Regatul Cuvântului, Anul VII, Nr.

41, Mai 2017
REGATUL CUVÂNTULUI

MEMBRI FONDATORI
ISSN 2286 - O5O9
ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu
- Iniţiator, prim fondator şi ex-director Al.Florin Ţene
al revistei Constelaţii diamantine.
- Iniţiator, prim fondator şi actual - Membru al Academiei
director/redactor-şef al revistei Regatul Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Cuvântului.
- Membru al Academiei - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera
Eonică.

Parteneri culturali
REGATUL CUVÂNTULUI

Membri de onoare:
Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici
Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.)
Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, SUA, Director al Revistei “Lumină lină”;
Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Maria Diana Popescu, redactor șef la Revista „Agero” Stuttgart, director la Revista de cultură „Art Emis”,
director al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art Emis
Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof.univ.dr. Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea București
Prof. dr. Adrian Botez, director fondator al Revistei Contraatac.
Ma. Gloria Carreon Zapata, Esritora y Poeta, Presidente de la Union Mundial de Poetas Nuevo Leon (Mexico)
UMP Y WUP

Director\redactor-șef:
N.N. Negulescu, membru al L.S.R, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

Redactor șef-adjunct:
Prof. dr. Viviana Milivoievici. Cercetător
științific, Academia Română - Filiala Timișoara,
Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “.
Dr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. România

Secretar general de redacţie: Redactori principali:
Cezarina Adamescu, membră a U.S.R Scriitor, jurnalist Eugen Cojocaru, şef departament
dramaturgie
Secretar directorat: Șef departament Critică literară Prof. dr. Mihaela Roșu
Marian Malciu, membru al L.S.R Bînă.
Critic de artă: Diego Vadillo López, Spania.

Redactori:
Lect.univ. dr. Alina Beatrice Cheșcă
Prof. Mihaela Oancea
Luca Cipolla, Italia
Dr. Elena-Maria Cernăianu
Poeta Florina Dinu

Redactori asociaţi:
Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din
Quebeq, Canada, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, editor șef al Revistei Romanian Vip, Australia
Slavomir Almajan, Canada
Cătălina Florina Florescu prof. dr. în literatură comparată, SUA
Simona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA
Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK

Redactor principal tehnoredactare: Realizator coperta:
Ing. Rodica Cernea Ing. Rodica Cernea
REGATUL CUVÂNTULUI

SUMAR

N.N Negulescu.....................................................................pag.5 Márcia Batista Ramos .....................................................pag.30
Viviana Milivoievici............................................................pag.5 Felix Llatas ......................................................................pag.31
Dragoş Niculescu.................................................................pag.6 Blanca del Valle ..............................................................pag.32
Stelian Gomboş..................................................................pag.11 Hector Martinez Sanz .....................................................pag.33
Valeriu D. Popovici-Ursu ..................................................pag.15 Luca Cipolla ....................................................................pag.34
Cezarina Adamescu...........................................................pag.19 Dragoş Niculescu.............................................................pag.37
Eugen Cojocaru..................................................................pag.20 Mihaela Oancea...............................................................pag.40
Paula Romanescu...............................................................pag.22 Adrian Botez....................................................................pag.42
Elen Lackner .....................................................................pag.23 Cornelia Păun Heinzel ....................................................pag.43
Mihaela Roşu Bînă.............................................................pag.24 Gabriela Căluțiu Sonnenberg...........................................pag.43
Claudia Patricia Ortega Guerrero....................... ...............pag.25 Vavila Popovici................................................................pag.45
N.N Negulescu...................................................................pag.26 Florentina Loredana Dalian.............................................pag.46
Gilda Rojas Dondi......... ....................................................pag.27 Alexandra Tudose............................................................pag.48
Ma Gloria Carreón Zapata.................................................pag.29

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.
Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul cuvantului@yahoo.com
Revista poate fi accesată la adresa: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-Milivoievici
E-mail director redactor-șef: n.negulescu@yahoo.com regatul_cuvantului@yahoo.com
Tel redacţie: 0351. 418. 010
Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541
REGATUL CUVÂNTULUI

N.N Negulescu
El Prólogo por NICOLAE NEGULESCU. Escritor miembro de la Academia Rumano-Americana
de Artes y Ciencias. Director de revistas literarias

“EL LABERINTO DE LOS ENIGMAS”

En la virtud de este misterioso título (estampado con premeditación en la combustión simbólica
del mito Laberíntico como término referencial, llamado para significar mediante la intensificación
enigmática de determinaciones fácticas, y convertido común en el mapa del barroco), pero con un
estilo narrativo lúcido, sostenido de una notable fuerza evocadora, la escritora erudita Cornelia Paun
Heinzel nos presenta a la luz de un código cultural elevado una nueva colección de relatos, que me-
diante sus proyecciones autorales abre un horizonte psicológico complejo; un verdadero laberinto
épico (como materia del pensamiento) que comporta en diferentes registros numerosas hipóstasis
espirituales.
El título refleja la contratación en un programa hermenéutica, que expresa los significados de los
mensajes; atravesando la convicción de su autora reconociendo una vocación exegética. Con otras
palabras, la aplicación de la fórmula de obra en cuestión atraviesa al lector , comprendiendo el
núcleo temático del mismo acto de la construcción moldeada. Por otra parte, esta comprensión se
convierte en manifestación de nuestras propias posibilidades atravesando mediante la claridad de la descripción el acto existencial. Por
lo tanto, nosotros encontramos sobre las rutas textuales coincidencias y identificaciones ontológicas.
Desde esta perspectiva, aclarando los significados superan múltiples símbolos por referencia a la intención que presidió la elaboración
del texto. ¿Cómo? A través de la vitalidad profunda del supra significado esencial, la fuerza, de la matriz lingüística , que conoce mejor
la identidad verbal.
La naturaleza intencional del pensamiento de la escritora del planteamiento ontológico de la obra se centra en una esfera inter humana,
revelando a la percepción, su virtud de fundamento del contacto de la narradora con el mundo de los valores.
Los asuntos variados se extienden tiene la tarea con la plenitud del descubrimiento de los fenómenos contemporáneos de la capa superior
de la existencia viviente: el cargamento de los predicados antropológicos demuestra la tela de los textos; pero, sin embargo en la dimen-
sión lingüística, la serie de los verbos vigorosos, guían, configuran y potencian la serie de los acciones. Estando tan el funcionamiento
de expresión, el lenguaje del escrito objetivado, hacer proyecto, su diseño, que encaja sin ella permanecería cerrado en la experiencia de
la conciencia solitaria.
Cada personaje representa y reconstruye (para el aliento recibido en el centro del proceso creativo) aspectos, características, rasgos,
definiendo su propia individualidad, es decir, tiene aspectos únicos de expresión de la existencia. Feliz apertura semiótica , llevando a
cabo una legitimación de la obra en los límites de presencia .
Pero la voz exploradora que designado el presente, subida y en el tiempo. Recompone el pasado, a través de una constelación de escenas,
de índices, de palabras, más abiertas a los ecos de la memoria. Encontramos aquí la escritora que cubre el mundo juvenil con la mirada
precisa y fresca.
La característica fundamental de su arte narrativo que descubrimos en palpación de las profundidades de la conciencia y en la esencia
del ser para trazarse caminos de la existencia. Y una cosa más: para la dignidad de la expresión, la autora infunde con máximo sentido,
el significando; y la secuencia episódica, los pasajes conformados tienen formulada una autenticidad .
Seguro , claro, que en un cuidadoso examen de los casos de peregrino a el interminable camino de la humanización del hombre, se
observa también una exaltación narrativa: como la primacía del afecto se manifiesta en simbiosis amables, caballerosas, dominando las
aspiraciones intelectuales, o en el sorprendente contrario doble del Eros entusiasta, con su brujería para salir del pecado de la lujuria.
“ El laberinto de los enigmas “ / “Labirintul enigmelor “ es una colección de relatos reveladora y ambiciosa cuyas formas narrativas,
verdaderos rayos de luz caen con vocación artística en un amplio campo de visión estética.

Viviana Milivoievici
BIOBIBLIOGRAFIA MIRCEA ELIADE

Dr. Viviana Milivoievici
Academia Română, Filiala Timișoara
Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”

Mircea Handoca, Mircea Eliade. Biobibliografie, volumul 4, București, Editura Criterion Publish-
ing, 2007, 352 p.

Cu un deceniu în urmă, în anul centenarului Mircea Eliade, a apărut cel de-al patrulea volum dedicat Biobibliografiei marelui
savant. Publicat la editura Criterion Publishing, din București, grație editorului Gabriel Stănescu, volumul reflectă documentarea

-5-
REGATUL CUVÂNTULUI

minuțioasă depusă de regretatul biograf și exeget al operei eliadești, Mircea Handoca.
Prima carte despre Mircea Eliade, apărută în 1980, Contribuții biobibliografice, constituie punctul de plecare pentru aceste patru
mari tomuri. „Bietul meu volumaș de-acum un sfert de veac! Cu câtă duioșie îl răsfoiesc!”, scrie Mircea Handoca în Cuvântul înainte
al volumului în discuție.
Celelalte trei volume, Mircea Eliade. Biobibliografie 1 (1907-1986), Biobibliografie 2 Receptarea critică (1925-1986) și Biobib-
liografie 3 Receptarea critică (1986-1999), au apărut în seria „Bibliologica”, supliment al „Jurnalului literar”, între anii 1997-1999.
Acest volum, al patrulea, vine în continuarea celorlalte trei mai sus menționate și cuprinde lucrările și articolele referitoare la Mir-
cea Eliade, apărute atât în țară, cât și în străinătate, pe parcursul anilor 1999-2007.
Sunt reluate operele originale, dar și cele apărute în traducere, ale marelui savant. Un corpus aparte al cărții îl constituie convor
birile, interviurile, anchetele, corespondența emisă și primită, continuă cu receptarea critică în dicționare, bibliografii, enciclopedii, is-
torii literare, volume consacrate în exclusivitate, studii, eseuri, recenzii, amintiri și reportaje apărute în publicațiile culturale românești
și străine. Autorii acestor lucrări sunt fie mari personalități consacrate, fie tineri, entuziaști publiciști și cercetători ai operei și vieții lui
Mircea Eliade.
Partea a doua a volumului conține un tabel cronologic al traducerilor alcătuit de exegetul american Mac Linscott Ricketts. Sunt
specificate aici toate operele lui Mircea Eliade traduse în diverse limbi, de-a lungul timpului.
Biobibliografia se încheie cu un vast indice de nume, ziare și reviste, precum și cu un indice al operelor lui Mircea Eliade, con-
tinuând cu câteva referiri la receptarea critică a primului volum al seriei, din 1997, și diverse fotografii din arhiva lui Mircea Handoca.
Alcătuirea și definitivarea cu succes a unei bibliografii presupune o muncă imensă și intensă, o rigoare științifică și documen-
tară greu de imaginat, cu multe zeci de ore petrecute în bibliotecă analizând, clasificând și redactând numeroasele surse bibliografice
consacrate unei personalități de talie mondială, cum este Mircea Eliade. De toate aceste incontestabile calități a dat dovadă Mircea
Handoca, în elaborarea bibliografiei exhaustive. Astfel, criticul literar timișorean, Cornel Ungureanu, afirmă: „Despre Mircea Eliade,
Handoca ştie tot...” (în „Orizont”, nr. 11, 15 martie 1991).
Această sursă inegalabilă de trimiteri bibliografice este indispensabilă oricărui cercetător al vieții și operei lui Mircea Eliade.
Constituie un punct de referință în redactarea oricărei lucrări ştiinţifice de specialitate. La ora actuală este singura din lume, alături de cea
întocmită, în 1980, de americanii Douglas Allen și Dennis Doeing – Mircea Eliade. An Adnnotated Bibliography.
Pentru aducerea la zi a bibliografiei critice, fișarea și redactarea volumului de față Mircea Handoca a întreprins o muncă sisifică de
documentare și clasificare a tuturor publicațiilor și volumelor apărute în țară și străinătate, apelând, în acest sens, la ajutorul unor iluștri
cercetători de pe întreg mapamondul.
Trimiterile bibliografice din cele patru tomuri ale Biobibliografiei însumează peste unsprezece mii de poziții. Volumul de față se
oprește la poziția cu numărul 11331, un articol apărut în luna iunie 2007, într-o publicație culturală românească. De atunci și până în pre-
zent s-au mai publicat numeroase lucrări, articole și studii de o mare importanță pentru înțelegerea omului și scriitorului Mircea Eliade.
În viitor se vor mai publica și altele. Urmează, așadar, o altă etapă de intensă cercetare și documentare, pe parcursul câtorva ani buni de
acum înainte.
Prin Mircea Handoca, visul lui Mircea Eliade s-a împlinit și a devenit o palpabilă realitate – acela de a avea o bibliografie. Să
continuăm să rămână așa!

Dragoş Niculescu

“UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT”
DE LA FILOZOFIA CULTURII LA CRIZA SUPRA-
VIEŢUIRII (III)

3. Oboseala unui glob de pămînt. Sfîrşit sau un nou în-
ceput.

În cartea “Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii
europene.” (Ed. Galaxia Gutenberg, 2009), Tereza-Brînduşa
Palade – doctor în filozofie şi cadru universitar la SNSPA,
Bucureşti, unde predă Etică Politică, Religie şi Fundamentalism Religios – se angajează cu
succes într-o analiză complexă a crizei Europei, “leagănul umanităţii”, şi, prin aceasta, de
fapt, într-o analiză a culturii şi umanismului global. Demersul critic sever al domniei sale
sondează adînc în conştiinţa omului european, aflată într-o criză spirituală tot mai tragică,
mai profundă, căutînd şi dezvăluind rădăcinile de natură filozofică, spirituală, morală, re-
ligioasă ale acestei cumplite defecţiuni individuale şi civilizaţionale, colective. Autoarea,
extrem de bine orientată, îşi potenţează lucrarea prin fericita alegere a trei anexe definitorii
pentru cauza subiectului tratat. Este vorba despre: I. Prelegerea “Filozofia în criza omului
European.”, rostită de Edmund Husserl la Viena, în 1935, în plină perioadă a totalitarismu-
lui nazist, în care filozoful subliniază rolul pe care filozofia pură (pentru el, fenomenologia
transcendentală) l-ar putea juca în concilierea crizei culturii europene a timpului său, criză care pornea, în viziunea sa, de la abandonarea
sensului teleologic spiritual al omului European; II. Discursul adresat de Papa Benedict al XVI-lea participanţilor la întîlnirea rectorilor
şi profesorilor din universităţile europene (2007); III. Discursul aceluiaşi pontif, adresat în septembrie 2008, către lumea culturii, la Cole
-6-
REGATUL CUVÂNTULUI

giul Bernardinilor din Paris. În aceste două discursuri, Suveranul Pontif semnalează, pe de o parte, consecinţele extreme ale falsei dihoto-
mii contemporane între teism şi umanismul autentic şi urgenţa eradicării tendinţei de fragmentare a cunoaşterii şi a absenţei comunicării
din şcolile actuale, iar pe de altă parte, plecînd de la reluarea originilor teologiei occidentale şi a rădăcinilor culturii europene, fundamen-
tala întoarcere la căutarea lui Dumnezeu şi la disponibilitatea de a-L asculta – ca obligativităţi de funcţionare şi necesităţi de existenţă a
oricărei culturi veritabile.
În sensul înţelegerii conţinutului tematic expus pînă acum în acest studiu, cu dubla sa etapizare temporală (modernă şi postmo-
dernă), a finalizării analizei, pînă în actualitatea prezentă, a coordonatelor şi specificului său diacronic, odată cu încercarea de stabilire a
unor concluzii corelative şi prospective, vom evidenţia pe scurt temele principale ale acestei importante lucrări. Şi nu se poate începe cu
altceva în afară de principalul factor distructiv care este mercantilizarea şi transformarea culturii umaniste într-un simplu produs comer-
cial, iar a universităţilor, conduse de interesele unei economii liberale sălbatice şi iresponsabile, în nişte întreprinderi de profit. Primatul
violent şi distructiv al finalităţii economice – absorbţia absolvenţilor de către piaţa locurilor de muncă – izgoneşte cultura umanistă şi
filozofică, lipsite de o finalitate practică, din programele universitare şi, prin aceasta, din cîmpul de interes al conştiintei umane, exilîn-
du-le, printr-o politică pragmatică organizată, la marginea orizontului gnoseologic, asimilabil şi transformator al condiţiei individuale.
Lipsit de unealta deschiderii şi funcţiei filozofice, conştiinta este silită la îngustarea viziunii de cîmp, la opacizare şi secătuire, iar omul
european de azi, stăpîn tot mai nesigur şi plăpînd al conştiintei lui, devine o fiinţă lipsită de identitate, înstrăinată şi vulnerabilă în faţa
asaltului copleşitor al consumului şi tehnicii, o fiinţă tot mai dezumanizată. Iar totul porneşte de la pierderea sensului adevărului, de la
dominaţia minciunii celor puternici, aflaţi sub comanda diavolului, care este “tatăl minciunii”. Noul pragmatism, actuala deturnare sau
penetrare a adevărului, în numele unui pozitivism utilitarist, vizînd neobosit profitul, bazîndu-se pe o ignoranţă simulată, de fapt pe
aversiunea clară faţă de metafizică şi etică, afişînd o superioritate vădită faţă de cultura clasică a Europei, izbeşte cu barosul în stîlpii de
rezistenţă ai cupolei strălucitoare de demnitate, de sete de cunoaştere, de înălţare şi, finalmente şi esenţial, de nevoie arzătoare, organică
de transfigurare a condiţiei sale imanente, limitată şi aflată sub forţa păcatului, de transcendere la Absolutul pur şi incondiţionabil. Pier-
derea sensului adevărului se manifestă prin relativismul omniprezent, preambulul nihilismului, şi, din acest punct de vedere, este foarte
interesantă, fireşte, în sens dramatic, observarea paradoxului istoriei, care constă, după aparenta depăşire a iraţionalităţii ideologice, a
sistemelor totalitare, a nihilismului, a ateismului şi dispreţului total faţă de om ale secolului XX, în recrudescenţa, sub forme şi mai sub-
tile, în Occidentul ultimelor decenii, a relativismului ateu, nihilismului şi materialismului, care, iată, nu au dispărut odată cu prăbuşirea
sistemelor totalitare, ci, din contră, au reapărut din plin sub o formă neagresivă, dar perfidă, ascunsă, corozivă şi distrugătoare. Ce dife-
renţă este, privitor la separaţia dintre Biserică şi Stat, între ceea ce realizează liberalismul şi ceea ce a realizat comunismul, sau între ce
reuşeşte nefast economismul occidental corupător şi expansionist faţă de economismul doctrinei marxiste?

De aceea, atît de îndreptăţit a fost Papa Paul al II-lea să se întrebe cu curaj dacă subiectivismul şi permisivismul din lumea oc-
cidentală de astăzi, susţinute de cultura consumistă şi de forţele economice globale, nu sînt “o altă formă de totalitarism”, deghizată în
amăgitoarele falduri ale democraţiei. Observarea şi experimentarea acestei noi, perfide forme de totalitarism are loc în condiţiile seculari-
zării culturii, a instaurării unui “non-umanism” secularizat, care susţine despărţirea radicală a raţiunii de credinţă şi a libertăţii omului
faţa de concepţiile teiste. La aceasta au condus relativismul şi nihilismul secolului XX şi cultura afirmării unei lumi fără Dumnezeu. “Su-
praomul” lui Nietzsche – cel care a proclamat “moartea” lui Dumnezeu – nu îşi poate fi niciodată propriul principiu creator, producător,
în lipsa sacralităţii, al valorilor, conceptelor, credinţelor şi instituirilor. Negînd existenţa Fiinţei prime, nerecunoscîndu-I actul creator şi
Planul întemeietor şi coordonator, se anulează însuşi fundamentul ontologic al Creaţiei, însuşi temeiul existenţial al fiinţei umane. Aşa
cum am spus în capitolele anterioare, ruperea ontologicului de ontic, al fiinţării de Fiinţă, nu este posibilă. După război, Albert Camus
a recunoscut, într-un discurs ţinut în casa lui Malraux, că intelectualii nihilişti sînt responsabili de criza valorilor şi că tot ei trebuie să
redescopere fundamentele ontologice ale valorilor şi să-i redea Europei speranţa pierdută: “Nu credeţi că noi toţi sîntem responsabili de
criza valorilor? Şi că noi toţi cei care ne tragem din nietzscheanism, nihilism şi materialism istoric ar trebui să delarăm public că ne-am
înşelat, că există valori morale şi că de-acum înainte vom face tot ceea ce este necesar pentru a le întemeia şi explica? Nu credeţi că acesta
ar putea fi începutul oricărei speranţe?”. Fireşte, credinţa nu îl absolvă pe om de căutarea adevărului, ci tocmai nevoia căutării adevărului
este cea care asigură luciditate şi profunzime credinţei veritabile, mărturie că aceasta este şi dorinţa şi îndemnul tainic al lui Dumnezeu
fiind şi harul pe care misticii contemplativi, chiar şi cei simpli, lipsiţi de educaţie, îl primesc de multe ori, acela de a vorbi despre subiecte
sacre în termeni metafizici. Pierderea misterului credinţei în Occident şi nemaiajungerea credinţei Orientului tradiţionalist la cauza finală,
voinţa lui Dumnezeu, ci oprirea demersului ei duhovnicesc la faze intermediare, care de multe ori o abat în vocaţie şi spirit, sînt realităţi,
astăzi, şi mai acute ca în 1935, cînd Husserl semnala criza europeană.

3.1. Criza ştiinţelor umaniste în contextul înstrăinării de Dumnezeu.

Ideologiile atee – evoluţionismul pozitivist, ideologia supraomului, dialectica materialistă orizontală, antropocentrismul suficient
– şi propovăduitorii lor – Auguste Comte, Nietzsche, Marx, Sartre, Freud şi Hegel – sînt făuritorii noii Europe fără suflet, pragmatice,
înstrăinate de Dumnezeu şi, prin aceasta, de ea însăşi. Dacă în 1935, la Viena, Husserl deplîngea criza ştiinţelor umaniste şi eşecul lor în
naturalismul şi obiectivismul ştiinţelor naturii, astăzi, ştiinţele umaniste se află într-o criză şi mai profundă decît cea descrisă de Husserl.
În căutarea adevărului, omul european a pierdut sensul teleologic spiritual, a pierdut puterea de stăpînire a gîndirii pure, spiritul teoretic
al filozofiei pure a grecilor, liniştea şi deschiderea funcţiei contemplative – formă a inteligenţei care poate surprinde totalitatea, fără a se
lăsa abătută de segmente parţiale, secundare – aşezînd în locul lor gîndirea logico-matematică – sigură pe ea însăşi, dar reducţionistă,
formalismul dialectic – în care s-a închis filozofia analitică contemporană, şi utilitarismul – care a devenit raţiunea de a fi a acestor şti-
inţe, funcţia cognitivă a ştiinţelor umaniste, pe care Husserl şi Dilthey o leagă de spirit, pierzîndu-şi legitimitatea. Rolul pe care ştiinţele
umaniste sînt chemate să îl joace în ieşirea din acest impas, în vindecarea maladiilor spirituale ale societăţilor şi popoarelor, nu poate
fi însă îndeplinit de fenomenologia transcendentală, pe care convingerea lui Husserl o propune. Şi aceasta pentru că ştiinţa husserliană,
fenomenologică a spiritului este fondată, prin circumscrierea eu-lui cognitiv lui însuşi, pe limitări intrinseci, care o obligă să se oprească
la subiectivitatea imanentă a omului, rămînînd închisă faţă de orizontul extrinsec al fiinţei, orizont însă care o cuprinde în rostul unor deter
-7-
REGATUL CUVÂNTULUI

minaţii universale, fără de care fiinţa nu poate atinge finalitatea. Dezastruoasa substituire a ştiinţelor umaniste, înrudite cu religia şi
teologia, care îl înalţă pe om spre Absolut prin căutarea şi contemplarea Divinităţii, prin ridicarea deasupra condiţiei şi intereselor sale
mediocre, cu pragmatismul şi relativismul ştiinţelor particulare, a dus la absorbţia omului de către propriul lui univers practic, de curen-
tul turbionar, ameţitor al propriilor pasiuni, de imaginarul simplist, distructiv şi manipulator, întreţinut de publicitate şi mass-media, a
dus la abandonarea atitudinii teoretice pure faţă de realitate, la primatul erudiţiei cantitative superficiale asupra inteligenţei speculative
profunde, căutătoare a adevărurilor prime, a vanităţii posesiei asupra dorinţei temeinice de a şti. Deci, îndreptăţit este Husserl să aşeze
şi să afirme la originea crizei ştiinţelor umaniste europene uitarea raţiunii greceşti, a contemplaţiei, a spiritului uimirii filozofice, pe care
numai regăsindu-le, întorcîndu-ne la izvoare, cultura se va putea salva.

Ciudată este însă cotitura pe care a realizat-o Husserl în evoluţia gîndirii sale teoretice: dacă în lucrarea sa de tinereţe, “Cercetări
logice”, el respinge radical idealismul, prezent la timpul său sub forma idealismului neo-kantian, şi se angaja în căutarea adevărului obiec-
tiv, cu timpul, confuzia pe care a făcut-o între realism şi obiectivism (sau naturalism) l-a determinat să respingă orice explicaţie şi fun-
damentare empirică a cunoaşterii şi să adopte calea subiectivismului transcendental, formă a unui idealism solipsist care restricţionează
capacitatea conştiinţei şi intelectului la dimensiunea unor evaluări strict personale, individuale şi abstrase realităţilor şi determinantelor
lumii înconjurătoare, idealism a priori, care, după Kant, Fichte şi Hegel, a impregnat maladiv mentalitatea europeană modernă. Îngheţa-
rea în structuri abstracte, intangibile, fără raport cu intenţiile, scopurile şi fragmentele concrete de existenţă ale omului, au avut un efect
devastator asupra corectei viziuni întregitoare a orizontului vast, care îi integrează fiinţa, şi asupra forţei necesare a conştiinţei individuale
de a ieşi din ea însăşi, de a se privi, analiza şi poziţiona din exterior în cîmpul spaţio-temporal global. Originile acestui idealism păgubitor
sînt platonice, Platon fiind idealistul formei, pe care Aristotel, neoprindu-se la formă, mergînd pînă la cauza finală, l-a criticat. Discipolii
lui Husserl (Conrad-Martins, Edith Stein) au părăsit însă imanentismul, dar nu şi metoda fenomenologică. Edith Stein, fosta studentă
şi asistentă a lui Husserl, descoperind chemarea religioasă obiectivă a omului modern, care nu îi anulează, ci îi confirmă subiectivitatea
şi libertatea, va trece de la “filozofia egocentrică” (filozofia carteziană a lui ego cogito) la o “filozofie teocentrică”, orientată spre fiinţa
infinită.

