You are on page 1of 102

Nr.

2 / 2015

al Bibliotecii „V.A. Urechia”

ISSN 2392 – 8352
Anuarul științific
al
Bibliotecii „V.A. Urechia”

Nr. 2/2015

Editura
Axis Libri

Galaţi
ISSN 2392 – 8352
ISSN-L 2392 - 8352

Redactor șef:
Prof. dr. Zanfir Ilie
Redactor responsabil:
Violeta MORARU
Redactor coordonator:
Dorina BĂLAN
Secretar general:
Catrina CĂLUIAN
Redactor responsabil biblioteconomie și știința informării:
Prof. univ. dr. Mircea REGNEALĂ
Redactor responsabil literatură și lingvistică:
Prof. univ. dr. Simona ANTOFI
Redactor responsabil jurnalism și științele comunicării
Prof. univ. dr. Marian PETCU
Asistenţă computerizată:
Cătălina CIOMAGA
Tehnoredactare:
Sorina RADU

Publicaţie editată şi realizată cu sprijinul financiar al
Primăriei Municipiului Galaţi.

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037;
Fax: 0236/311060
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com

Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.

Copyright © 2015 Editura „Axis Libri” Galaţi
cupri n s 3

cuprins

Biblioteconomie și știința informării
Cultura din arealul Dunării de Jos și contribuția ei la spiritualitatea românească
Prof. dr. Zanfir Ilie..............................................................................................5
Locul și rolul bibliotecii universitare în cadrul comunității academice gălățene
Conf. dr. ing. Ion Voncilă, Florica cristea, Anca-Laura Grigorov.......... 16
Identităţi de împrumut adoptate de mai mult de un individ sau de un grup
Dorina Bălan................................................................................................... 22
Zona formei conţinutului şi a tipului de suport
Catrina Căluian.............................................................................................. 31

Științe socio-umane
Rostul culturii naţionale
Prof. asociat dr. Nicolae melinescu................................................................. 37
Oraşele comerciale în tradiţia istorică. Regimul străinilor (I)
Drd. Ana-Maria cheșcu.................................................................................. 42
Creaţie şi cultură în viziunea lui Lucian Blaga
Conf. univ. dr. Ivan ivlampie........................................................................... 45
Epurarea personalului poliţienesc după instaurarea guvernului dr. Petru Groza.
Stabilizarea monetară şi măsurile instituite pe linia combaterii infracţionalităţii şi a speculei
(1945-1947) (I)
Dr. Adrian pohrib............................................................................................ 47
Rolul instituţiilor academice în protecţia omului şi a naturii
Prof. univ. dr. Gheorghe mustață..................................................................... 56

Literatură și lingvistică
Ex libris - „Ave Historia, morituri te repetunt!”
Prof. Theodor parapiru................................................................................... 59
Un gălăţean la…Timişoara
Conf. univ. dr. Oana-Magdalena cenac............................................................ 61
Necesitatea unei istorii, a unui dicționar și chiar a unei critici a literaturii Galațiului...
Adi George secară........................................................................................... 64

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
4 C u pr i ns

Istorie a presei
Revista „FAMILIA” - 150 de ani de la apariție
Florica ujoc...................................................................................................... 69

Cultură și civilizație
Ultimele zile ale consulatului rus în Galaţi
Marius mitrof................................................................................................. 74
Casa Corpului Didactic Galați. Repere istorice
Prof. Ghiță Nazare........................................................................................... 81

Cronică de întâmpinare
Albumul Rembrandt în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”
Camelia Bejenaru...............................................................................................87
Oameni în memoria Galaţiului
Camelia Toporaș.............................................................................................91
Valorile spiritului românesc. Vocile Galaţiului – vocile ţării
Cezarina adamescu........................................................................................93

Atitudine civică
Monumentele Galaţiului. Parthenonul „nevăzut”, deşi sare în ochi
Victor cilincă.................................................................................................. 99

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 5

Cultura din arealul
Dunării de Jos și
contribuția ei la
spiritualitatea românească

P rof. dr. zanfi r i li e, director,
Bi bl i oteca „V.A. U rechi a” Gal aţi
Criticul şi scriitorul Theodor Codreanu mă considera, scriind despre una dintre cărţile
mele, „un creator de mitologie culturală, mai exact de mitologie culturală gălăţeană”. Din
tot sufletul şi din toată inima consider că, fără a fi doar un patriot local, oamenii şi locurile
mele natale merită atenţia cuvenită, Galaţiul cu întreg spaţiul spiritual covurluiano-tecucean
fiind una dintre pietrele de temelie la crearea României moderne, stimul şi reper al culturii şi
civilizaţiei româneşti, factor de influenţă în istoria neamului.
Aş putea să încep cu Petru Rareş, Dimitrie Cantemir sau Costache Conachi sau să prezint
importanţa Bisericii ca instituţie culturală, la Galaţi aflându-se una dintre puţinele biserici
fortificate din Moldova, Sfânta Precista, datând încă de pe vremea lui Vasile Lupu…
Dar, poate, cel mai bine este să-mi încep pledoaria pentru ceea ce înseamnă acest spaţiu
pentru România şi românism cu evocarea localităţii Mânjina. Cu mult curaj îndrăznesc să o
numesc o Mecca a românismului, loc de naştere al României moderne şi când afirm acestea mă
bazez pe spusele unuia dintre părinţii statului modern românesc, care, dincolo de ceea ce a făcut
pentru România culturală, prin „Dacia literară” şi programul său, revistă apărută în anul 1840,
a fost omul politic care probabil a fost chiar mai important decât Alexandru Ioan Cuza, fiind
„cardinalul” din spatele domniei sale şi a reformelor sale. Este vorba de Mihail Kogălniceanu
care, într-un discurs din 5/17 mai 1875, sublinia însemnătatea istorică a marilor acte politice
de la 24 ianuarie 1859 şi 2 mai 1864, declarând că ele au luat naştere în discuţiile purtate la
Mânjina, unde îşi avea conacul şi moşia Costache Negri, cel care a făcut din acest loc gazda
întâlnirilor, sub diverse pretexte, a revoluţionarilor şi patrioţilor tineri atât din Moldova cât şi
din Ţara Românească, care discutau, după cum a subliniat un Pericle Martinescu, „principalele
probleme ale programului lor de reforme politice şi sociale, printre care Unirea Principatelor şi
emanciparea ţărănimii.”
În unele memorii ale lui Vasile Alecsandri, legat şi el de Mânjina, chiar şi sentimental-
erotic, se fac referiri la acele întâlniri, una, cea din mai 1845, fiind printre cele mai importante
şi mai bine pregătite, muntenii fiind convocaţi de către Costăchiţă Filipescu, după o călătorie
entuziasmantă în Moldova, de la Iaşi la Galaţi. Scria Vasile Alecsandri: „Acele pelerinaje în Ţara

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
6 biblioteconomie şi ştiinţa informării

de Jos a Moldovei au avut o nepilduită influenţă în favorul mişcării naţionale de la 1848. În
Mânjina, tinerii, osteniţi şi descurajaţi de greutăţile misiei lor, prindeau o nouă putere pentru
luptele viitoare; moldovenii şi muntenii avură ocasiunea de a se cunoaşte de aproape, a se
stima, a se iubi, a pune la un loc speranţele lor, a face proiecte măreţe, pentru renaşterea patriei
comune, a să înţelege pentru formarea opiniei publice în ţară. Zic patrie comună, zic ţară,
pentru că la Mânjina nu mai erau moldoveni şi munteni, doar români; nu erau două ţări pentru
români, doar o singură ţară, o patrie comună. Unirea exista în inimi, ea se tălmăci în cuvinte şi
prinse rădăcini ca o plantă cerească (…) Două puncte existau pe suprafaţa pământului, două
puncte foarte departe, în care românii generaţiei nouă începuseră a se întâlni; unul în Franţa, la
cartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costache Negri.”
Nu mă pot abţine să nu subliniez această legătură oarecum neglijată. Într-o lucrare
monumentală cum este „Românii în veacul construcţiei naţionale”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2005, a reputatului profesor Gheorghe Platon, deşi apare în text, la pagina 204 şi la pagina 374,
nu se insistă asupra importanţei localităţii unde Costache Negri scria: „Gândul întâi trebuie să
fie unirea a tot ce iaste român ca, cu tărie înmulţită, să putem păşi spre cuvinciioasa înaintire”.
Desigur, între Paris şi Mânjina-Galaţi este greu să găseşti asemănări, dar iată o legătură
uitată care face cinste acestui spaţiu care este deosebit de important şi pentru istoria, iată, deja,
veche, a literaturii române. Deoarece aici, la Mânjina Galaţilor, astăzi localitatea Costache Negri,
Costache Negri şi Vasile Alecsandri au scris câteva dintre „poeziile lor naţionale”, precum „La
România” a lui C. Negri, dar se pare că s-au scris şi primele variante sau primele rânduri ale
„Cântării României”, poema în proză despre care Vasile Alecsandri nota în anul 1876 că ar fi
fost o lucrare făcută în urma unei înţelegeri între el, Nicolae Bălcescu şi Alecu Russo. Nu vom
stărui aici asupra speculaţiilor privind paternitatea lucrării, ea fiind mai degrabă rodul spiritului
epocii, caracterul ei de suflet fiind desconspirat chiar de Alecsandri, care scrie că are „scopul de
a exalta spiritul şi a dezvolta simţul de românism al tinerilor studenţi din Paris”, precizând cu
alt prilej că a fost compusă în limba franceză de Alecu Russo şi tradusă în româneşte de Nicolae
Bălcescu.
Spiritul generos al paşoptismului a insuflat energie şi a inspirat încă mult timp, probabil
până în perioada interbelică, unul dintre purtătorii acestei flăcări a românismului fiind şi
Vasile Alexandrescu Urechia, într-un fel creatorul Galaţiului cultural autentic. Şi iată de ce
spun acestea! Într-o geroasă, dar senină duminică de început de iarnă, acum exact 125 de
ani, la 11 noiembrie 1890, într-o sală de la etaj a Liceului „Vasile Alecsandri” din Galaţi, s-a
desfăşurat o emoţionantă adunare festivă care avea să consemneze, la scara istoriei, unul dintre
cele mai înălţătoare momente din istoria spiritualităţii gălăţene din toate timpurile. Prezent la
eveniment, un reporter de la ziarul „Poşta” nota: „Duminică, 11 noiembrie 1890, orele 2 p.m. O
frumoasă sărbătoare culturală s-a făcut la Galaţi. V.A. Urechia a luat mult lăudabila hotărâre de
a dona oraşului Galaţi şi liceului bogata sa bibliotecă, peste 6000 de volume, stampe şi tablouri”.
Avem în faţă, pe pagina îngălbenită de vreme a ziarului, prima consemnare oficială a existenţei
bibliotecii noastre, prima sa „atestare documentară” (deşi actul de înfiinţare/constituire este
semnat de însuşi Regele Carol I al României, în 7 decembrie 1889, bineînţeles că la insistenţele
şi rugăminţile lui V.A. Urechia).
Cărturarul, scriitorul, jurnalistul, deputatul de Covurlui, dar, mai presus de toate acestea,
marele iubitor de Galaţi, Vasile Alexandrescu Urechia, îşi inaugura biblioteca. Atunci, la 11
noiembrie 1890, era mica sa bibliotecă, astăzi, după 125 de ani de trecere istorică, ea este marea
Bibliotecă Judeţeană „Vasile Alexandrescu Urechia”, apreciată ca una dintre cele mai importante

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 7

din România, din Europa şi poate din lume. Atunci era mica lui bibliotecă pentru că Urechia
hotărâse să doneze anume Galaţiului cea mai mare parte din cărţile sale, nu pentru că acelea îi
prisoseau, nu pentru că dorea să se despartă de ele, ci pentru că el îşi plănuise de mult să creeze
aici, în oraşul pe care îl reprezenta în Parlamentul României, un nucleu pentru o mare alcătuire
de cărţi şi exponate muzeistice, într-un maiestuos Ateneu al cuvântului tipărit şi al culturii vii.
În acea zi geroasă de 11 noiembrie, la orele 14,00, la prezidiul improvizat în sala de clasă,
plină ochi cu cei mai de seamă reprezentanţi ai obştii, dar şi cu profesori şi elevi, a urcat chiar el,
Vasile Alexandrescu Urechia, alături de D.A. Laurian, secretar general al Ministerului Cultelor
şi Instrucţiunii Publice şi de primarul de atunci al urbei, Constantin Ressu. Urechia avea 56
de ani, era la zenitul ascensiunii sale pe firmamentul culturii româneşti şi, cu binecunoscutul
talent oratoric, pe care numai Hasdeu sau Iorga îl puteau întrece, a făcut să vibreze întreaga
audienţă. Vorbele lui aveau să fie profetice: „Dar ştiţi de ce cu atâta uşurinţă m-am despărţit
eu de prietenii mei de 40 de ani (de cărţile donate, n.a.) care mi i-am adunat cu atâta grijă şi
dragoste? Pentru că am văzut că statul românesc s-a hotărât să fortifice Galaţii, să-i apere de
duşmanii din afară. Apoi aşa m-am gândit eu că mai tare e cetatea în care cetăţenii se apără cu
învăţătura, cu ştiinţa. Cartea este şi dânsa o armă puternică. La lumina şi învăţătura cărţilor se
deşteaptă conştiinţa naţională, iară deşteptăciunea conştiinţei naţionale este singura cetate pe
care n-o răpune duşmanul”.
Cuvintele lui Vasile Alexandrescu Urechia, consemnate întocmai de reporter, parcă
mai răsună şi acum în sala de la etaj a Liceului „Vasile Alecsandri” (astăzi Colegiu Naţional),
întâia gazdă a noii biblioteci, şi ele dovedesc, după 125 de ani de evoluţie istorică, nu numai
patriotismul, dragostea de semeni, generozitatea, dar şi vizionarismul celui care a fost ctitorul
uneia dintre cele mai mari şi mai moderne biblioteci ale României de azi.
Urechia se născuse la Piatra Neamţ (15 februarie 1834) şi nu avea nicio legătură de
rudenie la Galaţi, el s-a îndrăgostit de oraş pentru frumuseţea aşezării de la Dunăre, îşi făcuse
mulţi prieteni aici, venea des în cetatea aflată în plin avânt economic şi comercial, dar, dincolo
de toate acestea, vizionarul din el întrezărise importanţa strategică deosebită pe care o ocupa
atunci Galaţiul în tânărul stat apărut pe harta Europei după Unirea de la 1859. Se vorbea chiar,
în acele vremuri, despre Galaţi, cel mai important port al ţării, cu o industrie şi un comerţ
puternice, cu o concentrare maximă de consulate, reşedinţă a Comisiei Europene a Dunării,
ca despre o posibilă capitală a României. Şi mai era ceva. Niciunul dintre centrele culturale
importante ale ţării nu se aflau mai aproape de Prut, vremelnica graniţă cu Basarabia. „Să nu
uităm – va mai spune Vasile Alexandrescu Urechia la acea adunare din 11 noiembrie 1890 –
că aproape, foarte aproape de Galaţi, la Răsărit, avem fraţi de sânge, fraţi adevăraţi, care sunt
lipsiţi de cea mai elementară cultură a neamului românesc. Ei bine, Galaţii este citadela cea
mai înaintată a românismului către aceşti fraţi, şi trebuie să fie înarmată cu toate mijloacele de
întărire şi atracţiune”.
Dacă ctitorul şi întâiul director al Bibliotecii judeţene din Galaţi ar putea să cuprindă azi
într-o singură privire de dincolo de eternitatea sa tot ceea ce s-a întâmplat cu „nucleul” său de
6000 de cărţi în cei 125 de ani care s-au scurs de la acea memorabilă festivitate de inaugurare, ar
putea să constate mulţumit, nu numai că dimensiunile în care a crescut moştenirea lăsată de el
gălăţenilor au întrecut cu mult chiar propria sa îndrăzneaţă închipuire, dar şi că toate principiile
fundamentale ale testamentului său către urmaşi au stat continuu, şi mai ales în anii din urmă,
după schimbările profunde ce s-au petrecut în Europa Centrală şi de Est după 1989, la baza
politicii manageriale a importantei instituţii culturale edificate pe donaţia sa.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
8 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Şi n-a fost de loc uşor. Când, după moartea ctitorului (22 nov.1901) – care tot timpul,
după acel 11 noiembrie, a donat în continuare din colecţiile sale de cărţi şi piese muzeistice de
valoare – dulapurile de la Liceul „Vasile Alecsandri” deveniseră neîncăpătoare, iar unele dintre
ele chiar au fost scoase pe hol, fiind supuse uzurii/stricăciunii, s-a pus şi mai acut problema
construirii unui sediu propriu, aşa cum Vasile Alexandrescu Urechia însuşi visase, şi chiar
înaintase câteva proiecte proprii de-a dreptul impresionante şi de care chiar s-a ţinut cont în
planul final de înălţare a lui (Palatul Fundaţiei „Urechia”), clădirea Teatrului „Fani Tardini” de
astăzi, zidită în mare parte din donaţii şi contribuţii şi finisat abia la 1940...
Apoi, şi în Primul Război Mondial şi în Al Doilea, Biblioteca, fondul ei principal, a
fost evacuat la Iaşi şi, respectiv, la Caracal, ceea ce n-a însemnat şi încetarea totală a activităţii
specifice, de vreme ce, în colaborare cu Crucea Roşie, se înfiinţau secţii (filiale) mobile prin
spitale, ducându-li-se răniţilor, spre alinarea suferinţelor, cărţi şi broşuri, iniţiativă care s-a
păstrat continuu şi care a căpătat în ultimii ani o dimensiune de principiu a noului management.
Înainte de construcţia sediului propriu, şi chiar după aceea, Biblioteca, deşi într-o continuă
creştere a fondului său de cărţi şi exponate, a migrat în diferite sedii din Galaţi; a fost, foarte
puţin însă, şi la Teatrul „Fani Tardini”, în construcţia dedicată ei, a fost şi la Palatul Justiţiei
(Universitatea „Dunărea de Jos”), a fost şi la Casa Armatei, de pe strada Eroilor, a fost şi la Casa
Corpului Didactic, de pe strada Cuza... Abia în 1968 avea să-şi găsească minunatul sediu de
astăzi, în clădirea fostei Comisii Europene a Dunării...
În toată această perioadă, în arcul de timp 1890-2015, Biblioteca „Vasile Alexandrescu
Urechia” a traversat o creştere incredibilă, ea a devenit dintr-o simplă donaţie personală o
instituţie publică metropolitană, pentru că, comparând cifrele, ce mai înseamnă cele 6000
de volume ale lui Urechia pe lângă cele 870.000 existente astăzi în patrimoniu? Donaţia lui
Urechia s-a înmulţit de 145 de ori!!! Şi, dacă judeţul numără acum cam 600.000 de suflete,
nu înseamnă aceasta că fiecăruia dintre ele, noi, bibliotecarii de la „V.A. Urechia”, îi putem
oferi cel puţin câte o carte? Dar, până la urmă, deşi este foarte important pentru a stabili
dimensiunile şi capacităţile reale ale unei biblioteci, nu numărul de cărţi contează, ci ceea
ce se poate face şi se face efectiv cu ceea ce se ascunde dincolo de statistici. Or, tot ceea ce
reprezintă astăzi esenţa noii opţiuni manageriale se bazează pe două principii fundamentale.
Primul nu putea fi altul decât acela, de bază, rezultat din esenţa actului testamentar al lui
Vasile Alexandrescu Urechia, şi anume ideea de a servi, conserva, înmulţi, fiinţa şi de a întări
continuu aici o adevărată catedrală a cărţilor, dar şi un puternic bastion al românismului,
cu iradiere spre zonele apropiate, cu populaţie românească majoritară. Al doilea vine, firesc,
din comandamentele noilor strategii biblioteconomice care rezultă din noua conjunctură a
globalismului cultural, în condiţiile ofensivei pe toate liniile a mijloacelor moderne, virtuale,
digitale de interrelaţionare.
Istoria îşi are cursul ei, iar Biblioteca trebuie să ţină pasul cu ea şi chiar s-o anticipeze. În
1965, când Biblioteca „V.A. Urechia” împlinea 75 de ani de la înfiinţare, a avut loc un moment
festiv emoţionant de aniversare. Instituţia avea pe atunci rang de bibliotecă regională, Brăila şi
Vrancea intrând în componenţa unităţii administrative din această zonă. Era, practic, un centru
regional de răspândire a cărţii. Atunci, la festivitate, a participat şi o nonagenară. Numele ei
era Emilia Schwartz şi – cât de repede merge istoria! – care participase la acea întrunire din 11
noiembrie 1890, când Vasile Alexandrescu Urechia îşi oferea public şi oficial o mare parte din
biblioteca sa Galaţilor. Era elevă, avea 15 ani atunci şi îşi amintea că recitase din Eminescu, în
timp ce alţi colegi recitaseră din Alecsandri şi Bolintineanu...

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 9

Cu această ocazie, Emilia, care împreună cu celelalte două surori ale sale, făcând
parte dintr-o onorabilă familie de evrei din Galaţi, era o mare iubitoare a cărţii şi o pasionată
colecţionară, a donat Bibliotecii 500 de volume şi 714 de scrisori cu autografe ale unor oameni
de cultură şi scriitori importanţi ai epocii, printre care Emile Zola, Mark Twain, Dumas tatăl
şi fiul, Jules Verne, cu care întreţinuse o numeroasă corespondenţă. Donatoarea, la 15 ani, îl
văzuse pe Urechia în acea zi geroasă de constituire a bibliotecii, şi, ca şi el, donase, peste ani,
din colecţiile sale. Cei care aveau atunci, în 1965, 15 ani au putut s-o vadă pe nonagenară, – şi
poate că unii dintre noi chiar au văzut-o – dar au şi ei astăzi vârsta pensionării, iar, dacă unii vor
ajunge la 90 de ani, vor povesti la rându-le, în 2040, cum a fost în zilele pe care le trăim chiar
acum, la cea de-a 125-a aniversare... Aşa s-a făcut/scris istoria Bibliotecii „V.A. Urechia”, din
generaţie în generaţie, din donaţie în donaţie, îmbogăţindu-se nu atât prin numărul de titluri şi
volume (acesta este determinat în special prin politica de achiziţii curente), ci prin perpetuarea
în veci a spiritului lui Vasile Alexandrescu Urechia, acela a iubirii de carte, cu nimic mai prejos
şi cu nimic mai puţin importantă decât iubirea de ţară...
În anii din urmă, acest spirit al lui Urechia a cunoscut – şi nu este aprecierea noastră,
ea aparţine celor care ne-au vizitat şi au participat la acţiunile noastre – o nouă dimensiune,
noi ritmuri şi alte amplitudini. Când, în 2009, a apărut, cum s-ar spune, în „stema” bibliotecii,
însemnele lui „Axis Libri”, şi ne referim aici la revista, editura, salonul literar, minilibrăria,
festivalul naţional al cărţii, toate activând sub acest brand cultural, Biblioteca şi-a asumat un rol
cu mult mai important decât cel pe care-l avusese până atunci, hotărând să se implice efectiv
în viaţa culturală, şi în primul rând literară, a cetăţii şi a ţării, încercând şi reuşind să cuprindă
într-o armonie a colaborării şi conlucrării şi bibliotecarii cu cărţile lor, şi scriitorii care le scriu,
şi editorii care le fac posibilă apariţia precum şi distribuitorii şi, mai ales, cititorii, cei pentru
care, de fapt şi în esenţă, existăm.
De la experienţa anterioară, cu secţiile volante care aduceau cărţi în spitalele cu răniţi,
pentru a le mai ostoi acestora suferinţele, dar şi de la ideea generală conform căreia într-o
societate tot mai dinamică, în care omul se află permanent în lupta cu timpul, biblioteca trebuie
să se apropie tot mai mult de proprii cititori şi să atragă în felul acesta şi pe alţii, a venit iniţiativa
înfiinţării de filiale zonale atât în municipiul Galaţi, cât şi în afara lui. Aşa au apărut Filiala 4
„Grigore Vieru” de la Gara CFR, Filiala 1 de la Casa de Cultură a Sindicatelor, care chiar în această
perioadă s-a strămutat la Clubul Sidex/CSG, Filiala 2 „Paul Păltănea” din Cartierul „Aviaţiei”,
Filiala 3 de la Parcul de Soft şi aşa va apărea în curând şi Filiala 5 „Hortensia Papadat Bengescu”,
la Sala Sporturilor, pentru întreg Cartierul „Dunărea”. Şi, cum bastionul românismului pe care-l
întrezărea Vasile Alexandrescu Urechia în biblioteca înfiinţată de el, trebuie să-şi dovedească
nu numai puterea, dar şi funcţionalitatea de zi cu zi, am înfiinţat nu mai puţin de cinci filiale în
Basarabia precum şi două, la Reni şi la Ismail, în Ucraina...
Ceea ce s-a întâmplat însă prin punerea în mişcare a Salonului literar, a editurii, a
Festivalului Naţional al Cărţii, a revistei, a revistelor de fapt, pentru că, între timp, pe lângă
„Axis Libri”, se editează, în colaborare cu Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România,
şi noua publicaţie semestrială de teorie, istorie şi critică literară, a ridicat Biblioteca Judeţeană
„V. A. Urechia” la cote nebănuite pe scara prestigiului naţional şi nu numai, aprecierile pe care
mari personalităţi ale culturii din Bucureşti şi din principalele centre urbane ale României stau
mărturie oricând pentru a certifica noul statut cultural şi spiritual al oraşului de la Dunăre.
Iar când academicienii Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Nicolae Breban, Nicolae Dabija, Valeriu
Matei, Vasile Tărâţeanu, reprezentanţi de frunte ai gândirii şi scrisului românesc, precum

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
10 biblioteconomie şi ştiinţa informării

regretatul acad. Gheorghe Buzatu, Constantin Gh. Marinescu, Dinu C. Giurescu, Dan Berindei,
Nicolae Melinescu şi mulţi alţii, scriitori de frunte din Iaşi, Chişinău, Timişoara, Cluj-Napoca,
Braşov, Constanţa, Oradea, Craiova, Cernăuţi, Huşi, Sibiu, critici şi istorici literari de talia lui
Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu,
Daniel Cristea-Enache, Mihail Gălăţanu şi alţii, prezenţi, fie în Sala „Eminescu” la întrunirile
Salonului Literar, fie ca invitaţi de onoare în cele şapte ediţii ale Festivalului Naţional de Carte,
fie găzduiţi, cu prestigioasele lor semnături, în paginile revistelor pe care le editează Biblioteca,
spun că centrul cultural al Moldovei s-a mutat de la Iaşi la Galaţi şi că oraşul de la Dunăre îşi
revendică tot mai argumentat un nou statut cultural, trebuie să recunoaştem cu obiectivitate că
meritul principal l-a avut tocmai Biblioteca, prin rolul său de catalizator al tuturor energiilor
creative pe care şi l-a asumat.
Aceeaşi politică managerială de a deschide larg „graniţele” bibliotecii şi de a relaţiona cu
ţara şi cu instituţiile ei fundamentale, pe tărâm cultural, spiritual şi nu numai, a adus Biblioteca
„V. A. Urechia” în situaţia de a avea acum, la 125 de ani de la înfiinţare, proiecte comune valabile
şi active cu, de pildă, Banca Naţională a României, Casa Regală a României și cu Ambasada
Statelor Unite ale Americii la Bucureşti. Dar până a ajunge aici, de la acel 11 noiembrie 1890 şi
până la acest nou 11 noiembrie 2015, o întreagă desfăşurare de forţe s-a petrecut şi s-a proiectat
pe ecranul istoriei, generaţii după generaţii de bibliotecari s-au succedat, precum şi o galerie
întreagă de directori devotaţi, de la întâiul, care chiar Vasile Alexandrescu Urechia a fost, şi
până la actualul, care cu modestie semnează aceste rânduri, cu satisfacţia de a se mândri de
colectivul pasionat, dăruit şi profesionist cu care reuşeşte să obţină rezultatele menţionate mai
sus.
Generaţiile de cititori s-au succedat şi ele, ca şi generaţiile de scriitori, singurele care, nu
numai că au rămas, păstrându-se în cele mai prielnice condiţii, dar s-au şi înmulţit tot timpul,
an de an, zi de zi, crescând o dată cu veacul, au fost cărţile. Această continuă acumulare, graţie
înţelegerii şi sprijinului autorităţilor locale (atât judeţene precum şi locale/municipale) pe fondul
unei conservări impecabile a fondului principal, a făcut să răsară din „sămânţa” lăsată de marele
Urechia şi să se înalţe continuu această minunată coloană de lumină care este astăzi Biblioteca
ce‑i poartă în veci şi numele, şi moştenirea, şi spiritul, şi dorinţa de triumf al românismului,
deopotrivă cu cele mai frumoase şi generoase idealuri ale umanităţii...

**

Precum aţi citit, Biblioteca, încă de la naştere, a fost strâns legată de o altă instituţie
fără de care Galaţiul nu se poate imagina, o ALMA MATER, după cum am scris altundeva,
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, de existenţa căruia sunt legaţi nu numai scriitori,
savanţi, inventatori, ci şi oameni politici sau militari care şi-au adus contribuţia la propăşirea
neamului nostru. Şi m-aş opri aici la un nume extraordinar al istoriei noastre, care continuă
efortul extraordinar al paşoptiştilor: se născuse la 28 noiembrie 1863, în sătucul Golăşei, de
lângă Tg. Bujor, judeţul Galaţi (astăzi cătunul a devenit cartier al oraşului), ca al patrulea
copil al unui învăţător care, ştiind foarte bine ce înseamnă învăţătura pentru viitorul tinerelor
generaţii, dar şi pentru viitorul ţării, voia să-şi dea, în ciuda tuturor dificultăţilor materiale,
băieţii la şcoală. De aceea l-a trimis pe micuţul Grigorescu Eremia să facă clasele primare şi
apoi pe cele secundare la Galaţi, la proaspătul gimnaziu ce tocmai se înfiinţase în oraşul de la
Dunăre. Nu împlinise încă şapte ani când l-a adus, în toamna anului 1870, tătâne-su la Galaţi,

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 11

iar şcoala pe care o alesese învăţătorul de ţară nu era, nici ea, prea trecută prin vremi, abia îşi
deschisese porţile cu trei ani în urmă, în 1867, ca primul gimnaziu al oraşului, unitate şcolară
de reper în istoria învăţământului judeţean şi naţional, una care va deveni, în scurt timp, ceea
ce astăzi se numeşte Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, cel ce a purtat spre tărâmul fermecat
al cunoaşterii, generaţii după generaţii, scoţând la lumină şi întărindu-le pentru marile bătălii
ale vieţii, vlăstarele cele mai nobile ale acestor binecuvântate meleaguri de la Dunărea de Jos.
Eremia Grigorescu a fost doar unul dintre numele ilustre care se vor aşeza pe vecie în
catalogul de onoare al şcolii gălăţene, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe parcursul
întregului secol al XX-lea şi apoi, într-o nouă şi modernă transformare, în acest prim sfert de
veac din noul mileniu... De aceea, emoţiile pe care le trăieşte un absolvent, mai proaspăt sau
mai trecut prin ale vieţii, când paşii îl îndreaptă spre strada Nicolae Bălcescu, prin faţa clădirii
imposibil de confundat, cu măreţia şi echilibrul formelor arhitectonice, cu patina de veac
îndepărtat şi de reformă purtând în chiar esenţa ei semnătura neîntrecutului Spiru Haret, deloc
străin de naşterea acestei şcoli, trebuie să fie neasemuite. O spun din proprie convingere şi din
proprie experienţă, pentru că şi eu (şi apoi şi fiul meu ) am fost pe acolo, „Et in Arcadia ego”,
am absolvit Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, cum se numea atunci, cu câteva bune decenii
în urmă, alături de niciodată uitaţii colegi de generaţie care, toţi, fără excepţie, pe fundamentul
celor patru ani de învăţătură de aici, şi-au clădit un nume în profesiile şi carierele pe care le-au
îmbrăţişat. De altfel, întreaga mea evoluţie ulterioară, după ieşirea, pe sub bolta de sărbătoare,
de pe porţile liceului şi până în aceste momente în care Colegiul aude între zidurile sale alte
glasuri şi alte visuri mărturisite, a fost, dacă nu profund marcată, atunci, cu siguranţă, în mare
parte influenţată de istoria acestei şcoli monumentale, şi ca istorie, şi ca mod de a fi, şi ca
exemplu de implicare în viaţa socială şi spirituală a cetăţii. Ceea ce s-a întâmplat însă cu Liceul
„Vasile Alecsandri” de la începuturi şi până în aceste vremuri ale unor reforme parcă mult prea
grăbite şi parcă nu îndeajuns de bine gândite, ce-şi vor da, poate, cât mai curând, şi roadele mult
aşteptate, seamănă cu o frumoasă poveste.
...Duminică, 26 noiembrie, 1867... O zi friguroasă de început de iarnă dunăreană. Primul
director al Gimnaziului nou înfiinţat în Galaţi, ardeleanul Ion Cetăţianu, cu calmul şi siguranţa
pe care o degaja cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, alături de alţi doi profesori, îşi asumă, într-un
cadru festiv, dirijarea şi funcţionarea acestei noi şcoli, unice în peisajul modern al Galaţilor de
după Reformele lui Cuza, una dintre cele mai importante dintre acestea fiind tocmai aceea a
învăţământului, şi nu se făcea, nu-i aşa?! ca tocmai în oraşul Domnitorului să nu se alcătuiască
o astfel de nouă citadelă a învăţăturii. Entuziasmat el însuşi de importantul eveniment, primarul
de atunci al Galaţilor, P. S. Sgrumalla, dăduse, cu câteva zile înainte, următorul anunţ, scris
în limba aceea plină de farmec a vremii: „Duminică, la 26 ale curentei luni, urmând a se face
inaugurarea de deschidere Gimnasiului înfiinţatu în acestu Oraşu, Subsemnatul vă invită
pe cetăţenii acestei urbe ca la orele 11 a.m. să asiste la această ceremonie ce va avea locu în
localul disului Gimnasiu, în strada Brăilei nr. 19”. O inaugurare istorică... Galaţiul avea primul
gimnaziu!
Între timp însă, la Brăila, la Focşani şi chiar la Bârlad apăruseră primele licee, Galaţiul
fiind, în recompensă, ales pentru înfiinţarea unei şcoli comerciale, una care va face cu adevărat
carieră şi care va deveni în timp actualul Colegiul Naţional „Al. I. Cuza”. Părea însă că oraşul de
la Dunăre, cu viaţa sa portuară, industrială, comercială şi culturală tot mai intensă, rămânea în
urmă faţă de vecini, numai că atunci, precum magul din poveste, a intrat în scenă, încă o dată
şi cu aceeaşi hotărâre, abnegaţie şi dragoste faţă de alegătorii săi, senatorul Vasile Alexandrescu

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
12 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Urechia, care, făcându-se, aşa cum numai el ştia, ecoul doleanţelor intelectualilor locali şi
solicitând sprijinul primului ministru D. A. Sturdza, a obţinut de la ministrul Spiru Haret,
la 1 septembrie 1887, semnătura pentru înfiinţarea şi la Galaţi a unui liceu, care nu putea fi
constituit decât pe structura primului gimnaziu al urbei, care va deveni astfel şi primul liceu al
ei. Botezul liceului cu numele bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, se va întâmpla puţin
mai târziu, în 1892.
Eremia Grigorescu făcuse la „Vasile Alecsandri” doar şcoala primară, între 1870 şi 1874
şi apoi gimnaziul, între 1874 şi 1878. Trecerea şcolii la rangul de liceu se va face la doi ani
după absolvirea sa, aşa că viitorul erou de la Mărăşeşti şi de la Oituz va pleca la Iaşi pentru
a-şi continua studiile, va absolvi liceul acolo, va încerca un an la medicină, dar, până la urmă,
cariera militară va fi cea care îl va revendica definitiv şi cu întreaga ei glorie. Dar el n-avea
să uite niciodată că de aici a plecat, din nordul judeţului, că de la gimnaziul care va deveni
Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi a pornit el în lume, într-una în care va deveni general de
divizie, ministru al Apărării şi, mai presus de toate, cel ce la Oituz spusese celebrele cuvinte
„Pe aici nu se trece”, iar la Mărăşeşti le întărise şi mai mult cu „Nici pe aici nu se trece!”. Pe la
Liceul „Vasile Alecsandri” au trecut însă şi alte nume mari, precum: Ionel Fernic, Gheorghe
Ţiţeica, Gh. Bogdan Duică, Nicolae Longinescu, Iorgu Iordan, Petre Ştefănescu Goangă, Virgil
Madgearu şi multi alţii.
Virgil Madgearu se va implica şi el în destinul României în mod strălucit şi tragic în
acelaşi timp. Se născuse în oraş, ca fiu al unui negustor, la 27 decembrie 1887. A fost unul dintre
cei mai străluciţi absolvenţi (în 1907) ai Liceului „Vasile Alecsandri” din Galaţi, iar pretenţioşii
şi extrem de serioşii profesori de la Leipzig, unde a urmat, începând din toamna aceluiaşi an,
cursurile universitare şi şi-a dat cu brio doctoratul în ştiinţe economice, au fost pur şi simplu
surprinşi de cunoştinţele, inteligenţa, puterea de analiză ale unui tânăr venit de undeva de
niciunde, din estul Europei. Cariera universitară, intensa activitate politică şi publicistică (a fost
adept al doctrinei ţărăniste), deputat, legislatură după legislatură (cu excepţia perioadei 1931-
1932), de mai multe ori ministru, la industrie, la comerţ, la finanţe şi la agricultură, reprezentant
al României în forurile internaţionale cele mai înalte, toate acestea l-au propulsat pe gălăţeanul
Virgil Madgearu atât în cercurile cele mai înalte ale României, cât şi în suita de personalităţi
marcante ale Europei acelei vremi. Din păcate, ca şi prietenul său, Nicolae Iorga, avea să cadă
victimă a răzbunării politice, trupul său fără viaţă fiind descoperit la 28 noiembrie 1940 pe malul
Lacului Snagov. E de amintit că, printre multele sale lucrări de specialitate (a fost promotorul
industrializării României, combătând teoria, la modă atunci, aceea a dezvoltării eminamente
agrare) se află şi una care ar putea stârni interesul multora dintre economiştii şi politicienii
actuali. Numele acesteia este: „Capitalismul în răsăritul Europei”.
Aici, la Galaţi, capitalismul se afla pe atunci în plină înflorire. Industria, comerţul,
transporturile se dezvoltaseră aproape din nimic, încă înainte de Primul Război Mondial,
făcând din Galaţi, într-un timp relativ scurt, unul dintre cele mai importante centre urbane ale
Principatelor Unite şi apoi ale Regatului. Odată cu creşterea oraşului, au explodat şi tranzacţiile
comerciale, terenurile, mai ales cele situate în zona centrală, devenind pe zi ce trecea, tot mai
valoroase. Pe la 1880 trăia la Galaţi şi o mare proprietăreasă purtând un nume destul de curios,
pitoresc în orice caz. Destinul a făcut ca ea să joace un anumit rol în istoria de început a liceului
„Vasile Alecsandri”. Este vorba despre cetăţeanca Elpinica Hristudor Alexandri, care deţinea,
printre altele, şi un teren extins care se întindea între strada Nicolae Bălcescu de astăzi şi
Farmacia Ţinc, pe axa est-vest şi de la fosta Policlinică cu plată şi până spre Direcţia de Statistică,

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 13

pe axa sud-nord. Venit de multe ori cu treburi prin Galaţi, Spiru Haret pusese deja ochii lui de
reformator peste această „ogradă” şi, în momentul în care s-a pus problema şi, mai mult decât
atât, s-au obţinut toate aprobările pentru construcţia unui sediu nou al proaspătului liceu, el a
fost acela care i-a sugerat primarului oraşului că un bun loc pentru amplasament ar fi tocmai
acela remarcat de el, adică exact proprietatea Elpinicăi Hristudor Alexandri, care, prin vânzarea
terenului, avea să intre în istorie, atât cu primele sale prenume şi nume, desigur de origine
greacă, dar şi cu ultimul, Alexandri, care, curioasă coincidenţă, s-a suprapus chiar cu acela
(doar cu diferenţa scrierii lui x) al bardului de la Mirceşti...
Construirea a durat puţin, între 1888 şi 1890, iar la inaugurare, noul sediu va avea opt săli
de clasă, patru la parter şi patru la etaj, câteva dependinţe importante, dar şi două săli speciale
pentru biblioteca lui Vasile Alexandrescu Urechia, care, desigur, nu putea trece cu vederea un
astfel de „amănunt”, atunci când a văzut proiectele... Mai sunt de reţinut şi alte două „amănunte”
importante, ce pledează, încă o dată, pentru o anumită coerenţă şi predestinare a istoriei, primul
pentru că edilul ce cumpărase terenul pentru construcţia clădirii Liceului „Vasile Alecsandri” a
fost chiar harnicul C. Ressu, tatăl celebrului nostru pictor Camil Ressu, şi al doilea pentru că, la
numai trei ani de la inaugurare, la 30 septembrie 1893, noul sediu al deja celebrului liceu de la
Galaţi a fost vizitat, cu tot fastul, de însuşi regele Carol I...
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, liceul, ca şi oraşul, va avea imens de
suferit. Galaţiul se nimerise la interferenţa fluxurilor de refugiere, cu mulţi pribegi şi răniţi în
trecere şi staţionare, întreaga Românie se retrăgea spre Iaşi, până şi Virgil Madgearu, absolventul
de la „Vasile Alecsandri”, va părăsi Bucureştiul, pentru a activa în capitala Moldovei, unde se va
împrieteni cu mulţi oameni de valoare, precum Dimitrie Gusti şi Vasile Pârvan, printre alţii. În
alt plan al istoriei însă, cu cât se apropia sfârşitul războiului, comandantul Eremia Grigorescu,
fostul elev al gimnaziului gălăţean, îşi pregătea în taină strategiile sale invincibile... Şcoala în
care învăţaseră ei la Galaţi avea să scape nevătămată în urma bombardamentelor care au distrus
multe clădiri din zona centrală, dar liceul se va închide şi se va transforma în spital militar,
profesorii vor fi mobilizaţi, iar elevii se vor răspândi pe la casele lor în întreg judeţul.
Înainte însă de marea conflagraţie, Liceul „Vasile Alecsandri” va mai trece prin câteva
momente remarcabile şi definitorii pentru viitorul său, dar mai ales pentru modul special de
implicare în viaţa spirituală a cetăţii şi a ţării. Mai întâi s-a întâmplat ca, în toamna anului 1890,
profesorul şi academicianul, marele cărturar, Vasile Alexandrescu Urechia, cel ce contribuise
fundamental la înfiinţarea şcolii, să cedeze acesteia pentru totdeauna, în folosinţa elevilor şi a
cetăţenilor urbei, propria sa bibliotecă. Apoi, în 1913 s-a întâmplat un lucru care avea nu numai
să încununeze o evoluţie mereu în creştere şi plină de acumulări şi împliniri, dar să şi deschidă
noi funcţii şi perspective unei unităţi şcolare care şi aşa îşi depăşise deja şi în multe privinţe
sarcina educativă primordială. Prin strădania profesorilor H. Sanielevici, Nicolae Abramovici,
I. Tohăneanu şi a altor intelectuali locali, la 1913, s-a înfiinţat Universitatea Populară a oraşului
Galaţi, instituţie ştiinţifică, culturală şi artistică creată în scopuri popularizatoare, care va
funcţiona în incinta liceului. Prin ea, veneau să conferenţieze la Galaţi personalităţi culturale
din întreaga ţară, ceea ce va înscrie Galaţiul în circuitul cultural major, profesorii şi elevii dotaţi
de aici având un rol important în ridicarea prestigiului urbei de la Dunăre. Prin Universitatea
Populară de la Liceul „Vasile Alecsandri”, Galaţiul a cunoscut atunci cea mai remarcabilă
afirmare spirituală a sa la nivel naţional, iar liceul, prin chiar această dimensiune a comunicării
directe cu cele mai marcante personalităţi ale momentului, a devenit o „Alma Mater”, o mamă
nutritoare de adevăr, de frumuseţe şi de aspiraţii spre cele mai nobile idealuri. Nicicând, înainte

