You are on page 1of 3

ÎNTRE ȘI PĂMÂNT

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani islandezi,
s-a născut la Reykjavík, în 1963. A debutat în 1988 cu un volum de poeme; unul dintre romanele
sale, Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumină de vară, apoi se lasă noaptea), a primit Premiul
Literar Islandez pentru ficţiune. Opera sa a fost de trei ori nominalizată la Premiul pentru Literatură
acordat de Consiliul Nordic, printre ai cărui laureaţi se numără Tomas Tranströmer, Sofi Oksanen
şi Kim Leine. Între cer şi pămînt este primul său roman tradus în limba română.
„Între cer şi pământ” este o mică bijuterie cu fraze lungi și meșteșugit lucrate, care nu pot
fi cuprinse și consumate într-o singură lectură. Puterea acestui roman stă în limbajul său, în
frumusețea și chimia cuvintelor, care se metamorfozează în adevărate furnicături de plăcere.
Ce trebuie să știți, înainte de toate, este că titlul original, „Himnaríki og helvíti”, înseamnă,
de fapt, „Rai și iad”, cuvinte care revin pe tot parcursul cărții, pe măsură ce personajele se zbat
între infern și mântuire. Este infernul mării și al furtunilor de zăpadă, al vântului polar și al crestelor
imposibil de trecut, care se ridică, toate, împotriva vieții și a nădejdii, a viselor și a amintirilor.
Oamenii despre care se vorbește aici au trăit acum mai bine de o sută de ani, dar nu îi cunoaștem
prea bine pe cei care ne povestesc; sunt, poate, înecații de pe fundul mării, cu peștii agățați de buze,
sau înghețații din pustietățile pline de neguri, pe veci adormiți pe brațe moi de nea, sau poate
sinucigașii care s-au aruncat în clocotul valurilor, târând după ei bolovanii goi ai unei vieți lipsite
de sens. Viața omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume.
Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important
ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-
am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut.
Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să
uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea,
cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie
inima în bucăți. (pag. 101)
Dacă Viaţa ar lua fiinţă şi ar deveni un „ceva” concret, atunci mai mult ca sigur ea s-ar
numi „Între cer şi pământ” de Jón Kalman Stefánsson. Dacă Moartea ar fi să facă la fel, atunci
cu acelaşi nume s-ar pricopsi şi ea. Romanul scriitorului islandez Jón Kalman Stefánsson este o
profundă meditaţie la condiţia omului pe pământ, la acele resorturi ale sufletului care acţionează
pentru a pune în mişcare fiinţa atât în interior, cât şi la exterior, fiecare frază aşternută pe hârtie de
autor fiind încărcată de un lirism tulburător.
Romanul urmăreşte evoluţia „băiatului”, un personaj al cărui nume nu se ştie, aflat la
simbolica vârstă de douăzeci de ani, adică între adolescenţă şi maturitate, şi modul în care acesta
interiorizează moartea bunului său prieten, Bárður. Plasată undeva în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, acţiunea romanului este construită în jurul morţii lui Bárður, un tânăr pescar islandez
pasionat de poezie, de viaţă şi de frumos, care, într-o dimineaţă fatidică, îşi uită pe uscat pufoaica
care ar fi trebuit să-l apere de ger în largul mării, atunci când barca lor de şase oameni ar fi urmat
să plece la pescuit. Gestul nesăbuit al lui Bárður se datorează faptului că acesta nu s-a putut dezlipi
decât cu greu de paginile „Paradisului pierdut” al lui Milton, grăbindu-se apoi să urce în barcă
şi uitând astfel esenţialul. Concluzia trasă cu amărăciune şi furie de prietenul său mai tânăr, de
„băiat”, este că moartea se poate datora cuvintelor, că poezia poate ucide şi că bine fac cei ce nu
citesc, fiindcă astfel sunt păziţi de toate relele lumii. După moartea lui Bárður, „băiatul” simte că
nu mai poate rămâne alături de ceilalţi pescari, că nu mai suportă să vadă marea şi valurile sale
