You are on page 1of 16

Stiinte Politice | REVOLUTIA CA

FORMA DE
SCHIMBARE POLITICA
ORDINEA POLITICĂ ŞI SCHIMBAREA POLITICĂ. REVOLUŢIA CA FORMĂ DE SCHIMBARE POLITICĂ

1. Ordinea politică

Problema ordinii este o problem generală a societăţilor umane. Indiferent dacă ne aflăm în
situaţia unei societăţi arhaice de tip prestatal, sau a unei societăţi organizate cu stat, ordinea
socială este elementul fundamental care trimite la ideea de stablitate şi echilibru în societatea
respectivă. Societăţile arhaice şi-au găsit stabilitatea în sisteme de ritualuri şi credinţe care
ofereau legitimitatea în sacrul de tip religios. Apariţia statului tradiţional în paşii succesivi şi
progresvi ai instituţionalizării puterii politice în aparate administrative care au dat societăţi de
tipul regatelor sau imperiilor a adus cu ea un nou răspuns la problema entropiei. Este deja un
loc comun ipoteza potrivit căreia societăţile umane şi indivizii există înt-un orizont care este
centrat pe obsesia dezordinii şi a entropei. Sistemele de organizare de diferite tipuri pe care le-
au găsit societăţile umane sunt tot atîtea răspunsuri la această obsesie socială ş individuală a
entropiei. Individul şI comunitatea îşi doresc să existe într-o lume ordonată, pe care încearcă
să o explice astfel prin apelul la modele de interpretare specifice epocii istorice sau culturii
respective.

Mitologiile societăţilor tadiţionale şi sacrul de tip religios au reprezentat forma primară de
explicare a ordinii, a fapului că lucurile sunt aşa cum sunt pentru că o zeitate, ab orgine, a
hotărît astfel. Un erou civilizator a dat societăţii forma de organizare pe membrii acesteia au
cunoscut-o, ar putea spune individul societăţii arhaice, făcînd apel la sistemul explicativ de tip
religios specific propriei comunităţi. Omul anistoric despre care ne vorbeşte Eliade într-o
istorie a religiilor care face trecerea spere o filosofie a religiilor, se autoproiectează astfel într-
un refuz al participării la fenomenologia cotidiană a existenţei. Pentru el, faptele exemplare
ale strămoşilor sunt singurele reale, adevărate, iar participarea ciclică la regenerarea de lume
este posibilă doar într-o imitatio dei.

Spre deosebire de omul societăţii arhaice, omul societăţii moderne se proiectează în mod
explicit într-un orizont al acţiunii. El se ştie şI se defineşte în drept creator de istorie. El
participă la facerea istoriei şi îşi explică sistemul de orgaizare social-politică drept rezultatul
propriei sale intervenţii. Încet, dar sigur, legimitatea şi explicaţiile ordinii prin sacrul de tip
religios se mută, într-un proces continuu de desacralizae, în explicaţii exterioare principiilor şI
legitimităţii religioase. O astfel de desacralizare este în fapt o în-sacralizare. Ceea ce fusese o
dată profan devine sacru, iar ceea ce fusese sacru pentu societăţile arhaice va căpăta, o dată cu
apariţia statului modern, o altă valoare explicativă şi întemeietoare.

Apariţia statului modern este un proces lent, în care legitimitatea de tip religios este înlocuită
de legitmitatea de tip profan. Încă înainte de Revoluţia franceză şi de Revoluţiile engleză sau

în celebra “Zi a proştilor” va refuza cererile mamei sale de promovare a unor funcţionari. potrivit căreia. Prăbuşirea unei mici clase conducătoare omogene. devine logică afirmaţia autorului. în care instituţiile de guvernare sunt folosite pentru a asigura stabilitatea socială. în sensul de fiinţă care are un instinct de a trăi în comunităţi organizate. Politica este chemată. într-o ordine a instanţelor de legitimare invocate. fie şI în parte. Definind astfel apariţia instituţiilor politice. o fiinţă politică. alcătuită din oameni ce se definau într-un orizont istoric al participării apărea astfel pe scena politică şi pretindea să devină instanţa care să explice. care se va în-sacraliza prin instituirea unor valori marginale pentru societăţile pre-statale. care se propunea ca punct de reper pentru organizarea şI guvernarea societăţii. altul decît cele oferite de tradiţie sau de interesele personale. o nouă instanţă de tip organizat şi cu funcţie ordonatoare la nivel societal. Apariţia ordinii de tip statal este legată deci de un proces de instituţionalizare politică. Politica este astfel definită într-o dublă perspectivă de concepere a relaţiilor sociale. Este semnifcativă pentru această mutare a reperelor pentru puterea politică o afirmaţie a lui Ludovic XIII. Instituţiile politice pot funcţiona doar colo unde societatea oferă un minimum de consens. respectarea intereselor semenilor lor. Pentru a trăi în astfel de comunităţi ordonate. după cum ele sunt imposible acolo unde nu există nici un grad de armonie socială. Regele Franţei va fi obligat în 1789-1791 să depună jurămîntul de credinţă care. în acest caz.P. Legimitatea de tip religios pe care o păstraseră regii şI împăraţii va ajunge la sfîrşitul secolului al XVIII-lea desuetă. pentru că omul este. Socialul are deci nevoie de politică. Cum explicăm apariţia instituţiilor politice? Să-l urmărim pe S. în fapt. ce este ordinea politică? Ordinea politică se referă la sistemul de organizare al unei societăţi.americană. societatea are nevoie de instituţii de organizare şi administrare. care. de armonizare a intereselor sociale şI de compromis între grupurile sau indivizii care trebuie să tolereze. ne spunea Aristotel. să accepte şi să justifice ordinea politică. . pentru el statul este mai important decît familia şI relaţiile personale. să ofere principiile ordinii şI ale cadrului organizat în care să poată fi conciliate interesele sociale de grup şI individuale. instituţiile politice s-au ivit din interacţiunea şi dezacordul din sînul fortelor sociale şi dezvoltarea treptată a procedurilor şi mecanismelor organizaţionale necesare rezolvării acestor dezacorduri. Ceea ce repreenta. Dar.Huntington în Ordinea politică a societăţilor în schimbare(1999): “Din punct de vedere istoric. Apărea o altă instanţă pentru explicarea şI întemeierea statului: Poporul sau Naţiunea. diversificarea forţelor sociale şi creşterea interacţiunii între asemenea forţe constituie premisele apariţiei organizaţiilor şi procedurilor politice şi unei eventuale creări a instituţiilor politice. un atac serios la simbolica legitimităţii puterii poltiice. instituţiile politice nu sunt necesare într-o societate în care lipseşte orice conflict social. Mulţimea. Armonia şI conflictul social sunt două feţe ale aceleaişi societăţi. în 1630. de stabilire a regulilor de interacţiune şi de păstrare ale acestora. Apăruse o nouă entitate. avea Poporul şi Naţiunea pe primele două locuri. Dumnezeu venind într-o a treia poziţie. spunînd că.” O astfel de înţelegere a apariţiei instituţiilor politice şI a constituirii sistemului politic este legată de o viziune de tip conflictual asupra politicii. deţinătorii de putere politică vor găsi în instituţiile statale punctul de reper. Statul modern va cunoaşte o evoluţie lentă către legitimitatea profană.