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
14 biblioteconomie şi ştiinţa informării

de primul Război Mondial, Galaţiul nu s-a situat mai sus din acest punct de vedere ca în acei
câţiva ani de intensă comunicare interculturală locală şi naţională. Şi, în toată această perioadă,
cărţile lui Vasile Alexandrescu Urechia se înmulţeau zi de zi, se acopereau ceas de ceas de acea
nouă valoare pe care o aduceau timpul şi răsfoirea lor, învăţătura şi dorinţa de mai bine. Sorocul
transformării sale în marea bibliotecă a oraşului şi a judeţului, în ceea ce se cheamă astăzi
Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia” din Galaţi se apropia.
Ceea ce a urmat după vindecarea rănilor războiului, ceea ce s-a întâmplat la Galaţi prin anii
1921-1924 avea să continue această operă de profundă afirmare spirituală, pornită, e adevărat şi
cu sprijinul intelectualilor şi al oficialităţilor din oraş, dinspre Liceul „Vasile Alecsandri”, dinspre
această şcoală care, deşi se remarcase ca una dintre cele mai importante din ţară, nu-şi dovedise
încă toate valenţele. Stau mărturie primele cenacluri şi cercuri literare, apariţia mai multor
reviste de cultură, artă şi literatură, toate acestea conturând o largă deschidere spre mişcarea
modernistă, în mare vogă pe atunci. În toată această perioadă, până spre cel de-Al Doilea
Război Mondial, liceul va creşte continuu, şi în dotări şi în performanţe, clădirea se va extinde
prin construirea unor noi utilităţi, printre care şi un internat pentru copiii proveniţi din mediul
rural, dat în folosinţă în 1925, prin strădania directorului Ioan Tohăneanu. Se va adăuga o nouă
aripă a clădirii, o sală de sport, amfiteatrul, cunoscutul amfiteatru de la „Vasile Alecsandri”,
precum şi o bază sportivă exterioară de unde nu a lipsit (nici) poligonul de tir.
Se va repeta însă istoria unei recesiuni din afară determinate de cea de-a doua conflagraţie
mondială, când, ca şi în timpul primei, clădirea liceului va deveni spital militar, iar profesorii şi
elevii, unii în război, alţii trimişi acasă, vor lipsi ani la rând la apelul zilnic de pe strada „Nicolae
Bălcescu”. Istoria postbelică a liceului n-a făcut decât să continue o tradiţie care nu va mai avea
nevoie decât de o continuă adaptare din mers la cerinţele noii epoci pentru a fi ceea ce a fost
întotdeuna şi ceea ce va fi mereu, adică o şcoală de elită, recunoscută ca atare la nivel naţional
şi internaţional. Sigur că şi liceul, ca întregul sistem şcolar românesc, va suferi şi transformări
artificiale, dictate de comandamentele vremii, va fi o perioadă, imediat după război, Liceu
Teoretic cu 11 clase, apoi, sub influenţa stalinistă, Şcoală Medie Teoretică Mixtă de 10 şi 11
clase, pentru ca apoi, după 1965, să redevină ceea ce a fost la începuturi, adică Liceul Teoretic
„Vasile Alecsandri”.
Deschiderea formidabilă spre Europa şi spre lume, triumful cel mai recent şi mai
edificator al liceului va începe odată cu transformările de după 1990, perioadă în care a devenit
şcoală afiliată la UNESCO. Noul botez de pe străvechiul frontispiciu va fi Colegiul Naţional
„Vasile Alecsandri”, denumire care răspunde cel mai bine adevăratei naturi a acestei şcoli de
mare performanţă şi de mare impact asupra vieţii ştiinţifice, culturale şi spirituale a zonei şi a
ţării. Dacă la începutul veacului al XX-lea un Virgil Madgearu impresiona profesorii universitari
de la Leipzig, serii întregi de absolvenţi ale acestor noi generaţii de „leveaişti”, după ce au câştigat
mai toate olimpiadele internaţionale în/la toate materiile posibile, nu numai că reuşesc cu brio la
marile universităţi ale lumii, dar sunt aproape „vânaţi” de acestea, ştiindu-se nivelul excepţional
al pregătirii lor, dar şi puterea de învăţare şi de adaptare la cele mai exigente condiţii, departe de
casă, de părinţi şi de cetăţenii acestui mare oraş, dar mereu cu gândul la ei, chiar dacă unii dintre
ei, prea valoroşi ca să fie lăsaţi să plece acasă, nu se mai întorc aşa curând aici, la bătaia domoală
a Dunării în orologiul nevăzut al timpului...
Spuneam că s-a întâmplat ca firul destinului meu să treacă cu decenii în urmă prin
sălile solemne, încărcate de vocile atâtor generaţii de elevi şi profesori, ale Liceului „Vasile
Alecsandri” şi că, ori de câte ori trec, fie în maşină, fie per pédes, prin faţa vechii clădiri, emoţiile

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 15

mă năpădesc. Adesea mă opresc pentru a mai privi încă o dată chipul ferm al statuii lui Ion
Cetăţianu, primul director al şcolii, încadrat, într-o solemnitate tăcută şi de nimeni tulburată,
la dreapta de bustul poetului Vasile Alecsandri, patronul dintru început al şcolii şi, la stânga,
de cel al marelui Vasile Alexandrescu Urechia, ucenicul întru scris şi credinţă al primului ctitor
al atâtor aşezăminte culturale româneşti fundamentale. Şi dacă Urechia îşi donase biblioteca,
la 1890, liceului, făcând din aceasta cea mai dotată întru cărţi unitate şcolară din întreaga ţară,
timpul a lucrat în taină şi cu temei pentru ca să se împlinească şi visul marelui cărturar de a se
naşte din acea comoară donată de el din tot sufletul un statornic nucleu de iluminare culturală
pentru întreg oraşul şi pentru întreaga zonă a Dunării de Jos. Proiectase, alături de oficialităţi,
şi un palat pentru acea „Bibliotecă din Alexandria” a sa, şi clădirea chiar se va înălţa, triumfală,
majestuoasă, impunătoare şi, peste toate acestea, incredibil de funcţională, numai că acelaşi
timp care lucrase în favoarea sa va decide ca acolo, în acea clădire minunată din centrul oraşului
să funcţioneze, ca şi acum, Teatrul Dramatic „Fani Tardini”. Biblioteca lui, crescută de la an la
an, de la zi la zi, precum Făt Frumos din poveste, va deveni cu adevărat una dintre cele mai
mari şi mai importante din ţară, purtându-i în veci numele, într-o altă clădire, şi ea mustind
de istorie, palat în adevăratul sens la cuvântului, cel care fusese cândva sediul celebrei Comisii
Europene a Dunării.
Se întâmplă acum ca mari autorităţi culturale din România şi de dincolo de Prut – un
Eugen Simion, un Nicolae Breban, un Alex. Ştefănescu, un Adrian Dinu Rachieru, un Casian
Maria Spiridon, un Theodor Codreanu, un Vasile Tărâţeanu, un Nicolae Dabija, un Mihai
Cimpoi, un Valeriu Matei mulţi dintre aceştia academicieni – să afirme că la Galaţi, pe lângă
Biblioteca Judeţeană V. Urechia”, sub genericul „Axis Libri”, se desfăşoară o puternică mişcare
de afirmare, de emancipare şi de consacrare spirituală, literară, în primul rând, cum niciunde
în alte zone din ţară nu se mai întâmplă. Dacă aşa stau lucrurile, numai posteritatea va putea
decide. În ceea ce mă priveşte, este posibil ca „întâlnirile” mele cu Vasile Alexandrescu Urechia,
mai întâi ca absolvent al liceului la naşterea căruia îşi adusese contribuţia şi căruia îi donase
toate cărţile sale şi, mai apoi, ca director al bibliotecii care s-a născut din acea istorică donaţie şi
care-i poartă numele, să fie consecinţele unei pure întâmplări. Dar nu poate fi, în niciun caz, o
simplă întâmplare adevărul că, şi în aceste timpuri, şi cu aceste noi generaţii, spiritele vii ale lui
Vasile Alecsandri, Spiru Haret, Vasile Alexandrescu Urechia, şi mai ales al celui care ne-a dăruit
şi biblioteca, şi numele, şi prestigiul, veghează nevăzute asupra destinului unui oraş care a ştiut
întotdeauna să răsară frumos din propria cenuşă, într-o veşnică renaştere, şi fizică şi spirituală,
în egală măsură.

Bibliografie:
1. Gheorghe Platon – Românii în veacul construcţiei naţionale, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2005.
2. Pericle Martinescu – Costache Negri, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965.
3. Paul Păltănea – Viaţa lui Costache Negri, ediţia a II-a, Ed. CCDJ, Galaţi, 2006.
4. Paul Păltănea – Istoria oraşului Galaţi, I-II, Ed. Porto-Franco, 1994.
5. Zanfir Ilie – Dunărea, poveste şi adevăr, Ed. Ideea Europeană, 2013.
6. Zanfir Ilie – Galaţiul în spaţiul cultural naţional, Ed. Convorbiri literare, Iaşi, 2013.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
16 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Locul și rolul
bibliotecii universitare
în cadrul comunității
academice gălățene
conf.dr.ing I on Vonci lă, Fl ori ca cri stea, bibliotecar,
Anca-L aura Gri gorov, bibliotecar ,
U n iversi tatea „ Dunărea de Jos” di n Gal aţi

1. Introducere
Omenirea regretă, încă, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, un colos al culturii antice.
Oamenii admiră Biblioteca Congresului american, considerată - prin numărul de volume - un
colos al lumii actuale. Se pune, desigur, întrebarea: de ce este necesară biblioteca pentru omul
modern? Răspunsul nu este deloc simplu și este, paradoxal, greu de formulat, deoarece:
- într-o viziune simplistă, o bibliotecă, este, practic, un depozit de cărți;
- informațiile conținute în cărți, în mare parte, pot fi accesate prin intermediul
Internetului;
- dinamica lumii actuale nu mai permite aplecarea, cu mare atenție, asupra conținutului
unei lucrări tipărite;
- societatea modernă pune mai puțin accentul pe cunoașterea propriu-zisă (individ
gen “personalitate enciclopedică”) și mai mult pe capacitatea individului de a oferi soluții
rapide la multitudinea de probleme noi care apar. Această capacitate a individului trebuie să
crească nu neapărat ca urmare a unui studiu îndelungat și aprofundat, ci utilizând principiul
unei căutări continue bazate pe „eroare și succces”;
- indivizii nu se mai află, propriu-zis, într-o luptă pentru găsirea/atingerea înțelepciunii,
ci într-o luptă continuă pentru supraviețuire.
În aceste condiții, biblioteca trebuie să-și redefinească rolul său, să răspundă noilor
cerințe reclamate de omul modern.
Una din paradigmele lumii actuale este legată de transformarea individului din simplu
observator al Universului în cel de coparticipant la evoluția acestuia. Conform acestui nou
model, omul nu mai este, doar, o simplă picătură de apă în vastul ocean al cosmosului ci este,
de fapt, picătura integratoare a întregului cosmos.
Omul modern trebuie să-și înțeleagă rolul său adevărat, iar biblioteca modernă trebuie
să devină scara prin urcarea căreia individul să conștientizeze scopul existenței sale.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 17

În acest context, biblioteca - în general – și biblioteca universitară – în particular –
trebuie să contribuie la dezvoltarea conștiinței/conștienței de sine a indivizilor.
Orice început este dificil, dar orice drum trebuie să înceapă cu un prim pas... Și așa stau
lucrurile și în ceea ce privește biblioteca universitară gălățeană.

2. Organizarea Bibliotecii Universității „Dunărea de Jos” din Galați în contextul
noii paradigme
Comunitatea academică gălățeană este caracterizată de o mare varietate a grupurilor
ce o compun: există grupuri de literați și lingviști, grupuri de economiști și finanțiști, grupuri
de ingineri (la rândul lor, formând o minicomunitate complexă și diversificată), grupuri de
artiști, grupuri ce reunesc multitudinea de specialiști din medicină etc.
Iar biblioteca este una singură...
Cum ar putea răspunde biblioteca, în aceste condiții, multitudinii de cerințe ridicate
de grupurile comunității academice? Numai printr-o organizare structurală nouă, o
compartimentare care să răspundă, cu brio, cerinței „unitate în diversitate”.
Structurile noi, din cadrul bibliotecii, emblematice pentru argumentarea demersului,
sunt prezentate în cele ce urmează.

2.1. Compartimentele structurale noi ale Bibliotecii Universității „Dunărea de Jos”
din Galați
Desigur, biblioteca universitară gălățeană are o structură fundamentală ce răspunde, în
primul rând, organizării tradiționale a unei biblioteci. Deschiderea de drum, menționată în
Introducere, a fost reclamată, tocmai, de pătrunderea României în Uniunea Europeană. Primul
pas, în contextul noii paradigme, l-a reprezentat constituirea Centrului de Documentare
Europeană (CDE).
Semnarea acordului de parteneriat între Comisia Europeană şi Universitatea
,,Dunărea de Jos” din Galaţi în anul 2012 a redat comunităţii academice un punct
important de informare şi colaborare pentru aceasta. Centrul de Documentare Europeană
funcţionează sub egida Facultăţii de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice, avându-l ca
Director general pe Prof. univ. dr. Florin Tudor. CDE este parte din reţeaua de informare
constituită de către Comisia Europeană.
Principalul său obiectiv este acela de a răspunde nevoilor de informare ale studenţilor,
cadrelor didactice şi cercetătorilor, dar şi de a
sprijini mediul academic în predarea şi cercetarea
procesului de integrare europeană.
Misiunea Centrului de Documentare este
bine conturată, fiind structurată pe următoarele
coordonate:
- furnizarea informaţiilor cât mai complexe cu
privire la legislaţia, politicile şi dezbaterile europene;
- promovarea şi furnizarea datelor despre
instituţiile UE, despre domeniile de activitate ale
Uniunii Europene;

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
18 biblioteconomie şi ştiinţa informării

- îndrumarea utilizatorilor pentru regăsirea oricărui tip de informaţii pe această
tematică;
- transmiterea către Comisia Europeană a sugestiilor opiniei publice referitoare la UE
şi la problemele semnalate în demersul integrării active în Uniune.
Deşi portretul utilizatorului său nu este încadrat în tiparul utilizatorului obişnuit al
unei biblioteci, CDE îşi propune prin multitudinea de obiective stabilite încă de la început
să onoreze toate solicitările venite dintr-o gamă foarte variată de domenii. Scopul principal
este acela de a deveni un pilon important în procesul de învăţământ alături de partenerii săi.
În ceea ce priveşte activitatea din CDE o putem structura pe două axe:
- organizarea evenimentelor, manifestărilor ştiinţifice, dar şi a dezbaterilor pe teme
alese şi stabilite de conducerea CDE, pe de-o parte, iar, pe o altă parte, putem să ne referim la
activitatea de bibliotecă, CDE constituind alături de Biblioteca Universităţii ,,Dunărea de Jos”
din Galaţi o parte a întregului nucleu de diseminare, informare şi acces la cultură.”1
Colecţiile de documente ale centrului, organizate în două tipuri, format tipărit şi format
electronic constituie, de fapt, obiectul cu ajutorul căruia entitatea îşi poate duce la bun sfârşit
misiunea. Documentele în format tipărit sunt organizate după The Commission Libraries
Union Catalogue cunoscut sub denumirea de ECLAS (pentru detalii: http://bit.ly/1s4xaPM).
După cum am amintit, CDE deţine şi o impresionată colecţie de documente în format
electronic. Deşi structura de bază a minibibliotecii digitale o reprezintă acelaşi sistem
de indexare, de-a lungul timpului au apărut clase şi subclase (neregăsibile în ECLAS) de
documente pliate pe nevoile de cercetare ale utilizatorului.
Pentru promovarea activităţii Uniunii Europene, Centrul de Documentare:
- organizează diferite acţiuni de informare sub directa supraveghere a Uniunii Europene;
- distribuie publicaţii gratuite transmise de diferite instituţii europene;
- oferă sprijinul documentar pentru organizarea de diferite seminarii, mese rotunde,
alte activităţi organizate de Universitate;
- impulsionează formarea activă şi dezbaterea pe teme comunitare prin intermediul
reţelelor sociale;
- participă în campanii de promovare şi sensibilizare a instituţiilor Uniunii Europene.
O altă reușită, nu numai a bibliotecii universitare – în dorința de a se răspunde noilor
cerințe, reclamate de utilizatorii moderni – ci, practic, a întregii comunități academice, este
reprezentată de înființarea Bibliotecii Facultății de Științe Juridice Sociale și Politice.
Biblioteca face parte din rețeaua celor 5 biblioteci filiale specializate ale bibliotecii
universității, care funcționează pe lângă facultățile Universității „Dunărea de Jos” din Galați:
Filiala de Ştiinţe Economice şi Umaniste (SEU), Filiala Facultăţii de Medicină şi Farmacie
(BMF) –înființată în anul 2005, Filiala Facultăţii de Inginerie din Brăila (Br), Filiala Facultăţii
de Litere, deschisă recent, la începutul anului 2014, şi, începând din noiembrie 2014
FilialaFacultății de Științe Juridice, Sociale și Politice.
Biblioteca Facultății de Științe Juridice, Sociale și Politice asigură baza documentară
şi de informaţii necesare procesului de învăţământ; realizează valorificarea şi comunicarea

1. Grigorov Anca-Laura, Centrul de Documentare Europeană punct principal de documentare,
informare şi colaborare în activitatea academică, apărut în Anuarul Ştiinţific al Bibliotecii V. A.
Urechia, nr.1/2014

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 19

documentelor; facilitează accesul rapid la diverse categorii de publicații atât din colecţiile proprii,
cât şi din cele externe; oferă un sistem complex de servicii pentru toate categoriile de utilizatori.
Cu o suprafață de 106,6 mp biblioteca pune la dispoziția utilizatorilor săi:
- o sală de lectură cu o capacitate de 31 locuri;
- 6 calculatoare;
- colecția de cărți și periodice cu acces liber la raft;
- un centru de împrumut publicații la domiciliu (cu acces liber la raft) și împrumut
interbibliotecar;
- un videoproiector și un ecran de proiecție.
Biblioteca este situată în incinta Facultății de Științe Juridice, Sociale și Politice, strada
Domnească nr. 111, sala AE 103.
Utilizatorii acestei filiale, care beneficiază de colecțiile și serviciile sale, sunt: cadre
didactice; studenți; doctoranzi și o categorie de utilizatori externi.
Dintre serviciile oferite acestor utulizatori putem menționa:
- împrumutul publicațiilor la domiciliu;
- consultul publicațiilor la sala de lectură;
- acces la baze de date de publicații științifice, abonate, și resurse electronice, în acces
deschis, pe internet;
- copiere sau scanare de documente;
- împrumut interbibliotecar.
Biblioteca oferă utilizatorilor cărți și reviste din domeniile drept, științe administrative
și economie.
Colecțiile bibliotecii Facultății de Științe Juridice, Sociale și Politice s-au constituit prin
transfer de publicații de la alte filiale și prin achiziții noi de documente diverse.
Publicaţii transferate de la Biblioteca Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor:
- carte de drept – 4777 volume;
- carte de administraţie publică - 569 volume;
- carte de economie – 101 volume;
- reviste - 1948 volume.
Publicaţii transferate de la Centrul de
Documentare Europeană:
- carte de drept – 195 volume;
- reviste – 4 volume.
Publicații achiziționate recent:
- 2014 – 20 titluri cărți, 4 titluri reviste; Frecvența cititorilor Bibliotecii Facultății
- 2015 – 81 titluri cărți, 13 titluri reviste. de Științe Juridice Sociale și Politice, în
primele 8 luni ale anului 2015
La ora actuală, noua structură are în patrimoniul
său un total de 5743 volume carți și 1969 volume reviste, din care:
carte de drept – 5073 volume;
carte de administrație publică – 569 volume;
carte de economie – 101 volume.
Interesul pentru biblioteca nou înființată este reflectat de frecvența cititorilor, respectiv,
a cărților și revistelor solicitate în anul 2015 (informații sintetizate în graficele următoare).

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
20 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Cărți și reviste consultate în cadrul Bibliotecii Facultății de Științe Juridice Sociale și Politice, în
primele 8 luni ale anului 2015
Orice început este dificil, după cum spuneam, dar un drum odată deschis permite
lărgirea orizontului, permite dezvoltarea de noi idei, găsirea de noi căi și crearea unei noi lumi.

3. Dezvoltarea unui depozit digital instituțional în cadrul Bibliotecii Universității
„Dunărea de Jos” din Galați
Deschiderile oferite de Era Informațională indivizilor, grupurilor și, apoi, întregii
societăți, n-au rămas fără răspuns nici la nivelul bibliotecii universitare gălățene. Astfel, în
ultimii 5 ani, având la bază un proiect de cercetare, s-a realizat infrastructura ce a permis
demararea și dezvoltarea în cadrul bibliotecii a unui depozit digital instituțional: Depozitul
digital ARTHRA. S-a creat, astfel, o nouă lume, reclamată și atât de necesară, la ora actuală,
întregii comunități academice.
Iată câteva particularități ale depozitului digital al Universității, aflat în continuă
dezvoltare:
- Depozitul digital ARTHRA al Universității „Dunărea de Jos” din Galați folosește
softul open source DSpace, creat de Massachusetts Institute of Technology (MIT);
- Depozitul digital este organizat în comunități (reprezentând facultățile, biblioteca,
școala doctorală și revista științifică a UDJG), sub-comunități (specializări ale facultăților,
categorii de documente, domenii de cercetare) și colecții (categorii de documente);
- Comunitățile (facultățile din UDJG) împreună cu Biblioteca decid ce tipuri de
documente sunt incluse în ARTHRA. În principal, acestea se referă la producția științifică a
Universității „Dunărea de Jos” din Galați: articole științifice publicate în revista universității
(analele universității); rezumate ale tezelor de doctorat și tezele de doctorat susținute la
universitate; cursuri ale cadrelor didactice; lucrări ale conferințelor organizate de către
universitate: rapoarte de cercetare; prezentări în cadrul conferințelor sau sesiunilor științifice,
întâlnirilor profesionale; materiale de învățare (tutoriale, ghiduri); bibliografii; seturi de date
și alte tipuri de documente care au legătură cu procesul de educație și cercetare.
În depozitul digital ARTHRA pot fi incluse documente în orice format. Cele mai
populare formate sunt: .doc, .xls, .ppt, .pdf.
Pentru lucrările nepublicate, Creative Commons permite autorilor să asocieze licențe
alternative conform cărora își pot rezerva unele drepturi, atribuite automat prin legea de
copyright.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 21

Cea mai permisivă licență este licența Atribuire. Prin intermediul acesteia, lucrarea ta
poate fi distribuită oriunde sau poate fi modificată de oricine, potrivit nevoilor fiecăruia, atât
timp cât îți este recunoscută contribuția.
Există șase tipuri de licențe Creative Commons , acestea specificând care sunt
permisiunile de utilizare a lucrării:
- utilizarea lucrării tale in scop comercial;
- modificarea lucrării tale;
- crearea de opere derivate pe baza lucrării tale.
Autorul alege, la depunerea unei lucrări în depozitul digital ARTHRA, dacă va permite
accesul deschis la conținutul integral sau parțial al acesteia, deoarece poate apărea una din
situațiile menționate mai jos:
- editura impune o perioadă de embargo înainte de accesul gratuit la conținutul unei
lucrări;
- editura nu permite accesul deschis;
- autorul a contactat editura și așteaptă consimțământul acesteia pentru a pune la
dispoziția utilizatorilor conținutul documentului, în regim gratuit.
După cum se observă, crearea unei noi lumi reclamă legități noi. Iar multitudinea de
schimbări ale mediului informațional pun bibliotecarii și beneficiarii de informații în fața a
noi și noi provocări.

4. Concluzii
Lumea modernă este într-o continuă căutare... Și într-o remodelare continuă. Membrii
comunității academice gălățene, ca indivizi ai acestei lumi, se află și ei într-o redefinire a
potențialităților creatoare, într-o restructurare a drumului lor existențial. Iar biblioteca le este
aproape, le anticipează dorințele, le remodelează, în mod creator, așteptările.
Și se redefinește pe sine ca entitate structurală a societății moderne.

Bibliografie:
CRISTEA, Florica; CRĂCIUN, Ana-Maria. Crearea unui depozit de documente
digitale instituţional la Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați. Partea 2: structură, acces
la colecții, regăsirea informației. In: În Axis Libri : revistă culturală, an VII, nr. 23, iunie 2014,
nr. 22, p. 11-12
GRIGOROV, Anca-Laura. Centrul de Documentare Europeană punct principal
de documentare, informare şi colaborare în activitatea academică. În Anuarul Ştiinţific al
Bibliotecii V. A. Urechia, nr. 1, 2014
URSACHI, Lenuța. Impactul depozitului digital instituțional și a bibliotecii digitale
asupra activității bibliotecarului de referințe. În Revista Română de Biblioteconomie și Știința
Informării, nr. 1, 2015, p. 52-58
VONCILĂ, Mioara; BURICEA, Cecilia. Crearea unui depozit de documente digitale
instituţional la Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați. Partea 1. Considerații generale. In:
În Axis Libri : revistă culturală, an VII, nr. 22, martie 2014, nr. 22, p. 16-17
VONCILĂ, Mioara. Biblioteca Universității “Dunărea de Jos”. În: Axis Libri: revistă
culturală, an III, martie 2010, nr. 6, p. 25

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
22 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Identităţi de împrumut
adoptate de mai
mult de un individ
sau de un grup
Dori na Bălan, șef birou ,
bi bli oteca „V.A. Urechi A” Gal ați

Argument
Identitatea autorilor este adesea dificil sau chiar imposibil de determinat cu
certitudine, din punct de vedere biblioteconomic. În afara autorilor omonimi şi anonimi
găsim, în extrem de multe cazuri, unul sau mai multe pseudonime ale aceluiaşi proprietar
intelectual al conţinutului unei lucrări. Uneori, acelaşi pseudonim este utilizat de mai
mult de un creator, ceea ce îngreunează eliminarea omonimiei şi, mai mult, activitatea
de completare a notiţei de autoritate din cauza faptului că opera trebuie colocată corect
şi înlăturată atât omonimia, cât şi ambiguitatea. În unele cazuri, folosirea pseudonimului
este evidentă datorită formulării mai speciale, cum ar fi Lady Impéria, dar de cele mai
multe ori nu ştim dacă, sub semnătura ce indică dreptul de creator, este un nume real
sau un pseudonim neobişnuit, atât timp cât pe pagina de titlu figurează menţiunea de
responsabilitate sub forma prenume nume cum este cazul Ellery Queen.
Uneori, un editor inventează un nume de creator şi angajează scriitori pentru a
produce cărţi sub acest nume fictiv, astfel încât utilizatorii să asocieze un anumit nume
cu o anumită serie. Un astfel de exemplu este cel dat de The Stratemeyer Syndicate care a
produs multe serii de lungă durată sub o denumire corespunzătoare unui singur proprietar
intelectual. Grupul obişnuia să publice cărţi în serie, în perioada anilor ‘30-’40, folosind
numele unui creator fictiv, ce nu avea nicio legatură cu persoanele reale care scriau cărţile.
Unele dintre aceste serii au fost Misterele Nancy Drew, The Hardy Boys, Tom Swift şi The
Bobbsey Twins. Numele Carolyn Keene a apărut pe unele documente, semnat Nancy Drew,
dar o multitudine de creatori au scris sub titulatura acestei colecţii, fără a-şi declina
adevărata identitate.
Necesitatea tratării pseudonimelor colective, încadrate bilioteconomic la nume de
persoane, porneşte de la constatarea că literatura românească de specialitate nu abordează
această temă deosebit de dificilă. Poate acest lucru se datorează şi faptului că, la noi, controlul
de autoritate este o ramură a bibliologiei nou introdusă.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 23

Mai mult, în singurul dicţionar de specialitate românesc (1), este explicat doar
termenul de pseudonim. Pseudonimul colectiv nu se regăseşte ca terminologie, deşi există o
situaţie clasică în cazuistica biblioteconomică românească (Morogan-Salomie) care a ridicat
probleme, atât catalogatorilor, de-a lungul timpului, cât şi, mai nou, controlului de autoritate.
Chiar şi literatura internaţională de specialitate (2) introduce pseudonimele colective la
categorii speciale de pseudomine, fără a le acorda o dezbatere foarte amplă, deşi - din punct
de vedere al creării formei autorizate - implică o discuţie separată.
Un astfel de studiu se impunea pentru a rezolva dificultăţile ce apar în stabilirea formei
autorizate şi a variantelor de nume, în realizarea legăturilor dintre creaţiile scrise în nume propriu
şi cele sub pseudonim colectiv, precum şi modalitatea de completare a notiţei de autoritate.

Istoric
În decursul timpului, pseudonimele au fost întrebuinţate sub diverse pretexte, mai
mult sau mai puţin susţinute:
1. uneori acestea au constituit cazuri voluntare de schimbare a numelui pentru:
- evitarea omonimiei cu alţi creatori;
- inadvertenţa numelui cu posturile deţinute de creatori;
- impactul pronunţării numelui.
2. tăinuirea identităţii, urmărind anumite scopuri:
- discreţia asupra creatorului care îşi alege personaje reale. Un asemenea exemplu îl
constituie familia Brontë care s-a folosit de pseudonim pentru a nu se descoperi cine scrie
despre cartierele unde locuia aceasta, deoarece vecinii constituiau sursa de inspiraţie pentru
caracterele multor personaje din operele ei;
- prevenirea reacţiei negative a societăţii faţă de creatoarele femei, mai ales în perioada
secolelor XVIII-XIX, când ocupaţia de scriitor era considerată exclusiv masculină. Exemplu:
George Sand, despre care s-a crezut mult timp că este un bărbat, sub numele căruia se ascundea
- de fapt - scriitoarea Amandine-Aurore-Lucile Dupin Dudevant;
- exprimarea fără cenzură a opiniilor sub un nume fals (pseudonime paravan), pentru
a nu suporta consecinţe nedorite, mai ales în cazul lucrărilor cu teme de spionaj, crimă sau
erotism. Este cazul creatorului Alberto Moravia al cărui nume real era Alberto Pincherle;
- mascarea amplorii operei unor creatori prolifici care preferă să adopte un pseudonim
pentru a nu crea dubii cu privire la calitatea intelectuală a creaţiei. De exemplu, Stephen King
a mai scris şi sub numele de Richard Bachman;
- testarea publicului iubitor al unui anumit gen literar pentru a vedea dacă acelaşi
creator, sub nume diferite, este la fel de bine vândut, fără să conteze reputaţia lui. Este cazul
renumitului Romain Gary care, fiind un foarte apreciat scriitor, a început publicarea de cărţi
sub pseudonimul Émile Ajar.
3. tradiţiile sau cultura au dus, de-a lungul timpului, la apariţia unei serii de
pseudonime:
- în unele culturi, oamenii au succesiv mai multe porecle, care marchează o anumită
etapă de dezvoltare sau părţi importante ale vieţii: înscrierea la şcoală, pubertatea, majoratul
etc.;

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
24 biblioteconomie şi ştiinţa informării

- pentru monarhi este permis să-şi aleagă un nume regal sub care aceştia vor fi
cunoscuţi;
- în religie, odată cu trecerea la o anumită clasă sau treaptă, este impusă schimbarea
numelui;
- vrăjitoarele îşi schimbă numele, forţate de comunitatea din care fac parte, noul nume
reflectând personalitatea, interesele sau abilităţile pe care le deţin.

Terminologie şi clasificare
Pseudonimele colective nu pot fi tratate decât plecând de la definiţia şi clasificarea
cuvântului „pseudonim” ce intră în componenţa expresiei biblioteconomice de acest tip.
Pseudonimul este un nume creat sau adoptat sub care cineva îşi ascunde adevărata
identitate, folosit mai ales de autorii operelor literare, artistice etc. (3)
Etimologic (4), cuvântul provine din limba franceză şi este format prin compunere din
prefixul „pseudo” care înseamnă „fals” şi „nyme” care este echivalentul cuvântului „nume”,
deci, nume fals. (5)
În conformitate cu dicţionarul ODLIS - Online Dictionary for Library and Information
Science (Dicţionarul online de biblioteconomie şi ştiinţa informării), pseudonimele ar putea
fi împărţite în:
1. Pseudonime personale sau clasice - când pseudonimul este un nume fictiv, special
asumat de un creator pentru a-şi ascunde numele real sau identitatea. (6) Exemplul elocvent
în literatura americană este Mark Twain al cărui nume real era Samuel Langhorne Clemens.
Pseudonimele clasice pot fi, la rândul lor, subîmpărţite în:
- pseudonime masculine - sunt nume fictive, utilizate de scriitoarele de sex feminin care scriu
sub pseudonim masculin, o practică comună pentru literatura din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,
atunci când activitatea de scriitor a fost considerată o ocupaţie nepotrivită pentru o femeie care dorea
să-şi păstreze reputaţia… sau o modalitate de creştere a numărului de cititori (7);
Exemplu: George Eliot al cărei nume real a fost Mary Ann Evans Cross.
- pseudonime nume de scriitor (alonime) – adevăratul creator intelectual, semnează cu
pseudonimul, numele, sau o parte a numelui ori prenumelui unei persoane reale (8) care este,
de cele mai multe ori, un creator consacrat;
Exemplu: Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto), care s-a
inspirat în crearea numelui după consacratul creator Jan Neruda.
- pseudonime fictive - care nu au nicio legătură cu numele personal sau al altui individ;
Exemplu: Avi pentru Edward Irving Wortis.
- pseudonime reale care conţin o parte a numelui real al creatorului, legat sau nu de o
profesie, ocupaţie etc.;
Exemplu: Dr. Seuss pentru Theodor Seuss Geisel.
- pseudonime cuvânt sau frază care nu sunt nume sau prenume personale;
Exemplu: Spy pentru Sir Leslie Ward.
- pseudonime literare folosite la trecerea de la un gen de scriere la altul;
Exemplu: Ion Barbu (pseudonim) – literatură şi Dan Barbilian (numele real) –
matematică

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 25

2. Pseudonime colective (cunoscute în literatura străină de specialitate şi sub
denumirea de pseudonime comune sau nume colective) sunt cele folosite de doi sau mai
mulţi colaboratori într-o lucrare. (9) Ca echipă, pot include orice combinaţie de creatori: soţ şi
soţie, veri sau prieteni, mamă şi fiu etc. Exemple:
- Judith Gould (10) - cel mai vândut scriitor de romane de dragoste - nu este o femeie,
ci pseudonimul colectiv a doi bărbaţi, prieteni: Nicholas Peter Bienes şi Rhea Gallaher, lucru
neştiut nici de mari biblioteci naţionale cu vechi state de funcţii în controlul de autoritate
(11);
- Nicci French (12) - este de fapt pseudonimul colectiv a scriitoarei Nicci Gerrard şi al
lui Sean French, care au folosit în scrierile lor un amestec dintre prenume şi respectiv nume.
Acest cuplu este căsătorit, trăieşte în Anglia şi scrie thrillere psihologice. Cei doi soţi s-au
întâlnit atunci când lucrau ca jurnalişti, iar din 2003 publică aproape în fiecare an câte o carte;
- Ellery Queen (13) - nu a fost o persoană reală. Acesta este pseudonimul colectiv a doi
veri din New York, Nathan Daniel şi Lepofsky Manford, care au scris în colaborare romane
poliţiste şi au contribuit la realizarea popularului personaj principal al creaţiilor lor - Ellery
Queen. Nathan a scris, de asemenea, sub numele de Frederic Dannay şi Lepofsky sub numele
de Manfred Bennington Lee;
- Charles Todd (14) - este creatorul seriei despre misterul britanic al primului şi celui
de-al doilea război mondial. Sub acest nume fictiv se ascunde o echipă mamă-fiu: Charles şi
Caroline Todd, de această dată păstrându-se, pentru asumarea dreptului de creaţie, numele
fiului.
Personal, pornind de la raţiuni biblioteconomice, precum şi de la modul diferit de
tratare a fişierului de autoritate, aş împărţi pseudonimele colective în:
I. Pseudonime partajate:
- pseudonime veritabile (complet fictive) când proprietarul intelectual semnează
sub forma clasică de prenume nume, fără a folosi niciunul din numele creatorilor, iar opera
comună este scrisă sub această semnătură;
Exemplu: Ellery Queen - pseudonimul utilizat de către doi veri americani din Brooklyn,
New York - Daniel Nathan, numele real Frederic Dannay şi Manford (Emanuel) Lepofsky,
numele real fiind Manfred Bennington Lee - pentru a scrie literatură poliţistă.
- pseudonime aparente - când creatorii nu doresc să-şi ascundă adevărata identitate, ci
vor doar să scoată în evidenţă o anumită legătură de rudenie sau o afinitate;
Exemplu: Fraţii Wachowski, care semnau pe pagina de titlu atât cu pseudonimul
colectiv, cât şi cu numele reale al creatorilor: Andy Wachowski şi Larry Wachowski.

- pseudonime neveritabile când numele sub care îşi semnează opera comună este
format în unul din următoarele moduri:
- reunirea unor părţi ale numelor creatorilor;
Exemplu: Boileau-Narcejac (15) este pseudonimul colectiv format din numele real,
respectiv pseudonimul, sub care scriitorii francezi de romane poliţiste, Pierre Boileau şi
Thomas Narcejac, au colaborat începând cu anul 1958.
- regruparea unor părţi ale pseudonimelor/prenumelor individuale;

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
26 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Exemplu: Marie et Joseph (16) pseudonimul colectiv sub care Corinne Bouchard, care
scrie şi sub numele de Corinne Arbore (pseudonimul Marie), şi Pierre Mezinski (pseudonim
Joseph), au început să scrie literatură poliţistă pentru adulţi şi copii, deşi au scris şi individual,
sub propriile pseudonime.

II. Pseudonime nepartajate:
- pseudonime impuse – sunt numele de scenă, numele profesionale sau de ecran ale
unor formaţii, artişti sau oameni de televiziune care - prin natura profesiei - trebuie să-şi
aleagă un nume uşor de reţinut sau cu o anumită rezonanţă;
Exemplu: Holograf (17) este una din cele mai bune trupe rock din România,
întemeiată în 1978. De la înfiinţare, componenţa sa a variat, iar astăzi este alcătuită din:
Edi Petroşel – tobe, Tino Furtună – claviaturi, Dan Bittman – voce, Iulian Vrabete – bas
şi Romeo Dediu – chitară.
- pseudonime corporative – când un pseudonim colectiv poate reprezenta o editură
întreagă sau orice colaborare la o serie de lungă durată, în special în literatura pentru copii;
Exemplu: Watty Piper (18) - pseudonimul folosit de editorul din New York, Platt&Munk,
sub care au publicat mai mulţi creatori, fără a-şi dezvălui identitatea.

Standarde şi norme
1. Declaraţia de Principii Internaţionale de Catalogare, martie 2009 – este un instrument
extrem de util pentru stabilirea principiilor generale şi criteriilor de urmat în luarea deciziei
de stabilire a formei autorizate;
2. FRAD: Functional Requirements for Authority Data (Cerinţe Funcţionale pentru
Date de Autoritate);
3. FRBR: Functional Requirements for Bibliographic Records (Cerinţe Funcţionale
pentru Înregistrări Bibliografice);
4. ISAAR(CPF): International Standard Archival Authority Record for Corporate Bodies,
Persons and Families (Norme Internaţionale ale Notiţelor de Autoritate pentru Colectivităţi,
Persoane şi Familii);
5. AACR 2: Anglo-American Cataloguing Rules (Norme de Catalogare Anglo-
Americane);
6. Names of persons (Nume de persoane);
7. GARR: Guidelines for Authority and Reference Entries (Ghid pentru Înregistrări
Bibliografice şi de Autoritate);
8. FRAR: Functional Requirements for Authority Records (Cerinţe Funcţionale pentru
Înregistrări de Autoritate).

Metodologia de realizare a fişierului de autoritate pseudonime colective
Pseudonimele colective sunt prevăzute în FRAR ca făcând parte din categoria numelor
de persoane şi cuprind identităţile de împrumut atribuite sau adoptate de mai mult de un
individ sau de un grup. (19)
Ele sunt, de fapt, o categorie intermediară între pseudonime şi colectivităţi. Atât din
punct de vedere terminologic, cât şi din punctul de vedere al tratării lor biblioteconomice,

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 27

sunt noţiuni total diferite. Pseudonimele colective nu trebuie confundate cu colectivităţile,
deoarece acestea din urmă nu sunt pseudonime, nu-şi ascund componenţa, ci primesc
responsabilitatea lucrărilor realizate sub tutela lor. În acest din urmă caz se impune, acolo
unde este evident, şi acceptarea numelor individuale ca trimitere de tipul „vezi”. Trimiterea
va fi la o variantă de formă, nu la forma autorizată.
Exemplu: România. Biserica Ortodoxă. Patriarhia.
Daniel, patriarhul României
La alegerea formei autorizate a numelui, ca punct de acces într-o înregistrare
bibliografică, vor fi luate în considerare Principiile de Catalogare Internaţională care tratează
înregistrările de autoritate ale punctelor de acces sub formă de nume. Ca regulă generală,
atunci când o persoană, o familie sau o colectivitate foloseşte nume diferite sau variante de
forme ale numelui va fi ales un singur nume sau o singură formă a numelui, ca bază a punctului
de acces autorizat pentru fiecare identitate distinctă (20).
În corelaţie cu celelalte principii, norme şi reguli internaţionale de catalogare şi control
de autoritate existente la nivel mondial, una din marile biblioteci naţionale, care deţine
un apreciat serviciu de control de autoritate, a desprins o singură excepţie: numai în cazul
pseudonimelor, poate exista mai mult de o formă autorizată pentru aceeaşi persoană.(21) Este
evident că este vorba, atât de pseudonimele clasice, cât şi de cele colective.
Completarea fişierului de autoritate al pseudonimelor colective trebuie abordată în
strânsă legătură cu regulile impuse pe plan internaţional şi în conformitate cu categoria din
care fac parte, astfel:
I. Pseudonimele colective partajate:
- pseudonime colective veritabile - sunt considerate o singură identitate bibliografică
dacă au forma prenume nume şi dacă opera a fost publicată solidar. Dacă două sau mai
multe persoane colaborează şi utilizează un unic pseudonim se foloseşte pseudonimul ca
vedetă pentru lucrarea generată de colaborarea lor. Trebuie să se furnizeze trimiteri de la
numele lor la pseudonim. (22)
Exemplu:
Pe document Forma autorizată Variantă a numelui
Ellery Queen Queen, Ellery Dannay, Frederic
Lee, Manfred B.
În cazul în care, oricare membru al grupului, produce şi sub alt nume fictiv sau sub
numele propriu, iar numele este reprezentat în catalog, o trimitere ar trebui să fie, de asemenea,
făcută de la pseudonim la numele fictiv sau la numele real. (23)
Exemplu:
Pe document Forma autorizată Variantă a numelui
Frederic Dannay Dannay, Frederic Daniel, Nathan
Queen, Ellery

- pseudonime colective aparente – sunt pseudonimele colective care vizibil nu doresc
să ascundă persoanele care publică sub acest nume fals şi au intrarea autorizată la numele
individuale.(24) O trimitere de tipul „vezi” poate fi făcută la pseudonimul colectiv.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
28 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Exemplu:
Pe document Forma autorizată Variantă a numelui
Fraţii Grimm Grimm, Jacob Grimm, fraţii
Grimm, Wilhelm

- pseudonimele colective neveritabile - când pseudonimul colectiv al persoanelor
responsabile de conţinutul intelectual este redat sub forma reunită a numelor, prenumelor, ori
a altor pseudonime pe care le-au deţinut ca unici creatori, când folosesc bară oblică sau orice
semn grafic sau cuvânt de legătură (/, &, şi, împreună, cu etc.), forma autorizată a numelui va
fi numele şi prenumele fiecăruia. (25) O variantă a numelui se creează la pseudonimul colectiv
cu care semnează creaţia intelectuală.
Exemplu:
Pe document Forma autorizată Variantă a numelui
Belen & Tánago García, Belen Belen & Tánago
Tánago, Ricardo
Exemplu:
Pe document Forma autorizată Variantă a numelui
Morogan-Salomie Morogan, Elena-Maria Morogan-Salomie
Salomie, Virgil
Toate pseudonimele colective vor avea ca variantă de nume fie pseudonimul colectiv -
în cazul pseudonimelor neveritabile, fie forma numelui - în cazul pseudonimelor veritabile.
II. Pseudonime colective nepartajate (grupurile) sunt pseudonimele impuse
de anumite funcţii, exercitate în cadrul unei colectivităţi. Grupurile sunt entităţi
angajate într-un scop comun. Grupurile de artă, grupurile muzicale sunt tratate ca entităţi şi,
prin urmare, membrii săi pot veni şi din surse separate fără a-şi pierde statutul de grup, aşa cum
se întâmplă cu pseudonimele partajate (26).
Între pseudonimele colective partajate şi pseudonimele nepartajate (grupuri) este
uneori foarte greu de realizat o distincţie. Grupurile se deosebesc de pseudonimele colective
partajate doar prin natura creaţiei ce se realizează ca o activitate sub tutela unei organizaţii,
societăţi, instituţii. Ele se subîmpart în:
- pseudonime colective impuse - când acestea sunt cerute de natura profesiei sau
activităţii;
Exemplu:
Pe document Forma autorizată Variantă a numelui
Taxi Taxi Teodorescu, Dan
Bortun, Adrian
Coman, Mugurel
Neacşu, Cantemir
Neagu, Darius
Albu,Vichi
- pseudonime colective corporative - îşi desfăşoară activitatea pur şi simplu sub tutela
unei societăţi cu numele reunite, fără ca vreun creator să-şi decline identitatea, deci nu pot fi
tratate ca identităţi distincte;

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 29

Exemplu:
Pe document Forma autorizată Variantă a numelui
Faemino & Cansado Faemino & Cansado -
Pentru entităţile muzicale se stabileşte întotdeauna - ca formă autorizată - numele de
scenă, indiferent care este numele real. Numele real poate constitui o variantă de formă.

