al vulcanului. zvîrliţi în văzduh. Alte puhoaie năvalnice de apă se năpus- teau la vale. prefâcîndu-se în şuvoaie vineţii. iar din ea începură să se desprindă. se ivi deodată o pa- tă de o strălucire orbitoare. „ţurţuri‖ prelungi. se solidifică pe măsură ce coboară. răcite de aer. aţintindu-şi privirile înnebunite asupra fîşiei orbitoare ce se lăţea necontenit în jurul craterului. Gheaţa se topea. zăngănituri şi bu- buituri neobişnuite. plin de fericire. de parcă undeva lucra o fierărie de dimensiuni monstruoase. Treptat-treptat însă se sting şi ele. Cînd lui Adişirna i se păru că totul s-a sfîrşit. Bo- lovani uriaşi. cu un zgomot sec. Era din ce în ce mai greu să respiri. Dar alte torente de lavă izbucnesc iarăşi peste buza crate- rului şi cu o iuţeală uimitoare aleargă pe crusta netedă şi 140 . cădeau în preajma lor. în sfîrşit. pămint şi apă. şuvoaiele de lavă topită ce se scurg pe dedesubt. asemenea unei salbe incandescente. peste gheţarii seculari. se prăvăleau înapoi în gu- ra vulcanului. se acoperă cu o crustă în- tunecată. dar aburii ce ţîşneau din fundul pămîntului prin craterul îngust îi aruncau din nou afară. care se revăr- sa peste buza craterului. curgînd în jos.

141 .fierbinte a lavei care s-a răcit. Cîteva îi loviră pe Adişirna şi pe Sel. trăgînd adesea în piept aerul otrăvit. Sel îşi pierduse cunoştinţa. ca pe un copil. Adişirna răsufla şi el anevoie. Pietre destul de mari începu- ră să cadă tot mai des în jurul lor. în lumina focului. şi cu cît era mai aproape de crater stratul de lavă. păreau flăcări. Fata respira din ce în ce mai greu. chipul ei. cu atît era mai gros. de-am apuca să se facă ziuă! El nu ştia că de mult mijiseră zorile. lava cobora tot mai la vale. că trecuse şi de amiază. Adişirna o ţinea în braţe. urechile îi ţiuiau şi parcă ciocane îi băteau necontenit în tîmple. Dar ajungînd la capătul şuvoaielor solidificate. atingînd pămîntul rece şi bolovănos. Fulgerele. Capul i se învîrtea. În lumina vineţie. pă- rea al unui mort. dar cerul şi pămîntul rămîneau învăluite în ace- eaşi beznă. Deasupra craterului se învolburau vălătuci de aburi şi nori. cu gura larg căscată. repetînd într-una: — Ah. Simţea că stropi de ploaie fierbinte i se preling pe corp. torentele cele noi îşi mai domolesc goana şi. amestecîndu-se cu sudoarea rece. încep să se răcească tot atît de încet. brăzdau haosul. luminată doar de răsfrîngerile purpurii ale vulcanului. Nu mai putea să aştepte. şi se străduia s-o readucă în simţiri. cu gura între- deschisă. Bubuiturile tune- tului înăbuşeau duruitul neîntrerupt al vulcanului. care. asemenea unor şerpi. cu o schimă de durere întipărită pe obraz. cu ochii stinşi. Din pricina aerului înăbuşitor şi a ranei de la umăr. Cu fiecare nou şuvoi.

apoi dintr-o dată se înălţa silindu-l să-şi îndoaie genunchii. dar în braţele-i vlăguite. După ce se odihni. încercă să traverseze torentul clocotitor. stăvilind pătrunderea gazelor otrăvitoare. bubuiau ciocnindu-se de malurile ab- rupte ale albiei. pînă cînd un torent furios îi tăie ca- lea. Se ridică cu greu. Adişirna începu să respire mai în voie şi grăbi pasul. porni mai departe. Se caţără anevoie pe mal şi o aşeză jos pe Sel. luă în braţe trupul lipsit de viaţă al iubitei. duşi de şuvoi. se aşternu la drum. Trebuia să ia o hotărîre. Adişirna căută un vad. Tînărul simţea că e gata să-şi piardă cunoştinţa. se lăsă la pămînt. Cădea împreună cu ea. acum părăsită. simţind o durere puternică în coaste. căutîndu-şi scăparea.. După ce înfăşură capul lui Sel şi pe al său cu piei de animale. trupul fetei atîrna din ce în ce mai greu. dar deodată. Apa clocotea. Dar.. dar năvala apelor îl doborî numaidecît. În ace- eaşi clipă fu zvîrlit afară şi lipit de mal. Pe-aici. trunchiuri şi stîrvuri de animale. Adişirna se opri nehotărît. Făcînd o ultimă sforţa- re. Fata începu să dea semne de viaţă. bolovani uri- aşi. mergea tare greu din pricina pămîntului ca- 142 . Se întoarse înapoi. îi fugea de sub tălpi. ca şi înainte. Pămîntul întreg se zguduia. Picioarele îi tremurau de slăbiciune şi emoţie. Adunîndu-şi puterile.. îşi învinse slăbiciunea. Ele ajunseseră aproape de peştera lor. şi el se duse la fund împreună cu Sel.. părăsit de puteri. ploaia de pietre era mai rară şi copacii îşi păstraseră o parte din frunzişul lor. Dar torentele de lavă coborîseră şi mai jos. îi asculta răsuflarea şi apoi o por- nea din nou prin pădurea schilodită care gemea. împiedicîndu-se la tot pasul de pietre. Apa îl mai răcorise puţin.