3.2. Raportul religie - ştiinţă şi recunoaşterea adevărului teologic.

Demne de menţionat sînt prelegerile ţinute de John Henry Newman, între anii 1854 şi 1858, ca rector al Universităţii Catolice, pe
care episcopii irlandezi doreau să o fondeze la Dublin, la recomandarea Sfîntului Scaun. Deşi proiectul universităţii a eşuat, prelegerile
lui Newman au fost considerate drept constituind cel mai influent tratat modern de filozofie a educaţiei din lumea anglo-saxonă. În cadrul
prelegerilor, Newman vorbeşte şi despre pericolul pe care îl reprezintă nerecunoşterea şi neurmărirea adevărului teologic, deposedarea lui
de demnitatea care i se cuvine, în contextul în care “cunoaşterea universală” a lui Newman presupune obligatoriu recunoaşterea adevăru-
lui teologic. Şi pericolul este acela că alte ştiinţe se vor grăbi să acopere domeniul care îi este propriu religiei, depăşindu-şi ilicit limitele,
ba mai mult, prin ignorarea principiilor religiei, ajungînd la manifestări anti-religioase, păgîne, imorale sau veroase, ştiinţe cum ar fi: arta,
ideologiile ştiinţifice, economia politică. Ieşind de sub spiritul şi protecţia religioasă, ele vor deveni imediat vulnerabile şi supuse căderii
în păcat. De asemenea, Newman subliniază şi recunoaşte rivalităţile existente în timp între teologie, ştiinţa sacră, bazată pe doctrina
revelată, şi ştiinţele fixe, pozitiviste, deşi acestea nu ar avea ce să caute într-o universitate catolică, ce, prin tradiţia aristotelico-tomistă a
culturii sale filozofice, este datoare să practice un act educativ conciliator, întregitor şi valorificator al potenţialului gnoseologic al celor
două sectoare, este chemată să sprijine căutarea adevărului prin susţinerea reciprocă a celor două domenii umaniste. Iată însă că, din
păcate, astăzi nu mai este vorba numai de rivalităţile dintre cele două tabere, ci de un conflict deschis, declarat. În epoca noastră, se pare
că nu Biserica se teme de ştiinţă, ci ştiinţa laică este cea care dă semne că se teme de religie şi de cunoaşterea revelată. Dovada cea mai
bună a acestui lucru este protestul din ianuarie 2008 al profesorilor de fizică împotrivă vizitei Papei Benedict al XVI-lea la universitatea
La sapienza, fondată în 1303 de către un alt pontif, Papa Bonifaciu al VIII-lea. Cuvintele Cardinalului Newman, nu temporal, căci sînt
anterioare, ci prin conţinut, stau ca o dură lovitură corectoare dată reformatorilor de azi ai învăţămîntului european, birocraţilor euro-
peni care vor să înlocuiască întreaga tradiţie umanistă cu simbolistica stearpă, lipsită de suflet, corupătoare de minţi a pragmatismului,
tehnicismului, economismului: “pentru a deţine orice adevăr, trebuie să avem întregul adevăr; şi nici o ştiinţă singulară, nici un cuplu de
ştiinţe, nici o familie de ştiinţe, şi nici măcar întreaga ştiinţă seculară nu înseamnă întregul adevăr; adevărul revelat aparţine într-o mare
măsură sferei ştiinţei, filozofiei şi literaturii, şi a-l pune la index, ca un elogiu la adresat ştiinţei seculare, înseamnă pur şi simplu că, sub
aparenţa unui omagiu, ştiinţei i se aduc nişte daune serioase. (…) Religia revelată furnizează altor ştiinţe nişte fapte la care acele ştiinţe
nu ar putea niciodată ajunge doar prin ele însele; şi infirmă în acelaşi timp alte fapte aparent reale, pe care le-ar putea imagina acele ştiinţe.
Astfel, în istoria ştiinţei, conservarea rasei umane în arca lui Noe este un fapt istoric la care istoria nu ar putea avea niciodată acces în
absenţa Revelaţiei; şi, în sfera fiziologiei şi a filozofiei moralei, progresul şi perfectibilitatea rasei noastre sînt un vis, pentru că Revelaţia
le contrazice, indiferent cît de pluzibil ar fi ele susţinute de cercetătorii ştiinţifici. Prin urmare, catolicii nu se tem de cunoaşterea umană,
dar sînt mîndri de cunoaşterea Divină, şi consideră că omiterea oricărui tip de cunoaştere, fie ea umană sau Divină, nu este cunoaştere, ci
ignoranţă”.

3.3. Îndepărtarea de religie şi morală. Înlocuirea termenului de adevăr cu cel de progres.

Pe John Henry Newman şi pe Socrate îi propune Cardinalul Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea) drept ghizi în analiza pe care o
întreprinde asupra conştiinţei morale care aderă la căutarea adevărului, în volumul său, “Despre conştiinţă”, volum redus ca dimensiuni,
dar consistent, care tratează criza contemporană a valorilor morale şi propune cîteva remedii pentru maladiile sufleteşti ale omului de
astăzi. Însăşi convertirea lui Newman la catolicism dovedeşte forţa determinaţiei de recunoaştere a adevărului, respectul şi smerenia faţă
de acest adevăr, pe care l-a pus mai presus de condiţia sa subiectivă, habituală. Ratzinger suţine că “problema critică a epocii moderne”
este înlocuirea conceptului de adevăr cu conceptul de progres. Astfel, “aşa numita etică ideologică, sau a consecinţelor, devine, în cele
-8-
REGATUL CUVÂNTULUI

din urmă, nihilistă” şi deschide drumul dictaturii relativismului, în care cei mai puternici îşi impun asupra celor slabi standardele lor
subiective.

În cel de-al doilea eseu al volumului, Cardinalul abordează problemă descompunerii morale a lumii contemporane, a maladiei
interne mortale a omenirii în sensul distincţiei dintre raţiunea morală şi raţiunea care cuantifică tot ceea ce este măsurabil şi cantitativ.
Morala, care ţine de domeniul libertăţii, este subjugată de presiunea pozitivistă a unei calculări a comportamentului uman, pentru a desco-
peri o formulă tehnică a fericirii. Pe de altă parte, s-a instituit practica pozitivistă a exilării moralei şi religiei într-o zonă “neştiinţifică”,
depărată de cunoaştere. Efectul negativ al acestei expedieri a moralei în sfera subiectivului este că, după ce morala pozitivistă s-a atenuat,
conştiinţa a fost privită ca o divinizare a subiectivităţii. Cunoaşterea morală îşi are însă două surse de extracţie în dimensiunea subiec-
tivităţii, şi acestea sînt: 1. ascultarea necondiţionată faţă de voinţa lui Dumnezeu şi 2. garantul comunitar al moralei, prezent în tradiţiile
şi moravurile unui popor, în înţelepciunea lui transmisă de generaţii. Şi, ca o concluzie la conflictul cu eronatele direcţii ale lumii de azi,
Papa Benedict al XVI-lea, în numele său personal şi în cel al Bisericii, afirmă că “dictatura relativismului” nu poate supune fiinţa umană
creată de Logos, creaţia avînd în ea însăşi o raţionalitate care ne precede, “care poate echilibra propria noastră raţiune şi ne poate feri de
iraţionalitatea exterioară”.

3.4. Despre criza fără precedent a umanismului european.

Întorcîndu-ne la temeiul culturii europene şi la criza fără precedent a umanismului european, trebuie înţeles limpede că acest temei
nu este altul decît căutarea raţională şi spirituală a adevărului: de aceea, ideologiile raţionalist-atee (materialismul consumist, evoluţio-
nismul, hedonismul, individualismul egoist etc.) nu pot reprezenta o soluţie la regăsirea de sine a Europei. “O credinţă solidă este un
început de cunoaştere”, afirmă Sfîntul Augustin, cu autoritatea supranaturală cu care este investit, autoritate hărăzită profeţilor, aposto-
lilor, părinţilor Bisericii. După triumful pozitivismului, încrederea în această autoritate s-a diminuat foarte mult în cultura europeană – de
aceea şi numărul creştinilor a scăzut simţitor în Europa. De asemenea, ideea că filozofia primă – a filozofilor greci şi a părinţilor şi învăţă
torilor Bisericii – este de mult depăşită de necesităţile velocitare ale concretului actual aruncă în deriziune, mai ales în universităţi, orice
cunoaştere dezinteresată şi orice căutare calitativă, necuantificabilă a adevărului. Lucrarea subversivă a deturnării actelor de inteligenţă şi
conştiinţă de la formele pure ale căutării rostului, locului şi finalităţii fiinţei umane, care sînt inteligenţa metafizică a grecilor şi inteligenţa
teologică a părinţilor Bisericii, susţinută de liniamentele înrobitoare ale ideologiilor istorice, este creată, călăuzită şi alimentată în scopul
întunecării, anchilozării inteligenţei noastre naturale active în şabloane formaliste şi normative, a abaterii naturii umane de la căutarea
autentică a adevărului, chiar cu riscul devierii opiniei colective înspre iraţional sau al paralizării ei complete. Dacă purificarea inteli-
genţei stă în puterea omului, purificarea inimii este lucrarea lui Dumnezeu, cele două fenomene fiind complementare unul altuia numai
în condiţiile unui întreg al fiinţei, trăit în spiritul umanităţii, în demnitatea deplină a persoanei. Iar dacă liberalismul ultra-individualist
reduce persoana la un individ izolat, posesor de drepturi, colectivismul omite persoana în întregime şi ipostaziază binele comun într-un
bine general, care exclude binele personal, pentru un model al comunităţii interpersonale nemaifiind loc. Însă evitarea şi respingerea
extremelor individualismului şi holismului, prin adoptarea unei căi de mijloc sănătoase, a unei metafizici realiste a persoanei, nu poate
fi îndeplinită decît prin adoptarea unei priviri contemplative asupra persoanei şi cadrului ei existenţial, a unei ontologii juste, echilibrate,
conştiente de sine şi de direcţia pe care o urmează. Uitarea metafizică a fiinţei a condus la uitarea persoanei, la o privire mecanic-empiristă
asupra omului.

În prelegerea sa, Edmund Husserl ridică întrebări majore, cărora încearcă să le răspundă: “De ce nu a apărut niciodată o medicină
a naţiunilor şi a comunităţilor internaţionale?”, “De ce aceste ştiinţe umaniste, atît de abundent dezvoltate, nu reuşesc aici să exercite
funcţia pe care ştiinţele naturii o exercită cu atîta competenţă în propria lor sferă?”. El consideră că modul greşit de abordare a gîndirii
filozofice, bazat pe prejudecăţi fatale, este, prin urmările sale, responsabil, în parte, de maladia europeană. Exacerbarea naturalismului,
supraconsiderarea şi suprapoziţionarea lui au făcut ca practicanţii ştiinţei umaniste să neglijeze complet chiar formularea problemei unei
ştiinţe pure şi universale a spiritului şi căutarea unei teorii a esenţei spiritului ca spirit. Husserl face observaţia extrem de pătrunzătoare că
nu are importanţă cît de ostile pot fi naţiunile europene unele faţă de altele: ele au încă o afinitate internă de spirit care le străbate pe toate
şi care transcende diferenţele lor naţionale, un fel de relaţie fraternă, care ne dă conştiinţa de a fi acasă în acest cerc european. Europa
are, din punct de vedere spiritual şi nu geografic, un loc de naştere; un loc de naştere spiritual într-o naţiune sau în anumiţi oameni sau
grupuri de oameni care aparţin acestei naţiuni. Este vorba de naţiunea Greciei antice, în secolele al VII-lea şi al VI-lea î Hr. Pe teritoriul
spiritual al unei singure naţiuni, al naţiunii greceşti, odată cu dezvoltarea filozofiei, a comunităţilor filozofice, se dezvoltă, mai întîi în
această naţiune, un spirit general al culturii, care atrage întreaga umanitate sub influenţa sa. Plecînd de la această origine, o revoluţionare
a întregii culturi, a întregului mod de a exista al omului, implică, ipso facto, şi o revoluţionare a istoricităţii, care este acum o istorie a
dispariţiei umanităţii finite, pînă în punctul în care devine o umanitate cu sarcini infinite. Husserl subliniază că întregul global al culturilor
şi al modului de gîndire ascultă de o unitate în principiu, care nu trebuie însă să obnubileze realitatea morfologică a adîncimilor intenţio-
nale particulare pe care aceste culturi le posedă. Cei care şi-au asumat sarcini infinite şi pe deplin universale au fost grecii: “Atitudinea
teoretică îşi are originea istorică la greci”. Gînditorul german consideră că adevărul redutabil, obiect al atitudinii şi căutării teoretice a
filozofului, nu este adevărul cotidian, limitat de tradiţie, ci adevărul universal valabil, adevărul în sine, universalitatea fiind caracteris-
tica poziţiei critice, ridicătoare de întrebări pertinente: “practicul nu mai trebuie să-şi derive normele din experienţa naivă de fiecare zi
şi din tradiţie, ci din adevărul obiectiv. În acest fel, adevărul ideal devine o valoare absolută (…)”. Spirit şi corp. Interpretarea dualistă,
psihofizică a lumii. În afară de explicaţia spiritualului, de o psihologie orientată spre sine sau de orice altă teorie a spiritului care în cepe
cu propriul eu, drumul fizicii şi al chimiei către exterior este deschis. Dimensionarea spaţio-temporală a spiritului însă este o absurditate.
Ceea ce fizicianul scoate din sfera lui de competenţă este preluat de psihologie, subiectivul devine obiect de cercetare pentru psihologia
psihofizică, chiar în calitatea lui de psihic. Dar, precum ştiinţa matematicii, cu toată precizia şi puterea ei de calculaţie, este o ştiinţă în
întregime relativă, presupunînd ca pe nişte propoziţii fundamentale nişte principii complet lipsite de o raţionalitate reală, psihologia, prin
obiectivismul ei, nu poate, pur şi simplu, să studieze sufletul în sensul esenţial care îi este propriu, “ca eu care acţionează şi care este
-9-
REGATUL CUVÂNTULUI

acţionat”. Psihologia nu poate ajunge la esenţa specifică a sufletului, pentru că obiectivismul de care suferă şi care a compromis-o nu îi
permite să trateze sufletul decît ca pe un corp izolat, ca pe un organ sau organism determinat în structură şi funcţionalitate. Ceea ce nu
contestă importanţa progreselor şi a legilor stabilite pe cale experimentală în acest domeniu. Husserl este de părere că nici Windelband şi
nici Rickert nu au adus, din nefericire, intuiţia atît de mult dorită, rămînînd şi ei blocaţi în obiectivism. “Spiritul şi numai spiritul există ca
o entitate în sine şi pentru sine, este autonom şi poate, numai în această autonomie a sa, să fie tratat într-un mod autentic raţional, într-un
mod autentic şi pe deplin ştiinţific”, “numai dacă spiritul se întoarce la sine, din exteriorizarea sa naivă, şi rămîne la sine şi numai la sine,
îşi poate fi suficient sieşi.” Husserl specifică foarte precis o nuanţă esenţială, şi anume aceea că raţiunea decăderii unei culturi raţionale
nu stă în esenţa raţionalismului însuşi, ci numai în exteriorizarea sa, în absorbirea sa de către “naturalism” şi “obiectivism”.

Încheierea prelegerii este tulburătoare prin lirismul cu care Husserl are puterea să îşi îmbrace adevărurile copleşitoare, dramatice:
“Criza existenţei europene se poate încheia numai în două moduri: prin prăbuşirea Europei alienate de sensul raţional al vieţii, decăzută
pînă la o ură barbară faţă de spirit, sau în renaşterea Europei din spiritul filozofiei, printr-un eroism al raţiunii care ar învinge definitiv
naturalismul. Pericolul cel mai mare al Europei este oboseala, iar noi, ca «buni europeni», trebuie să ne batem cu acest pericol major cu
un fel de curaj care nu dă înapoi nici chiar în faţa unei bătălii fără sfîrşit. Dacă vom face asta, atunci chiar din conflagraţia nimicitoare a
necredinţei, din torentul furios al disperării legate de misiunea Occidentului faţă de umanitate, din cenuşa marii oboseli, va renaşte
foenix-ul unei noi vieţi interioare a spiritului, ca o piatră de temelie a unui nou viitor mare şi îndepărtat: pentru că numai spiritul este
nemuritor”.

3.5. Necesitatea unui studiu complet al crizei modernităţii.

În primul său discurs (Anexa a II-a a volumului “Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii europene.”, Ed. Galaxia Guten-
berg, 2009, al Terezei-Brînduşa Palade) adresat participanţilor la întîlnirea rectorilor şi a profesorilor din universităţile europene, Papa
Benedict al XVI-lea menţionează necesitatea unui studiu complet al crizei modernităţii. Nu atît intensa dinamică descentralizatoare a
omului, sporitoare a angoaselor sale, caracterizează criza contemporană, cît ontologicul precar al naturii născut înstrăinate a acestui pre-
tins “nou umanism”, împreună cu subiectul său – specie aparte a unui nou tip de om. Dihotomia falsă între teism şi umanism autentic,
dusă pînă la consecinţele sale extreme, conduce la o situaţie în care umanitatea, cu toate progresele sale economice şi tehnice, se simte
ameninţată în mod profund. O problemă importantă este legată de antropocentrismul care caracterizează modernitatea şi care nu poate
exclude sau anihila vocaţia transcendentală a omului. O a doua problemă presupune lărgirea ideii noastre de raţionalitate. O a treia
problemă priveşte rolul pe care creştinismul trebuie să-l joace în umanismul vitorului: “Problema omului şi cea derivată, a modernităţii,
provoacă Biserica să găsească moduri eficace de a-i restitui culturii contemporane «realismul» propriei sale credinţe în opera mîntuitoare
a lui Hristos”. În opinia înaltului prelat, efortul de a reconcilia tendinţa de specializare cu necesitatea de a apăra unitatea cunoaşterii poate
contribui la sporirea unităţii europene şi poate ajuta continentul să-şi descopere “vocaţia” lui culturală specifică în lumea de astăzi.

În cel de-al doilea discurs al său (Anexa a III-a a volumului menţionat anterior), adresat către lumea culturii, Papa Benedict al
XVI-lea vorbeşte despre originile teologiei occidentale şi rădăcinile culturii europene. Punînd accentul pe ideea de libertate, Suveranul
pontif atrage atenţia că înţelegerea greşită a libertăţii ca absenţa sau lipsa oricărei dependenţe poate fi fatală, şi în orice caz deschide calea
fanatismului şi arbitrariului: “Absenţa oricărei legături şi arbitrariul nu înseamnă libertate, ci distrugerea libertăţii. El arată apoi diferenţa
dintre înţelegerea conceptului de muncă în lumea greco-romană, care nu cunoaşte nici un Dumnezeu creator (Lumea este lucrarea De-
miurgului, o divinitate subordonată), şi lumea iudeo-creştină, în care atît Dumnezeu, cît şi Fiul său lucreză la facerea şi îmbogăţirea des-
tinului ontologic al umanităţii, întărind că fără această cultură a muncii, care constituie de fapt monahismul, împreună cu cultura cuvîntu-
lui, dezvoltarea Europei, ethos-ul său şi concepţia sa despre lume sînt de neconceput. Şi desigur că nu era cu putinţă, în acest context, să
nu se vorbească şi despre revelaţia supremă pe care Dumnezeu a dăruit-o omenirii, Întruparea Sa în Fiul său pămîntean, Iisus Hristos. În
Atotştiinţa şi Atotcuprinderea Sa, Dumnezeu a considerat necesar să opereze în istoria şi conştiinţa omului această fundamentală treaptă,
acest uriaş salt calitativ, care să uşureze omului ajungerea la Fiinţa Sa. Incomensurabila importanţă a revelaţie Cristice constă în dovada
pe care Dumnezeu o dăruieşte omului asupra existenţei Fiinţei Sale. De aici încolo, întunericul se destramă, credinţa este la îndemîna
oricărei conştiinţe, căci Minunea s-a împlinit: Logosul este cu noi, în mijlocul nostru şi pentru noi! Staţionarea lui pe pămînt este atît de
puternică în virtuţi şi urmări, încît, de aici încolo, prin minunea revelaţiei supreme, Creatorul şi Creaţia, prin luminarea Creaţiei, devin,
conştient şi de netăgăduit, ceea ce de fapt sînt: Unitatea. Însă actului de iubire şi umilinţă a lui Dumnezeu omul trebuie să-i răspundă cu
smerenia, credinţa şi iubirea lui. Altfel, nici înţelegerea raţională a revelaţiei şi comuniunii nu este posibilă: “O cultură pur poziti-
vistă, care expediază în domeniul subiectiv şi neştiinţific întrebarea privitoare la Dumnezeu înseamnă capitularea raţiunii, renunţarea la
posibilităţile ei cele mai înalte şi, de aceea, un eşec al umanismului, ale cărui consecinţe nu pot fi decît grave. Temeiul culturii europene
– căutarea lui Dumnezeu şi disponibilitatea de a-L asculta – rămîne şi astăzi fundamentul oricărei culturi veritabile”.

-10-
REGATUL CUVÂNTULUI

Stelian Gomboş

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în
timpul comunismului”

Despre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993) şi relaţia sa cu Preacuviosul
Părinte Arsenie Boca Ieromonahul (1910 – 1989)...

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili
să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante,
universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţă-
turile ori scrierile lor mult folositoare!... Anul acesta - 2017 prăznuim împlinirea a 104 ani de la naşterea
în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 24 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a
Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi măr-
turisitor al învăţăturii scriptu-
ristice, patristice şi dogmatice a Ortododoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată
demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!… De aceea pentru noi, din
anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru
Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor
înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost
omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind
prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea
Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.
Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfru-
museţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama
că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este
duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii..., venerat de mulţi ca un părinte spiritual”
– apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi
cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui
Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim
răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi
dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm
noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale.
Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi
şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.
Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le
cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este
izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate
peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele
Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui
are la bază modelul Agapii. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci,
dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se
află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul
lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui
Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din
lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.
Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una
cristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hristos - Domnul şi
Mântuitorul. De la Iisus Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Stăniloae
ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu
martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.
Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos
este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat,
Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Profesor Du-
mitru Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos
– Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaura-
rea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Iisus Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi
transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.
Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui
Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnos-
ticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să
-11-
REGATUL CUVÂNTULUI

fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi
pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană
creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu
ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind
de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă,
concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent
şi substanţial înaintat provocărilor actuale.
Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate
ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demaşte. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest
fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se
jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se
foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la
rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui
Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca
un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează
acest dar.
În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat
doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat
cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din
viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru
Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci
şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea
teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.
Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului
Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică
simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea
lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu cer-
titudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a
filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde
s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talen-
tul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la
îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă
şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.
S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este
autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa
prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i
viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl
simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pen-
tru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu.
Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În
camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul
acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat
chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din
trecut.
Partea a II – a - Despre relaţia dintre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Părintele Ieromonah Arsenie Boca…
Relaţia dintre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Părintele Ieromonah Arsenie Boca implică o delicată abordare. În decursul pri-
mei sale studenţii (1929-1933), tânărul Zian Boca îl va fi cunoscut pe Dumitru Stăniloae, pe atunci „profesor suplinitor la catedra de
istorie (bisericească) a Institutului Teologic din Sibiu”. După absolvirea Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1938), Zian Boca
întreprinde unicul său pelerinaj la Athos (martie-mai anul 1939). De acolo se va întoarce cu un „caiet de texte ascetico-mistice”, pe care
Dumitru Stăniloae îl va folosi la redactarea primei traduceri din Filocalice. Acest lucru este recunoscut în prefaţa volumului din anul
1947: „… la unele scrieri am folosit şi cópii de pe manuscrise româneşti mai vechi de la Athos, aduse de P.Cuv. Sa Serafim Popescu şi
de Părintele Ieromonah Arsenie Boca”
Despre Manuscrisul Filocaliei în transcrierea Părintelui Arsenie Boca
Aportul Părintelui Arsenie la realizarea Filocaliei nu se opreşte aici. Prefaţa ediţiei din anul 1947 menţionează: „Un cald cuvânt de
mulţumire trebuie să aduc P.Cuv. Părinte Ieromonah Arsenie Boca, de la Mânăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care
mi-a rămas mereu aproape. P.Cuv. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare. În afară
de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat
curajul în mod considerabil ca să pot duce la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aşi fi săvârşit-o. Iar după ce
din prima ediţie a vândut 800 exemplare, prin abonamentele făcute pentru a doua, mi-a dat imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot
P. Cuv. Sa a executat şi coperta” În prefaţa volumului II, traducătorul este şi mai generos: „Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum
l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, ieromonahul Arsenie de la mânăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a
procurat P. Cuv. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P. Cuv. Sa poate fi numit pe
drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu
putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare
măsură de numele P. Cuv. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice
-12-
REGATUL CUVÂNTULUI

baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele cele mai curate duhovniceşti, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete”
În prefaţa volumului următor (III), aprecierile sunt succinte dar la fel de elogioase: „Preacuviosul Părinte Ieromonah Arsenie a
reînviat cu viaţa şi cu propovăduirea duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru”. Sau: „Preacuviosul Părinte Arsenie Boca
împreună cu mişcarea religioasă din jurul Mânăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei româneşti”... În sfârşit, prefaţa volumului IV,
afirmă că „P. Cuv. Păr. Ieromonah Arsenie Boca … a continuat să dea acelaşi sprijin hotărâtor (la tipărirea Filocaliei) prin abonamentele
făcute” (Cf. http://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2010/10/25/parintele-arsenie-boca-si-locul-sau-in-spiritualitatea-romaneas-
ca-o-smerita-reconsiderare-2/)…
Despre coperta Filocaliei în viziunea Părintelui Arsenie Boca…
După evenimentele din anul 1989, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi-a dat acordul pentru retipărirea volumelor I-IV din Filo-
calie, în acest scop întocmind o nouă prefaţă. În mod surprinzător, nici o menţiune la contribuţia – atât de apreciată altădată – a Părintelui
Arsenie, nu apare în text. Ne-am putea întreba: care sunt raţiunile acestei omisiuni? Cu nobleţea şi discreţia ce-l caracterizau, Părintele
Profesor Dumitru Stăniloae nu s-a grăbit să clarifice chestiunea: „Nu vă mai pot spune nimic despre el”, declara, într-un remarcabil inter-
viu luat de Crina şi Florian Palas în luna aprilie a anului 1993. Cu câteva fraze înainte, asociase personalitatea Părintelui Arsenie cu cea a
lui Corneliu Zelea Codreanu: „Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori… Era
o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini
lucrurile. … Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine… Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca:
avea ceva atractiv, ceva puternic … acelaşi spirit hotărât şi sigur. Alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor
hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că este o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă”.
Despre Corneliu Zelea Codreanu (1889-1938) şi părintele Ieromonah Arsenie Boca…
Şi totuşi! Răsfoind amintirile Lidiei Ionescu Stăniloae (prima ediţie: Humanitas, 2000), ne putem face o idee despre „răceala”
survenită între profesor şi fostul său student. Consideraţiile fiicei marelui teolog trebuie însă „filtrate” de subiectivismul inerent oricărei
evocări şi confruntate – când şansa ne-o permite – cu alte referinţe documentare. Lidia Stăniloae ne-a lăsat, indiscutabil, cea mai emoţio-
nantă mărturie despre omul Dumitru Stăniloae. Amintirile te cuceresc prin naturaleţe şi prin acel parfum al unei lumi dispărute parcă
pentru totdeauna sub „teroarea istoriei”. Din păcate, nu lipsesc inexactităţile şi unele afirmaţii discutabile, lucru observat de către comen-
tatori. Despre biografia Părintelui Arsenie, autoarea afirmă, de pildă, că „(Zian Boca) fusese student la pictură la Bucureşti, vreme de un
an. Apoi s-a hotărât pentru teologie”. Ori, din documente reiese că Părintele studiase întâi teologia la Sibiu (1929-1933), pentru ca apoi să
frecventeze timp de cinci ani cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care o va absolvi (cu brio) în anul 1938…
Despre Belle-Arte: foaia matricolă a studentului Zian Boca…
Principala „lovitură” pe care Lidia Stăniloae o aduce memoriei Părintelui Arsenie Boca constă în insinuarea de „slavă deşartă”.
Astfel, în formularea autoarei, Părintele Arsenie ar fi căzut pradă unor „atitudini extravagante, câtuşi de puţin în spiritul dreptei cre-
dinţe”, care l-au condus la „spectaculozităţi ieftine şi exaltări discutabile”. Legăturile cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae au încetat
ca urmare a deciziei Părintelui Arsenie Boca de a transforma Mănăstirea Prislop într-o mănăstire de maici. (Se pare că Părintele Profesor
Profesor Dumitru Stăniloae considera mai oportună o obşte de călugări.) De atunci, afirmă autoarea, „Părintele Arsenie n-a mai revenit
niciodată la noi”. Fără a minimaliza gravitatea acestei neînţelegeri, ni se pare (totuşi) greu de crezut că ea ar fi putut submina o prietenie
atât de frumoasă. Din nefericire, în lipsa unei mărturii concludente, taina acestei „rupturi” va rămâne pentru totdeauna nedezlegată (Cf.
http://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2010/10/25/parintele-arsenie-boca-si-locul-sau-in-spiritualitatea-romaneasca-o-smeri-
ta-reconsiderare-2/)…
Despre raportul şi relaţia dintre Părintele Arsenie Boca şi familia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae…
Lidia Stăniloae: „Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una care am fost de faţă la aceste împrejurări, că tata a
ţinut mult la părintele Arsenie, atâta vreme cât acesta s-a menţinut în limitele îndatoririlor de mai sus («de viaţă aspră, ascetică, riguroasă»
– L.S.), încadrându-se strict în concepţiile şi prescripţiile Sfinţilor Părinţi şi ale tradiţiei monahale. Şi a aşteptat de la el realizarea unei
înnoiri, a unei înviorări a religiozităţii populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la un anumit moment, când Părintele Arsenie Boca a
adoptat alt mod de a vedea lucrurile, relaţiile dintre ei s-au răcit, tata nu i-a mai aprobat felul de viaţă, iar părintele Arsenie Boca n-a vrut să
accepte critica şi observaţiile tatei. Şi sentimentele lui Stăniloae în urma acestei îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: dezamă-
gire profundă” . Din acest fragment nu rezultă care a fost motivul real al divergenţei dintre cei doi. Acel „alt mod de a vedea lucrurile” e
puţin probabil legat de transformarea Prislopului într-o mănăstire de maici, lucru care, în concepţia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae,
ar fi condus la un stil de viaţă „contrar prescripţiilor Sfinţilor Părinţi”. Dimpotrivă, după cum reiese din Hotărârea Sinodului Mitropolitan
(9 noiembrie 1998) prezidat de către IPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Corneanu, prin care se desfiinţa actul de înlăturare a
Părintelui Arsenie de la Mănăstirea Prislop „… Viaţa însăşi a mănăstirii (a fost) tributară rânduielilor pe care… obştea încropită în anul
1949 şi transformată în mănăstire de maici în luna aprilie anul 1950, le-a respectat cu sfinţenie… Obştea Prislopului nu s-a înstrăinat
niciun moment de viaţa Bisericii Ortodoxe Române”...
Revenind la insinuarea de slavă deşartă, este un fapt că Părintele Arsenie Boca nu era nici pe departe tânărul neexperimentat pe care
ni-l descriu memoriile Lidiei Stăniloae, ci un om al cărui discernământ ajunsese la maturitate. Ne-o dovedesc, printre altele, însemnările
din acea perioadă: „Ispita sfinţeniei este cea mai rafinată capcană a mândriei … de aceea sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi,
ce ţin morţiş că-s păcătoşi”…
„ O sfinţenie conştientă ar putea cădea ca fulgerul în ispita sfinţeniei”. „Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului”... „Mân-
dria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini este în stare să risipească din suflet
toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti”.
Lucru regretabil, scrierile Părintelui i se par autoarei nişte „compuneri minore”, care „n-au atras niciodată atenţia, nici a specialiştilor, nici
a cititorilor de scrieri spirituale” !... (Ca o circumstanţă atenuantă, amintim că abia în anii din urmă au ieşit de sub tipar în condiţii grafice
de excepţie cele mai reprezentative texte ale Părintelui Arsenie.
Preacuviosul Părinte Ieromonah Arsenie Boca şi sfânta sa lucrare: „Cărarea Împărăţiei”…
Este adevărat că popularitatea de care s-a bucurat Părintele Arsenie Boca la Mănăstirea Sâmbăta (şi apoi la Mănăstirea Prislop) a
fost uriaşă. Dar trebuie adăugat că Părintele nu a căutat acest lucru, ci „mulţimile îl îmbulzeau, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Luca
5,1): „După câţiva ani de la călugărirea mea şi intrarea mea în preoţie, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmărit: o mare
-13-
REGATUL CUVÂNTULUI