Concluzii
Introdus pentru a elimina redundanţa şi ambiguitatea existentă într-un catalog de
bibliotecă, controlul de autoritate se dovedeşte tot mai necesar în aceste condiţii, în care
cataloagele online ale bibliotecilor pot oferi utilizatorilor informaţii autorizate. Instalaţi în
faţa unui calculator, aceştia pot consulta cataloagele interne, dar şi informaţiile pertinente
care fac trimiteri la surse credibile şi avizate. Respectând în acest fel utilizatorul el va reveni,
ori de câte ori va fi necesar, fie să-şi realizeze o bibliografie sau o informare ştiinţifică, fie să-şi
actualizeze sau să-şi îmbunătăţească cunoştinţele.
Completarea notiţelor de autoritate pentru pseudonimele colective presupun
o informare meticuloasă şi profundă, necesitând o foarte bună stăpânire a noţiunilor
biblioteconomice ale controlului de autoritate pentru fişierele nume de persoane, dar şi a
definirii, clasificării şi modului de realizare a formei autorizate şi a variantelor de nume.
Neinformarea, nesiguranţa sau nestăpânirea terminologiei pot duce la o totală derută a
consumatorului de informaţie ştiinţifică şi nu numai a acestuia.
Din punct de vedere profesional şi în conformitate cu obiectivele IFLA (27), care
intenţionează realizarea unui model de catalog colectiv viabil, disponibil pe internet, capabil să
partajeze informaţiile tuturor bibliotecilor de pe mapamond, realizând o memorie vizibilă online
a lumii - bazată pe colocarea pe baza înregistrărilor de autoritate - bibliotecile ar trebui să pună un
accent cât mai mare pe acest tip de serviciu de bibliotecă. Este adevărat că el presupune o cercetare
destul de anevoiasă şi o pregătire de specialitate continuă deoarece, aşa cum spunea LeBoeuf:
controlul de autoritate este cu siguranţă punctul nostru forte, iar noi nu ar trebui să abandonăm
aceasta nici pentru scurt timp, indiferent cât de „scump” ar părea acest serviciu… Aceasta este o
condiţie „sine qua non” pentru atingerea obiectivului de navigare într-o bibliotecă (28).

NOTE
(1) REGNEALĂ, M. Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Ed. a II-a rev.
şi adăug. Vol. II. Bucureşti: FABR, 2001, p. 145.
(2) REITZ, Joan M. ODLIS - Online Dictionary for Library and Information Science. Disponibil
la: http://lu.com/odlis/about.cfm. Data: [2010/07/29].
(3) DEX. Ed. a II-a. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, p. 866.
(4) O anumită parte a etimologilor susţin că originea cuvântului provine din grecescul
ψευδώνυμον (pseudṓnymon), care are aceeaşi semnificaţie ca şi în limba franceză - „nume fals”,
dar provine din compunerea cuvintelor ψεῦδος (pseûdos) - „minciună, falsitate» şi ὄνομα (ónoma)
- „nume» (LIDDELL, Henry George, Scott, Robert. A Greek-English Lexicon. Disponibil la: http://
www.perseus.tufts.edu. Data: [2010/07/27].
(5) WAPEDIA. Disponibil la: http://wapedia.mobi/en. Data: [2010/07/27].
(6) REITZ, Joan M. ODLIS - Online Dictionary for Library and Information Science. Disponibil
la: http://lu.com/odlis/about.cfm. Data: [2010/07/29].

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
30 biblioteconomie şi ştiinţa informării

(7) Idem. Op. cit. Disponibil la: http://lu.com/odlis/about.cfm. Data: [2010/07/29].
(8) Idem. Op. cit. Disponibil la: http://lu.com/odlis/about.cfm. Data: [2010/07/29].
(9) ANSWERS.com. Disponibil la: http://www.answers.com/topic/pseudonymity. Data:
[2010/08/13].
(10) WIKIPEDIA. Disponibil la: http://www.judithgould.com/story.php. Data: [2010/07/27].
(11) BIBLIOTECA Naţională a Franţei. Disponibil la: http://catalogue.bnf.fr/servlet/autorite?I
D=12056938&idNoeud=1.1&host=catalogue. Data:[2010/07/27].
(12) WIKIPEDIA. Disponibil la: http://en.wikipedia.org/wiki/Nicci_French. Data:
[2010/07/27].
(13) Ibidem. Disponibil la: http://en.wikipedia.org/wiki/Ellery_Queen. Data: [2010/07/27].
(14) CHARLES, Todd. Disponibil la: http://charlestodd.com/author. Data: [2010/07/27].
(15) WIKIPEDIA. Disponibil la: http://en.wikipedia.org/wiki/Boileau-Narcejac. Data:
[2010/08/13].
(16) WIKIPEDIA. Disponibil la: http://fr.wikipedia.org/wiki/Marie_et_Joseph. Data:
[2010/08/15].
(17) WIKIPEDIA. Disponibil la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Holograf. Data: [2010/08/15].
(18) WIKIPEDIA. Disponibil la: http://en.wikipedia.org/wiki/The_ Little_Engine_That_
Could. Data: [2010/08/15].
(19) FRAR - Functional Requirements for Authority Records.
(20) În conformitate cu principiul 6.3.3.1. Alegerea punctului de acces autorizat pentru
persoană, familie, colectivitate. În: PRINCIPIILE Internaţionale de Catalogare, martie 2009. Disponibil
la: http://bibnat.ro/dyn-doc/Declaratia-de-principii.pdf. Data: [2010/08/15].
(21) MANUAL de autoridades: Disponibil la: http://www.bne.es/opencms/es/Servicios/
NormasEstandares/Docs/Manual_de_Autoridades.pdf. Data: [2010/08/15].
(22) AACR2. Chicago: American Library Association; Ottawa: Canadian Library Association,
1982, p. 21-18.
(23) CLARC, D. H. Authority control. Chicago: American Library Association, 1990, p. 109.
(24) MANUAL de autoridades: Disponibil la: http://www.bne.es/opencms/es/Servicios/
NormasEstandares/Docs/Manual_de_Autoridades.pdf. Data: [2010/08/15]
(25) Ibidem. Disponibil la: http://www.bne.es/opencms/es/Servicios/NormasEstandares/
Docs/Manual_de_Autoridades.pdf. Data: [2010/08/14].
(26) BIBLIOTECA Naţională a Spaniei. Disponibil la: www.bne.es. Data: [2010/07/25].
(27) KNIGHT, Bonnie M. The evolution of FRAR and the future of Authority. În:
INFORMEDGE: Information into knowledge. Disponibil la: http://www.informedge.net/FRAR.pdf.,
p. 9. Data: [2010/07/29].
(28) Idem. Op. Cit. p. 16.

WEBLIOGRAFIE
1. ANSWER.com. Disponibil la: http://www.answers.com/topic/pseudonymity. Data:
[2010/08/08].
2. CLARC, D. H. Authority control. Chicago: American Library Association, 1990, 193 p.
3. CONTROL SUBFIELDS. Disponibil la: http://archive.ifla.org/VI/3/p2001/CONTROL.htm.
Data: [2010/08/13].
5. KNIGHT, Bonnie M. The evolution of FRAR and the future of Authority. În: INFORMEDGE:
Information into knowledge. Disponibil la: http://www.informedge.net/FRAR.pdf. Data: [2010/07/30].
6. SAUR, K. G. Names of persons. München: New Providence, 1996, 263 p.
7. WAPEDIA.com. Disponibil la: http://wapedia.mobi/en. Data: [2010/07/27].

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 31

Z ona f or m e i
c on ţ i n utu lu i şi a
t i p u lu i de su p ort

C atri na C ăl ui an, bibliotecar ,
bi bl i oteca „V.A. Urechi A” Galați

A. Istoric
Noile cerinţe funcţionale pentru înregistrările bibliografice (FRBR) au impus o revizuire
a celor şapte ISBD-uri de specialitate şi îmbinarea lor într-un singur text. În iulie 2011 a fost
publicată ediţia consolidată a Descrierii Bibliografice Internaţionale Standard, elaborată de
Grupul de revizuire a ISBD şi aprobată de Comitetul Permanent al Secţiunii de Catalogare
IFLA (Federaţia Internaţională a Asociaţiilor şi Instituţiilor Bibliotecare). Aceasta include o
nouă zonă – Zona 0 – care indică forma conţinutului şi tipul de suport ale resursei descrise.
În 2003, experţii de la IFLA au ajuns la concluzia că termenii folosiţi pentru desemnarea
generală a materialului (DGM), elementul bibliografic ce urmează titlului propriu-zis din Zona
titlului şi a menţiunii de responsabilitate, nu satisfac noile reglementări impuse de modelul
conceptual FRBR şi ca urmare nu mai corespund exigenţelor utilizatorilor erei digitale. În
acest sens, Grupul de lucru privind ISBD a numit o echipă de specialişti care să studieze aceşti
termeni. La reuniunea IFLA de la Oslo din 2005, acest grup a propus crearea unei noi zone
care printr-o terminologie clară, lipsită de ambiguitate şi uşor de înţeles să facă distincţia între
forma de prezentare a conţinutului resursei şi tipul suportului prin care este comunicat acest
conţinut. Specialiştii au numit această zonă - Zona formei conţinutului şi a tipului de suport
şi au amplasat-o la începutul schemei ISBD numerotând-o cu cifra zero. În 2008, la întâlnirea
IFLA de la Quebec, a fost propusă Zona 0, versiunea draft lansându-se în acelaşi an pentru
dezbaterile publice. Textul final a fost elaborat şi supus aprobării Comitetului Permanent al
Secţiunii de Catalogare IFLA în cursul anului 2009, fiind introdus în textul draft al ISBD-
ediţie consolidată din 2010 şi în cel final din 2011.

B. Descriere
Zona 0 cuprinde trei elemente bibliografice în următoarea ordine: forma conţinutului,
calificarea conţinutului şi tipul de suport. Ele vor ajuta utilizatorul la identificarea şi selectarea
resurselor adecvate nevoilor sale informaţionale. Prezenţa acestor elemente este necesară într-un
catalog care conţine înregistrări pentru mai multe tipuri de resurse. Grupul de lucru desemnat

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
32 biblioteconomie şi ştiinţa informării

pentru elaborarea zonei a avut în vedere ca terminologia folosită aici să fie compatibilă cu cea
folosită de alte comunităţi deţinătoare de resurse bibliografice (muzee, arhive etc.) tocmai
pentru a încuraja şi facilita schimbul de înregistrări bibliografice dintre acestea.
Punctuaţia folosită în cadrul zonei este următoarea1:
• Termenii care indică forma conţinutului sunt precedaţi de punct spaţiu, mai puţin
primul termen şi se aplică resursei care are mai multe forme de prezentare a conţinutului.
Exemplu: forma conţinutului._forma conţinutului;
• Calificarea conţinutului este elementul imediat următor formei conţinutului şi se
încadrează între paranteze rotunde precedate de spaţiu. Exemplu: forma conţinutului_
(calificarea conţinutului);
• Dacă pentru calificarea conţinutului se folosesc mai mulţi termeni, aceştia se despart
prin spaţiu punct şi virgulă spaţiu. Exemplu: forma conţinutului_(calificarea conţinutului_;_
calificarea conţinutului);
• Termenii care indică tipul de suport urmează imediat celor care indică calificarea
conţinutului şi sunt precedaţi de spaţiu două puncte spaţiu. Exemplu: forma conţinutului_
(calificarea conţinutului)_:_tipul de suport_:_tipul de suport;
• Când resursa descrisă este formată din mai multe tipuri de media cu diferite forme
de conţinut, fiecare set de elemente „forma conţinutului (calificarea conţinutului) : tipul de
suport” se introduce prin spaţiu semnul plus spaţiu. Exemplu: forma conţinutului_(calificarea
conţinutului)_:_tipul de suport_+_forma conţinutului_:_tipul de suport.
Sursa principală de informare pentru această zonă este întreaga resursă descrisă.

Descrierea celor trei elemente bibliografice ale zonei2
Primul element bibliografic al zonei, forma conţinutului, este obligatoriu şi redă forma
sub care se prezintă conţinutul resursei folosindu-se unul sau mai mulţi termeni din lista
următoare: imagine (aici se includ: reproduceri de artă, hărţi, fotografii, imagini satelitare,
stereografii, filme şi litografii), muzică (aici se includ: muzică scrisă, e.g. partituri, muzică
înregistrată, e.g. concerte, opere şi înregistrări de studio), text (aici se includ: cărţi imprimate
sau electronice, corespondenţă, baze de date de reviste şi ziare microfilmate), set de date
(aici se includ: date numerice, date de mediu etc. folosite de softuri aplicative pentru a calcula
medii, corelaţii etc. sau pentru a produce machete etc. dar, în mod normal, neexpuse în
formă brută), program (aici se includ: sisteme de operare, soft aplicativ etc.), sunet (aici se
includ: înregistrări de cânt de păsări, strigăte de animale şi efecte sonore), mişcare (aici se
includ: notaţie coregrafică, punere în scenă), obiect (aici se includ: sculpturi, machete, jocuri,
puzzle-uri, monede, jucării, clădiri, echipamente, îmbrăcăminte, fosile, mostre minerale,
insecte, specimene biologice pe lamele, globuri, machete în relief etc.), vorbire (aici se includ:
audiocărţi, emisiuni radio, înregistrări de istorie orală, înregistrări de teatru radiofonic pe
suport analogic sau digital), forme multiple (termenul se poate folosi pentru resursele care
au conţinutul exprimat prin trei sau mai multe forme, însă specialiştii nu-l recomandă într-

1. ISBD consolidated edition: [Draft as of 2010-05-10]. Disponibil: www.ifla.org/files/cataloguing/
isbd/isbd_wwr_20100510_clean.pdf
2. Zona formei conţinutului şi a tipului de suport. Traducere Dan Matei. Disponibil: poliptic.files.
wordpress.com/2008/12/isbd-0-ro-2008-12-12.pdf.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 33

un catalog partajat deoarece produce confuzii) şi alte forme (când nici unul dintre termenii
de mai sus nu se pot aplica).
Calificarea conţinutului este al doilea element bibliografic al zonei şi are rolul de
a clarifica şi nuanţa forma conţinutului. Mai exact, acest element specifică tipul, natura
senzorului, dimensionalitatea şi/sau prezenţa ori obsenţa mişcării pentru resursa descrisă.
Pentru specificarea tipului în care este exprimat conţinutul se folosesc următorii
termeni: cartografic (aici se includ: hărţi, atlase, globuri, machete de relief), scris (aici se
includ: muzică, dans, punere în scenă) şi interpretat (aici se includ: înregistrări de interpretări
muzicale sau coregrafice, muzică generată de computer).
Pentru specificarea senzorială (adică prin ce simţ uman este perceput conţinutul
resursei) se folosesc următorii termeni: tactil, vizual, auditiv, gustativ, olfactiv.
Doar pentru forma conţinutului „mişcare” se folosesc, pentru calificarea conţinutului,
specificaţii de mişcare (mişcare, static) şi specificaţii de dimensionalitate (2-dimensional,
3-dimensional).
Tipul de suport este ultimul element bibliografic al Zonei 0 şi aduce informaţii despre
formatul suportului de stocare, în combinaţie cu tipul instrumentului necesar pentru a reda,
vizualiza, executa etc. conţinutul resursei. El se completează obligatoriu. Termenii folosiţi
pentru desemnarea tipului de suport sunt următorii: audio (pentru resurse care necesită un
audio-player), electronic (pentru resurse care necesită un computer), microformat (pentru
resurse care necesită un cititor de microformate), microscopic (pentru resurse care necesită
un microscop), proiectabil (pentru resurse care necesită un proiector), stereografic (pentru
resurse care necesită un vizualizator stereografic), nemediat (pentru resurse care nu necesită
un dispozitiv mediator pentru a fi utilizate/percepute), video (pentru resurse care necesită
un video player), multimedia (pentru resurse care cuprind mai mult de trei tipuri de suport,
însă specialiştii nu-l recomandă într-un catalog partajat deoarece produce confuzii) şi alte
tipuri (pentru resursele la care nu se poate aplica nici unul dintre termenii de mai sus).

C. Aplicabilitate
Exemplele prezentate mai jos au rolul de a clarifica şi de a pune în practică noţiunile
teoretice, dar şi de a confirma importanţa şi utilitatea acestei zone pentru identificarea
resurselor. În corpul descrierii bibliografice am introdus şi zonele 5 şi 7 deoarece aduc
informaţii suplimentare utilizatorului despre desemnarea specifică a materialului, forma
conţinutului şi a tipului de suport.

Exemplul 1: Două resurse distincte, o carte tipărită şi o carte audio, care conţin aceeaşi
lucrare şi se găsesc în aceeaşi bază de date. Zona 0 este cea care aduce lămuriri utilizatorului
despre tipul resursei.
Descrierea pentru cartea tipărită (monografia):

Zona 0 Text (vizual) : nemediat
Alice în Ţara Minunilor / Lewis Carroll ; [Traducere:
Radu Roxana]. – Constanţa : Editura Eduard, 2007.
Zona 5 160 p. : il.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
34 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Comentariu: Utilizatorul află din Zona 0 că resursa comunică prin cuvinte scrise (forma
conţinutului: text), conţinutul se percepe prin văz (calificarea conţinutului: vizual ), iar pentru
accesarea conţinutului nu este necesar un dispozitiv mediator (tipul de suport: nemediat).
Descrierea pentru cartea audio:
Zona 0 Vorbire (auditiv) : audio
Alice în Ţara Minunilor / Lewis Carroll ;
Lectura: Corina Aicoboae. – Focşani : Fundaţia Cartea
Călătoare, 2010.
Zona 5 1 CD
Zona 7 Carte audio în format Daisy

Comentariu: Utilizatorul este informat din Zona 0 asupra faptului că resursa are
conţinutul exprimat prin sunetul vocii umane (forma conţinutului: vorbire), se percepe prin
auz (calificarea conţinutului: auditiv), iar pentru comunicarea conţinutului este necesar
un instrument de redare – aparat Daisy – (tipul de suport: audio). În acest exemplu, Zona
colaţiunii şi Zona notelor oferă informaţii suplimentare despre tipul resursei.

Exemplul 2: Două resurse distincte, o carte poştală şi un afiş, au aceleaşi elemente
bibliografice în Zona O, iar Zona colaţiunii este cea care oferă informaţii suplimentare
utilizatorului pentru a face distincţia dintre aceste resurse.
Descrierea pentru cartea poştală ilustrată:
Zona 0 Imagine (vizual ; static ; 2-dimensional) : nemediat
Bucureşti : Biserica Domniţa Bălaşa : (Sec. XIX). –
Bucureşti : Meridiane, [1967].
Zona 5 1 carte poştală ilustrată

Descrierea pentru afiş:

Zona 0 Imagine (vizual ; static ; 2-dimensional) : nemediat
[Evenimente cultural desfăşurate în Galaţi]. –
Galaţi]: [S.n.], [200-?].
Zona 5 1 mapă (15 afişe parţial color)

Comentariu: Utilizatorul află încă de la începutul descrierii bibliografice că cele două
resurse au conţinutul exprimat prin linii, forme, umbre etc. (forma conţinutului: imagine),
acest conţinut este perceput vizual, static şi în două dimensiuni (calificarea conţinutului:
vizual; static ; 2-dimensional), iar pentru a fi accesat nu este nevoie de un dispozitiv mediator
(tipul de suport: nemediat). În acest caz, elementele bibliografice din Zona 0 fiind identice
nu-l ajută pe utilizator să se edifice asupra tipului de resursă. Dar Zona colaţiunii vine cu
informaţii suplimentare şi-l lămureşte pe utilizator că cele două resurse sunt o carte poştală,
respectiv un afiş.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
biblioteconomie şi ştiinţa informării 35

Exemplul 3: O resursă care are conţinut mixt
Descrierea resursei:

Zona 0 Muzică (interpretat) : electronic + text (vizual) : nemediat +
imagine (vizual ; static ; 2-dimensional) : nemediat
The Collection : [Muzică pop] / Barbra Streisand. –
[S.l.] : Sony Music Entertainment, 2004.
Zona 5 1 container
Zona 7 Containerul conţine: 3 CD-uri audio, 1 broşură (12 p.), 2 afişe ale
interpretei.

Comentariu: În Zona 0 sunt evidenţiate cele trei tipuri de resurse introduse prin spaţiu
semnul plus spaţiu:
• CD audio – Utilizatorul află despre conţinutul primei resurse că este comunicat
prin tonuri sau sunete (forma conţinutului: muzică), că este exprimat într-o formă audibilă
(calificarea conţinutului: interpretată), iar pentru accesare este nevoie de un computer (tipul
de suport: electronic). Zona 7 completează această descriere informându-l că este vorba
despre CD audio.
• Broşura – Utilizatorul află din al doilea set de date că următoarea resursă îşi prezintă
conţinutul prin cuvinte scrise (forma conţinutului: text), poate fi perceput prin văz (calificarea
conţinutului: vizual), iar pentru a putea fi accesat nu este nevoie de un dispozitiv mediator
(tipul de suport: nemediat). Zona 7 completează această descriere informându-l că este vorba
despre o broşură cu 12 pagini.
• Afişul – Utilizatorul află din al treilea set de date că ultima resursă îşi exprimă
conţinutul prin linii, forme, umbre etc. (forma conţinutului: imagine), este perceput
vizual, este static şi în două dimensiuni (calificarea conţinutului: vizual ; static ;
2-dimensional), iar pentru accesare nu este nevoie de un dispozitiv mediator (tipul de
suport: nemediat). Zona 7 completează această descriere informându-l că este vorba
despre afişe ale interpretei.
Tipul acesta de resursă mai poate fi descris în Zona 0 şi altfel, dar această modalitate
nu este recomandată într-un catalog partajat întrucât creează confuzii:
Zona 0 Forme multiple : multimedia

Exemplul 4: Monografie care are ataşată pe copertă o jucărie constând dintr-o casetă
cu taste sonore care imită strigătul animalelor.
Descrierea resursei:

Zona 0 Text (vizual) : nemediat + obiect. sunet (auditiv) : nemediat
Prima mea enciclopedie ilustrată în limba engleză. –
Bucureşti : Prut, cop. 2007.
Zona 5 [22] p. : il. color, 1 casetă cu taste sonore

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
36 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Comentariu: Resursa descrisă este compusă din două tipuri media cu diferite forme
de conţinut: monografia şi jucăria. Utilizatorul află din Zona 0, din primul set de elemente
că primul tip media are conţinutul comunicat prin cuvinte scrise (forma conţinutului: text),
este perceput vizual (calificarea conţinutului: vizual), iar pentru comunicarea conţinutului
nu este nevoie de un dispozitiv mediator (tipul de suport: nemediat). Din al doilea set de
date utilizatorul află că este vorba despre o resursă cu două forme ale conţinutului, obiect
fizic tridimensional (jucărie), al cărui conţinut constă din sunete produse de animale (forma
conţinutului: obiect. sunet) care poate fi perceput auditiv (calificarea conţinutului: auditiv),
iar pentru accesare nu este nevoie de un dispozitiv mediator (tipul de suport: nemediat).
Exemplul 5: Hartă tipărită
Descrierea resursei:
Zona 0 Imagine (cartografic ; vizual ; static ; 2-dimensional) :
nemediat
Braşov : Planul oraşului. – Ed. nouă. – Sc. 1:15000. – Bucureşti
: AGC Busman, cop. 2006.
Zona 5 1 h. color

Exemplul 6: Periodic microfilmat
Descrierea resursei:

Zona 0 Text (vizual) : microformat
Doina : Revistă de limbă, literatură şi artă populară. –
Galaţi : [S.n.], 1928.
Zona 5 14 role microfilm (186 poziţii)

D. Concluzii
Exemplele prezentate evidenţiază utilitatea şi importanţa Zonei 0 în cadrul schemei
ISBD. Elementele bibliografice furnizate de Zona formei conţinutului şi a tipului de suport au
un rol esenţial în selectarea şi identificarea resurselor, contribuind la asigurarea satisfacerii
nevoilor de informare ale utilizatorilor.

Webliografie
1. Full ISBD Examples : Supplement to the consolidated edition of the ISBD: International
Standard Bibliographic Description. Disponibil: http://www.ifla.org/files/cataloguing/isbd/isbd-
examples_2011.pdf . Data consultării: [2012/03/15];
2.ISBD consolidated edition: [Draft as of 2010-05-10]. Disponibil: www.ifla.org/files/
cataloguing/isbd/isbd_wwr_20100510_clean.pdf;
3. International Standard Bibliographic Description (ISBD) : Area 0: Content Form and Media
Type Area. Disponibil: http://www.ifla.org/files/cataloguing/isbd/area-0_2009.pdf . Data consultării:
[2012/03/19];
4.Material Designations Study Group. Disponibil: http://www.ifla.org/en/node/938 . Data
consultării: [2012/03/15];
5. Zona formei conţinutului şi a tipului de suport. Traducere Dan Matei. Disponibil: poliptic.
files.wordpress.com/2008/12/isbd-0-ro-2008-12-12.pdf.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 37

Ro stu l cu ltur i i
naţ iona l e

P rof. asoci at Dr. N i colae mel i nescu,
Un iversi tatea „ Babeş-Bolyai ” Cl uj Napoca

Cultura naţională reprezintă acel tezaur intelectual dobândit menit să ajute
personalitatea umană să se lupte cu autoritatea. Contribuabilul educat, şcolit, antrenat să-şi
menţină o minte deschisă şi un suflet generos este greu de manevrat, greu de amăgit şi încă
mai greu de atras în cascadorii politicianiste.
Oricât de ipocrită ar fi o societate pretins-democratică, ea nu poate masca la nesfârşit şi
faţă de toţi un adevăr ascuns cu dibăcie în manevrele propagandistice: interesul şi raţiunea sa
fundamentală este ca individul matur (bărbat sau femeie) să întrebe din ce în ce mai puţin, să
muncească din ce în ce mai mult, să câştige cât mai bine ca să alimenteze nesătulul sistem de
impozitare şi consumismul parazit, furnizor de produse şi servicii inutile sau chiar otrăvitoare.
Există foarte puţine regimuri politice naţionale care încearcă insistent şi convingător
să scape sau chiar să se emancipează de acest mecanism social anocratic, organizat pe liniile
de acţiune descrise încă din 1923 de Walter Lippmann prin binomul elită-turma nedumerită
(bewildered herd). În primul termen a fost inclus un grup select cu foarte puţini membri,
format din indivizi inteligenţi, „cu pedigree”, adică „de familie bună”, sofisticaţi după educaţia
în centre de învăţământ exclusiviste, stimulaţi prin poziţie socială şi confort financiar să aplice
în mod indus şi consecvent deciziile hegemonului, conducătorul (individ sau grup) adevărat
al societăţii. Turma rămâne la un nivel semianalfabet, este tot timpul speriată, pusă în faţa
unei ameninţări exagerate şi nu de puţine ori imaginare, dresată să creadă orbeşte mesajele
explicite, implicite şi subliminale transmise de maşinăria propagandistică prin massmedia,
prin industria de publicitate şi prin sistemul relaţiilor publice.
Acestei mulţimi numeroase i se asigură, uneori chiar gratis, o pregătire submedie care
îi permite individului să meargă la supermarket după produse industrializate şi să descifreze
drumul pe autostrada care-l duce la locurile comune de relaxare unde se îmbuibă, se îmbată
şi se răsfaţă la gândul că şi-a scos familia în natură şi a fugit de civilizaţia urbană. Turma
rămâne nedumerită pentru că nu trebuie să devină deşteaptă şi să iasă din ţarcul subculturii
confecţionate din stereotipuri şi şabloane lozincarde.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
38 Științe socio-umane

Descrierea unui asemenea comportament nu se conformează unei structuri absolut
universale: există căi de scăpare de caruselul rutinei nivelatoare şi varianta imediată, accesibilă
şi eficientă o reprezintă relaţia de interacţiune şi de includere pe baza căreia să funcţioneze o
comunitate de la nivel naţional până la cel al grupului şi al familiei.
Interacţiunea presupune ca autoritatea şi plătitorul de taxe să se afle într-un dialog
constructiv, care să ducă atât la prosperitatea generală, cât şi la cea individuală. Este vorba
aici de crearea şi de consolidarea unui spaţiu public eliberat de constrângeri şi de ingrediente
meschine, de prea multe ori criminale. O cale de comunicare în dublu sens alimentată de idei,
de proiecţii vizionare presupune, însă, transparenţă în toate demersurile pentru securitatea
naţiunii, pentru dezvoltare economică, pentru sănătate, educaţie şi asistenţă medicală.
Transparenţa elimină manevrele oculte, fraudele, împărţirea discreţionară a averii naţionale
şi permite în acelaşi timp finanţarea raţională atât a domeniilor de producţie materială, dar şi
a culturii, a aşezămintelor creştine, a protecţiei patrimoniului, ş.a.
Caracterul inclusiv al unei guvernări democratice determină o anumită atitudine
colectivă în virtutea căreia plătitorul de taxe şi impozite nu mai este tratat ca un servitor,
ca datornic sau ca un cetăţean de categorie inferioară. Să fie privit ca partener al autorităţii,
ca protagonist cu statut egal în faţa funcţionarului public numit şi a reprezentantului
ales. Abandonarea atitudinii sfidătoare care îl discriminează pe contribuabil presupune o
redimensionare a valorii sociale a acestuia în relaţia cu instituţiile şi indivizii care funcţionează
tocmai datorită banilor plătiţi de cei consideraţi cu superioritate ifosardă drept „supuşi”.
Asimetria este cultivată şi prelungită tocmai prin menţinerea turmei nedumerite între
zidurile ignoranţei şi ale subculturii. Este teritoriul de manifestare a unor fenomene străine
de valorile reale şi definitorii ale românismului. Pericolul cel mare este că tocmai asemenea
izbucniri prin caracterul lor agresiv şi zgomotos reuşesc uneori să se ridice peste încercările
oneste şi necesare de păstrare şi promovare a trăsăturilor noastre perene.
Subcultura este abuzivă, falsă, poleită dar găunoasă, sfidătoare faţă de cultură. Un
simplu exemplu poate să evidenţieze perversiunea unor mesaje publice care par inocente,
dar care în esenţă urmăresc tocmai reducerea pasiunii pentru cultivarea minţii, pentru
educaţie şi progres individual. O reclamă păguboasă a bântuit ceva vreme marile panouri
publicitare stradale cu un îndemn viguros: „lasă-i să bată mingea”, aşa vor ajunge să uite
de învăţătură, vor visa la gloria sportivă unde se poate trăi şi fără licenţă, masterat sau
doctorat, şi unde un campion internaţional câştigă la o competiţie mondială mai mult decât
un academician cu o bibliotecă întreagă de cărţi scrise. De ce nu vedem pe panouri poate
chiar mai mari chemarea, ca să nu folosesc sloganul „lasă-i să citească o carte!”, un îndemn
binevenit mai ales în pragul vacanţelor de vară când majoritatea „subiecţilor” reclamei bat
mingea oricum şi le-ar prinde bine şi câte un pic de lectură. Mesajele de forţă care trimit
spre preocupări menite să ridice nivelul intelectual nu să facă individul client permanent
şi fidel al marilor corporaţii furnizoare de produse ieftine sunt cu atât mai necesare pe o
piaţă în care cine numără banii subvenţionează doar acele sectoare care aduc profit. O
piaţă a cărţii pustiită pentru că şcoala, mai ales liceul nu mai insistă pe valoarea culturii
generale suferă consecinţele unui sabotaj ce atacă însuşi nivelul de pregătire al actualelor şi
al viitoarelor generaţii.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 39

Rostul culturii se regăseşte în intenţia reală, coordonată şi programată pentru elaborarea
unei viziuni de perspectivă pe care nu ar trebui să o poată modifica decât în bine guvernele ce
se succed la putere. Este dramatică falsa bucurie oficială de alocare pentru cultura naţională
a unui singur procent din produsul intern brut când vremelnicul ministru de resort declara
public că-şi doreşte ca zona de cultură să spună ceva „despre noi în lumea aceasta foarte
complicată şi globală”.
Cultura nu înseamnă doar un simplu minister sau o administraţie, oricât de progresistă
s-ar dori ea. Este un proces amplu pus în mişcare de erudiţi, de părinţi, de şcoală, de aşezăminte
şi fundaţii, de editori şi biblioteci, de proiecte şi programe cu un scop generos şi cuprinzător
care porneşte de la promovarea corectă a limbii naţionale şi care pătrunde adânc spre tradiţia
cunoaşterii temeinice a îmbogăţirii spirituale cu fiecare zi. În lumea de azi a platformelor
digitale accesul la cultură nu mai este o caznă şi nici privilegiul celor alfabetizaţi. Sursele
de documentare, de lectură sunt diverse şi nenumărate. Rostul culturii este tocmai acela de
a le furniza mai întâi învăţăceilor şi apoi maturilor o scară de valori contrastive, o călăuză
care să-i poarte printr-un labirint nesfârşit de opere reale, dar şi de contrafaceri. Asemenea
trasee-ghid pot să-l ferească pe călătorul prins în aventura cunoaşterii de maculatura de
supermarket şi de publicitatea agresivă, generos finanţată, disperată să vândă prostiile unor
puşcăriaşi deveniţi autori de frica unor pedepse, de altfel pe deplin meritate.
Rostul culturii este salvarea tinerei generaţii din tentaculele acaparatoare ale unui
marketing anti-social, ale unei industrii de aşa-zisă promovare a noutăţilor, a modelelor
„trendy”, de fapt promiscue şi distructive.
Pledoaria pentru carte ca obiect preţios, instructiv, ca reper în viaţă a fost şi mai este
privită de aventurierii globalizării digitale ca un exerciţiu desuet, din afara acestui timp. Viaţa,
însă, ignoră pur şi simplu asemenea lamentări chinuite. Am văzut un om trecut de prima
tinereţe la o lansare de carte. A luat un exemplar, l-a răsfoit, i-a mângâiat coperta şi apoi l-a
mirosit, a inhalat acel iz al tiparului, al lemnului din care a ieşit hârtia şi l-am simţit că se
bucura ca la revederea unui prieten aproape uitat. Şi acesta este rostul culturii, să readucă
foile foşnitoare cuprinse între scoarţe din ce în ce mai colorate, în atenţia, între preocupările
zilnice ale fiecărui om menit şi înzestrat să refuze ţarcul turmei nedumerite.
Cartea a devenit, însă, un produs de lux. Sunt tot mai numeroase saloanele de
prezentare şi lansare a unei adevărate avalanşe de lucrări tentante, interesante pe care mulţi ar
vrea să le aibă pe raftul de la căpătâiul patului. Editurile vin cu oferte copleşitoare. Dar banii
– puţini pentru ce care îi obţin prin trudă cinstită – se duc prea repede pe hrană, pe utilităţi
şi pe întreţinerea unui cămin. Cartea e scumpă! Cu greu pasionaţii, tot mai puţini, reuşesc
să-şi smulgă câte ceva ca să-şi mai ostoiască dorul de lectură. Există, însă, şi pentru aceştia o
salvare, un dar providenţial care-i aduce într-un spaţiu al cititului în tihnă: biblioteca publică.
Rostul culturii ca instituţie, este şi promovarea acestor temple de lumină spirituală
şi impunerea lor ca locuri de imersiune în marea ideilor şi a înţelegerii lumii prin
cunoaştere. Permisul de acces într-o bibliotecă ar trebui să fie a doua carte de identitate
pentru că biblioteca nu mai este un simplu depozit de cărţi. Ea este, cel puţin în cazul
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” din Galaţi, şi nu numai al ei, una dintre cele dintâi
instituţii cu adevărat democratice pentru că este interactivă şi incluzivă, dialoghează

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
40 Științe socio-umane

permanent cu cei care îi frecventează sălile de lectură, îi accesează bogatul patrimoniu
şi îi antrenează pe aceştia într-un schimb dinamic de opinii. Tocmai aceste caracteristici
încurajează cultura încorporată într-un serviciu public neoneros şi sinalagmatic. Efectele
acestor relaţii simbiotice cetăţean-bibliotecă se acumulează în timp. Ele nu se transformă
brusc în extazul câştigătorului lozului cel mare, dar aceste efecte produc în timp modificări
de atitudine şi de comportament care le generează oamenilor un sentiment de libertate mult
mai profund decât cel al sclavului scăpat din lanţuri. Este o trăire susţinută din interiorul, din
mintea şi din sufletul omului înconjurat de prea multe îngrijorări şi capcane.
O asemenea eliberare este ireversibilă, indiferent de regimuri politice, de guvernanţi
şi de conflictele externe pentru că ea se bazează pe o acumulare intelectuală calitativă care
rodeşte din zestrea de cunoaştere, de inteligenţă şi de evaluare a tot ce ne înconjoară. Ea este
deopotrivă incomodă pentru manipulatori. Plătitorii de taxe pentru operatorii de cablu tv,
plătitori cu o înţelegere exactă şi documentată a fenomenului televiziune părăsesc imediat
un canal tabloid aglomerat de subproduse, populat cu tot felul de tele-bambine smiorcăite,
zbuciumat de tele-frumoşi cu fruntea în soare care au parcurs abecedarul la fără-frecvenţă.
Împătimiţii de cultură, de gestul intim al lecturii sparg cu uşurinţă baloanele de săpun
ale demagogiei politice şi pot să le ceară socoteală celor care le-au cerşit voturile. Întreaga
paradigmă socială se modifică în bine pentru cetăţean şi pentru democraţia interactivă şi
incluzivă în contextul în care rostul culturii se regăseşte în rostul fiecăruia dintre noi mărturisit
de existenţa noastră pasageră.
Revin la relaţia strânsă cu efecte directe între rostul culturii şi bibliotecă. Această
instituţie şi-a regăsit menirea după vârful crizei provocate de aşa-numita tranziţie. Această
tranziţie, împovărată de blestemele celor mulţi care au pierdut tot şi binecuvântată de puţinii
care au plecat în haiducie şi au eşuat în tâlhărie a fost doar o reaşezare brutală şi cinică a

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 41

unor stăpâni noi peste bunuri mai vechi. În galopul transferului de proprietate cultura a fost
sacrificată, nimicită şi distrusă fie de dragul „valorilor” universale, fie în folosul unei ploconiri
fără limite în faţa unor apucături şi cutume total străine nouă.
Să nu uităm că biblioteca sătească sau comunală, biblioteca publică a fost promovată
şi încurajată de aristocraţii spiritului românesc şi ai modernizării României, de un vizionar
ca Spiru Haret, de un cercetător şi un îndrumător ca Dimitrie Gusti, de un entuziast ca V.
A Urechia, tocmai pentru ca ridicarea culturală a trudnicului pământean care a purtat prin
munca sa pe umeri o întreagă societate să îl poată acorda pe el şi calităţile şi capacităţile sale
intelectuale la cele fizice.
Creşterea prin diversitate a bibliotecii ca depozitar al rostului culturii neagă pesimismul
celor care observă cu un tragism prost mascat că românul nu mai citeşte. Îndrăznesc să afirm
cu toată convingerea şi în cunoştinţă de cauză că românul a iubit şi iubeşte cartea, iubeşte
frumosul şi se bucură de trăirea estetică, aşa cum se bucură şi de o masă îmbelşugată. Cultura
trebuie să-i răspundă apetenţei lui naturale şi nu invers. Cultura secolului al XXI-lea nu se
aseamănă cu parcursul greoi al veacurilor trecute, este dinamică, este penetrantă şi pentru ca
dinamismul ei să-şi recapete rezonanţa la nivelul individului, mai ales al tinerilor e nevoie de
antrenarea acestora pentru receptarea masivă şi deschisă a actului cultural.
Cultura rămâne o marcă identitară puternică şi statornică a spiritului naţional
românesc. În ea se regăseşte o mare parte a interesului naţional de participare la europenism
şi la universalism prin contribuţiile proprii, originale, prin tradiţia unică şi nu prin acceptarea
necondiţionată a unui tăvălug nivelator pe care alte culturi cu pretenţii elitiste încearcă să-l
treacă peste continentul nostru.
Europenismul durabil, convingător, atractiv şi irepetabil înseamnă o citadelă construită
prin participarea fiecărei naţiuni, o citadelă cu porţile larg deschis spre alte culturi. Marele
pericol pe care îl are de înfruntat este reprezentat de aşa-numitele centre de putere culturală,
alimentate de economii prospere, obişnuite să-şi impună prin forţă, uzurpare şi minimalizare
propriile interese, străine şi chiar contrare altora.
Cultura îşi regăseşte rostul prin afirmarea limbii române şi a tradiţiilor sale, prin
propriile focare de cunoaştere şi studiu, prin promovarea marilor săi creatori consacraţi
sau anonimi care au reprezentat şi continuă să reprezinte însăşi fiinţa naţională datorită
ingeniozităţii, creativităţii, toleranţei şi dragostei lor de oameni.
Alături de credinţa creştin-ortodoxă, cultura noastră iubită de mulţi şi hulită de
ipocriţi şi inculţi, este însăşi România şi promovarea acestor fundamente vitale ale identităţii
naţionale trebuie respectate şi promovate necondiţionat.
Aşa cum suveranitatea şi integritatea teritorială nu sunt negociabile şi nici nu pot
fi puse în discuţie de amatori de senzaţii tari, tot aşa cultura şi rosturile ei rămân repere
fundamentale ale românismului dovedit prin timp ca izvor de stabilitate, loialitate şi toleranţă
în relaţia cu alte culturi şi civilizaţii. În perioada actuală de reaşezare a relaţiilor continentale,
de comunicare rapidă, de schimburi transfrontaliere valoroase patrimoniul cultural românesc
are ce să-i ofere atât „vechii”, cât şi „noii” Europe cu condiţia ca partenerii şi aliaţii să-i
respecte drepturile de protagonist egal, valorile cu care contribuie la tezaurul comun, istoria
şi trăsăturile identitare.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
42 Științe socio-umane

Oraşe l e c om e rc ia l e
î n tra di ţ ia i stor ic ă
R e gi m u l st r ă i n i l or ( I )

Drd. Ana-Mari a cheșcu,
Uni versi tatea „ Al .I. Cuza” Iaşi

I.1. Începuturile
Încă din perioada antică, aşezările umane au depins de apă şi de poziţia geografică. Dacă
Egiptul a fost considerat de către antici un dar al Nilului, primele comunităţi mesopotamiene
s-au grupat în jurul Tigrului şi Eufratului. Mai mult decât atât, până la apariţia căilor ferate
activităţile comerciale s-au desfăşurat pe apă, principala cale de transport a mărfurilor dintr-o
zonă în alta. Pe acest fundal, au început să apară oraşe cu ieşire la mare sau la fluviu, dotate cu
instalaţii navale și funcții diferite de cele ale orașelor normale, așa-numitele oraşe-porturi1.
Primii care au creat acest tip de orașe au fost fenicienii şi romanii2. Mai târziu, pentru
buna desfăşurare a activităţilor comerciale, s-a creat regimul de porto-franco. După cum
remarca și istoricul Constantin Bușe, ,,tehnica vamală a creat diverse instituţii, al căror scop
comun era de a atenua mecanismul fiscal şi protector, de a împăca, în măsura în care era posibil,
existenţa taxelor sau prohibiţiilor, cu nevoia unei circulaţii ample şi uşoare a mărfurilor”3.
În acest context, numirea unor reprezentanţi consulari, care aveau scopul de a apăra
comerţul propriilor conaţionali, stabiliţi în alte zone, a devenit absolut necesară, mai ales că
activitatea comercială din jurul apelor era una intensă. Drept dovadă, un izvor documentar de
secol V informează că: ,,Dunărea era vie în aceste regiuni. Încărcături de vase străbat mereu
fluviul şi, într-un anumit moment, când foametea bântuia într-unul din oraşe, se spune că ea e
cauzată de faptul întârzierii vaselor care trebuiau să vie din părţile Innului. Iar ţara înfometată
cere ajutorul divin, gheaţa care închide râul dispare, iar proviziile încep să apară”4.
În această perioadă, nu numai apa aduce beneficii, ci și pământul. Dacă oraşele din jurul
Mediteranei fac legea pe apă, barbarii şi năvălitorii cuceresc marile rute comerciale. Pe acest

1. Primele oraşe-porturi sunt: Livorno (1547), Genova (1595), Napoli (1633), Veneţia (1661), Ancona
şi Messina (1732). Vezi Constantin Buşe, Comerţul exterior sub regimul de port-franc (1837-1883), Iaşi,
Editura Tipo Moldova, 2010, p. 31.
2. Romeo Ciortan, Porturi maritime şi fluviale, Bucureşti, Editura Tehnică, 1894, p. 5 și urm.
3. Constantin Buşe, op.cit., p. 30.
4. Nicolae Iorga, Istoria comerţului cu Orientul, Bucureşti, Editura ,,Cartea Românească”, 1939, p. 14.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 43

fundal, apar și primele oraşe comerciale, oraşe care se formează pe marile rute de transport.
Dacă Veneţia este doamna drumurilor care pleacă de la mare, Bulgaria este mama Durazzo-
ului, calea către Constantinopol. Pe uscat, Regalitatea lui Carol-Robert sau a lui Ludovic cel
Mare a creat mari antrepozite de graniţă, precum Sibiul, Braşovul, sau Bistriţa5. Astfel, în
primele secole, desfăşurarea activităţilor comerciale s-a desfăşurat pe două planuri: comerţul pe
apă şi comerţul pe uscat. Pentru aceşti negustori, s-au creat instituţii și legi speciale, instituţii pe
care le vom analiza în rândurile următoare.