Măsurarea stabilităţii politice sau a ordinii este deci legată de nivele şI grade de instituţionalizare. Altfel spus. Procesul de instituţionalizare politică ce se leagă în mod necesar de ordinea socială este direct dependent de existenţa unei comunităţi politice. ca indicator fundamental al ordinii şI stabilităţii sistemului societal ca întreg: adapatabilitate-rigiditate. fenomen pe care îl definim ca “proces prin care organizaţiile şI procedurile acumulează valori şI stabilitate. Putem acum spune că o societate este mai insituţionalizată decît alta. scopuri. Ordinea politică prin instituţionalizarea politică este deci legată de promovarea propriilor interese. ordinea politică este direct dependentă de capacitatea sistemului politic de a se adapta. Criterii de măsurare a ordinii sociale S.Insituţionalizarea este astfel direct dependentă de rezistenţa organizaţiei la schimbarea liderilor. partidul politic definit ca o instituţie politică şI element- cheie al comunităţii politice moderne se dovedeşte a fi parte integrantă – instituţie a comunităţii. de complexitatea şI autonomia funcţională a organizaţiilor şI procedurillor. mituri. complexitate-simplitate. ordinea socială pe care o realizează instituţiile de tip politic. Comunitatea politică poate fi definită ca totalitate a indivizilor. instituţiilor şI mecanismelor care participă la asigurarea ordinii sociale. referindu-ne la faptul că într-o societate există un grad mai mare de stabilitate politică. pe de o parte. cod de comoprtament pe care persoanele le au în comun. grupurilor.Huntington ne oferă trei criterii de măsurare a instituţionalizării politice. de tolerarea măcar parţială a intereselor altora. autonomie-subordonare. de coerenţa instituţiilor şI a mecanismelor şI proceduilor sale de funcţionare. A.P. Nu întîmplător. Criteriul adapatabilitate-rigiditate. nu poate exista decît acolo unde indivizii acceptă ceva ce există dincolo de propriile interese şI scopuri: mutualitatea şI reciprocitatea pot face posibile instituţiile politice care elaborează reguli şI sisteme legislative sau promovează reguli ale tradiţiei şI obiceiuri ce pot face funcţională interacţiunea dintre grupuri şI indivizi cu interese diferite. societăţile complexe se definesc prin intermediul unor relaţii pe care indivizii şI grupurile trebuie să le accepte dincolo de propriile interese şI relaţii. dacă rezistă dincolo de prima generaţie de lideri. b. Adaptabilitatea poate fi măsurată şi prin intermediul numărului de generaţii în cadrul aceleiaşi instituţii.Dintr-o astfel de perspectivă. ceea ce înseamnă că vom obţine o informaţie despre capacitatea acesteia de a oferi sau nu răspunsuri constructive la provocări diferite ale mediului politic şi social intern şi extern. Altfel spus. tradiţii. de obligaţia de a respecta anumite idei.” De aici rezultă că instituţionalizarea este un indice de măsurare a stabilităţii şI deci a ordinii politice. Mergînd pe ideea schimbărilor . Definind adaptabilitatea ca o caracteristică organizaţională dobîndită. pe de altă parte. observăm că aceasta este o funcţie a provocării mediului şI epocii istorice. Ordinea social-politică este direct legată de gradul de instituţionalizare. 2. a. Adaptabilitatea poate fi măsurată prin intermediul duratei în timp a instituţiei politice. Gradul de adaptabilitate al unei organizaţii sau proceduri ne oferă informaţii despre gradul de instituţionalizare politică.

Criteriul complexitate-simplitate. Noua funcţie care să facă posiblă continuitatea instituţioală trebuia schimbată. Un partid politic este instituţionalizat dacă reuşete să reziste dincolo de dispariţia electoratului care l-a propulsat în primele alegeri. Cu cît o organizaţie este mai complexă. Schimbarea de identitate ideologică a fost determinată de dipariţia funcţiei pentru care a fost creat. etc. clasă – îi lipseşte autonomia şI instituţionalizarea. conform imperativului marxist trdiţional. Organizată la vîrful puterii în şogunat timp de două secole şI jumătate înainte de Revoluţia Meiji din 1868. B. De aceea. se referă la faptul că. Unei organizaţii politice instrument al unui grup social – familie. ne spunea Arisotel. avînd de-a face cu o societate complex instituţionalizată în sensul tradiţiei. autonomia implică relaţiile dintre forţele sociale. atunci el . Argumentul este acela că. sistemul ordinii politice în Japonia nu s-a distrus cînd instituţia şogunatului a fost înlocuită de instituţia împăratului. decît un stat care se defineşte într-un singur tip de ordine politică (democraţie.circulaţiei elitelor în cadrul unei organizaţii. pe de altă parte. Dacă organizaţia reuşeşte să reziste schimbării funcţiilor de îndeplinit putem spune că ea este înalt instituţionalizată. ea reuşeşte să reziste la modernizarea politică. Dacă statul. dincolo de aceste instituţii de comandă. El îşi creează astfel un alt corp lectoral. clan. Al treilea indicator de măsurare a adaptabilităţii unei instituţii este cel de tip funcţional. Un sistem politic este cu atît mai instabil. a fost în 1918 o instituţie fundamentală în reîntregirea Românei. şI organizaţiile politice. Partidul Naţional Român. monarhie. sistemul politic japonez nu a căzut pentru că ordinea a fost asigurată prin reconfigurarea într-o nouă formulă de organizare a puterii la vîrful statului. funcţia lui reprezentativă a dispărut.). este într-adevăr “comitetul executiv al burgheziei”. cu atît ea este mai instituţionalizată. el a fuzionat cu Partidul Ţărănesc în 1926. în cadrul aceluiaşi tip de organizare. pentru a se putea schimba corpul electoral – raţiune de a fi a oricărui partid politic ce îşi propune să participe la guvernare.Instituţionalizarea se referă aici la nevoia de organizare internă a unităţii care îşi asumă o funcţie politică. motiv care le face vulnerabile în procesul de modernizare. pe de o parte. ne spune o lege a dezvoltării politice. de exemplu. regimurile politice dictatoriale au o viaţă scurtă. lucru care nu se poate face decît prin schimbarea elementelor fundamentale ale ideologiei. înseamnă dezvoltarea organizaţiilor şI procedurilor politice care nu reprezintă doar expresiile intereselor unor grupuri sociale particulare. Nu întîmplător. cu cît el depinde de mai puţine persoane sau instituţii. Instituţionalizarea politică. Sistemele politice tradiţionale sunt slab instituţionalizate. un “stat mixt” avînd o probabilitate mai mare de a rezista la evoluţia politică. După revenirea Transilvaniei la România. Diversitatea instituţională este legată de posibilitatea realizării ordinii într-o formulă nouă. Cazul Japoniei pe care îl dă Huntingon cînd argumenează această idee. dînd Partidul Naţional Ţărănesc. Formele simple de guvernare tind să degenereze. Cel mai instabil sistem politic este cel în care ordinea depinde de un singur individ. Ordinea politică este deci direct dependentă de legitmitatea pe care deţinătorii de putere o au în raport cu sistemul instituţional de organizare şI de forţa instituţiilor care îi susţin. în sensul autonomiei. putem întîlni instituţii care schimbă conducerea în cadrul aceleiaşi generaţii şI instituţii care fac faţă schimbării de generaţii (partidele comuniste au rezistat schimbărilor intra şI extrageneraţionale). O organizaţie este creată pentru a îndeplini o funcţie socială. “La nivelul ei cel ai concret. c.

