You are on page 1of 5

POETICA

Camil Petrescu – „Patul lui Procust”

Masterand: SOARE IULIA-MARIA
Limba și literatura română, anul I

refuză: n-are uzanța scrisului și cu un surâs ce păstra în el „un reziduu de tristețe”. „n-are de-a face cu ortografia”. cum o să scriu?”. prin intermediul convorbirii cu două dintre personajele universului ficțional. scrisul corect „nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Acesta este întâiul paradox al poeticii lui Camil Petrescu. „-Luând tocul în mână. folosind noțiunea empirică. disparate sau antitetice. doamna T. POETICA CAMIL PETRESCU . unificate. Pentru prima dată în istoria prozei autohtone. are un „complex de experiență” existențială ce s-ar putea pierde inutil. răspunse „grav” naratorul. își exprimă temerea: „Mă întreb dacă n-aș chiar greșeli de ortografie?” Literatura. converg spre aceeași semnificație. oricine „e serios poate fi scriitor?”. dar nu exclusivă. Condiția formulată este necesară.” Dezorientată de disprețul aruncat ca o anatemă asupra ortografiei. întocmai cum gândește. cu intenția de a surprinde și a șoca. ci o structură realizată de un individ care exprimă în scris „cu liminară sinceritate”. un enunț ce exprimă o idee contrară adevărului unanim recunoscut.” Interlocutoarea respinge ideea. dar care. o liniștește naratorul. o îndeamnă să scrie și se oferă să-i înlesnească apariția „oricărei încercări pe care ar fi făcut-o”. mai mult sau mai puțin îndelungat. Atunci. opune rezistență: „Ei.nu zău. Naratorul ajunge la încredințarea că doamna T. Camil Petrescu își propune să demonstreze cititorului ce este un roman. „Nici unul dintre marii seniori n-a avut talent”. Surprinsă. doamna T. Roamanul nu mai este considerat rezultatul material al unui proces de creație. Cel ce scrie nu este suficient să fie sincer și să 2 . Marii creatori sunt mai abundenți în greșeli de ortografie decât bancherii. întreabă doamna T. „Nu!”. în fața unui caiet – decide neezitant naratorul – și fiind sinceră cu dumneata însăți până la confesiune. invocând lipsa „talentului”. expune faptele și trăirile interioare deschis. din fragmente de viață și timp distincte.„Patul lui Procust” Opera lui Camil Petrescu se constituie dintr-un colaj. în locul creativității. dar uzuală. afirmă categoric naratorul. pot scrie „numai cei ce au ceva de spus”. în universul ficțional al unui roman întâlnim o poetică narativă în notele de subsol atribuite naratorului. În consecință.

către documentarul pur"?1 Ideile formulate de Camil Petrescu în „Patul lui Procust” alcătuiesc o simplă convenție literară. Tudor Vianu exclamă surprins: " n-am întâlnit cazul vreunui scriitor care să fi conceput lucrarea literară ca pe un exercițiu regresiv de întoarcere către materialul brut. 3 . încolo nimic". ca vreun exeget perspicace să găsească cu surprindere (cum s-a întâmplat de atâtea ori în decursul istoriei literaturii) că doctrinarul contrazice pe creator și să 1 Tudor Vianu. se dispensează de cunoașterea și stăpânirea tehnicii de creație. crede naratorul. Dar naratorul îi cere ca totul să-i fie relatat în scris: "Povestește net. cât mai prolix. deoarece gândirea lor nu este pervertită de constrângerile instituționalizate ce le-ar deforma evocarea. Fred Vasilescu. romancierul formulează un nou precept. el trebuie transformat în imagini artistice. însă documentul pur nu are valoare. Confesiunile unor indivizi care scriu pentru intâia oară sunt autentice. ci trebuie să poată transfigura realitatea. totul ca într-un proces-verbal". naratorul își motivează intervenția în structura paginilor: scrisorile doamnei T. întreaga poetică a romanului reprezintă o succesiune de enunțuri paradoxale: romancierul nu trebuie să fie scriitor profesionist. textul îi va fi util. Folosește când vrei să te explici comparația. "numai dacă îmi dai material cât mai mult. a câtorva întăriri de imagini". Comentând în „Arta prozatorilor români” poetica narativă expusă cu atâta nonșalanță. deși era încredințat că autorul însuși le complicase la rândul lui. intuiește naratorul. la întâmplare. chiar când ți-ar pare încărcat ori de prisos. Editura Eminescu. "abia ici-colo de am simțit obligația unor deslușiri. fii prolix. Întâlnirea cu o fostă artistă a Teatrului Național îl hotărește să accepte.aibă ceva de spus. a schimbat puține "nume și date". iar vocația este scoasă din discuție. sunt publicate "cu mici modificări". 1973. Romanul trebuie să aibă consistența unui document autentic. în sfârșit. Spre a sublinia impresia de autenticitate. de a absorbi într-o construcție care să transmită iluzia vieții. reprecizează. Arta prozatorilor români. "ardă la iveala lucruri de interes documentar puțin obișnuit". Alexandru George suspecta pe Camil Petrescu de îndepărtare de la doctrina pe care a susținut-o: „S-ar putea. prin care justifică adițiunea textelor de către narator.Însă tânărul îl refuză cu argumente asemănătoare acelora rostite de doamna T. Întreaga tehnică are drept scop să creeze impresia totală a unei autenticități depline. pentru a evita eventualele indiscreții. București. însă o convenție inedită. în caietele lui Fred Vasilescu. Folosind vocea naratorului.

