You are on page 1of 6

Din legendele dacilor: povestea Marelui Lup Alb

Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun că acesta
a fost trimis în „tărâmurile lupilor”, unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile
dacice de Marele Lup Alb. Evident, nu avem inscripții sau documente la
care să apelăm pentru reconstituirea drumului apostolului Andrei la Nordul
Dunării (de fapt, nici nu există dovezi clare care să ateste că acesta ar fi
trecut Dunărea), însă tradițiile populare cu privire la călătoria sa sunt foarte
bogate.

Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și
lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni „lega gura lupilor”,
apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat
simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat
căpetenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără
răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie,
transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în
vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia
sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare.
Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți,
pentru a îl avea aproape.
Departe de oameni, preotul continuă
să slujească cu aceeași determinare
ca și înainte. În scurt timp, fiarele
Daciei au ajuns să asculte de el și să
îl considere conducătorul lor. Cel mai
mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia
erau singurii fără conducător, numai
foamea ținându-i în haită.

După un timp, Zalmoxis vorbește cu
preotul său și decide că a venit
timpul ca acesta să îl slujească în alt
chip, astfel îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai
temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic,
dându-i menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului.

Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de
ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii
săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă era și
judecător, pedepsind lașii și trădătorii.
Într-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată
pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să
rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în
suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său,
sperând că astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii
reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie,
sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu.
Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea
bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau
în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl
vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor.

Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni
niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră. Lupul Alb și Zalmoxis se retrag
în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi
înfrânți de romani din cauza trădării.

Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populației precreștine au
fost înglobate în noua religie. Spre exemplu, interdicţia de a lucra în ziua
Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor. Noaptea premergătoare
sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al
strigoilor şi al lupilor.

În această noapte, în special la sate, se
practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor
protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea.
Anumite obiceiuri legate de ziua Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din
copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru Anul
Nou, amintesc de rituri agrariene mai vechi.
Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor
al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă
gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea
simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă.

Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii
dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei acţiuni.
Tinerii superstiţioşi şi nu numai cred că acum au şansa să-şi cunoască
iubitul sau ursitul.

Însă, pe de altă parte, există credinţa că este momentul pentru a se lua
măsuri de apărare împotriva duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor
decedaţi au, în această noapte, puteri sporite.

Alte credinţe: Anul nou dacic de Indrea

Credinţele populare numesc noaptea de 29-30 noiembrie Andrea, Indrea
sau Andreiul de iarnă. Andreiul marchează trecerea de la vară la iarnă, de
la lumină la întuneric, iar ritualurile prezente la civilizaţia geto-dacă indică
posibilitatea ca această noapte să fi reprezentat şi celebrarea Anului Nou
geto-dacic, corespunzând cu Dionisiacele câmpeneşti şi fermentarea
vinului la populaţia tracă, precum şi cu sărbătoarea Brumalia, din imperiul
roman.

Calendarul popular strămoşesc, care pentru cei mai mulţi dintre noi rămâne
misterios sau chiar necunoscut, a mers de milenii în paralel cu sărbătorile
creştine, demonstrând nu numai continuitatea unor tradiţii milenare, ci şi a
existenţei poporului nostru din cele mai vechi timpuri, pe aceste meleaguri.
Aceste sărbători legate de religie, tradiţii şi datini, majoritatea mai populare
în lumea satelor, au fost dispreţuite şi contestate până la desfiinţare în cei
aproape 50 de ani de comunism.

Între 13 noiembrie şi 6 decembrie, există, în tradiţia românească, o serie de
celebrări şi obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii de
Toamnă – legate de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului.

Sărbătorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate de
tradiţia creştină. Acestea încep cu Ziua lupului (13 noiembrie), Gădineţii
(12-16 noiembrie), continuă cu Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21
noiembrie) şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua
Sfântului Nicolae (6 decembrie).
Gădinet este numele divinităţii iernii, lupul, iar Filipii sunt personificări divine
ale acestuia. În mistica populară, se crede că, în această perioadă,
lupoaicele calcă hotarul satelor şi vin pe lângă case, răscolesc în gunoaie
pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care, mâncându-i, devin mai fertile. Faptul
că lupul vede noaptea îl transformă în simbol pozitiv al luminii, el
îndeplinind rolul de călăuză.
Pe masură ce ziua scade şi intrăm
în iarnă, încep să capete putere
duhurile rele. Magia populară are
rol de protecţie împotriva acestora,
culminând cu noaptea specială a
Sfântului Andrei.
Ovidenia, Ziua Luminii – Filipul cel
Şchiop

La 21 noiembrie, se sărbătoreşte
intrarea în biserică a Fecioarei Maria, numită acum şi Maica Luminii.
Îndeosebi femeile sunt îndemnate, cu această ocazie, să iubească virtuţile
creştine, să fie pline de smerenie, de blândeţe şi bunătate.