influenţă în popor, o faimă de predicator şi de preot. Datorită cunoştinţelor ce le adunasem în vremea studiilor, şi pe care
le aplicam unde se putea face aceasta, poporul sărea marginile aprecierii juste şi mă credea excepţional de înzestrat. De
nenumărate ori am încercat, şi mai încerc, a le mai stinge capriciile unei credinţe necontrolate, cea de domeniul fanteziei – că
aceasta nu mântuieşte – şi abia am izbutit să-i scad la o iubire pe care mi-o păstrează fără să mă mai întrebe”… Într-o pagină
de jurnal, Părintele Arsenie Boca îşi reafirma „hotărârea de a stăvili din pastoraţia noastră, tot inutilul magic după care umblă
poporul”. De altfel, inclusiv Securitatea lua la cunoştinţă, prin agenţi infiltraţi, de faptul că „lumea i-a făcut o falsă reclamă,
a exagerat anumite lucruri şi din această cauză a avut de suferit”.
Dosarul informativ al Părintelui Arsenie Boca ne permite să completăm acest tablou. Astfel aflăm că, începând din
anul 1946, Părintele era „cunoscut de domnul ministru Gheorghiu-Dej şi de Teohari Georgescu … care voiau să-l promoveze
într-un post de episcop”. (Singura explicaţie pentru „ratarea” acestei oportunităţi, nu poate fi decât… fuga de slavă deşartă!)
Mai mult, conform mărturiei IPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, după anul 1948, însuşi Pa-
triarhul Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina, plănuia să-l ridice pe Părintele Arsenie la rangul de arhiereu: „Ştiu cu
siguranţă că Patriarhul se gândea să-l cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaşte, Arsenie a fost arestat, dus în lagăre
de muncă forţată şi apoi, practic, obligat să rămână inactiv” Mai ştim, de asemenea, că în acea vreme Părintele Arsenie Boca
se afla în bune relaţii cu Petru Groza. Prin urmare, nu i-ar fi fost deloc greu să profite de pe urma acestor „simpatii”! De ce a
preferat în locul puterii – arestările, în locul confortului – urmăririle, în locul recunoaşterii – marginalizarea, este la îndemâna
oricui să răspundă!..
Despre Lidia Stăniloae: „Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae” (Humanitas, 2000)…
Pentru a încheia acest capitol, menţionăm că Lidia Stăniloae avea să recunoască, peste ani, în Părintele Arsenie Boca –
cu care se întâlnise întâmplător pe stradă – „o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureştiului şi atât”. Acest anonimat
asumat constituie, în opinia mea, latura cea mai fascinantă a biografiei Părintelui Arsenie Boca. Acceptarea condiţiei de
„marginal”, şi încă până la moarte, nu putea veni decât dintr-o deplină conştiinţă a lepădării de sine: „trebuie să fim dez-
brăcaţi de orice şi numai pe Dumnezeu să-l avem în suflet”. În ce priveşte atitudinea faţă de profesorul său de altădată, ni se
pare elocventă însemnarea Părintelui de pe spatele unei cărţi de vizită, primită cu ani în urmă de la Dumitru Stăniloae. Este
vorba despre faimosul paragraf 13,7 din Epistola către Evrei: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă
cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa”. Este, poate, cel mai inspirat
„epilog” la o prietenie care şi-a pus amprenta pe destinul a doi oameni excepţionali…
După înlăturarea de la Mănăstirea Prislop (1959), sub acuzaţia de „activitate ce dăunează intereselor bisericeşti”,
Părintele Arsenie Boca îşi începe peregrinarea prin Bucureşti, unde va locui şi lucra timp de aproape un deceniu (1959-
1968). Sub încadrarea modestă de „muncitor pictor”, Părintele îşi va lăsa amprenta asupra celui mai impunător lăcaş de cult
din capitală: Biserica Sfântul Elefterie Nou.
După anul pensionării (1968), se dedică pictării Bisericii din localitatea Drăgănescu, judeţul Giurgiu, pe care o termină cu
puţin înaintea morţii şi care constituie testamentul său spiritual. Deşi misiunea „publică” de propovăduire îi fusese interzisă,
Părintele nu va înceta să îndrume sufletele a generaţii de preoţi şi credincioşi. Însă, de acum înainte, mesajul pe care îl va
transpune în pictură se va adresa cu precădere posterităţii. Profesorul Nichifor Crainic observa cu justeţe: „Este un stil nou, o
pictură nouă, ca viziunea nouă pe care o porţi în suflet”. Aspectul vizionar al picturii Părintelui Arsenie Boca nu a putut trece
neobservat, însă nu şi-a aflat (încă) erminia teologi-
că corespunzătoare. Prezentarea detaliată din albumul „Biserica de la Drăgănescu – Capela Sixtină a Ortodoxiei româneşti”
(Deva, 2005), datorată PS Părinte Episcop Daniil Stoenescu de la Vârşeţ, deşi nelipsită de îndrăzneţe conexiuni teologice,
este mai degrabă una descriptiv-didactică. Riscurile unei interpretări hazardate sunt, astfel, de neînlăturat! (Cf. http://alex-
andruvalentincraciun.wordpress.com/2010/10/25/parintele-arsenie-boca-si-locul-sau-in-spiritualitatea-romaneasca-o-smer-
ita-reconsiderare-2/).
În încheiere voi spune doar că şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Preacuviosul Părinte Arsenie Boca au trăit
nouăzeci res-
pectiv şaptezeci şi nouă de ani, însă în toţi aceşti ani, ei s-au uitat pe sine şi au făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care
a slujit-o, pentru ţara lor, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi
pe Părintele profesor Dumitru Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teolo-
gi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.
Cu alte cuvinte, aşadar, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste
vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...
Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!
Veşnică să le fie amintirea şi pomenirea! Amin!

Cu aleasă preţuire
şi deosebită recunoştinţă,
Dr. Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
-14-
REGATUL CUVÂNTULUI

Valeriu D. Popovici-Ursu
Paris
ÎMPĂRATUL ROMAN TRAIAN (53 – 117 d.Cr.)
CARACTERIZAT DE ISTORICI RECENŢI

Nici-un popor antic care a avut de a face cu romanii pe vremea împăratului Traian (96–117)
nu-i aduce osanale, aşa cum noi românii, începând cu Şcoala Ardeleană, iar în vremurile noas-
tre istoricii şi academicii români !
Faptul că noi românii l-am proslăvit şi adulat, chiar recent i-am afişat scabroasa statuie care
străjuieşte pe scările care urcă spre Muzeul de Istorie de pe Calea Victoriei din Bucureşti şi în trecut
alte statui, fresca de la Ateneul Român din Bucureşti, atribuirea de nume de botez Traian,
denumiri de străzi, pieţe, comune, etc...considerăm că este o ruşine şi total inoportune faţă de
comportarea împăratului cu strămoşii noştri daci.
Este suficient pentru susţinerea acestei opinii, de a privi pe Columnă, scenele în care apar
uciderea populaţiei civile, prunci, femei, bătrâni cît şi scena în care soldaţii arată lui Traian
capetele decapitate ale căpeteniilor dacilor !
Numai privind această scenă, cît şi cea a « holocaustului populaţiei civile» fără apărare,
ar trebui ca să ştergem definitiv amintirea acestui nevropat împărat.
În continuare vom expune câteva extrase din cărţi scrise de autori străini şi români, care au descris campaniile militare ale lui
Traian, caracterizându-i caracterul şi comportările lui.
Vom începe cu cartea belgianului André Verstandig, Histoire de l’empire Parthe (-250 – 227), Le CRI EDITION, 2001, 362 pag.
La pagina 297, autorul începe să descrie viaţa şi campaniile împăratului Traian în Imperiul Parth.
Fiu al unui soldat, născut în Italica din Bétique, o colonie situată în Spania pe râul Guadalquivir, actuala Sevilla Vieja, Traian ne
deschide înfăţişarea prin latura întunecoasă a inimii omeneşti. Pe Columna sa, care celebrează la Roma victoria contra lui Decebal, se
vede astfel, contemplând corpurile mutilate ai conducătorilor daci, cu ochii sclipind de perversitate, care nu este alta decît a excitării
turbure ai ucigaşilor în serie.
Sunt condamnabile de asemeni toate masacrele pe care nu a ezitat să le pună la cale peste tot unde inamicul îi rezista, în
Bretania, în Germania, şi apoi mai târziu în Mesopotamia. Ambiţiile sale în Parţia, ele făceau parte sindromului de Carrhes? Este
în afară de orice îndoială.
Dio Cassius care a fost contemporan cu Traian, nu menţionează nici-o referinţă al acestui traumatism pe care Roma a
sfârşit al înfrânge.
Dar însă, noul împărat înăbuşea în el sentimente de nelinişte sufletească încă mai turburătoare. Traian era un compus de
o falsă inteligenţă, de un egoism înrăit cu timpul, combinat cu un profund instinct al sângelui. Într-un cuvînt, unul din acei mari
nevropaţi, de la care nu găsim un analog decît în analele de psihiatrie.
Acest război partic, oficial n-a fost un război de jefuire, totuşi, el a fost cu totul altceva decît cele de mai înainte. Totuşi, înainte de
a părăsi această Mesopotamie, unde el a cunoscut speranţele cele mai nebune, şi care astăzi au devenit teatrul învingerii sale, Traian
dorea deasemenea a distruge orice. Ordine au fost date trupelor de geniu romane (care la vremea aceea constau în maurii conduşi de
Quietus) să răstoarne toate infrastructurile pe care le întâlneau în cale. Dacă Traian trebuia să se retragă «barbarii» nu trebuiau să
recupereze decît ruine fumegând sau cenuşe. Dar finalul campaniei lui Traian a fost unirea tuturor parţilor (perşii de astăzi) şi urmări-
rea trupelor romane în retragere. În retragerea sa a încercat să cucerească cetatea Hatra, ultimul bastion arsacid, înaintea întinselor
depresiuni de nisip siriene. Hatra nu era numai apărată de formidabile ziduri cît şi de înăbuşitoare căldură al acestui deşert, care a fost
fatală mai înaite lui Crasus, dar era de asemenea un sediu sfînt pentru adoratorii lui Mithra.
Voinţa lui Traian de a distruge Mithra, a fost rău resimţită. Pentru mulţi din soldaţii romani au considerat-o ca un blestem. Epuizat
de lovitura sorţii, căldura, muştele, asediul care dura, bolnav, poate şi rănit, Traian contra voinţii lui, părăsi asediul. Asediul este ridicat.
Câteva săptămâni dupa aceea, pe 7 august 117, Traian, principalul artizan al acestui război, agonizează la Selimonte, în Cilicia, abătut
de o boală care nu înceta a se înrăutăţi, după plecarea sa din Ctesiphon.
Moartea subită a lui Traian a deschis calea dezlegării conflictului care până atunci nu încetase. Toamna, armatele parţilor ale
lui Vologese III şi ale lui Osroes s-au stabilit pe Eufrat. Armenia, Asorestanul, Mesopotamia, Seleucia, Ctesifonul până la oraşul
de frontieră la Dura-Europos, cucerite de romani în primele zile ale războiului, adică toate popoarele ocupate, au fost eliberate de către
parţi.
Am ţinut să expun caracterizările autorului cărţii, privind modul cum Traian s-a comportat în lupta contra unor popoare paşnice,
care-şi apărau cu îndârjire bunurile şi cetăţile în care se adăposteau în caz de invazie străină.
Considerăm că autorul belgian André Verstandig l-a caracterizat exemplar pe împăratul Traian ca: NEVROPAT, UN COMPUS
DE O FALSĂ INTELIGENŢĂ, DE UN EGOISM ÎNRĂIT CU TIMPUL, COMBINAT CU UN PROFUND INSTINCT AL SÂNGE-
LUI, ÎNTR-UN CUVÎNT, UNUL DIN ACEI NEVROPAŢI, DE LA CARE NU GĂSIM ANALOG DECÎT ÎN ANALELE DE PSIHI-
ATRIE ! (pag. 298)
O precizare se impune: în Persia, Iranul de astăzi, n-o să găsiţi nici-o statuie sau denumire de localitate TRAIAN!
În Spania, ţara de baştină a lui Traian, nu veţi găsi de asemenea nici-un monument, sau denumri de străzi , pieţe, comune,
etc. cu Traian, cum găsim la noi în România!
Un autor spaniol Jesús Pardo de Santayana a scris o cărţulie despre Traian, intitulată YO, TRAJANO, Jésus Pardo de Santayana,
Editorial Planeta, S.A., 1991, Córcega, 273-279, Barcelona (Spania) carte tradusă în limba română de către Constantin Sfeatcu, intitu-
lată Eu,Marcus Ulpius Traianus, Ed. Artemis, 2005, în care descrie crâmpeie din viaţa sa romanţată.,.
-15-
REGATUL CUVÂNTULUI

Autorul scrie despre legătura sa sentimentală în Persia, cu un tânăr persan Phaedimus, de care se va despărţi fiind novoit să se
retragă către Roma! La despărţire pedofilul Traian îl întreabă pe tânărul persan ce doriţă ar vrea să-i îndeplinească împăratul? Tânărul
l-a rugat pe împărat să-i dea libertatea. La care împăratul i-a răspuns că este de acord şi a dispus ca să i se aducă îmbrăcăminte, un cal
înşeuat şi merinde pe drum. Tânărul s-a despărţit de împărat a încălecat şi dus a fost!
Şi aici se vede caracterul împăratului, pe care autorul cărţuliei l-a intuit de minune, imediat după plecarea persanului, făcu semn
către unul din generalii săi.
„ - Rapid – îi ordonă -, un detaşament de mauritani, să-l urmărească pe prizonierul part şi să-l omoaee departe de campament, dar fără
cruzime, dintr-o singură lovitură pe la spate dacă e posibil.”
Cea ce urmăritorii tânărului persan au îndeplinit şi s-au întors comunicându-i împăratului că şi-au îndeplinit misiunea. Fără co-
mentarii...
Vom expune în cele ce urmează un extras din articolul scris de Dl. senator Dr.Gheorghe Funar, în cartea HOLOCAUSTUL
ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN, sub titlul „Ce facem cu Traian?” Partea I, p. 426-433 Ed. GEDO-Cluj-Napoca, 2012.
Despre împăratul Traian au aflat românii, în şcoală şi la facultate, multe neadevăruri şi puţin din ADEVĂRUL ISTORIC. Din
manualele şi cursurile de Istorie antică se ştie că, în anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr., au avut loc două mari războaie între armatele
Imperiului Roman conduse de împăratul Traian şi armatele dacilor, în frunte cu regele Decebal. După al doilea război, Traian a ocupat
o mică parte din Dacia (circa o şeptime) şi de atunci a început procesul de formare a Poporului Român şi a Limbii Române. Din doi
bărbaţi, Decebal şi Traian s-a născut Poporul Român şi în 165 de ani s-a format Limba Română, care este o limbă latină.
Imperiul Roman a luat o parte din bogăţiile Daciei, dar a adus cultură şi civilizaţie, lăsându-ne drumurile romane. Acestea sunt,
în esenţă, informaţiile ticluite de către „ştiinţificii oficiali” (cum îi numeşte prof. univ. dr. G.D.Iscru) în legătură cu împăratul Traian.
Pe baza unor informaţii trunchiate şi a ascunderii ADEVĂRULUI istoric s-a ajuns să fie creat în România un mit fals al împăratului
Traian, să fie atribuit numele său, unor localităţi, pieţe publice, bulevarde, străzi, şcoli şi licee ş.a.m.d. (s.n.) Pentru a amâna puţin
aflarea ADEVĂRULUI pentru Poporul Primordial, Limba Primordială, Religia Primordială, Scrierea Primordială, Cultura şi Civilizaţia
geto-dacilor, aceşti ,,ştiinţifici oficiali”(academicieni, profesori universitari, şi profesori din învăţământul pre-universitar), împreună
cu asasinii politici post-decembrişti blochează înfiinţarea unui Institut Naţional de Dacologie, propus de către Dr. Napoleon Săvescu,
preşedintele Congresului Internaţional de Dacologie. Între timp, numai în ultimii 10 ani, din Bugetul Statului Român s-au cheltuit peste
1 miliard de dolari pentru operaţiunile defăşurate de militarii români în războiul din Afganistan, numit oficial ,,teatru de operaţiuni”.
ADEVĂRUL istoric a ieşit şi iese la suprafaţă, mai ales în ultimele două decenii, fiind pus în valoare de către „haiducii ştiinţifici”
(ingineri, medici, preoţi, militari, economişti, profesori, ziarişti, poeţi, s.a.) în numeroase cărţi şi în lucrările prezentate la Congresele
(anuale) Internaţionale de Dacologie.
Într-o carte recent apărută la Fundaţia „Gândirea”, cu titlu „Valah”, autorul Gabriel Gheorghe demonstrează, folosindu-se de desco-
peririle arheologice şi de lucrările multor specialişti din Europa şi U.S.A., numeroase ADEVĂRURI dintre care am selectat doar cîteva
şi anume:
- „Cel mai vechi spaţiu locuit al Europei este cel carpatic, getic/valah.”
- „Dintre multe cercetări de nepus la îndoială ale unor universităţi celebre sau ale unor savanţi de prestigiu
rezultă că geţii sunt poporul matcă al Europei, strămoşi ai grecilor, şi italicilor, ai germanilor şi englezilor, ai francezlor şi spaniolilor
ş.a.m.d.”
- „Universitatea din Cambridge dovedeşte pe bază de studii şi cercetări că „nu există decît o arie, în Europa, de unde au plecat arienii
din India şi Persia, grecii antici, latinii, celţii, germanii şi slavii.”
- „Spaţiul primordial al Europei, cel getic, carpatic, numit de unii autori antici hiperborean.”
- „Oracolul din Delfi a fost fondat de hiperborei, după mărturia unanimă a întregii Antichităţi greceşti.”
- „În mileniul Vî.Hr. Spaţiul Carpatic (getic) era singurul locuit din Europa, realitate confirmată de Universitatea din Cambridge.”
- „Realitatea că geţii se găseau din Peninsula Iberică până la Marea Caspică se găseşte în surse care n-au fost puse la îndoială sau
contestate niciodată.”
- „După Universitatea din Cambridge, Spaţiul Carpatic, Getic, Valah a reprezentat în străvechea antichitate Officina gentium, a
alimentat cu populaţie şi civilizaţie: India, Persia, Grecia antică, Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Spaţiul zis Slav.”
- „Cu toate că cercetarea Universităţii din Cambridge publicată începând din 1922, în 6 volume a cca. 800 p. este fără reproş, la noi
nimeni nu i-a acordat atenţie şi lucrurile au rămas în „statu-quo ante.”
- „Vedele, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii, create în centrul Europei, înainte de mileniul III î.Hr., nu sunt opere
indiene. Vedele au fost aduse în India, nu sunt create pe pământul Indiei.” Fostul prim-ministru al Indiei, Jawaharlal-Nehru a scris că:
„Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.”
- „Herodot îi numea tessalieni şi originari din acest ţinut pe pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că urmaşii pelasgilor care
locuiesc cu sutele de mii în munţii ce-au fost leagănul rasei lor străvechi, ai celor care populează vechea Dacie, vorbesc şi acum limba
naţională care, în Italia, a dat naştere latinei.”
- „Vlahii Daciei şi ai Turciei europene aparţin străvechii familii a pelasgilor: ei nu sunt descendenţii colonilor romani ai lui
Traian.” (s.n.)
- „România nu are nimic, în arta sa, care să evoce Roma, nici măcar civilizaţia romană.”
- „Savanţii Universităţii din Cambridge ajung la concluzia că grecii antici, ca şi restul populaţiilor europene, provin din Carpaţi.”
- „La 1842 marele geograf german W. Hoffmann în celebra sa operă Beschreibung der Erde/Descrierea pamântului, scrie despre
valahi: „Acest popor, unit şi ridicat prin instrucţie la cea mai înaltă civilizaţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a
umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ.”
„Haiducii ştiinţifici” români au ajuns la cîteva ADEVĂRURI istorice pe care „ştiinţificii oficiali” sunt aşteptaţi ca să le contrazică în
mod public, respectiv:
1. Când geto-dacii aveau cea mai avansată şi strălucitoare Civilizaţie şi Cultură din Europa, cu peste 10.000 de ani înainte de Hristos,
romanii nu existau.
2. Geto-dacii au avut primul alfabet din lume! Când geto-dacii scriau, inclusiv pe plăci de aur, cu multe mii de ani înainte de Hris
-16-
REGATUL CUVÂNTULUI

tos, când ei citeau, romanii şi limba romană nu existau.
Aceste ADEVĂRURI istorice şi multe altele despre Mitologia şi Istoria Poporului Primordial le ştia genialul Mihai Eminescu, inclusiv
de la Nicolae Densuşianu, care le va scrie în cartea sa „Dacia Preistorică”. În anul 1866, tânărul Mihai Eminescu a fost găzduit câteva
zile la Sibiu de către Nicolae Densuşianu, iar apoi, începând cu anul 1877, s-au reîntâlnit şi au colaborat la Bucureşti. La vârsta de 24
de ani, genialul Mihai Eminescu i-a mărturisit Veronicăi Micle, într-o scrisoare că: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna ... Trecutul ţării
dar şi al omenirii.”Genialul Eminescu a fost interesat de Istoria primordială şi de civilizaţiile antice, mai ales civilizaţia indiană veche.
Niciunul dintre istoricii români, „ştiinţificii oficiali”, nu au curajul, nu au argumente logice şi nu răspund românilor la, cel puţin,
următoarele întrebări:
- Ce limbă vorbeau geto-dacii înainte de războaiele cu împăratul Traian?
- În ce limbă au scris geto-dacii, pentru prima dată în lume, cu 6000 de ani înainte de Hristos pe tăbliţele de la Tărtăria şi pe plăcile
de aur de la Sinaia?
- Care popor liber şi-a abandonat limba strămoşească, în cazul geto-dacilor Limba Primordială, şi a învăţat fără profesori şi fără
internet o altă limbă necunoscută în ţara ei de baştină?
- De ce până acum, în multe mii de ani, nu s-a schimbat limba niciunui popor de la un secol la altul sau de la un mileniu la altul, cu
excepţia Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial?
- Când au venit romanii conduşi de împăratul Traian, strămoşii noştri geto-daci aveau Cultura şi Civilizaţia lor milenară (aşa cum a
scris şi a susţinut Constantin Brâncuşi) sau nu?
- De ce în facultăţile de istorie din Italia studenţii învaţă că strămoşii italienilor de astăzi sunt geto-dacii, iar în România elevii şi
studenţii sunt învăţaţi viceversa, adică strămoşii românilor sunt romanii? (s.n.)
- De ce nu spun ADEVĂRUL istoric şi de ce nu contribuie la redarea demnităţii Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial, al
geto-dacilor?
- De ce susţin în mod fals şi neadevărat că Istoria Poporului Român începe cu cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, în timpul
împăratului Traian?
- De ce ascund Poporului Român că geto-dacii aveau un cult al strămoşilor şi nu al cotropitorilor, aşa cum s-a încercat şi s-a impus
după anul 1944 de către comuniştii evrei, iar după decembrie 1989 de către democraţii evrei din România? (s.n.)
- De ce admiteţi ca unii din falsificatorii ADEVĂRATEI Istorii a Poporului Primordial, a geto-dacilor, să înceapă demersurile pentru
a-l declara pe împăratul Traian sfînt şi mare mucenic?
- De ce nu spuneţi şi nu scrieţi ADEVĂRUL despre cele două campanii militare ale împăratului Traian în vestul Daciei sau Geţiei
care au fost finanţate de către strămoşii marilor bancheri de astăzi, care au urmărit două obiective importante: distrugerea Centrului
Spiritual al Lumii Antice, aflat în Munţii Oraştiei, şi jefuirea uriaşelor bogăţii din Dacia ocupată, respectiv aur (1.640.000 kg.), argint
(3.310.000 kg.), sare, cupru, fier, miere, oi şi vite, cereale şi vin?
- De ce ascundeţi, în continuare, ADEVĂRUL istoric despre împăratul Traian?
Se ştie că, Traian a fost primul împărat care s-a născut în afara Italiei, respectiv în oraşul spaniol Italica, în prezent Sevilla, la data
de 18 septembrie anul 53 d.Hr. După el, marea majoritate a împăraţilor Imperiului Roman au fost de origine geto-dacă. A ajuns împărat
la vîrsta de 44 de ani şi în timpul său Imperiul Roman a avut cea mai mare întindere. În anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr. împăratul
Traian a condus cele 11 legiuni romane în războaiele de cucerire a unei mici părţi din Dacia. Dio Cassius a scris că, după victoria
împăratului Traian din vara anului 106 d.Hr.: „timp de 123 de zile spectacolele în care au fost ucise până la 10.0000 de animale sălbati-
ce şi domestice, în care au luptat 10.000 de gladiatori, s-au ţinut lanţ.” În arenele romane au avut loc măceluri festive, savurate în delir.
După jefuirea bogăţiilor din Dacia cotropită, la Roma a fost construit Forul lui Traian (între anii 107-117 d.Hr.) care cuprindea: un arc
de triumf înălţat împăratului Traian, o statuie ecvestră din bronz aurit a împăratului, Basilica Ulpia, două biblioteci (una latină şi una
greacă) şi între ele s-a înălţat Columna lui Traian. În ziua de 12 mai 113 d.Hr. a fost inaugurată Columna lui Traian care a fost colorată
în roşu galben şi albastru. Pe Columnă sunt prezentate scene de luptă din campaniile împăratului Traian împotriva lui Decebal din anii
101-102 (în partea de jos a Columnei) şi 105-106 (în partea de sus a monumentului). Falsificatorii Istoriei Primordiale a geto-dacilor
şi „ştiinţificii oficiali” consideră că acest monument este actul de naştere a Poporului Român. Neajutoraţii mintali, dar cu diplome şi
titluri universitare şi academice în istorie, insultă inteligenţa Poporului român şi Istoria sa Primordială, cu o vechime de peste 10.000
de ani înainte de Hristos. În vîrful Columnei, la înălţimea de 39,83 m a fost pusă statuia din bronz aurit a împăratului TRAIAN. Despre
viaţa, domnia şi războaiele împăratului Traian au fost scrise multe cărţi, dintre care amintim: „Dacica” sau „De bello dacico”, de fapt
jurnalul de război al lui Traian; „Getica”, carte a medicului lui Traian, Crito; biografia lui Traian, scrisă de Tacitus; „Istoria Daciei”,
scrisă de Dio Chrysostomos; „Edictul lui Traian”, în care au fost consemnate operaţiunile militare din cele două războaie cu Decebal
şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, care a
povestit pe larg despre cucerirea Daciei de către Traian; poemul lui Caninius, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii; bi-
ografia lui Traian, scrisă de Plutarh; „Istoria romană”, scrisă de Dio Cassius (care s-a păstrat în întregime, mai puţin cărţile LXVII şi
LXVIII, în care erau descrise luptele împăraţilor Domiţian şi Traian purtate cu geto-dacii).Pentru a nu fi cunoscut ADEVĂRUL, despre
istoria geto-dacilor, aproape toate scrierile referitoare la războaiele dintre romani şi daci au fost „extrase” din toate bibliotecile, multe
dintre cărţi fiind arse, iar altele păstrate cu grijă în arhivele secrete ale Vaticanului, unde aşteaptă să fie cercetate în următorii ani. A
fost arsă sau ascunsă până şi istoria cuceritorilor romani şi a stăpânirilor unei mici părţi din Dacia sau Geţia. Toate aceste cărţi şi
multe altele au dispărut în împrejurări şi din motive necunoscute. O soartă asemănătoare au avut şi monumentele lui Traian, respectiv:
arcul triumfal al lui Traian a dispărut; marea friză a lui Traian (ce măsura până la 100 m) care împodobea Basilica Ulpia a fost spartă
în multe bucăţi. A rămas în picioare numai Columna lui Traian, dar şi aceasta a suferit unele intervenţii, respectiv: a fost doborâtă
de pe Columnă statuia de bronz aurit a împăratului Traian şi apoi a fost topită statuia; a fost jefuită urna de aur (amplasată în soclul
Columnei) care adăpostea cenuşa lui Traian; la vârful Columnei a fost distrusă scena sinuciderii lui Decebal şi aceea în care capul lui
Decebal este prezentat împăratului Traian pe o tavă. În anii 1589-1590, în vârful Columnei şi în locul statuii lui Traian care a dispărut
încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfîntului Petru.
După Columna lui Traian au fost realizate câteva replici în mărime naturală care se află în Franţa, Anglia şi Italia.
-17-
REGATUL CUVÂNTULUI

În timpul celor trei mandate succesive de primar al Municipiului Cluj-Napoca, împreună cu marele patriot român, istoricul Iosif
Constantin Drăgan, cetăţean de onoare a municipiului nostru (Cluj), am avut o tentativă de a realiza o replică în mărime naturală a
Columnei de la Roma, unde în capătul de sus al monumentului ar fi fost amplasată statuia marelui rege Decebal. Cu toate că, profesorul
şi omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan s-a angajat că finanţează integral toate lucrările de realizare a monumentului, iar primarul
a obţinut toate avizele şi aprobările legale, s-au opus şi au blocat realizarea acestui monument în inima Ardealului toţi miniştrii alogeni
ai Culturii din România. Ne bucură că a fost realizată, din iniţiativa şi cu finanţarea patriotului Iosif Constantin Drăgan, cea mai înaltă
sculptură în piatră din Europa, statuia regelui Decebal, înaltă de 40 m şi lată de 25 m. Ea este amplasată pe malul stâncos al Dunării,
în apropiere de oraşul Orşova.
Care este ADEVĂRUL despre domnia şi faptele împăratului Traian? La această întrebare a dat răspunsuri edificatoare domnul Dan
Oltean în articolul „Traian, un „conchistador renegat” apărut în revista Magazin istoric nr.21 din aprilie 2005, precum şi domnul Vale-
riu D.Popvici-Ursu în cartea „Adevărata obârşie a poporului român”, apărută în editura GEDO, Cluj-2012.