Astfel. precum şi tipul de participare a puterii politice la redistribuţia şi gestionarea resurselor sociale. şI deci a stabilităţii scăzute a sistemului politic respectiv. precum şi natura lor. Modernizarea ca formă a schimbării Modernizarea politică este un fenomen ce presupune o serie de schimbări în structura sistemului de guvernre şi al distribuţiei puterii în instituţiile guvernării. Nu este aici vorba despre “înregimentare” şI nivelare.1. Valorile stabilităţii politice trimit la: unitate. Consensul este.” (S. C. Ceea ce vrea să spună Huntington se referă la nevoia de coordonare şI de respectare a obligaţiilor ce devin ficăruia dintre participanţii la politică sau la război. 3. Schimbarea politică 3. de asemenea. principiul pe care sunt construite drepturile şI obligaţiile. ca şI pentru un sistem politic. Modernizarea politică poate fi definită pe trei nivele : . în sensul de participare reală la delegarea de putere a agenţilor instituţiilor politice.nu arată a instituţie. egalizare şI ascultare a unei comenzi. Astfel. uşurinţa unei lovituri de stat militare sunt semne ale unei autonomii funcţionale scăzute. de tipul de forţe sociale şI numărul acesor forţe reprezentate de instituţie.P. Vunerablitatea instituţilor politice la interferenţe cu practici şI organizaţii din afara sistemului politic este semnul unei autonomii scăzute. devine de înţeles afrimaţia potrivit căreia societăţile care au cunoscut arta şi organizarea războiului erau societăţi care cunoşteau arta şi organizarea politică. Autonomia procedurilor politice este direct legată de posibilitatea lor de a funcţiona ndpemendent de intervenţia unor interese în sistem. în sensul respectării obligaţiilor asumate în cadrul fiecărui forme de organizare politică în parte. Sistemul judecătoresc este independent în măsură în care el aderă la norme juridice distincte şI în măsura în care perspectivele şI modul lui de acţiune sînt independente de ale altor instituţii politice şI grupuri sociale. Stabilitatea unei ordini este direct legată de consensul pentru funcţionarea sistemului instituţional. altele decît cele pentru care acesta este determinat să fucţnioneze. Acest criteriu al instituţionalizării se referă la unitatea internă a unei organizaţii. spirit. de organizare. 2. Diferenţele dintre regimurile politice democratice şi cele de tip autoritar sau totalitar se realizează la două nivele: 1. Cu cît aceasta este mai coerentă. de unitate şI disciplină. Corupţia funcţioarilor de stat şI gradul la care aceasta se ralizează. sau lipsa acestei participări. morală şi disciplină instituţională. formele de participare politică a indivizilor şi organizaţiilor. „…autonomia instituţiilor politice este măsurată de gradul în care ele au propriile lor interese şI valori care se deosebesc de cele ale altor instituţii şI forţe sociale.Huntington) Stabilitatea instituţiei politice ţine. cu atît rezistenţa ei la provocările entropice adresate de mediul extern este mai mare. politica are nevoie de coordonare. Criteriul coerenţă-dezbinare. dat de participanţii activi la instituţia respectivă. Ca şI în cazul sistemului judecătoresc. la rîndul lui. Autoimpunerea unei discipline în sensul asumării de obligaţii geneneral-acceptate şI respectarea lor este la fel de importantă pentru un regiment.

Schimbări care se fac în sensul opus celui menţionat pot fi definte drept “consolidări” ale ordinii. o nouă administraţie specializată şi depersonalizată luînd locul administratorilor numiţi în funcţie pe temeiul intereselor regelui sau ale familiei sale. În Occident. precum şI socială a grupurilr defavorzate ste ameliorată. b. Reforma şi schimbarea politică în interiorul aceleiaşi ordini A.2. modernizarea politică s-a întins pe mai multe secole. iar nu reforme. cea ce duce la două tipuri de reformă: . Autoritatea guvenaţilor se va construi acum în interiorul teoriei drepturilor naturale şI ale obligaţiilor asumate în interiorul statului al cărui cetăţean eşti. întemeiate pe principiul reprezentativităţii. Aparţia statului tradiţional şI a statului modern în teoria weberiană a birocratizării şI raţionalităţii de tip capitalist este un bun exemplu pentru explicarea modernizării politice. Schimbarea prin reformă.” O astfel de definiţie este legată de egalizare şI creşterea implicării grupurilor sociale în politică. procesul de modernizare politică se încheie cu stabilirea de instituţii la nivelul întregii naţiuni. Început cu trecerea de la societatea prestatală la societatea cu stat tradiţional. Tot acest proces de schimbare este definibil în termenii apariţiei de noi instituţii sociale care se ocupă de ordinea socială şI care conferă stabilitate acestei ordini. de la organizarea statului tradiţional la organizarea reprezentată de statul modern. economice şI psihologice se erodează şI se distrug. extinderea participării politice.” Modernizarea politică înseamnă trecerea de la un sistem tradiţional la un sistem de organizare de tipul statului tradiţional. Autorităţi politice de tip tradiţional sunt înlocuite de autorităţi care se definesc în afara clientelismului de familie sau de clan. Huntington identifică două tipuri de atitudine a politicianului în privinţa reformei. diferenţierea structurală. iar situaţia economică. 3. urbanizarea ca proces de modernizare necreînd în mod necesar un sistem politic modern. Cea mai evidentă extindere a participării politice a avut loc mai devreme şi la o scară mai mare în America decît în Europa.“Modernizarea politică implică raţionalizarea autorităţii. Modernizarea politică este procesul de schimbare a instituţiilor politice prin specializare şi diferenţiere. Modernizarea politică nu este legată în mod necesar de modernizarea socială. diferenţierea strcturală şi extinderea participării politice. iar oamenii devin disponiblili pentru noile modele de socializare şI comportament. în condiţiile apariţei de noi funcţii pe care vechile instituţii nu le mai pot îndeplini. Modernizarea se referă la procesul prin care “un set important de obligaţii sociale. O serie de politologi definesc reforma în sensul unei schimbări în care “puterea grupurilor privilegiate este ţinută în frîu. Succesiunea şi extinderea celor trei compnente ale sale s-au modificat semnificativ în diverse zone le Europei şi Americii de Nord.” a. aşa cum a fost descris mai sus: raţionalizarea autorităţii.