Şi erau mulţi la număr. Ajunse în bibliotecă şi se opri înmărmurit. Dar toţi pereţii crăpaseră. pornind pe coridoarele ce-i erau cunoscute.re se legăna într-una. se înălţă mai sus de nori.. Alţii şedeau jos pe pămînt. Încă o bubuitură puternică zgîlţîi pămîntul. Adişirna simţi plutind în aer gaze otrăvitoare. care fuseseră striviţi de molozul căzut din tavan.. dădeau din mîini sau plîngeau sfîşietor. Mormane întregi de tăbliţe de bronz se aflau acolo. Porţile grădinii stăteau larg deschise. păstrătorul Supremelor Taine. Din conul vulcanului se ridică o coloană de fum şi foc. intră în palat şi. 143 . Era prea tîrziu ca să mai fugă în port. Trebuia să ocolească crăpăturile şi cutele formate de rocile muntoase. smulgîndu-şi părul. Tavanul came- rei se prăbuşise şi prin spărtura uriaşă se vedea cerul vi- neţiu. Privi în jurul său şi îşi dădu seama că se află lîngă palatul lui Aţro- Sanu. marele preot. În sfîrşit ajunse la Dealul Sfînt. Pe una din mese ardea o torţă. Prima rafală de vînt aduse nori grei de fum înecăcios. slujitori ai lui Aţro-Sanu. Se înăbu- şea. nemişcaţi ca nişte statui şi nepăsători la tot ce se petrecea în jur. Rîdeau în ho- hote. Aici aerul era mai curat. coborî în încăperile subterane. se lăţi deasupra craterului ca o umbrelă deschisă şi deodată în- cepu să se prăvălească iute la pămînt. Pe jos zăceau cadavrele cîtorva sclavi. Aici nu mai domnea aceeaşi nebunie la care fusese martor Aksa-Guam. Cei mai mulţi dintre sclavi se ascun- seseră în subsoluri. Se năpusti înăuntru. Pe străzi nu vedeai decît oameni ce-şi pierduseră minţile. săreau ca apucaţi.

— Vreau să mor cu Atlantida – răspunse preotul liniştit şi adăugă. şi el n-a greşit: am găsit însemnările sale. — Las-o! zise cu asprime Aţro-Sanu. — Pier popoarele. În cuvintele lui Aţro-Sanu era ceva poruncitor. Liniştit ca întotdeauna. — Larison. — Cum. La masă şedea însuşi Aţro-Sanu. Toţi sclavii mei au murit şi observaţii- le mele sînt destul de puţine la număr. în îmbrăcămintea-i neagră de preot. — N-ai plecat? îl întrebă el pe Aţro-Sanu. care ne-au oferit un material nespus de preţios. Învelind-o pe Sel. material folosit de mine în povestirea de faţă. se apropie de preot. Fără aceste fapte petrecute în ultimele zile ale Atlantidei. N-o lipsi de acest dar. iar eu am să scriu. zîmbind: Şi-apoi trebuie să scrie cineva croni- ca pînă la sfîrşit. O luminiţă vicleană scînteie în ochii lui negri. istoria ei va fi ciuntită. Aţro-Sanu înălţă capul şi-l privi pe Adişirna. el scria pentru istorie. — Dar la ce bun dacă Atlantida va pieri? întrebă ne- dumerit Adişirna. Vino aici! Adişirna se supuse. plini de viaţă: — A-a-a! „Balaurul înaripat‖ a venit în zbor din munţi şi a adus porumbiţa furată? Adişirna o aşeză jos pe Sel şi încercă s-o aducă în sim- ţiri. Valoarea ştiinţifică a „bibliotecii de bronz‖ este cunoscută de toţi savanţii din lume. 144 . scria cu stilexul său pe o plăcuţă de bronz. cei care aveam să trăim cu milenii mai tîrziu. 1 De bună seamă că Aţro-Sanu avea o mare viziune istorică. dar omenirea trăieşte – răspunse Aţro-Sanu1 Povesteşte-mi ce ţi s-a întîmplat şi ce-ai văzut. pentru noi. eşti aici? exclamă plin de uimire Adişirna. Uitarea de sine es- te un dar preţios al naturii.