I.2. Regimul străinilor în perioada antică şi medievală
Atunci când cetăţile Greciei au început să desfăşoare activităţi comerciale cu alte cetăţi,
au fost nevoite să semneze o serie de acte juridice, prin care să ofere comercianţilor străini,
stabiliţi în aceste locuri, garanţii şi privilegii6, mai ales că aceste activităţi nu se puteau desfăşura
sub bune auspicii, decât pe timp de pace, nu şi pe timp de război, comerţul presupunând pacea,
nu războiul7.
În decursul timpului, sistemul a evoluat. Dacă în perioada antică s-au creat legi sau
instituţii speciale, acordate de către conducatorul unei cetăţi pentru supuşii altei cetăţi, în
perioada medievală sistemul a fost preluat de către sultani, care au emis o serie de acte pentru
supuşii statelor Europei. Iniţial, la baza acestui regim s-a aflat principiul personalităţii legii,
potrivit căruia străinilor nu li se aplica legea statului primitor, ci legea statului trimiţător.
După apariţia primelor state, acest principiu a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii8,
principiu potrivit căruia legile de pe un anumit teritoriu erau aplicabile tuturor locuitorilor din
acel stat, fără deosebire de naţie sau religie. În Imperiul Otoman, datorită Coranului, codul civil,
dar şi religios, al lumii musulmane, a continuat să se aplice principiul personalităţii legii9.
La origine, însă, apariţia primilor posturi consulare a fost o consecinţă firească a
necesităţilor economice ale timpului. Acea lume de negustori, care întreţinea încă din perioada
antică o vie activitate comercială, avea să creeze contextul necesar apariției primelor legi
speciale, menite să le apere interesele. Drept dovadă, în Imperiul Roman a apărut Tribunalul
Recuperatorilor. Alcătuit din 3-5 membri, în care trebuia să existe şi un peregrin, instituţia avea
drept scop judecarea proceselor dintre peregrini şi romani10.
În anul 512 Î. Hr, s-a creat o altă funcţie, cea de praetor peregrinus, desemnat să judece
cauzele în care peregrinul era reclamant, iar cetăţeanul roman era defendor11. Mandatul acestuia
dura un an, iar alegerea acestuia era făcută de către Senatul roman. În aceeaşi perioadă,
judecarea străinilor din cetatea Hellada a fost pus sub jurisdicţia Polemarhului. Această practică
s-a păstrat şi în perioadă medievală, dar într-o formă diferită. Fiind autonome, oraşele din
5. Ibidem, p. 71.
6. George Meitani, Străinii în faţa tribunalelor, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, 1908, p. 7.
7. Immanuel Kant, Despre pacea eternă. Un proiect filozofic, ediția a II-a revăzută și adăugită, traducere,
studiu introductiv, studiu asupra introducerii, note, bibliografie selctivă, index de concepte, de Rodica
Croitoru, Bucureşti, Editura All, 2008, p. 27 și urm.
8. I. Filipescu, M. Jacotă, Drept internaţional privat, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968,
p. 44.
9. Vezi varianta tradusă de Mustafa Ali Mehmet: Coran. Ultima carte sfântă, Bucureşti, 2003.
10. George Meitani, op. cit., p. 14 și urm.
11. Ibidem, p. 18.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
44 Științe socio-umane

perioada medievală au avut dreptul de a avea propria organizare. Constituţia oraşului Bruxelles,
din anul 1292, declara că orice străin, care se stabilea acolo, trebuia să se bucure de drepturile
de care s-ar fi bucurat în ţara sa12; constituţia oraşului Gand, din anul 1176, prevedea că orice
negustor străin, care avea interese în acel oraş, putea să se prezinte în faţa magistratului şi să
ceară justiţie13; un tratat de pace, încheiat între ducele de Lorena şi contele de Gueldre, în anul
1197, prevedea că negustorii străini nu puteau fi reţinuţi pentru vreo datorie, decât dacă cineva
ridica vreo pretenţie; în acest caz, plângerea trebuia judecată în faţa unor magistraţi locali, ce
se numeau echevins14. În Bologna, unde existau numeroşi studenţi, s-a ajuns la numirea unui
judecător academic, care purta titlul de podestat sau la numirea unui episcop. Aceștia aveau
rolul de arbitra şi judeca disputele studenţeşti, pe baza legii personale a studenţilor15.
Tot în această perioadă, oraşele italiene au început să practice un sistem de juridiscţie
specială, cu scopul de a-şi dezvolta relaţiilor comerciale. În anul 992, Veneţia a semnat cu
Împăratul bizantin Vasile al II-lea un tratat comercial, iar în anul 1060 a primit dreptul de a
trimite un magistrat la Constantinopol, ce avea rolul de a judeca litigiile comerciale şi maritime.
În timpul luptelor cruciate, coloniile din oraşele italiene au primit imunitate administrativă şi
juridică, în fruntea acestora fiind numit un vice-comites16.
Tot în perioada medievală, au apărut bâlciurile şi târgurile, acele întâlniri sezoniere unde
negustorii din diferite părţi ale Europei se adunau pentru a-şi vinde produsele. Locul unde
se întâlneau se afla sub o jurisdicție specială prin „pacea târgului”. Negustorii care veneau la
bâlci se aflau sub protecţia principelui teritorial: ei se bucurau de scutirea sau reducerea taxelor
vamale, de suprimarea dreptului de represalii pentru delicte comise şi pentru datorii contractate
în afară de bâlci. Tribunalele, constituite pe durata bâlciului, lichidau diferendele între negustori
şi reprimau infracţiunile printr-o procedură rapidă. Bâlciurile durau mai multe săptămâni, dar
cele din Champagne se succedau unul după altul, ajungând să dureze şi până la un an.
La noi, bâlciurile şi târgurile nu se puteau ţine fără o autorizaţie a domniei17. Domnul
o conferea ca o milă, deci era un fel de favoare liber consimţită, care presupunea şi dreptul de
a percepe anumite taxe. De regulă, concesiunea se acorda la cererea stăpânului de moşie, a
oraşului sau a locuitorilor oraşului, unde avea să se ţină bâlciul18. Principalele condiţii pe care
acesta le îndeplinea erau: a) să nu fie prea aproape de margine, spre a se putea păzi nizamul,
adică regulamentul care interzicea ţinerea de târguri în apropiere de Dunăre, pentru a nu
permite apropierea negustorilor turci; să nu fie prea aproape de alte târguri; să fie necesar şi voit
de locuitori şi negustori19
De aceea, putem spune că privilegiile acordate negustorilor europeni nu au fost elemente
specifice dreptului otoman, ci au fost o realitate juridică aplicată pe coastele mediteraneene,
încă din perioada antică.
12. Ibidem, p. 30 și urm.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Ibidem, p. 31.
16. Paul Fauchille, Traité de droit international public, tom I, partea a III-a, Paris, 1926, p.112.
17. Andrei Oţeţea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional (în perioada de trecere de
la feudalism la capitalism), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, pp. 84-86.
18. Ibidem, p. 86.
19. Ibidem. (Va urma)

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 45

C r e aţ i e şi cu ltur ă
î n v i z i u n e a lu i
Luc ia n B l ag a
C onf. uni v. dr. i van i vlampi e,
un iversi tatea „ dunărea de jos” di n gal ați

În perioada interbelică, fiul de preot, el însuşi licenţiat în teologie, Lucian Blaga, avea să
creeze cel mai amplu sistem românesc de metafizică. Numai că osatura din care s-a închegat
acest sistem a intrat într-un profund dezacord cu spiritualitatea creştină, născând îndoieli şi
suspiciuni în rândul teologilor chiar cu privire la caracterul românesc al operei filosofului. Aceste
nemulţumiri aveau să se exprime în 1942, după publicarea lucrării Religie şi spirit. Dumitru
Stăniloae reacţionează la acest din urmă studiu, un curs universitar de filozofie a religiei pentru
studenţii universităţii din Cluj, prin tipărirea în acelaşi an a lucrării Poziţia domnului Lucian
Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie. Blaga va reacţiona cinic la această luare de atitudine, fără
să se înscrie serios într-o polemică, iar grozăviile istorice ce se vor abate curând asupra ţării vor
suspenda chestiunea aflată în litigiu.
Reluarea subiectului poate veni cel puţin în ajutorul teologiei creştine, iar o dezbatere
mai largă poate servi unei cunoaşteri temeinice a substanţei de fond a primei filosofii româneşti.
Religie şi spirit este o carte de maturitate a filosofului, o aplicare a ideilor sistemului
său filozofic la chestiunea religiei ca manifestare universală a spiritului uman. Aici, Blaga
îşi dezvoltă schema sa simplă pe care crede a o fi descoperit în analiza activităţii umane de
cunoaştere şi de creaţie culturală. Pornind de la remarcabila subliniere a lui Kant referitoare la
actul uman de cunoaştere, cum că nu ne sunt date niciodată condiţiile de descoperire a realităţii
ultime a lumii, ci doar a aspectelor ei fenomenale, Lucian Blaga atribuie această incapacitate
a noastră unui factor metafizic, Marelui Anonim, care încearcă să-şi conserve „centralismul
existenţei” apărându-se de creaturile sale prin tot felul de frâne transcendente. Suntem
incapabili, generalizează apoi gânditorul, atât prin cunoaştere, cât şi prin activitatea noastră
de creaţie, să dezvăluim ceva din maiestatea reală a dumnezeiescului. Religie şi spirit extinde
această neputinţă şi în planul credinţei şi în cel al trăirilor mistice. Dacă în demonstrarea
posibilităţilor noastre limitate de cunoaştere Blaga se foloseşte de rezultatele cercetării kantiene,
demonstrarea limitelor creaţiilor spiritului nu se bazează pe analiza operelor artistice ori de
altă natură, ci pe avansarea directă a tezei că orice creaţie fiind un produs al inconştientului,
iar acesta fiind structurat în funcţie de diverşi factori organic constituiţi, rezultă inevitabil că
aceşti factori – pe post de frână transcendentă a Marelui Anonim –, imprimându-se ca formă
stilistică oricărei creaţii, împiedică apariţia unei lucrări desăvârşite, dumnezeieşti. Stilul poartă
vina acestei neputinţe umane de a efectua o lucrare dumnezeiască. Omul dă năvală cu toate

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
46 Științe socio-umane

forţele spiritului său spre realitatea transsubiectivă, dar se izbeşte de zidul statornic al stilului
care face ca întreg efortul său să fie deviat spre lucrări perisabile.
Am constatat deja şi cu un alt prilej marea absenţă într-un sistem filosofic amplu, cum
este acesta, a preocupărilor de ordin etic (în lucrarea Meditaţii despre divino-umanitate, Editura
Dominus, Galaţi, 1999, p. 14). Acum sesizez şi un alt motiv posibil al reţinerilor lui Blaga pe
această linie: a înţelege omul ca dând năvală spre o sfântă realitate – căci nu poate fi altfel decât
sfânt centralismul existenţei – este mai mult decât onorabil, fiind o implicită recunoaştere a firii
lui nobile. A opri acest avânt moral şi a-l devia prin bariere stilistice tocmai spre a nu ţinti binele
dumnezeiesc este ca şi cum ai descoperi originea radicală a răului. De săvârşirea răului nu
este nicidecum responsabilă nobila fiinţă umană, ci „Dumnezeul” cel fricos şi gelos pe faptele
măreţe ale omului.
Blaga n-a îndrăznit să-şi dezvolte sistemul şi pe această direcţie, dar a adus prejudecăţi şi,
pe baza lor, prejudicii grave fenomenului religios extrapolându-şi în mod artificial schema asupra
acestui domeniu. Schema este următoarea: orice creează omul este rezultatul unui filtru stilistic al
Marelui Anonim care nu are alt rol decât de a devia de la sfinţenie şi desăvârşire toate întreprinderile
umane. În felul acesta este salvat centrul metafizic al existenţei, Dumnezeu, iar omul rămâne doar
o fiinţă nobilă, tragic-neputiincioasă. În acest cadru absurd al lumii, singura speranţă de care poate
să atârne salvarea omului constă în neresemnarea lui creatoare, conştientă de condiţia tragică de a
lupta şi de a se izbi mereu de stâncile filtrului stilistic. Ce rezultă de aici? Opere marcate de factorii
stilistici şi pe post de stimuli-semnal despre prezenţa unui aşa-zis mister, ca văl de nepătruns pentru
om. Tragic e şi faptul că, după Blaga, nici sfinţenia mistică nu poate birui aceste stânci, aşa cum am
presupus că nici tăria morală a omului nu s-ar putea ridica deasupra lor.
Care este originea acestor străvechi şi ciudate formaţiuni geologice? Este sau nu matricea
stilistică o realitate pe care Blaga o doreşte a fi metafizică?
Sugestiilor kantiene, Blaga le adaugă pe cele provenind de la morfologii culturii, cum ar fi
Spengler de exemplu. Cultura, ca duh al unui popor, stă sub pecetea unui stil. Această pecete nu
e opera conştiinţei, cum cred morfologii, ci ţine de imprimeria inconştientului. În acest „atelier
metafizic”, Ziditorul a instalat nişte infernale maşinării sub puterea cărora efortul creator al omului
îşi vede întotdeauna roadele zămislindu-se în vană risipă şi în ingrată trădare a divinelor proiecte
sub zodia cărora stă al său destin. Cinismul Marelui Anonim e cu atât mai nesuferit cu cât el lasă
popoarelor doar „libertatea” de a răsădi după dorinţă elementele tiparniţei stilistice. Ca cititor,
oricine poate fi încântat de rafinamentul şi de profunzimea descrierii culturilor pe care o încearcă
Blaga atât în Orizont şi stil, cât şi în Spaţiul mioritic. Dar, când întâlneşti ideea că orizonturile şi
năzuinţele în care se scaldă culturile umanităţii sunt de fapt măsurile egoiste prin care Marele
Anonim se apără împotriva noastră nu poţi să nu resimţi gustul amar pe care ţi-l lasă o lume creată
în bătaie de joc. Deoarece numai la o astfel de concluzie ne conduce sistemul lui Blaga. Matricea
stilistică este o realitate evidentă, ilustrarea ei ţine de frumuseţea filosofiei blagiene. Dacă fiinţa
umană aparţine erelor geologice descrise în Cartea Facerii, atunci şi factorii stilistici sunt roci care
aparţin timpului genezei. Problematică este doar funcţia ontologică jucată de aceşti factori, ca şi
chestiunea identificării mai sigure a numărului şi naturii lor. Cu alte cuvinte, de ce a fost nevoit
Blaga, transpunând factorii abisali într-un registru metafizic, să le justifice prezenţa nu prin ceea
ce sunt (aşa cum, de exemplu, descoperim în Orizont şi stil sau Spaţiul mioritic), ci prin judecăţi
speculative care ar putea conduce la orice construcţie? De dragul unei construcţii metafizice?
Această clădire este izbânda demersului său, dar e un templu care nu satisface pe deplin spiritul
creştinismului tocmai în fundamentele sale.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 47

Epurarea personalului
poliţienesc după instaurarea
guvernului dr. Petru Groza
Stabilizarea monetară şi
măsurile instituite pe linia
combaterii infracţionalităţii
şi a speculei (1945-1947) (I)

Dr. Adri an pohri b,
d irecţ ia judeţeană Gal aţi a Arhi vel or Naţi onale
Epurarea personalului poliţienesc după instaurarea guvernului dr. Petru Groza (6
martie 1945). După 23 august 1944, prin înlăturarea guvernului antonescian, ruperea relaţiilor
cu Germania hitleristă şi cu celelalte state ale Axei şi alăturarea României la Naţiunile Unite, în
viaţa statului român s-au petrecut modificări fundamentale. În termen de mai puţin de şapte
luni s-au succedat patru guverne, ultimul fiind guvernul dr. Petru Groza, instaurat la 6 martie
1945. Evenimentele de după 23 august au dus la schimbarea regimului, dar şi a sistemului
politic în România, ceea ce a avut urmări grave pentru viitorul ţării. Unul din fenomenele
resimţite puternic în viaţa multor instituţii, inclusiv a Poliţiei, a fost înlăturarea multor elemente
considerate nesigure pentru regimul care se instaura, fie pentru că serviseră vechiului regim, fie
pentru că fuseseră membri ai unor partide, fie că erau elemente provenind din rândul „claselor
exploatatoare”. În toate domeniile a avut loc ceea ce în contemporaneitate s-a numit „epurare”,
„comprimare” etc1. Nu este exclus ca în acest proces de înnoire să fi avut loc şi abuzuri ori
nedreptăţi generate de dorinţa unor şefi de a se descotorosi de persoanele indezirabile2. Pe lângă
o serie de elemente necorespunzătoare profesional şi moral, au fost înlăturate şi elemente bune,
cinstite, buni profesionişti. Aşa se explică faptul că o parte din aceştia au fost reprimiţi în funcţii3.
1. Vasile Arimia, Gheorghe Gîrdu, Toma Iancu, Poliţia din Gorj. File de istorie, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1995, p. 327.
2. În luna noiembrie 1944 ministerul transmite un ordin, care urma să fie afişat la loc vizibil, către toţi
funcţionarii administraţiei, Poliţiei şi Jandarmeriei, prin care atrăgea atenţia că practica reclamaţiilor
anonime, sau semnate cu nume fictive, denota o lipsă totală a curajului răspunderii şi punea într-o
situaţie cu totul defavorabilă pe cei care o foloseau. Chiar dacă o parte din scrisorile anonime ofereau
unele date exacte, totuşi, folosul lor era, în general, minim faţă de răul pe care-l făceau, discreditând
aproape întotdeauna persoane onorabile. Pentru aceste motive, se aducea la cunoştinţa angajaţilor
ministerului că nicio scrisoare anonimă nu mai era luată în considerare, iar reclamaţiilor semnate nu
urma să li se dea curs, decât dacă, în urma cercetărilor efectuate, se dovedea că persoana semnatară
exista în realitate şi că într-adevăr a trimis reclamaţia respectivă (Arhivele Naţionale Galaţi, fond
Poliţia oraşului Galaţi. Serviciul Administrativ, dosar 65 /1944, f. 131).
3. Vasile Arimia, Gheorghe Gîrdu, Toma Iancu, op. cit., p. 331-332.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
48 Științe socio-umane

Astfel, s-a realizat o imixtiune majoră a politicului în Poliţie, ca de altfel în toate domeniile şi
ramurile de activitate, realizându-se „purificarea sistemului” prin înlăturarea vechilor „elemente
reacţionare” şi „disciplinarea” corpului poliţienesc, sancţiunile pe linia politică fiind mult mai
drastice şi mai eficiente decât cele date strict pe plan profesional4.
Începută la sfârşitul anului 19445 şi continuată în anul următor, dezarmarea unităţilor
militare române din interior devine completă începând cu 28 februarie 1945, când Comisia
Aliată (Sovietică) de Control emite opt ordine, cu termen de executare a doua zi, 1 martie
1945. De asemenea, unul din ordine făcea referire la reducerea efectivelor Poliţiei în proporţie
de 50% - trebuiau disponibilizaţi până la 7.500 de poliţişti, din care 1.500 în Bucureşti (termen
de executare 2 martie) - în condiţiile în care efectivele Jandarmeriei fuseseră reduse cu cca 75
% (de la 40.156 la 10.432)6.
Epurările aparatului administrativ au debutat în anul 1944 mai întâi cu acele „elemente”
care au sprijinit politica lui Antonescu şi cu „elementele fasciste şi legionare”, apoi a fost
extinsă asupra celor care „au propagat idei contra principiilor democratice”. Guvernul Groza,
instalat la 6 martie 1945, a modificat cadrul legislativ al epurărilor prin intrarea în vigoare
a unui alt act normativ, Legea nr. 217 din 30 martie 1945 pentru purificarea administraţiei
4. Epurarea nu se limita numai la aparatul poliţienesc. La finele anului 1944 a început derularea unor
anchete asupra organelor implicate în actul de justiţie, spre exemplu, cazul primului procuror al
Tribunalului Covurlui, Alexandru Buzoianu, care a fost acuzat pentru faptele de luare de mită, luări
nedrepte de decizii şi abuz de putere. În legătură cu cele patru dosare întocmite fostului procuror s-a
înregistrat o întreagă aventură. La începutul lunii decembrie Parchetul Curţii de Apel Galaţi a înaintat,
prin Oficiul P.T.T. din localitate, dosarele către Curtea de Apel Bucureşti, însă acestea au fost găsite,
cu ocazia unei razii efectuate de sovietici, în trenul de Bucureşti, într-un colet aflat sub băncile unor
călători (Arhivele Naţionale Galaţi, fond Parchetul Curţii de Apel Galaţi, dosar1/1944-1945, f. 12).
5. „Monitorul Oficial”, nr. 233 din 8 octombrie 1944.
6. Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial, Bucureşti, 1999, p. 262-263. Decretul-lege
pentru reducerea personalului Direcţiunii Generale a Poliţiei şi al Prefecturii Poliţiei Capitalei, publicat în
„Monitorul Oficial”, nr. 48 din 28 februarie 1945, a însemnat neoficial purificarea corpului poliţienesc
în condiţiile instaurării comunismului. Actul normativ stabilea următoarele efective: Direcţiunea
Generală a Poliţiei 11.398 posturi, Prefectura Poliţiei Capitalei 767 posturi, iar Corpul de Pază al
Poliţiei Capitalei 2.148 posturi. Reducerea cadrelor de personal la limitele arătate urma să se realizeze
prin pensionare sau prin trecerea în cadrul disponibil.
În vederea reducerii efectivelor, prin derogare de la Legea pensiilor şi Codul funcţionarilor
publici, puteau fi puse în retragere (pensionate) următoarele categorii de personal: funcţionarii până la
gradul de subdirector, inclusiv sau echivalent, care împlineau în cursul anului vârsta de 55 ani bărbaţii
şi 50 femeile şi funcţionarii până la acelaşi grad, de ambele sexe, care împlineau 30 de ani în serviciu.
La calcularea timpului util de pensie funcţionarii beneficiau de un spor de cinci ani, fără a depăşi
timpul util pentru pensie de 35 ani. Stabilirea personalului care urma să părăsească Poliţia s-a făcut în
termen de 15 zile de la data publicării legii în „Monitorul Oficial”.
Referitor la personalul disponibilizat (care nu îndeplinea condiţiile de pensionare şi diurniştii),
acesta era pus la dispoziţia Subsecretarului de Stat al Organizării Statului, al Statisticii şi Inventarului,
urmând ca în eventualitatea în care urmau să se ivească unele posturi şi funcţii vacante la nivelul
serviciilor centrale, la nivel judeţean sau comunal, să fie ocupate de acest personal. Funcţionarii
puteau fi încadraţi şi în posturi inferioare celor din care au fost disponibilizaţi, cu păstrarea gradului şi
salariului avut iniţial. Pensionarea sau trecerea funcţionarilor în cadrul disponibil nu înlătura aplicarea
sancţiunilor prevăzute de legea privitoare la purificarea administrativă.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 49

publice 7, cu scopul de a îndepărta din posturile administraţiei toţi oponenţii guvernului8.
În conformitate cu prevederile legii, funcţionarii şi cei care primeau sub orice formă un
salariu sau remuneraţie de la Stat, judeţ, comună, regie publică, administraţie comercială
de orice fel puteau fi îndepărtaţi din serviciu sau puteau fi reîncadraţi în grade şi funcţii.
Conform art. 2, puteau fi îndepărtaţi din serviciu fără nicio indemnizaţie funcţionarii care: a)
au colaborat sub orice formă pentru realizarea intereselor şi scopurilor hitleriste sau fasciste
în România, precum şi cei care din proprie iniţiativă au participat la manifestaţiuni de orice
fel pentru determinarea unei opinii publice favorabile scopurilor fasciste sau hitleriste; b) au
activat în scopul instaurării sau menţinerii regimurilor dictatoriale în România; c) au activat
în mişcarea legionară sau în alte mişcări cu caracter fascist, hitlerist sau rasial, precum şi
acei care au făcut parte din organizaţii politice sau paramilitare, hitleriste sau fasciste, ori
au urmărit asemenea scopuri; d) prin modul în care şi-au îndeplinit funcţia, sau prin orice
mijloc de publicitate sau propagandă, au luat atitudine antidemocratică; e) au comis crime,
delicte, acte de teroare, ori alte acte de violenţă fizică sau morală, fie din proprie iniţiativă, fie
pentru executarea misiunilor încredinţate9. Funcţionarii şi salariaţii îndepărtaţi din serviciu
pentru acţiunile sau faptele sus-menţionate urmau să fie întrebuinţaţi la muncă obligatorie în
folosul Statului, în lagăre speciale, iar cei care se dovedeau culpabili de schingiuiri, maltratări,
arestări ilegale sau alte fapte penale aveau să fie deferiţi instanţelor de judecată.
Fiecare ministru avea posibilitatea de a institui, în vederea culegerii de informaţii asupra
activităţii desfăşurate de funcţionarii publici, una sau mai multe comisii sau putea delega aceste
competenţe unuia sau mai multor funcţionari. Directorii şi şefii de personal din ministere şi
instituţii erau obligaţi să semnaleze în scris ministrului cazurile care intrau în prevederile legii
menţionate, în caz de neîndeplinire urmând să fie pedepsiţi cu închisoare corecţională de până
la un an. În conformitate cu Legea nr. 217 din 30 martie 1945, dosarele foştilor funcţionari
poliţieneşti învinuiţi de acte de legionarism şi schingiuitori politici erau înaintate Ministerului
Afacerilor Interne, în cadrul căruia funcţiona o Comisie de Epurare10. Ulterior, termenul limită
de verificare prevăzut de lege - 1 iunie 1945 - a fost prelungit până la 15 iulie 194511.
În afară de Legea 217/1945, alte instrumente folosite la epurarea personalului au fost
ordinele MA.I. În acţiunea de epurare a administraţiei „de elementele chiabure duşmănoase
regimului” legii menţionate i s-au adăugat şi alte acte normative - Decizia nr. 210 din 3
februarie 1948 a Comisiei ministeriale de redresare economică şi stabilizare monetară12 şi
Legea pentru stabilirea şi aplicarea bugetului general pe exerciţiul 1948-1949 (art. 46) - prin
care disponibilizarea din serviciu a funcţionarilor permanenţi şi temporari se făcea pe motive
de economie bugetară13.
7. „Monitorul Oficial”, nr. 74 din 30 martie 1945.
8. Pentru epurările din administraţie în perioada 1945-1947, vezi Octavian Roske, Caludiu Degeratu,
Mecanisme de selecţie negativă. Epurările din administraţia publică: 1945, în „Arhivele Totalitarismului”,
nr. 1/1993.
9. „Monitorul Oficial”, nr. 74 din 30 martie 1945.
10. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Inspectoratul Regional de Poliţie Galaţi. Serviciul Siguranţei, dosar
76/1945, f. 383.
11. „Monitorul Oficial”, nr. 121 din 31 mai 1945, p. 4510.
12. Ibidem, din 6 februarie 1948.
13. Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica populară Română 1948-1950: transformări
instituţionale, Bucureşti, 2005, p. 161-162.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
50 Științe socio-umane

La începutul lunii aprilie 1945, conducerea Chesturii Poliţiei Municipiului Galaţi adresa
ziarelor „Ecoul”, „Vocea” şi „Desrobirea” un comunicat de presă prin care se făcea cunoscut
că un număr de 24 ofiţeri şi agenţi (11 ofiţeri, 13 agenţi) erau disponibilizaţi, fiind descărcaţi
de orice atribuţii cu caracter poliţienesc14. Poliţiştilor disponibilizaţi li s-a interzis purtarea
uniformelor însă, având în vedere că acestea erau procurate din banii lor, în eventualitatea
că doreau să le poarte, ele trebuiau modificate, astfel încât să nu mai fie expresia apartenenţei
la această profesie15. De asemenea, printr-un ordin circular al Direcţiunii Generale a Poliţiei,
se solicita noilor şefi să ia legătura cu şefii autorităţilor administrative în vederea unei bune
colaborări16.
În luna martie 1946 personalul Chesturii Poliţiei Municipiului Galaţi număra 100 de
poliţişti (53 ofiţeri şi 47 agenţi), efectivele cele mai importante revenind Serviciului Siguranţă
(nouă ofiţeri, 11 agenţi) şi Serviciului Judiciar (13 ofiţeri, opt agenţi)17.
Reorganizarea ministerelor a însemnat şi înlocuirea personalului existent cu elemente
proletare, pentru a obţine o compoziţie de clasă a cadrelor, atât în aparatul central, cât şi
în cel exterior. Ministerele au fost curăţate de oponenţi ai regimului, dar şi cei neîncadraţi
politic au fost comprimaţi, locurile lor fiind ocupate de „tovarăşi buni, verificaţi, trimişi de
partid”. Funcţionarii publici au fost invitaţi, încă din 1946, să se înscrie în „organizaţii politice
democratice”, adică P.C.R., Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, Uniunea Populară
Maghiară. Refuzul angajaţilor de a se „încadra pe linia democratică” putea fi interpretat de
autorităţi ca o neacceptare a partidului şi regimului, şi chiar ca o formă de rezistenţă. Pentru
realizarea dictaturii proletariatului, guvernul îşi întărea laturile represive: MA.I. şi Ministerul
Apărării Naţionale, concepute ca instituţii menite prioritar să apere cuceririle revoluţionare18.
Evident, sub masca disponibilizării, se realiza o epurare. Drept argument aducem
faptul că nu a avut loc o reducere a efectivelor personalului, ci doar primenirea lui, în sensul
că, în paralel cu disponibilizările, se efectuau şi angajări. Neocuparea posturilor scoase la
concurs de Poliţia gălăţeană la data de 21 aprilie 1947 era pusă pe seama faptului că, pe plan
local, unităţile de poliţie nu s-au implicat în mod suficient în popularizarea evenimentului,
motiv pentru care se solicita întreprinderea demersurilor necesare (popularizare prin presă)

14. Arhivele Naţionale Galaţi,, fond Poliţia oraşului Galaţi. Serviciul Administrativ, dosar 2/1945,
f. 18. Dacă la nivelul ofiţerilor şi agenţilor poliţieneşti remarcăm reducerea efectivelor, la începutul
lunii mai 1945 comandantul Inspectoratului Gardienilor Publici, col. Popescu C. Argentoia, făcea
cunoscut printr-un ordin că pentru Detaşamentul Gardienilor din Galaţi erau prevăzute în schema de
organizare un număr de 75 posturi, cu menţiunea că orice vacanţă în efectiv putea fi ocupată numai
de oameni noi, fiind interzisă reangajarea din personalul vechi, epurat sau trecut în cadrul disponibil
conform Ordinului nr. 3.807 din 30 aprilie 1945 al Direcţiunii Generale a Poliţiei. Ulterior, conducerea
gardienilor publici revine cu un ordin în care se arată că dispoziţiile referitoare la angajarea de oameni
noi se referă doar la şefii de detaşamente şi la şefii de secţie, nu şi la gardienii publici, care puteau
fi reîncadraţi dacă îndeplineau condiţiile legale – „elemente capabile, corecte şi cu educaţie politică
democratică” (Ibidem, dosar 8/1945, f. 26).
15. Ibidem, dosar 47/1945, f. 156.
16. Ibidem, dosar 2/1945, f. 24.
17. Ibidem, dosar 3/1945-1946, f. 23. Pe statul de plată al Chesturii Galaţi regăsim în luna februarie
1946 un număr de 12 informatori, ale căror onorarii încasate variază, probabil în funcţie de importanţa
informaţiei şi a activităţii desfăşurate, între 8.000 şi 36.000 lei (Ibidem, dosar 17/1946, f. 8).
18. Nicoleta Ionescu-Gură, op cit., p. 157.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 51

încât, cu ocazia următorului concurs, care urma să aibă loc în luna mai, posturile vacante să
fie ocupate19.
În luna septembrie 1947, conducerea Inspectoratului Regional de Poliţie ordonă
subunităţilor să procedeze în regim de urgenţă la verificarea dosarelor personale ale tuturor
angajaţilor poliţieneşti şi completarea cu eventualele documente constatate ca fiind lipsă.
Pe lista documentelor care trebuiau anexate dosarului personal regăsim certificatul de bună
purtare şi adeverinţa că nu a făcut parte dintr-o organizaţie antidemocratică. La începutul
anului următor, în ianuarie 1948, Inspectoratul Regional de Poliţie Galaţi solicita ca fiecare
subordonat să-şi redacteze autobiografia, care trebuia să cuprindă în mod obligatoriu referiri
la bunurile mobile şi imobile deţinute, precum şi la „vederile politice trecute şi prezente”, dacă
a fost pe front, şi unde anume. Aceleaşi date trebuiau comunicate în legătură cu membrii
familiei şi rudele angajatului. Se solicitau, de asemenea, date şi informaţii în legătură cu
limbile străine cunoscute şi conjunctura în care le-a însuşit, dacă a efectuat deplasări în
străinătate şi motivul, persoanele de contact. Nu erau neglijate, ba chiar am spune că se
aflau în centrul atenţiei, atitudinea politică trecută, eventualele poziţii sau urmări ale acestei
activităţi, rolul avut în organizaţia politică frecventată sau dacă a fost arestat, condamnat, şi
din ce motiv. În expunerea datelor de mai sus se sublinia obligativitatea descrierii amănunţite
a activităţii desfăşurate în perioada 1938-1944. Se acorda o atenţie deosebită împrejurărilor
în care funcţionarul a intrat în Poliţie, persoanelor care au făcut recomandările şi dacă, în
schimbul acestora, a făcut sau i-au fost solicitate contraservicii20.
În cadrul şedinţelor de analiză încep să se dezvolte analiza autocritică şi luarea de
angajamente în vederea onorării obiectivelor prevăzute în planurile de activitate21. Treptat, are
loc o deprofesionalizare a corpului poliţienesc, spre exemplu, la 28 septembrie 1948 Chestura
intervenea pe lângă Circa V Poliţie să someze mai mulţi cetăţeni în vederea depunerii
cantităţii de lână fixată de Oficiul Industrial al Lânii – Centrul Judeţean Galaţi22. Personalul
poliţienesc primea ordine pentru executarea unor activităţi care nu aveau legătură cu munca
profesională. Un astfel de ordin a fost cel transmis de Direcţia Generală a Poliţiei în august
1948, prin care se cerea luarea de măsuri ca întreg personalul poliţienesc să înveţe până la 23
august Marşul Poliţiei Democrate23. Munca operativă înregistra, de asemenea, lipsuri destul
de serioase: organele de filaj erau de multe ori descoperite, investigaţiile nu erau aprofundate
iar percheziţiile se desfăşurau superficial. Se remarcă lacune în pregătirea „tovarăşilor” care
mergeau în „operaţii” şi care erau supuşi atacului „duşmanului”, fiind înregistrate uneori
cazuri de accidente grave datorate instruirii necorespunzătoare în ceea ce priveşte utilizarea
armamentului. Dosarele de anchetă aveau, din perspectivă juridică, lipsuri care se datorau
insuficientei pregătiri şi superficialităţii în muncă, documentele erau contradictorii iar
ipotezele avansate în legătură cu unele evenimente nu erau susţinute documentar. Paralel
cu deprofesionalizarea a avut loc cu succes îndoctrinarea politică24. În mod evident şi
19. Ibidem, dosar 80/1947-1948, f. 11.
20. Ibidem, f. 72, 91.
21. Ibidem, f. 99.
22. Ibidem, dosar 97/1948, f. 58, 75.
23. Vasile Arimia, Gheorghe Gîrdu, Toma Iancu, op. cit., p. 340.
24. La 30 aprilie 1948, Direcţia de Studii şi Planificare din cadrul Direcţiunii Generale a Poliţiei solicita
o situaţie referitoare la cărţile aflate în biblioteca unităţii, ocazie cu care Chestura Galaţi raporta că
deţine un număr de 308 volume, majoritatea comuniste (U.R.S.S. în război, Pedagogia în U.R.S.S.,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
52 Științe socio-umane

înainte munca de poliţie se baza pe activitatea informatorilor, însă poliţistul făcea şi dovada
profesionalităţii în ceea ce priveşte verificarea şi valorificarea informaţiilor - după acest an,
pe lângă faptul că numărul „surselor” a fost supradimensionat, s-au semnalat mari lacune în
privinţa verificării veridicităţii informaţiilor25.
Referitor la fenomenul şi amploarea epurărilor în cadrul funcţionarilor poliţieneşti,
considerăm reprezentativă o analiză comparativă a personalului nominalizat în statele de
plată ale Chesturii Municipiului Galaţi în luna august 194426, respectiv în ianuarie 1949 (lună
în care este emis Decretul nr. 25 /1949 pentru înfiinţarea Miliţiei)27.
Personal
Nominalizaţi Nominalizaţi Personal
menţinut în
Funcţia august 1944 ianuarie 1949 disponibilizat
funcţie
Chestor 1 1 - 1
Secretar 1 1 - 1
Comisar şef 2 3 - 2
Comisar 15 9 2 13
Comisar ajutor 17 21 4 13
Agenţi de poliţie 25 26 4 21
Personal auxiliar 27 18 3 24
Gardieni publici 99 183 21 78
Total 187 262 34 153
Din totalul ofiţerilor de poliţie nominalizaţi în statele de plată ale lunii august 1944, 36
la număr - incluzând funcţiile de chestor, secretar de chestură, comisar, comisar şef şi comisar
ajutor - regăsim în ianuarie 1949 doar şase cu funcţii de comisar şi comisar ajutor, restul de
30 fiind disponibilizaţi. Bineînţeles, în noile condiţii istorice nici nu se punea problema ca
fostul chestor al Poliţiei, Mihalcea Constantin, să nu fie destituit28. Din agenţii de poliţie nu
au fost păstraţi, din totalul de 25, decât patru în funcţie, iar din personalul auxiliar (şef birou,
arhivar, registratori, şoferi, telegrafişti, dactilografe) decât doi (şeful de birou şi arhivarul).
Recapitulând, din totalul efectivelor Chesturii Galaţi de 88 funcţionari poliţieneşti (excluzând
gardienii publici) nu au fost păstraţi în funcţii decât 13.
Dacă în cazul gardienilor publici schimbările pot fi puse pe seama faptului că întotdeauna
a existat o fluctuaţie a personalului, datorată salariilor foarte mici, în cazul funcţionarilor
poliţieneşti, în mod evident, aceştia au fost supuşi unui proces de epurare. Referitor la
Economia românească sub jugul imperialist, Copii Soarelui, Stalin în exil, Noul plan cincinal al
U.R.S.S., Sub marele steag Lenin-Stalin, Democraţia sovietică, Armata Roşie, Relaţiile Culturale
româno-sovietice, Femeia sovietică, Statutul P.C.R., Religia şi Biserica în U.R.S.S., Ţara marilor realizări
etc.). În adresa de răspuns se sublinia: „Funcţionarii noştri, în dorinţa de cunoaşte cât mai temeinic
diversele chestiuni politice, economice şi profesionale, care se găsesc foarte bine tratate în cărţile din
bibliotecă, frecventează această sală de lectură în număr foarte mare”. De reţinut că aceste cărţi puteau
fi împrumutate şi la domiciliu, termenul acordat pentru citirea unei cărţii fiind de… trei zile (Arhivele
Naţionale Galaţi,, fond Poliţia oraşului Galaţi. Serviciul Administrativ, dosar 96/1948, f. 7-14).
25. Nicoleta Ionescu-Gură, op cit., p. 157.
26. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Poliţia oraşului Galaţi. State de plată, dosar 6/1944-1945, f. 114-119.
27. Ibidem, dosar 5/1948-1949, f. 368-374.
28. Conducerea Poliţiei a fost preluată de primchestorul Barmac Leonida.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 53

Detaşamentul Gardienilor Publici surprinde dublarea efectivelor şi prezenţa în funcţie, în
calitatea de şef de detaşament şi în anul 1948, a lui Iliescu Nicolae, în condiţiile în care toţi cei
nouă şefi de secţii fuseseră schimbaţi. Din perspectivă statistică, pentru perioada de referinţă, nu
au rămas în funcţie decât 14,7% din personalul Chesturii Poliţiei Galaţi şi 21,2% din personalul
Detaşamentului Gardienilor Publici. În ianuarie 1949, gardienilor publici li s-a făcut cunoscut că
funcţiile lor în cadrul Poliţiei au încetat, însă o parte dintre ei au fost selectaţi în rândul Miliţiei.
Activitatea specifică, după înfiinţarea Miliţiei, a căpătat o serie de aspecte particulare
faţă de perioada anterioară. Vor avea loc o serie de încadrări, în Miliţie accedând multe
elemente care nu aveau nicio pregătire în domeniu. Vechile cadre din Poliţie, cu o vastă
experienţă, vor mai fi folosite, mai ales, în cazuri dificile din judiciar, şi aceasta până prin
anii 1950-1952, când vor fi, aproape în totalitate, înlăturate de noile autorităţi care sperau în
profesionalizarea rapidă a celor de curând încadraţi. Procesul de epurare a continuat şi după
înfiinţarea Miliţiei, prin neadmiterea în şcolile care pregăteau ofiţerii şi subofiţerii necesari
instituţiei decât a fiilor de muncitori şi de ţărani şi prin trecerea din oficiu din poziţia de
activitate în poziţia de rezervă a zeci de ofiţeri proveniţi din vechiul aparat poliţienesc.
Noi linii directoare în activitatea poliţienească. La 12 iunie 1945 s-au deschis, la
sediul Inspectoratului Regional de Poliţie Galaţi, lucrările conferinţei cu şefii de unităţi
poliţieneşti, secretarii de chestură şi şefii birourilor de siguranţă. Şedinţa, prima de această
anvergură după evenimentele de la 23 august 1944, la care participau toate structurile aflate în
subordinea inspectoratului, a fost deschisă de către inspectorul regional I. Cuptor cu o scurtă
prezentare a importanţei evenimentelor de la 23 august şi 6 martie 1945, când Petru Groza a
preluat conducerea guvernului. Au fost prezentate liniile directoare de acţiune ale instituţiei
poliţieneşti, care au fost discutate şi analizate cu prilejul întrunirii şefilor de inspectorate la
Direcţia Generală a Poliţiei în zilele de 25-27 martie 1945, insistând asupra faptului că arestările
foştilor legionari nu trebuiau făcute cu patimă. Însuşi ministrul Ministerului Afacerilor Interne,
Teohari Georgescu29, sublinia faptul că procedeele folosite cu ocazia arestărilor trebuiau să se
29. Teohari Georgescu (30 ianuarie 1908, Bucureşti – 31 ianuarie 1976, Bucureşti) ministru de Interne în
perioadele: 6 martie 1945 – 30 decembrie 1947, 30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948, 13 aprilie 1948 – 28
mai 1952. A ocupat fotoliul de ministru de Interne începând de la 6 martie 1945 până în mai 1952, când
Plenara C.C. al Partidului Muncitoresc Român l-a scos din funcţiile de partid şi de stat. Sub conducerea
lui, comuniştii au transformat Ministerul Afacerilor Interne într-o armă politică. Chiar în perioada 23
august 1944 – 6 martie 1945, Direcţia Generală a Poliţiei, Corpul Detectivilor şi Inspectoratul General al
Jandarmeriei au beneficiat de o atenţie aparte, prin posibilităţile oferite în lupta de anihilare a adversarilor
politici. În timpul ministeriatului său s-a desfăşurat aşa-numita „purificare a vieţii publice de elementele
fasciste, legionare, duşmănoase şi încadrarea cu oameni noi, proveniţi îndeosebi din prizonierii români
de pe frontul de est, în vederea consolidării regimului democratic“. În 1946, după descoperirea şi
arestarea principalilor conducători ai mişcării de rezistenţă, a fost intentat un proces în care au fost
judecaţi 90 de militari şi civili. Între aceştia s-au aflat şi generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne,
şi generalul Nicolae Rădescu, fost premier şi ministru de Interne. În vara anului 1947, liderii Partidului
Naţional Ţărănesc, în frunte cu Ion Mihalache, au fost arestaţi şi condamnaţi la temniţă grea, în urma
procesului din octombrie–noiembrie acelaşi an, pentru complot împotriva guvernului. A fost perioada
în care România a fost supusă unui regim de „sovietizare“, combinat cu distrugerea valorilor româneşti
pe multiple planuri, cu plata excesivă a „datoriilor de război“, cu anii de secetă (1945–1947), precum şi
cu corupţia şi specula. În afară de acţiunea de înlăturare a „elementelor reacţionare“ şi promovarea unor
„cadre noi, provenite din rândul oamenilor muncii“, sub conducerea lui Teohari Georgescu a început
un proces de îndoctrinare a angajaţilor. De asemenea, pentru „reeducarea prin muncă a elementelor
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
54 Științe socio-umane