metoda cea mai eficientă de reformă constă în îmbinarea strategiei fabiene cu tacticile blitzkrieg. cînd spunea că “…doar acolo unde schimbarea se produce în sensul unui nou început. numită şi „fabiană”. 4. Social- democraţii. de către o alta care conduce masele mobilizate împotriva sistemului existent”.Arendt aducea un plus de claritate conceptului de revoluţie în The Origins of Totalitarianism (1963). în cadrul aceluiaşi tip de regim politic. ca forme de schimbare politică. Trei definiţii ale revoluţiei în ştiinţele social-politice În condiţiile unei multitudini de sensuri ale termenului de “revoluţie. Totuşi. de tip “ramură”. unde eliberarea de presiune ţinteşte cel puţin constituirea libertăţii. O astfel de schimbare politică poate fi definită în termeni de “alternanţă la guvernare” şi este condiţiunea fundamentală pentru orice regim de tip democratic. Nu acelaşi lucru se poate spune despre schimbările de tip revoluţionar. Schimbarea prin alternanţă la guvernare se referă la înlocuirea unei elite guvernante cu alta.1. revoluţiile. singuri sau în coaliţii.” 4. separarea reformelor pe diferite domenii şI impunerea unei singure schimbări la un moment dat. sunt schimbări radicale de ordini şi mecanisme de definire sau păstrare a ordinii politice. Erodarea obligatorie a partidelor aflate la guvernare a dus la scăderea opţiunilor electorale într-un moment sau altul al alegerilor generale. coaliţie) se erodează în procesul de guvernare. constructiv şi util în acelaşi timp pentru rezolvarea problemei este modelul analitic al lui Rod Aya din Rethinking . “Strategia blitzkrieg” se defineşte prin anunţarea tuturor scopurilor de la început şI încercarea de a le impune cît mai ferm. putem vorbi de revoluţie. 2.1. Rezultatele eforturilor lor sugerează că pentru cele mai multe ţări supuse tensiunilor şI disensiunilor produse de modernizare. “Strategia piciorului în uşă” se referă la ascunderea scopurilor. 290-291) precizează că pentru “revoluţie”. O elită politică o înlocuieşte pe alta. O elită politică (partid. intenţională şi probabil violentă a unei clase guvernate. Această strategie de reformă este una etapizată. unde violenţa e folosită pentru a fonda o formă nouă de guvernămînt şi un nou corp politic. Spre deosebire de reformă sau alternanţa la guvernare.” B. H. Procesul se realizează în temeiul unor jocuri şi mecanisme de tip democratic. creştin-democraţii sau partidele conservatoare din diferitele ţări ale Europei de vest au rezistat după cel de-al doilea război mondial între 10-30 de ani la guvernare. “…în ştiinţa politică. David Robertson (1986. Mergînd pe o analiză aplicată. Revoluţia – formă radicală a schimbării politice În Penguin Dictionary of Politics. în speranţa obţinerii unui cît mai mare procent din transformările intenţionate. “În diferite momente ale istoriei reformatorii au încercat ambele metode. pp. sensul principal trebuie să fie acela de răsturnare deliberată. Schimbarea prin alternanţă la guvernare nu afectează însă tipul de regim politic.

Specie a genului “schimbare politică”. Diferenţele de opinii în definirea fenomenului revoluţionar se suspendă totuşi pe o zonă foarte restrînsă: toţi teoreticienii revoluţiei sunt de acord că un asemena fenomen este un proces de schimbare majoră la nivel social. nic-una nereuşind să reziste unui examen critic de amănunt. în termeni sociologici vorbind. Există însă cîteva cazuri de mişcări şi schimbări revoluţionare cu care cei mai mulţi analişti ai fenomenului sunt de acord: Revoluţia engleză. o foloseşte pentru a cîştiga încă mai multă putere. se luptă pentru putere. prin rezultate – schimbările pe care ei le efectuează la nivelul statului şi societăţii. cu o alta. încercînd să ilustreze fiecare categorie de definiţii cu exemplele sale relevante. Ce înseamnă procese de schimbare majoră? Dar cum definim revoluţia rusă.Aya într-unul din următoarele trei moduri: a. şi că astfel de perioade sunt ieşite din comun în istorie: revoluţiile sunt incidente de schimbare societală rare în istorie. în ciuda măsurilor de protecţie pe care autorul le ia în pregătirea drumului către o definiţie corectă a fenomenului revoluţionar. Revoluţia nu este acelaşi lucru cu o lovitură de stat. Cei mai mulţi autori definesc revoluţia – ne spune R. O definiţie care se vrea clară. să conducă la procese de schimbare majoră şi de reformă. prin situaţii de multiplă suveranitate – două sau mai multe grupări politice. Aceasta nu este o revoluţie. prin intenţiile celor care au un rol cheie în desfăşurarea evenimentelor (key-activists) – dacă şi în ce măsură ei urmăresc să transforme societatea şi statul. aceasta din urmă referindu-se la înlocuirea unei serii de lideri de la vîrful Puterii. prin mijloace violente de către liderii unei mişcări de masă. b. ci al unei facţiuni politice? Hitler nu cumva poate fi privit ca artizanul unei revoluţii. care în Marea Britanie se mai numeşte încă . Definiţia revoluţiei devine acum ” schimbarea celor ce deţin puterea în stat. revoluţia nu poate scăpa de varietatea. Disputele cele mai serioase între teoreticieni apar imediat ce se încearcă răspunsul la întrebarea: “Cîte revoluţii au avut loc pînă acum?”. decît ceea ce este. sfîrşeşte prin a deveni tot mai neclară.Revoluţia trebuie să implice o mişcare socială de masă. Voi prelua sugestia de tripartiţie a acestui model analitic.Revolutions and Collective Violence (1991). se slujeşte în mod sistematic de violenţă şi este sprijinit de mase încă de la început. Fiecare dintre tipurile de definiţii menţionate mai sus prezintă impreciziuni şi căderi. dacă definim fenomenul în acest fel? Ştim că el preia puterea în mod legal. c. fiecare guvernînd o parte a populaţiei anterior guvernată doar de un singur regim. confuzia şi ambiguitatea definiţiilor. şi să folosească violenţa sau ameninţarea cu violenţa. Revoluţia şi loviturile de stat Anthony Giddens încearca în 1989 să treacă testul definirii revoluţiei spunînd mai degrabă ce nu este o revoluţie.” Seria impreciziunilor abia începe. iar puterea respectivă este folosită pentru a iniţia procese majore de reformă socială. prin care autorul face o tipologie a definiţiior date revoluţiei de către teoreticienii contemporani. 4. care n-a fost produsul unei mişcări de masă. spune autorul.2.