dezvăluind privirii vulcanul şi în- 145 . dar Aţro-Sanu scria liniştit. pereţii şi mobila se clătinau. începu să plutească împreună cu podeaua. totul se legăna şi se prăbuşea. Ploua cu găleata şi şuvoaiele ce curgeau prin spărtura tavanului se lăţeau în băltoace pe jos. Zidurile groase se legănau. nici rătăcire: o crăpătură largă spintecă po- deaua. Privea lespezile de piatră. amestecîndu-se cu băltoacele de sînge ale sclavilor ucişi. Căzu jos şi văzu cum prăpastia dintre el şi draga lui creştea cu o iuţeală neaşteptată. plăcuţele de bronz zăngăneau mişcîndu-se pe masă. depărtîndu-se mereu de el. Adişirna avea ameţeli puternice.. în gol. Adişirna. dar simţi o lovitură dureroasă în umăr şi căzu. iar între ele se cască un hău care creşte. Sel. creşte neconte- nit? Şi deodată îşi dădu limpede seama că toate acestea nu sînt vis. Deodată. începu să depene firul. punîndu-i din cînd în cînd între- bări.. se prăbuşeau. Adişirna se aruncă spre crăpătura din podea. împreună cu tăbliţele şi stilexul lui. prefăcîndu-se într-o genune mistuită repede de flăcări. prefăcîndu-se într-un hău fără fund şi despărţindu-l de Sel. iar Aţro-Sanu nota cu grijă. culcată de cealaltă parte a pră- pastiei. plin de însu- fleţire. dar nu izbutea de loc: i se pare lui sau într-adevăr lespezile se îndepărtează una de alta.. Aţro- Sanu. ca întotdeauna.. Pereţii se îndepărtase- ră mult unul de celălalt. ca în vis parcă. se prăvăli un- deva. întinzînd mîinile către Sel. străduindu-se să reconstituie în mintea-i tulbura- tă o anumită întîmplare. Podeaua. Gazele otrăvitoare începuseră să pătrundă treptat şi aici. scaunul pe care şedea Aţro-Sanu se legăna într-una.

şi-apoi.. pornind de la un ţărm la celălalt al oceanului. Flăcări şi aburi ţîşneau din ea. cu tot Poseidonisul. ale cărei di- mensiuni întreceau întinderea continentului. piramidele. faţa oceanului nu se linişti şi pe valuri pluteau trunchiuri de copaci. Podeaua se ridică şi Adişirna. văzu ultima privelişte din viaţa sa: prăpastia care tăia în două întreg continentul Atlanti- dei. împreună cu Dealul Sfînt.. tot aşa de vijelios. ca nişte conuri uriaşe de foc şi apă. farul. lanţul muntos. Genunea dată la iveală era cuprinsă de vîlvătăi. Pesemne. oamenii şi animalele.. 146 . Sfîrşitul! Într-o singură noapte.. pierzîndu-şi cunoştinţa. prinse într-o aprigă încletşare. Lupta focului cu apa începu treptat să se domolească. Atlantida a dispărut. totul a durat cel mult cîteva clipe. sfîşiind continentul tot mai mult şi zvîrlind noi trîmbe de foc. ajungînd pînă la norii miţoşi. peste crestele munţilor. Pe locul unde s-a aflat înfloritoarea Insulă a Fericiţilor.tinderea oceanului. Şi oceanul se revărsă în hăul acesta de foc. Se luptau între ele. Adişirna fu zvîrlit în sus. clocoti într-un vîrtej turbat o pîlnie uriaşă. cadavre de oameni şi animale. cu toate templele. Dar deasupra Atlantidei dispărute. forţele dezlănţuite ale naturii. se prăvăli şi se scufundă în bezna oceanului. Apa se transformă în aburi.