Decebal Rex - Drăgan fecit
(Inscripţia în latină de pe statuie)

Cei doi autori dovedesc, cu argumente, că împăratul Traian: a fost un prigonitor al creştinilor; a interzis în anul 112 d.Hr., printr-un
edict, în Imperiul Roman, religia crucii şi religia poporului arimin; a fost un împărat anticreştin; a distrus templele dacilor şi le-a omorât
preoţii; a fot un criminal de război şi a săvârşit fapte de o cruzime neomenească; a distrus Civilizaţia geto-dacilor; a avut un comporta-
ment imoral, iar cea mai gravă acuzaţie este aceea de pedofilie. (s.n.) Împăratul Traian a fost căsătorit cu Pompeea Plotina, dar nu au
avut copii. Despre împăratul Traian s-a scris că îi plăceau băieţii tineri, vinul tare şi luptele cu gladiatori. Dio Cassius mărturiseşte:„ştiu
foarte bine că avea o anumită înclinaţie spre băieţii tineri şi spre vin.”
„Ştiinţificii oficiali” ascund ADEVĂRUL că în timpul împăratului Traian a fost martirizat Sfîntul Ignatie al Antiohiei, judecat şi
găsit vinovat de a fi creştin, care a fost dat pradă fiarelor la Roma pentru credinţa sa în Hristos, precum şi Sfîntul Simeo al Ieru-
salimului. „Împăratul Traian este răspunzător pentru a treia persecuţie anticreştină.” A rosti numele împăratului Traian „înseamna
o blasfemie în numele lui Dumnezeu.” ,,Timp de peste 1.000 de ani numele său nu a mai putut fi pomenit sau scris Din cauza acestei
interdicţii sacre, toate cărţile în care era descrisă istoria Daciei ori războaiele lui Traian la nord de Dunăre s-au pierdut! Aceste cărţi nu
au mai fost copiate, fiind puse la index.” „Iată deci, că după numai două secole distanţă de la primirea cognomului de optimus, biserica
îl va trece în rândul persoanelor despre care este interzis să vorbeşti...cuceritorul Traian va fi scos de la index abia în secolul XIII de
către papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216). „Autorul Dan Oltean scrie că: ,, În Spania, amintirea împăratului se află încă cuprinsă
de o puternică amnezie istorică ... în schimb, istoria Spaniei musteşte de mitul getic ... Toată istoria Spaniei este brăzdată de numele lui
Zamolxes, Burebista, Deceneu, Decebal ... Paradoxal, Zamolxes şi Burebista sunt întemeietorii Spaniei. De la ei porneşte totul.”
Fiind cunoscute în Spania aceste ADEVĂRURI despre împăratul Traian nu s-a admis să-i fie înălţate monumente, nici măcar în
oraşul său natal.

Valeriu D. Popovici-Ursu
3, prier 7524 (aprilie 2016)

-18-
REGATUL CUVÂNTULUI

TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE

Mariana Gurza, Dumnezeu şi umbra, Traducere în limba engleză: George Anca, Editura
Singur, Târgovişte, 2016
Poeme dintr-un plâns înnăbuşit. Din tristeţea ascunsă în floarea vieţii. Ca şi din „tai-
nica licoare a dorului nesfârşit” – turnată în cupele de cristal. (Lacrimi tăcute). Lacrimi din
acelaşi cristal, pe acelaşi obraz.
Căutând umbra lui Dumnezeu în propria ta umbră. Nu se zăreşte decât flacăra palidă
a lumânării pascale, adunată în duminicile de peste an, la fiecare utrenie şi vecernie. Priceas-
na devine balsam. O lumină în care s-au pitit o mulţime de eu veniţi de pretutindeni, ca-n
Mănuşa fermecată, o poveste populară ucraineană în care îşi află culcuş, într-o pace netul-
burată şi deplină armonie, şapte vieţuitoare din specii diverse. Eu, eu, eu şi eu şi eu şi eu şi
eu...Toate ipostazele omului. Jumătate lumină, jumătate umbră. Până toţi aceşti eu se prefac
în tu. Cu ochi trişti de prea multă dragoste, căutându-te. (Lacrimi tăcute).
Nu trebuie să fii poet sau filozof ca să te înfiori de trecerea timpului. Orice om percepe
în felul lui această ireversibilă scurgere. Mariana Gurza şi-a făcut provizii de stele căzute,
stingerea lor este percepută „ca o scurgere/ de clepsidră” (Căderea stelelor).
Un halou de tristeţe învăluie ochii trişti în care se reflectă sufletul poetei. Prin versuri scurte, cu intensitate de blitz, poeta punctează
stările. Sunt viziuni? Sunt sentinţe? Uneori e de ajuns un singur cuvânt ca să creeze o lume. Celelalte sunt de prisos. Rămâne haloul de
tăcere. Rămâne muşuroiul de nisip scurs în formă de piramidă.
Cu ochii către cer, născându-se din nou, acum se desfată cu darul de viaţă nouă dat de Dumnezeu, ca să poată din nou trăi, după ce
a căzut la pământ, să poată lupta, „precum în neclintirea lor stâncile”(Mă uit spre cer).
O poezie de adâncă intensitate a trăirii, fără cuvinte de prisos, ca o curgere de apă limpede, din stânca creaţiei. De ajuns, doar o
atingere de toiag şi stânca lăcrimează din belşug, pe relieful obrazului curat de fecioară. Simţământul religios este foarte pregnant şi poeta
se consideră „doar o mlădiţă / Din viţa ta, Doamne” (Ruga o port în mine). Mariana Gurza îşi declină simplu intenţiile, fără ascunzişuri,
ea-şi dezvăluie firesc, desenul secret al fiinţei. Poţi s-o cunoşti, doar citindu-i aceste versuri, de o simplitate şi limpezime aproape miracu-
loase.
O încercare de autodefinire: „Am crezut că ştii cine sunt. / Eu mă credeam, / deopotrivă că sunt / şi umbră şi fiinţă. / Până când
mi-am dat seama / că-n oglinda timpului / nu eram mai mult decât / un strigăt, / un hohot de râs, / o rochie albă, / o flacără de lumânare,
/ un ou roşu, / o bucăţică de prescură, / un ochi de lumină” (Spune-mi cine sunt). Un element comun poeţilor din totdeauna şi de pre-
tutindeni: dorinţa de zbor, năzuinţa spre Înalt. Zbor printre nori ilustrează această încercare icarică: “Se făcea că sunt pasăre-n zbor. / A
câta din numărătoarea / lui Dumnezeu? / A câta întoarsă de vânt? / Pe mine ar trebui / să mă recunoască / după gânguritul meu sălbatic,
/ după cuiburile ascunse / în clepsidra / timpului vameş”.
Succintă, misterioasă, cu o economie maximă a mijloacelor de expresie artistică, Mariana Gurza transmite emoţii proaspete, prin
mesaj şi trăire poetică, ceea ce nu e puţin. În locul verbalismului, preferă starea pură a luminii de dimineaţă, limpede şi plăcută. Cu toate
acestea, autoarea poate construi “Imaginea infinitului”.
Aşa cum singură mărturiseşte, pe Maria Gurza o înfioară (cum altfel?) trecerea timpului. Totodată, nu se sperie de moarte pentru
că, spune ea, plecarea va fi doar temporară, provizorie, doar un simulacru. Astfel ca să se poată oricând întoarce, pentru a fi din nou “fe-
meia din vis”. De altfel, spune poeta, “moartea e doar un drum” pe care cu toţii îl facem fiecare pe contul lui. Dar până atunci, orice zi e
un nou urcuş, o Golgotă. În orice caz, realitatea nu e aceeaşi cu închipuirea. Pusă faţă în faţă cu propria realitate, poeta spune, nu o dată:
“Am crezut că travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm inaginaţia. / Am reuşit / să-mi zăresc îngerul / rătăcit de mine
/ căutându-mă / în gestul meu / de umilinţă” (Cerul plânge în inima mea).
Percepţia asupra noastră e în totdeauna diferită. Una e să ne vedem aşa cum suntem, alta e să ne vedem aşa cum ne văd oamenii
şi altceva este felul cum ne vede Dumnezeu. În oglinda noastră ar trebui să apară astfel trei fiinţe, cu aceleaşi trăsături, pe care le putem
numi generic, Eu. În apele proprii poţi apărea, de fiecare dată altfel: o rochie albă, o flacără de lumânare, o bucăţică de prescură, un ochi
de lumină.
Să adăposteşti în grădina sufletului o pasăre cântătoare, e un dar. Ea îţi va cânta pururi, un psalm cu parfum de iasomie, de gând
încolţit, de mireasmă de vânt adiind. Cântul ei e limpede precum privirea după prima ploaie de lacrimi, spune foarte frumos, poeta.
Poeta îşi asumă viaţa firesc, anotimpurile – după iarna albă, după verdele-verde, între dureri şi senin, pe care le va trece senină,
depăşind încercările, cu gândul că doar durerile, trecătoare, vor rămâne singure.
La o asemenea înţelepciune ajungi după lungi meditaţii. O oarecare oboseală şi resemnare răzbate totuşi din cuvinte, din tăcerile
grăitoare, din pauzele dintre cuvinte. Umbra poetei – albastră – nu aleargă, ci alunecă alene. Gândul mai e încă măcinat de o dragoste
verde. E nevoie de un răgaz, pentru a o putea lua, de fiecare dată de la început ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.
Urmând cărările sfinţilor, te vei întoarce mereu spre tine însuţi. Şi acolo poţi avea, în mod miraculos, “imaginea infinitului”. E
vorba aici, de căutarea de sine, o deschidere a uşii memoriei: “Memoria e mimoza pudica/ Azi se deschide cu dăruire, / Mâine e golită de
sensuri. / La fiecare atingere / omul se strânge-n sine / căutându-se / în prima urmă din lutul / ţinut în palmă de Dumnezeu. / La picioarele
lui, / îngenunchind umil, / pământescul” (Căutare de sine).
Unele poeme au sensuri ascunse, ermetice şi sunt mai dificil de descifrat, îţi trebuie o atenţie sporită, dar au logică şi un limbaj
metaforic. Astfel, bobul de nisip rămas pe talpa vremii, ori în unele cazuri, metafora se desfăşoară pe mai multe versuri, e istorisită, are
chiar şi o anecdotică. Altă metaforă: “din lacrimi un înger am îngemănat”.
“Travestiul din urmă al bunicului, / ca noi să nu-l recunoaştem / A fost unul şi-n Făt-Frumos. / Era la fel, / cu calul său năzdrăvan,
/ cu eternitatea în faţă, / în spate cu vieţile anterioare, / cu alte travestiuri…/ Într-unul era aidoma unui sfânt. / Bunica croşetase pentru
el / o tichie de mărgăritar, / în alta un nimb strălucitor. / Poate că m-am întâlnit / cu el într-o poveste,/ sau poate l-am văzut / pe vreun
-19-
REGATUL CUVÂNTULUI

zid cu grafitti / şi-am dorit să fie bunicul meu.” (Mă doare…)
Autoarea relizează portrete admirabile, tatălui, bunicului (cel mai reuşit), şomerului singuratic care luptă să supravieţuiască şi să
pună o bucată de pâine la masa copiilor săi, cerşind pe la biserici. E o realitate destul de tristă, trăită de mulţi în zilele noastre. Poeta
aruncă o privire realistă asupra acestor aspecte, zugrăvindu-le cu măiestrie: “E frig în casă, în trupu-i ger, / golit de vise şi speranţe, /
pierdut, / se plimbă un şomer / cu lacrimile îngheţate. / E greu să meargă mai departe, / când buzunarul îi lipseşte / urzeşte iar minciuni
frumoase / gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă / copiilor neînţelegători. / Şi iar privind cerul rugător / cerşind din mila cea creştină
/ ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit / să nu mai cerşească în bisericile pline. / Iar nu i-a venit şomajul, /vârsta nu-i permite să mun-
cească, / căci, vezi Doamne, / dacă nu eşti tânăr / nu mai ai azi nici o şansă. / Din când în când un trecător / la fel de trist / îi pune un
bănuţ în mână ./ Sărac şomer, umil începi să plângi, / şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare; / căci Doamne, bine-i printre sfinţi / când doar
lor poţi să le spui ce te doare!” (Şomerul singuratic).
Situaţia precară în care se află, nu se datorează neapărat lipsurilor, ci mai curând, decăderii spirituale, pierderii demnităţii umane.
Tristeţea poetei vine şi din faptul că oamenii şi-au schimbat, nu numai înfăţişarea, nu numai condiţia materială, dar şi mentalitatea. Ei
au devenit indiferenţi la necazurile celor din jur: “Trecătorule, / priveşte în jurul tău / şi spune-mi ce vezi. / Cum arată ochii copiilor, /
ai bătrânilor, / cât de elegante sunt mamele, / mamele noastre? / Ce simţi când vezi atâta tristeţe / ce simţi când vine un biet copil / şi-ţi
cere un ban pentru un corn? / Mă-ntreb şi eu ce ne-a schimbat / de-am devenit atât de indiferenţi / faţă de cei pe care îi vedem zilnic /
zgribuliţi şi tulburaţi / de mersul rapid al anotimpurilor” (Indiferenţă).
De aceea, poeta lansează un “Manifest pentru viaţă” împotriva celor care încătuşează firea, natura, omul, dorinţele, libertatea,
adevărul: “Lăsaţi caii să zburde pe câmpiie-ntinse / Liber în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase / să simtă
ce-i aceea viaţă. // Lăsaţi florile să crească unde e verde / Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori, / Să nască în soarele viselor crude, / În
viaţa aceasta plină de erori. // Lăsaţi-mi gândul neîntinat, / Dogorind în iubiri pierdute, / Lăsaţi-mi sufletul curat / Şi visele plăpânde…”
Dar poeta nu se mulţumeşte doar să atragă atenţia asupra nedreptăţilor sociale şi a îngrădirii spiritului, ci realizează un adevărat
rechizitoriu, trăgând la răspundere pe cei vinovaţi de aceste stări nefericite, în aceste vremuri de răscruce: “Cine va da răspuns pentru
multe sărăcii / ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce? / Suntem prea mici în marea bătălie, / pe care alţii o pornesc abrupt. / Ce se va-ntâmpla
cu-această glie / când azi dăm totul cu-mprumut? / Nu mai avem nimic bun, totu-i putregai? / Unii vând străinilor în disperare; / Noi
rămânem cu bruma noastră de mălai, / plângând la mormântul lui Ştefan cel Mare” (Inconştienţă).
O conştiinţă înaltă, dreaptă, nu poate rămâne indiferentă la asemenea realităţi, ori să se facă a nu le vedea. Căci numai înconştienţă
poate fi numită, atitudinea aceasta de nepăsare. Şi poeta este, din acest punct de vedere, glasul tribunului care vorbeşte în cetate. Este
glasul autorizat al cetăţii care strigă adevărul, cu voce de stentor, indiferent de consecinţe.
În “Paradox sentimental” – poeta reliefează câteva realităţi, sub forma panseurilor: “Omul învaţă pentru a fi înţelept; / prostul
cultivă legumele altora / fără a înţelege / care este rădăcina / şi pe unde curge seva. / Poetul scrie doar pentru a fi numit / un biet scrib
/ la curtea lumii. / Oamenii iubesc pentru că trebuie / să iubească… / Există o lege nescrisă / care ne obligă la iubire. / Dar cum iubirea
a devenit o relaţie / dintre cerere şi ofertă, / nimeni nu este suficient de bogat / pentru a cumpăra iubirea…”
Autoarea se pronunţă şi asupra degradării Limbii Române, care este “ofilită, / călcată în picioare / de încălţări murdare / dar cu
etichete străine”.Mâhnirea unui om al condeiului este îndreptăţită: “Limba noastră doineşte singură / şi suferă / sperând la o vitaminiza-
re / pur Românească. /Limba noastră rămâne Sfântă / deoarece / acolo sus, în cer, / cineva / i-a dat binecuvântarea / încă de la facerea
lumii” (Limba noastră).
Slavă poeţilor care-şi apără cu orice preţ, limba maternă!
Făcând din versuri “harfă gândului” – poeta doineşte şi-şi cântă dorul şi iubirea pentru neamul său, pentru limba română şi pentru
semenii cei încercaţi şi siliţi să poarte o povară care nu este a lor.
Volumul se încheie frumos cu un cuvânt de bunăvoire, ca o briză marină, rostit de editorul acestei cărţi, Ştefan Doru Dăncuş care,
privind în ansamblu creaţia Marianei Gurza, opinează: “aura profesorală ca primă senzaţie, când îi citeşti poemele, aproape că dispare,
dacă te laşi purtat de versuri, fără intenţii critice imediate. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet, decât să trezească emoţia în potenţialul
cititor?”
Volumul, în ansamblu, beneficiază de o traducere în limba engleză efectuată de George Anca, de mare subtilitate lingvistică şi
stilistică şi este o izbândă şi o treaptă superioară în evoluţia poetei.

CEZARINA ADAMESCU
21 Aprilie 2017

Eugen Cojocaru

VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ CA BAROC BOMBASTIC POST-MODERN

TNB - „sanctuarul” la propriu și...!? „Punerea în montare” și adaptarea: Petrică Ionescu (PI), regizor
și scenograf, mai ales de operă, creator de „evenimente deosebite” (citate din caietul de sală), pom-
poase „dări în spectacol” neo-baroce pe stadioanele Occidentului. PI, în același stil: Dialogurile lui
Shakes-peare traversează diverse niveluri, sensuri sau jocuri spirituale multiple și, față de montarea
sa de la Paris, prezenta viziunea e mult mai complexă și... am descoperit multe lucruri noi!... Am des-
coperit un Puck diabolic, dar dematerializat (sic!), bătrân, obosit, fără vârstă, însă cât de prezent!
Ha! Ce aglomerație de inadvertențe absurde: „diabolic dematerializat” și „fără vârstă” un „bătrân,
obosit”!? „Cât de prezent!” - nu era dematerializat!? Așa pagini întregi: e intervievat de o „groupie”,
în extaz orb pentru „idol”: Mai e loc pentru iubire în spectacolul dvs.? Sau e vorba doar de sex? PI:
-20-
REGATUL CUVÂNTULUI

Una fără alta nu există decât în câteva cazuri clinice. Nonsens! „Marile sale descoperiri”: sex animalic! „Adevăruri multiple” - bali-
verne! Ne vom distra cu năstrușniciile acestei „monte”, pardon (devin premonitoriu), „montări”...
La dreapta, cuști metalice cu balcon, în fața scenei un „mini-heleșteu”. Intră Puck/Claudiu Bleonț mâzgălit cu var - clovn: în sustensori,
adidași și halat „strălucitor” de boxer Las Vegas. Ăsta-i „Puck dematerializat”!? După o fâțâială, Puck vine și taie, pe butuc, „mărul” cu
toporul, își pune un baston între picioare - falus anemic. Se deschide „cortina de tablă”: trei Zâne principale și alte 11 în zdrențe-bikini
albe și nouă tipi Elfi ca „fetițe homo”, văruiți, în caraghioase rochii albe, strânse pe talie, „decolteu” decolteu gol, cu mănuși roșii lungi
terminate cu fâșii-tentacule. Trei bărboși! Asistăm la un dezmăț „dansant” pe muzică zgomotos-agresivă (muzica scenă/Jean Schwarz,
muzică live/Petre Ancuța): toate pozițiile și combinațiile de sex - coregrafie/Florin Fieroiu ca-n filmulețe „pornoscue”. Tezeu/Marius
Bodochi și Hipolita/Raluca Petra - deșucheat-histrionică cu imensa ei perucă roșcată - sunt martori cu sfeșnicul, pardon sfetnicul (veți
vedea de unde confuzia) lor, Efebul/Rareș Fota, „gayează” pompos într-o halucinantă mini-rochiță roșie, pantofi cu tocuri foarte înalte și
un candelabru mare (sic!) în jurul taliei - trăiască bestiarul neo-baroc!
Vin Egeu/Costel Constantin, fiica Hermia/Raphaela Ley și rebelul ei iubit Lisandru/Vlad Bîrzanu... Lisandru spune ceva cu voce slabă,
interpretează idem, ea vrea să se sinucidă, el o oprește: Vino, la noapte, în pădure, să fugim!, și dă-i... o palmă peste fund! New-hollywood
a impus gestul grobian și obedienții nu mai pot trăi fără!
Zdrang în scenă, dând rău din fund, Helena/Ilinca Hărnuț - rochie ecosez, ciorapi sexy ¾ - și Demetrius/Silviu Mircescu, comportament
de mare șme de mahala: pantaloni de piele sintetică, adidași negri, tricou-maieu, pectorali și bicepși cu tatuaje se gudură ca un cățel pe
lângă ea, o mușcă de fese, ea dă mai tare din ele. Discurs anemic al Helenei - țopăie, are un tic deranjant (regia!?) cu
aranjatul părului: îl iubește pe Demetrius, acesta pe Hermia... Se lasă „tabla”!
Trupa „amatorilor” lui Chitră/Dorin Andone: Fundulea/Gheorghe Ifrim, Cuibărică/Costi Apostol, Suflete/Istvan Teglas, Flămân-
zilă/Daniel Badale și Botgros/Ștefan Ruxanda într-un atelier tip „Grivița ’30”... Regizorul s-a exilat prin 1970, rămânând cu imaginea
grevelor din 1933. Cei șase pregătesc piesa, se chinuie să fie comici - nu reușesc! Și Visul... e o savuroasă comedie! Gheorghe Ifrim/
Fundulea, comedianul din seriale de succes, va salva ceva?! Se umflă-n... salopetă, declamă mahalagesc Eu rup pisica-n două!, îi bate
colegi, mimează sex cu regizorul, doar vrea rolul principal - știe PI cum se face... Vrea și rolul Leului, dă un „recital” de răgete plus Leul
ca privighetoarea... A râs cineva!? Parcă, acolo, sus - o fi citit un banc pe net... Au trecut 25’ doar cu răzlețe chicote pe la câte un balcon
(posibil alte „cauze” - e plin de elevi și studenți)!
„Scena profundă”: Zânele principale, cele 11 cu peruci blonde și „Elfăii” (mai mai potrivit numele) trag o horă pseudo-populară pe
muzică rap-house... Vine Oberon/Marius Bodochi, cu înfățișare de diavol, sprayat în auriu - pantaloni și vestă de piele neagră, idem
cizme cu talpă groasă doar în față, fără toc, dând impresia unor copite, un semi-coif cu două coarne mari, roșii, o coadă reptiliană, brațul
stâng e gol, celălalt o „aripă” („rămășiță” a unui înger-Lucifer căzut) - și Titania/Maia Morgenstern retro-futuristică (costume/Corina
Grămoşteanu): diademă rotundă, platoșă arămiu-aurie cu sâni feciorelnici de amazoană bine antrenată, o dublă midi-fustă aurie, ghete
(țineți-vă bine!) “kangoo jumps” cu arcuri de sărit. Amândoi vor fi obligați la eforturi supraumane să-și păstreze echilibrul - dar ei trebuie
să meargă, danseze, interpreteze...
Elfăii vor să fure Zânele pe o muzică zgomotos-nedefinită cu text ambiguu și nu lasă să se înțeleagă dialogurile (capitonarea în pluș a
sălii e killer de rezonanță!), la fel mișcarea de scenă, toate acțiunile bombastice... Degringolada e completată de decorurile „luxuriante”
cu schele și cuști, plante exotice, două scene rotunde se învârt când într-o direcție, când în alta și... colac peste pupăzimea asta: două
uriașe măști de trei metri, simbolurile teatrului, la stânga și dreapta scenei. Însă e tot mai sigur: vom plânge... la o comédie!!
Începe cunoscuta sarabanda de întorsături - le vom ignora... Demetrius mai mult țipă, se înfoaie, se umflă-n mușchi - n-o fi Van-Damm
din filmulețele cu multe explozii, mega-mușchi și puțin... creier!? Helena îi arată fundul, el o biciuie, ea îi sare în... și partidă de sex, la
zid, apoi o leagă și pleacă. Ea ca o cățelușă în călduri pe lângă el, Elfăii o dezleagă cu gesturi porno și dispar...
Elfăii și Zânele se maimuțăresc pe o muzică-zgomot, fărâmițând, iar, acțiunea și înțelesul ei, „înecînd” discursul lui Oberon cu planta
fermecată: totuși, Marius Bodochi ne oferă un stăpân discreționar al „pădurii”, odios și savuros, în același timp, dând întreaga măsură a
talentului său. Schimbare de decoruri/Helmut Stürmer: pădurea e roșie, efervescența sângelui: Titania dansează la greu pe arcuri și mai
trebuie să cânte un heavy-metal de calitate dubioasă. Zânele au măști albe, de mort, spală „rufe albe” în „iaz” - acțiune dezlânată, tot felul
de mici show-uri fără sens. Puck o adoarme pe Titania, Oberon vine cu planta
(homuncul Gopo!) presărând o pulbere aurie peste ea.
Întregul decor se învârte, la fel capul spectatorilor... Lisandru, cu un rucsac în spate, se întinde cu Hermia pe o saltea și tot încearcă să
se culce cu ea: Nu, nu! Au voci banal-pițigăiate, iar sonoritatea deplorabilă a sălii reușește restul! Îl trimite să doarmă mai departe: Iar
ție să-ți închidă ochii dulci! (How romantic!) și se întoarce fluturând lasciv din fund, ca-n soft-porno. Nu e destul: doi Elfăi intră la ea
sub pătură și fac sex! Paralel, Lisandru și Demetrius, ca beți, se bat, Hermia se trezește, apare Helena și se prefac toți în „animale” avide
de rut „interșanjabil”. Elfăii și Zânele promiscuizează în cușca rotativă, cântând ceva. „Cortina-tablă” se închide și vine trupa „Grivița”
- o oră și-un sfert: nici un hohot! Toți se scălâmbăie făcând pe proștii ca într-o chinuită pseudo-comedie new-hollywood. Travestitul se
strâmbă și se crede comic, Leul ține doamnelor un discurs sexos, Titania, sub vrajă, țopăie ca lovită de streche (indicația „iluminatului”
PI), Fundulea cântă machoist în atmosfera struțo-cămilească și refrenul smulge o mică izbucnire de râs: Eu pot fi niha-niha-nihaios!
Actul 2 - pornoscuitate generală: fiecare după fiecare, schimburi de partener, Demetrius și Lisandru se bat, se pupă „din greșeală”
(truc răsuflat), Demetrius țopăie ca Tarzan, mândru de bicepși (e Van Damm!), mai mult strigă, Puck o ia pe Hermia de „aia”, Lisandru
încearcă să o înece... Iată viziunea tipică unui val refulat de regizori, „goliți” de orice urmă de valoare și cunoaștere! Vine un „car alego-
ric” - kitsdch pur: un uriaș falus cu testicole de dimensiuni apocaliptice! „Fericite”, personajele îl călăresc. Răsete jenat-izolate... Alt dans
orgiastic cu trompete pe muzică punk, text vulgar, o Zână „cântă” la ghitară și o bagă între picioarele celorlalți. Puck, Oberon și Elfăii pe
scaune, la „film”: Titania face sex cu Măgarul! Un ecran imens, prim plan: fața Titaniei. Apoi o scenă care-și caută, disperată, umorul - tot
sex, ce-ați crezut!? - cu Fundulea: Mi s-a părut că am o... mare!, perorează el, torturându-ne două minute. Un singur spectator râde - o fi
având motivul său... Îl credem pe cuvânt!
Vin Tezeu și super-gayul candelabru: scena „piesei în piesă”, alte chinuri - nimeni nu râde și comédia! e terminată (la propriu și la figu-
rat!). Cele două perechi beau șampanie, Helena se îmbată, Van Damm pune cuțitul la gâtul unuia și altuia - în sfârșit, rolul lui preferat!
Chitră poartă cască de pompier în rolul lui Pyram - auto-critica lui PI la opera sa pompieristică?! Van Damm taie gâtul lui Pyram și pare
foarte fericit. Tezeu: Rămâne ca autorul și regizorul să-și îngroape morții! La cine se referă!? Puck ține un discurs, toată lumea bâțâie un
-21-
REGATUL CUVÂNTULUI