Scopul final este să ajungem la o definiţie care să cuprindă toate evenimentele revoluţionare. este determinată de o serie de cauze. între care la loc de frunte se află factorul psihologic. sunt rezultatul modului specific în care aceştia definesc revoluţia: este revoluţia o mişcare de masă.Războiul civil.Huntington defineşte revoluţia ca “schimb intern. “…începînd cu Revoluţia chineză din 1912. fundamental şi violent în valorile dominante şi miturile societăţii. Să luăm rînd pe rînd perspectivele cele mai importante asupra revoluţiei.Huntington În lucrarea Political Order in Changing Societies (1968).Calvert). conducerea statului (leadership). 4.P. urmărind valoarea lor teoretică din perspectiva preciziunii şi a clarităţii.P. S. care pare să se refere la conştiinţa de sine a unei comunităţi mai largi. conştientizată sau neconştientizată? Este ea un fenomen prin excelenţă politic. În acest sens. autopercepţia comunităţii întregi şi a membrilor ei luaţi separat. Revoluţia chineză din 1949. cea mai mare parte a societăţilor n-au avut parte de revoluţii. Calvert referitor la acordul-dezacordul dintre analiştii revoluţiei. ni se sugerează o relaţie între violenţa-schimbare şi conştiinţa dreptului de a participa la schimbările politice şi sociale. rapid. care pot fi larg – dacă nu în general – acceptate ca exemple legitime de revoluţii sociale majore” (P. pe care o precizează şi C. Revoluţia mexicană din 1910. activitatea guvernamentală şi politicile urmate” în cadrul unei societăţi. Nu fac parte din categoria de aşezăminte sociale predispuse la astfel de schimbări radicale nici societăţile foarte dezvoltate. Revoluţia rusă din octombrie 1917. Brington şi J. definiţia cea mai generală prin care va trebui să creăm specii de revoluţii. Mai sunt. poate. spontane sau programate ? Acestea sunt doar cîteva dintre problemele pe care le-am putea enumera atunci cînd încercăm să prindem în concepte un astfel de fenomen socio-istoric. pînă la Revoluţiile iraniană şi nicaraguană din 1979. care în Marea Britanie se numeşte încă Războiul de Independenţă al coloniilor americane (American War of Independence). Mai mult. Revoluţia cubaneză din 1959. nici societăţile tradiţionale. Revoluţia americană.Dunn. apare la Huntington ca un aspect al modernizării. Observaţiile pe care le face P. ca un act colectiv conştient şi conştientizat. Răsturnarea valorilor şi instituţiilor fundamentale nu poate să apară în orice tip de societate.3. Legat de dimensiunea violentă a fenomenului revoluţionar. Ordinea socială şi conştientizarea nevoii de schimbare – S. la răsturnarea ordinii socio-politice. sau are mai degrabă o natură socială? Ce trebuie să înţelegem prin schimbări rapide. Huntington ne prezintă fenomenul revoluţionar deci. . Revoluţia franceză din 1789. încă vreo cîteva revoluţii. Revoluţia – ca fenomen care implică violenţa într-o formă sau alta. a “vechiului regim”. ca agenţi istorici ce se cred capabili a interveni în propria istorie pentru a-i schimba sensul şi modul de desfăşurare. în structura socială. Această raritate a revoluţiilor. Huntington leagă de violenţa revoluţionară şi fenomenul revoluţionar în general.

În 1917. structura noului stat şi tipul de relaţie pe care aceasta o are cu populaţia. Ecuaţia pe care o propune Huntington leagă frustrarea socială ca rezultat al alienării. alienarea claselor sociale şi unitatea lor de acţiune nu pot să apară decît în societăţile în care se realizează mutaţii structurale profunde. societăţile agrare şi cele . cît şi sub acela al rezultatelor revoluţiei. Aceasta din urmă. Ipoteza aceasta nu exclude faptul că slăbiciunea interioară a statului ar putea fi rezultatul unui concurs de împrejurări în care alte state. rezultatul întregului proces de determinări fiind instabilitatea politică. de exemplu. numai la nivel politic. 2. ţăranii. care învinsese Rusia. Revoluţia poate izbucni în momentul în care aceştia acţionează împreună. Observaţia lui Tilly trimite la structura statului şi la procesele de schimbare la nivelul structurii sociale.4. Tipul de stat şi slăbiciunea/tăria sa – zice Tilly – este premisă suficientă pentru a pune în discuţie forma pe care o va lua revoluţia. duce la participare politică. vom înţelege că. Este evident că din punctul de vedere al forţelor sociale care presează pentru schimbare. prezintă tipuri foarte diferite de revoluţii. pot favoriza sau declanşa criza statului şi. 4. Ele ar fi reprezentate de alienarea unor segmente sociale majore: intelectualitatea. Societăţile agrare şi industriale. cît şi în calea pe care ele o vor urma. Germania ajută şi ea prin victoria asupra Rusiei la izbînda revoluţiei sovietice. sunt declanşate la capătul unui război care a discreditat statul rus în ambele cazuri. Revoluţia din 1905 a fost făcută printr-o participare indirectă a Japoniei. şi de felul şi măsura în care aceştia se implică. ne spune Tilly. prin intermediul elementelor precizate anterior. corelată cu posibilitatea mobilităţii reale. fenomenul revoluţionar. clasa de mijloc. Întorcîndu-ne la relaţia dintre procesul modernizării şi stabilitatea socială. implicit. de instabilitatea politică. 3. precum şi cele aflate în perioada de tranziţie de la feudalism la capitalism. în condiţiile inexistenţei unei politici corelative a instituţionalizării. Concluzia finală relativ la participarea indivizilor la schimbarea rapidă şi fundamentală din societate este că această participare politică va fi cu atît mai sigură cu cît sistemul nu pune la dispoziţie posibilitatea schimbării statusului social (mobility opportunity). Revoluţiile ruse din 1905 şi 1917. Slăbiciunea statului în interior este deci. aşa cum precizează autorul. actorii sociali importanţi implicaţi în diferitele procese de transformare de importanţă majoră. Mobilitatea socială legată de dezvoltarea economică duce la frustrare socială. Trei sunt căile prin care societatea ca întreg poate influenţa desfăşurarea unei revoluţii: 1. Atît în originea. atît sub aspectul forţelor care presează asupra shimbării. depind şi vor fi adînc influenţate de procesele şi transformările care se produc la acea vreme în societate. Revoluţia şi situaţiile de multiplă suveranitate – Charles Tilly Tilly încearcă să explice revoluţia prin slăbiciunea unui stat şi prin intermediul raţionalităţii acţiunii umane. eventual blocată de sistemul social ca întreg. posibil mai puternice decît statul în chestiune. intensitatea ce apasă asupra statului şi direcţiile dinspre care lumea socială presează pentru schimbare. Revoluţiile nu se produc. independent de alte domenii ale societăţii. un semn pentru o posibilă revoluţie.Huntington mai vorbeşte despre “condiţii ale revoluţiei”. însă.