împroşca aburi peste locul unde ea se prăbuşise. îngreunată de povara norilor uriaşi şi lăţoşi. Iar oceanul. îşi revărsase coamele înspumate ale va- lurilor dincolo de nori. snopi de foc sfîşiau norii mohorîţi. cu un sisîit monstruos. iar bubui- turi puternice înăbuşeau vuietul furtunii. întocmai ca un animal înainte de moarte. scîrtîind din toate încheieturile. într- o pornire turbată. posomorită. dusă de curentul vijelios al apei. sub cerul plumburiu. scîrţîia şi tremu- ra cuprinsă de fiori. fără catarge şi fără vîsle. din cînd în cînd. şi ea trosnea. fulgerul lumina muntele de apă la poalele căruia se în- gropase corabia şi. îmbrăţişîndu-se şi contopindu-se într-un haos năprasnic al stihiilor dezlănţuite. care cer- nea peste lume o lumină sinistră. Urletul vîntului şi bubuitul valurilor înfuriate zgîlţîiau corabia aproape distrusă. CORABIA MORŢ ILOR O corabie mare. tala- zurile şi norii zburau vijelios într-o horă îndrăcită. XIX. La izbucnirea fulgerului se zăreau în beznă cele cinci punţi ale corăbiei. Pentru o clipă. cu o iuţeală năprasnică. se prăbuşise deasupra oceanului. cu sclavii aşezaţi unul în spatele celui- lalt şi ferecaţi în lanţuri. Uraganul lăsa în urmă norii şi valurile. Uraganul şi ploaia torenţială. plu- tea pe oceanul clocotitor. 147 . vrînd parcă să se smulgă de pe faţa pămîntului şi să se zvîrle în genunea universului. Părea că bolta. Valurile lăsau în urmă corabia şi toate laolaltă zburau vijelios.

cu o barbă mare şi căruntă. Numai într-un singur om mai licărea viaţa. după ce traversase strîmtoarea africană. şi cu mîinile încleştate pe trepiedul pe care se înălţa discul de bronz al soarelui. Una dintre cele multe. viu încă sub linţoliul de apă ce se scurgea pe îmbrăcămintea-i lungă şi neagră. Vîntul flutura zdrenţele de pe trupurile aproape dezgolite. ca însăşi bezna. cea osîndită la pie- ire. Toţi erau morţi. atlantul încerca să afle după stele direcţia în care se îndrepta. cînd printre nori se zărea ce- rul. Împărtăşiseră cu toţii soarta „statului soarelui‖. Valuri uriaşe se ridicau în calea lui. ei mai ţineau încă cu degete încovoiate sfărîmăturile vîslelor grele. Cadavre ţepene. acostase la ţărm. mistuită de focul vulcanilor. Măreaţa Atlantida pierise în fundul oceanului. Preotul iscodea întunericul.. căutînd ţărmul lumii ce su- pravieţuise şi unde corabia ar fi putut acosta. În răstimpuri de o clipă.. Pieriră şi preoţii care încercaseră să scape fugind. Preotul acesta întovărăşise convoiul care. atunci cînd ceasul ii sunase necruţător. Dar ce se întîmplase cu celelal- te corăbii? Primele vase care părăsiseră Atlantida duceau familia regelui şi familiile preoţilor.. O dată cu ea pieriră şi sclavii ei. Aceasta fusese una din nenumăratele corăbii care pă- răsiseră în convoi ţărmurile Atlantidei. cu o privire în- tunecată şi rece. În ochii sticloşi încremenise groaza morţii. Un bătrîn sever. care îi înrobise. micşorînd iuţeala navei.. stătea la prova corăbiei. 148 .

convoiul străbătea tufişurile şi pădurile Africii apusene. Femeile plîngeau în hohote. îndreptîndu-se spre inima Africii şi semănînd cu o procesiune funebră. zidurile tuturor clădirilor crăpaseră. pierea marea Insulă a Fe- riciţilor. copiii ţipau. jalnic stăpîn al lumii. Ca o panglică nesfîrşită. dispărea o înaltă civilizaţie. Şi iată-l acum. se ivea din cînd în cînd: chipul mînios al zeului. sta- cojiu şi palid. cînd matahala. Soarele. răgeau catîrii şi cămilele. cînd fa- ţa speriată a vreunei femei cu un prunc în braţe. iar în capitala ei. meleagurile de unde odinioară atlanţii îşi aduceau sclavii. „Puterea atlanţilor trebuie să fie la fel de neclintită ca însuşi pămîntul‖ – îşi aminti preotul cuvintele preferate ale regelui. palid. măreţul Poseidonis. a elefantului sa- cru. În vremea aceasta. Zilele se scurgeau mai posomorite ca nopţile. Preotul îşi aminti de caravana tristă care se înşi- rase de-a lungul drumurilor. Carele grele de bronz se împlîntau în noroi. Acolo se zărea chipul aceluia care nu demult fusese stăpînul lu- mii: Guan-Atagueragan. Bezna se lăsa tot mai deasă şi de sus turna într-una. chinuit. lumina căzu pe o litieră aurită. Pentru o clipă. cînd suliţele şi săbiile de bronz strălucitoare. lucind în ploaie. către ţările Toltekilor. Maia şi Carii. aşa şi era: murea „statul soarelui‖. 149 . sclavii gemeau sub bici. Atlantida se zguduia din temelii. ultimul rege al Atlantidei. în urma cataclismului subteran. Lumina roşie a torţelor smulgea din beznă cînd statuia de aur a zeului ce se legăna ritmic pe braţele pre- oţilor. Caravana se mişca tot mai departe. De altfel. voind să pară măreţ şi trufaş. mai neputincios şi mai neînsemnat din pricina do- rinţei de a-şi păstra masca.