Retrăirea temporală este asistată de recompunerea narativă. opera cardinală a modernităţii româneşti. potrivit lui Nicolae Manolescu „cusut în același sac cu semenii săi”. dar și prin inducerea în starea de relaxare. 4 . Editura Cartea Românească. care asigură pluriperspectiva. 1971. în scrierea eliberată din lanțuri gramaticale. În cazul lui Camil Petrescu. iar susținerea teoretică cu vehemență a anticalofiliei nu este altceva decât aversiunea împotriva abstracției literare. substanțialitatea la Camil Petrescu se delimitează de formă. care de această data nu organizează – ca autorul – ci abordează dintr-o anumită perspectivă. Aducerea unui moment trecut în timpul prezent presupune ieșirea din momentul prezent. întotdeauna recuperat. întocmai ca personajele vizavi de obiecte. Moartea autorului omniscient naște personajul omniscient. În concluzie. care rezistă timpului. Preocuparea principal a scriitorilor de a recrea realul se face prin supradimensionarea simțurilor. cu successive corecturi ale textului și adăugiri menite să dezvolte semnificația și pluriperspectiva. cum afirmă G. construită din contradicţii şi contraste. ieșirea din timpul romanului necesită folosirea digresiunii ca mod de răsturnare a planurilor temporale. 93. neființa dăinuie nu atât în obiecte. Mai mult decât atât. Autorul omniscient din opera tradițională devine în opera lui Camil Petrescu naratorul. și cu pretenția de maximă sinceritate. La Camil Petrescu paranteza asigură o răsturnare temporală pentru căutarea autenticității. cât în sufletele celor care încă mai poartă elanul vital și care preiau viața celor absenți printr-un act de conștiință. București. ca spiritul de trup. radioactivă. căci scrierea la persoana I deviază către scrierea la persoana a III-a printr-o formă verbală ce exprimă neutralitatea și asigură discursul impersonal.2 Ceea ce autorul a dorit a fi scriere anticalofilă se dovedește tehnică literară organizată cu minuțiozitate. niciodată pierdut. Tot astfel. abstras din lumea materială spre a fi omniprezent în sfera spirituală. în cazul lui Camil Petrescu.extragă atunci din opera acestuia o altă filosofie decât cea pe care teorticianul lucid și explicit a încercat s-o formulize el însuși”. pentru a accede la esențe într-un aer de nepăsare formală. și datorită substratului cultural căruia îi aparține. El este. Mărturism bucuria descifrării textului ca o complicitate cu autorul. Tehnica tradițională este combătută de Camil Petrescu cu propriile sale arme. căreia autorul. proza lui Camil Petrescu. Călinescu despre stilul autorului. Semne și repere. 2 Alexandru George. i-a transferat o spiritualitate penetrantă. p. are o viaţă interioară durabilă.

Alexandru. 1971. Arta prozatorilor români. București. București.  Manolescu. 1999. Tudor. 5 . Arca lui Noe: Eseu despre romanul românesc. editura 100+1 Gramar.  Vianu. BIBLIOGRAFIE  George. Semne și repere. București. Editura Eminescu. Nicolae. Editura Cartea Românească. 1973.