dans porno. Final-final: Măi, fraților, puneți mâna și ne- I-am crede şi pe lingviştii străini de neamul nostru care ne-au tot
aplaudați! Știe că e tare necesar... Nu facem abstracție de pleo- dat cum au vrut ei proporţiile „exacte” de graiuri în amalgamul
nasm - se poate aplauda cu altceva?! care avea să devină limba română. Dar cum să nu ne mirăm că nici
Trio-ul Marius Bodochi, Maia Morgenstern și Claudiu Bleonț măcar 0,001% din cuvintele în care ne-am plămădit limba dorului
au jucat foarte bine, însă doar Oberonul primului e reușit ca per- nu există în „Tabelul lui Mendeleev” cel al elementelor sinonime
sonaj, celelalte fiind ratate de regizor, în ciuda talentului și efortu- cu aurul curat al limbii Dacilor Liberi!
rilor marilor actori. Aplauzele moderate au fost vizibil direcționate Din două – una: ori Dacii nu comunicau între ei decât prin
celor trei, nu spectacolului sau celorlalți actori. Iar Shakespeare semne de surdo-muţi atunci când prelucrau aurul, argintul, bronzul
și minunata sa piesă!? Vă amintiți cum a hăcuit Puck, la început, şi alte metale rare din care făceau monede, podoabe şi puii de aur ai
„mărul Paradisului” cu toporul? E bine să crezi în premoniții: era cloştilor stelare, ori erau atât de inteligenţi încât, cu fiecare venire a
simbolul a trei nepoftiţilor puşi pe furt şi jecmăneală, prima lor grijă era aceea de a
ore de „spectacol-montă” petricionescă... le consemna acestora în dicţionare de cremene graiul, făcându-şi-l
adaos la comorile proprii de cuvânt.
Când sărăntocul de Traian împăratul Romanilor a venit în Da-
Paula ROMANESCU cia lui Decebal după ceva de-ale gurii, presupunem că Dacii d’aci-
lea (!) erau cu toţii cocoţaţi prin copacii din codrii-fraţi şi, imediat
ce au prins de veste că le-au sosit „purtătorii de grai împărătesc”,
au dat năvală să se înscrie la cursuri fără frecvenţă, la distanţă, la
zi, la cum o mai fi (başca doctoratul!), semnând cu àcele de verde
brad pe foi de plop-stejar-paltin-frasin, adeziunea la şuierul vântu-
lui prin stindardul cap de lup / trup de şarpe, şi întărind-o cu tăişul
spadei scurte, cu lovitura de ghioagă, cu ascuţişul pietrei!
Din strigătul de groază al noilor veniţi, ei, Dacii, vor fi cules
repejor şi cu infinită grijă, cuvintele cele mai vocale, le-au înmaga-
zinat în lada de zestre a fondului principal lexical şi, ne mai având
ce primi de la Romani, i-au cam făcut duios „o apă şi-un pământ”
iar, pe cei mai iuţi de picior i-au înscris la jocurile olimpice la o
cursă de viteză cu linia de sosire până hăt, peste Dunăre, cursă la
care nepoftiţii musafiri s-au dovedit demni închinători (ploconitori)
la Zeul Mercur…
La a doua venire pe pământul mănos al Daciei, invadatorii au
adus mercenari hămesiţi de prin toate locurile pe unde mai trecuse-
Limba dacilor şi sufletul românesc sunt una ră legiunile lor romane, un fel de „forţe internaţionale de menţinere
a ordinii” din zilele noastre pacifiste foarte.
De data aceasta lupta pentru impunerea limbii latine întru feri-
Se pare că până şi lecturile noastre urmează o logică a lor prin cirea naţiei dacice avea să fie acerbă. Cum noii veniţi n-aveau de
care ţin să ne convingă că acela şi nu altul este momentul de a le pierdut decât lanţurile (a, nu, asta e din altă poveste!) şi, cum erau
înţelege sensul. peste măsură de înfometaţi, când au dat de aurul lui Decebal prin
După ce am citit Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, care nemernicia unui trădător (şi pe atunci erau astfel de lichele deşi
m-a făcut să-mi pun destule întrebări care până acum nici nimeni nu se gândise să le facă vreun apel scris!), nu s-au mai dat
nu mi-ar fi atins crusta de inocenţă (cum să-i zic chiar ignoranţă?), duşi până nu au pus carele să facă drumuri care, toate, duceau la
scriitorul Ion N. Oprea, trecut şi el prin scrierile unor împătimiţi de Roma … aurul de la Sarmisegetuza…
istorie românească, scoate la Editura PIM din Iaşi câte-o carte prin Au venit mai apoi rânduri-rânduri migratorii… Cu limba lor
care ne pune mereu alte întrebări (şi bine face!) în legătură cu eter- cu tot.
na poveste legată de neamul care ne este rădăcină solară: Tracii, Dacii le-au asimilat-o repejor şi pe a acestora. Limba strămoşilor
Dacii, limba lor, obiceiurile, credinţa în nemurirea sufletului, în Daci se pare că încă de pe atunci nu era politically correctness şi că
tăria şi neclintirea credinţei întru dăinuire. ei, stăpânii locului, trebuia să tacă doar în limba lor.
Istoricii, lingviştii, rătăciţii întru necredinţă, închinătorii la idoli Şi uite-aşa, din împrumuturi … nerambursabile la banca
păgâni, ateii dintotdeauna şi, mai cu seamă, cei iviţi din infernul mondială de graiuri, a luat naştere „graiul pâinii, limba vechilor
roşu al urii omului faţă de om, au tot încercat să afunde în uitare, cazanii” – Limba Română.
până la a anula definitiv, limba strămoşilor neamului românesc Dar oricât de mult s-au străduit purtătorii de alte „palabre” să
(dacă să-l extermine pe de-a-ntregul nu le-a reuşit!). modeleze, să întineze, să schilodească, graiul dacic după bezmeti-
Autorităţi „corecte politic”de mai înainte de a se enunţa această cia gândului lor, s-au împotmolit cu toţii în adâncul de înalt suflet
blestemată, şi mincinoasă, şi arogantă sintagmă, s-au străduit să românesc topit în Dorul-Dor.
aducă (im)pertinente argumente cum că limba română este un a- Acolo şi-au pus Dacii la păstrare mierea de crâng a graiului lor
mestec de graiuri preponderent romanice (de la Traian citire!) şi sacru – DORUL ca miez fierbinte al limpezimii din Cuvântul din
slave (de la slavo-cumanii-tătarii-bulgarii şi alţi avari …neştire!). care a izvorât şi, continuă să se întoarcă la izvoarele dintâi, din nor,
Suntem gata să le dăm crezare şi de astă dată dacă vin cu din tăcere, din lacrimă, din viers, Limba Română.
argumente credibile. Am mai făcut-o de-a lungul a două milenii
aproape, de când a venit pe pământurile Daciei Sfântul acela cu *
crucea lui rămasă până astăzi răşchirată la trecerea peste calea fe-
rată … Dar crezarea aceea ne-a devenit credinţă creştină întărită de La aceeaşi editură, acelaşi Ion N. Oprea, a publicat în anii
un „Crede şi nu cerceta!” care nu avea nici o legătură cu minciuna 2016; 2017, „Familia creştină. Taina sfântă a însoţirii” (Vol. I-II),
omenească. o culegere de texte semnate de membrii cenaclului la distanţă „Pri-
etenia”. Printre semnatari – Regina Maria (nu, n-a murit
-22-
REGATUL CUVÂNTULUI

scrisul ei, doar verba ei se întâmplă să mai zboare adesea de pe la noi spre alte zări!), scriitori, profesori, preoţi, elevi, slujitori în felul lor
cuvântului ca neasemuită comoară lăsată de Dumnezeu făpturii de lut, alcătuită după chipul şi asemănarea Sa.
Redau cuvintele rostite de Sf. Ioan Gură de Aur (de la prof. Gheorghe Clapa, Bârlad citire), privind unirea creştină: Când bărbatul şi
femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi.” Mi se par atât de vii, atât de curate, încât nu
mă dumiresc deloc de ce în vremea noastră problema „arzătoare” a redefinirii noţiunii de familie îi preocupă într-atât pe parlamentarii
lumii care vor fi încheiat desigur toate celelalte probleme care cutremură umanitatea! Şi cum să nu mă gândesc la nemernicia politică din-
tr-o ţară nordică, îmi pare, unde aud că se promovează în programa (pre)şcolară „orientarea” sexuală a copiilor, ca aceştia, în cunoştinţă
de cauză (!?) să-şi aleagă de cum ajung la poziţia bipedă sexul pe care şi l-ar dori şi, respectiv, obligativitatea ca din limbajul adulţilor să
dispară pronumele el sau ea, fiind înlocuite cu un surogat pronominal incert! N-ar trebui ca şi noi, Românii, să propunem ca primul vers
din Imnul nostru Naţional să devină „chemare internaţională” la trezire: „Deşteaptă-te, incertule, din inocenţa ancestrală şi fă-te una cu
neantul!” (că, parcă acel cu „Hai la lupta cea mare” nu mai e pe placul noilor robi internauţi!)

Înapoi la cartea mai sus pomenită! Ce aflăm noi din paginile sale: că nici Sf. Ioan cu aurul său din cuvânt, nici alţi sfinţi din cerul mult
prea plin de sfinţi (de când cu mutarea în lumină a martirilor neamului românesc!), nu ne-au vestit ce-o fi cu dreptul minorităţilor sexuale
de a-şi impune cumplita lor maladie drept „corectitudine” civică şi morală de care doar, „incorecţii” creştini expiraţi nu vor, păcătoşii, să
ţină seama, aceştia continuând să aspire întru a deveni de-a pururi chip al lui Dumnezeu, cu viaţa pre moarte călcând…

Într-o altă carte apărută recent – „Să fii român” (Bucureşti, 2016) marele, inegalabilul artist Dan Puric, propune cititorilor de toate
anotimpurile şi, cu precădere celor tineri, „să înveţe să-şi întoarcă din când în când privirea sufletească spre mormintele eroilor şi ale
martirilor noştri, spre trecutul acestei ţări, atât de frământat de spaime dar mângâiat de Dumnezeu” până când se vor trezi că în faţa
vieţii „vor fi o verticală de neînvins”.
Am reţinut întrebarea pe care un reporter i-a pus-o autorului cărţii privind şansa pe care ar mai avea-o poporul român de a-şi păstra
sufletul neîntinat; iar conştiinţa asta de Om al lui Dumnezeu pre numele său Dan Puric, a răspuns:
„Nu, noi n-avem şanse, noi creştinii avem nădejde!” Pentru că, adaugă acesta, „Omul şi neamul sunt realităţi transcendente, adică
sunt lipite de Dumnezeu.”
Ce sfinte sunt cărţile!
Dragi tineri români frumoşi la chip şi la trup incerţi, întoarceţi-vă sufletul spre această foarte „de folos zăbavă” care este „cetitul
cărţilor”! Sigur veţi deprinde să gândiţi curat!

Elen Lackner
Bueno Aires, Argentina
La vida

La vida es la que nos enseña, a veces, más que los libros. Vivimos nuestras oportunidades lo mejor
que podemos, tenemos nuestra propia coreografía, la edificamos, entre hechos, luces, sombras, lo bello,
lo repudiable.
Comenzamos nuestra infancia, descubriendo la vida gradualmente. Primero con los movimientos, lu-
ego, el habla, quien nos contacta con la realidad, después el caminar, nuestro primer signo de libertad.
En esta etapa ya hemos vivido la edad del sueño, nos queda la experiencia del juego, la relación con
nuestros congéneres.
Pero lo fundamental es el entorno donde hemos crecido, la afectividad y la educación que nos han
brindado. Todo está rodeado de imaginación y fantasía, formando la conducta, así aflora la visión de la
realidad. Cuando somos adultos, la madurez psicológica se refiere a la madurez de los sentimientos, a la
intelectualidad, la voluntad y la vocación.
En nuestra madurez afectiva, es cuando descubrimos los sentimientos, saber como gestionarlos correctamente y por consiguiente in-
cluimos la sexualidad. Todo ese conjunto nos lleva, que debemos aprender a utilizar los instrumentos de la razón, aprender a pensar,
desarrollar el espíritu crítico. Así descubrimos cual es el sentido de la vida.
Ya nombré la voluntad, pero no especifiqué cuanto de importante es en nuestro diario vivir, tiene un rol decisivo cuando lo que debemos
hacer no es muy apetente, por ello la voluntad se pone a prueba cuando estamos obligados a terminar una tarea aunque nos sentimos
cansados.
La madurez la logramos si nos comunicamos actuando abiertamente, nuestra inteligencia se mide por el grado de razonamiento con que
nos dirigimos a nuestros semejantes. La educación es el paso donde adquirimos conocimiento y por ende aprendemos a pensar.
Cada día, mostramos las emociones positivas, tienen relación con la felicidad y con la salud : la alegría, la gratitud, el reconocimiento
y la afectividad.
La alegría: revitaliza, muestra el sentido del humor, como que somos capaces de reírnos de nosotros mismos, esto es considerado como
la más inteligente de la emociones.
La gratitud: nos vincula a la personas y a la existencia a través del amor.
El reconocimiento: va al lado del cariño. Es una necesidad para crecer.
La afectividad: también es una necesidad biológica. Nos hace sentir más seguros al vincularnos con miembros de nuestra misma especie.

+++

-23-
REGATUL CUVÂNTULUI

Mi vida

Nací con mis manitas vacías, tan vacías de poco, tan llenas de nada,
en un lugar donde soñó el poeta su sueño de amaneceres nuevos (Benedetti),
donde el sol mece en su ánforas todo el azul que le regaló al cielo,
su ámbar calma en los verdes, cuando nutre de zafiros el fluir de sus fuentes.
Estudié bajo ceibales tiernos, donde las palabras empapelaban el tiempo,
despeinaba mis trenzas el aire limpio del Barrio Colón de Montevideo;
sobre un redil de pentagramas creaba notas, figuras, claves, melodías,
acariciando un teclado de marfil y ébano.
Así crecí, con mis dedos agilizando perpetuos,
el lirismo vibrando en mi garganta de cuerdas pequeñas;
danzaban mis pies imaginando público, pero eran solo estrellas, mis oídos aplaudían los sueños que soñaba entre el sabor y la inocencia.
Un vestido de cendales tibios lucía cada año en mi cuerpo,
era solamente para estrenar en Navidad o para el siguiente Año Nuevo,
sin embargo no me importaban las faldas, ni como vestía, si estaba vestida de amor envuelta en tibios y sinceros besos.
Era rica si, extremadamente rica, todos los días estrenaba sonrisas,
las lágrimas solo surgían si enfermaban mi gato Mishu, o Nipi mi perro.
No tenía idea que las enfermedades existían, menos el dolor de la muerte
cantaba, bailaba, reía, mis padres eran para mí como el más bello amuleto;
enseñanzas de vida y convivencia atados a la bondad ejemplar y aprendida:
querer, respetar a mis semejantes de cualquier color, estado o credo.
Pues si, lo sé, aprendí mi lección, la que me entregaron para guardarla donde se guarda lo mejor de cada uno, los valores humanos,
los que se instalan de niño, pero se guardan en el lugar donde está lo valedero de la vida, el aprendizaje que en nuestro interior se
transforma en morador eterno.
Así caminé mi vida hasta que un día muy cercano al invierno, probé publicar mis creaciones en un lugar donde está lleno de almas
grises, pero de muchísimas muy buenas.
Así es, me enseñaron a sembrar semillas sanas, buenas, frescas esas que no vuelan fácilmente aunque sople muy fuerte el viento,
son las plantas que brotaron y luego de sus brotes nacieron flores , de todos colores y blancos perfectos, son las que no requieren agua,
pero enraízan, crecen y solamente se envuelven de cielo.
Continué mis vivencias, agregué mi música, fui coleccionando obras, malas o buenas pero al fin mías, en síntesis: una conglomeración
de cosas que surgían de mi cada día.
Continué girando, en cada vuelta fui abrazando amigos,
hoy tengo mi alma tan llena de ellos y mis brazos colmados de abrigo.

MIHAELA ROŞU BÎNĂ

“CÂND DUREREA ATINGE PROFUNZIMI TULBURĂTOARE…”

Lirica Georgiei Miculescu, hrănită de o experienţă personală tragică, creşte de la un
volum la altul, croindu-şi propriul drum într-o izbucnire de sensibilitate şi simţire autentică. Poemele
ultimei apariţii editoriale, Amurgul nu vindecă, apărută la editura EMMA din Cluj, în 2016, surprind
traseul unei fiinţei scindate între lumea umbrelor şi cea a luminii stinse de amurg tomnatic a cărui pute-
re vindecătoare este timid invocată de câteva poeme. Titlul concentrează concluzia amară a întregului
demers artistic: vindecarea vine pe căi ocolite, dictate de instanţe nevăzute, dincolo de legile realităţii
concrete şi perceptibile. Amurgul nu vindecă, iar timpul fără curgere al amintirii trăieşte în fiinţă, ger-
minând creaţia.
Efigia angelică invocată de poemul de deschidere, Îngerul oceanelor, coagulează
universul liric de o remarcabilă unitate şi coerenţă, de altfel, al întregului volum: “Eşti departe / dar te
simt aproape / lipit de fiinţa mea - / mereu / fără odihnă / îmi atingi bătăile inimii / cu fiecare zi / ce-mi mărgineşte viaţa - / şi din mijlocul
oceanului / răsari doar pentru o clipă / ca să-mi arunci stropi de apă / pe faţă / pe zâmbet / pe lacrimi “. Organicitate întregii cărţi dezvăluie
o anume logică a construcţiei, piesele adăugându-se într-o desfăşurare simfoni-
că gravă, cu accente de recviem şi litanie, de bocet sau marş funebru. Cu toate acestea, Georgia Miculescu ştie să strunească cu o artă
magistrală emoţia, valorificând cu bună ştiinţă principiul muzical al contrapunctului şi al pauzei. Când durerea atinge profunzimi tul-
burătoare, greu suportabile, reuşeşte să determine gândul să alunce pe dedesubtul versului în căutarea unor zone de linişte şi iluzorie
alinare. Visul, amintirea, natura, anotimpurile sunt tot atâtea prilejuri de evaziune din prezentul dureros. Apropierea de elementele pri-
mordiale conduce inevitabil spre refacerea reliefurile fiinţei pe care o reconstituie din stropi de ape neatinse, zăpezi imaculate şi sclipiri de
stele, după ce anii grei de aşteptări zadarnice i-au demonstrat că invocarea epifaniilor în universul profan şi rece este inutilă; alte simţuri
decât văzul sau pipăitul fac legătura cu lumea pentru care numai poeta are organe senzoriale. Lumina este semnul acestei comunicări
aparte, ce şterge sau mai degrabă rupe graniţa dintre viaţă-moarte, cunoscut-necunoscut, văzut-nevăzut. Este vorba însă, de un alt fel de
lumină, selenară sau stelară, care amplifică umbra, îndoiala, misterul, născând aceleaşi dureroase doruri. “Luceafărul aţipeşte-n ochii tăi /
îmbătat de-atâta frumuseţe / părul tău luceşte-n lumina lunii / trunchiul ţi se scaldă-n liniştea izvorului din cer /”. Jocul acesta de lumini
-24-
REGATUL CUVÂNTULUI

şi umbre dă o dinamică proprie imaginilor din versurile de o sen- creaţia dătătoare de eternitate. Efemeritatea trecerii fiinţei prin
sibilitate aparte şi constituie nucleul întregii cărţi. Metamorfozele lume, meditaţia gravă asupra condiţiei umane - fără ostentaţie re-
interioare sunt catalizate de căutările sensului ascuns al evenimen- flexivă şi fără emfatice concluzii - dezvăluie influenţa modelatoare
telor tragice pe care timpul cu puterea lui vindecătoare le închide, a marilor maeştri lirici, erudiţia şi exerciţiul trudnic asupra versu-
dar nu le şterge niciodată, transformându-le în cuvinte, întrebări şi lui. În substanţa poetică a volumului, poeta topeşte esenţa dure-
tăceri aproape materiale, concrete. Proporţia aceasta dintre rostire rilor interioare pe care le reconverteşte, print-un proces aproape
şi nerostire, dozată cu un simţ special, tinde să devină marca apar- alchimic, în vibraţie lirică şi emoţie estetică pură.
te a scriiturii poetei. Iubirea care mişcă sori şi stele deplasează Volumul Amurgul nu vindecă dezvăluie în Georgia Micu-
în spaţiul reveriei, creat de versurile bine cumpănite în cuvânt, lescu un poet matur, care stăpâneşte cuvintele, strunind metafora
graniţa imperceptibilă dintre fiinţă şi nefiinţă; dinspre miazănoapte într-o frazare muzicală gravă, confesivă, orientată spre sublimarea
– tărâmul întunecat şi misterios - vin semnele eternei reîntoarceri, unei experienţe existenţiale teribile, în lirică autentică, de o foarte
dătătoare de speranţă: ”Frumosul tău chip / mi-a atins inima din- bună calitate artistică. Cuvântul pus în versuri de o tulburătoare
spre miazănoapte / deodată - respir”. sinceritate, chiar dacă nu vindecă, poate să aline…
Coborârea în infern are un dublu scop: considerarea dintr-un
alt unghi de referinţă a propriei dureri şi refacerea unităţii pier-
dute. Aşteptarea, jertfa, suferinţa mută sunt tot atâtea ipostazieri ale
femininului ce caută calea către miezul ascuns al lucrurilor. Sensul CLAUDIA PATRICIA ORTEGA GUERRERO
acestei căutări duce într-o singură direcţie, iar drumul este unul ce COLUMBIA
reconstituie tragismul unei Golgote cotidiene: “Te caut străbătând
/ drumuri cu pietre ascuţite / pustiuri de nisip şi cenuşă / mari / în-
gheţate-acolo / sirenele-au / eşuat pe banchize /.. “ Cenuşa, nisipul,
gheaţa sunt, de altfel, metaforele neputinţei, ale opreliştii pe care,
prin cuvânt şi autentică simţire lirică, încearcă să o spargă. Ele in-
tră în coliziune cu o altă metaforă-simbol, lumina christică, care
străpunge întunericul, propulsând fiinţa într-un spaţiu eterat, privi-
legiat de graţia divină. Din acest teritoriu al compensaţiei, scos de
sub tirania legilor lumeşti obişnuite, luminat de “focul stelelor fru-
moase”, priveşte chipul celui iubit, plecat înainte de soroc, “neatins
de timpul alb”. Eul liric pendulează între revoltă şi acceptare.
Emoţia poetică se naşte din vârtejul de trăiri contradictorii, care par
a genera criza identitară: “Mă trezesc îngheţată / pe nisipul lunii /
fluturi de plumb mi se aşază pe aripile smulse / o doamnă ciudată
mă strigă pe nume / în faţa mea se rostogoleşte o umbră…// Unde
sunt? // nu-mi amintesc // bezna-mi închide ochii”. LOS MANUMISOS DEL ENDRIAGO
Rana trecutului mereu vie sub crusta aparentei tămăduiri se
redeschide la cei mai mici stimuli exteriori: dureroasă, neaşteptată, Aglomerados tres como uno solo,
sângerândă. Peisajul citadin, cu repere concrete, locurile trecutei los tres en el fondo de la caneca,
fericiri, readuc sfâşierea cumplită, încremenită într-un ţipăt mut, la matrona herida en el otro polo,
în cruci şi altare de piatră cu care îşi înalţă disperarea spre cerul cuerpos a fustigar la piel reseca.
plin de semne, dar fără răspunsuri. Sugestia cromatică în tonuri
violente conferă imaginii artistce un desen sigur, condus de pulsaţii Endriago endrino agreste sin altruismo,
sufleteşti extreme, ce multiplică la infinit liniile Pietei lui Miche- chavales sangrientos madre paridad,
langelo. Chiar dacă figura feminină a Mamei este substituită de cea sellando promesa a la huida, al racismo,
a Iubitei-soţie, ipostaza Durerii covârşeşte tocmai prin neputinţa lívidos ante soberbia realidad.
mărturisită de a-şi asuma destinul celuilalt cu preţul sacri-
ficiului de sine. Disperarea atinge cote paroxistice, dincolo de Madraza como huraña a la zozobra
limita suportabilului, în această confesiune poetică tulburătoare. con sus cachorros libertad recobra,
Actul creaţiei în sine are putere cathartică şi soteriologică, deo- estupefacto el perverso poseso
potrivă. Neresemnată, poeta redirecţionează sensul căutărilor spre
Dumnezeu a cărui plan se străduieşte să-L înţeleagă dintr-o pers-
pectivă nouă, limpezită de suferinţă: Dumnezeu a scris o poveste Lejos la matrona otro nido adorna,
despre mine / şi-a lăsat-o într-un cotlon al cerului…// …nu mă năs- al vuelo con polluelos no retorna,
cusem încă…/ aşteptam un alt timp/ un alt pământ / amânam…//”. mate al endriago por el triunfo nueso.
Vocaţia existenţială tragică pare înscrisă în cartea destinului încă
înainte de aruncarea în lume a făpturii. Cu toate acestea, înţele-
gerea nu înseamnă, acceptare necondiţionată sau resemnare. Fra- ANÁLISIS MÉTRICO
gilitatea condiţiei feminine este doar o aparenţă, pentru că din jale
şi durere ei se naşte o nouă formă de înfruntare a timpului, a morţii LOS MANUMISOS DEL ENDRIAGO
şi a uitării: Creaţia poetică.
Înălţându-se prin cuvinte deasupra zbaterilor lăuntrice, A/glo/me/ra/dos/ tres/ co/mo u/no /so/lo/, 11 - A
Georgia Miculescu le sublimează în substanţă poetică autentică, Los/ tres /en /el/ fon/do /de /la /ca /ne /ca /, 11 - B
dispusă în versuri fie ample, fie de o maximă concentrare. Destruc- la /ma /Tro /na he /ri /da en /el /o /tro /po /lo /, 11 A
turat, sfâşiat pe interior, eul are capacitatea unică de a-şi reconstrui cuer /pos /a /fus /ti /gar/ la/ piel /re /se /ca /. 11 B
sufletul din fragmentele şi cioburile unui alt timp fericit recupe-
rat din amintiri, din rememorări sau interludii, cu un singur scop: En /dria /go en /dri /no a /gres /te /sin /al /truis /mo /, 11 C
-25-
REGATUL CUVÂNTULUI

Cha /va /les / san /grien /tos /ma/dre/ pa /ri /dad/, 11 D * Formalismul operează temporar, sfidând ierarhiile de niveluri.
Se /llan /do/ pro /me /sa a /la hui /da , al /ra /cis /mo/, 11 C
Lí /vi /dos/ an /te/ so /ver /bia/ rea /li /dad /. 11 D * Afirmația ( da ) și negația ( nu ) constituie polaritatea gânditoare
dinaintea unei alternative.
Ma /dra /za/ co /mo hu /ra /ña a/ la/ zo /zo /bra/ 11 E
con/ sus/ ca /cho /rros/ li /ver /tad /re /co /bra /, 11 E * Probabilismul nu are certitudinea configurației inedite.
es /tu /pe /fac /to el /per /ver /so /po /se /so/. 11 F
* Femeile sunt regale : fiind destinate prin alianță unui tip
Le /jos /la/ ma /tro /na o /tro /ni /do a /dor /na /, 11 G iubitor de comunicare.
al /vue /lo /con /po /llue /los /no /re /tor /na/, 11 G
ma /te al /en /dria /go /por/ el /triun /fo /nue /so/. 11 F * Despotul literelor frânge aripile lirismului.