Preotul trecu pe Dealul Sfînt. Bezna coborîse şi mai neagră deasupra Atlantidei. dar nu de strălucirea binefăcă- 150 . la poalele căruia se afla templul lui Poseidonis. şi încă vreo cîţiva cetăţeni liberi. De aici răzbătea zgomotul mulţimii. Unul din vîrfurile vulcanului fumega. Lo- viturile subterane se simţeau tot mai des. Multe clădiri se năruiseră. Urletul uraganului şi şuierul vijeliei se contopeau într- un singur sunet prelung. Tot dealul. Casta preoţilor plecă cu ultimul convoi. un sunet uniform. navele se desprinseră de ţărm. roşiatică. părăsind pen- tru totdeauna Atlantida cea prosperă. preotul făcuse cale întoarsă ca să slujească drept călăuză şi celorlalte corăbii. iar deasupra lui stăruia o lumină sinistră. Pămîntul tremura ca prins de friguri. ca vaierul pămîntului muribund. era luminat. ca şi cum îşi aduna puterile. Mireasma florilor ei se amesteca acum cu mirosul înăbuşitor al sulfului vul- canic. După ce întovărăşise pînă în inima continentului afri- can pe aceşti primi fugari. care erau prea strîns legaţi de patria lor însorită şi care nu credeau în pieirea apropiată a Atlantidei. spre templul lui Poseidonis. care răsufla din greu. Zguduiturile scurte se repetau tot mai des şi mai puternic. fără sfîrşit. Poseidonis era luminat de făclii. Flăcările cuprinseseră tot vîrful vulcanului în clipa cînd ultimele corăbii începură să ridice ancorele de bronz. În Atlantida nu mai rămăseseră decît sclavii. plînsetele oamenilor părăsiţi şi condamnaţi la moarte sau la exil. Tumultul acesta era înăbuşit de bubuiturile vulcanului. În sfîrşit. lăsaţi în voia sorţii. chiar şi pe apă. şi corăbiile se cutremurau.

cînd oprind. Dar unde- l mînă curentul? Vedea-va el vreodată soarele? Zi de zi. ajungeau pînă la corăbii şi se agăţau de lopeţi. Ziua începuse să se deo- sebească de noapte. Frigul străpungea.. El băgă de seamă că apele curg oblic. mă- dularele preotului. femeile îşi întindeau copiii. aflate printre lucrurile de pe corabie. preotul îşi puse haine de blană. săgeţi cu vîrful de bronz bine ţintite sau suliţe trimise de pe punţi îi omorau. Unele îşi pierdeau minţile şi. ale morţilor. obişnuit cu căldura verii veşnice.toare şi dătătoare de bucurii a zeului soarelui. Atunci. Mulţi porneau înot. ameninţau cu pumnii. cădeau în genunchi.. mai dispărea şi mirosul de stîrv răspîndit de cadavrele oamenilor şi animalelor moarte de pe vas. Corăbiile părăsiră portul.. cu răsuflarea-i de gheaţă. ci de focul înfiorător. îşi aruncau prun- cii în apă. Dar o dată cu gerul.. Norii încă mai acopereau cerul. Pe ţărm. La fel de cenuşii erau şi apele oceanului. precum şi ochii lor albicioşi. Sclavii rămaşi pe ţărm întindeau braţele spre navele care se îndepărtau. cînd o lumină posomorîtă învăluia corabia şi feţele vineţii. pe oceanul necuprins. aerul se răcea tot mai mult. Şi iată-l rămas singur. dar aveau o culoare cenuşie. zvîrleau cu pietre în urma celor plecaţi. sîngeriu. din străfunduri. încremenite. Cu mîinile îngheţate. stînjenind vîslaşii. Vîntul umflă dintr-o dată pînzele triunghiulare ale catargelor şi purtă fugarii în beznă. 151 . Poate singurul supravieţuitor dintre toţi cei care au plecat cu ultimul convoi. spre un viitor necunoscut. cînd grăbind mersul navei: corabia nimerise în regiunea recifelor submarine. implorînd să fie luaţi şi ei. rîzînd în hohote.