înscrie în sfera legalităţii, dând exemplu negativ unele unităţi poliţieneşti care au purces mai
întâi la arestarea acestora şi pe urmă au adunat materialului din care să reiasă vinovăţia lor.
Altele au justificat acţiunile motivând că F.N.D.-ul le-a indicat persoanele, impunându-le să
fie arestate numai pe baza unui denunţ, fără să aibă vreo probă de vinovăţie. În fine, o altă
categorie, după ce au ţinut arestaţii 20-30 zile, i-au pus în libertate fără aprobarea Ministerului
de Interne sau Direcţiei Generale a Poliţiei. În cadrul şedinţei au fost discutate şi analizate o
serie de instrucţiuni (Instrucţiunile nr. 9.000 din 4 iunie 1945 ale Direcţiei Generale a Poliţiei)
care, în lipsa unei legi speciale, au constituit „baza legală” sau mai bine spus „baza principiilor”
care au guvernat acţiunile poliţieneşti în perioada următoare, principalul obiectiv fiind acela de
a imprima un aspect unitar activităţii poliţieneşti în cele trei compartimente ale ei: informativ,
preventiv şi represiv. De asemenea, au fost prezentate principalele aspecte legate de selectarea,
pregătirea şi educarea noului personal poliţienesc. În opinia inspectorului I. Cuptor, personalul
poliţienesc rămas în serviciu din cadrele vechi trebuia să se încadreze în „spiritul nou”, iar cei noi
să se „identifice cu serviciul”. Pentru educarea profesională în regim de urgenţă a funcţionarilor
poliţieneşti noi numiţi a fost înfiinţată, în cadrul Inspectoratului Regional Galaţi, o şcoală ale
cărei cursuri s-au desfăşurat în perioada 15 iunie – 15 august 1945, urmând ca de la 1 septembrie
1945 să fie structurat un nou modul30.
Tot în această perioadă, după modelul sovietic, au început să apară jurnalele de perete la
toate instituţiile, prin urmare nici Chestura Galaţi nu a făcut notă discordantă încadrându-se
şi ea în curentul general31. Articolele, semnate de către angajaţii, erau un hibrid între aspecte
ale vieţii profesionale şi propaganda comunistă. Ca element distinct, care a fost preluat şi
perpetuat până la limita extremă, remarcăm apariţia în intervenţiile scrise sau verbale a
elementului autocritic care preceda, în general, analiza critică a unei stări de fapt32.
În conformitate cu Instrucţiunile nr. 9.000 din 4 iunie 1945 ale Direcţiunii Generale a
Poliţiei s-au dat ordine ca fiecare unitate poliţienească să întocmească note informative din raza sa
duşmănoase Republicii Populare“, au fost înfiinţate colonii de muncă în subordinea Ministerului
de Interne. Dizolvarea partidelor politice tradiţionale în anii 1947–1948, precum şi măsurile luate
împotriva legionarilor la 15 mai 1948, au provocat retragerea în munţi a celor care, datorită activităţii
lor politice, se temeau de represiune. De asemenea, alte evenimente politice, precum naţionalizarea din
1948, colectivizarea agriculturii în urma deciziei Plenarei P.C.R. din 1948, intensificarea arestărilor şi
condamnărilor sub diferite acuzaţii au accentuat fenomenul de rezistenţă în munţi a unor persoane din
diferite categorii sociale (Constantin Gheorghe, Miliana Şerbu, Miniştrii de interne ai României (1862-
2001), Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 2001, p. 307-309).
30. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Poliţia oraşului Galaţi. Serviciul Administrativ, dosar 3/1945, f.
2-12. Cursurile se desfăşurau în intervalul orar 1500-1700, profesorii fiind desemnaţi dintre funcţionarii
vechi, bine pregătiţi, făcându-se apel şi la magistraţii şi avocaţii din localitate pentru a preda cursurile
de specialitate - drept şi procedura penală. Cursurile de medicină legală, de mare folos pentru ofiţerii
de poliţie judiciară, erau prezentate de un medic legist.
31. La începutul lunii iulie 1945 are loc un mic incident între conducerea Inspectoratului Regional de
Poliţie şi Chestura Poliţiei Galaţi în sensul că, după ce prima instituţie solicitase tuturor subunităţilor
înaintarea lucrărilor referitoare la Gazeta de perete, Chestura a răspuns că „lucrările solicitate sunt
afişate pe peretele Chesturii”, neonorând astfel ordinul superiorilor. Adresa de răspuns a fost considerată
de şeful inspectoratului un vădit afront la adresa autorităţii. Mai mult decât atât, când funcţionarul
poliţienesc care a redactat răspunsul s-a prezentat la inspectorul şef cu lucrările afişate, s-a dovedit că
acestea erau sumare – doar două pagini jumătate (Ibidem, f. 370-373).
32. Ibidem, dosar 2/1945, f. 371-373.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 55

de competenţă, referitoare la siguranţa statului (membrii mişcării legionare, ai partidelor politice
istorice, criminalii de război, supuşii străini, starea de spirit a populaţiei şi a diferitelor categorii
sociale). Rolul şi influenţa Biroului Siguranţei l-a pus în situaţia de a fi cel mai important serviciu
din cadrul chesturilor. Unele din ele îşi arogau chiar emiterea unor ordine imperative, cum a fost şi
cazul Biroului de Siguranţă Galaţi care, printr-o circulară adresată unităţilor poliţieneşti, sublinia:
„Întrucât până în prezent nu s-a primit din partea unităţilor niciun raport informativ, credem că
prin acţiunile Dvs. nu numai că nu sprijiniţi Guvernul, ci din contra, îl sabotaţi, sabotând astfel
şi interesele instituţiei din care faceţi parte, interesele Siguranţei Statului, iar pe tărâm profesional
credem că nu vă faceţi datoria în mod conştient. Vă facem cunoscut că acei care nu vor da note
informative vor fi sancţionaţi în modul cel mai aspru, pentru a servi de exemplu celorlalţi”33.
În luna martie a anului 1948, Inspectoratul Regional de Poliţie Galaţi adresează o
circulară unităţilor din subordine solicitându-le să depună tot efortul în vederea îndeplinirii
planului de activitate, care se desfăşura sub semnul „întrecerii în muncă”, urmând ca unităţii
poliţieneşti fruntaşe să-i fie decernat „Steagul Muncii Profesionale”.
Odată cu înaintarea circularei s-a declarat deschisă şi lupta de întrecere în muncă
profesională între unităţile poliţieneşti din Brăila, Galaţi, Râmnicu-Sărat, Focşani, Tecuci şi
Bârlad, principalele criterii în desemnarea învingătorilor fiind:
a) realizarea în proporţie de 100% a obiectivelor înscrise în planul de muncă;
b) depăşirea termenului de executare a sarcinilor din planul de muncă;
c) în materie de poliţie judiciară, înregistrarea unui număr cât mai mic de infracţiuni şi
a unui număr cât mai mare de infractori descoperiţi şi prinşi, raportat la numărul de cazuri;
d) numărul cât mai mic de lucrări restante şi calitatea acestora;
e) frecvenţa la serviciu a funcţionarilor poliţieneşti;
f) contribuţiile aduse pentru simplificarea birocraţiei;
g) pregătirea din punct de vedere profesional şi politic, conduita morală şi socială;
i) identificarea şi îndepărtarea din viaţa politică a elementelor corupte şi duşmănoase
regimului;
j) comportamentul faţă de public, în calitate de funcţionari publici;
k) prezenţa ziarului de perete ca formă, fond şi actualitate;
l) organizarea din punct de vedere gospodăresc;
m) patriotismul manifestat cu ocazia desfăşurării alegerilor pentru Constituţia din 28
martie 1948.
„Steagul Muncii Profesionale” avea să fie înmânat unităţii poliţieneşti câştigătoare la 1 mai
1948, urmând să fie păstrat atâta timp cât se menţinea ca primă unitate evidenţiată în muncă34.
În mod evident, se distinge caracterul, formal, propagandistic, al acestor „întreceri în
muncă”.
33. Ibidem, dosar 6/1945, f. 74.
34. Ibidem, dosar 75/1947-1948, f. 158. În această perioadă încep vestitele întreceri socialiste în muncă.
Astfel, în cadrul Şantierului Naval era celebră „vestita mişcare pentru reducerea timpului de batere
a niturilor la nave. Documentele consemnează: „Echipele de muncitori conduse de Roşca Marin şi
Iordănescu Ioan de la Şantierul Naval S.R.T. Galaţi au reuşit să bată în loc de 600, cât era norma
medie zilnică, 2883 şi 2818, şi apoi 4656 şi, respectiv, 4279 nituri în opt ore, depăşindu-se norma
internaţională. Mişcarea nituitorilor gălăţeni a devenit curând cunoscută în întreaga ţară (Ioan
Brezeanu, N. G. Munteanu (coordonatori), Judeţul Galaţi pe scara timpului, Galaţi, 1972, p. 203).
(Va urma)

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
56 Științe socio-umane

Rolul instituţiilor
academice în protecţia
omului şi a naturii

P rof. UNI V. d r., PR OF. EME RI T US, gheorghe mustață,
MEMBRU TITULAR AL ACADEMIEI OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN ROMÂNIA

Nu poate fi cu adevărat om de ştiinţă, sau de cultură, sau un bun român cel care nu
este profund ancorat în realităţile vieţii sociale, care nu-şi cunoaşte şi recunoaşte originea şi nu
militează pentru emanciparea şi salvarea neamului său la vremuri de cumpănă. […]
Suntem îngroziți de pericolele care ne pândesc din interiorul țării și nu mai vedem, sau
nu mai vrem să vedem și să înțelegem urgiile care ne vin din afară.
Noua Ordine Mondială și așa-numitul „Guvern Mondial” lucrează atât de subtil și de
eficace întinzându-și tentaculele, asemenea unei caracatițe în toate domeniile vieții sociale,
încât suntem încredințați că toate evenimentele pe care le trăim sunt roadele istoriei... […]

Protocolul de la Toronto (6.6.6.) - 1967
Câţi dintre semenii noştri au auzit de Protocolul de la Toronto (6.6.6.)? Nici măcar
numărul trâmbiţat de marii prooroci ai creştinismului - 6.6.6. ca aparţinând Antihristului nu
declanşează deşteptarea. Ar trebui să ne alarmeze starea noastră de amorţire? De ce? Dacă noi,
românii, avem de mulţi ani ca Imn de Stat „Deşteaptă-te române!” înseamnă că chiar ne-am
deşteptat?
Organizaţia 6.6.6. (după cum se autointitulează cele mai mari 6 bănci mondiale, cele mai
mari 6 consorţii energetice de pe planetă şi cele mai mari consorţii agro-alimentare aparţinând
francmasoneriei) şi-a propus să acapareze puterea mondială şi să instaleze aşa-numita Nouă
Ordine Mondială (N.O.M.). În acest sens s-a organizat o primă Conferinţă la Toronto, la
sfârşitul lunii iunie, în 1967.
După cum prezintă Serge Monaste în Protocolul de Ia Toronto (6.6.6.), editat în 2013,
Ed. Vicovia, scopul proiectului mondialist este: Genocidul vitalităţii, în favoarea rentabilităţii
oculte.
Pentru a putea fi realizată o Nouă Ordine Mondială este necesară impunerea unui spirit
aparte (care ţine de numărul ales, 6.6.6., nu întâmplător) care să fie inoculat maselor de oameni
– „spiritul rătăcirii oamenilor”. Acest spirit, de-a dreptul malefic este tradus prin realizarea
unei „societăţi mondiale a timpului liber”. Timpul liber poate fi consumat prin distracţii
mai mult sau mai puţin satanice: sex, droguri, sport, excursii, jocuri etc. Omul modem trebuie
să fie astfel modelat încât să se bucure de posibilitatea de a se distra; de a se distra cu orice
preţ. Pentru a insufla tineretului o astfel de dorinţă trebuie să-şi dea mâna toate mijloacele

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Științe socio-umane 57

de informare în masă (radioul, televiziunea, mass-media cu toate mijloacele sale, peste care
tronează INTERNETUL).
„La construirea unui guvern mondial, a unei Noi Ordini Mondiale, în care toți indivizii,
fără excepţie, vor fi supuşi Stării Mondiale a Ordinei Noi, trebuie în primul rând să promovăm
dispariţia familiei, ceea ce va antrena din aceeaşi lovitură dispariţia învăţăturilor religioase
ancestrale şi, în al doilea rând să-i nivelăm pe toţi indivizii, făcând să dispară clasele sociale,
în special cele mijlocii. Dar trebuie să procedăm astfel, - se spune în Protocol, încât toate aceste
schimbări să pară a fi generate de către voinţa populară, să aibă aparenţele democraţiei”.
După liberalizarea moravurilor şi abolirea moralei, ceea ce favorizează rătăcirile spiritului,
pot fi provocate diferite crize economice, urmate de războaie locale în diferite părţi ale lumii.
Pentru a se putea instala N.O.M. se impune un atac direct la celula de bază a societăţii
umane, familia. Dispariţia familiei va antrena şi despărţirea de învăţămintele religioase.

Cartea Drepturilor Copilului
Planul Roşu al N.O.M. a lansat încă din anii 1970 Cartea Drepturilor Copilului, prin
care se încearcă să se reducă la zero orice autoritate părintească, făcând să se destrame familiile.
Copiii sunt încurajaţi să-şi denunţe părinţii, să provoace o psihoză a fricii, ducând la subminarea
autorităţii părinţilor. Ceea ce se întâmplă astăzi în ţările Scandinavice demonstrează succesul
acestei politici care vizează destrămarea familiilor.
Transferând Statului rolul patern, părinţii îşi pierd responsabilităţile care le reveneau.
Astfel, chiar învăţătura religioasă, de origine iudeo-creştină poate fi considerată un abuz
contra copilului. În schimb se declară că toate practicile religioase, de orice fel, chiar şi magia
şi vrăjitoria trebuie să fie tratate ca fiind egale. Cum am putea explica altfel succesele fără
margini ale filmelor de vrăjitorie de tipul celor cu Harry Potter în lumea americană şi nu
numai? Birourile de Protecţie a Copiilor sunt investite cu o autoritate legală absolută; sub
pretextul protejării copiilor aceştia pot fi scoşi din familiile originale, plasaţi în alte familii, sau
în centre guvernamentale. Aceşti copii devin handicapaţi psihic şi moral şi sunt prăzi uşoare ale
globalismului impus de N.O.M.
N.O.M. îşi propune să scoată din sistemul educaţiei predarea religiei, a istoriei patriei
şi a educaţiei civice, asigurând „libertatea sexuală” la toate eşaloanele societăţii occidentale.
Pilula anticoncepţională asigură „libertatea sexuală”. Femeile vor scăpa de sclavia familiei şi a
supunerii bărbatului în familie. În zilele noastre, în România, numărul avorturilor depăşeşte
numărul populaţiei ţării. Vă puteţi imagina unde s-a ajuns? Sodoma...
„Eliberarea sexuală” reprezintă faza finală prin care conştiinţa socială este spulberată.
Sunt deschise însă căile pentru eliberarea de trecut, astfel încât libertatea sexului, divorţurile şi
avorturile, împreună cu homosexualitatea sunt puse la baza „drepturilor omului”. Consecinţa
va fi relaxarea generală a moravurilor şi împingerea tineretului pe calea experienţelor nefaste, a
sexualităţii precoce, spre alcoolism şi droguri al căror control la nivel mondial va fi preluat de
Lojele Internaţionale.
După cum ne atrage atenţia Serge Monaste, Protocolul de la Toronto are ţinte precise pe
care doresc să le impună prin N.O.M.: „Să amăgim tineretul naţiunilor arătându-i pe părinţi ca
pe nişte iresponsabili, morali şi religioşi, în definitiv nefăcând altceva decât plăcerea, evaziunea şi
satisfacerea nestăvilită a instinctelor cu preţul minciunii, al ipocriziei şi al trădării. Să facem din
divorţuri şi din avorturi o unică cultură socială, acceptată de toţi. Să împingem astfel tineretul spre
criminalitate sub toate aceste forme şi spre refugierea în grupări distincte, inaccesibile mediului

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
58 Științe socio-umane

familial, pe care el îl va percepe, în mod inevitabil, ca pe o ameninţare la adresa propriei sale
supravieţuiri. Ţesătura socială fiind astfel bulversată iremediabil, ne va fi uşor în continuare să
acţionăm asupra politicii şi a economiei naţiunilor, în scopul de a le aduce la cheremul nostru; de
a le face să accepte, forţate de împrejurări, planurile noastre pentru O Nouă Ordine Mondială”.
Unele dintre punctele Protocolului de la Toronto le simţim aplicate, cu succes, cu larga
participare a clasei politice şi a conducătorilor noştri.
Căile prin care N.O.M. încearcă să-şi impună planurile sunt diabolice: „În cadrul structurii
statului, să ne ataşăm de scoaterea în evidență a «respectului» obligatoriu faţă de diversitatea de
«culturi», de «popoare», de «religii», de «etnii», cu prioritate faţă de noţiunea de «unitate naţională»;
acest lucru ne va permite să divizăm mai eficace populaţiile statelor-naţiuni şi astfel, să le slăbim
autoritatea şi capacitatea de manevră. Împins la limite extreme, dar pe plan internaţional, acest
concept, în viitor, va determina etniile diverselor naţiuni să se regrupeze pentru a-şi revendica fiecare,
indi­vidual, propria participare la «Putere»; ceea ce va sfârşi prin a ruina naţiunile şi le va face să se
fragmenteze în războaie intestine interminabile”. De ţinut minte ce se întâmplă la noi cu UDMR-ul.

Toronto 1985
Simţindu-se cu adevărat în putere, liderii Organizaţiei 6.6.6. au hotărât o nouă întâlnire
tot la Toronto. La sfârşitul lunii iunie 1985, pentru reorganizare şi pentru intensificarea atacului
de pe poziţii de forţă, având drept scop întărirea Ocultei Mondiale. În documentul acestei
întâlniri, intitulat „Aurora Roşie” sunt prezentate, pe înţelesul tuturor participanţilor, care sunt
mijloacele prin care Noua Ordine Mondială poate pune mâna pe putere şi poate realiza un
Guvern Mondial şi impune o Nouă Religie a Omului.
Dezvăluirile făcute de Serge Monaste sunt halucinante; ai crede că sunt de natură S.F., sau
că sunt rodul unor exaltaţi care se cred îndreptăţiţi să conducă lumea şi s-o supună.
Documentul celei de a doua întâlniri, „Aurora Roşie” are drept scop influenţarea Ocultei
Mondiale şi căderea naţiunilor - state. Mijloacele de finanţare se realizează prin: controlul asupra
F.M.I.; controlul asupra G.A.T.T.; controlul asupra Comisariatelor de la Bruxelles; controlul
asupra N.A.T.O.; controlul asupra ONU; controlul asupra altor organisme internaţionale.
Serge Monaste ne prezintă conţinutul documentului „Aurora Roşie” aşa cum a fost
prezentat de către organizatori participanţilor.
Liderii considerau că Protocolul de la Toronto (6.6.6.) este pe calea cea mai bună şi că
este doar o chestiune de timp pentru a se ajunge la căderea reală a naţiunilor - state:
„O astfel de realizare este posibilă graţie atât agenţilor de infiltrare cât şi a mijloacelor de
finanţare folosite, fără precedent, în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei.
Noua Ordine Mondială nu poate fi realizată fără controlul direct şi individual asupra
populaţiei planetei. Acesta se poate realiza prin internet, care a reuşit să acopere întreaga planetă.
Graţie Reţelei de Internet şi prin intermediul Noii Religii a Omului pentru Om, afirmă liderul, am
putut acţiona cu uşurinţă în toate sectoarele omeneşti, din toate statele occidentale, modificându-
le baza iudeo-creştină. Reuşind aceasta nu ne rămâne decât să impunem o nouă ideologie, cea a
Statului Comunitar Global.
Prin Reţeaua Electronică Mondială frontierele fostelor naţiuni-statale vor fi abolite
pentru totdeauna. Tehnologiile electronice ne vor asigura toate mijloacele pentru a fişa, identifica
şi controla pe toţi indivizii populaţiilor din occident. În privinţa celor care nu vor reprezenta nici o
Rentabilitate Exploatabilă pentru noi vom avea grijă să fie eliminaţi prin războaie locale pe care
le vom declanşa noi”.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
literatură și lingvistică 59

Ex libris -
„Ave Historia,
morituri te repetunt!”
P rof. Theodor parapi ru

Politica, cultura, afilierea mişcării neoconservatoare

„Are dreptate Massimi Fini, într-unul dintre aforismele sale neacceptat aproape de
nimeni, dar devenit celebru: de mai bine de două secole, Occidentul faustian s-a modelat pe
autodefiniţia lui Mefistofel, dar inversând termenii. Acesta vrea numai Binele şi se arată capabil
să realizeze numai Răul. Şi nu pare să-şi dea seama, deoarece în realitate nu acceptă să caute
o cale de ieşire din vechea sa schizofrenie: pe de o parte a elaborat o etică şi un drept fondate
pe libertăţile individuale şi Drepturile Omului, pe de altă parte a urmat sistematic o politică şi
o economie mondiale nu mai puţin constant fondate pe propria-i Voinţă de Putere. În spatele
aceleiaşi convingeri autoreferenţiale că libertăţile individuale şi Drepturile Omului sunt valori
universale era şi Voinţa de Putere, sub forma de convingere că valorile elaborate de noi sunt cu
siguranţă şi evident cele mai bune, că toate celelalte culturi şi toate celelalte popoare vor fi nevoite,
mai devreme sau mai târziu, să se conformeze pentru că într-acolo duce sensul istoriei.” (Franco
Cardini, Marina Montesano, capit. NEOCON, în vol. „Zero”, Editura Litera Internaţional)

Spurcătura Dracului

Banul are în el rapănul mâinilor care l-au înhăţat şi l-au pipăit, molima necruţătoare a
crimei. Dintre toate lucrurile murdare pe care le-a născocit omul ca să spurce pământul cu ele şi
să se spurce pe sine, banul e poate cel mai murdar.
Acele tinichele de metal bătut, ce trec şi se petrec zi de zi prin mâinile încă soioase de
năduşeală ori de sânge; roase de degetele hrăpăreţe ale hoţilor, ale negustorilor, ale zarafilor, ale
samsarilor şi zgârciţilor; acele scuipături rotunde şi vâscoase, ale teascurilor de bătut banii, de
toţi dorite, căutate, furate, râvnite, îndrăgite mai mult ca iubirea şi adesea mai mult ca viaţa; acele
murdare bucăţele de tină împodobită în fel şi chipuri, pe care ucigaşul le dă călăului, cămătarul
înfometatului, duşmanul trădătorului, pungaşul siluitorului de mită, ereticul simoniacului,
libidinosul femeii vândute şi cumpărate; aceste spurcate mijlocitoare ale păcatului, care-l hotărăsc
pe copil să-şi omoare părintele, pe nevastă să-şi înşele bărbatul, pe frate să-şi înşele fratele, pe răul
sărac să-l înjunghie pe răul bogat, pe serv să-şi fure stăpânul, pe tâlhar să-l despoaie, norodul să
se năpustească asupra altui norod; aceşti bani, aceste embleme materiale ale materiei sunt cele

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
60 literatură și lingvistică

mai înspăimântătoare născociri din câte a născocit omul. Banul, care-a omorât trupuri, ucide
zilnic mii de suflete. Mai molipsitor ca zdrenţele unui ciumat, ca puroiul buboiului, ca cojiturile
haznalei, pătrunde prin toate casele, luceşte pe tejghelele zarafilor, se ascunde prin sipete,
pângăreşte căpătâiul somnului, se ascunde în negurile duhnite ale cotloanelor, mânjeşte mâinile
cele nevinovate ale lumii, ca să aţâţe ura, să scormonească pofta, să grăbească stricăciunea şi
moartea...” (Giovani Papini, Viaţa lui Isus, Chişinău, Editura Ago-Temporis, 1991)

Introducerea cultului sfinţilor şi relicvelor printre creştini

„În viaţa de toate zilele moaştele sfinţilor se dovedeau mai preţioase decât aurul sau pietrele
nestemate, iar această experienţă constituia pentru clerici un imbold de a înmulţi comorile
bisericii. Fără a ţine prea mult seamă de adevăr ori probabilitate, ei inventau nume pentru schelete
şi fapte pentru aceste nume. Faima apostolilor şi a sfinţilor era întunecată de invenţii religioase.
Grupului invincibil de martiri veritabili din primele timpuri ale creştinismului li se adăugau
mii de eroi imaginari, care nu existaseră niciodată în afara fanteziei unor făuritori de legende,
vicleni ori creduli; avem temei să bănuim că Tours n-ar fi singura dioceză în care osemintele unui
răufăcător au fost adorate în locul moaştelor unui sfânt. Superstiţia tindea să sporească tentaţia
de a înşela a unora şi credulitatea altora; practica acestor superstiţii a stins pe nesimţite lumina
istoriei şi a raţiunii în lumea creştină.
...Dacă la începutul veacului al cincilea, Tertullian sau Lactantius s-ar fi sculat pe neaşteptate
din morţi spre a asista la sărbătoarea vreunui martir sau sfânt popular, ei ar fi privit cu mirare şi
indignare spectacolul profan care înlocuise slujba pură şi spirituală a cultului congregaţiei creştine
primitive.
Slujba creştină se transformase într-un fel de spectacol, cu cântece, lumini, miresme, costume
şi ofrande necunoscute vechilor creştini, asemănătoare ceremoniilor religioase păgâne; ea comporta
multe practici inspirate de superstiţie.” (Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului
roman, vol. II, BPT, Editura Minerva, Bucureşti, 1976)

Chemare la datoria pământească

„...Dar să nu ne mai întrebăm cine-i mai vinovat. Problema e că suntem puşi în situaţia de
a salva ţara, că piere pământul nostru, dar nu fiindcă dau năvală douăzeci de seminţii străine, ci
chiar din pricina noastră, că, pe lângă conducerea legiuită, s-a alcătuit o altă conducere, mult mai
puternică decât oricare dintre cele legiuite. Şi nici un conducător, chiar dacă ar fi mai înţelept decât
toţi legiuitorii şi conducătorii, nu e în stare să îndrepte răul, oricât ar îngrădi acţiunea slujbaşilor
răi prin punerea sub supraveghere din partea altor slujbaşi. Totul va fi zadarnic până când fiecare
dintre noi nu va simţi că şi el, la fel cum oamenii, în epoca mişcării popoarelor, se înarmau
împotriva duşmanilor, trebuie să se ridice împotriva nedreptăţii. Mă adresez domniilor voastre...,
ca unul legat de dumneavoastră prin rudenie de sânge. Mă adresez acelora dintre dumneavoastră
care au o cât de mică idee despre nobleţea gândirii. Vă chem să vă aduceţi aminte de datoria pe
care omul o are de îndeplinit oriunde s-ar afla. Vă chem să priviţi mai îndeaproape datoria şi
obligaţia noastră pământească, pentru că acum o vedem cu toţii confuz...” (N.V. Gogol, Suflete
moarte, poem, Editura Polirom, Iaşi, 2012)

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
literatură și lingvistică 61

U n g ă l ăţ e a n l a …
T i m i ş oara

conf. uni v. dr. oana-magdal ena cenac,
Un iversi tatea „ Dunărea de Jos” di n Galaţi

Anul acesta se împlinesc şapte ani de la stingerea din viaţă a profesorului Gheorghe
I. Tohăneanu (1925-2008), personalitate marcantă a lingvisticii româneşti.
Deşi întreaga sa activitate ştiinţifică este strâns legată de învăţământul filologic
timişorean, prin obârşie, profesorul este gălăţean. S-a născut la Galaţi în familia lui
Ion Tohăneanu, doctor în drept roman la Universitatea din Berlin, profesor de latină
şi germană; a urmat cursurile Liceului „V. Alecsandri” din Galaţi (1935-1943), trecând
bacalaureatul în urma examinării de către o comisie condusă de Gr. Moisil; după
absolvirea cursurilor Facultăţii de Litere şi
Filozofie din Universitatea Bucureşti (1943-
1947) cu magna cum laude, devine profesor
suplinitor la Liceul „V. Alecsandri” şi la Şcoala
Normală din Galaţi în 1948, iar un an mai
târziu, îşi începe activitatea universitară la
Facultatea de Filologie din Bucureşti, de unde
este îndepărtat în 1952 din cauza activităţii
politice a tatălui său. În 1954 devine lector la
Institutul de Limbi Străine din Bucureşti, iar
în 1956, la îndemnul fostului său profesor,
Tudor Vianu, vine la Facultatea de Filologie
a Universităţii din Timişoara, unde parcurge
toate etapele formării universitare: lector
(1956), conferenţiar (1962) şi profesor (1970).
În 1968 obţine titlul de doctor în filologie
cu teza Limba şi stilul poeziilor lui Eminescu, sub
îndrumarea unui alt gălăţean celebru: profesorul
Iorgu Iordan.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
62 literatură și lingvistică

În perioada 1971-1975, G.I. Tohăneanu
conduce sectorul de lingvistică al Bazei de Cercetări
Ştiinţifice a Academiei Române, Filiala Timişoara.
Dincolo de reperele cronologice, opera
profesorului Tohăneanu „vorbeşte” cel mai bine
despre omul care şi-a dedicat întreaga viaţă
studiului limbii române şi care a pus bazele unei
şcoli de cercetare a creaţiei literare şi ştiinţifice.
Prima sa carte, Studii de stilistică eminesciană
(1965), a fost urmată de analize strălucite dedicate
stilisticii operei unor mari scriitori români:
Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Alexandru
Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile
Voiculescu, Ion Budai-Deleanu. Menţionăm câteva
titluri: Stilul artistic al lui Ion Creangă (1969);
Expresia artistică eminesciană (1975); Dincolo de
cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie (1976); Arta
evocării la Sadoveanu (1979); Cuvinte româneşti
(1986).
La acestea se adaugă volumele colective:
O seamă de cuvinte româneşti (în colaborare cu Teodor Bulza) (1976), De ce Eminescu?,
coautor Eugen Todoran, (1999); Neajungerea limbii. Comentarii la „Ţiganiada” de I. Budai-
Deleanu (2001); Scrisori din roase plicuri (2002); Surugiu la cuvinte (2004).
În Cuvinte româneşti (1986), Dicţionar de imagini pierdute (1995) şi „Viaţa lumii”
cuvintelor. Vechi şi nou din latină (1998), autorul urmăreşte „biografia” cuvintelor, evoluţia
sensurilor acestora de la începuturi până azi, înţelesuri descoperite în vorbire, în literatură
şi cultură. În Precuvântare la „Viaţa lumii” cuvintelor. Vechi şi nou din latină, autorul îşi
motivează demersul ştiinţific notând: „(…) lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze, în
felul ei, bogăţia şi supleţea lexicului românesc, posibilităţile neobişnuite ale limbii române de
a folosi nuanţat «vechiul» şi «noul» în vocabular, operând distincţii dintre cele mai subtile.
(…) lucrarea statorniceşte punţi şi afinităţi surprinzătoare între cuvinte, învederând cu
argumente lingvistice justeţea tezei lui Blaga potrivit căreia limba este întâiul mare poem al
unui neam. Privită astfel lingvistica încetează de a mai fi o ştiinţă aridă: ea este silită să sară
din ţarcul ei îngust, aşezându-se la loc de cinste în rândul umanioarelor (subl.n.)”
G.I. Tohăneanu s-a remarcat şi ca traducător, publicând o serie de traduceri precum:
Macrobius, Saturnalia (1961); Publius Vergilius Maro, Eneida, (1994); Publius Vergilius
Maro, Bucolice. Georgice (1997).
Totodată, profesorul Tohăneanu a îngrijit ediţiile unor lucrări, între care amintim:
Studii de limbă şi stil (în colaborare cu Sergiu Drincu) (1973); Ion Creangă, Amintiri din
copilărie (1976); Tudor Arghezi, Arte poetice (1987).
Numele lui Gheorghe I. Tohăneanu poate fi descoperit în cunoscute reviste de
lingvistică: Cum vorbim, Limbă şi literatură, România literară, Studii şi cercetări lingvistice,
Limba română ş.a.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
literatură și lingvistică 63

În toată activitatea sa, profesorul a fost preocupat de problemele cultivării limbii, de
folosirea corectă a limbii române „(…) a vorbi corect este o datorie. Nu numai corect, ci, pe
cât posibil şi frumos. Fără zorzoane, dar frumos. Aşa încât ascultatorul, deopotrivă cu tine
însuţi, să simtă, la fiecare vorbă nouă, bucuria aleasă a unei rostiri îngrijite. Căci cultivarea
limbii nu înseamnă, - cum, din păcate, se crede îndeobşte – doar pescuirea greşelilor de
gramatică şi vocabular, fraze construite alandala, sau neologisme stropşite. Ci, în egală
măsură, reliefarea valorilor, detectarea şi actualizarea disponibilităţilor expresive ale
cuvântului (subl.n.). În aceasta privinţă rolul şcolii este enorm. Dincolo de o seamă întreagă
de amănunte care ar merita atenţie, - ea, şcoala - trebuie să înfiripe, să întreţină şi să dezvolte
bucuria de a vorbi corect şi frumos.”
În spiritul ideii de cultivare a limbii, de păstrare a tradiţiilor şi de afirmare a latiniţăţii
limbii şi poporului român, profesorul Tohăneanu se dovedeşte un fervent susţinător al
importanţei studierii limbii latine în şcoală: „Niciodată nu voi osteni să repet, aşa cum au
făcut multi dascali şi colegi de-ai mei, că neglijarea limbii latine este păgubitoare pentru
învăţământul nostru. Am spus-o şi cu alte prilejuri: latina este limba noastra «paternă». Mi
se pare stupidă obiecţia ca ea, latina, ar fi o limba «moartă». Se încumetă cineva să certifice
şi să dateze «decesul»? Predarea ştiinţifică a limbii române – să se reţină bine acest lucru – nu
este posibilă fără serioase cunoştinţe de latină”.
Iluştrii săi profesori (Tudor Vianu, Al. Graur, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Th.
Capidan, Aram Frenkian), „oameni de o dezarmantă modestie” după cum mărturiseşte
G.I. Tohăneanu, l-au făcut să înţeleagă că menirea profesorului este „aceea de a căuta cu
înfrigurare şi, pâna la urmă, de a găsi, printre elevii săi, pe cei mai înzestraţi şi mai vrednici,
care – aşezati în condiţii prielnice de lucru şi de dezvoltare – vor reuşi nu numai să te continue,
ci să te şi depăşească”.
A trăit în cultul muncii, văzută nu numai ca o datorie, ci „ca un rezervor de reînnoite
satisfacţii”, şi al deprinderii „de a nu ne închina la mode, ci numai la modéle; modele mor
tinere, modélele singure ramân statornice”.
Apreciindu-l ca un model de dăruire în activitatea de profesor, dar şi în activitatea
ştiinţifică şi de cultivare a limbii române, în anul 2000, Universitatea „Dunărea de Jos” din
Galaţi, la propunerea Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie, a acordat profesorului G.I.
Tohăneanu titlul de Doctor Honoris Causa. O distincţie care se alătură Premiului Timotei
Cipariu al Academiei Române (1965), Marelui Premiu al Uniunii Scriitorilor din România
(1989), Premiului Uniunii Scriitorilor din România (1994), Ordinului ,,Serviciul Credincios”
în grad de comandor (2000); în grad de cavaler (2002) conferit de Preşedintele României,
Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara (2002).

Referinţe bibliografice:
Borcin, Mirela „Magistrul” în Confluenţe literare, ISSN 2359-7593, ediţia nr.
1107, Anul IV, 11 ianuarie 2014, Bucureşti: http://confluente.ro/Magistrul_mirela_
borchin_1389428787.html
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7585
http://timpolis.ro/arhiva/articol-in-memoriam-prof-univ-dr-gheorghe-
tohaneanu-11729.html

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
64 literatură și lingvistică

Necesitatea unei istorii,
a unui dicționar și
chiar a unei critici a
literaturii Galațiului...
Adi George S ecară, bibliotecar,
Bi bli oteca „V.A. U rechi a” Galaţi
(critic literar)

Fals cuvânt înainte la o istorie încă nescrisă

Prefața... autorului la singura mea carte de „critică literară” apărută până acum,
„Scriitori gălățeni pe înțelesul tuturor” avea ca titlu următoarea formulă: „Pentru o istorie
a literaturii scrisă fără de grabă şi fără complexe provinciale... ceea ce ne arată că totuşi
complexe există”.
Printre rânduri, se putea citi dorința subsemnatului de a realiza, cândva, o istorie,
inspirată fără doar și poate și de homerica strădanie a regretatului Paul Păltănea, a literaturii
și a scriitorilor gălățeni, din generosul spațiu spiritual covurluiano-tecucean...
Axându-mă, practic, pe numeroasa „producție” literară „locală” de după 1989, critica
mea fiind aproape în exclusivitate „critică de întâmpinare”, am ajuns să am în ciornă o aproape
întreagă „istorie contemporană” a literaturii Galațiului...
Probabil nu este o muncă total inutilă, poate unii chiar vor fi interesați de aceste aspecte
ale istoriei locale...
În anul 2009, când apărea cartea „Scriitori gălățeni...” (era primul volum!), pe lângă
complexe, se puteau recunoaște și multe ezitări, după cum rezultă din câteva fragmente pe
care îndrăznesc a le (re)aduce în atenția dumneavoastră:
„Ne-am apucat de cronica literară. Datorită pasiunii lecturii, curiozităţii (acestea
fiind ale mele), rugăminţilor ori sugestiilor unor prieteni, directori de reviste culturale ori
oameni de cultură (toate la un loc sau aproape) precum Sterian Vicol, Theodor Parapiru,
Ion Cordoneanu, Ivan Ivlampie, Viorel Ştefănescu, Carmen Racoviţă şi Corneliu Antoniu.
(nota 2015: oarecum, primele mele cronici au fost lucrări de seminar, la regretatul profesor
Sergiu Tofan!) Din „nefericire”, şi timpul meu este limitat, din nu ştiu care motive, metafizice
desigur... Şi colaborările mele au fost limitate. Şi datorită factorului economic, munca mea

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
literatură și lingvistică 65

fiind în linii generale pur patriotică şi, pe alocuri, chiar vicioasă... (nota 2015: nu știam, pe
atunci, spre rușinea mea, de „pro bono”!)
Aşadar am început să scriu cronică de carte. Uneori am avut şi satisfacţii. Adică mi se
răspundea prieteneşte. Întotdeauna am scris sperând ca prin aceasta să-mi fac noi prieteni.
O dorinţă adolescentină desigur. Mi-au răspuns sau mulţumit personalităţi indiscutabile. Nu
aveam nevoie de mulţumiri dar astfel parcă nu scriai doar pentru orgoliul tău (foarte pricăjit),
necesităţile vreunei reviste... Dar cei mai mulţi sau aşa mi se pare mie, netămâindu-i probabil,
au tăcut. La urma urmei îmi făceam şi o datorie de istoric...
Între gândirea exactă şi gândirea esenţială am preferat-o de cele mai multe ori pe
ultima dar din spirit (probabil) burghez, mai apelam şi la gândirea exactă...
Ceea ce te poate surprinde la scriitori este lipsa lor de înţelepciune, modestie, respect
pentru cei care nu citesc şi mai ales pentru care citesc. Sic! Mai ales la scriitorii slabi... de
înger. (...) Conform convingerii lui Borges (şi la cel mai slab poet găseşti versuri memorabile),
continuam să sper şi să citesc, căutând în primul rând omul şi nu scrierea sa. Şi uneori găseai
şi mărgăritarele... uneori doar tichia fără mărgăritare. Unii s-au supărat, mai mult sau mai
puţin îndreptăţit, începând să arunce cu noroi, fără a încerca măcar să închege o conversaţie...”
„Este oare inutil să precizez aici că literatura este pentru mine (mai mult ) metafizică?
Ca şi... Istoria? Ori critica şi teoria literară?... ”
„De la magistrul Vasile Lica am aflat că „mai binele” este duşmanul „binelui”…
„Monumentala” mea încercare de prefaţă sau de „cuvânt înainte” sau de ... carte se împotmolise
la un moment dat datorită dorinţei de a fi nişte prolegomene la o istorie a literaturii din spaţiul
covurluiano-tecucean… Voiam să mă întorc până la ’48, ba până la Costache Conachi…
Lucrând acolo unde sunt angajat şi la o antologie a literaturii gălăţene, presat elegant şi de
către editor, am înţeles că trebuie să-i dau drumul primei cărţi a istoriei… mele aşa cum este
în stadiul acesta, din fragmentele de cronici, interviuri… Altfel ar trebui să încep, să reîncep
să… consult sute, mii de cărţi pentru că scriitorii gălăţeni sau care numai au avut de-a face cu
spaţiul nostru sunt mulţi… Cel puţin vreo 300… De valori diferite, evident…”
Precum se observă, aceste ezitări aveau un motiv destul de bine întemeiat: lipsa unor
lucrări elementare, a unor instrumente de lucru care să ajute un cercetător... Trecând anii,
adunând răbdător nume după nume, cifra de 300 s-a apropiat de 700, mulți dintre ei deosebit
de valoroși, dar pur și simplu uitați. Și, desigur, lipsa timpului fizic, pentru lecturarea tuturor
cărților celor aproape 700 de scriitori sau de oameni care au aspirat, aspiră sau nu la acest
statut, instituționalizat sau nu.
În ultimul timp de mare ajutor pentru cercetători a fost prima parte a unui dicționar
realizat de către un istoric literar consacrat în ultimii ani, Zanfir Ilie, ale cărui eforturi
continuă pentru realizarea unui dicționar al scriitorilor gălățeni cât mai complet. Pentru
spațiul tecucean, Vasile Ghica și-a adus și el o deosebită contribuție!
Tot în ultimii ani, poetul Corneliu Antoniu și prozatorul Teodor Parapiru, ca și mai
sus menționatul istoric literar, au pledat de nenumărate ori pentru realizarea unei istorii a
literaturii gălățene, care să fie astfel mai sistematic cunoscută, atât la nivel local, dar mai ales
național, unde, cel puțin la nivelul receptării critice, sunt mari goluri, și din cauza producției
literare naționale, deosebit de bogate...