Acestă sărbătoare a luminii corespunde, în calendarul popular, cu
celebrarea în paralel a unei divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul
cel Mare, care ar fi fost pedepsit de Dumnezeu pentru că s-a abătut de la
dreapta credinţă.

Se spune că, în această zi magică, cei cu sufletul curat pot înţelege graiul
animalelor şi sunt martorii unor miracole. În dimineaţa de ovidenie, conform
legendei, înfloreşte miraculoasa iarbă a fiarelor, care înmoaie fierul şi
deschide orice lacăt.

Obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, sunt o împletire a
sărbătorii creştine cu vechile ritualuri dacice, poporul atribuindu-i Sfântului
Andrei trăsături de divinitate precreştina, acesta devenind personificarea
divină a lupului solar.

Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă conform căreia ultimul
preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus şi apoi pe Apostolul Andrei. Ei
vorbesc despre o „taină” a trecerii dacilor la creştinism păstrată de-a lungul
timpului şi transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuităţii de
credinţă pe aceste meleaguri.

Tradiţii populare în noaptea de „Sântandrei”
În noaptea Sf. Andrei, care e şi prima noapte a Anului Nou dacic, se
deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute,
lumina cu întunericul, se înnoieşte timpul, moare haosul şi se naşte
armonia din om şi din univers. Ce e înăuntru, e şi în afară.

Acum, puterea lupului e cea mai vie. Această noapte se spune ca ar fi cea
în care duhurile malefice numite în tradiţia populară strigoi, moroi sau
pricolici – au o putere mai mare decât în restul anului şi sosesc printre
oameni să le facă rău.

De aceea se iau măsuri de prevenire a acestor rele. Se coc pentru belşug
plăcinte cu dovleac şi turte de mălai, se ung uşile şi ferestrele cu usturoi şi
se ascund coasele. În noaptea de „Sântandrei”, oamenii evită să iasă pe
uliţe. Ei rămân în case protejaţi de usturoiul de la intrare şi de lumina
candelei aprinse. Băieţii şi fetele organizează o petrecere în timpul căreia
vor „păzi usturoiul”.

Tot de Sfântul Andrei, datorită transparenţei graniţelor dintre lumi, se
dezleagă secrete, se descoperă autorii unor crime sau ale unor furturi.
Acum se fac previziuni pentru anul următor: dacă în această noapte este
senin şi cald, va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.

Lupul în tradiţia dacică

Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce
animal din această zonă, singurul care nu poate
fi îmblânzit sau dresat. Războinicii neînfricaţi se
identificau cu acesta, numindu-se ei înşişi lupi
(daos- îsemnând lup în dialect traco-frigian,)
sau cei care sunt asemenea lupilor.
Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap
de lup, N. Iorga spunea ca acesta este „esenţa
religiei strămoşeşti”. Apariţia lui semăna groaza
printre duşmani. Stegarul purta ridicat acest
stindard care avea pe corp solzi mobili de metal.

În goana calului, aerul care pătrundea prin gura
larg deschisa a lupului scotea sunete
şuierătoare, însoţite de zgomotul solzilor care
se loveau între ei. Luptătorii purtau pe faţă măşti de lup sau urs
înspăimântându-i pe duşmani cu sunete îngrozitoare.
Legenda Marelui Lup Alb, protectorul Daciei

Legenda Lupului Alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzător de
asemănătoare cu cea a zeului Apollo la grecii antici. Acesta îşi avea templul
pe insula Alba (Leuke), pe malul Mării Negre (actuala Insulă a Şerpilor).

În fiecare toamnă, Apollo se retrăgea în misterioasa ţară a hiperboreenilor,
pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestora denumit şi Lycantropul
– Lupul Alb, divinitate respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştri drept
protector şi salvator în clipe de cumpănă.

Pentru a contracara credinţa în puterea magico-mistică a lupului,
creştinismul primitiv l-a învestit pe Sfântul Petru (Sâmedru) cu atributele de
păstor al lupilor (care sunt consideraţi câinii săi) împreuna cu Apostolul
Andrei, care a propovăduit creştinismul în „teritoriile lupilor” şi a fost tot
timpul vegheat de Marele Lup Alb.