* Nu-și va găsi un loc “ aristocratic” literatul-vânzător de siropuri
ieftine.
N.N Negulescu
* Viața comună se consumă în critici.

* În scrisul meu, cuvântul devine rege.

* Omul se crede pe sine : ca dominator al memoriei fenomenale.

* Grozăvia rătăcirii este drama existenței.

* Cu improvizații frenetice surprindem sentimentul apropierii.

* Noi suntem adevărul originar din centrul ființei.

* Poemele mele aurii respiră mireasma femeilor calde.

* După două milenii, omenirea a rămas ceea ce era : ne / bună.

AFORISME * Sunt și existențe cărora avuțiile năvalnice le interzic să-și aparțină.

* Iubirea pasională este mai puternică decât ura.
* În sufletul meu, Dumnezeu aprinde aștrii.
* Filozoful mânios e plin de întuneric ; doar o rază darnică îi mai
* Visele adormirii sunt trăite în adâncul cerurilor nocturne. aduce lumină...

* Mă tot caut într-o legănare imaginară sub mantia ramurilor. * Condeiul aleargă în urma gândirii străbătută de fulgere.

* Pasărea-Duh a bătrânului univers zboară printre fulgere. * Doamne ! Îmi văd prin lacrimi țara împinsă sub fatalism exterior;
și neamul, tradiția, credința sunt judecate cu idei străine.
* Un simbol sonor are și suspinul privighetorii.
* Nu seduce și nici nu uimește “ arta “ plină de vanitate.
* Calitatea meditației trebuie să depășească înălțimea instinctelor.
* Nomadul risipește ceea ce nu-i aparține.
* Lacrima mea veghetoare este roșie de amurguri.
* Nimic nu poate fi găsit în uitare.
* Cu îngerul de lumină călăuză, voi trce pragul misterului lumii.
* Spre bolta semănată cu aștri, inima iubitoare înalță o văpaie.
* Mereu se conturează variate configurații psihologice la conflu-
ența secolelor. * În gelozia maniacală este suspectată până și lumina, care mîngâie
gâturile duioase și sânii tremurători.
* Virtuțile sunt modelatoare de existențe.
* Prin bătrânele mituri, alte mulțimi încep să rodească.
* E vremea întoarcerii semințiilor la limbajul cerului.
* Vocile trezesc nesfârșite ecouri.
* Viețuim pe un glob rotitor cu sclipiri arzătoare.
* Sunetul este vocea universală.
* Soarele Fiului Omului Cosmic umple lumea.
* Duhul Adevărului poartă hlamidă de purpură.
* Viziunea este călăuză dătătoare de sens în acțiuni creatoare.
* În plină febră arheologică, omul caută neantul.
* Inversiunea sensului existenței se resimte în experiența trăirii.

-26-
REGATUL CUVÂNTULUI

* Lumea de aparențe o trăim / retrăim în gândire. * Mă mir pe mine cu îndrăznețele căutări prin luminile templelor.

* Îmbătații cu otravă infernală nu pot smulge din rădăcini o țară ! * Iluzia îl lasă pe om să se întâmple.

* O noblețe zeiască plutește deasupra clipei ascunsă în lucruri. * Precipitarea ireflexivă, ambiguitatea, adâncesc deșertăciunea.

* Viața se modelează între nevoile ființei și credința timpului. * Hăul lumii este săpat de tensiuni antagonice.

* Dumnezeu a creat omul bun ; învolburarea socială îl strică. * Cu ochi noi se contemplă Coroana Universului.

* În deviația sentimentului se amestecă iubirea cu lacrimi. * Este altfel între viața spirituală și vecinătatea vieții spirituale.

* Un cuvânt ferm poate zdruncina o lume.
GILDA ROJAS DONDI
* E în toate un soare din adâncul cerului. COSTA RICA

* Omul se pierde o dată cu uitarea din mijlocul cețurilor.

* Iluzia iubirii provoacă aventuri sfâșietoare.

* O viață rătăcitoare înfioară inima.

* Trec prin lume ars de setea misterelor.

* Multe măști umane ascund caractere incomode, moravuri
grosolane.

* Iubirea degetelor divinității se așază pe globuri.

* Marii artiști au regalitate spirituală : ei nu ascultă de regula co- Espera ..espera …no tengas miedo
mună.
Dejame acercame a tu cuerpo
* Totul se înalță spre Cerul Cununii de Raze. sumergirme lentamente en tu cabello
decirte al oido las palabras que me estan ahogando
* Soarele visului unește lumi în maiestatea sa solitară. y que ya no tiene sentido seguir guardando

* Misionarul credincios Poeziei ( lat. poesis, gr. poiesis ) trăiește Dejame besarte sin limite ni frontera
într-o Estetică Mânăstire. navegar en tu piel sin brujula ni velas
caminar los caminos por donde nadie ha andado
* Nu pseudo orfeii, ci spiritele uimitoare au toate darurile. y que celosamente hasta hoy has guardado

* Sărutul adevărat are gustul fructului copt în flacără ascunsă, nu Yo se que es dificil para ti
într-o efemeră licărire. mostrar tu desnudez por primera vez
pues tienes miedo y verguenza tambien
* Lumina este fierbinte în formele nude. de que nada sea como tu crees

* Iubirea crește în suflet pentru că simte sufletul iubirii. Ven acercate a mi y dejame absorber tu olor
que yo desojare la rosa con ternura y con pasion
* Lumea de slavă a divinității dă intensitate universului. para que nunca olvides este momento
mientras tengamos vida los dos
* Pe Drumul Aștrilor murmură Vocile Zeilor.
Sere lo que tu quieras que yo sea
* Sânii rotunzi sunt sublime rodiri de lumini cosmice. la brisa que te llene de rocio
o el volcan que sin control alguno
* Pentru Poet, Femeia este Lyra de Aur din Grădina Edenului. te atrape entre su lava ardiente

* Sfânta Euharistie și Adorarea Crucii sunt Temelia Bisericii. Sere la luz que baña lentamente la pladera
despertando la vida que estaba dormida
* Lumina Luminilor este marea cunoaștere. o el trueno feroz que quiebra la montaña
para despues terminar reposando en ella
* Umanizarea de forme o păstrează reflexele arhaice.
Sere el arrollo que acaricia la tierra
* Șapte Raze vestesc Calea Găsirii Miraculoase. tan suave y cristalino que sigue su misma huella

* Râvnirea înțelepciunii deschide orizonturi.
-27-
REGATUL CUVÂNTULUI

o el mar tormentozo que baila al compas de la luna Esa mirada llena de ansiedad
en una guerra que solo la mañana pone tregua de esa ansiedad obsesiva que te hace delirar
con la idea compulsiva de poderme conquistar
Sere lo que tu quieras que yo sea con tus curvas peligrosas y tu feminidad
porque esta noche no solo sera mi noche
sera nuestra primera noche ….. si nuestra primera noche He luchado contra esto mas de lo que tu crees
de mil noches de primaveras pero ha llegado el momento de decirte la verdad
has estado en mi cama mas de una vez
Toma mis manos y ponlas donde quieras sin que tu lo sospeches me he bebido tu miel
de la forma que gustes y a tu manera
para que puedan danzar como las estrellas He callado y callado porque no te quiero dañar
de Oeste al Este sobre tu virginal tierra porque tengo el presentimiento que detras de esa mirada
existe la mujer insatisfecha que no se atreve aceptar
Toma mis labios y ponlos sobre los tuyos que queriendo experimentar se ha empezado a enamorar
de la forma que gustes y a tu manera
que yo sere el primero que beba la miel Ahora estas entre dos mares tratando de adivinar
la miel pura y nueva de tu colmena en cual de los dos te sentirias mejor
en uno tendras la apariencia y a tus pies la sociedad
pero en el otro posiblemente te encuentres con la felicidad
Espera ..espera …no tengas miedo
Esa felicidad que hay buscado y que no has podido encontrar
Sigamos el compas de nuestro instinto porque existe un vacio en tu alma que nadie lo ha podido llenar
navegando en libertad cuerpo a cuerpo un vacio terrible que te ahoga y te hace delirar
sin prisas , sin temores y en nuestro tiempo con la idea absurda de que no naciste para amar
cual aves emigrantes que dejaron atras el invierno
y aqui estamos las dos en este laberinto sin salida
Yo tengo la leña y tu tienes el fuego si lo que sientes por mi es amor
prendamos la fogata eternal del deseo me culparan por destrozar tu hogar
sere yo la malvada que te corrumpio y te alejo de Dios
ASI PEQUEÑA ……ASI ……..ASI ……………….
………SIMPLEMENTE ASI !!!!!!! Si solo soy una ilusion motivada por tu curiosidad
y algo entre nosotras llegara a pasar
llevarias una huella que jamas podrias borrar
No me mires asi y que por el resto de tu vida tendrias que ocultar

Hace tiempo que me miras desde lejos Por Dios ….. no me mires asi
con esa mirada que solo ambas entendemos con esos ojos de fuego que parecen decir
esa mirada del lenguaje secreto de la carne quiero ser tuya ….si quiero ser tuya
que solo despierta cuando hay fuego sin importarme lo que pueda ocurrir

Se que te estas muriendo por dentro no entiendes ???….. no me mires asi
que luchas y luchas por ocultar porque si me sigues mirando
esas ansias de sentirte en mis brazos tendre que confesarte …. Si tendre que confesarte
de poderte completa entregar Que estoy enamorada de ti

Pero ante el mundo disimulas de la manera mas cruel Hace tiempo que me miras desde lejos
señalando de pecado lo que te quieres comer con esa mirada que solo ambas entendemos
es tanta la tentacion que tu misma ni te lo crees esa mirada del lenguaje secreto de la carne
pues solo basta mirarme y te vuelves a encender que solo despierta cuando hay fuego

y no creas que te lo digo por soberbia o vanidad
sino porque tengo claro lo que puede pasar
cuando una mujer casada en dos mundos quiere estar
saboreando ambas mieles supuestamente por curiosidad

Esa mirada constante , penetrante , incesante
siempre siguiendome como un radar
tratando de verificar cualquier accion fuera de lugar
que de pie al romance que sueñas disfrutar

Esa mirada de leona en cazeria
silenciosa y oculta tras el telon de la hipocrecia
ese telon que solo abres para invitarme a que beba
el nectar de tu piel ardientemente salada

-28-
REGATUL CUVÂNTULUI

danzando y suspirando
Ma Gloria Carreón Zapata el verano empieza
Mexic alegre dice adiós a la tristeza.

Allá la golondrina
al cierzo le dedica su romanza
detrás de la colina
¡oh! trina, fina usanza
aviva ilusionada la esperanza.

La brisa bailantina
los mira contenta y emocionada
va y viene musitando
otra gota guiada
y juntas resbalan por la cañada.

En tanto el pastizal
reviste la bendita primavera
ME APLASTA LA VIDA colorido natural
allá por la vereda
Cómo oscura noche aplasta la vida el arcoíris con la lluvia juega.
no puedo alcanzar su claro destello
cada vez tengo la murria hasta el cuello En movimiento diestro
y no puedo hallar la senda pérdida. unidas al gran melodioso son
golondrina, gota, estro
Revoloteo, no intento avanzar se acerca la estación
el corazón cansado de seguir inicia el baile al son del corazón.
tristes ojos comienzan a llorar
mi mano igual se niega hoy a escribir. Todas están de fiesta
se alegran los campos y la floresta
Un fulgor allá me invita a seguir la orquesta de los trinos
me pongo de pie siguiendo su huella cansada se recuesta
la musa despierta, empieza a latir. después todos se unen a la gesta.

La fe hace mella en mi alma de poeta La euforia los invade
copio el sentimiento que llevo dentro el aire las flores acariciaba
lanzando lejos mi triste careta. notas el viento añade
el júbilo atizaba
naturaleza entera disfrutaba.
A LAS MADRES DEL MUNDO
¡Oh! Dichosa criatura
Ya sé acerca la fecha, está a la puerta te bendicen cielos y la alborada
a nuestras madres conmemoraremos el hombre te tortura
dejaré la esperanza semiabierta bendices su majada
agradecimiento, mimos colmemos. explotada eres dulce y abnegada.

A las madres que moran en el cielo Bendita Creación
a las que nos acompañan en vida benditos sean cielos y la Tierra
gracias mil, por brindarnos su consuelo como una bendición
su protección, amor, techo y comida. Jesús el mal destierra
por amor el ser a vivir se aferra.
Ángeles amados Dios, las bendiga
por sus desvelos, preocupaciones Liras al Dios divino
amando a sus hijos la vida pródiga. ¡Bienaventurado apóstol, Señor!
a rescatarnos vino
Dios, retribuya sus buenas acciones glorioso ruiseñor
siempre estarán en nuestras oraciones a salvarnos con infinito amor.
Jehová, les colme de bendiciones.

LIRAS AL TODO PODEROSO

El viento va cantando
ataviado de tul tono cereza
-29-
REGATUL CUVÂNTULUI

Márcia Batista Ramos AMÁNDOTE EN SILENCIO…
Brazilia
Pedro abrió la puerta y subió la inmensa gradería de madera que rechinaba a cada peldaño, que
llevaba hasta el segundo piso de la casona donde él moraba en la calle Santibáñez. Abajo, al lado
de la puerta principal, las cuatro tiendas estaban alquiladas garantizando buena renta mensual.
Dinero no le importaba, lo único que buscaba era cierta paz de espíritu, que hacia mucho había
perdido en alguna curva de la vida, tanto así, que no se recordaba cuando dejo de ser feliz.

Su esposa Nancy fue educada y cuidada por sus padres como una muñeca de porcelana, pero, el
día que ella puso la mirada sobre él, lo acosó hasta aparecer casada deshaciéndose de los cuida-
dos y mimos de sus progenitores, abandonando al novio que la cortejo por cinco años… Nancy
trataba de no parecer arrepentida, pero, después de treinta años de matrimonio obligado por ella
y sin haber conocido amor del hombre que ella creía amar, la situación era bastante enmarañada
en su vida. Ella trataba que Pedro tuviera necesidad de ella a través de atenciones serviciales…
Al tiempo que desarrollaba una relación de dependencia y bronca porque Pedro no la amaba y
ella sabía porque él no se interesaba por ella ni sexualmente. Llevaban una vida de patrón y sirvienta que compartían el mismo lecho.
Solamente que ninguno de los dos se percataba que compartían un lecho de muerte en vida. En treinta años ya estaban acostumbrados a
este automatismo.

La casa estaba un poco desordenada, le faltaba un toque de hogar y así solitaria con las luces apagadas y con algunos reflejos que venían
de la calle y traspasaban las cortinas formando extrañas figuras en la pared, parecía un poco más triste que de usanza. Pedro, caminó
despacio cruzando la sala hasta el escritorio, prendió la luz, miró sus estanterías con una razonable cantidad de libros empolvados y ya
leídos, sentó en el sillón que estaba frente a la ventana sacó el celular del bolsillo, miró el reloj y eran las veinte y una en punto; quedó
por un momento pensando si llamaba o no. Era incómodo llamar, pero, seria confortante oír la voz del otro lado de la línea, aún que
conversasen cosas extremadamente triviales. Desde que la reencontró su vida se quedó totalmente desequilibrada. Él apretó los labios
delgados, frunció la frente amplia enmarcada por los bastos cabellos grises y llenó los ojos de lágrimas, dejando escurrir mucha tristeza
que no podía sofocar.

Nancy estaba de viaje, era lo que más hacia últimamente, con la excusa de ver a la madre delicada en la ciudad vecina; en realidad ella
buscaba espacios para entender qué fue lo que hizo con su vida y justificarse de alguna manera. Además trataba de buscar alguna pequeña
salida para el tedio de su existencia. A Pedro no le importaba la ausencia de la mujer, en realidad era un alivió no verla. Siempre confesa-
ba para sí mismo que se casó por muy caballero: “que cosa fea”, se auto reprochaba… Ese matrimonio fue a costas de perder muchas
amistades y le rindió el título de “loco”, por parte de los compañeros de colegio; asimismo, se quedo muy aislado socialmente, pero, nada
de eso le importaba; lo que realmente dolía era haber perdido el verdadero amor de su vida: Deyse; la mujer culta, inteligente con quien
podía hablar de todo. La mujer morena de poca belleza física: ojos pequeños, habla suave, poco o casi nada agraciada; pero, sí que era
una gran dama; muy organizada, cuidadosa con su apariencia, con muy buen gusto para vestirse y acostumbrada a vivir de forma señorial,
modus vivendi perdido en los nuevos tiempos, pero altamente apreciada por Pedro.

Deyse en su decepción no desfalleció, por el contrario, con mucha auto estima y seguridad fue a buscar mejor suerte muy lejos de Pedro
y con certeza la encontró. Vivía muy feliz en una linda y grande casona, muy bien organizada, donde ella vio crecer, con mucho orgullo,
los dos amados hijos y disfrutaba de la dulce compañía del marido; hombre culto sin vicios y extremamente dedicado a ella.

Después de una vida sin verse, ni saber noticias uno del otro, Pedro y Deyse se reencontraron en un día cualquier en un lugar común: en
un aéropuerto esperando el mismo vuelo. Que agradable sorpresa para Deyse y que sorpresa desconcertante para Pedro. Él converso con
ella sin sacar la sonrisa nerviosa del rostro, era bueno y triste reverla. Conversaron sobre los nietos, sobre los hijos, sobre sus parejas y
por fin sobre ellos:
-“Te conservas muy bien, no parece que tuviste dos hijos, tu rostro sigue bello, se nota que fuiste bien cuidada…”
-“¡Por favor, no exageres! El tiempo pasa para todos y no me excluyó, si que gracias a Dios fui bien cuidada. ¿Y tu como estás de salud?”
-“Con todos los achaques de la edad. No hubo quien me sujetara y abusé en mi juventud. Si hubiera quedado contigo, estoy seguro que sería distinto.
Después de todo, te miro y me doy cuenta que hice la elección equivocada. Perdóname, aún te amo.”
-“Nada que perdonar, amar es algo espontáneo no pidas perdón, estoy en paz, soy feliz con mi familia y no por consolarte, pero, aún te quiero. A pesar
de que me alegro por no haber tenido trabajo contigo, la vida pasa rápido para tener que sujetar a alguien, eso me hubiera desgastado, seguro estaría
con el pelo pintado y llena de arrugas...”

Posterior a ese reencuentro, empezaron a hablar ocasionalmente, como viejos y buenos amigos. Se encontraron para compartir un café alguna vez y
hablaron de todo y de nada. Para Deyse él era un buen amigo, para Pedro ella era la vida que él prodigó. Las elecciones hechas a la ligera acarrean arre-
pentimientos a la larga a cualquier persona y no hay vuelta que dar.

Esa noche frente a la ventana del escritorio Pedro lloraba de tristeza, con el celular en la mano y la indecisión en el alma, no sabia si llamaba o no. Tenía
miedo a ser indiscreto, miraba al celular pensando que excusa podía tener para hablar un poquito, eran las veinte y una horas y diez minutos. Mientras
él se remordía en la indecisión el celular sonó, era Deyse que dijo:
-“¡Hola! ¿Cómo estas?”
-“Bien, feliz por escucharte.”
-“¿Qué estabas haciendo?”
-“¡Amándote en silencio!”

-30-
REGATUL CUVÂNTULUI

Felix Llatas REVELACION
Peru
En el patio de su choza –como un cantaro
recibiendo el agua clara de la fuente-
hallábase sentado el ermitaño
la fontanela abierta al orgulloso canto
del RuiSeňor, despreciador de rejiñoles.
Tenia atados la trenza y los sentidos
en un moňo de nervios aplastados
las rodillas pegadas a los codos
los oídos en las palmas de ambas manos
estrujados como dos claveles rotos.
Su cuerpo todo le surcaba la frente
en un constante palpitar de refucilo.
Azuzado por nocturnos sobresaltos
vigoroso crecia en su cerebro
EL HOMBRE ORGANO el árbol de la copa de vino.
Audaz, como una flecha, de repente
Una corbata roja con brazos y piernas vino una voz a espolearle el corazon:
Que cuelga de la boca y camina altanera ˇ!Recogete, llama, en tu madera!, le dijo
Asi es el hombre, a veces; el Mar / el Cielo; son un espejo abiertoˇ.
Un ojo sin orlas, en vez de cabeza Ebrio de equilibrio y de entusiasmo
Pegado a una cola de culebra se levanto el anciano, alzo los brazos
Feliz, como en el mar los peces; soplo un beso hacia Orion y cayo…
Una nariz tucana en el abrevadero fulminado por la gracia de Dios.
A la belica espera de una cabra en luna
Bramando y hollando el pasto tierno;
Una oreja vacuna donde muge el viento REVELAȚIE
Y donde se oculta como una tortuga
El alma oruga de ese niño viejo; În holul colibei sale- ca un cântăreț
Asi es el hombre, apasionado, amante… primind apa limpede a fântânii-
Es una mano enorme de calamar gigante fusese găsit așezat pustnicul
Que todo lo embolsa y se torna un abismo spațiu deschis la cântecul orgolios
Y es todo capricho y solo capricho. al Domnului Rui, disprețuitor de rejinole
Avea legate o panglică și simțurile
într-un mănuchi de nervi zdrobiți
OMUL ORGAN genunchii lipiți de coate
urechile în palmele ambelor mâini
O cravată roșie cu mâini și picioare zdrobite ca două garoafe rupte.
Agățată de gură și mers disprețuitor Corpul său tot brăzda fruntea
Așa este omul,uneori; într-un constant zvâcnet de fulger
Un ochi fără limită, în loc de cap Speriat de șocuri nocturne
Blocat într-o coadă de șarpe creștea puternic în creierul său
Fericit, cum sunt peștii în mare; arborele cupei de vin.
Un nas coroiat la înaintare Îndrăzneț, ca o săgeată, surprinzător
La așteptarea războinică a unei capre pe lună a venit o voce pentru a îndemna inima:
Mugind și călcând în picioare iarba fragedă; ˇ¡Adună-te, flacără, în lemnul tău!, i-a zis
O ureche vaccinată unde muge vântul Marea/ Cerul; sunt o oglindă deschisăˇ
Și unde se ascunde asemeni unei broaște testoase Beat de echilibru și entuziasm
Sufletul omidă al acestui copil bătrân; se ridică bătrânul, ridică brațele
Așa este omul, pasional, iubitor… trimise un sărut către Orion și căzu…
Este o mână enormă a unui calamar gigant lovit de harul lui Dumnezeu
Care împachetează tot și devine un abis
Și totul este o toană, doar un capriciu.
Traducerea,
Tudor Șerbănescu
Traducerea,
Tudor Șerbănescu

-31-
REGATUL CUVÂNTULUI

Blanca del Valle El alma lo necesita,
Spania ir tranquila y sosegada,
porque pobre del que sabe
cuando su vida se acaba
por condena corporal,
o por enfermedad larga.

MELANCOLICA VIDA

Melancolica vida que vivimos;
¿por qué al nacer lloramos?
¿Acaso presentimos
LA FELICIDAD la tarea que guarda tras la vida?

¡ Felicidad, ¿O lloramos, quizás, por la condena
cuan grande eres!, de tener que morir?
tanto que donde estas
todo lo llenas… Llorar es la primera cosa que aprendemos
y llorar es lo ultimo que hacemos,
Ycuando faltas y, luego, ¿cuándo reimos?
nada queda sin ti; cuando el chiste es gracioso y atrevido.
cuando nos hieren,
todo el mundo te implora La verdad, bien mirada,
y hasta te invita, la risa poco tiene que decir
ya que a todos das mucho en medio de esta valle( que es la vida),
y nada quitas. bien regado de lagrimas por mil.

Pero si tu presencia ¡Mil suspiros y un sollozo
fuera visible, es el llanto del mayor,
el mundo cambiaria y una sonrisa en los labios
de tal manera para ocultar el dolor!
que nadie se acordaría
de que existes. ˇQue nadie vea mi penaˇ
(decimos en baja voz
En un rincón del mundo, y ocultamos la mirada,
tras de la puerta, para ocultar el dolor).
al pie de la escalera,
o en tu casa esperando ˇ!Que nadie me vea por dentro!
a que alguien te invite. (decimos en baja voz)
que al interior de mi alma,
spuedo mirar yoˇ.
LA VIDA NO VALE NADA

Tanta lucha, tanta angustia,
tantas penas y esperanzas,
tanto luchar por la vida,
cuando esta no vale nada.

Llega un dia y ˇtodosˇ se alegran,
porque nadie se percata,
de que ese dia traemos
una condena en el alma.

La condena es a cumplir,
que para eso no mandan,
pero mientras la cumplimos,
queremos hacerla grata.

En el cárcel (que es la vida,
y de esta nadie escapa)
hasta vivimos felices
sin pensar en la llamada.

-32-
REGATUL CUVÂNTULUI

Hector Martinez Sanz PÁJARO EN EL ESPACIO
Spania
Homenaje a Constantin Brancusi

PIEDRAS
Alejandrinos arromanzados

Homenaje a Constantin Brancusi

Antes de tus manos, existieron todas las piedras,
naturales y consistentes como los besos,
bloques con rostros de musas que duermen
mientras el genio en el taller moldea sus sueños,
piedras que nos ocultan la inocencia del niño,
docena de sillas y una mesa del silencio.
Aquí, ¿qué se cena? Chissstt... aquí no habrá comida,
ni hostia, ni vino, ni altares venidos del cielo,
sólo dos amantes en uno, sólo un abrazo,
sólo una puerta a la esencial realidad que vemos.
De la piedra emergen el mundo y todo su origen,
huevo empollado por dioses del curvo universo
sobre el pedestal de la pura simplicidad
presente en los inicios del infinito tiempo.
Lloverán piedras ovaladas sobre los ríos
para dormir, serenas y en paz, sobre su lecho,
para erosionarse por la fuerza de las aguas
que, como un artista, tallan forma y movimiento,
esculpen su verdad, penetran sus interiores,
rebuscan en sus almas hasta su ser auténtico.
Caerán piedras como cae el granizo de tormentas,
sobre los montes, valles y picos del terreno,
para dejarse pulir en las vivas caricias
que saben dar el cincel y la maza del viento,
para sentir el latido por cada buen golpe
que intenta sacar su pétreo corazón del cuerpo.
Serán tus manos, o tus dedos, hijos del mundo,
hermanos de la piedra, los que hagan todo esto,
los que tan sólo con una de ellas en la palma
sabrán que tienen ante ellos
...el espacio entero.

-33-
REGATUL CUVÂNTULUI

Venus neagră
Luca Cipolla care dreptul teşeşte,
Italia o felină trezind în joacă;
la uşă cine
căluşelul cheamă,
lacrimă de nailon
la pian stinsă,
a ta esenţă a pielii de caş
unde gard viu se înalţă, roşu sânge
apusul erosului;
şi să satur setea mea
fără Ierihon depărtat..