Bătrînul cu înfăţişarea aspră se urcă pe un dîmb şi privi lumea aceea străină şi vrăjmaşă lui. aşeză trepiedul cu discul soarelui şi. Cerul mohorît cernea molcom fulgi mari de nea. Din scîndurile aduse de pe navă îşi făcu o uşă ca să închidă peştera. În fiecare dimineaţă se scula în zori. Stînci sălbatice. ţipînd as- cuţit. Aşa- dar. Şi. Apoi îşi rîndui rezervele de alimente şi lăzile în care se aflau cărţile sfinte şi seminţele. întinzînd spre lumină şi spre foc mîinile-i îngheţate. — Larison 152 . adormi. cîntă cu glas spart. De dimineaţă începu să-şi deretice noua-i locuinţă. fugarul văzu ţărmul... zburau deasupra valurilor oceanului. În sfîrşit. bătrînesc. lipsi- te de viaţă. în sfîrşit. doborît de oboseală. învelit în blănuri şi visînd la soarele Atlantidei. Străinul se adăposti într-o peşteră. Curentul repede mînă corabia spre uscat şi o aruncă pe un banc de nisip de pe ţărmul stîncos. se ducea pe ţărmul mării şi aştepta ivi- rea lui. 1 Urmele atlanţilor au fost găsite pe ţărmul nordic al Bretaniei franceze. Ultimul atlant păşi pe pămînt1. posomorite şi acoperite de zăpezi să înălţau deasupra oceanului cenuşiu. Imnul Soarelui. cu mult înainte de răsăritul soarelui. transportă de pe corabie instrumentele de bronz şi arme- le. iată pămîntul cel nou. În jur totul era pustiu şi mort. aprinse focul sacru. unde va fi nevoit să pună ca- păt peregrinărilor sale. Se lăsă noapte. Veghe mult timp în noaptea aceea şi flacăra jucăuşă a rugului îi lumina faţa tristă şi gînditoare. Doar nişte păsări necunoscute.

smulse pînza cenuşie care ascundea cerul. El părea istovit de lupta dusă cu forţele întunericului. întinse braţele spre soarele ce răsărea şi începu să cînte Imnul Soarelui. Bătrînul aspru şi cărunt. tulburat. Şi deodată. după o noapte senină şi geroasă. dar bătrînul era adînc încredinţat că soarele se va întoarce – zeul cel strălucitor va învia. Dimineaţa fu tot atît de limpede şi de geroasă. şi pe bolta de sineală scînteiară constelaţii necunoscute. căzu în genunchi. Cîntecul simplu. şi în America de Sud. Cerul rămînea mereu acoperit de o pînză cenuşie. şi în inima Asiei Centrale sau Orientale. dar melodios şi solemn. se ivi soarele. o fîşie de aur porni către ţărmul pe care sta preotul. bolta se aprinse în culorile trandafirii ale zorilor. soarele se opri parcă deasupra apelor. trezind ecoul stîncilor de pe mal. Dar zeul lui era din nou cu el. la orizont. ce se stîrnise în ajun. Vîntul de miazănoapte. răsuna deasupra ţărmurilor pustii. În clipa aceea. Pentru o clipă. după o despărţire lungă şi negrăit de tristă. 153 . de o parte şi de alta a discului ceresc se întindea geana zării. discul soarelui. şi la tropice. Şi într-adevăr el se întoarse. Desprinsă chiar din soare. linia orizontului şi fîşia aurie de pe faţa oceanului alcătuiră un desen ce semăna uluitor cu simbolul sfînt al atlanţilor şi care poate fi găsit pretutindeni: şi la cercul polar. aşternîndu-se peste mare ai- doma unei punţi aurite între astru şi om. Glasul lui prinse viaţă. Spre ră- sărit.