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
66 literatură și lingvistică

Dacă e să enumerăm câteva nume, din perioada veche, cât și dintre cele care au prins
atât vechiul regim, cât și pe cel nou, ne vom da seama ce comori au gălățenii, comori pe
care încă nu au învățat să le valorifice cum trebuie: Dimitrie Cantemir, Costache Conachi,
Costache Negri, Vasile Alexandrescu Urechia, Barbu Nemțeanu, Ștefan Petică, Hortensia
Papadat Bengescu, Constantin Z. Buzdugan, Gheorghe Baronzi, Calistrat Hogaș, Ioan S.
Nenițescu, Ion Petrovici, Konrad Bercovici, Tudor Pamfile, Dimitrie Cuclin, Victor Papilian,
Iorgu Iordan, Constantin Colonaș, Ionel Fernic, Anton Holban, Constant Tonegaru, mai
întâi, și apoi să ne gândim la Nina Cassian, Ovid Caledoniu, Crișan Mușețeanu, Grigore
Hagiu, Ion Trandafir, Corneliu Antoniu, Iordan Chimet, Ion Chiric, Viorel Dinescu, Sterian
Vicol, Constantin Vremuleţ, Theodor Parapiru, Apostol Gurău, Dan Plăeşu, Paul Sân-
Petru, Simon Ajarescu, Petre Manolache, Mircea Ionescu, Katia Nanu, Lică Rugină, Tudorel
Oancea, Ion Zimbru, Dionisie Duma, Ionel Necula, Ion Trif Pleşa și câți și mai câți, mai ales
după 1989, deși unii făceau pasul spre destinul literar înainte de Revoluție, Dimitrie Lupu,
Tudor Cristian Roșca, Alina Durbacă, Cristi Pavel, Petre Barbu, Răzvan Petrescu, Ion Avram,
Mihail Gălățanu, Victor Cilincă, Stela Iorga, Iulian Grigoriu, Costel Crângan, Luminița
Mihai, Aurel Stancu, Florina Zaharia, Cristian Biru, Grigore Postelnicu liniile de demarcație
ștergându-se uneori, unii fiind mai în vârstă, alții nu, în jurul anului 2000 cristalizându-se
„o generație” căreia eu i-am spus „domnească”, printre cei care se străduiesc să răzbată în
jungla literară post-revoluționară enumerând acum doar câteva nume: Vali Crăciun, Paul
Blaj, Andrei Velea, Octavian Miclescu, Mirel Floricică, Marius Grama, Oana Dugan, Leonard
Matei, Diana Mănăilă, Gabriel N. Mihăilă, Nicoleta Onofrei, Alexandru Maria, Nona Tatiana
Ciofu, Simona Toma, Angela Ribinciuc, Dana Potorac, Anca Șerban Gaiu, Florin Buzdugan,
Alina Beatrice Cheșcă, Tudor Neacșu, Ionuț Petică, Cătălin Mihai Ștefan...
Cu siguranță, dacă e să consultăm colecțiile Bibliotecilor, la toate aceste patru liste
mai mult decât provizorii se pot adăuga alte și alte nume, până la... aproape 700. Unele nume
foarte importante, precum Nelu Oancea, Radu Macovei, Ion Manea, Gelu Ciorici-Șipote,
Nicolae Dobrovici Bacalbașa, Eugen Teodoru, Violeta Ionescu, ne putem întoarce și la un
mare cărturar, Melchisedec Ștefănescu...
Avem întemeietori, avem inventatori de limbaj literar, un capitol consistent s-ar scrie
despre criticii literari, unii legendari, precum George Ivașcu ori Ovid. S. Crohmălniceanu,
la care s-ar putea adăuga atât critici cât și cronicari de carte, dar și istorici literari, precum
Viorel Ștefănescu, Zanfir Ilie, Constantin Dimofte, Iulian Grigoriu, Alexandra Vrânceanu,
Ion Zimbru, Apostol Gurău, Ion Manea, Viorel Dinescu, Simona Filip, Nicoleta Crânganu,
Carmen Racoviţă, Cezarina Adamescu, Corneliu Stoica, istorici care au făcut școală, precum
Mircea Petrescu Dâmbovița, (ni-l putem revendica, mai mult sau mai puțin subiectiv, și pe
Vasile Pârvan), Ioan T. Dragomir, Vasile Lica, Mihalache Brudiu ș.a.
Un alt capitol mai mult decât interesant din această încă visată istorie a literaturii
Galațiului ar fi cel dedicat revistelor literare. Lângă București, Iași și Cluj, cu siguranță, după
anul 1989, Galațiul are cele mai multe reviste de cultură și literatură, ca să nu mai spunem
și de cele din mediul universitar: Antares, Porto Franco, Axis libri, Dominus, Dunărea de
Jos, Boema, Doi, Școala gălățeană, Tecuciul literar-artistic, Drumețul incendiar, suplimentele
artistice ale cotidianului „Viața liberă”, revista „A”. Desigur, există și lucruri bune și lucruri

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
literatură și lingvistică 67

mai puțin bune în această erupție publicistică, dar, logic vorbind, acolo unde există cantitate,
va exista și calitate indiscutabilă!
Un alt volum ar putea cuprinde istoria cenaclurilor din Galați, aici activând probabil
unul dintre cele mai longevive cenacluri din România, „Noduri și Semne”, care are peste 30
de ani de activitate! Tot aici, saloanele literare, „Anton Holban”, sub egida Casei Corpului
Didactic, sau deja cunoscutul la nivel național Salon Axis Libri, coordonat de către Biblioteca
V.A. Urechia...
Precum se observă, la reviste și alte publicații, la cenacluri și saloane ne-am referit
doar la ultima perioadă, dar istoria lor se pierde în secolul al XIX-lea, mai mult sau mai puțin
oficial, când, la Mânjina, unde s-a pus o cărămidă la apariția României moderne, se întâlneau
scriitori precum Costache Negri, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu...

**

Parțial, ceea ce afirmam cu aproape opt ani în urmă, rămâne valabil:
„Eu (încerc să) comunic cu scriitorii şi cu cititorii... Dreptul la replică, justificat, scris...
le este asigurat.
Eu realizez, în felul ei, o istorie, nu analiză literară... Este Eseu, iar nu teorie literară...
pură. Analizele şi teoriile sunt de găsit în manualele de şcoală şi de liceu. În unele cursuri de
facultate...
Poate unii scriitori simt... o nostalgie oarecare. Poate vor să ştie unde „sunt” din punctul
de vedere al analizei şi al teoriei... Eu pot, cu mijloacele mele modeste, să le ofer doar un loc
într-o istorie aproximativă, eseistică, o istorie care invită la lectură, sugerând unele aspecte...
care pot fi considerate evident „subiective”. Că doar nu s-a inventat critica absolută, obiectivă!
Poate tonul meu este uneori uşor frivol, pe ici, pe colo superficial... Dar frivolitatea şi
superficialitatea mea sunt foarte serioase! Pe ici, pe colo... chiar tragice!
Eu nu vreau să explic şi să demonstrez totul pentru că atunci aş fi un monstru sau un
zeu! Dar aceasta nu înseamnă că n-aş vrea să citesc şi să înţeleg totul! Şi, mai ales, să demasc
ipocrizia, impostura (Chiar şi involuntară!), dacă acestea există! Toate la timpul lor!
Cum ar spune Jack London (cf. Joan London, în „Jack London and His Times”, Seattle,
1968, p. 19): „Nu am vrut niciodată să fiu un teoretician: tot ce am învăţat de-a lungul vieţii
m-a îndemnat să privesc lucrurile nu de la înălţimea ideilor generale, ci din perspectiva
omului de rând”. În pofida unei anumite „iubiri de înţelepciune, care poate atinge „ideile
generale”.
Desigur, dacă ar fi să-l cităm pe Wittgenstein („Însemnări postume”, p. 29-30,
Ed.Humanitas, 2005), am înţelege poate mai multe: „Pericolul unui lung „Cuvânt înainte”
este acela că spiritul unei cărţi trebuie să se arate în aceasta şi nu poate fi descris. Căci dacă
o carte este scrisă pentru puţini, aceasta se va vedea prin aceea că numai puţini o înţeleg.
Cartea trebuie să provoace automat despărţirea celor ce o înţeleg şi a celor ce nu o înţeleg. Şi
„Cuvântul înainte” este scris tocmai pentru aceia care înţeleg cartea.
Nu are sens să spunem cuiva ceva ce nu înţelege, chiar dacă adăugăm că el nu poate
înţelege. „Aceasta se întâmplă atât de des cu un om pe care-l iubim.)”

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
68 literatură și lingvistică

De aceea ne vom apropia de... începutul propriu-zis al cărţii (Nota 2015: al istoriei!).
Spune acelaşi Wittgenstein: „Unde te loveşti de limitele propriei onestităţi, acolo ia naştere
ceva de felul unui vârtej de gânduri, un regres fără sfârşit: poţi „spune” orice doreşti, dar nu
ajungi mai departe” (op.cit., p. 30).
Aş visa, în ultimă instanţă, păstrându-se proporţiile, să se scrie şi despre mine şi
munca mea, peste ani, cam aşa cum s-a scris prin presa culturală, atunci când s-a aflat despre
dispariţia dintre noi a lui Lucian Raicu:
„Refuzând metodologiile „ştiinţifice” cu aparatul lor, Lucian Raicu încerca de fiecare
dată să ajungă la inefabilul literaturii, la ceea ce face, în ultimă instanţă, farmecul indicibil
al unei mari opere. Critica era, pentru el, datoare să intre cu sfială şi graţie în intimitatea
acesteia. Comentatorul grăbit, neglijent, expeditiv, criticul care citeşte pe sărite şi expune
apoi, cu morgă, concluzii tranşante: iată tot ce poate fi mai diferit de modelul Raicu.
Scrisul său se adecva la obiectul estetic în felul în care şi-l imagina, într-un acord fin
cu palpitul organic al paginilor. De aici abundenţa citatelor, refuzul generalizărilor, precum
şi translaţiile din planul propriei personalităţi înspre cea a scriitorului analizat. E o formă de
critică intens participativă ce-şi alege cu grijă temele şi întreţine un adevărat cult al marilor
scriitori.
Un fel de elitism critic îl apropia pe Lucian Raicu de vârfuri şi îl distanţa de mediocritatea
şi grafomania pseudoliteraturii.”

***

Sper ca un T. Urian să nu mai scrie (precum în numărul 16/2006, p. 5, din „România
literară”), referindu-se acolo la volumul „Pasienţe” al Nicoletei Sălcudeanu, despre „un
discret parfum de patriotism local şi... o vagă idiosincrazie faţă de viaţa literară bucureşteană
şi vedetele ei” sau „despre presiunea tacită sau zgomotoasă a prietenilor şi a scriitorilor” pe
care o resimte orice critic literar (oare există meseria asta în nomenclator?)... Aceasta dacă
ne raportăm la cartea (istoria, sic!) pe care o veţi citi, dacă veţi avea răbdare, în continuare...
Şi mai sper, ţinând cont de veşnica tranziţie şi a ei criză, dar şi de un interviu acordat
de către Mircea A. Diaconu lui Ion Cozmei (în revista „Poesis”, nr. 3-4-5/2006), să nu ajung
să refuz şi eu „să mai citesc maculatură doar de dragul de a o desfiinţa. Prefer să mă întorc
la Baudelaire, la Dostoievski, la Gogol, la Cioran şi să rămân un anonim.” (aşa spunea M.A.
Diaconu).
Dar fiindcă vorba lungă este sărăcia scriitorului, să trecem, în sfârşit, la spaţiul metafizic
dintre Bator şi Moby Dick şi la scriitorii lui, nu înainte de a mai sugera ceva, cu ajutorul unui
alt fragment din interviul lui M.A. Diaconu: „... nu e surprinzător să vezi că, exceptându-i
pe cei cu adevărat devoraţi de literatura care se hrăneşte cu ei, foarte mulţi scriitori nu diferă
de ignoranţi. Aceleaşi maladii sufleteşti şi morale îi macină şi îi doboară. (...) În plus, să nu
cerem literaturii să fie ceea ce ea nu poate fi”...”

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
istorie a presei 69

R e v i sta „ FA MILIA”
1 5 0 de a n i de l a a par i ț i e

Fl ori ca U joc, Șef serviciu,
Bi bli oteca U ni versi tați i di n Oradea

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la apariția primului
număr al Revistei Familia, avându-l ca fondator pe Iosif Vulcan.
Apărută la Pesta (Budapesta) în 5/17 iunie 1865, cu un număr
de probă în 1/13 mai, Revista Familia purta pe frontispiciu subtitlul
„foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni” și avea ca scop
răspândirea culturii în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei
naţionale.
Titlul revistei are o dublă semnificaţie: năzuinţa de a se adresa
fiecărei familii româneşti în parte şi „familiei” mai mari – întregii
naţiuni.
Fondatorul acesteia, Iosif Vulcan a atras atenția de nenumărate
ori asupra faptului că revista nu face și nu intenționează să facă
politică. Sublinierea caracterului apolitic al revistei este făcută
în mod repetat şi cu o insistenţă care conduce la ideea unei disimulări, revista acordând, în
realitate, spaţiu unor informaţii care cu greu pot fi caracterizate ca neavând caracter politic.
Propunându-şi să răspândească lumină şi cultură, să educe familia şi, deci, societatea, Familia
recunoştea implicit caracterul ei politic.
Iosif Vulcan s-a născut la 31 martie 1841, la Holod, judeţul Bihor, în familia lui Nicolae
Vulcan, paroh (între anii 1831-1844) în această localitate și a Victoriei Vulcan (născută Irinyi).
A făcut parte dintr-o familie cu o puternică tradiţie culturală, unchiul său fiind renumitul
cărturar greco-catolic Samuil Vulcan, episcop al Oradiei (între anii 1806-1839), sprijinitorul
corifeilor Școlii Ardelene și ctitorul Liceului din Beiuș care azi îi poartă numele.
Samuil Vulcan a coordonat activitatea de elaborare a Lesiconului de la Buda, tipărit în
anul 1825.
Biblioteca Universităţii din Oradea are în Fondul de Patrimoniu un exemplar din
această lucrare.
În 1844 familia Vulcan se mută la Leta-Mare şi Iosif Vulcan urmează aici cursurile
primare, după care îşi continuă studiile liceale la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (azi
Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”) unde îl are ca profesor pe Alexandru Roman.
În urma stăruinţelor acestuia şi sub conducerea lui Iosif Vulcan a luat fiinţă la 25 iunie
1852 în cadrul liceului o societate de lectură la care puteau participa elevii acestui liceu dar şi

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
70 istorie a presei

studenţii Academiei de Drept din Oradea. Numele societăţii era: Societatea de lectură a junimei
române studinte la şcoalele orădene şi avea deviza: Uniţi-vă în cugete, uniţi-vă în simţiri.
După absolvirea liceului Iosif Vulcan se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din
Budapesta dar nu profesează ci se dedică gazetăriei.
Astfel, la numai 24 de ani, Iosif Vulcan a înfiinţat Revista Familia:
„Par că a fost numai eri, când în avântul juvenil am înființat Revista Familia. Idee destul
de îndrăzneață, căci pe timpul acela limba noastră se afla încă la începutul formațiunii și noi
românii de dincoace de Carpați nu aveam scriitori pentru o foaie beletristică. Și totuș am cutezat,
căci eram pătruns de necesitatea unei astfel de publicațiuni literare; familiile și îndeosebi femeile
române n-aveau ce să citească.
Și am dat înainte. Este caracteristic că – întemeind revista la Budapesta – primul prinos
al noii publicațiuni a fost dedicat Orăzii-mari, unde mi-am făcut studiile gimnaziale și unde
învățasem limba românească.”
Mihai Eminescu a debutat în nr. 6 din 25 februarie/9 martie 1866 al Revistei Familia
cu poezia „De-aş avea...”, pe care redactorul, care făcuse selecţia, a publicat-o însoţită de o notă
redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care
cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut.”
Şi mai apoi Vulcan scria: „un nou și remarcabil talent ne surprinse din Cernăuți. Se
iscălea Eminovici și scria că este de numai 16 ani. I-am românizat numele și l-am introdus în
literatură cu numele de Eminescu. Dânsul n-a protestat, ba chiar l-a adoptat. Astfel botezul
literar s-a făcut la Familia.”
Într-o scrisoare către Iosif Vulcan, Mihai Eminescu îi mulţumea: „pentru onorariul
trimis – cel întâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viaţă... te asigur că a
fost pentru mine o rară mângăiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al
românimii, din Oradea-Mare...”
Familia i-a publicat lui Mihai Eminescu de-a lungul timpului numeroase poeme, iar la
moartea poetului i-a dedicat un întreg număr – cel din 7 iulie 1889 când „revista apare în mare
doliu. Pe prima pagină portretul mare în chenar negru. Articolul de fond «Eminescu a murit»
începe aşa: Naţiunea mea îmbracă doliu, literatura noastră jeleşte, poezia română plânge!… Se
publică poezia Veronicăi Micle «Raze de lună» şi poezia «Lui Eminescu» de Vlahuţă, scrise la
moartea poetului”.
Vor fi publicate mereu în paginile revistei poezii postume şi amintiri despre Eminescu.
În 1899, la 15/27 iunie când s-au împlinit zece ani de la moartea „genialului nostru poet”
Revista Familia i-a adus „prinosul stimei, dedicând de astă dată aproape toată revista noastră
memoriei sale. Nu numai o datorie generală culturală-literară ne impune aceasta, ci totodată
îndeplinim și un act de pietate anume din partea Familiei, căci aici ș-a făcut Eminescu apariția
în literatura română și tot aici ș-a publicat la încheierea carierei sale literare cele mai frumoase
poezii lirice”, arăta Iosif Vulcan, chiar pe prima pagină, sub titlul „O scrisoare inedită a lui
Eminescu”, motivul care l-a determinat în editarea acestui număr omagial.
Multe nume s-au regăsit în paginile Revistei Familia: „N-a fost poet sau nuvelist român
ori de unde, care să nu fi primit invitaţia neobositului animator... În acest chip revista de la
Oradea devenise pentru Ardeal un palpitant monitor al ideii naţionale...” scria Octavian Goga.
Dar un fapt aproape necunoscut este că George Coşbuc a debutat aici în anul 1884, cu
poezia „Aş vrea să fiu…”, traducerea unui poem al poetului maghiar Petőfi Sándor.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
istorie a presei 71

Vulcan spunea: „Şi s-a ivit un nou talent, la început timid şi sfios, sub un pseudonim
«Boşcu». Dar în scurt timp talentul acesta lua un zbor înalt, deveni un mare poet, fondatorul
unei noi şcoale poetice române.”
Deşi opera lui Iosif Vulcan este vastă – a scris poezii, nuvele, romane, piese de teatru, note
de călătorii, „Vulcan n-a fost un scriitor strălucit, n-a fost un creator de sensuri şi de interpretări
originale, a fost însă cel mai mare prețuitor de literatură al vremii sale... iar Familia, vreme
de atâţia ani, a fost în Transilvania, cel mai exact şi mai informat buletin de orientare asupra
literaturii, ştiinţei şi artei române.” Vasile Netea
Redactarea și editarea Revistei Familia timp de 42 de ani de către Iosif Vulcan i-a dat
acestuia, după cum spunea Octavian Goga, „biletul de intrare permanentă în istoria literaturii
noastre”.
De la primul număr din 1865 şi până azi, Revista Familia a apărut în cinci serii:
SERIA I (5 iunie 1865 - 31 decembrie 1906)
- fondator şi redactor-şef Iosif Vulcan
- apărută la Pesta, din 5 iunie 1865 până la 20 aprilie 1880
- apărută la Oradea, din 20 aprilie 1880
SERIA a II-a (martie 1926 - februarie 1929)
- redactor G.M. Samarineanu
- apărută la Oradea
SERIA a III-a (martie 1934 - august 1940)
- director G.M. Samarineanu
- apărută la Oradea
SERIA a IV-a (ianuarie 1941 - februarie 1944)
- director G.M. Samarineanu
- apărută la Bucureşti cu subredacţii la: Arad, Beiuş, Sibiu, Braşov
SERIA a V-a
În anul 1965, cu prilejul organizării festivităților de aniversare a unui veac de la apariția
Revistei Familia, a fost lansată seria a V-a.
(septembrie 1965 - prezent)
- din 1965 - redactor-şef Alexandru Andriţoiu
- din 1990 - director Ioan Moldovan
- apare la Oradea
Oradea sărbătoreşte aşadar şi 50 de ani de când seria actuală a Revistei Familia apare
fără întrerupere.
Expoziţia „Familia – seria a V-a” s-a vernisat vineri, 26 iunie a.c., la Muzeul Memorial
Iosif Vulcan.
A început astfel şirul manifestărilor care au avut loc cu prilejul celor două aniversări ale
Revistei Familia.
Muzeul Memorial Iosif Vulcan a fost înființat în anul 1965 cu prilejul organizării
festivităților de aniversare a unui secol de la apariția Revistei Familia, în clădirea care a găzduit
locuința lui Iosif Vulcan și redacția Revistei Familia.
Clădirea care adăpostește muzeul este o casă familială, nu foarte mare, cu trei camere
mari la fațadă, situată pe strada Iosif Vulcan nr. 16.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
72 istorie a presei

Colecţiile Muzeului Memorial Iosif Vulcan cuprind o serie de documente originale şi,
în reproduceri, numere din cele cinci serii ale Revistei Familia, mobilier aparţinînd lui Iosif
Vulcan, obiecte de artă şi tablouri.
În Parcul Libertății din apropierea Muzeului Memorial Iosif Vulcan se află bustul din
marmură a lui Iosif Vulcan, operă din anul 1960 a sculptorului Iosif Fekete.
De Ziua Naţională a României, la 1 Decembrie 2014, Muzeul Memorial Aurel Lazăr din
Oradea a fost gazda lansării volumului: Familia (1865-1906). Perspective monografice de prof.
Iuliana Păcurar, apărut la Editura Muzeului Ţării Crişurilor.
Cartea este o lucrare monografică realizată pe baza tezei de doctorat cu acelaşi titlu
şi care oferă o perspectivă unică asupra Revistei Familia. Cuprinde o analiză amănunţită
a tot ce a însemnat prima serie a Revistei Familia, articolele regăsite aici fiind clasificate pe
diferite tematici: societăţi culturale, teatru, muzică şi arte plastice, beletristică, folclor, literatură
universală, istorie şi critică literară.
Cu ocazia Zilei Culturii Naționale – 15 ianuarie a.c., la Institutul Cultural Român din
Budapesta s-au sărbătorit „150 de ani de la înființarea Revistei Familia din Oradea”.
Au susţinut prelegeri: Ioan Moldovan – director al Revistei Familia şi Traian Ştef –
redactor-şef al Revistei Familia.
Spectacolul „Iubire” interpretat de Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria”
din Oradea care a avut premiera în 7 martie a.c. a fost dedicat împlinirii a 150 de ani de la
apariţia Revistei Familia, dar şi ca o recunoştinţă a faptului că Iosif Vulcan a fost întemeietorul
şi preşedintele Societăţii pentru Fond de Teatru Român.
Având la bază drama istorică „Bogdan Dragoş” de Mihai Eminescu, regizorul Ioan
Ieremia a semnat versiunea scenică a acestui spectacol.
Asociația Română de Istorie a Presei (ARIP), în colaborare cu Universitatea din
Oradea, în parteneriat cu redacția Revistei Familia, Muzeul Țării Crişurilor, Direcția Județeană
pentru Cultură Bihor şi Asociația Culturală a Românilor din Létavértes (Ungaria) a organizat,
în zilele de 24 şi 25 aprilie, la Oradea, cea de-a VIII-a ediție a Congresului Național de Istorie
a Presei, cu tema „Presa culturală”.
Programul manifestărilor din cadrul acestui congres a inclus şi depunere de coroane de
flori la Monumentul funerar al lui Iosif Vulcan din Cimitirul Municipal Rulikowski Oradea,
unde au fost strămutate rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif Vulcan din Cimitirul Olosig Oradea,
înmormântat fiind aici la 10 septembrie 1907.
De asemenea, participanţii la acest congres au vizitat la Biblioteca din Létavértes
(Ungaria) expoziția dedicată lui Iosif Vulcan şi a avut loc un pelerinaj la Monumentele funerare
ale familiei Irinyi (rudele din partea mamei scriitorului) și la placa comemorativă dezvelită în
memoria lui Iosif Vulcan la Casa de cultură din Létavértes.
Rock Filarmonica din Oradea a compus muzică pe versurile lui Iosif Vulcan:
- „Poetul” (Iosif Vulcan / Florian Chelu Madeva - Cel mire ‘ncântător): https://www.
youtube.com/watch?v=cr8PVN3wpq4
- George Enescu: „Dedicat lui Iosif Vulcan” (1904); versuri I.U. Soricu: https://www.
youtube.com/watch?v=wRPdIHPL1xg
Această odă scrisă de George Enescu, dedicată lui Iosif Vulcan, a fost interpretată
de studenţi şi cadre didactice de la Facultatea de Arte a Universităţii din Oradea în cadrul
Congresului Național de Istorie a Presei - ediţia a VIII-a.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
istorie a presei 73

- „Programa mea” (Iosif Vulcan / Florian Chelu Madeva): https://www.youtube.com/
watch?v=IMaleHZkdyo
- „Îi voi tot batjocori” (Iosif Vulcan / Florian Chelu Madeva): https://www.youtube.com/
watch?v=w0CgvfgHRqE
- „Amorul meu” (Iosif Vulcan): https://www.youtube.com/watch?v=HuXjtkgx3bM
- „De ne vei satiriza” (Iosif Vulcan): https://www.youtube.com/watch?v=89eJpmac250
Biblioteca Universităţii din Oradea şi Facultatea de Litere au organizat, începând cu
data de 12 mai a.c., în holul bibliotecii universităţii, expoziţia dedicată aniversării a 150 de ani
de la apariția Revistei Familia.
Expoziţia cuprinde cărţi ale fondatorului revistei, Iosif Vulcan, numere din cele cinci serii
ale revistei, volume omagiale, dar şi afişe apărute de-a lungul timpului
care anunţau apariţia numerelor acestei reviste.
Revista Familia a publicat, cu ocazia a 150 de ani de la apariţie,
un număr aniversar al revistei care are în deschidere O preacuvântare la
număr aniversar, şi cuprinde articole din toate seriile revistei, mai puţin
din cea actuală, apărută în 1965.
Familia 150 este un volum omagial coordonat de scriitorii Florin
Ardelean şi Ioan Laza. Cartea cuprinde studii, eseuri, fişe de dicţionar
semnate de: Ioan Moldovan, Iuliana Păcurar, Mircea Popa, Blaga Mihoc,
Emanuel Engel, Valentin Chifor, Liana Cozea, Virgil Podoabă, Alexandru
Cistelecan, Ioan F. Pop, Ion Simuţ, Carmen Elena Andrei, Traian Ştef,
Ioan Laza şi Florin Ardelean.
Începând cu 1991, revista organizează în fiecare an Zilele Revistei Familia – adevărate
sărbători ale culturii, cu participarea unor scriitori din întreaga ţară.
Anul acesta, în cadrul Zilelor Revistei Familia au avut loc colocvii pe tema „Revista
Familia – Viaţa şi opera”, program de lecturi publice, lansări de carte şi un concert de jazz.
Peste 50 de scriitori, poeţi şi critici au acceptat de a fi prezenţi în Oradea, alături de
redacţia Revistei Familia, la ceas aniversar.
În cadrul acestor manifestări s-au acordat, ca în fiecare an, Premiile Revistei Familia.
„Revista Familia are o tradiţie care ne obligă să-i construim un viitor pe măsură. Poate
că nu peste mult timp o altă serie a Revistei Familia va apărea numai în variantă electronică,
animată de alte exigenţe, de alte teme şi de alţi colaboratori”, după cum a scris prof. Ion Simuţ,
redactor al Revistei Familia, în articolul din România literară nr. 12 din 20 martie 2015.

BIBLIOGRAFIE
1. *** Centenar “Familia” : 1865-1965 : [Culegere omagială], [Oradea], Muzeul Regional Crişana,
1967;
2. *** Familia 150, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2015;
3. *** Ghidul Muzeului Memorial „Iosif Vulcan”, Oradea, 1974;
4. DRIMBA, Lucian, Iosif Vulcan, Bucureşti, Editura Minerva, 1974;
5. NETEA, Vasile, Pe urmele lui Iosif Vulcan…, Bucureşti, 1947;
6. PETRUŞAN, Gheorghe, Iosif Vulcan şi revista Familia, [Szeged], [1992];
7. SIMUŢ, Ion, „Familia” – 150 de ani, în România literară, Bucureşti, 2015, nr. 12;
8. VULCAN, Iosif, Publicistică, Bucureşti, Editura Minerva, 1989;

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
74 cultură şi civilizaţie

U lt i m e l e z i l e a l e
c on su l atu lu i
rus î n Ga l aţ i
Mari us Mi trof, consilier,
D ire cţi a Judeţeană pentru cultură gal aţi

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe fondul ireversibilului declin otoman şi al
luptei pentru împărţirea moştenirii otomane („problema orientală”), Rusia a început să depună
mari eforturi pentru a înainta spre Marea Neagră, Peninsula Balcanică şi Strâmtori (Bosfor şi
Dardanele). În mod firesc, Imperiul otoman şi-a apărat teritoriul, opunând o dârză rezistenţă
în faţa înaintării ruseşti. Din această cauză, în perioada 1673-1878 au avut loc zece războaie
ruso-otomane.1
În cadrul sus-menţionatelor conflicte armate, un loc foarte important îl ocupă războiul
ruso-otoman din 1768-1774. La sfârşitul acestuia, Rusia a obţinut mult doritul acces la Marea
Neagră, slăbirea strictei suzeranităţi otomane asupra Moldovei şi Ţării Româneşti (fapt care
a deschis drumul acestora spre modernizare, unire şi independenţă, dar a mărit şi pericolul
rusesc la adresa existenţei lor), independenţa Hanatului Crimeii (anexat apoi de ruşi în
1783), libera navigaţie militară în Marea Neagră, libera navigaţie comercială în Marea Neagră,
Strâmtori şi Mediterana orientală, dreptul de a avea consulate în întreg Imperiul otoman,
precum şi dreptul de a interveni la Poartă în favoarea Principatelor Române şi a creştinilor
ortodocşi de pe teritoriul otoman.2 Toate aceste câştiguri ruseşti au avut consecinţe profunde
asupra istoriei Rusiei, a Imperiului otoman, a bazinului Mării Negre şi a spaţiului balcanic şi
românesc, respectivul război constituind un moment de cotitură în evoluţia acestora. Înalta
Poartă a intrat în „perioada prăbuşirii”.3

1. Rosiia Cernomorskie prolivî (XVIII-XX stoletiia) (Rusia şi Strâmtorile Mării Negre în secolele XVIII-XX),
Moskva, 1999, pp. 31-222; Akdes Nimet Kurat, Tűrkiye ve Rusya (Turcia şi Rusia), Ankara, 1970, p. 91.
2. Pentru textul tratatului de pace ruso-otoman de la Kűçűk Kaynarca (10/21 iulie 1774), vezi E.I.
Drujinina, Kuciuk Kainardjiiskii mir 1774g. Ego podgotovka i zakliucenie (Pacea de la Kűçűk Kaynarca
din anul 1774. Pregătirea şi încheierea sa), Moskva, 1955, p. 349-360, Noradounghian, Recueil d’actes
internationaux de l’Empire ottoman, vol. I (1300-1789), Paris-Leipzig-Neuchâtel, 1897, pp.237-245;
Acte şi documente relative la istoria renaşterii române, Editura D.A. Sturdza, G. Colescu-Vartic, vol. I,
Bucureşti, 1900, pp. 125-139.
3. Despre consecinţele tratatului de la Kűçűk Kaynarca, vezi Rosiia I Cernomorskie prolivî, p. 69-80; Vek
Ekaterinî II. Dela balkanskie (Epoca Ecaterinei a II-a. Problemele balcanice), Moskva, 2000, pp. 118-
121; A.N. Kurat, op. cit, pp. 27-40, I.H. Uzunçarşclî, Osmanlî Tarihi, (Istoria otomană),vol. IV, partea
I, ed. a IV-a, Ankara, 1988, pp. 422-425; Stanford J. Shaw, History of the Ottoman Empire and Modern
Turkey, vol. I, Cambridge, 1976, p. 250; Robert Mantran (coord.), Istoria Imperiului otoman, Bucureşti,

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cultură şi civilizaţie 75

Toate acestea au reprezentat pentru Rusia un pas înainte, care avea să faciliteze încheierea
tratatului de pace ruso-otoman de la Kűçűk Kaynarca (10/21 iulie 1774), impus Porţii prin forţa
armelor.
Dacă până la încheierea acestui tratat, comerţul Rusiei cu Galaţii era limitat în comparaţie
cu celelalte oraşe ale ţării, prin două din clauzele tratatului, libertatea completă a navigaţiei şi
dreptul acordat Rusiei de a interveni la Poartă în favoarea Ţărilor Române, s-au creat condiţiile
favorabile pentru dezvoltarea legăturilor comerciale dintre Rusia şi portul Galaţi, astfel încât
spre sfârşitul secolului al VIII-lea, are loc o creştere a volumului comerţului rusesc la Galaţi,
tot mai mulţi negustori ruşi stabilindu-şi afacerile în portul dunărean. În acest context se
contura tot mai mult necesitatea deschiderii unui consulat rusesc la Galaţi, pentru ca drepturile
negustorilor ruşi, şicanaţi de abuzurile domnitorului, să fie apărate. Acest lucru se va întâmpla
de abia în toamna anului 1796, când dintr-un raport al consulului austriac expediat din Iaşi
lui Herbert- Rathkeal, ambasadorul imperial la Înalta Poartă, se menţiona că „Negustorii ruşi
care vin în mare număr la Galaţi până acum neprimind decât un sprijin redus în caz de nevoie
din partea Pârcălabilor sau Ispravnicilor din această schelă, consulul general Domnul Severin
intenţionează să stabilească prin decret după câte presupun, un funcţionar cu titlul de comisar,
care printr-o scrisoare a Principelui adresată numiţilor pârcălabi va fi recunoscut pentru a apăra
comerţul rusesc, şi va stabili în acelaşi timp o poştă rusească regulată între Galaţi şi Iaşi, poştă
care va veni şi va pleca de două ori pe lună.”4 Reprezentanţa consulară ţaristă din Iaşi a instalat
la Galaţi, un comisar pe nume Pavel Renski, recunoscut de domn, pentru apărarea intereselor
negustorilor ruşi,5 al căror număr a crescut simţitor în perioada Războiului Ruso-Turc din
perioada 1806-1812, mai ales în perioada de ocupaţie rusească a Galaţilor, când tot mai mulţi
negustori cereau să devină supuşi ruşi.6
Însă, primul reprezentant al Rusiei care a avut titlul de agent consular la Galaţi a fost
Arghiropolo7, numit înainte de 1821, deoarece în timpul evenimentelor din Galaţi din luna
februarie a aceluiaşi an, când eteriştii au incendiat oraşul şi au măcelărit un mare număr de
turci, Arghiropolo fuge la Reni, temându-se de răzbunarea turcilor din Brăila.8
Încheierea Tratatului de la Adrianopol în luna septembrie 1829, în urma Războiului
Ruso-Turc din 1828-1829, a condus la scoaterea Dunării de sub monopolul Imperiului Otoman
şi asigurarea libertăţii navigaţiei pe Dunăre şi implicit, libertatea comerţului. În această situaţie,
majoritatea consulilor şi călătorilor străini şi-au îndreptat atenţia asupra portului Galaţi, destul
de bine cunoscut în primele decenii ale secolului al XIX-lea, acesta fiind apreciat ca portul care
urma să îşi dispute întâietatea cu toate porturile din Marea Neagră, Odesa, nefăcând excepţie.9
2001, pp. 229-231; Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VII, Bucureşti, 1938, pp. 298-305; Andrei
Oţetea, Contribuţie la chestiunea orientală, în A. Oţetea, Scrieri istorice alese, ed. Fl. Constantiniu, Ş.
Papacostea, Cluj-Napoca, 1980, pp. 113-115; Mustafa Ali Mehmet, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976,
pp. 228-290; Veniamin Ciobanu, Relaţiile politice româno-polone între 1699 şi 1848, Bucureşti, 1980,
p. 127; Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea),
Iaşi, 1986, pp. 204-206; Vladimir Tcaci, Tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi şi importanţa lui pentru
Principatele Române, în „Revista de istorie a Moldovei”, 1996, nr. 2, pp. 16-28.
4. Hurmuzaki, 19, vol.1, Doc. DCXXXIX, p. 806.
5. Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, Vol. I, Editura Partener, Galaţi, 2008,
pp. 212-214.
6. Ibidem, pp. 260-263.
7. Moise N. Pacu, Cartea judeţului Covurlui, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, Bucureşti, 1891, p.398.
8. Paul Păltănea, op.cit., p. 265.
9. Ibidem, p. 299.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
76 cultură şi civilizaţie

Aplicarea Regulamentului Organic la 1832 şi acordarea statutului de porto-franco oraşului Galaţi
la 1 octombrie 1836 a determinat creşterea atractivităţii comercianţilor pentru a veni, a face
negoţ şi a se aşeza în acest oraş, fapt care a impus crearea unui număr din ce în ce mai mare de
agenţii consulare străine şi, mai târziu, consulate, pe teritoriul oraşului, menite nu numai a proteja
interesele comercianţilor din ţările de origine, ci şi de a proteja interesele economice ale ţărilor
respective, precum şi luarea de informaţii asupra evenimentelor politice şi sociale din zonă.
La câteva zile după decesul agentului consular Arghiropolo, survenit la 11 aprilie 1836,
agenţia consulară a Rusiei primeşte titulatura de viceconsulat, reprezentantul acesteia fiind
numit provizoriu, sovetnicul (consilierul) Machedon, înlocuit la 19 mai 1836, de către asesorul
de colegiu Carnieff, numit definitiv pe această funcţie, până la 5 octombrie 1842. Funcţia de
viceconsul a fost atribuită lui H. Cola, la 6 octombrie 1842, într-o perioadă în care, consecventă
politicii sale la Dunăre, Rusia încheia la 25 iulie 1840 o convenţie cu Austria, la Petersburg,
prin care se proclama principiul libertăţii de navigaţie pe toate cursurile fluviilor pe care Rusia
şi Austria erau riverane. În această perioadă, mai exact la 27 octombrie 1845, Rusia înalţă
viceconsulatul de la Galaţi la gradul de consulat,10 consul fiind acelaşi H. Cola, menţinut în
funcţie până la 17 august 1854, pe când Anglia şi Franţa văzându-şi ameninţate interesele
economice la Dunărea de Jos, au încercat să-şi menţină influenţa în Imperiul Otoman, căutând,
totodată, să se opună politicii expansioniste a Rusiei. Astfel, asistăm la declanşarea Războiului
Crimeii (1853-1856) între Rusia, pe de o parte şi Turcia, Anglia, Franţa şi Sardinia de cealaltă
parte, război încheiat cu Tratatul de pace de la Paris, prin care erau reglementate probleme legate
de statutul Principatelor, de navigaţia pe Dunăre şi la gurile acesteia, de infiinţarea unei Comisii
Europene care să reglementeze aspectele tehnice legate de îmbunătăţirea circulaţiei pe fluviu.
Îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării de către conclavul european, constituit la Paris, nu a
fost de natură să pună capăt pretenţiilor ţariste asupra acestei zone. Rusia a considerat spaţiul
pontic şi gurile Dunării ca o zonă „rezervată“ expansiunii proprii şi a urmărit ca, la prima ocazie
favorabilă, să anuleze prevederile Congresului de pace de la Paris în aceasta chestiune.
Din cauza acestei situaţii, Rusia şi-a retras toţi consulii din Ţările Române, iar, timp de
doi ani, între 17 august 1854 şi 5 iulie 1856, postul de la consulatul rus din Galaţi a fost vacant.
Stagnarea activităţii comerciale a portului Odesa în anul 1855 a avut drept consecinţă
stabilirea în oraşul Galaţi, la începutul anului 1856, a unui număr mare de negustori veniţi din
Odesa, portului gălăţean, ceea ce a determinat numirea unui nou consul la Galaţi, la 5 iulie 1856,
în persoana aceluiaşi H. Cola.11 La doar câteva luni de la numirea, sau, mai bine spus, renumirea
lui H. Cola în funcţia de consul, delegatul rus, baronul Offenberg, soseşte la 12 octombrie 1856,
la Galaţi, în calitate de reprezentant al Comisiunii Europene a Dunării, organism înfiinţat în
1854 şi care urma să funcţioneze şi la Galaţi. Se cuvine să facem această menţiune, deoarece,
aşa cum vom vedea în cele ce urmează, consulii străini, în special cei ai ţărilor care au hotărât
înfiinţarea acestei Comisiuni Europene a Dunării, avea atribuţii şi în cadrul acestei instituţii.
Pentru o perioadă scurtă de timp, de doar zece luni, H. Cola înlocuit la 19 decembrie
1856, de către A. Romanenco, revine în funcţie la 7 octombrie 1857, când mărfurile trimise în
Rusia reprezentau doar 3 % din valoarea totală a exportului moldovean.12
Desăvârşirea Unirii, în decembrie 1861, prin unificarea administraţiilor de stat conduse
de un singur guvern şi, ulterior, prin legile civile şi penale introduse la ordinul domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, a redus simţitor atribuţiile consulilor străini care (până la acea dată
puterea acestora, cu deosebire a celor austriaci şi ruşi era foarte mare) întreceau cu mult
10. Moise N. Pacu, op.cit., p. 398.
11. Ibidem
12. Ibidem, Paul Păltănea, op.cit., vol.II, p. 27.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cultură şi civilizaţie 77

atribuţiile jurisdicţiilor consulare prescrise de dreptul ginţilor.13 Din acest moment, consulatul
Rusiei la Galaţi a fost condus de către baronul d’Offenberg, aceeaşi persoană care, la 1856, sosea
la Galaţi în calitate de reprezentant al Rusiei în cadrul Comisiunii Europene a Dunării, după
care, din 23 martie 1863, a fost succedat pentru perioade scurte de timp cavalerul de curte Lex,
până la 17 iulie 1863, P. Romanenco, până la 6 septembrie 1863, C. d’Amburger, pentru ca de
la 26 noimebrie 1864, să fie numit la conducerea consulatului general din Galaţi, consilierul de
stat Alexander Romanenco, consul general de carieră, care a condus neîntrerupt până în jurul
anului 1892, fiind şi delegat al Rusiei atât în Comisia Europeană a Dunării, cât şi în Comisia
Mixtă a Prutului.14 Alexander Romanenco a avut cea mai longevivă conducere a consulatului
general al Rusiei din Galaţi, protejând interesele comercianţilor de „supuşenie” rusească, precum
şi interesele economice ale Rusiei într-o perioadă în care Principatele Unite au fost numite
România, devenind regat şi, mai târziu, căpătându-şi, în anul 1877, independenţa naţională. A
fost perioada în care dezvoltarea oraşului Galaţi a atins apogeul, numărul consulatelor străine
ajungând la douăzeci şi doi.15
Din anul 1892, consulatul general al Rusiei de la Galaţi este condus de Nicolas
Ladyjensky, până la o dată rămasă, deocamdată, necunoscută, când este înlocuit de Principele
Lobanov de Rostov.16
Nu putem spune cu precizie unde funcţiona acest consulat de la înfiinţarea sa la Galaţi.
Cu siguranţă că sediul îl avea cât mai aproape de schelă, de port, unde, de altfel, se şi afla
oraşul, acesta extinzându-se cu trecerea timpului. Neavând un imobil proprietate, consulatul
rus, ca şi celelalte consulate, funcţiona în imobile închiriate potrivit regulii: la Sf. Gheorghe şi
Sf. Dumitru. Deocamdată, prima menţiune a sediului consulatului rus în Galaţi, o avem din
Planul oraşului din 1897, când acesta figura la intersecţia străzii Codreanu (astăzi str. Eroilor)
cu str. Mavromol (astăzi str. Nicolae Bălcescu), cam pe locul unde se află acum corpul MG al
Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Galaţi. Pe la 1900, consulatul rus îşi avea sediul pe strada
Sf. Nicolae (astăzi str. Ion Creangă) la nr. 4.17
În jurul anului 1904, la cârma consulatului rusesc din Galaţi vine Pierre de Kartamischew,
consilier de stat, consul general al Rusiei la Galaţi şi delegat la Comisiunea Europeană a Dunării18.
Kartamischew avea o experienţă îndelungată în diplomaţie, fiind numit în anul 1884, secretar
la agenţia diplomatică şi consulară din Bulgaria,19 iar în anul 1906, primind Ordinul l’Etoile în
grad de ofiţer de la preşedintele francez.20
Potrivit Planului oraşului Galaţi din 1908, consulatul rus, condus de Kartamischew, avea
sediul pe strada Domnească, între strada Gării de astăzi şi actuala stradă Basarabiei, pe partea
numerelor fără soţ. În funcţie de mărimea imobilului, o parte a acestuia era destinată locuirii
familiei consulului, precum şi a celor care deserveau familia.21
13. Moise N. Pacu, op. cit., p. 390.
14. Ibidem, p. 398.
15. Ibidem, p. 390.
16. Prefectura Poliţiei Galaţi, Indicatorul oraşului Galaţi cuprinzând adresele tuturor autorităţilor civile
şi militare, ale caselor mari comerciale şi ale tuturor instituţiilor etc. etc., cca. 1900, p. 21.
17. Ibidem.
18. „Revue Diplomatique”, Anul 27, nr. 43, 23 octombrie 1904.
19. „Archivo Diplomatico de Espana. Revista Internacional, Politica, Literaria, de Interes Materiales”,
nr. 68, 7 septembrie 1884.
20. „Revue Diplomatique”, Anul 29, nr. 24, 17 iunie 1906.
21. Gh.Jurgea Negrileşti, Troica amintirilor sub patru regi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
78 cultură şi civilizaţie