BORDERLINE

Vomitato da un letto di corsia su uno strame di canne,
T’ho raccolto e rotolavi la città grigia e suadente dalla schiena spezzata nella notte fumosa
recata da un filo di vento, e vacua
Nyx la veste nera ti vide fanciullo al riparo da significati e significanti
quand’Ecate rapiva dentro un igloo di coperte,
e portava lontano; quel mondo rifugio che di latte ti nutrì e vittima t’allevò.
t’ho raccolto e seminavi, Così la sorte prese forma come perla di conchiglia,
io partivo, nel tuo nido crescevi senza inquietudini, recitando preghiere, gio-
le valigie da uno spago, cando con pupazzi e macchinine, tirando la coda ai gatti.
l’intima essenza Lo stagno assecondava la tua fantasia di navigare come Sinbad
a pelle e quella fata muta oltre il recinto di capre una mattina di maggio.
quasi cucita da un ago.. Già anonima presenza fra chi intorno condivideva i tuoi giorni
presagivi l’esclusione,
lo sguardo perso dai vetri d’un’aula sospirando casa e gli steli d’er-
Te-am ridicat şi rostogoleai ba
dusă de către un fir de vânt, d’un soffice giardino fragrante di camomilla.
Nyx veşmântul negru Fu allora che Pandora aprì il vaso e bersagliarono lo sfigato, il ces-
când Hecate răpea so, spalla ideale d’ogni umorista, tu in mezzo agli altri nemico e
şi purta departe; differente, sommesso e diffidente,
te-am ridicat şi semănai, i tratti sgraziati della prima trasformazione adolescenziale,
eu plecam, simulavi tagli alle vene e i primi lutti ti segnavano nel profondo.
valizele de la o sfoară, Su un muro “Blocco Studentesco” ed il profilo di Mercury, l’ombra
intima esenţă degli spinosi rami di biancospino..
pe piele L’amore platonico, giusto compenso da dismorfofobica visione, ti
cam cusută de un ac.. regalò un Getsemani
immaginario laddove un orto raccoglieva le tue lacrime sole nelle
tenebre
Il tempo s’è fermato d’un’estate non ancora matura.
e loro sempre uguali con la solita superbia; A quale entità imputavi l’utopia d’una trascendente perfezione che
il mio cuore in affanno a sertralina, ti separava da ogni realtà?
intorpidito, Vivevi nascosto,
la Venera nera tu che cercavi riscatto da un microfono inventato dinanzi a folla
che il destro ottunde, astratta,
un felino che nel gioco desta; immateriale come la tua seconda voce, identità dissociata, ma
alla porta chi l’unica che percepiva
la giostra chiama, la tua usura interiore, quel subdolo male e sofferenza che portava
lacrima di nylon sinanche le tue mani
al pianoforte spenta, ad esserti nemiche, quasi non fossero le tue.
la tua essenza di pelle da cacio Sepolto vivo, a pregare un egumeno con tratti d’angelo che suoni
ove siepe si leva, rosso sangue la carica a colpi di toacă,
il tramonto dell’eros; ora - il mondo fuori
e saziare la mia sete - condannato a terrena solitudine, nella riserva da te costruita come
senza Gerico lontana.. difesa dall’umiliazione,
autocondannato all’esilio, ma in quale terra, hai infine deciso?
Quella del primo bacio o della prima volta?
Timpul s-a oprit C’è chi t’osserva con aria da studio o forse di perplessità, compa-
şi ei tot aceiaşi cu ţanţoşia uzuală; ssione..
inima mea în gâfâit de sertralină, ti può aiutare questo?
amorţită, Non importa gli occhi da lepre intimorita, intrisi di sangue, pesti
-34-
REGATUL CUVÂNTULUI

per il troppo rimuginio, le pupille dilatate dai fumi della promazina, la testa una mina pronta a esplodere,
nei dintorni c’è sempre un solitario, uomo di strada o donna dai facili costumi
pronti ad ascoltarti perché sulla linea di confine non trovi parenti o amici,
in preda al terrore solo sfiorato di chi osserva la pretesa d’un sorriso, quello che tu,
non potendo, non sai dare.
Occhi di camaleonte, volto asessuato, che suggi l’ossigeno d’un logoro teppista immemore su un ramo sferzato dall’umore scostante e
incostante,
il tuo cuore, la mente, per quanto contaminati,
non son mutati nel limbo d’un Bărăgan-Rjazan’ ove Nebunis ti punta alla gola un khanjar.
Fasci d’energia non distinta, lividi torrenti, nebulosa d’eventi, rotte
soffocate dall’oidio, redshift e stelle nane, blazar e pulsar,
questa la frontiera fra Yin e Yang?
Non v’è logica in te, non esiste filo conduttore, sei la vertigine messa al bando
e ti guardi alle spalle mentre cammini ché sei lo strano, il negativo,
potenziale serial killer agli occhi di alcuni, per te di molti normali
con problemi e comprovati mali, ma non come il tuo,
il tuo non è riconosciuto, si può dire infondato,
pare sia tu la causa del tuo male,
indice di fragilità e inadeguatezza, bimbo che se la prende per nulla,
non saluta e poi chiede scusa, piange e tenta di rimediare.
E nutrivi un culto per lei, invocavi il suo ascolto per dismetter quei panni che non amavi,
quell’abito cangiante e multiforme,
tessuto grezzo, di stracci, che evoca un disagio fuori moda
ma un istrione ha un solo costume di scena e dà fondo alla bottiglia,
non si guarda oltre quel vestito, da evitare quasi fosse infetto
e tu così pure eviti.
Non si prescinde dalla maschera; condannato all’eresia, umile straniero,
alieno alla massa che ti circonda,
il tuo sguardo spaventa e l’afasia ti rende muto, incapace d’esprimere ogni pensiero, idea, di sentire,
comunicare,
così oggetto di scherno sei cera che fuoco non modella, pozzo che acqua non colma.
Una mano ti blandisce e nel deliquio l’intreccio di due corpi come tralci d’edera,
i suoi freschi, fragranti capelli di tussah, come meritarli?
In bilico su un piatto della bilancia unirti ad altra anima e non ferirla?..
Il cuore tuo è coda di scorpione, visione irrelata, inedita cornice al contesto,
una terra di mezzo plasmata da pudico virgulto, sole nell’ombra della sua linfa vitale..
L’ambivalenza non ti concede di chiarire, cambiare
né ti consente di spezzare la catena, raccoglier le reti,
lontane le sere d’inverno infantili a lume di candela..
Lungo il viale dei gelsi l’orologio, schermo rotto, fissa le 16.15 e un bimbo fiero salta una pozzanghera;
la teenager, trucco nero deciso confessa all’amica di volersi rifare,
ha ecceduto col mascara,
il fratello dell’altra ha ventott’anni, ma a suo dire ne dimostra proprio meno;
la metro fila, rettile di galleria,
una fermata, l’universitaria sale e sorride con tenerezza
alle due confidenti,
forse memore d’una fase già conclusa della sua giovinezza.
La luna si spezza e del mattino scioglie l’ultima brezza;
Conciliazione, volontari della Croce Rossa, minio, no, sangue, materia cerebrale,
il fanciullo chiede alla madre cos’è, un avambraccio maciullato strappato dalla spalla,
brandelli di vita, l’anziana sta male, sirene, altoparlanti, l’impiegato bestemmia,
farà tardi in ufficio
e mentre il prete recita solenne le litanie dei santi,
furtivo tra le malcelate spoglie dell’incenso,
tu ci saluti, senza rancore.

BORDERLINE

Vomat dintr-un pat al spitalului peste un fân de trestii,
orașul gri și ademenitor cu spatele rupt în noaptea fumegoasă și goală
te văzu pe tine copil ferit de semnificate și semnificanți
într-un iglu de plăpumi,
acea lume refugiu care cu lapte te nutri și victimă te crescu.
Astfel soarta luă formă ca perlă în cochilie,
-35-
REGATUL CUVÂNTULUI

în cuibul tău creșteai fără griji, recitând rugăciuni, jucându-te cu păpuși și mașinuțe,
trăgând pisicile de coadă.
Balta secunda fantezia ta de a naviga ca Sinbad
și acea zână mută dincolo de gard pentru capre o dimineață de mai.
Deja prezență anonimă printre cei care în jur împărțeau zilele tale
preziceai excluderea,
privirea pierdută din geamurile unei aule suspinând casă și firele de iarbă
ale unei grădini moi fragrante de mușețel.
Abia atunci Pandora deschise cutia ei și ochiră nenorocitul, hâdul, umărul ideal al fiecărui
umorist, tu printre alții dușman și diferit, supus și bănuitor,
trăsăturile slute ale primei transformări adolescentine,
simulai tăieri la vine și primele doliuri te afectau.
Pe un zid “Blocco Studentesco” și profilul lui Mercury, umbra ramurilor spinoase ale
păducelului..
Iubirea platonică, recompensă potrivită de o viziune dismorfofobică, îți dărui un Ghetsimani
născocit acolo unde o grădină îți strângea lacrimile singure în tenebrele
unei veri încă premature.
Cărei entități îi imputai utopia unei perfecțiuni transcendente care te detașa de orice realitate?
Trăiai ascuns,
tu ce căutai o răscumpărare de către un microfon inventat în fața unei mulțimi abstracte,
imateriale ca secunda vocea ta, identitate disociată, dar unica care percepea
uzura ta lăuntrică, acea boală vicleană și suferință care purta chiar și mâinile tale
să-ți fie inamice, ca și cum n-ar fi ale tale.
Îngropat de viu, a ruga pe un egumen cu trăsături de înger ca să sune atacul cu lovituri de toacă,
acum - lumea pe-afară
- condamnat la o singurătate pământească, în rezervația construită de tine însuți precum apărare împotriva umilirii,
autocondamnat la exil, dar în ce țară, te-ai hotărât în sfârșit?
Aia din primul sărut sau din prima oară?
Unii te observă cu expresia de analiză sau poate de perplexitate, compătimire..
cu ce te poate ajuta asta?
N-au importanță ochii iepurelui înfricoșat, îmbibați de sânge, învinețiți
din rumegare excesivă, pupilele dilatate din aburii promazinei, capul o mină gata
să explodeze,
în împrejurimi tot este un solitar, omul de pe stradă sau femeie de moravuri ușoare
dispuși să te asculte fiindcă peste linia de hotar nu întâlnești rude sau prieteni,
în pradă terorii doar atinse ale celui care susține pretenția unui zâmbet, cel pe care tu,
neputând, nu știi să-l dai.
Ochi de cameleon, chip asexuat, care sugi oxigenul unui ros ticălos uituc pe un
ram bătut de către o umoare morocănoasă și inconstantă,
inima ta, mintea, chiar dacă molipsite,
nu s-au schimbat în limbul unui Bărăgan-Rjazan’ unde Nebunis îți pune la gât un khanjar.
Fascicule de energie nedistinsă, torente livide, nebuloasa evenimentelor, rute
sufocate de oidium, redshift și stele pitice, blazar și pulsari,
asta-i granița printre Yin și Yang?
Nu există nici o logică în tine, nu există un fir conducător, ești amețeala interzisă
și îți păzești spatele când umbli întrucât ești cel ciudat, cel negativ,
potențial criminal în serie în ochii unora, pentru tine ai multora normali
cu probleme și boli dovedite, dar nu ca a ta,
a ta nu-i recunoscută, se poate spune neîntemeiată,
parcă ești tu cauza bolii tale,
semn de fragilitate și inadecvare, copil care se supără pentru nimic,
nu salută și apoi își cere scuze, plânge și încearcă să remedieze.
Și aveai un cult pentru ea, invocai ascultarea ei ca să te dezbraci de hainele acelea pe care nu le iubeai,
costumul ăla șanjant și multiform,
țesut brut, de cârpe, care evocă un deranj demodat
dar un histrion are doar un costum de scenă și ajunge la fundul sticlei,
nu se privește dincolo de costumul ăla, de evitat ca și cum ar fi infectat
și astfel tu de asemenea eviți.
Nu se exceptează din mască; condamnat la erezie, umil străin,
potrivnic la masa care te înconjoară,
privirea ta sperie și afazia te face mut, incapabil să exprimi fiecare gând, idee, să simți,
să comunici,
astfel obiect de batjocură ești ceară pe care foc n-o modelează, puț pe care apă nu-l umple.
O mână te alină și în leșin două trupuri împletite ca coarde iederei,
părul ei proaspăt, fragrant de tussah, cum să-l meriți?
-36-
REGATUL CUVÂNTULUI

În cumpănă pe un tas al balanței cum să te însoțești cu un alt suflet gata, puteţi pleca, acestor cîmpuri nu le mai sînteţi de folos,
și nu-l rănești?.. vă puteţi duce, în curînd apele o să-şi iasă din matcă
Inima ta este coadă scorpionului, viziune aiurea, ramă inedită con- şi toate aceste lanuri vor bălti. Vă spun, nu mai e loc de voi.
textului, Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul
un pământ de mijloc plăsmuit de către un pudic vlăstar, soare în apus al orizontului, căci o să vin şi eu în curînd.
umbra limfei sale vitale.. Şi acum, duceţi-vă. Vreau să îmi frec în linişte coatele de buturugi.
Ambivalența nu-ți îngăduie să lămurești, să schimbi
nici nu-ți permite de a rupe lanțul, de a aduna plasele, Cîinii se gudurau pe lîngă mine ca în preajma unei lungi despărţiri.
departe-s serile infantile ale iernii la lumina lumânărilor.. O, cîinii mei, nemuritorii mei, şi voi trebuie să vă părăsiţi
De-a lungul aleii duzilor ceasul, ecran rupt, fixează ora 16.15 și un adăposturile, le-am vorbit, despăturind un val întreg de frunze.
copil mândru sare peste Aceste vechi tărîmuri miros a putregai, în fine, a un soi de borhot,
o băltoacă; şi asta v-ar aduce boala şi nimicirea. Plecaţi, iubiţii mei,
adolescenta, machiaj negru decis îi destăinuie prietenei că vrea să dar să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul apus
se refacă, al orizontului, căci ne vom reîntîlni nu după multă vreme.
a excedat cu rimel, Şi-acum hai, duceţi-vă, vreau să mai despăturesc acest
fratele celeilalte are douăzeci și opt de ani, dar în opinia ei pare val de frunze în linişte.
chiar mai tânăr;
metroul aleargă, reptila tunelului, Şi au plecat.
o stație, universitara urcă și le zâmbește cu tandrețe După un timp – să fi trecut ceva de-atunci –,
la două confidente, i-am auzit pe toţi, de departe, strigîndu-mi:
poate păstrând amintirea unei faze deja încheiate ale tinereții. A cincea piatră nu mai e, să ştii, nu mai e decît ultimul apus
Luna se sparge și a dimineții topește ultima briză; al orizontului şi un fel de deşert. Iar departe, foarte departe,
Conciliazione, voluntari de Cruce Roșie, miniu, nu, sânge, materie abia dacă se zăresc nişte coline… Unde să te aşteptăm?
cerebrală, Eu eram pe malul unui rîu. Găsisem două scoici goale,
feciorul își întreabă mama ce-i ăla, un antebraț strivit smuls din de apă dulce, şi încercam să le asemăn.
umăr, Nu-i nimic, le-am strigat cît am putut de tare,
fragmente de viață, bătrâna se simte rău, sirene, difuzoare, rămîneţi cu toţii pe loc şi daţi-le-n colo de pietre!
funcționarul înjură, În curînd o să plec şi eu către voi.
va întârzia la birou Să aprindeţi un foc mare la sfîrşitul apusului
și în timp ce preotul recită solemn litania sfinților, de după ultimul orizont.
pe furiș printre rămășițele abia mascate ale tămâii, Pe-aici vîntul a început să se usuce
tu ne saluți, fără resentimente. şi amintirea celor morţi să-şi piardă pe de-a-ntregul
din sticloasa realitate…

Dragoş Niculescu Oarba nevoie

Praştia luminii şuieră prin vreme
ca un corb de sticlă beat şi fără sens,
din potop şi milă se mai nasc poeme,
sub un glob de ceară rînced şi imens.

Ultima flaşnetă cîntă a speranţă,
turnuri vechi de apă plîng sentimental,
nu mai e nici lapte, nici iaurt sub clanţă,
Moş Crăciun, o vreme, cică e-n spital.

Noi vom fi aceia fără de prihană,
cînd nebunii, greieri vor mînca pe străzi,
şi, cu foi de varză puse peste rană,
A cincea piatră vom dormi pe zestrea tainică din lăzi.

Vă puteţi duce, le-am spus cailor neliniştiţi O nevoie oarbă curge peste case,
în timp ce mîncam nişte fîn proaspăt, lung e timpul nopţii cînd te scalzi în var,
se pare că nimeni nu mai are nevoie de voi. sîntem la origini trunchiuri sănătoase,
Duceţi-vă, hai, duceţi-vă, le-am spus cailor putrezind în ceaţa unui timp bizar.
în timp ce nechezau, priveau în dreapta şi în stînga
şi scurmau pămîntul cu copitele, Mai vegheam cu rîndul, se schimbau istorii,
nu mai e mult şi o să vin şi eu după voi. tot cei buni, desigur, se-ascundeau în fîn,
Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul căci cei răi şi-atuncea beau din guşa ciorii
apus al orizontului, acolo să mă aşteptaţi, şi-adormeau prin şanţuri fără de stăpîn.
şi acum, duceţi-vă, vreau să mănînc acest fîn în linişte.
Le-am lăsat în urmă... La oraş, la poartă,
Lăcustele mă priveau cum îmi frecam coatele de buturugi. azi primim cu steaguri porcii seculari,
S-a împlinit vremea, le-am spus lăcustelor,
-37-
REGATUL CUVÂNTULUI

şi-aşteptînd să vină ne mai trece-o soartă, decît un strănut semnificativ la momentul nepotrivit.
ne mai trece-un fluier noaptea de pîndari.
Ce să mai inventăm, cînd de mici ne cunoaştem
Dă-ne, Doamne, şansa unui val de mare, evoluţia propriilor buzunare?
noi cu peştii lumii să o luăm înot, Adevărurile au rămas suspendate în fiolele mari,
şi-ntr-un dans al apei, pe sub felinare, cu formol şi şerpi de rîu,
să-i redăm durerii sfîntul antidot. poştaşul lunecă pe lîngă marile scrisori ale destinului,
vecinii se îmbulzesc, ca întotdeauna,
Azi, doar vulpi cu ochiul cel de sticlă chioară să culeagă alune de sub şipcile parchetului.
ne mai vînd pe cîmpuri mierea din poveşti; Ne-om tot chibzui putreda avere pînă n-o mai rămîne
să-nfiinţăm, idilic, cîte-un drum şi-o moară, nimic, şi atunci abia, la sfîrşit, ne vom da seama
şi, cînd nu-i făină, să bem vin din ceşti. că oligofrenii cu burţile pline ne-au lăsat deschise
robinetele cu zoaie seculare
şi că ultimele dintre toate cîte nu vor avea nevoie
Paşi prin nisipul luminii să implore nici o salvare sînt Vacile-Domnului
de prin cimitirele cu intrare liberă.
Cînd arşiţa verii dă să strîngă,
îngerii adorm pe fundul lacurilor,
să fie mai aproape de noi. Colind de primăvară
Culegătorul de izmă pleacă de dimineaţă pe cîmp
Ca un cocor astenic şi cuminte,
cu ochii galbeni de berea de ieri, În legea primăverii ce-a venit,
în timp ce noul cocoşat de la Notre-Dame Mă-ntorc cu gîndul gol de vechi cuvinte,
zice şi el bogdaproste de răcoarea dintre două Şi-mi amintesc c-odată ne-am iubit.
clopote.
N-am nici zăpezi, nici viscole, nici ruguri,
Cu oasele cărăbănite prin imperiul frigului Întunecaţii fulgi, azi, sînt trecut,
am mai fi putut, desigur, rezista o vreme Pot însă colinda cu crengi şi muguri
pînă la prima haltă a istoriei, La uşa unui vis care-a durut.
dacă nu ne-ar fi întins sfinţii mucenici să bem
mai multe pahare decît au fost ei toţi, Purtam şi noi, odată, semn de floare,
dacă n-ar fi început îndoiala să rîdă ascuţit ca un coiot Prin iarba ce în sînge clocotea,
din cîte-o scorbură a conştiinţei de clasă. Dar parcă o deşertică-ntrebare
Le-a pîrjolit radioactiv, sub stea.
A fost o vreme cînd pămîntul raiului se vindea
cu bucata în cutiile de pantofi, Aş da oricînd această primăvară
dar mizeria lumii cînta şi atunci la flaut, Pe cenuşiul iernii care-a fost,
femeia cu barbă mai mînca şi ea o pîine Au înflorit însă copacii iară,
printr-un bîlci de provincie, Şi-n lumea asta, totuşi, e un rost.
iar remuşcarea scîncea de una singură la capul
podului, lîngă reparatorul de năvoade Dar te anunţ, acolo, unde sîngeri,
de pe Dîmboviţa. Că am rămas colindător nebun,
Ce printre flori, prin valea unei plîngeri,
Trag după mine fulgii care-apun.
Gaia-maţu
E o beţie-n anotimp şi-n fire,
Ca un biet aristocrat exilat pe viaţă Fac oameni alergie la polen,
în afara bibliotecii lui din lemn de nuc, Şi mă trezesc şi eu că de iubire
întinzi de caimacul dulce al vremurilor apuse Sînt grav bolnav – de mult, dar şi peren.
pînă se închide şi ultima crîşmă a visului,
pînă îţi cumperi o pereche de zaruri Şi nu mai ştiu, mă doare primăvara,
şi încerci să treci de porţile sanatoriilor Sau fosta iarnă, cu-ale ei ninsori?
de reabilitare, Şi parc-aud un tren venind spre gara
asta în timp ce toamna îţi aruncă frunze În care ştiu că numai tu mă dori.
deshidratate în cana cu ceai de tei
şi gunoierul cară fluierînd, în tomberoane, Un singur anotimp vedeam în faţă,
romane prăfuite, nedeschise vreodată de nimeni. Cînd ne iubeam fără de timp şi loc:
Pluteam, copilărind, ca printr-o ceaţă,
Se prea poate să umble liliecii apusului Ce n-a fost să ne fie cu noroc.
cu picioarele goale prin cenuşa caldă a satelor
părăsite, Acum sînt toate patru, ca la carte,
se prea poate ca şeful gării, după o sticlă de ţuică, Numai noi doi nu sîntem cei ce-am fost,
să-şi închipuie femei rătăcite prin vagoane, În loc de sărbătoare, ca-nspre-o moarte,
dar revoluţiile adevărate se fac tot pe bază de listă, Prin lan sau prin nămeţi, tot ţinem post…
nimic nu te poate compromite în istorie mai mult
-38-
REGATUL CUVÂNTULUI

Putem visa, doar, frunzele uscate, Ce vreţi, au şi morţii nostalgiile lor…”
Căci, altfel, viaţa crapă lîngă noi…
Şi sufletele noastre, vinovate, Soarele era la apus.
În vis ne stau, ca toamna, crengi sub ploi. În spatele atelierului de recondiţionat vagoane,
sprijiniţi de fiare, în iarba înaltă,
E primăvară, vechea mea iubită, un ofiţer se săruta cu o duduie care deja îşi pierduse cercelul,
Poţi să începi, de-acum, să te dezbraci… pe care nu avea să-l mai găsească niciodată.
Fii, tu, uşoară-n veci şi fericită,
Căci eu colind, pentru-amîndoi, cu maci.
Noaptea dinaintea zilei

Rămîneţi cu mine Mă tot peţesc trăsurile vacante
cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi
În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară şi simt femei, prin jur, mergînd pe poante,
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile şi toţi nebunii lumii îmi par teferi.
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului. Eu le răspund candid că nu-s acasă.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim Mă înţeleg muscalii, şi se-nchină.
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme, Dar sus, în felinar, rîde-o mireasă,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor. un şobolan se-mpuşcă fără vină.
Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă,
cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea, De-aş mai trăi o dată pîn-la ziuă,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă: ca să îmi ung cu rouă tîmpla beată,
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima jur c-am să scot pe brînci apa din piuă
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău. şi c-o să-mi prind şi fluturi la cravată.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este
alb. Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt E ora cînd prin case lupii urlă
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt cu beregăţi tăiate de-ntuneric
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi, şi într-un gang, un înger blond, din surlă,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”. vrea să îmi vîndă busuioc eteric.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă, Cînd s-or trezi la viaţă cerşetorii,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată eu voi dormi în pijama scrobită,
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră şi vor crăpa deasupra noastră zorii
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă ca nişte ouă sfîrîind pe-o plită.
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină!”.
O mie şi două de nopţi

Cînd ziua era mai lungă Călări pe măgarii apusului,
executorii vor veni pe aceste meleaguri
Pe malul bălţii stătea unul cu o pălărie mare, de paie. să planteze seminţe de castraveţi,
Ţinea ridicat un indicator de tablă şi striga: şi nu-i va aştepta decît piticul circului,
“Nu beţi apă de aici, nu vă scăldaţi! Perimetru rezervat cu tîmplele albe,
cailor!”, deşi cele cîteva animale nu se apropiaseră cu bombeurile frecate cu ceară,
niciodată de oraş, nu depăşiseră pădurea şi vastul cîmp suflînd în ultima trompetă din recuzită,
dimprejur. gravată “Pierrot”.
Istoricul urbei umbla de o viaţă întreagă în servietă Nu mai ascultaţi cu paharul pe ziduri,
cu magistrala lucrare “Simţul proprietăţii la caii sălbatici”, trage curentul istoriei prin cărămidă ceva de speriat,
din care îl taxa cu cîte un fragment pe oricine îi ieşea în cale. mai bine fiţi liniştiţi,
De altfel, lumea cam ştia lucrarea pe dinafară. cîte-o muscă grasă tot se va găsi să doarmă pe chelia
neagră a lăutarului,
Eram mai tînăr, mă tundeam şi bărbieream cîteodată în poşeta duduii de pe Calea Victoriei se va găsi şi atunci
la Nea Titi, undeva lîngă gară. pitită o legitimaţie de prietenă a siguranţei statului,
“Cine-i, Nea Titi, ăla de pe malul bălţii?”, l-am întrebat iar îngerul îşi va uita ca şi azi sculele de aur
într-o zi, în timp ce mînuia cu iuţeală foarfeca. în burta vreunui dezmoştenit al sorţii,
“Nu ştiu”, zice, “nu se tunde aici. Altfel, l-aş fi descusut eu. exilat pe viaţă printre efectivele de păsări
Oricum, nu mai e mult şi închid. Scot un vin bun şi nişte alune ale vreunui sat de provincie.
sărate prima, de import, şi mai stăm niţel de vorbă…” Şi iată cum fleaşca vremii scuipă în obraz apatia,
În dreapta mea, pe canapeaua vişinie, unul subţire şi galben de încep să-i meargă fulgii cu marfarul
dormea cu ochii larg deschişi, diluaţi. pînă la adînci bătrîneţi,
“Da’, cu ăla ce e?”, l-am mai întrebat. în timp ce miresele de iulie îşi iau zborul, pe lăcuste,
“A…”, zice Nea Titi, “Nu, ăla e băiat bun, aşa face el spre bălţile cu paznici tineri şi arşi de soare.
cînd îşi aminteşte de maică-sa, e mort de vreo treizecişicinci
de ani, se pare că vine pe la frizere din obişnuinţă.
-39-
REGATUL CUVÂNTULUI
Fantele sorţii

Îmi cad arginţii nopţii cu foşnet la picioare, Fermoarul cu treizeci de ani mai tânăr
cînd îmbrăcat de nuntă apar pe străzi discrete,
şi, strălucindu-mi piatra din deget, în planare, Nopților cu aromă de magnolie,
o bufniţă pe umăr mi-aduce lîngă plete. le cobori temător fermoarul
cu vreo treizeci de ani mai tânăr
Mi se reflectă luna într-un pantof şi parcă decât pipa din care tragi discret,
bineţe-mi dau copacii ningîndu-şi blînd rugina, atent la fiecare îndoitură a buzelor
la şoldul meu cuţitul începe-acum să toarcă, căzute în ispită.
precum pe-un fante-al sorţii mă-nvăluie lumina.
Spune-mi de ce mi s-a ascuns inima
Apar femei la poartă şi eu le dau bineţe, în dreapta,
fecioarele cu sînii aproape goi mă strigă, chiar spre partea ta de pat,
se-aprind în noapte focuri, trosnind din nişte beţe, când tăcerea mă arde
pe-acele vechi maidane călcate de cotigă. precum cămașa îmbrăcată de Heracle?