înspumate, aşa că îşi face o misiune din a pleca spre Sat, unde trebuie să înapoieze „Paradisul
pierdut” proprietarului său de drept. Simţindu-se gol pe dinăuntru, o carcasă ce nu mai pare să
adăpostească decât amărăciune, dezamăgire, deznădejde, „băiatul” îşi începe astfel călătoria
iniţiatică, atât cu sufletul cât şi cu trupul, maturizarea sa venind treptat, pe ascuns, revelându-i-se
la momentul potrivit.
„[…] te zbaţi ca să trăieşti, ca să scapi de sărăcie, dar răgazul nu era decât pentru citit. „Nu ne
puteam vindeca. Nu ne stătea gândul decât la cărţi, la cum să aflăm mai multe, ne însufleţeam
dintr-odată, parcă ne pierdeam minţile când auzeam că a mai apărut vreo carte de seamă,
stăteam să ne închipuim despre ce e, vorbeam seara, după ce adormeaţi, despre ce s-ar putea
afla în ea.” (pag. 43)
O proză curgătoare, fluidă, „Între cer şi pământ” foloseşte „artificiul” fluxului conştiinţei
pentru a menţine alertă atenţia cititorului pe tot parcursul lecturii, iar astfel vocile interioare ale
mai multor personaje se împletesc, se intersectează, se ciocnesc, creând un cadru intim şi personal
între această lume şi cititor. Accentul cade preponderent pe elemente perene precum Viaţa,
Moartea, Iubirea, Durerea, Pierderea, Tristeţea, Deznădejdea, Timpul, care au existat de la
începuturile lumii şi vor continua să existe la infinit. În mijlocul tuturor acestora este situat Omul,
o minge de ping-pong a destinului, limitat în înţelegerea universului ca atare, iar Jón Kalman
Stefánsson pare să prezinte exact această integrare a Omului în mijlocul unei lumi covârşitoare ca
intensitate, a cărei greutate pare să-i zdrobească umerii. „Băiatul” este Omul, „băiatul” fără de
nume este arhetipul fiinţei umane care ia în piept Viaţa, Moartea, Iubirea, Durerea, Pierderea,
Tristeţea, Deznădejdea, Timpul.
„Cuvintele, s-ar zice, nu şi-au pierdut încă puterea de a-i atinge pe oameni, e de necrezut,
poate nu s-a istovit toată lumina în ei, poate că, oricum ar fi, mai pâlpâie o fărâmă de nădejde.”
(pag. 40-41)
O lucrare cel puţin răvăşitoare, care scormoneşte în cele mai întunecate cotloane ale
sufletului omenesc, „Între cer şi pământ” de Jón Kalman Stefánsson face promisiunea unei
lecturi scurte şi profunde, frumoase prin melancolia pe care o răspândeşte în inima cititorului, dar
mai ales prin importanţa şi dăruirea cu care face loc unui alt element peren în tabloul deja conturat:
Izbăvirea. Însă totul depinde de Om, la fel cum a fost până acum, şi la fel cum va fi şi de acum
înainte.
„Timpul are mii de feţe, pendula nu e în stare să măsoare decât rareori ce se întâmplă
înăuntrul sufletului nostru şi doar acolo se petrece viaţa adevărată, un lung şir de zile încap
într-o oră şi invers, numărul anilor nu înseamnă nimic când vorbeşti despre ce-a fost un om.”
(pag. 91-92)
Personajele nu sunt din cele pretenţioase, nu sunt nobile, dar sunt de îndrăgit pentru
simplitatea lor. Nu îşi pun întrebări existenţiale pentru că apa nu ia în seamă gândirea, iar foamea
nu trece prin poezie. Ba chiar te îndreaptă spre moarte, după cum a fost cazul lui Barour. Am găsit
în acest roman una din cele mai simple şi frumoase declaraţii de dragoste:

Mi-e dor de tine, scrisese băiatul, mi-e dor de tine când mă trezesc şi mi-e dor de tine
când prind lopeţile în pumn, mi-e dor de tine când arunc momeala şi când curăţ peştii de solzi,
mi-e dor să mă întrebe copiii câte ceva şi eu să nu ştiu ce să le răspund, dar tu fireşte că ştii, tu
întotdeauna ştii, mi-e dor de buzele tale, de sânii tăi, de sexul tău.

Alături de caracterul tragic al acestui roman regăsim un puternic îndemn de a ne bucura
de viaţă, de a face ceva care să conteze, după cum se poate vedea în citatul următor:

Unii trăiesc într-un fel care nu trece neobservat, faptul că trăiesc are darul să mişte
văzduhul dimprejur, iar alţii petrec ani întregi agăţaţi de viaţă, fără să facă valuri, timpul se
scurge prin ei, şi uite că deja au murit, sunt îngropaţi, uitaţi.