La intrarea consulatului, fixată pe o placă ovală de mari dimensiuni, se afla stema
imperială, vulturul bicefal, din zinc aurit.22
Aceeaşi placă ovală o observăm într-o carte poştală ilustrată care surprinde strada Holban
din Galaţi, cu consulatul german în prim-plan, iar la câteva case mai departe, se observă această
placă amplasată pe un imobil, deasupra căruia flutură steagul rusesc. Coroborând cu Planul
oraşului Galaţi din anul 1910, lucrat după harta Marelui Stat Major al Armatei, şi editat de
Librăria Negoescu şi Maniţiu, Consulatul Rusiei se afla, într-adevăr, la 1910, pe strada Holban,
iar „Când vântul era prielnic” se auzeau „din strada Zimbrului (actuala str. Basarabiei-n.a.)
chiote de beţivi şi cântece de femei”.23
Cele două statui de la intrare de care aminteşte Gh. Jurgea-Negrileşti24, nepotul consulului
Kartamischew, chiar dacă nu sunt „dezbrăcate”, pot fi văzute şi astăzi în nişele de la intrare,
întregul imobil evocând splendoarea Renaşterii. Desigur, ar fi putut exista statuile descrise,
inclusiv la imobilul de pe str. Domnească, unde consulatul funcţiona în anul 1908, cum la fel de
bine puteau exista şi la imobilul de pe str. Iancu Fotea, în care funcţiona consulatul rus în jurul
anului 1913 şi despre care nepotul consulului aminteşte.25
Consulul Pierre de Kartamischew avea acea nobleţe, specifică păturii sociale înalte din
Rusia. Ţinea foarte mult la etichetă, deşi înainte de începerea lucrului, mai umbla prin curtea
consulatului îmbrăcat „în halat tătărăsc şi papuci de safian, cum se cuvenea unui boier moscovit
din veacul al XIX-lea.”26 Dimineaţa „purta gambetă de culoarea havanei clare”, culoare pe care nu
şi-o permiteau decât „câţiva membri de la Intim-Club”, toată lumea purtând gambetă neagră.27
Pălăria, mănuşile, de diferite culori, care se schimbau de două ori pe zi, importanţa bastonului,
fie el din bambus, din abanos, cu mânere de fildeş, de argint, „cu măciulii de argint neted sau
uvrajat, aurite,” toate cu monograme, de care te foloseai atunci când „chemai birja, conduceai
trăsura sau maşina”, erau elemente de vestimentaţie a căror lipsă era de neconceput la consulul
Kartamischew.28
Viaţa la consulat îşi urma cursul firesc, dictat de uzanţele acelor perioade. Ceaiurile,
dineurile, vizitele şi contravizitele se ţineau lanţ. La ora opt, consulul era trezit de către major-
domnul care îl spăla, îl bărbierea, îl îmbrăca şi îi dădea raportul de cele petrecute prin consulat.
La nouă şi cinci minute, Kartamischew intra în salonul verde, probabil după culoarea tapetului
de pe pereţi, un salon mic, unde familia îl aştepta la micul dejun. După micul dejun, consulul
îşi lua nepotul la plimbare, trecând şi pe la Palatul Comisiunii Europene, actuala Bibliotecă
„V.A.Urechia”, pentru a mai iscăli câteva acte. Ora douăsprezece reprezenta ora la care consulul
trebuia să fie la consulat pentru a lua masa. Întotdeauna la masă se aflau şi câţiva musafiri. După
prânz, consulul rus mergea la Intim-Club, unde se întâlnea cu moşieri sau mari proprietari de
imobile, ori cu industriaşi sau comercianţi.29
Relaţiile cu inferiorii la consulatul rusesc din Galaţi erau total diferite faţă de relaţiile cu
inferiorii din Rusia care erau abuzive şi violente. Inferiorii la consulatul din Galaţi erau trataţi
cu respect, chiar şi atunci când aceştia mai încălcau regulile. O atmosferă occidentală, impusă
chiar de consulul Kartamischew, domnea în consulatul de la Galaţi.
22. Ibidem, p. 22.
23. Ibidem, p. 27.
24. Ibidem, p. 23.
25. Ibidem, p. 40.
26. Ibidem, p. 37.
27. Ibidem, p. 30.
28. Ibidem, pp. 30,31.
29. Ibidem, pp. 68-70.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cultură şi civilizaţie 79

O confuzie creată în urma unui incident petrecut în anul 1912 a produs multă vâlvă în
presa europeană. Se credea că în luna ianuarie 1912, vaporul „Russ”, care făcea curse regulate
de pasageri între Galaţi şi Odessa, s-a scufundat în Marea Neagră cu 172 de pasageri la bord,
printre care consulul general al Rusiei la Galaţi, Kartamischew, împreună cu familia, precum
şi alte paisprezece familii notabile din Galaţi. Din fericire, notau ziarele, ştirea era inexactă,
deoarece teribilul accident l-a suferit un cargobot cu acelaşi nume, sub pavilion rusesc, care s-a
scufundat cu cei 15 membri ai echipajului.30
În anul 1913, consulatul rus din Galaţi a fost dotat cu un automobil marca Fiat
„Laudaulet de Ville” de 12 cai putere. Pentru Kartamischew, a cărui vârstă îl îndruma spre
conservatorism, automobilul „i se prezenta ca un hap amar, băgat pe gât de către «doamnele
de la consulat»,31probabil nimeni altele decât soţia şi fiica acestuia Natalia, mama lui Gheorghe
Jurgea- Negrileşti, deoarece automobilul era «un instrument de paradă, de prestigiu».”32
Când, în anul 1914, Kartamischew, împreună cu familia, se afla la Constanţa, venind la
bordul yahtului Comisiunii Europene a Dunării, „Carolus Primus”, în timpul unui dejun la care
au fost invitaţi secretarul de ambasadă rusă, Sacha Lisakowski, contele Potoski, şeful Ohranei
pentru Basarabia şi Odessa, baronetul Pitz, consulul britanic la Brăila şi şeful Serviciului Secret
Britanic pentru Dunărea de Jos ş.a., a sosit o telegramă care anunţa asasinarea Arhiducelui
Franz Ferdinand.33 Era începutul sfârşitului!
Întors la Galaţi, consulul rus a primit vizita prefectului Gussi, „un prieten de-al nostru”,34
discuţiile cu Kartamischew concluzionând apariţia unui conflict între Rusia şi România, ceea ce
însemna sigilarea consulatului şi plecarea consulului şi a familiei sale în Rusia. Ameninţare care
a durat până la moartea lui Carol I, survenită în luna noiembrie 1914.35
Primul Război Mondial începuse, nu şi pentru România încă neutră, însă consulatul rus
intrase în austeritatea impusă de Ţar. Kartamischew, bătrân, visând la încheierea carierei, trebuia
să acţioneze potrivit dispoziţiilor primite din Rusia. „Seară de seară se încuia cu Hagiopol,
secretarul său, pentru a cifra şi descifra rapoarte, telegrame, directive.[…] Consulatul era vizitat
tot mai des de nişte figure întunecate, care nu ştiau să zâmbească.”36
Vechiul vis rusesc, acela de preluare a controlului asupra Dunării, revenise, încât se şi
vorbea în cercurile ruseşti că „După război, Galaţiul va fi rusesc.”37
Intrarea României în război, în anul 1916, alături de Antanta din care făcea parte şi Rusia
a adus o oarecare linişte în sânul consulatului rus de la Galaţi. Însă schimbările survenite în
Rusia, în anul 1917, prin care puternicul autocrat al tuturor ruşilor fusese detronat, instaurarea
bolşevicilor la putere, încheierea păcii cu Puterile Centrale, adversarii Antantei, încordarea
relaţiilor dintre Rusia şi România, cu ruperea acestora la 2 ianuarie 1918,38 urmată de venirea
la putere, în România, la 5 martie 1918, a guvernului pro-german, condus de Alexandru
Marghiloman s-au repercutat, în mod evident, şi asupra consulatului rus din Galaţi.
30. „Le Figaro”, Anul 58, nr. 23, 23 ianuarie 1923.
31. Gh.Jurgea Negrileşti, op.cit., p. 38.
32. Ibidem, p. 39.
33. Ibidem, pp. 50,51.
34. Ibidem, p. 62.
35. Ibidem
36. Ibidem, pp. 64,65.
37. Ibidem, p. 66.
38. Marius Mitrof, Reflectarea României în presa străină. Colonelul Boyle şi salvarea parlamentarilor
români refugiaţi la Odessa, în Presa Primului Război Mondial, coord. Cătălin Negoiţă, Zanfir Ilie,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2015, pp. 195-221.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
80 cultură şi civilizaţie

Consulatul rus a fost închis, autorităţile solicitând scoaterea stemei imperiale de pe
clădire. Familia consulului, împreună cu personalul au strâns, în grădina consulatului, dosare,
rapoarte ultraconfidenţiale, fotografii, portretele ţarilor şi le-a dat foc. Stema imperială a fost
transportată la moşia de la Negrileşti a fiicei consulului, rămasă moştenire de la soţ, în actualul
judeţ Galaţi, şi ascunsă în podul conacului.
Plecat din Galaţi, consulul Kartamischew, împreună cu familia, revine în primăvara
anului 1918, la consulat, sosind cu vaporul de la Sulina. „Portul era gol şi tăcut” şi negăsind
niciun mijloc de transport spre oraş, au pornit, pe jos, spre consulat.
Încercând să se organizeze şi să înţeleagă noile conjuncturi, consulul a găsit o atmosferă
rezervată, chiar ostilă. Mergând la Intim-Club, acesta a fost ocolit, iar un prieten care l-a însoţit
până la ieşire, i-a mărturisit că situaţia consulului era compromiţătoare pentru membrii clubului,
prefectul instalat pretinzând că acesta devenise „un simplu cetăţean al unei puteri cu care România
a intrat în conflict prin ocuparea Basarabiei şi că e o persoană nedorită de nemţi, la Galaţi”39.
Pe 29 aprilie 1918, seara, în urma unui ordin venit de la Iaşi, Pierre Kartamischew,
împreună cu soţia şi fiica sunt arestaţi de către Siguranţa din Galaţi, fiind acuzaţi, printre altele, şi
de fapte de spionaj. Locuiau pe strada Codreanu (astăzi str. Eroilor) la nr. 8. Au fost transportaţi
la Prefectura de poliţie, aflată atunci pe strada Cuza Vodă. După câteva ore, doar consulul rus a
fost reţinut în arestul Prefecturii, soţia şi fiica acestuia fiind lăsate să plece acasă, aflându-se, în
continuare, sub paza poliţiei.40 Pierre Kartamischew mai era acuzat şi de faptul că a organizat
agitaţii pentru „reîntronarea vechiului ţarism în Rusia”, împotrivirea la alipirea Basarabiei de
România, precum şi de fapte de corupţie.41 La 2 mai 1918, fostul consul rus, Kartamishew, era
adus la domiciliul său din strada Codreanu unde, împreună cu familia, era ţinut sub pază.42
La 3 august 1918, Nicolae Iorga scria în „Neamul Românesc” că s-a hotărât expulzarea lui
Kartamischew, cel care „s-a considerat întotdeauna ca într-o ţară cucerită şi nu s-a dat înapoi ori
de câte ori a putut să ne facă vreun rău.”43
Subiectul consulatului rus de la Galaţi rămâne deschis. Cu siguranţă există documente de
arhivă, necercetate încă, documente care pot aduce în lumină activitatea nu numai a consulatului
rus la Galaţi, ci şi a consulului Pierre Kartamischew.
După o percheziţie a organelor de ordine româneşti, însoţite de către Comandatura
germană din Galaţi44, consulul Kartamischew şi-a pus în valiză bunuri de preţ şi, fără a fi lăsat
să îşi ia rămas bun de la familie, a fost arestat şi închis într-un lagăr de deţinuţi politici de la
Kotbus (în Silezia).45
În jurul anilor 1920-1921, a fost eliberat şi, ajuns la Marsilia s-a îmbarcat pe vasul Chaouia,
cu destinaţia Constanţa. La bord se afla un alt moşier celebru din Galaţi, Plesnilă. Numai că,
în dreptul strâmtorii Messina, vasul loveşte o mină care, explodând, conduce la scufundarea
vasului. Plesnilă s-a salvat, fiind pe punte şi reuşind să urce într-o barcă de salvare, în timp ce
Kartamischew a coborât sub puntea vasului, în cabină, să ia valiza „cu aurul consulatului” şi lire
sterline, găsindu-şi, astfel, sfârşitul.46
39. Gh. Jurgea-Negrileşti, op. cit., p. 221.
40. „Galaţii-Noi”, 30 aprilie 1918.
41. Ibidem, 1 mai 1918.
42. Ibidem, 3 mai 1918.
43. Ibidem, 3 august 1918.
44. Comandatura germană din Galaţi a fost înfiinţată înaintea celei de la Iaşi, „Galaţii-Noi”, 17 aprilie
1918.
45. Gh. Jurgea-Negrileşti, op. cit., p. 223.
46. Ibidem, p. 228.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cultură şi civilizaţie 81

C asa C or p u lu i
Di dact ic Ga l aț i
R e p e r e Istor ic e

P rof. ghi ță nazare

Casa Corpului Didactic este una dintre instituțiile de tradiție din învățământul românesc
care poartă pecetea gândirii întemeietorului școlii românești moderne, marele ministru al educației
Spiru Haret. „Mântuitoarea instituțiune, creată la începutul anului 1903 de ministrul Spiru Haret,
a răsărit din preocupările marelui om, ascultând cerințele repetate ale învățătorimii din 1890
încoace”. (1) În anul 1866 se înființează Societatea pentru învățătura poporului român, cu o secțiune
și la Galați care avea drept scop „pregătirea de buni învățători pentru sate”. Nevoia de învățători
impunea înființarea unor noi școli, la data respectivă funcționând doar cele de la București și
Iași. Pe de altă parte, se trecea la „strângerea rândurilor răzlețite ale membrilor învățământului
de toate gradele” și, în anul 1878, se constituia Societatea corpului didactic de toate gradele, care se
compunea din toți membrii învățământului din România. La 5 iunie 1878, Adunarea Generală
a Societății însărcinează o comisie alcătuită din trei membri, între care și Constantin Troteanu,
profesor și director al Școlii Comerciale din Galați, să elaboreze un Regulament de organizare a
primului Congres al Corpului Didactic din România, la care aveau să participe 284 de delegați. (2)
Câțiva ani mai târziu, în 1883, se constituia și la Galați Societatea Corpului Didactic din
Județul Covurlui, care cuprindea învățători, institutori și profesori ca secție a Societății Corpului
Didactic din România. (3) Delegația corpului didactic din Galați, formată din nouă persoane,
învățători, participă la primul Congres al cadrelor didactice, ținut la București în perioada 2-4
aprilie 1884. (4) Societatea Corpului Didactic din România își încetează activitatea în anul
1898. Incoerențele înregistrate în organizarea învățătorimii românești îl fac pe George P. Salviu,
învățător la Smulți, să-i scrie unui confrate, C. Ionescu Lungu și să-i spună că „nimic nu e mai
trebuincios nouă decât prietenia și unirea, mai cu seamă în prezent, când Societatea și Revista
noastră vor să dea ortul popii”. (5) Din păcate, Societatea se va prăbuși.
În primii ani ai secolului al XX-lea, mișcările învățătorești vor duce la constituirea
Asociației Generale a Învățătorilor din România (6), în Statutele căreia se prevedea, la art. 3,
drept scop principal „ajutorarea membrilor Asociațiunii” prin crearea unei „Case de pensiuni
și ajutoare, susținerea așezământului orfelinatului pentru copiii învățătorilor” și „transformarea
lui repede într-un institut pentru educația fiilor corpului didactic”. (7) În iunie 1900, Asociația
scotea și primul număr al revistei intitulată Revista învățătorilor și învățătoarelor, care din 1905
își mută sediul la Galați. În Comitetul Central al Asociației este ales și George P. Salviu, de la
Smulți, Dumitru V. Țoni fiind cooptat ca secretar general. Secțiunea de la Galați a Asociației
organizează conferințe populare susținute de cadre didactice, „închiriază un local, cumpără un
pian și jocuri distractive” pentru membrii asociați.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
82 cultură şi civilizaţie

Casa Corpului Didactic se preocupă să-și clarifice statutul. Institutorii din Capitală,
cam tot în același timp, își întemeiază o Casă de donație. Văzând frământările învățătorilor,
marele Spiru Haret „a luat pe mâna sa problema”, înscriind în proiectul de lege din anul 1902
întemeierea unei instituții cu numele Casa de Economie, Credite și Ajutor a Corpului Didactic,
proiect care din 1903 a căpătat putere de lege, prin care se generalizează numele de Casa
Corpului Didactic.
O preocupare constantă a cadrelor didactice gălățene, încă din primele decenii ale
secolului al XX-lea a fost construirea/cumpărarea unui local propriu pentru Asociația Corpului
Didactic din Județul Covurlui. În adunarea generală a cadrelor didactice, care a avut loc în 20
aprilie 1924 și la care au participat 113 delegați reprezentând toate școlile primare din județ,
se constituia la Galați Societatea „Căminul” Corpului Didactic Primar din Județul Covurlui,
având prin Statut următorul scop: a clădi sau a cumpăra în Galați un cămin al Societății, care
să dispună de bibliotecă, sală de conferințe didactice, cinematograf, restaurant și hotel pentru
corpul didactic, internat pentru fiii corpului didactic primar etc; a da ajutoare pentru studii
copiilor săraci și merituoși ai membrilor Societății; a întreține coloniile școlare; a da ajutoare în
caz de boală sau deces; a scoate o Foaie „în care să se dezbată chestiuni școlare și profesionale”. (8)
La Art. 4 din Statut se menționa că Societatea „va sta în legătură cu Secția județeană a corpului
didactic primar din Covurlui, cu Asociația Generală a Corpului Didactic din România”. Mai
mult, conform Art. 10 din Statut „Inspectorul școlar al circumscripției și Revizorul școlar al
Județului Covurlui, oricare ar fi ei, în timp, sunt de drept membri ai Societății și membri de drept
în Consiliul de Administrație: Inspectorul școlar ca Președinte al Consiliului de Administrație
și Revizorul școlar ca Vicepreședinte al Consiliului de Administrație. (9)
După mai multe tatonări, oferte/aprobări/contestații, Societatea Căminul Corpului
Didactic se hotărăște să cumpere în toamna anului 1924 imobilul din strada Domnească nr. 81
de la proprietarul Ion Gabor, cu fonduri provenite de la Primărie și Prefectură, de aproximativ
2.000.000 lei. Clădirea, se preciza într-un proces-verbal de expertiză întocmit de o comisie de
specialiști, era făcută pe un teren în mărime de 2280 m.p., solid construită, având planșeele din
beton armat. În document se apreciază că ar mai trebui doar 700.000 lei pentru terminarea
lucrărilor și amenajarea clădirii. (10)
La 30 septembrie 1924 Primăria Galați trimitea Ministerului de Interne decizia Comisiei
Interimare „prin care s-a hotărât cumpărarea imobilului domnului Ion Gabor situat în acest
oraș, strada Domnească, pentru Societatea Căminul Corpului Didactic din Județul Covurlui”.
(11) Pe baza constatărilor făcute de comisia de specialiști, Tribunalul Județului Covurlui, Secția
I, a adoptat la 29 octombrie 1925 Ordonanța de Adjudecare nr. 9884, prin care Societate Căminul
Corpului Didactic Primar își adjudecă, în mod definitiv, cu prețul de 1.600.000 lei, „imobilul
situat în Galați, strada Domnească nr. 81, proprietatea debitorului Ion Gabor”, Ordonanță de
Adjudecare înscrisă în Registrul de transcripțiuni cu nr. 4051/30 octombrie 1925.
Locația respectivă a funcționat în perioada interbelică având drept proprietar Casa
Corpului Didactic, fapt confirmat de Certificatul emis, la cerere, de Direcția Județeană Galați
a Arhivelor Naționale, nr. 935/15 iulie 1996, în care se preciza că „cercetându-se fondul
arhivistic al Primăriei orașului Galați din anul 1941, s-au găsit „Lucrările alcătuite în vederea
recensământului general al României din anul 1941”. În acest recensământ, la litera „D”, adică
pe strada Domnească nr. 81, „figurează înscris ca proprietar Casa Corpului Didactic”.
După 1948, destinația clădirii este deturnată de la folosința ei inițială. Mai întâi devine
sediul Grupului – 4 Instalații Proiectări. Într-o perioadă destul de confuză, după anul 1957, până
în 1974, imobilul a fost locuit mult timp fără contract de închiriere și, evident, fără plata chiriei,

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cultură şi civilizaţie 83

fiind administrat de Sindicatul Învățământ Oraș Galați, când prin Decizia nr. 331/31.05.1974 a
fost trecut în proprietatea statului, fiind închiriat locatarilor. (12)
Preocuparea dascălilor gălățeni de a avea „un local propriu” s-a manifestat cu insistență
în perioada interbelică. Inițiativa acestora va fi susținută și concretizată prin eforturile Asociației
Învățătorilor și ale Băncii Corpului Didactic. Terenul destinat construcției localului în suprafață
de 1368 m.p. teren viran, situat în strada Heliade Rădulescu nr. 2 (azi, strada Gării nr. 35),
a fost donat de Primăria Municipiului Galați, donație autentificată de Tribunalul Județului
Covurlui la 17 februarie 1937, cu obligația ca în termen de trei ani, adică până la 31 iulie 1939,
să construiască un cămin necesar Asociației Generale a Învățătorilor, Secția Covurlui. (13)
Proiectul clădirii a fost executat gratuit, prin bunăvoința unui arhitect al aceleiași Primării.
Suma necesară ridicării construcției a fost realizată prin contribuția învățătorilor și profesorilor
din oraș și județ. În anul 1931, în condiții de „cumplită sărăcie”, cum preciza publicația Căminul
Școalei, nr. 3-4/1931, Asociația Învățătorilor făcea un insistent apel la sprijinul financiar al
colegilor pentru a strânge fondurile necesare construirii localului, apel care va fi reluat în anii
următori. În școlile de la sate și din Municipiul Galați s-au organizat o serie de acțiuni – baluri,
tombole, bufete, concursuri etc. – în vederea strângerii fondurilor necesare. Toți învățătorii au
contribuit cu sume diferite de până la 1000 lei pentru concretizarea proiectului. Semnificativ este
angajamentul învățătorilor de a transporta pe cont propriu rechizitele și cărțile pentru școlile
gălățene, rabatul câștigat pentru aceste servicii fiind folosit la construcția localului respectiv.
Documentele de arhivă consemnează că Asociația Învățătorilor a hotărât să construiască o Casă
a Învățătorilor cu destinație multiplă: sală de ședințe, camere mari pentru bibliotecă, activități
metodice și culturale și magazine pentru învățători, camere mai mici cu destinația de locuințe.
Satisfacția unor eforturi deosebite va fi împlinită în vara anului 1939, cînd a avut loc
inaugurarea localului, în prezența unui mare număr de cadre didactice, a autorităților și
personalităților orașului și a președintelui Asociației Învățătorilor din România, secretar
de stat în Ministerul Educație Naționale, Dumitru V. Țoni. (14) Noua clădire găzduia sediul
Băncii Cadrelor Didactice, Asociației Învățătorilor și Casei Învățătorului. Cele trei instituții nu
aveau personal plătit, cei care aveau responsabilități desfășurau activitățile în mod onorific; era
plătit doar personalul de serviciu: un paznic și două femei de serviciu. În clădire funcționau
săli pentru activități metodice și culturale, un magazin pentru vânzarea de rechizite, manuale
școlare și material didactic, alte articole utile activității școlare, câteva apartamente de locuit,
având în total 12 paturi și o baie.
Anii războiului și ai ocupației armatelor sovietice nu au ocolit nici Casa Învățătorului.
Găzduirea unor unități militare sovietice a dus la avarierea clădirii, ceea ce a necesitat efectuarea
unor costisitoare lucrări de reparații. Din păcate, lucrările de reparații nu erau începute nici în
primăvara anului 1947. Abia în anul 1950 localul putea asigura organizarea unor activități pentru
dascălii gălățeni. În Darea de seamă a Băncii Cadrelor Didactice pentru anul 1950 se consemna
că „cheltuielile pentru reparațiile imobilului, ca și pentru obiectele de inventar, s-au ridicat la
suma de 118.768 lei. (15) La data respectivă, imobilul era evaluat la suma de 102.525.966 lei.
În anii următori, până în 1970, Casa Învățătorului va funcționa ca Departament al
Sindicatului Învățământ Oraș Galați, sub numele de Clubul cadrelor didactice, care va folosi
drept sediu locația din strada Gării nr. 35, relațiile dintre cele două părți fiind cel mai adesea
tensionate.
În perioada 1952-1953, director al Clubului a fost profesoara Dana Bogatu (fostă
Grecu), între 1953-1955 profesoara Georgeta Chiriță, între 1956-1957 profesorul Gheorghe
S. Ștefănescu, iar între 1957-1970 profesorul Ovidiu Rădoi (între anii 1957-1962 ca director

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
84 cultură şi civilizaţie

salariat, iar din 1962 ca director voluntar). Între 1970-1971 director a fost Jenică Balaban, în
timpul căruia instituția a primit denumirea de Casa Corpului Didactic.
În prima sesiune a Marii Adunări Naționale din 1971, în trimestrul I, se adoptă Legea
privind perfecționarea pregătirii profesionale a lucrătorilor din unitățile socialiste, fapt care
va impulsiona activitatea respectivă în toate domeniile. În ceea ce privește învățământul,
în prima decadă a lunii iulie 1971, Institutul Central de Perfecționare a Cadrelor Didactice
(I.C.P.P.D) a organizat la București un curs central de pregătire a peste 400 de lectori –
formatori, cum am spune astăzi – care vor ține cursuri de perfecționare cu învățători și
educatoare în toate județele. (16) În același context, în zilele de 10-11 august 1971 a avut loc
ședința Consiliului Învățământului de Cultură Generală, în care s-a dezbătut Programul
de măsuri elaborat de Ministerul Învățământului „în vederea dezvoltării și perfecționării
muncii de instrucție și educație în unitățile învățământului de cultură generală”. (17) Din
Galați a participat și a avut o intervenție la dezbateri profesorul de matematică Gheorghe
Tutulan, directorul Liceului nr. 5 Galați (devenit apoi Liceul „Traian”, actualmente integrat
Colegiului Tehnic „Radu Negru”), care a abordat problema dotării performante a școlilor
și a documentării cadrelor didactice. (18)
Un moment de referință în activitatea acestei instituții l-a reprezentat adoptarea de către
Ministerul Învățământului, sub semnătura ministrului Mircea Malița, în baza articolului 251
din Legea nr. 6/1969, a Regulamentului de organizare și funcționare a Casei Corpului Didactic,
nr. 10.937/16 septembrie 1971. La Art. 1 al Regulamentului se precizează că „Ministerul
Învățământului este autorizat ca, împreună cu comitetele executive ale consiliilor populare
județene și al Municipiului București, să înființeze în fiecare județ și în Municipiul București Casa
Corpului Didactic”. „Casa Corpului Didactic – în baza Art. 2 din Regulament – este o instituție
cu caracter metodic, științific, cultural și educativ a personalului didactic din învățământul de
cultură generală, profesional și tehnic”, la care „pot participa și cadrele didactice din învățământul
superior, precum și alți specialiști din instituțiile de cercetare științifică sau producție”. „Casa
Corpului Didactic organizează acțiuni pentru pregătirea științifică de specialitate, pedagogică
și metodică, pentru cunoașterea temeinică a ceea ce este valoros în domeniul culturii, științei și
tehnicii contemporane în scopul stăpânirii depline a profesiunii”. (Art. 5)
În baza avizelor și aprobărilor date de instituțiile județene abilitate și a dispozițiilor
Art. 251 din Legea nr. 6/1969, Consiliul Popular al Județului Galați emite Decizia nr.673/15
decembrie 1969: Art. 1. Se înființează Casa Corpului Didactic a Județului Galați, cu sediul
în orașul Galați, strada Cuza-Vodă nr. 20 (astăzi, strada Gării nr. 35); Art. 2. Cu ducerea la
îndeplinire a prezentei Decizii se însărcinează Inspectoratul Școlar al Județului Galați
(inspector școlar general, prof. Eugen Cioroparu). Decizia nr. 673/15 decembrie 1969 privind
înființarea Casei Corpului Didactic Galați este semnată de președintele Consiliului Județean
Galați, Constantin Dăscălescu și de secretarul acestuia, Aurel Scorțaru. (19) Astfel, instituția
Clubul cadrelor didactice va deveni Casa Corpului Didactic, urmând să fie condusă de prof.
Jenică Balaban până la numirea primului director prin decizia Consiliului Popular al Județului.
Stabilirea sediului Casei Corpului Didactic în localul din Strada Cuza-Vodă nr. 20 (astăzi,
Strada Gării nr. 35) este motivată de faptul că „Acest local este construit de către corpul didactic
pentru fosta Casă a Învățătorului și apreciem că este cel mai corespunzător pentru desfășurarea
activităților prevăzute în regulament”, se menționa în finalul Deciziei Consiliului Județean.
Activitățile inițiate și organizate de noua instituție se realizează printr-o mare diversitate
de forme: lectorate, simpozioane, sesiuni de comunicări metodico-științifice, cicluri de
conferințe, expuneri pe probleme de specialitate, metodică și pedagogie, schimburi de

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cultură şi civilizaţie 85

experiență, dezbateri cu privire la planurile și programele de învățământ, manuale școlare,
orientare școlară și profesională, metode și tehnici noi de învățământ etc. De asemenea, se aveau
în vedere probleme ale activității educative cu elevii, organizarea documentării de specialitate,
pedagogică și metodică a personalului didactic prin biblioteca instituției, consultații de
specialitate, stimularea cercetării științifice a cadrelor didactice, organizarea de expoziții, cercuri
și formații artistice, cinecluburi etc. (Art. 14)
Rolul caselor corpului didactic în perfecționarea cadrelor didactice devine tot mai
important. La începutul lunii ianuarie 1972, a avut loc prima consfătuire pe țară a directorilor
caselor corpului didactic, consfătuire ținută la Iași, în zilele de 6 și 7 ianuarie. „Prima întâlnire
de lucru a directorilor caselor corpului didactic din întreaga țară – remarca într-o amplă
consemnare revista Tribuna școlii – a avut o dublă semnificație: pe de o parte, ea a prilejuit un
bilanț al unei activități bogate în rezultate în pofida tinereții celor mai multe case ale corpului
didactic, iar pe de altă parte a constituit premisa certă – pe care o dă experiența acumulată
– a unei activități ce se va desfășura la un nivel superior”. Profesorul Ion Rizescu, director
general adjunct în Ministerul Educației și Învățământului, a subliniat semnificația înființării
caselor corpului didactic, „care reiau o tradiție pozitivă a fostelor case ale învățătorilor pe o
treaptă superioară calitativ și a accentuat locul, rolul și rostul caselor corpului didactic în viața
profesională a corpului didactic”. (20)
La Galați, se manifesta un interes deosebit pentru noua instituție. Transformarea Clubului
cadrelor didactice într-o instituție de rang superior, cu responsabilități și atribuțiuni sporite,
Casa Corpului Didactic făcea să crească și responsabilitatea autorităților locale în asigurarea
unor condiții mai bune de desfășurare a activităților specifice. Astfel, Biroul Permanent al
Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Galați, în ședința din 20 martie 1971,
aprobă Nota privind lucrarea „Racordarea la încălzirea centrală a localului Casei Corpului
Didactic”. (21)
Într-un moment de consolidare a identității instituționale, Casa Corpului Didactic
primește o puternică lovitură. Ministerul Educației și Învățământului trimite, în 8 octombrie
1986, inspectoratelor școlare județene Nota nr. 9802, semnată de ministrul de resort, Ion
Teoreanu, prin care informa că începând cu…15 septembrie a.c. „Casele județene ale personalului
didactic și-au încetat activitatea”, cu precizarea că „Activitatea de informare științifică, politico-
ideologică și de perfecționare metodică a cadrelor didactice din învățământul preșcolar, primar,
gimnazial, liceal, profesional și de maiștri va fi preluată și îndeplinită de inspectoratele județene”.
Din fericire, în multe județe activitatea caselor corpului didactic a continuat să se desfășoare pe
bază de voluntariat, păstrându-se colectivele de metodiști, directorul și bibliotecarul. La Galați
nu s-a întâmplat așa, doar biblioteca a continuat să funcționeze cu un program redus.
În perioada 1971-1986, Casa Corpului Didactic a fost încadrată cu personal didactic
de specialitate, de conducere, didactic auxiliar și nedidactic. Primul director al noii instituții a
fost prof. Jenică Balaban (septembrie 1971 – mai 1972), apoi prof. Silvia Focșa (16.05.1972 – 31
august 1975), prof. Dumitra Mârzac (15.12.1975 – 11.03.1985) și prof. Ghiță Nazare (12.03.1985
– 01.10.1986).
Una dintre primele instituții care și-au reluat activitatea după Revoluția din 1989 a fost
Casa Corpului Didactic. La 20 martie 1990 Ministerul Învățământului, sub semnătura ministrului
Mihai Șora, transmitea inspectoratelor școlare Nota nr. 9867 prin care se preciza: „Casa Corpului
Didactic își reia activitatea în temeiul articolului 251 din Statutul personalului didactic, aprobat
prin Legea 6/1969, deoarece în luna octombrie 1986 a fost desființată în mod abuziv”. Inspectoratul
Școlar al Județului Galați, sub semnătura inspectorului școlar general, prof. Emil Dumitrescu,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
86 cultură şi civilizaţie

emite Dispoziția nr.21 prin care, la articolul 1, se dispunea „Reînființarea Casei Corpului Didactic
cu data de 10 martie 1990, ca unitate cu personalitate juridică, cu sediul în strada Gării, nr. 35”.
Câteva zile mai târziu, prin Decizia nr.28/03.04.1990 a Inspectoratului Școlar Județean Galați,
a fost numit director al Casei Corpului Didactic prof. Ghiță Nazare (03.04.1990 – 01.03.2008).
Instituțional, în primele zile ale anului 1994 lua ființă Filiala Tecuci a Casei Corpului Didactic
Galați, una dintre primele filiale din țară, avându-l ca responsabil pe prof. Vasile Ghica, iar în
septembrie 2001 Filiala Tg. Bujor, având-o ca responsabil pe prof. Geta Vintilă.
Activitatea desfășurată de Casa Corpului Didactic Galați – formare permanentă,
manifestări metodico-științifice și cultural-artistice, curente și de amploare, promovarea cărții,
proiecte educaționale etc. – au avut un impact profesional deosebit asupra comunității didactice
gălățene, referințele privind imaginea instituției la nivel local și național, în presa scrisă și audio-
vizuală, fiind deosebit de apreciative.
Notă: Acest studiu reprezintă o sinteză a lucrării „Ghiță Nazare, Casa Corpului Didactic
Galați. Repere monografice. Editura Didactică și Pedagogică, 2015, 280 de pagini).

Note:
1. I.G. Dumitrașcu, Din istoricul Asociației Generale a Învățătorilor din România, Cap. D, Orfelinat
și Casa Corpului Didactic, vol. I, Buc., 1940, p. 231;
2. Căminul Școlii, Revista Învățătorilor din Județul Galați, nr. 2/august 2011, pp. 9-11;
3. Vezi, Ioan Brezeanu, Gh. S. Ștefănescu, Școala gălățeană (1765-1948), Editura pentru Literatură
și Arte „Geneze”, Galați, 1996; Valentin Bodea, Monumente arhitectonice și de arhitectură din orașul Galați
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea, vol. 3, Galați, 2011, pp.
57-66;
4. Valentin Bodea, op. cit., p. 63;
5. I. Gh. Dumitrașcu, op. cit., p. 125;
6. Gabriel Leahu, Corina Marin, Marieta Lesovici, Costică Neagu, Casele corpului didactic –
centenar, Editura „Spiru Haret”, Iași, 2002;
7. I. Gh. Dumitrașcu, op. cit., p. 231;
8. Statutul Societății „Căminul” Corpului Didactic Primar din Județul Covurlui, Atelierele
Tipografice Cultura Poporului, Galați, art. 2, pp.1-2;
9. Ibidem., p. 4;
10. Vezi, Serviciul Județean Galați al Arhivelor Naționale, Fond Primăria Galați, Dosar 21/1924,
f. 36;
11. Ibidem., f. 38;
12. Ghiță Nazare, Un imobil revendicat de cadrele didactice, în Școala gălățeană, nr. 49/1966, p. 6;
13. Arhivele Statului, Filiala Galați, Fond Primărie, doc. nr. 515/1937;
14. Ghiță Nazare, De la Casa Învățătorului la Casa Corpului Didactic. Tradiție și continuitate (I),
în Școala gălățeană, nr. 8/1990, p. 4;
15. Adunarea Generală a Băncii Cadrelor Didactice, Registru de Procese-verbale, P.V./5 februarie
1950, p. 34;
16. Eugen Blideanu, Perfecționarea cadrelor didactice – un imperativ, în Tribuna școlii, nr.10/23
iulie 1971, p. 8;
17. Tribuna școlii, nr.12/1971, pp. 3 și urm.;
18. Ibidem.;
19. Arhiva Casei Corpului Didactic, Dosar nr. 1/1972-1973, f. 40;
20. Nicolae Sorin, Violeta Apostol, Forumul directorilor caselor corpului didactic, în Tribuna școlii,
nr. 31/1972, p. 9;
21. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Galați, Fondul Consiliului Județean Galați, Secțiunea
Secretariat, Dosar nr. 14/1971, f. 17;

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cronică de întâmpinare 87

Albumul Rembrandt
în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia”

C ameli a Bejenaru, bibliotecar ,
bi bl i oteca „V.A. Urechi A” Galați

Biblioteca V.A. Urechia întâmpină cea de-a 125-a aniversare a deschiderii sale oficiale
prin editarea unui album ce cuprinde stampe păstrate în colecțiile sale, din creația celui mai
mare gravor din istoria artei, Rembrandt von Rijn. Scopul acestui demers inițiat și coordonat de
managerul instituției, prof. dr. Ilie Zanfir, este de a releva publicului larg valoarea incontestabilă
a colecțiilor bibliotecii gălățene și de a aduce un omagiu generosului său fondator, academicianul
Vasile Alexandrescu Urechia, care a înzestrat-o cu prețioase documente din biblioteca personală,
înscriind-o astfel printre instituțiile reprezentative la nivel național și european.
Născut în orașul Leida, în anul 1606, Rembrandt avea să devină cel mai important artist
al Epocii de Aur a Olandei. Realizările sale în domeniul artei gravurii au exercitat o profundă
influență atât asupra contemporanilor săi, cât și asupra artiștilor de mai târziu, cum ar fi Francisco
de Goya, James McNeill Whistler și Pablo Picasso. Măiestria și inventivitatea cu care Rembrandt
a realizat aproape 300 de gravuri i-au adus celebritatea încă din timpul vieții, lucrările sale fiind
foarte căutate pe piețele de artă. În ciuda succesului său, Rembrandt a fost nevoit să-și declare
falimentul în 1656, iar casa și bunurile i-au fost scoase la licitație. Din fericire, o parte din plăcile
de cupru gravate de Rembrandt nu au fost printre lucrurile vândute și, pentru o vreme, locul
unde se aflau a rămas necunoscut. După moartea lui Rembrandt, în anul 1669, plăcile au trecut
prin mai multe mâini și abia la jumătatea secolului al XVIII-lea s-au făcut primele imprimări
după plăcile sale. Acestea s-au aflat inițial în proprietatea colecționarilor Clement de Jonghe și
Pieter de Haan, negustori de artă la Amsterdam, fiind achiziționate în 1767 de pictorul și gravorul
Claude Henri Watelet, negustor de artă la Paris. În anul 1786, editorul parizian Pierre François
Basan, achiziționează 81 de plăci gravate de Rembrandt, la licitația bunurilor lui Watelet, pe
care le folosește la întocmirea și tipărirea unor albume destinate vânzării, precum cel editat în
1789 la Paris, sub titlul „Recueil d’estampes”, conținând 83 de stampe originale Rembrandt și
25 de stampe copiate după cele ale marelui maestru. Culegerea alcătuită de Basan a constituit
un punct de reper nu numai în studiul operei lui Rembrandt, ci și în studiul academic al artei.
Pentru prima dată un volum ce conținea o imagine de ansamblu asupra operei lui Rembrandt,
tipărit după plăcile sale, era pus la dispoziția publicului larg.
După moartea lui Pierre François Basan, fiul său, Henri Louis Basan, a editat la Paris
în mai multe tiraje o culegere de stampe sub titlul „Recueil de quatre-vingt-cinq estampes

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
88 cronică de întâmpinare

originales, têtes, paysages et différens sujets, desinée et gravées par Rembrandt, Peintre
Hollandais, né en 1606, et mort en 1668, Et trente-cinq autres Estampes, la plupart gravées
d’apès différentes pièces de ce célèbre Artiste, dont les Originaux sont fort rares...” folosind
cele 85 de plăci pe care le moștenise. Ediția Henri Louis Basan apare foarte rar spre vânzare la
casele de licitație, iar Biblioteca „V.A. Urechia” are privilegiul de a deține un exemplar. Aceasta
a intrat în patrimoniul bibliotecii prin donația fondatorului său, istoricul și academicianul
Vasile Alexandrescu Urechia, pasionat colecționar de rarități bibliofile, care a achiziționat-o
și a donat-o în 1897. Primul posesor al culegerii, după cum precizează o notiță de pe pagina
de gardă, a fost contele Laborde, după care a trecut în proprietatea contelui Guy de Mereny-
Lentilly, baron de Chambaud de la Bruyère, autograful acestuia fiind prezent pe pagina de titlu
alături de un ex libris pe care nu l-am identificat. Nu putem preciza data la care Urechia a intrat
în posesia acestui valoros volum, dar avem cu certitudine data când acesta l-a donat, după notița
scrisă cu cerneală neagră pe pagina de titlu: „Donat Bibliotecii Urechia din Galați de fondatorul
ei V.A. Urechia în 1897”.
Stampele prezente în volumul editat de Henri Louis Basan, fac parte dintr-un tiraj
postum, exemplare similare regăsindu-se și în marile biblioteci și muzee ale lumii, ceea ce
demonstrează valoarea lor deosebită.
Albumul cu titlul «Rembrandt în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”», apărut la editura
Axis Libri, a fost întocmit de un colectiv de bibliotecari sub îndrumarea managerului bibliotecii,
beneficiind de colaborarea cunoscutului artist plastic Gheorghe Andreescu, un vechi prieten al
bibliotecii gălățene. Realizat în condiții grafice deosebite, albumul cuprinde o selecție de stampe
din prețioasa Culegere realizată de Henri Louis Basan, conservată de Colecțiile speciale ale
Bibliotecii „V.A. Urechia”.
Albumul debutează cu un „Cuvânt înainte” alcătuit de istoricul de artă Răzvan
Theodorescu, membru titular al Academiei Române, urmat de o cronologie a vieții și operei
lui Rembrandt și un scurt istoric al culegerii editate de Henri Louis Basan, păstrată în colecțiile
bibliotecii.
Partea principală a lucrării a fost structurată în patru secțiuni tematice majore ale operei
rembrandtiene: „Portretul și corpul și corpul uman”, „Laic și credință”, „Imagini de epocă și
scene de gen”, „Natura în opera lui Rembrandt”, iar în cadrul fiecărei secțiuni stampele au fost
ordonate, din considerente artistice, după criteriul estetic, mai puțin cronologic. Fiecare stampă
prezentă în album este însoțită de o descriere sumară conținând titlul, dimensiunile imaginii
gravate exprimate în milimetri, numărul atribuit de Vasile Alexandrescu Urechia în „Catalogul
general al cărților, manuscriselor și hărților aflate la 1890, octombre 1 în această bibliotecă,
urmat de inventarul general al mobilierului și dotațiunei bibliotecei” pe care l-a trecut bibliofilul
cu cerneală neagră pe fiecare exemplar și o notă privind semnătura și data artistului.
Prima secțiune a albumului cuprinde autoportrete, portrete ale prietenilor și cunoștințelor
marelui artist, nuduri feminine și masculine, studii ale corpului uman, unele dintre aceste
lucrări fiind imprimate chiar după plăcile originale.
Rembrandt a realizat o serie extraordinară de 26 de autoportrete, majoritatea executate
în perioada 1628-1630, când încă se afla la Leida, orașul său natal. Autoportretele, prezente în
albumul de față, au fost create între anii 1633-1638, când artistul dobândise deja un renume
internațional, iar lucrările sale se vindeau foarte bine. „Autopotret cu beretă și eșarfă” (1633),
„Autoportret cu Saskia” (1636) sau „Autoportretul cu beretă de catifea cu pană” (1638) sunt