lucru pe care Tilly îl precizează încă de la început.) trebuie să considerăm că cel mai mic bloc politic angajat în lupta pentru putere trebuie să deţină controlul cel puţin asupra unei subdiviziuni administrative sau geografice a statului. în mijlocul unui proces în care cel puţin două blocuri compacte de indivizi susţin politici incompatibile. pretenţiile lor de control asupra statului şi politici incompatibile. Pentru a evita în continuare confuzia între revoluţie şi alte tipuri de schimbare politică (lovitură de stat. În acest sens. trebuie să dăm dreptate autorului atunci cînd leagă predispoziţia la revoluţie a unei societăţi de veniturile obţinute de stat din impozite. războaie civile. Ideea de situaţie revoluţionară este preluată de Tilly din concepţia puterii duale a lui Trotsky. cetăţeni ai statului respectiv”. Tilly consideră că grupul care a preluat puterea trebuie să deţină funcţiile de comandă o perioadă anumită de timp. din perspectiva autorului. transferul propriu-zis al puterii politice în stat. momentul luptei pentru stabilirea unei noi ordini socio-politice. aceste grupări politice fiind susţinute de un număr semnificativ de indivizi. avansează idei şi susţin măsuri şi politici incompatibile de control asupra statului.industriale vor prezenta agenţi istorici diferiţi la nivelul acţiunii revoluţionare. evoluţia evenimentelor trebuie să urmeze ciclul: suveranitatea grupului A – multiplă suveranitate – suveranitatea blocului politic non-A. două sau mai multe blocuri politice care au sprijinul unui număr semnificativ de cetăţeni. jaquerie. în sensul stabilit deja: două sau mai multe grupuri politice încearcă să controleze statul. caracteristica esenţială a acestei situaţii fiind faptul că elita puterii nu reuşeşte să suprime contra-elita contestatară nou apărută. În termenii schimbării revoluţionare. Inventariind elementele revoluţiei. c. avem momentul final al controlului real al aparatului de stat de către deţinătorii noii puteri. Urmărind definiţia lui Tilly. O situaţie revoluţionară sugerează totdeauna ideea de multiplă suveranitate. putem distinge. după restabilirea agentului politic ce deţine hegemonia în raport cu orice alte blocuri politice de pe teritoriul statului respectiv. loviturilor de stat). Asemănările dintre tipurile de societăţi menţionate mai sus se poartă la nivelul capacităţii statului de a-şi întreţine propriul aparat funcţionăresc. Secvenţa revoluţionară completă trebuie deci să cuprindă: momentul contestării grupului care deţine controlul asupra întegului teritoriu şi care este posesor al suveranităţii legitime. revoltă. prăbuşirea statului înseamnă la Tilly “un transfer forţat de putere în stat. dacă nu sunt suficiente pentru autoîntreţinerea propriului aparat. . „Revoluţiile mari” sunt acele forme de schimbare politică ce conţin următoarele elemente: a. În interiorul acestei clase de schimbări politice semnificative (de tip revoluţionar. care. b. observăm că revoluţia are două componente majore – situaţia revoluţionară şi rezultatele(consecinţele) acesteia. fenomenul poate genera un colaps al statului. Altfel spus. etc. între “revoluţii mari” şi “revoluţii mici”. din pricina suportului pe care un segment social semnificativ îl acordă acesteia din urmă. Pentru a distinge o revoluţie de un schimb momentan de poziţii la vîrful puterii politice.

4. Există de asemenea situaţii în care starea de multiplă suveranitate să nu sfîrşească niciodată într-o revoluţie.Definiţia revoluţiei prin situaţii de multiplă suveranitate. începe ca o lovitură de stat. Deşi taxată cu semnul minus. lucru care s-a întîmplat în cazul României în 1989. Cu autoritatea profetului. modul de producţie fiind el însuşi rezultatul conflictului dintre forţele şi relaţiile de producţie. de asemenea. căreia-i lipseşte revoluţia burgheză. administrative. Cu toate acestea. cazul României. ca formă decisivă pe care o iau luptele de clasă. ridică însă o serie de probleme legate de validitatea acesteia în faţa unui test empiric. lansată cu aproape trei decenii în urmă în Manifestul Comunist : “Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă”. sau asupra unui segment social important de pe teritoriul aceluiaşi stat. aşa cum este ea definită de Tilly. De exemplu. revoluţia proletară – o revoluţie a majorităţii – nu-şi poate justifica locul său într-o logică a Istoriei.5. Căci aici trebuie căutată cheia oricărei violenţe revoluţionare. Momentul izbucnirii acestei violenţe istorice este precedat de o perioadă paşnică de acumulări succesive ale contradicţiilor de clasă. Engels nu făcea în 1879 decît să reia ideea profetică a lui Marx. pot exista schimbări radicale de regim politic în care evenimentele să decurgă atît de rapid. revoluţia minorităţii burgheze era integrată de Engels în mersul istoriei ca moment crucial în seria luptelor de clasă care au acţionat ca “forţa motrice” a Istoriei. încît să nu existe nici blocuri politice adverse puterii politice. după care noii deţinători ai puterii să nu mai poată deţine controlul schimbărilor din pricina presiunii sociale sau a altor grupări politice constituite după realizarea transferului de putere. Rezolvarea conflictelor generate de natura sistemului de proprietate într-o societate bazată pe “exploatarea omului de către om” nu se poate face -zice Marx – decît prin luptă (violenţă): . Transferul de putere se poate face astfel în afara situaţiei revoluţionare. Apariţia violenţei sociale este direct legată de o criză societală în care “se ascute la maximum” conflictul dintre minoritatea posesoare a mijloacelor de producţie şi majoritatea posesoare a propriei forţe de muncă. el scoate contingentul în afara Istoriei: “O nouă revoluţie e cu putinţă numai ca urmare a unei crize. În societăţile întemeiate pe relaţii de clasă violenţa revoluţionară este iminentă. Dar venirea ei este tot atît de certă ca şi izbucnirea crizei”. Revoluţia. Marxismul şi profeţiile revoluţionare “Toate revoluţiile de pînă acum n-au făcut decît să înlocuiască dominaţia unei anumite clase cu dominaţia altei clase – dar acestea erau revoluţii ale minorităţii care crea aparenţa că minoritatea este întregul tot”). despre care să se poată spune că deţin controlul asupra unei regiuni geografice. ea rămînînd la nivelul unui război civil care se încheie cu victoria blocului politic contestat. Nimic din jocul acesta al violenţei istorice nu pare întîmplător la Marx. În fond. este momentul crucial prin care un mod de producţie se schimbă cu altul. Acesta este din nou. pe care este nevoită să o scoată la vînzare pe piaţă ca pe orice altă marfă. O revoluţie poate.