Cînta soarele care este bucurie şi viaţă. El cînta puterea zeului de trei ori sfînt. dăruieşte oamenilor căldură şi lu- mină plină de bucurie. face roadele să mustească de sevă şi tă- măduieşte bolile. din spatele stîncilor se iviră oameni cu chipul alb. De unde o fi venit el? Ce căuta aici? Şi ce primejdie aduce cu sine? 154 . Cînta şi nu vedea cum. zeul care înveşmîntează pămîntul în mii de culori. oameni cu ochi albaştri şi părul blond. soarele care împurpurează norii şi aureşte şuvoaiele de apă. Cînta soarele care scînteiază ca briliantele pe picurii de rouă. în veş- minte lungi şi negre. în mustul dulce al strugurilor. care biruie gro- zăviile întunericului. De brîiele late din piele purtau agăţate topoare de piatră. care cînta într-o limbă necunoscută lor. îmbrăcaţi în piei de animale. Cînta soarele care se preface în sîngele fierbinte al omului. atraşi de glasul lui. Priveau nedumeriţi la bătrînul acesta ciudat. în grînele de aur.

Întinseră braţele unul către celălalt. vrăşmaşii de odinioară zăboviră vreme îndelungă lîngă foc. biruindu- şi slăbiciunea. cînd avusese loc prima erup- ţie a vulcanului. ULTIMUL OM DIN AT LANT IDA Clima cea aspră se dovedi ucigătoare pentru bătrînul atlant. gîtul lung. cel care luase parte la răscoala sclavilor împotriva Dealului Sfînt. Şi deodată i se păru că delirează. de bronz. Curînd după ce debarcase pe ţărm se îmbolnăvi. părul negru. Faţa sa era istovită şi purta urmele bolii. Preotul se apropie şi mai mult. Necunoscutul îl privi şi amîndoi strigară în acelaşi timp: — Şitţa! — Aksa-Guam! Stăteau amîndoi nehotărîţi: preotul Şitţa şi Aksa- Guam. în semn de priete- nie şi salut. preotul. şedea un om. În noaptea cea cumplită. încălzindu-se în razele pa- lide ale soarelui nordic. osîndit la moarte de rege şi preoţi. Dar toată înfăţişarea îl arăta a fi un locuitor al Atlantidei: ţeasta. cu- loarea pielii cu o nuanţă galbenă. Aksa-Guam ajunsese înot la ultima co- rabie care pleca şi se agăţase de un inel de bronz prins pe 155 . XX. depănîndu-şi fiecare povestea. Aducîndu-şi aminte că pe corabia aproape nimicită se mai găseau tot soiul de ierburi de leac. îmbrăcămin- tea sa. Şi-n noaptea aceea. Lîngă unul din din catarge. se urcă pe punte.

La adăpostul întunericului. – Larison. — Pe meleagurile astea trăiesc oameni cu părul alb şi poartă haine din piei de animale. se îmbolnăvise de o boală necunoscută în Atlantida: i se umflaseră picioarele. La rîndul său. în ziua cînd corabia se apropiase de ţărm. urlă şi latră ca şi el. i-a cuprins un fior sacru. Cînd se înfurie. fără doar şi poate s-ar fi înăbuşit. 156 . cînd au văzut focul aprins de mine. Îndurase chinuri neîn- chipuit de mari şi aproape că nici nu se putuse mişca din pricina slăbiciunii şi a durerii ce o simţea în picioarele umflate. Dar. 2 În vreme ce în Atlantida se cunoştea fabricarea armelor ae bronz. mîrîie ca fiarele. rag. unde stătuse ascuns în tot timpul călători- ei. — Larison. Şitţa îi zugrăvi toate peregrinările de pînă în ziua cînd se întîlniseră. iar gingiile să-i sîngereze1. seamănă mai degrabă cu graiul animalelor decît cu al oamenilor. Dar sînt curioşi şi blînzi. Chiar şi focul le este necunoscut. Lipsindu-se de hrana proaspătă. Europa se afla încă în epoca de piatră. să pătrundă printr-un chepeng deschis în cala navei. Da- că n-ar fi fost chepengul pe unde pătrundea aer proaspăt. Acum mai-mai că mă venerează. dinţii începuseră să i se clatine.fundul vasului. Aerul era otrăvit de duhoarea cadavrelor. iar cînd atacă un animal sau un duşman. Erau cît pe-aci să mă omoare. Limba lor este grosolană şi să- racă. Îşi dau seama cînd te porţi 1 Fără îndoială că este vorba de scorbut. iar armele noastre stră- lucitoare de bronz le-au smuls strigăte de uimire. Sunt sălbatici care-şi fac topoare grosolane şi cuţite din piatră şlefuită2. Ei nu ştiu să lucreze pămîntul şi se hrănesc cu carnea crudă a fiarelor ucise. izbutise să se caţere pe o funie. Aerul curat şi soarele îl ajutaseră să-şi vină în fire.