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cronică de întâmpinare 89

câteva dintre lucrările în care Rembrandt apare înveșmântat în costume scumpe cu accesorii
exotice. După 1642, an în care se stinge soția sa Saskia, autoportretele lui Rembrandt devin
mai sobre, ultimul autoportret datând din anul 1648. De remarcat sunt lucrările „Autoportret
cu beretă turtită” (1642) și „Rembrandt desenând la o fereastră” (1648). Aceste gravuri de
dimensiuni foarte mici, a căror valoare este inestimabilă demonstrează măiestria artististul care
a reușit să-și imortalizeze emoțiile, folosind tehnica portretizării expresiei faciale.
Primele portrete lui Rembrandt sunt simple ca structură și execuție tehnică, iar cele
de mai târziu sunt remarcabile pentru compoziția lor complexă și detaliile elaborate. Marele
maestru al artei olandeze a fost capabil să realizeze minunate efecte picturale prin combinarea
tehnicii de gravare în acvaforte cu cea point-seche și dăltiță, creând astfel peste 20 de portrete,
cele mai multe dintre ele fiind comandate de cunoștințe sau prieteni. Câteva dintre acestea se
regăsesc în albumul prezentat: portretul lui Clement de Jonghe, negustor de stampe, care a
deținut o mare parte dintre plăcile gravate de Rembrandt, portretul prietenului său, pictorului
Jan Asselyn, portretul farmacistul Abraham Francen, pasionat colecționar de stampe. Francen,
bun prieten al artistului, l-a sprijinit în timpul crizelor financiare, iar după moartea lui a preluat
tutela fiicei sale din căsătoria acestuia cu Hendrickje Stoffels, Cornelia. Având în vedere relația
lor specială, stampa care îl înfățișează pe Francen poate fi interpretată ca o expresie a prieteniei
și recunoștinței artistului. Rembrandt folosește cu măiestrie efectul de clarobscur pentru a
scoate în evidență detaliile camerei de lucru și portretul lui Abraham Francen.
Unul dintre cele mai admirate portrete realizate de Rembrandt este cel al prietenului
său Jan Six, magistrat, comerciant, dramturg și mare colecționar de artă. Albumul existent în
colecțiile bibliotecii „V.A. Urechia” include o copie a acestui portret, pe care presupunem că a
realizat-o Pierre François Basan, între anii 1789-1797.
A doua secțiune a albumului Rembrandt și cea mai voluminoasă, intitulată „Laic
și credință” cuprinde stampe cu tematică religioasă. Rembrandt, unul dintre cei mai mari
interpreți de povestiri biblice, a văzut în Biblie o sursă de inspirație pentru gravurile sale, mai
ales la sfârșitul deceniului V al secolului său, când s-a confruntat cu o mare tragedie, moartea
a doi dintre copii, Hendrickje și Titus, urmată de falimentul din anul 1656, cauzat de datoriile
enorme. Artistul este declarat insolvabil financiar, iar colectia sa de artă, extrem de valoroasă și
toate bunurile sale de uz casnic au fost scoase la licitație. În acestă vreme de durere și întuneric,
Rembrandt a încercat să găsească consolare în arta sa, pictând portrete și scene religioase. El a
realizat minunate lucrări, înfățișând scene din „Vechiul Testament” și apocrife și povestiri din
„Noul Testament”, în special cele axate pe viața lui Iisus Hristos. Unele dintre acestea, precum
„Marea înviere a lui Lazăr” (cca 1652), „Marea coborâre de pe cruce” (1633), „Răstignirea
mică” (cca 1635), „Femeia samariteană” (1634), „Prezentarea la Templu” (1639), se regăsesc
în albumul editat de Biblioteca „V.A. Urechia”. De asemenea, în album este prezentă gravura
„Întoarcerea fiului risipitor” 1636, una dintre cele mai emoționante creații ale artistului, din
care răzbate profunda umanitate a acestuia. Gravura înfățișează un băiat care îngenunchează
plângând în fața tatălui, care îl iartă și îl primește cu bucurie acasă.
Unele gravuri ale artistului redau scene petrecute în întunericul nopții: „Fuga în Egipt”
(1651), „Adorația păstorilor” (1652), „Odihnă în timpul fugii în Egipt” (1645). Scenele de
noapte au fost o specialitate a gravurii olandeze, iar Rembrandt a execelat în realizarea acestora.
Secțiunea a treia a lucrării intitulată „Imagini de epocă și scene de gen” cuprinde lucrări
realizate de Rembrandt, între anii 1630-1652. Rembrandt a fost unul dintre puținii artiști ai

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
90 cronică de întâmpinare

timpului său care s-a bucurat de o libertate considerabilă în alegerea subiectelor operelor sale.
Condițiile de muncă și de viață din Țările de Jos, protestante la mijlocul secolului al XVII-lea,
i-au oferit posibilitatea de a picta și grava pentru patroni și piața liberă, selectându-și subiectele
astfel încât să găsească cumpărători pentru lucrările sale. Deși a descris teme biblice, istorice
și mitologice abordate de marii maeștri din trecut, Rembrandt s-a concentrat adesea și spre
experiențele fundamentale ale omului, înfățișând scene din viața de zi cu zi, în mai mult de
cincizeci de gravuri. Interesul viu pe care îl avea față de oamenii simpli, pentru oamenii de pe
stradă, vagabonzi, șarlatani, muzicieni ambulanți, cerșetori și profunda sa umanitate se reflectă
în multitudinea de lucrări care îi înfățișează.
Rembrandt a gravat un număr mare de scene de gen, în special la începutul carierei sale,
după ce a văzut lucrările primului mare maestru al gravurii în acvaforte, Jacques Callot (1592-
1635). Acesta este cunoscut astăzi datorită unei serii de optsprezece gravuri intitulată „Marile
mizerii ale războiului” care evocă distrugerile și nenorocirile prin care a trecut populația civilă
în timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648). Rembrandt a creat un număr mare de
gravuri înfățișând cerșetori și oameni ai străzii, care se aseamănă cu cele realizate de Callot,
în ceea ce privește îmbrăcămintea zdrențuită, poziția corpului, expresia feței. Rembrandt dă
personajelor sale mai multă umanitate decât cel care l-a inspirat, fețele lor exprimând mult mai
intens viața grea pe care o duc în mizerie.
Sunt prezente în album unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale artistului olandez:
„Cerșetor cu picior de lemn” (cca 1630), „Cerșetor și cerșetoare stând de vorbă”, „Persanul”
(1632), „Muzicieni ambulanți” (cca 1635), „Milostivirea” (1648). Pe aceeași tematică sunt și
stampele: „Vânzătoarea de clătite (1635), „Evrei în fața sinagogii” (1648), „Trei figuri orientale”
(1641), „Țăran cu soția și copilul” (1652).
În această secțiune întâlnim una dintre gravurile enigmatice ale lui Rembrandt, „Doctor
Faustus”, realizată în 1652. Gravura pare să înfățișeze un alchimist, care însă nu corespunde
cu reprezentările tradiționale ale subiectului. Deși personajul este intitulat Faustus, el nu se
aseamănă cu eroul lui Christopher Marlowe din piesa „Doctor Faustus”. Savantul în vârstă este
transfigurat de apariția unui disc luminos în interiorul căruia sunt inserate anagramele: „INRI +
ADAM + TE + DAGERAM + AMRTET + ALGAR + ALGASTINA”. Apariția discului luminos
este de asemenea enigmatică, deși anagrama INRI (Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor) se
potrivește cu cea plasată deasupra capului lui Hristos în timpul Răstignirii. Scena poate fi
interpretată ca o alegorie a credinței, anagramele plasate în interiorul discului cu intenția de a
fi greu de descifrat amintindu-i savantului că, în contradicție cu claritatea înțelepciunii divine,
cunoașterea umană este limitată.
Extrem de populare în secolul al XVIII-lea, stampele care reproduceau peisajul olandez
au cunoscut apogeul în lucrările lui Rembrandt. Pe această tematică, pe baza desenelor făcute
în timpul plimbărilor în împrejurimile Amsterdamului, artistul a executat 26 de gravuri între
anii 1640-1653. Albumul pe care îl prezentăm include în ultima secțiune, cea de a patra, nouă
stampe de acest gen, una dintre ele fiind imprimată după placa originală: „Peisaj rural cu o vacă
care se adapă”(1650).
Albumul își dorește să pună în valoare „Culegerea de stampe...”, editată de Henri Louis
Basan, existentă în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” și să promoveze gravura marelui
Rembrandt, având în vedere că lucrarea deținută de secția Colecții speciale a Bibliotecii noastre
a fost foarte puțin valorificată.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cronică de întâmpinare 91

Oameni în memoria
galaţiului

C amel i a toporaş, șef serviciu ,
Bi bl i oteca „V.A. Urechi a” gal aţi

După cum v-am obişnuit în ultimii ani, fiecare ediţie a Târgului de Carte „Axis Libri”
este marcată de o nouă apariţie editorială din seria deja consacrată, „Oameni în memoria
Galaţiului”.
În acest an, seriei „Oameni în memoria Galaţiului”, serie care aduce în prim plan
personalităţi care merită cu siguranţă un loc în istoria oraşului şi judeţului Galaţi, i s-a adăugat
un nou volum, dedicat personalităţilor aniversate/comemorate pe parcursul anului 2014.
Proiectul editorial, început acum mai bine de şapte ani de zile şi care reuşeşte să
îndeplinească rolul bibliotecii publice judeţene, acela de conservare, valorificare şi promovare
a memoriei locale, accentuat de organisme internaţionale precum IFLA şi Unesco, este
deja un proiect bine fundamentat, dar care nu ar fi văzut lumina tiparului fără stăruinţa
directorului bibliotecii judeţene, prof. Ilie Zanfir şi fără sprijinul financiar al Primăriei şi
Consiliului Local al Municipiului Galaţi.
Cele douăsprezece personalităţi gălăţene incluse în lucrarea de faţă demonstrează
cu prisosinţă scopul urmărit în realizarea acestei serii, acela de a evidenţia oameni legaţi
de Galaţi prin biografie, activitate şi realizări. Şi acest volum se remarcă prin diversitatea
personalităţilor abordate, care s-au remarcat în diferite domenii de activitate şi anume:
• medicul chirurg Chiril Baraneţchi, pionier în domeniul chirurgiei toracice în
România şi fondator al Spitalului de Pneumoftiziologie din Galaţi;
• profesorii şi publiciştii Ermil Caraman şi Dumitru D. Şoitu, membri de marcă ai
corpului didactic gălăţean, ale căror nume sunt strâns legate de istoria şi cultura oraşului Galaţi;
• remarcabilii profesori universitari Mircea Bulancea, specialist recunoscut în
domeniul oenologiei şi Nicolae T. Deleanu, farmacist chimist cu valoroase contribuţii la
dezvoltarea învăţământului farmaceutic românesc;
• preotul cărturar Ioan C. Beldie, publicist prolific, profesor, teolog şi pasionat istoric,
cu o bogată activitate culturală şi editorială;
• avocatul şi omul politic Virgiliu G. Poienaru, care în calitate de primar şi prefect
de Galaţi a influenţat destinul acestor locuri şi al cărui nume l-a purtat pe vremuri strada
Basarabiei.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
92 cronică de întâmpinare

• regizorul Soare Z. Soare, unul dintre regizorii
inovatori ai teatrului românesc, de numele căruia se leagă
mari succese teatrale ale vremii;
• ofiţerul şi violonistul Florin Dimitriu, compozitor,
profesor, care a slujit timp de două decenii arta muzicală
a acestor locuri;
• interpretul de muzică uşoară Alexandru Jula,
figură emblematică a muzicii româneşti, al cărui nume
face parte din istoria teatrului de revistă gălăţean.
Lumea literară a acestor locuri este reprezentată de
poetul şi publicistul Ion Trandafir, care şi-a pus amprenta
asupra vieţii culturale gălăţene pe parcursul a câtorva
decenii şi al cărui nume este indisolubil legat de Dunăre, o
permanenţă a creaţiei sale.
Nu în ultimul rând, printre cei incluşi în acest volum
se află cel care a imortalizat Galaţiul în fotografiile sale
timp de peste patru decenii, fotoreporterul Paul Romeo Popa, care, prin imaginile surprinse,
a reuşit să transmită generaţiilor viitoare momente importante din prefacerile prin care au
trecut oraşul şi judeţul Galaţi.
În acest demers ne-au fost aproape, ca de obicei, atât cercetători dedicaţi ai spaţiului
gălăţean, preotul Eugen Drăgoi, scriitoarea Violeta Ionescu, profesorul Ghiţă Nazare, dr.
Adrian Pohrib – şef serviciu al Direcţiei Judeţene Galaţi a Arhivelor Naţionale, prof. Corneliu
Stoica, prof. dr. Adina Şuşnea, maestrul fotograf Nicolaie Sburlan cât şi rude sau apropiaţi ai
celor omagiaţi în acest volum, care ne-au pus la dispoziţie documente şi fotografii din arhivele
personale: medicul Alexandru Iurea, ing. Radu Moţoc, prof. univ. dr. Gabriela Râpeanu, dna
Getuţa Bulancea, dnii Lucian Popa şi Viorel Sorin Popa (cei doi fii ai fotoreporterului Paul
Popa), prof. dr. Corneliu Goldu, prof. dr. Ion Cioroiu, prof. Vasile Ciuchină, dna Rodica Pascu
(fiica poetului Ion Trandafir), prof. dr. ing. Rodica Alexandru, regretatul coregraf Ionel Lazăr,
tuturor acestora exprimându-le recunoștința noastră.
Alăturându-se profilurilor abordate în volumele precedente, cele 131 de personalități
incluse până în prezent în această serie demonstrează cu prisosință diversitatea universului
spiritual gălățean, volumele editate în spiritul promovării valorilor reale reprezentând cu
siguranţă o contribuție importantă la bibliografia județului Galați și la prestigiul cultural al
acestor meleaguri.
În debutul volumului, lect. univ. dr. Cătălin Negoiţă, cunoscut jurnalist şi cercetător
exprimă concis şi sugestiv rolul pe care acest proiect editorial încearcă să şi-l asume: ,,Oameni
în memoria Galațiului” este un exercițiu de memorie! O memorie prea mult uitată în pagini
îngălbenite de cărți și ziare. Volumele acestea vorbesc despre ceea ce a însemnat urbea de
la Dunăre. Nu doar un ,,oraș cumplit de negustori”, ci un punct de reper pe harta culturii și
științei românești și universale.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cronică de întâmpinare 93

Valorile spiritului
românesc
Vocile galaţiului – vocile ţării

C ezari na adamescu

Laura Sava, Teodor Munteanu – O viaţă de artist, Editura Axis Libri, Galaţi, 2015

Se ştie că un artist nu se poate dezvolta individual, ci în comuniune directă cu alţi artişti
aidoma lui, dar şi cu publicul căruia i se adresează cu dăruire, talent şi determinare.
A lucra într-un teatru presupune a avea un spirit generos, colegial, a te edifica pe tine
însuţi, dar a-i da posibilitatea şi altuia să se afirme, pe aceeaşi scenă.
Un astfel de spirit deschis este Teodor Munteanu, artist liric devenit un reper fundamental
al muzicii uşoare româneşti şi străine, atât în ţară cât şi dincolo de fruntarii.
Un artist vocaţional prin excelenţă, născut iar nu făcut, care şi-a dedicat întreaga existenţă
artei sale interpretative. Un om fidel vocaţiei sale vreme de mai bine de jumătate de veac şi chiar
în prezent. Numele lui Teodor Munteanu este sinonim cu muzica bună.
Autoarea de faţă s-a angajat într-o întreprindere magistrală: aceea de a surprinde, din
noianul de momente cheie ale vieţii şi activităţii artistice ale artistului gălăţean, pe cele mai
reprezentative, constituind, atât pentru artist cât şi pentru Teatrul Muzical „Nae Leonard”, unde
a cântat toată viaţa, repere fundamentale, atât repertorial cât şi profesional.
Teatrul reprezintă în sine o avanscenă a lumii contemporane, pusă la curent cu adevăratele
probleme ale naţiunii, iar artiştii lui, glasul cetăţii.
Istoria unui artist face parte din istoria teatrului unde şi-a desfăşurat cariera, dar şi a
oraşului natal de care nu poate fi separat. Teatrul presupune, în afară de clădire, scenă, recuzită,
costume, şi creaţia unui scriitor sau libretist, dar şi colectivul de muzicieni, de artişti lirici,
balerini, corişti, de instrumentişti împreună cu capelmaistrul şi dirijorul, împreună cu colectivul
tehnic care realizează un spectacol. Împreună cu regizorul şi scenograful dar şi cu maestrul
de balet, cu toţii contribuie la renumele instituţiei de cultură şi artă. Toate aceste componente
trebuie să concure la bunul mers al stagiunii.
Secţia de Estradă a fost întotdeauna în linia întâi în programul artistic al instituţiei.
Şi Teodor Munteanu, aflat încă din primii ani pe afişe, alături de ceilalţi artişti şi
componenţi ai teatrului muzical, a dus departe faima instituţiei, promvând necontenit valorile
culturale şi artistice gălăţene.
Autoarea, în demersul său memorialistic, atât al artistului, cât şi implicit, al Teatrului
Muzical „Nae Leonard”, a adunat cu minuţiozitate mărturii şi documente ale epocii, din
arhivele teatrului şi din arhiva personală a interpretului, afişe, fotografii, biografii, albume

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
94 cronică de întâmpinare

jubiliare, programe de sală, în dorinţa de a oferi, atât gălăţenilor cât şi ţării, imaginea unui
artist desăvârşit, atât ca valoare artistică, dar şi ca bun coleg şi pedagog la Şcoala Populară de
Artă, secţia Canto, cel care semnează afişe, autografe muzicale pe albume, pe discuri, CD-uri,
DVD-uri şi alte suporturi, cu numele de Teodor Munteanu, pe o plajă generoasă a anilor ’70-’80
din secţia de Estradă.
Valorile teatrului liric stau mărturie despre destinele muzicale care au trecut prin el şi
s-au afirmat în acest domeniu plăcut din categoria Muzică şi Divertisment.
Autoarea a adunat destule date pentru a-i întocmi o frumoasă şi autentică biografie
muzicală, începând de la naştere, copilărie, adolescenţă, maturitate, până în prezent. Limbajul
cărţii nu este stereotip, clişeistic, ci caută ineditul.
Având origini materne greceşti din regiunea Agathopoli, artistul afirmă că a îndrăgit
muzica grecească (nici nu se putea altfel!), încă din primii ani de viaţă, imprimând, mai târziu,
„cel puţin o sută de melodii greceşti pe CD-uri”, aşa cum se precizează în carte.
A avut nefericirea ca în primii ani de viaţă să trăiască pe viu ororile războiului şi refugiul
pe Dunăre, dar şi bombardamentul din 6 iunie 1944, când Galaţiul era scăldat în lumina sutelor
de bombe, un peisaj de infern pentru un copilaş.
Jocurile copilăriei au fost de-a războiul, în avioanele avariate. În pofida ororilor la care
asistă ca mic martor neajutorat, Teodor Munteanu mărturiseşte într-un articol, că în primii
ani de viaţă: „De mic mă trezeam cântând şi adormeam cântând”. Calităţile vocale şi dragostea
pentru muzică nu puteau fi înnăbuşite de nimic. Dar confirmarea talentului muzical a venit la
şcoală, când a fost încurajat de învăţătoarea lui.
E foarte necesar, pentru orice om care-şi duce viaţa într-un oraş ca Galaţi, să-şi cunoască
valorile artistice. Şi nu e permis ca oamenii să rămână neinformaţi sau indiferenţi asupra istoriei
oraşului, a instituţiilor şi monumentelor sale, dar şi a personalităţilor de seamă care au trăit aici.
Se cuvine să manifestăm interes pentru orice informaţie de acest gen, pentru buna
cunoaştere a locului în care ne-am născut ori ne ducem existenţa în prezent.
Totodată, e bine să păstrăm memoria personalităţilor care au trecut pe aici sau au trăit în
acest oraş. Teodor Munteanu îi evocă pe toţi cu un sentiment de admiraţie şi respect, născut din
buna educaţie primită în familie şi în şcoală, dar şi din sufletul lui sensibil de artist şi din firea
generoasă şi binevoitoare cu care l-a înzestrat bunul Dumnezeu. Mediul familial întotdeauna
îşi lasă amprenta asupra copilului. Educaţia primită acasă şi la şcoală au fost definitorii pentru
artistul de mai târziu.
A făcut de mic cunoştinţă cu muzica celor mai talentaţi şi mai populari compozitori
români: Ionel Fernic, Ion Vasilescu, Aurel Giroveanu, Henry Mălineanu ş.a. pe care le învăţa pe
de rost, la care se adăugau cântecele greceşti interpretate de unchii lui.
Înfiinţarea în anul 1954 a Teatrului de Estradă, condus de dirijorul Aurel Manolache, a
fost pentru Teodor Munteanu o oportunitate.
Laura Sava a ales în nararea acestei frumoase biografii muzicale, două modalităţi diverse
de evocare: vocea auctorială care introduce tema în discuţie şi relatează totul cronologic şi
mărturiile artistului, scrise în caractere italice, date cu diferite prilejuri: interviuri, mărturii la
radio, articole de ziar. Ambele tehnici de relatare se împletesc armonios şi concură la alcătuirea
unui portret admirabil al acestui prestigios artist.
Şi în armată este evidenţiat de către superiori, mai cu seamă când s-a făcut selecţia pentru
Ansamblul artistic al Marinei – „Albatrosul”, aşa cum, acelaşi ansamblu a jucat rolul de şcoală
şi rampă de lansare pentru tinerii artişti care-l alcătuiau şi care, ca şi Teodor Munteanu îşi
satisfăceau stagiul militar la marină la Mangalia.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cronică de întâmpinare 95

E bine ca fiecare să-şi amintească de începuturile carierei, fie că e artistică, fie în orice alt
domeniu. La una din manifestările artistice organizate de Ziua Marinei la Constanţa, participă
şi e remarcat de preşedintele de atunci al ţării, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Un alt capitol deosebit de important, cum era şi firesc, se referă la „Primii paşi în carieră”.
Este angajat pe post de solist la Teatrul Muzical „Nae Leonard” după ce Tudor Vornicu l-a
solicitat să scrie şi să interpreteze o melodie cu caracter marinăresc.
Şi a venit vremea primului spectacol în această calitate de solist. Evenimentul s-a
petrecut în octombrie 1966 în „Music Hall Galaţi” – unde Teodor Munteanu a cântat melodia
„Trandafirii albi” de Manos Hadjidakis. A urmat şi primul recital în cadrul Festivalului „Glasul
primăverii” alături de o vedetă – Lucky Marinescu.
Sunt menţionate personalităţile care l-au susţinut în demersul său artistic, mai ales la
început de carieră: Florentina Satmari, descoperitoare de talente muzicale, Tudor Vornicu,
realizator de Programe la TVR. A cântat alături de cele mai mari voci ale României acelor ani.
Ca orice drum şi cariera lui Teodor Munteanu a fost străbătută pas cu pas, „treaptă cu
treaptă”. Spectacolele care au urmat la Teatrul Muzical „Nae Leonard” i-au confirmat din plin
talentul muzical: „Fantomas la Revistă”; „Pepsi Variete”, „Alo, Estrada”; „Răzbunătorii la
Revistă”.
Autoarea introduce în carte şi spicuiri din articolele vremii. Cavalerul muzicii uşoare
dunărene, alături de alţi doi mari corifei, Alexandru Jula şi Ionel Miron –sunt cei care au marcat
a doua jumătate a veacului al XX-lea cu muzica lor încântătoare, cu prezenţa scenică, adevăraţi
ambasadori care, prin arta lor au adus prestigiul ţării în lume.
Să nu uităm că teatrul liric şi-a fundamentat activitatea pe formaţia de estradă existentă la
acea dată, alcătuită din artişti, în marea majoritate amatori, aşa cum scriau ziarele vremii.
Teatrul Muzical se face remarcat pe scenele ţării, îndeosebi la TVR şi pe scena Sălii
Palatului din Bucureşti. Tot mai mulţi artişti lirici îşi consolidează cariera în această perioadă.
Pe plan mondial era vremea Beatles-ilor şi a Rolling Stone-ilor care aveau fani şi în România.
Curentul Flower-Power era foarte cunoscut şi îmbrăţişat de tineri, elevi, studenţi şi alte categorii.
Teodor Munteanu abordează şi repertoriul internaţional, cu muzică tradiţională şi
modernă grecească, şi cu şlagăre cum a fost „Prietenia” care a rămas în memoria afectivă
a iubitorilor de muzică. Artistul include în repertoriul său şi muzică din filme, cum au fost
îndrăgitele melodii din filmul indian „O floare şi doi grădinari”. Ca orice bun român, Teodor
Munteanu nu a neglijat nici melodiile de dragoste de ţară şi de neam, ca expresie a sentimentului
patriotic de care a fost întotdeauna animat. În această categorie intră şi cântecele dedicate
oraşului şi Dunării, oamenilor de la mal de fluviu, alături de care artistul şi-a construit o viaţă
şi a fost fericit.
Cronicile muzicale din ziarul local şi din cele de specialitate dau mărturie despre
contribuţia covârşitoare a artiştilor Teodor Munteanu şi Valeriu Silion, alături de Alexandru
Jula şi Ionel Miron, la ridicarea prestigiului culturii şi artei pe acest meleag dunărean. Stagiunile
estivale de pe litoral au făcut Teatrul liric gălăţean şi mai cunoscut şi îndrăgit de publicul român
dar şi de turiştii străini veniţi în vacanţă. Astfel, în stagiunile de pe ţărmul Mării Negre se joacă,
alături de operetele „Leonard”, „Mam-zelle Nitouche” şi „Revista în balon”, cu principalii
solişti şi comici, cu orchestra de estradă condusă de Cristofor Barbatti şi corpul de balet al
regretatului maestru coregraf Trixy Checais.
În căutarea performanţelor artistice, Teatrul Muzical „Nae Leonard” a fost şi este în
permanentă competiţie cu celelalte instituţii similare, cum a fost Teatrul Fantasio din Constanţa
şi alte instituţii artistice din ţară. Însă competiţia era constructivă şi benefică.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
96 cronică de întâmpinare

Abordând în repertoriu şi un spectacol cu tentă science-fiction, gen atât de îndrăgit de
tineret, Teatrul Muzical pune în scenă „Revista TV 2025”, în decembrie 1975, în regia lui Nicolae
Frunzetti – directorul Teatrului de Revistă „Ion Vasilescu” din Bucureşti, în scenografia Doinei
Levintza şi coregrafia maestrului de balet Cornel Patrichi, după un text de Saşa Georgescu şi cu
muzica semnată Aurel Manolache şi Cristofor Barbatti, anticipând cu jumătate de veac evoluţia
muzicii şi umorului românesc. Spectacolul s-a bucurat de un mare succes.
Aşa cum au afirmat cronicarii muzicali ai vremii, Teodor Munteanu, în afara calităţilor
vocale excepţionale, are o căldură în glas şi nu pierde nici o clipă legătura afectivă cu publicul.
Principiile sale morale şi profesionale sunt scoase în evidenţă de Virgil Ţigănuş în
„Cuvânt despre personalitate, argument pentru autopdepăşire”, În „Viaţa Nouă” din 6 mai
1973:
„Personalitatea artistică înseamnă efort de educare şi autoeducare pentru dezvoltarea
tuturor calităţilor vocale şi interpretative”.
Ca unul dintre artiştii reprezentativi ai distribuţiei, Teodor Munteanu a luat parte la multe
deplasări în străinătate, alături de colectivul secţiei de Estradă, la diverse festivaluri de gen.
O altă premieră, intitulată „Toate cortinele sus” – pe un text de Puiu Maximilian este
pusă în scenă în 1979, bucurându-se de un mare succes.
Nu trebuie uitat nici spectacolul liric „Ce faci astă seară?” – având premiera în februarie
1980.
Toate aceste premiere au demonstrat potenţialul creator şi interpretativ al teatrului liric,
preocupat permanent de reînnoirea repertoriului şi de ridicarea calităţii artistice a spectacolelor.
Anii ’80 au adus însă, mari restricţii bugetare de la stat şi obligativitatea autofinanţării,
fapt ce-i determină pe artişti să presteze şi alte munci pentru a-şi asigura lefurile: vânzări de
bilete, organizare de spectacole, restrângerea personalului tehnic şi artistic. Ani în şir, artiştii
s-au luptat cu un sistem nedrept care le răpea dreptul de a se bucura de spectacol şi de arta lor,
având grija zilei de mâine.
Atragerea de fonduri devenise principala grijă a artiştilor şi, în funcţie de ea erau retribuiţi,
nu după calităţile lor artistice şi interpretative. O perioadă de restricţii impuse instituţiilor de
cultură. La aceasta se adaugă şi groaza reducerilor de personal. Cei rămaşi trebuiau să facă fel
de fel de munci suplimentare care nu aveau nici o legătură cu arta lor.
O luptă cu sistemul, cu obtuzitatea conducerii superioare, căreia nu-i păsa de soarta
artiştilor români care nici nu aveau voie să meargă în turnee în străinătate, să câştige mai mult.
Vizele se acordau foarte rar şi numai pentru ţările socialiste vecine.
Cu toate acestea, colectivul Teatrului Muzical a luptat pentru păstrarea tradiţiei
repertoriale.
În structurarea acestei monografii autoarea a introdus şi mărturiile colaboratorilor şi
prietenilor lui Teddy Munteanu. Aşa sunt: Aurel Manolache, compozitor, dirijor şi director de
teatru pe care Laura Sava îl numeşte „un vizionar al genului revuistic” şi „un deschizător de
drumuri pentru muzica uşoară şi revista românească”.
Dincolo de momentele de criză prin care trecea şi revista, dar şi întreaga ţară, aceşti
oameni de cultură şi artă îşi canalizau toate energiile pentru salvarea teatrului de la desfiinţare,
aşa cum a fost desfiinţat Teatrul de Revistă Fantasio.
Teodor Munteanu îl evocă plin de nostalgie pe acest mare om de cultură, ca şi tragedia
care a avut loc la 9 martie, ce a dus la moartea lui Aurel Manolache.
Alte personalităţi evocate în această carte sunt: Biţu Fălticineanu, Nicolae Frunzetti,
Nicolae Ciubuc – „trei regizori care au influenţat destinele spectacolului de revistă în România”.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
cronică de întâmpinare 97

Autoarea le face fiecăruia o scurtă prezentare iar Teodor Munteanu evocă unele momente
legate de personalitatea lor şi chiar unele întâmplări amuzante din colaborarea lor de-o viaţă.
Şi despre dirijorii revistei gălăţene: Cristofor Barbatti, Tănase Stroe şi Nicolae Mantu, este
vorba în această evocare monografică.
Cristofor Barbatti, din 1958 devenit „sufletul estradei gălăţene” vreme de patru decenii,
dirijând mii de spectacole, a orchestrat sute de melodii şi a compus altele zeci era foarte
meticulos în pregătirea spectacolelor şi i-a ajutat pe interpreţi în privinţa intonaţiei, tehnicii
vocale şi interpretării.
Amintirile despre aceşti mari oameni ai scenei ar trebui consemnate pe larg într-o carte
de memorii pe care publicul ar primi-o cu bucurie şi recunoştinţă.
Câţi artişti nu şi-au scris viaţa şi câte vieţi nu s-au dramatizat sau ecranizat, constituind
mărturii preţioase despre viaţa culturală, teatrală şi muzicală a marilor personalităţi!
Un mai tânăr dirijor, Nicolae Mantu este şi el un colaborator înzestrat al lui Teodor
Munteanu.
Dar cum să sintetizezi în câteva zeci de pagini o viaţă artistică atât de prodigioasă şi
plină de evenimente? Cum să încapă un om între pagini, mai ales că nu e singur, ci însoţit de
nenumăraţi alţi colaboratori şi prieteni?
Cum să aduni într-un singur sipet atâta esenţă de spirit?
Laura Sava strecoară prin gâtul clepsidrei odată cu firele de nisip fin şi bobiţele de aur
inestimabil care, puse grămăjoară, au alcătuit o viaţă exemplară dedicată muzicii.
O ţinută impecabilă, un surâs fermecător, o voce inimitabilă, un spirit deschis, comunicativ,
o prezenţă scenică desăvârşită. Şi asta, nu un an, nu doi ani, ci 55 de ani de profesionalism
muzical pe scena liricului gălăţean. Există oare locuitor al Galaţiului care să nu fi auzit de el, care
să nu-l fi auzit la radio, să nu-l fi văzut la TV sau pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard” în
mai bine de jumătate de veac de viaţă artistică?
Şi chiar dacă ar fi, pentru că astăzi valorile sunt umbrite de pseudovalori, de kitsch-uri, de
artă de gang şi de şanţ, „underground”, momente de aur din cariera artistică răzbat la suprafaţă,
precum adevărul deasupra minciunii.
Să ne cinstim valorile, personalităţile care şi-au înscris pentru totdeauna numele în istoria
cultural-artistică a oraşului danubian. Nu avem voie să le ignorăm, aşa cum nu avem voie să
ignorăm trecutul, strămoşii, rădăcinile. Ei fac parte din patrimoniul nostru de suflet.
După cotitura radicală din 1989, Estrada pleacă în turneu în Austria.
Sunt trecuţi în revistă şi alţi colaboratori: celebrul compozitor gălăţean Gelu Mihăilă,
directorii „de altădată” (cum îi numeşte autoarea) Silviu Zavulovici, Gabor Kiss, Alecu Sfetcu,
Marcel Ionescu.
Puţine personalităţi artistice sunt atât de generoase şi deschise, capabile să se dedice
total artei spectacolului muzical gălăţean. Printre colaborările fructuoase ale artistului Teodor
Munteanu au fost şi nume ale muzicii uşoare româneşti: Temistocle Popa, Aurel Giroveanu
şi Florentin Delmar, personalităţi de prim rang, ale căror melodii le-a cântat cu dăruire şi
statornicie toată viaţa.
Temistocle Popa este autorul muzicii a numeroase filme româneşti este un alt exemplu.
O altă voce absolut de neuitat este cea a lui Aurelian Andreescu. Despre el, Teodor Munteanu
îşi aminteşte cu emoţie şi nostalgie: Dincolo de rivalităţile scenice, între noi cântăreţii, cei cu suflet
cald, s-au legat prietenii trainice, fiecare întâlnire, la evenimente, filmări, spectacole festive, cum
se organizau în acele timpuri, fiind momente în care împărtăşeam gânduri, sentimente, bucurii,
amintiri şi dezamărgiri ce ne legau.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
98 cronică de întâmpinare

S-a întâmplat în 22 iulie 1986. Eram la Grădina Union din Eforie Nord, cu toată echipa
Teatrului Muzical care se pregătea de un nou program estival. Erau unele probleme. Se pare că
„rivalii” noştri ne boicotau prezenţa pe litoral în acel an. Directorul de atunci, dirijorul Alecu
Sfetcu, având unele probleme de sănătate, m-a delegat să susţin cauza instituţiei noastre în faţa
comisiei ideologice ce urma să se întrunească în acea zi şi să decidă dacă rămâneam sau nu pe
litoral.
Aflând că sunt la Grădina Union, Aurelian Andreescu a venit împreună cu băiatul lui
(înfiat), pe atunci în vârstă de 8-10 ani, să mă vadă şi să mai depănăm amintiri. „Am o nostalgie
pentru această Grădină pentru că aici am debutat. Eram student la arhitectură, într-o vacanţă cu
un grup de colegi. Într-o seară am ajuns aici. Nu ştiu cum şi de ce dar cu toţii, în acea seară au
insistat să mă urc pe scena de la Union şi să cânt. În entuziasmul tineresc, m-am supus dorinţei
colective. A fost un succes. Primul meu succes. De câte ori vin aici retrăiesc acele momente unice în
care am simţit admiraţia, entuziasmul şi ovaţiile publicului, acel moment m-a determinat să-mi
aleg cariera de artist!”
La un moment dat, l-am lăsat pe Aurică în compania colegilor din orchestră şi m-am dus
la şedinţa comisiei ideologice. Disputa a durat destul de mult, dar am reuşit să obţin aprobarea
pentru spectacolul nostru la Union. M-am întors la Grădină şi am fost surprins plăcut să-i aud
glasul lui Aurelian Andreescu interpretând împreună cu orchestra noastră, piesa „Vreau să plec
din viaţa ta”. La final, ovaţiile publicului l-au determinat să reia piesa. Stătea aşezat pe marginea
scenei şi cânta cu tot sufletul. Apoi...deodată s-a lăsat să alunece... s-a întins pe scenă... şi a tăcut...
A fost o clipă care a durat o eternitate... pe moment nimeni nu a înţeles ce s-a întâmplat. Ambulanţa
chemată în grabă nu l-a mai putut salva. Cântând s-a stins o stea a muzicii uşoare româneşti.”
O altă amintire dragă artistului estre legată de Ileana Sărăroiu şi a avut loc la „Cina”
Bucureşti. „În acea seară, Ileana Sărăroiu a venit la masa noastră, însoţită de Mitică Ciubotaru,
gălăţean, campion mondial la box şi, împreună am depănat amintiri. Ileana era o femeie de o rară
frumuseţe, extrem de elegantă şi în acelaşi timp comunicativă.
Alţi parteneri de scenă: Lucki Marinescu, Angela Moldovan, Ioana Radu şi Dorina
Drăghici.
Artistul îşi aminteşte şi de partenerii de scenă şi prieteni de-o viaţă: Ofelia şi George
Panaitopol, Valeriu Silion, Traian Vasiliu.
Meritul incontestabil al lui Teodor Munteanu şi al celorlalţi artişti ai liricului gălăţean
este că au înscris pe harta muzicală a ţării, cu demnitate şi onoare, în a doua jumătate a veacului
XX, numele oraşului de la Dunăre.
În plus, vocea lui Teodor Munteanu „ţi se lipeşte de suflet” – ca să folosesc o sintagmă
arhicunoscută.
În partea a II-a a lucrării autoarea a inserat premierele în care a cântat cu Teodor
Munteanu pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard”. Şi nu sunt puţine. Se pot număra 38 de
premiere.
O altă secvenţă se referă la o selecţie de melodii interpretate de artist, apoi invitaţii la
emisiunea de pe canalul local VOX TV, „România – My Love” şi în final, Iconografia, cuprinzând
pe lângă portretele artistului şi momente din repetiţii, instantanee din spectacole, coperţi ale
discurilor lansate, afişe de spectacol, un superb album de familie cu copiii şi nepoţii lui.
Ce ar mai fi de adăugat?
În aşteptarea unei cărţi memorialistice şi în speranţa cât mai multor apariţii la TV şi pe
scenă, am dori să-l sărbătorim şi la 80 de ani de viaţă şi 60 de ani de carieră artistică.
Ceea ce-i şi dorim din toată inima.

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
atitudine civică 99

Monumentele Galaţiului
Parthenonul „nevăzut”,
deşi sare în ochi

Vi ctor ci l i ncă, jurnalist ,
„vi ața l i beră” gal ați

Ne-am obişnuit într-atât cu acest Parthenon în miniatură, încât mulţi dintre cei obişnuiţi
să treacă pe sub el ca să meargă la Teatrul „Fani Tardini” nici nu au vreme să-l privească…
Adulţii nu-şi amintesc frontonul, doar copiii. Parcă ghicind că în clădire va funcţiona şi Teatrul
„Gulliver”, autorul altoreliefului (mai aproape de statuie decât basorelieful) – Mac Constantinescu
(pseudonimul lui Mihai Filip, n. 1900, Charlottenburg – m. 1979, Bucureşti), în colaborare cu
Andrei Ostap (autorul bustului ridicat în 1956 lui Caragiale în Grădina Publică), Nestor Culluri
şi Ion Tureatcă – a reprezentat şi personaje simbolice de basm. Folclorul fiind sursa de inspiraţie,
slavă Domnului că, realizat în anii ´50, nu a cedat proletcultismului frontonul care a decorat
ceea ce până nu demult fusese Sala „Ştefan Gheorghiu”, ba chiar, până la moartea dictatorului,
Sala „Stalin”, cu portret mare în faţă. Elev al lui Steriadi şi Jalea la Academia de Arte Frumoase
bucureşteană, absolvent de École des Beaux-Arts şi École du Louvre din Paris, a cursului de
istoria artelor la Sorbona, cu lucrări practice la manufacturile de porţelan din Sèvres, profesor
universitar, a făcut sculptură, arte decorative (a ilustrat, în anii ´30, ediţia românească a „Divinei
comedii”), scenografie. A realizat opera gălăţeană între 1956 – 57. Are foarte multe astfel de
lucrări în ţară: statui, fântâni, mozaicuri, basoreliefuri (basoreliefurile Palatului Victoria au fost
distruse la bombardament!), a expus mult în străinătate, îi găsim şi acum lucrări mici bine cotate
pe site-uri de licitaţie de artă europeană. Educaţie europeană, clasică, spre norocul Galaţiului.
N-a fost influenţat de „realismul socialist”, consemnăm totuşi un comentariu din Artindex.ro :
„Imobilul UGIR (…) din Bucureşti, realizat în 1938 (…), este decorat cu 6 basoreliefuri mari,
sculptate de Mac Constantinescu în stilul artei fasciste promovate de Mussolini, ca o glorificare
a muncii fizice. Tematica lucrărilor fiind şi pe placul comuniştilor, acestea au rămas la locul lor
până în prezent.”
Pe „fruntea” teatrului gălăţean găsim: un fronton triunghiular din piatră artificială cu
baza de 14,80 m., 2,30 m. înălţime – cam cât înălţimea unui apartament şi, dedesupt, 14 metope
în relief, fiecare de 0,75 x 0,75 m – aflăm din documentarea criticului de artă Corneliu Stoica.
Cei trei-patru „muşchetari” ai Artei
Dicţionarul sculptorilor din România, editat de Academie în 2011, multilaterală, M.C.
a fost o prezenţă activă în cultura românească timp de o jumătate de secol (…) se plasează
între sculptura cu vocaţie arhitecturală pe care a deprins-o de la Bourdelle şi eleganţa de tip
Art Déco” Despre Andrei Ostap (1921 – 1995) notăm: sculptor şi pictor de origine poloneză,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
100 atitudine civică

rănit în război şi decorat, se documenta, pentru realizarea compoziţiilor, în mine, agricultură.
Portrete sculptate: de la Adam Mickievicz la Ţepeş, Vasile Roaită ori Aldo Moro. Dicţionarul
scrie: „autor a sute de sculpturi cu o însemnătate deosebită pentru patrimoniul cultural al
României şi Republicii Moldova, expuse în locuri din întreaga lume” Nestor Culluri (1912-
1987), sculptor apreciat, remarcabil medalist. Despre Ion Tureatcă, probabil născut în Herţa,
n-am aflat amănunte.
Un partizan al clasicului: avem ce admira!
„Este opera unui sculptor care a ştiut ce are de făcut, de la început până la final, nu
a bâjbâit!”, spune sculptorul Liviu Adrian Sandu, muzeograf şi profesor de arte, membru al
Portrait Sculptors Society of the Americas, partizanul revigorării stilului clasic. Este bucuros
că s-a revenit la culoarea iniţială a lucrării, vopsită, nepotrivit, în negru, acum câţiva ani.
„Prima dată ne-a pomenit despre acest altorelief, la clasă, profesorul Alexandru Pamfil”,
sculptorul gălăţean. „Vorbindu-ne despre tipurile de relief în sculptură, l-a menţionat şi pe Mac
Constantinescu, încadrându-l, categoric, într-un stil realist. Uitându-mă la lucrare acum putem
vedea lucrul acesta: este acel realism al anilor ´50-´60 şi este de un clasic academic. Compoziţia
este în concordanţă cu ce se întâmplă în interiorul clădirii. Relaţia autorului cu arhitecţii, el
predând o bună bucată de vreme la Facultatea de Arhitectură disciplina Urbanism, a făcut firesc
faptul ca un coleg arhitect să-i fi cerut ajutorul, el fiind şi un sculptor foarte bun! Am văzut
multe basoreliefuri făcute de ele – niciunul ratat!” Asemenea lucrare putea fi bine primită şi în
Occident? „Absolut oriunde! Mac Constantinescu a făcut basoreliefuri şi pe Arcul de Triumf
din Bucureşti – oricare dintre cele semnate de el, dacă le-am pune pe Arcul de Triumf din Paris,
sau pe clădiri din Paris sau din Roma, nu vom vedea deosebiri mari sau minusuri. A făcut
o şcoală serioasă şi având atâtea lucrări acceptate în ţară, dovedeşte cât a fost de preţuit!” Să
reînvăţăm să admirăm: „Ar trebui să ne bucurăm de fiecare urmă lăsată de un artist! Eram elev
când am văzut, coloanele, frontonul, pe atunci citeam legendele Olimpului şi imediat m-am
dus cu gândul la ele şi impresia a fost colosală, a unui panteon. Pentru mine, actorii au fost tot
timpul un fel de semi-zei…”
Arta, prin ochi de copil
Am vrut să aflu şi părerea cuiva foarte tânăr. Dănăilă Ioana Daria, debutată într-o
revistă de cultură, este o micuţă olimpică (la Română, a luat 98 din 120 de puncte pe judeţ,
dar a concurat şi la Matematică), dansatoare, desenatoare şi scriitoare, deşi încă în clasa VII-a:
pregăteşte deja primul ei volum de povestiri şi versuri, îi iubeşte pe Nichita şi Paler. „Lumea este
un mister pe care trebuie să-l descui atât cu sufletul, cât şi cu imaginaţia”, spune ea.
Studiază în particular şi dansul clasic, a primit chiar Premiul I la Galaţi şi ar vrea să
studieze baletul în Germania sau Rusia. „Povestea, personajele sculptate, mă inspiră”, spune
Ioana despre fronton. „Îmi aminteşte de poveştile de când eram mică, cu balauri cu trei capete, cu
Făt-Frumos sau Prâslea… Iar acela presupun că e un înger… Văd şi un pescar, care simbolizează
bogăţia apelor, în celălalt capăt, un berbec, fructe – alte culturi de la noi. Doamna cu ciorchinele
poate fi o ţară străină - pare îmbrăcată ca în India, iar pescarul e de aici. Calul înaripat reprezintă
libertatea şi inspiraţia. Văd şi instrumente: muzica, scrisul, masca, presupun că este cultura, prin
care omul se poate exprima… Sunt foarte interesante îngerul, dar şi pescarul, dar şi doamna cu
strugurele. Mi-ar plăcea să le am într-o curte mai mare, m-ar inspira să scriu şi proză, şi poezie.
Am văzut în Grecia astfel de statui, dar nu balauri, doamna din mijloc, la care mă uit deseori,
aduce cu ce am văzut eu…”

Anuar stiințific | Nr. 2/2015
Nr. 2 / 2015

al Bibliotecii „V.A. Urechia”

ISSN 2392 – 8352