“ Toate revoluţiile au perfecţionat statul în loc să-l distrugă”. concentrată şi inteligentă” şi o “clasă burgheză bogată.6. căci aşa stă înscris în logica Istoriei.“Conflictele care iau naştere din înseşi contradicţiile societăţii burgheze trebuie soluţionate prin luptă. Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează în genere procesele vieţii sociale. înlocuirea relaţiilor de producţie şi a societăţii burgheze cu cea socialistă. ţine de asumarea de către clasa muncitoare a sarcinii istorice care-i revine. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie. o datorie pe care o forţă inexorabilă ca un destin din tragedia greacă i-o dictează. considera marxismul. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa. independent de voinţa lor.” Mai devreme sau mai tîrziu. Scopul ei este acela de a elimina exploatarea omului de către om şi a majorităţii de către o minoritate. pentru că totul curge după un plan al Istoriei. “Comunistul zilelor noastre trebuie să-şi asume rolul iacobinilor de la 1793”. baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. ele nu pot fi lichidate cu ajutorul fanteziei. ca niciunde la Marx. poate. revoluţia proletară fiind cea care va elibera o majoritate asuprită de o minoritate burgheză privilegiată de poziţia sa de proprietar al mijloacelor de producţie. forţele materiale de producţie ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente sau. în pasajul celebru din Prefaţă la lucrarea Contribuţii la critica economiei politice: “În producţia socială a vieţii lor. 4. cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat pînă atunci. toată uriaşa suprastrucură” (40). O dată cu schimbarea bazei economice este revoluţionată mai încet sau mai repede. plan în cadrul căruia revoluţiile sunt “locomotive ale istoriei”. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. ceea ce nu este decît expresia lor juridică. Nimic nu trebuie să-l înfricoşeze sau să-l oprească. Theda Skocpol: marxismul şi revoluţia socială . mai clară. oamenii intră în relaţii determinate. O periodă de transformări radicale în favoarea celor mulţi este iminentă. concentrată şi puternică”. ci dimpotrivă. Totalitatea acestor relaţii de producţie formează structura economică a societăţii. aceste relaţii se prefac în cătuşe ale lor. de nimeni cunoscut înainte de Marx. cu principiul care o întemeiază: determinarea tuturor acţiunilor social-istorice de către baza economică a societăţii. o întreagă filosofie a istoriei. Situaţia claselor sociale este cum nu se poate mai clară: zilele burgheziei sunt numărate. politice şi spirituale. Avem aici. pare să ne spună Marx. ne spune Engels. Marea revoluţie va fi pregătită de evoluţia paralelă a doi agenţi istorici care pot fi identificaţi într-o “…clasă proletară puternică. existenţa lor socială le determină conştiinţa. sub aspectul numărului de idei şi concepte centrale concentrate în cîteva rînduri. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor. Revoluţia proletară va fi ultima dintre aceste momente de schimbare radicală la nivel social. Greu de găsit în opera lui Marx un pasaj cu o semnificţie mai mare. relaţii de producţie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor materiale de producţie. Astfel. necesare.

iar nu în societăţi feudale sau semi-feudale cum a fost cazul Rusiei sau Chinei. Argumentul nu este lipsit de substanţă. Ceea ce nu înseamnă totuşi că autoarea rămîne pe poziţia acceptării totale a fundamentelor marxiste de gîndire. încercînd un fel de cosmetică teoretică ce se aplică unei interpretări a istoriei care încă mai consideră valabil “strigătul lui Marx” pentru a doua jumătate a secolului nostru. Fundamentul marxist al acestei construcţii teoretice este recunoscut chiar de către autoare atunci cînd face referiri la viabilitatea marxismului în principiile sale structurante: “Teoria lui K. s-o descrie şi s-o explice. nici nu se emit pretenţii de originalitate. doctrinar vorbind. anunţînd cu şapte ani mai devreme decît Scockpol că Occidentul n-a scăpat nici pe departe de revoluţia iminentă – adevărata revoluţie marxistă.Skocpol rămînem în interiorul marxismului.Skocpol va porni deci într-o analiză teoretică ce-şi declară apartenenţa doctrinară. Tocmai aici stă marea deosebire dintre cele două tipuri de discurs: unul îşi propune în primul rînd să schimbe lumea social-politică şi economică. În Occident revoluţia va fi diferită calitativ faţă de revoluţia Orientului”. “Strigătul lui Marx” era preluat fără schimbări de esenţă de Noua Stîngă franceză în special.”. Aflăm astfel de la marxiştii occidentali contemporani că nu ideea marxistă. identificîndu-i semnificaţiile şi cursul de desfăşurare. ci forma concretă de punere în aplicare a fost greşită. Discursul ei încetează a mai fi patetic-revoluţionar. Pe acelaşi argument construia şi Marcuse (1972). dar. Ideea degradării adevăratului marxism în formulele concrete de socialism nu e deloc nouă sau personală. dar ne aflăm într-o situaţie total diferită de cea a ideologilor revoluţionari. în condiţiile în care el nu trebuie identificat empiric cu variantele chinezeşti ori sovietice ale unui marxism degradat: “…Strigătul lui Marx pentru socialismul întemeiat pe clasa muncitoare rămîne valabil şi pentru societăţile avansate. în condiţiile în care avem de-a face cu credoul ideologic al unei întregi generaţii de intelectuali occidentali care încearcă să-i găsească argumente mai degrabă pentru ei înşişi valoroase. Revoluţia ce va să vină va fi cea mai radicală. decît mai puţin. în faţa marelui eşec pe care lumea comunistă l-a suferit. De altfel. pe cînd celălalt îşi propune. pare să spună neomarxismul. s-o înţeleagă. Autoarea acceptă marxismul regîndit în structura sa de suprafaţă. aş zice eu. pentru că Marx vorbea despre o revoluţie proletară în ţările cele mai avansate din punct de vedere economic. care este revoluţia mondială aşteptată de clasa muncitoare din întreaga lume. mai mult. Mai degrabă. înainte de toate. Aceasta va fi cu adevărat prima revoluţie istorică mondială. căci adevărata revoluţie nu poate fi decît radicală: “Capitalismul mondial se organizează pentru a înfrunta ameninarea unei revoluţii care va fi cea mai radicală dintre toate revoluţiile istorice.Cu Th. autoarea încercînd să ofere o perspectivă nouă a abordării fenomenului revoluţionar. Conceptul marxist de “revoluţie” nu poate explica schimbările radicale din ţările actualmente comuniste însă.Marx asupra revoluţiilor şi perspectiva asupra socialismului au servit mai mult sau mai puţin acestei cărţi” . revoluţia mondială va fi o mare . oricum uşor de identificat în lucrarea sa. Th. altfel.