De asemenea îi învăţă să aţîţe focul frecînd două bucăţi us- cate de lemn sau să scoată scîntei lovind cremenea şi aprinzînd frunze uscate şi muşchi. îi învăţă să lucreze pămîntul. Dar ce s-o fi întîmplat cu ceilalţi? O să mori şi tu şi amintirea Atlantidei se va pierde în negura veacu- rilor ce vor veni... Şitţa închise ochii. îl întoarse cu faţa spre răsărit. Cine ştie. Popoarele mor ca un singur om şi pier state întregi. poate că odată vor deveni şi ei oameni ca atlanţii.. pe malul mării. Du-mă pe ţărm. Unii au devenit agricultori şi s-au statornicit pentru totdeauna pe acele locuri. Respira greu. Şitţa nu mai putea vorbi. datorită cunoştinţelor sale. Aksa-Guam îi îndeplini dorinţa şi acolo. să semene cîmpiile arate cu plug de lemn. îşi cîştigă adîncul lor respect. O dată cu venirea primăverii.bine cu ei şi atunci devin încrezători ca nişte copii. iar pe faţa-i istovită de om bătrîn se ivi o roşeaţă bolnăvicioasă.. Nu fu în stare decît să dăru- iască un zîmbet primelor raze de soare şi închise ochii pentru totdeauna. Cine ştie. tu ai să- mi închizi ochii şi ai să mă îngropi după datină. Totul e trecător pe lumea asta. poate că eşti ultimul om din Atlantida.. Curînd va răsări soarele. poate singur în toată lu- mea – ultimul om din Atlantida. începu să tremure. alţii şi-au văzut mai departe de 157 . Obosit. În curînd izbuti să se apropie de locuitorii acestor ţinu- turi posomorite şi. Aksa-Guam rămase singur. Din pricina fierbinţelii... Ce bine că te-am întîlnit. — Curînd o să mor. Multe meşteşuguri şi multe lucruri au deprins de la el..

le mai înfloreau pe ici pe colo şi le păstrau ca pe nişte legende sfinte.. despre salvarea cu ajutorul co- răbiilor a unui număr mic dintre ei. el le depăna povestea minunată a Veacului de Aur. cînd oa- menii trăiau fericiţi în mijlocul copacilor şi grădinilor veş- nic înflorite. Iar în serile lungi de iarnă. Oamenii ascultau aceste povestiri cu sufletul la gură. SFÎRŞIT 158 .. Le vorbea despre bogăţia şi măreţia Insulei Fericiţilor. şi despre propria-i salvare. curioşi ca nişte copii. fără să ştie de griji şi de nevoi.vînătoare şi de războaie. despre bătăliile dîrze şi despre pieirea cumplită a unui popor şi a unei ţări întregi. despre calea străbă- tută pe apă. despre grădinile de aur cu mere de aur. şi le transmiteau unul altuia. care rodeau de cîteva ori pe an. despre ploile năprasnice care au însoţit această pieire. le mai împodobeau. vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.

..................................... 155 159 .. ÎN MINELE VECHI ............. 85 XI... 92 XII......... 109 XIV............ LA LUMINA STELELOR .... GUAN-ATAGUERAGAN – REGELE ATLANTIDEI ....................................................................... 50 VIII..................... „VEACUL DE AUR‖ .......... UN AJUTOR NEAŞTEPTAT . 33 IV.............. ÎN CĂUTAREA ATLANTIDEI ............... 129 XVIII............. 16 I................................................................. BALAURUL ÎNARIPAT................... 38 V....... 21 II............... 80 X.................................. ATLANTIDA ŞI MARY . ÎN CERCUL MAGIC ............... 118 XVI....................... RĂSCOALA SCLAVILOR ............... Cuprins I.. OSÎNDIŢII ....... AŢRO-SANU ŞI KRIŢNA . ADIŞIRNA-GUANCI .. SFÎRŞITUL RĂSCOALEI SCLAVILOR . 9 III.......................................................... EXPEDIŢIA SUBMARINĂ . CORABIA MORŢILOR ................... 29 III.............................. 125 XVII..... SĂRBĂTOAREA SOARELUI ....................... 43 VI............................ 4 II......... 100 XIII............ 12 IV........................................................................ 114 XV.................................... 147 XX......... 137 XIX....................................... PIEIREA ATLANTIDEI .................................... SEL .............................................................. PUIUL DE NĂPÎRCĂ ................. ULTIMUL OM DIN ATLANTIDA ...... ATLANTIDA ........................... 71 IX. MOARTEA ATEI .......................................................

160 .