Ele sunt revoluţii adevărate numai dacă vor determina schimbarea structurii statului şi forma de distribuţie a puterii politice. rapide. pe care Scokpol le analizează în lucrarea The State and Social Revolutions (1979): Franţa. de natura puterii de stat. ele sunt însoţite şi. De fapt. Rusia. în funcţie de condiţiile concrete din fiecare societate în care au izbucnit şi de contextul internaţional. Rusia şi China. Ceea ce s-a întîmplat între 1787-1789 în Franţa. diversitatea patternurilor de cauzalitate este naturală. ideologia dominantă. Dar ce sunt revoluţiile sociale? Vom observa în definiţia autoarei aceleaşi epitete superlative: fundamental. Revoluţiile pot izbucni şi eşua lamentabil. structura socială.schimbare la nivelul structurii sociale şi a accesului diferitelor clase sociale la puterea politică. în parte duse la bun sfîrşit. acesta este şi motivul pentru care Skocpol analizează schimbarea revoluţionară ca “revoluţie socială”. China. Revoluţiile adevărate – revoluţiile sociale – sunt doar acele evenimente cu semnificaţie majoră în viaţa unui popor. aplicate pe lîngă schimbare sau transformare: “Revoluţiile sociale sunt transformări fundamentale. Dacă aceste două coincidenţe nu se produc. au izbucnit din crize politice specifice ale structurilor vechiului regim. sau de gradul de control pe care Puterea îl are asupra lumii sociale: “Revoluţiile sociale în Franţa. ale statului unei societăţi şi ale structurii sale de clasă. Doar acestea pot fi revoluţii. Modelele exemplare sunt oferite de “marile revoluţii”. ne spune Skocpol. rapid. Revoluţia rusă a generat o putere industrială şi militară. Adevăratele revoluţii sociale sunt rare în istorie. Această violenţă de clasă capătă formula unei revoluţii doar în condiţiile în care două coincidenţe se întîmplă: 1. De altfel. chiar dacă mişcarea are un succes temporar. 2. în care lupta claselor de jos are un rol de importanţă majoră. Argumentul esenţial pentru necesitatea acestei coincidenţe a transformărilor constă în faptul că revoluţiile politice “transformă doar structurile statului dar nu structurile sociale şi nu sunt în mod necesar realizate prin conflict de clasă”. de revolte ale claselor de jos”. căci avem de-a face cu o mare varietate a cauzelor care au generat revoluţii sociale. în sensul autoarei: schimbări politice. schimbarea socială structurală să coincidă şi să fie în egală măsură consecinţa unei revolte de clasă. Revoluţiile sociale prin revolte ale claselor de jos pot avea şi semnificaţie internaţională. economice şi social-ideologice fundamentale care se produc prin intermediul unui conflict interclasial intens. pentru că pot servi ca modele de urmat altor popoare. căci ele sun afectate de mersul istoriei. 1911-1916 în China. Revoluţiile – toate evenimente istorice întemeiate pe violenţa claselor de jos – au fost totdeauna momente de început într-o acţiune fondatoare de destin istoric. iar Revoluţia mexicană a dat naştere la una dintre cele mai industrializate naţiuni post-coloniale. nu a făcut doar să submineze regimurile monarhice . evenimentul rămîne la nivelul unei rebeliuni. Revoluţia franceză a dat o Franţă ca mare putere continentală. Revoluţia socială nu trebuie confundată cu violenţa maselor (claselor de jos). transformarea politică să fie concomitentă cu cea socială. ianuarie-iulie 1917 în Rusia.

în interiorul căreia vom introduce categorii de revoluţii.Totuşi. E adevărat. dar a dezorganizat şi administraţia centralizată şi controlul acesteia asupra claselor de jos potenţial revoluţionare”. La această definiţie preliminară am putea adăuga alte cîteva elemente. de exemplu.autocratice. rapidă de structură în natura ordinii politice. strucutrale la nivelul regimului politic care s-au petrecut. care să le propună în aceeaşi categorie. de exemplu. în urma căderii regimului communist. în mentalităţi. ideea redefinirii conceptului de revoluţie într-o formă mai cuprinzătoare. empiric al realităţii căreia I se aplică.Termenul de revoluţie se va aplica astfel doar la situaţii de schimbare de regim politic prin schimbare de Constituţii (Aristotel. .7. Politica). nu prezintă asemănări atît de mari. O astfel de limitare este direct delegată de faptul controlului efectiv. etc. revoluţia franceză şi revoluţia română. O posibilă soluţie de redefinire a conceptului de revoluţie ar fi limitarea acestuia la dimensiunea stricit politică a schimbării. toate aceste definiţii clasice ale revoluţiei nu pot da seamă de schimbări radicale. ambele sunt schimbări radicale de regim politic. 4. Redefinirea conceptului de revoluţie Aşa cum am observat. Spre deosebire de definiţii care fac apel la schimbări în structura socială. o definire strict politică a revoluţiei oferă avantajul identificării situaţiilor de schimbare radicală. pe care le propunem în “tezele schimbării de tip revoluţionar”. De aici.