Sînt, Doamne, parcă prinţul unui oraş din basme,
parcă ieşit din carte desfid prezenturi moarte, Cu șira spinării
sînt ultimul romantic, ce-aduce-n dar fantasme,
sînt cel care visarea de neputinţi desparte! Plăcerea lui rămâne curioasă și rotundă
precum ochii pruncilor
Lăsaţi-mi dulce mersul să-mi plimb prin urbea veche, duși pentru prima oară la un spectacol de circ.
veni-va ea şi vremea ca să dispar, în lege…
Mă vor cînta golanii, căci n-am avut pereche E încordat doar dacă ceva îi amintește
şi-am tot lăsat prin noapte pe mulţi cu fălci betege. de șoarecii lui Pavlov
în timp ce aud sunetul unui clopoțel.
Dar pîn-atunci podiţi-mi cu fin nisip asfaltul,
aduceţi nişte garduri, refaceţi mahalaua, Altfel, netulburat, vânează părțile
printre aceste ziduri îmi uită pasul saltul, ce nu se lasă pătrunse,
pe-a mea cămaşă, tristă, se-apleacă-n vînt laleaua. topite ca nitroglicerina pe limbă,
adorând să citească totul
Şi-naintînd simt balta pe undeva pe-aproape, doar cu șira spinării.
într-un hogeag de stufuri m-aşteaptă, liber, calul ‒
De-aici voi lua-o-n goană pe lîngă-aceste ape,
pînă departe-n zare, unde începe dealul. Verde-mentă

Mihaela Oancea Unii te-au uitat, alții încă te cercetează
întrebându-se cine este cu adevărat
hiperboreeanul ăsta căruia îi flutură mereu
o cravată verde-mentă
și care duce mai departe
soarta profetului Daniel
aruncat în groapa leilor.

Tu, cel cu cravata verde-mentă,
ai timp doar să-ți tragi sufletul
și să germinezi cât mai mult verde
până la următoarea bornă.

Tihnă

Cămașa Lolitei Faguri de lumină,
adieri de mir și fragi –
Zi de zi, dimineața cu gene lăptoase pace în grădină.
admiră cămașa de olandă
ce lenevește pe brațul unui fotoliu Zvon prin caprifoi,
din sufragerie; murmur de albine -
îi place să și-o închipuie liniștea din noi.
purtată de o Lolita
și inocentă și nerușinată,
care nu a învățat încă Nostalgie
să zboare
pe aripile vântului. Iarbă-nrourată, un surâs discret -
senin în făget.
-40-
REGATUL CUVÂNTULUI

Lin murmur de râu, freamăt de pădure - Ți se spune că asta înseamnă progres,
vremurile sure. că asemenea lui Cuvier, metaforic,
vei putea recompune întregul animal
Brâu, cojoc și salbă, strachină de lut – pornind de la un banal os.
tablou cunoscut. Accepți de bunăvoie
o realitate programată virtual,
Limpezimi de cer, zi de liturghie – însă nedigerabilă precum celuloza.
vals spre veșnicie. Treptat, mintea devine un celofan
obișnuit să guste
prin simpla apăsare a unei taste
În nerostire barbara flecăreală,
senzațiile costumului teledildonic,
Umbra ta înflorită într-o zi de ianuarie cazurile psihopaților canibali ori
are pomeți de magnolie albă. furia ucigașă a mamelor
O însoțești stăruitor. Râde de micile pozne ce nu mai amintesc nimănui
ori plânge odată cu tine de Medeea înșelată cu anonima Glauce.
când observi cum rând pe rând La sfârșitul show-ului,
dispar toate – constați că viața s-a dus la fel de rapid
azi, bradul din curte, ca gustul gumei cu arome artificiale,
mâine, teiul de peste drum, iar cardul cu nelipsitul cod de bare
poimâine, un motan ce se pripășise se alătură, în coșul de gunoi, pet-urilor,
pe lângă magazia de lemne pungilor de pufuleți, rămășițelor de staniol
(și pe care obișnuiai să-l hrănești etc. etc. etc.
cu bucățele de carne).
Ba chiar femeia care spune povești grozave,
trudind zilnic Galerii
prin casă, prin grădină ori pe câmp,
de la o vreme începe a-și urmări cu atenție Bombănești orb
umbra. tot ce-ți trece prin cap,
Te mângâie spunând să nu fii necăjit fără să-ți amintești
și se tot depărtează, nici fabula cu desaga păcatelor,
până când se ascund împreună, în nerostire, nici pilda faimosului război
sub o piatră. dintre broaște și șoareci.

Nu vezi că lumea
Mirosind proaspăt a brad își acoperă toracele
unde viermii profunzi
Pentru că sunt mai multe feluri sapă galerii?
de a dormi,
alege să strângă mai tare la piept Din poziția ta de fetus
perna înfășurat în cânepă fosforescentă,
cu urme de suflare bătrână. scrâșnești din dinți
în crisalida veacului - fiindcă
Așteptarea îi sufocă un colț al inimii, nimeni nu mai recunoaște pe nimeni
durerea continuă a-i biciui trezia, în siluetele ce caută
așa că îngaimă ceva fără noimă, cu ochii scoși din orbite
se ridică, întoarce sulfina pusă la uscat, rostul propriilor crucificări.
în loc umbros
și plânge neputința strecurată
de ceva timp
între discurile fiecărei expirații.

Sub lespezi viscolite de singurătate
putrezesc filamente de lună
ce-au dus pe brațe visuri
mirosind proaspăt
a brad.

Nedigerabilă precum celuloza

Propulsat în hiper-realitate,
ți se înmânează un card
să poți accesa comod, din fotoliu,
viața propriului personaj.
-41-
REGATUL CUVÂNTULUI

ŞOBOGRÉ
-155 de povestiri scurte şi ultrascurte-

*

CHIROMANTUL REGINEI
-nuvelă-

8-TAINA LUI PETRU

Se tot pune o întrebare, referitor la un text neotestamentar, din Sfântul Evanghelist Luca:
„Iisus a văzut stând lângă lac două luntre, iar pescarii, ieşiţi din ele, îşi spălau mrejele. Şi su-
indu-se în una din aceste luntre, care era a lui Simon, l-a rugat pe acesta s-o depărteze puţin de mal – şi şezând, învăţa din luntre
poporul.
Iară când a contenit de a grăi,a zis către Simon:
-<<Trage la adânc şi vă aruncaţi mrejele spre pescuire>>.
Răspunzând însă Simon, a zis către Dânsul:
-<<Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit, şi n-am prins nimic; dar fiindcă zici Tu, VOIU arunca mreaja>>” (Luca, V, 2-5).
Deci, luntrea aparţinea, dintre cei doi fraţi, Simon-Petru şi Andrei – lui SIMON-PETRU. De ce aparţinea acestuia, şi nu fratelui său,
sau să fi avut parte egală, la luntre, amândoi fraţii? Şi de ce, dintre cei doi fraţi, nu Andrei îi răspunde Învăţătorului-Iisus, ci, cătrănit şi
exasperat, doar Simon-Petru? Care Simon-Petru nu avea un ascuţiş de limbă prea mare şi nici o retorică ieşită din comun, precum cea
paulinică...
Cei doi fraţi aveau părinţi. Dar amândoi aveau aceiaşi părinţi, deci faptul că proprietatea şi-o asumă doar Simon-Petru asupra luntrei,
înseamnă că acesta din urmă avea o datorie în plus, faţă de Andrei, care numai de părinţii proprii se îngrijea. Şi faptul că de cătrănit numai
Simon-Petru era cătrănit, deşi amândoi fraţii fuseseră la fel de păguboşi la pescuit, spune încă mai mult: Simon-Petru avea nevoie de
hrană mai multă decât pentru sine, pentru fratele său şi pentru părinţi...şi, deci, era singurul exasperat de ghinion.
…Nu ştim cum o chema, şi va rămâne asta o taină, probabil până la sfârşitul veacurilor… - …dar Petru avea şi grija unei logodnice, din
satul lui. O logodnică de taină. Numai părinţii (ai lui şi ai ei) şi fratele Andrei ştiau despre existenţa acestei smerite şi frumoase, minunate
taine – pentru că un om sărac şi demn trebuie să se ferească, umilit, chircit în sine şi amărât, de ochii răi ai oamenilor bârfei şi hulei, ai
dispreţului, sfruntării, ai insultei grosolane-“măscărìrii” şi ai nedreptăţii trufaşe (…până când vor putea demonstra satului că, şi ei, prin
vrednicie cinstită, sunt în rând cu lumea…dacă nu chiar mai sus, prin străduinţa lor cea fără compromis ori pată!).
Săracă şi ea (cum altfel?), logodnica cea de taină se lăsa în voia şi-n puterea bărbătească a grijii viitorului apostol al lui Hristos – pentru a
primi hrană şi ocrotire de la Simon-Petru. Totul era curat (…sub frumoasă şi înfrumuseţată, prin sufletul lor de lumină - taină!), între cei
doi logodnici – dar Simon-Petru, deşi doar un pescar sărac, se simţea obligat, de demnitatea lui de viitor soţ, să dovedească logodnicei lui
(cât şi părinţilor ei, presupunem noi…) că “hărnicia doboară sărăcia”. Şi…uite că, în acea seară, nu putea să-i facă iubitei sale logodnice
(şi părinţilor ei) această firească demonstraţie, de mândrie şi virilitate ocrotitoare.
Şi, atunci, să nu ne mai întrebăm de ce Învăţătorul Dumnezeiesc l-a tolerat şi iertat (în repetate rânduri!), pe Simon-Petru (cel atât de
stângaci, dar atât de cinstit, de drept la suflet şi-n Duh şi total ne-făţarnic!), mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi ucenici ai Săi.
Simon-Petru, venind, definitiv, lângă Hristos - jertfise, în simplitatea lui demnă, mult mai mult decât oricare dintre ceilalţi apostoli: Si-
mon-Petru jertfise însăşi dragostea lui pământească, toată - pentru Dragostea, infinit mai importantă, de Învăţătorul Ceresc…
de Mântuitorul Lumii. Şi intuiţia sa de om primitiv şi simplu - NU L-A ÎNŞELAT!
Ceea ce zisese Hristos, cândva, despre ziua de mâine, despre păsări şi despre crini - atât de zguduitor de adevărat, dar şi atât de greu de
mistuit, în minţile noastre, cele strâmbe şi strâmte (“Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce
vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?
Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu
sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?
Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici
Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.
Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe
voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate
acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge
zilei răutatea ei” – Matei, VI, 25-34) – era valabil şi pentru iubita logodnică a lui Simon-Petru, lăsată în urmă, în satul lui de pescari, de
lângă lacul Ghenisaretului…

***

-42-
REGATUL CUVÂNTULUI

CORNELIA PĂUN HEINZEL - Povestiţi-mi despre carnaval! De când se organizează aceasta
fastuoasă sărbătoare în oraş? întrebă fata.
- De zece ani. Secolul nostru, al Xlll-lea, marchează începutul
Carnavalului, răspunse adolescentul.
- Dar suntem în 2015 ! exclamă fata.
- Cred că glumiţi. Veneţia a fost întotdeauna renumit
în epoca actuală, medievală, pentru balurile sale fastuoase şi pline
de farmec, cu prinţese şi ducese de o frumuseţe rară. Dar cea mai
minunată era însăşi fiica dogelui. Când aceasta împlini şaisprezece
ani, dogele s-a gândit că poate şi ea să vină pentru prima dată la bal.
I-a comandat de la Paris o rochie delicată de dantelă şi o pălărie
minunată.
Şi iată că a venit şi ziua mult dorită a balului. Când fiica ducelui
intră în sala de dans, toţi rămaseră înmărmuriţi de frumuseţea ei.
Prinţii, ducii, marchizii numai cu ea doreau să danseze. Atunci
toate femeile prezente la festivitate s-au supărat foarte tare. Oricare
“Povestea măştilor veneţiene” dintre ele pălea în faţa frumuseţii Rosinei, fiica dogelui. Dar cel
mai tare le-a durut faptul că au rămas nedansate.
În zilele ce au urmat balului s-au strâns toate şi s-au gândit ce
Imediat ce Sorana a păşit în oraşul lagunelor, al romantismului, al să facă. Fiica altui duce, Carla, invidioasă foc pe Rosina propuse
iubirilor supreme şi al celor mai crunte trădări în dragoste, Veneţia, atunci, ca la bal, totdeauna toţi să poarte măşti, ca să nu le eclipseze
tărâmul răsărit din apă,a avut sentimentul că trăieşte într-o lume aceasta, cu frumuseţea ei.
miraculoasă,în care timpul parcă s-a oprit din mersul său firesc, Toate persoanele s-au gândit să-şi facă măşti cât mai minunate
că pluteşte într-o atmosferă pătrunsă de spiritul medieval, în care şi mai atrăgătoare, viu colorate, cu pene de păsări exotice, din
cavaleri şi domniţe dau viaţă celor mai grandioase castele şi palate, mătăsuri şi catifele scumpe, împodobite cu dantele şi paiete. Şi la
ce păreau a fi înghiţite de apa ce le traversează nestigherită, de la următorea sărbătoare, toţi au fost uimiţi de frumuseţea măştilor,
un capăt la celălalt. Combinaţia incredibilă de apă şi lumină, dădea încât nu a mai rămas nicio ducesă, prinţesă sau altă fată nedansată.
magie şi feerie locului. Iar mirajul Veneţiei,oraş al luminii dar şi al Astfel, carnavalul a devenit în acest loc o tradiţie.
întunericului a făcut ca fiecare clipă trăită în această fermecătoare - Ce poveste minunată! exclamă Sorana.
lagună sărată a Mării Adriatice, să fie simţită la maximum. - Priveşte în faţă ”Poarta Suspinelor”! O veche legendă spune
Părinţii săi au ales acest fascinant loc, ca destinaţie, pentru vacanţa că, dacă treci cu gondola pe sub această poartă şi săruţi persoana
intersemestrială din februarie, ademeniţi de faima şi istoria magi- iubită, dragostea va învinge orice obstacol şi va fi eternă, spuse
cului oraş.Şi bineînţeles că s–au îndrăgostit de acesta de la prima Andrea. Şi se apropie încet de Sorana şi dori să o sărute…
vedere... de faţadele... de zidurile scorojite ale clădirilor, grave, - Sorana, ce faci? Este târziu! Ai dormit atât de mult! se auzi
decăzute... dar în acelaşi timp mândre şi somptuoase, purtând cu vocea dulce a mamei.
nobleţe amprenta timpului. Fata deschise încet ochii larg. ”Deci a fost numai un vis!”gândi ea.
Ĩn acest oraş de legendă care părea că nu oboseşte şi nu doarme Privi apoi perna din apropierea sa şi zări masca aurie cu paiete şi
niciodată, Sorana avu impresia că feţele caselor care se oglindesc pene de păun…
în apă îşi spun propriile poveşti, ce păreau a ascunde secrete in-
credibile şi propria istorie, încremenite parcă într-un alt timp. A
fost imediat încântată de plimbarea cu gondola, dar, în acelaşi Gabriela Căluțiu Sonnenberg
timp, obosită de drum, adormi. Spania
Deodată, Sorana simţi cum cineva o atinge delicat pe umăr.
- Ce faceţi aici, în gondolă, frumoasă domnişoară? Eu sunt
Andrea, fiul ducelui de Torino. Aţi venit la carnaval?
Sorana se frecă la ochi cu palmele şi când îi deschise,văzu un ado-
lescent frumos, brunet, înalt, într-un costum de print medieval, cu
o mască aurie, cu paiete şi pene de păun, în mână.
- Da, dar unde sunt părinţii mei? întrebă fata nedumerită.
- V-aţi pierdut de ei? Nicio problemă. Vă voi
însoţi eu să-i găsiţi. Străduţele oraşului, înguste şi întunecate sunt
ca un labirint, în care este dificil a le da de capăt. Eu le cunosc
însă foarte bine. Iar plimbarea sigur vă va plăcea.Ce poate fi mai
romantic decât o plimbare cu gondola pe Canalul Grande, printre
palate, biserici, case somptuoase, cu cerul deasupra noastră, acom-
paniaţi de un gondolier care ne cântă... Yosemite
- Dar ce mască frumoasă aveţi! exclamă fata.
- Vă place? V-o dăruiesc cu plăcere! spuse fiul ducelui. Yosemite ̶ atenție la pronunție: IO-SE-MI-TE, ținutul
Sorana a fost încântată de plimbarea cu gondola, printre minuna- vizitat anual de aproape 4 milioane de turiști ̶ este unul dintre cele
te clădiri aparţinând altor timpuri, printre străduţele înguste ale mai îndrăgite Parcuri Naționale ale continentului nord-american.
oraşului. Traseul i-a condus către kilometrul 0 al Veneţiei: piaţa Un amator al statisticilor a întreprins cândva o cercetare
San Marco. minuțioasă și a ajuns la concluzia că despre niciun alt petec de
- Oprim puţin aici, spuse Sorana şi scoase din buzunarul hainei natură de pe planetă nu s-au tipărit la fel de multe cărți de literatură,
un corn. Ĩl fragmentă şi hrăni câţiva porumbei cu fărâmiturile. albume de fotografii și calendare. Ca să nu mai pomenim
-43-
REGATUL CUVÂNTULUI

de mulțimea tablourilor copiate și litografiate la infinit!
Începutul l-a făcut pionierul fotografiei în alb-negru, Ansel Adams, care la vârsta de 14 ani a întreprins o călătorie în această zonă
și a rămas fermecat de frumusețea peisajului. Cu camera de fotografiat complicată din acele vremuri, un cadou din partea părinților, a
imortalizat imagini care au traversat secolele și au făcut istorie. Așa se face că prăpăstiile, văile și coloșii de granit din Yosemite decorează
până în zilele noastre pereții locuințelor a milioane de oameni din toate țările, un mesaj implicit al recunoașterii unanime a frumuseții lor.
De parcă n-ar fi de-ajuns cu atât, aura acestei zone se completează dincolo de limitele palpabilului, grație numeroaselor legende
care se țes în jurul celor 3081 de metri pătrați situați la marginea lanțului muntos al Sierrei Nevada. Yosemite e un simbol cu valoare de
unicitate, un mit ancorat adânc în mentalul colectiv american, o chintesență a Californiei, dacă nu chiar a întregii Americi.
N-a fost dintotdeauna așa. La începutul secolului trecut, teritoriul care astăzi ne taie răsuflarea prin frumusețile sale avea un regim
parțial tolerat, partea protejată fiind de dimensiuni mult mai reduse decât acum. Formal sub administarea statului californian, ai cărui
funcționari nu prea erau interesați să o protejeze, regiunea era lăsată la discreția păstorilor și țapinarilor, nu toți prieteni cu legea. Direct
pe granița cu arealul interzis accesului pentru public se exploatau fără milă, adesea și numai din rațiuni de distracție și amuzament, cei
mai înalți și mai spectaculoși arbori-mamut ai lumii, vestiții Sequoia și Red Woods. Regulile erau ignorate cu nonșalanță de cei care
jefuiau bogățiile naturii, mai mult sau mai puțin pe față.
În anul 1903, speriat de amploarea pe care o luase impactul nefast al omului asupra parcului încă regional Yosemite, entuziastul
militant pentru protecția naturii John Muir îi trimite Președintelui Theodore Roosevelt o scrisoare emoționantă, prin care îl roagă să vină
și să petreacă alături de el măcar câteva nopți sub cerul liber. „Teddy” acceptă invitația, fără să știe că acele nopți de campare aveau
să-i schimbe întreaga viață. Ulterior, el se va transforma în apărătorul naturii și instituitorul de legi cărora astăzi le datorăm menținerea
intactă a frumuseților întregii Americi. Roosevelt a intrat în istoria SUA drept președintele cel mai activ pe linia măsurilor de prezervare
a mediului. Nu e o întâmplare, dealtfel, că până și fabricanții de jucării și-au botezat pe atunci proaspăta lor creație, ursulețul de pluș, cu
numele de „Teddy”.
Fără Yosemite n-ar fi existat, probabil, nici Glacier National Park, nici Canyonlands, nici Big Bend sau Arches. Fără impulsul dat
prin decretul de fondare a acestui parc ̶ o premieră absolută în lume ̶ n-ar fi exclus să nu fi se fi înființat în veci vreun Parc Național în
toată America și nici lume.
Inima Parcului Național Yosemite e formată de căldarea unei văi imense, modelate în urmă cu 30 de milioane de ani de ghețari
monumentali: zece kilometri de pajiști și lunci, străjuiți de monoliți impozanți, din granit șlefuit parcă de un meșter gigantic. Peste tot se
ridică spre cer domuri de stâncă, sau se cască prăpăstii abrupte. Toată valea se asemuie cu o singură alee, pregătită parcă să-și întâmpi-
ne un prezumptiv oaspete uriaș, o cale regală flancată de gardieni din rocă supradimensională, ce strălucesc metalic în lumina care se
propagă prin aerul pur.
Prin binoclu zărim siluetele de gămălie ale alpiniștilor cățărați pe pintenul „El Capitan”, furnici pe un perete vertical. Temerarii
se tastează spre cer, țintind spre glorie, neobosiți în goana după endorfine. Cu o diferență de nivel de 3000 de picioare (o mie de metri),
cele peste 100 de trasee stabilite aici începând cu anul 1958, când s-a reușit prima escaladare, se numără printre cele mai dificile și mai
renumite de pe glob.
Peste vale domnește o liniște atot-temporizatoare, deranjată doar de tunetul monoton al apei care se prăvălește din cascada Nevada,
de la o înălțime de aproape 800 de metri. Jumătate din ea se pulverizează pur și simplu pe parcurs, transformându-se într-un curcubeu
semi-permanent. Cu cei 739 de metri de cădere, cascada este cea mai înaltă de pe continent. Iar acesta este doar unul din multele super-
lative care caracterizează ținutul Yosemite! Parcul bate recorduri după recorduri: 1500 de varietăți de plante și 35 de soiuri de arbori sunt
la ele acasă aici, 85 de tipuri de mamifere și 150 de specii de păsări fac parte din inventar.
Din totalul de peste 3000 de kilometri pătrați (întregul stat Rhode Island ar încăpea acolo fără probleme), 95 la sută sunt declarați
„wilderness”, cuvânt folosit în SUA pentru a desemna zonele cu protecție maximă posibilă. Ironic, tocmai restul de 5% creează proble-
mele cele mai greu de rezolvat: e vorba despre zonele în care este permis accesul turiștilor, acolo unde și noi ne-am înghesuit, căutând cu
mare greutate un petec neocupat pe care să ne putem parca mașina.
Niciun alt Parc Național al Americii nu e frecventat cu asemenea ardoare! Există zile, în sezonul dintre aprilie și septembrie, în care
intră și ies din Yosemite 25.000 de oameni pe zi. Repet: pe zi!! Majoritatea se concentrează în partea amenajată special pentru vizitatori,
menținându-se pe traseele asfaltate și betonate, călătorind cu autobuzele care rulează în circuit de la un punct de interes la celălalt, luând
masa în restaurantele de la punctele terminale sau informându-se prin centrele special amenajate în acest scop.
Cine are puțin noroc nimerește însă într-o perioadă mai puțin frecventată, la trecerea dintr-un sezon în altul, toamna sau primăvara,
când natura pendulează nehotărâtă între albul de nea și verdele crud, sau între pârgul auriu al verii și roșul toamnei ce bate la ușă (vestitul
Indian Summer american). Se spune că în extrasezon, aerul din Yosemite s-ar încărca cu impulsuri care amplifică simțurile, electrizân-
du-le.
Pentru noi, începutul de septembrie a fost o adevărată binecuvântare, vremea răsfățându-ne cu temperaturi calde și cu cer senin.
Mai puțin bucuroși se vedeau, în schimb, localnicii, după o vară lipsită aproape complet de precipitații, lucru care a provocat diminuarea
severă a rezervelor de apă.
Nu lipsa de apă ne-a creat nouă probleme, ci avertismentele legate de o eventuală întâlnire cu ursul. E-adevărat că numai impru-
denții care conduc cu viteză mare sau cei care uită să-și încuie merindele prin „safe-urile” postate la margine de drum riscă o întâlnire
la modul serios, dar totuși, la tot pasul am întâlnit panouri cu anunțuri care ne preveneau să fim precauți. Nu fără motiv, căci urșii sunt
cel puțin la fel de vigilenți și de șireți ca oamenii, având un simț olfactiv foarte fin. Produse care miros bine, cum ar fi o geantă de piele,
săpun sau gel de duș sunt considerate de unii dintre ei drept snak perfect comestibil.
Farmecul naturii din Parcul Yosemite se relevă numai celor care se animă să o vadă la ea acasă, dincolo de drumurile bătătorite.
Cărările bine semnalizate sunt numai bune pentru practicarea senderismului, ciclismului sau pentru o ieșire la pescuit. Ergo, e obligatoriu
să ne rezervăm mai mult decât o zi pentru această etapă.
Cazarea, desigur, trebuie asigurată din timp, de preferat într-unul din campingurile din zonele limitrofe (unde costă din păcate cam
cât ar costa un loc în paradis, mergând spre 100 de dolari pe noapte, per o rulotă sau automobil-caravană). Evident că în interiorul parcului
este interzisă înnoptarea. Și nu există nici pompe de benzină, nici acces la internet, ba chiar nici recepție pentru telefoanele mobile (decât
pe terasele restaurantelor din satul turistic, unde se-nghesuie om lângă om, fiecare cu ochii pironiți pe ecranul celularului).
-44-
REGATUL CUVÂNTULUI

Despre filmul care se proiectează în centrul de informare turistică, un documentar care rezumă cele mai importante momente din
viața
Parcului Yosemite, realizare cinematografică impecabilă, de un rar profesionalism, am mai scris. Rămâne pentru mine un mister de ce
realizatorii insistă așa de tare acolo asupra motivului mai degrabă prozaic pe care precursorii l-au avut atunci când au instituit această
entitate: nici mai mult nici mai puțin decât dreptul americanilor, garantat prin Constituție, de a-și căuta și clădi pe cont propriu fericirea!
Ar fi fost mai simplu să spună că s-au gândit să lase moșternire generațiilor viitoare un spațiu generos, în mijlocul naturii fabu-
loase, în care să-și caute împlinirea în armonie cu universul. Așa, din păcate, rămânem cu un mesaj ambiguu, de parcă natura sălbatică
ar primi de la autoritățile americane dreptul de a exista, și nu invers. Dar poate că așa trebuie să fie totul în țara în care măsura tuturor
lucrurilor este omul iar etalonul valorii este utilitatea, nimic nefiind lăsat în voia sorții, fără o motivație clară, fără un beneficiu direct.
Plăcerea de a beneficia de plimbatul ursului nu ne-a fost dată, în schimb am avut parte de întâlniri amuzante cu căprioare, care nu
se lasă deloc impresionate de prezența omului și cu veverițe deosebit de amuzante, dresate parcă să facă reclamă în sensul atotprezentului
îndemn la relaxare: „sit back, relax & enjoy life” cu care ne-au dirijat grijulii voluntarii dispuși oricând să răspundă la întrebări.
Lăsând la o parte fauna locurilor, o mențiune tristă se cuvine regnului vegetal, reprezentat prin pădurile extinse pe care le-am tra-
versat până la intrarea în Parcul Național. La înălțimi la care în Europa nu întâlnești decât vegetație alpină, de jnepeniș, cresc copaci înalți
de zeci de metri, dintr-o esență de pin tipic american. Din păcate, în ciuda robusteții lor, versanți întregi erau uscați până la exterminare,
ca efect al extinderii unei varietăți de gândaci nocivi, specializați pe distrugerea scoarței arborilor. În incinta campingului nostru tocmai
se retezau cinci arbori distruși. Rangerul de serviciu avea lacrimi în ochi în timp ce ne spunea că neam de neamul său ̶ el fiind la a treia
generație ̶ n-a trăit așa tragedie, cauzată în principal de seceta îndelungată. Dacă ar fi avut suficientă apă, pinii ar fi secretat un lichid care
ține dăunătorii la distanță, dar așa...
Alte porțiuni de pădure erau distruse de incendii, fenomen frecvent în Cali-
fornia, dar nu la fel de tragic. În fapt, popoarele indigene (denumirea eronată, de
„indieni”, nu este agreată) obișnuiau să pună foc intenționat, controlând astfel pro-
cesul de regenerare a naturii. Din nefericire, incendiile devastatoare cauzate de unii
turiști imprudenți distrug adesea zone mult prea extinse, lăsând în urmă un peisaj
ireal: vaste întinderi acoperite de trunchiuri carbonizate, ca o aliniere de scobitori
negre, o apocalipsă!
Coșmarul se încheie odată cu intrarea în limitele Parcului Național, unde na-
tura debordantă se revarsă peste noi în toate nuanțele de verde. În parcările special
amenajate pentru a beneficia de cele mai frumoase peisaje („view points”) gândul
ne duce la comentariul unui vizitator: „Aici pse vede cum respiră Dumnezeu!”
Nu trebuie să faci decât câțiva pași, pentru a-i ieși în întâmpinare, sau să te
oprești pentru câteva momente ca să contempli cerul. Cel puțin așa ne-a spus fata
care susținea pancarta cu semnul STOP în dreptul singurului șantier provizoriu din
incinta parcului.
„Cel mai frumos job pe care l-am avut în viața mea!”, ne-a mărturisit. „Dacă
mai ai și norocul de a lucra în schimbul de noapte, ți se pare că ești suspendat între
pământ și stele. Ai impresia că susul se inversează cu josul, de parcă ai imerge
într-o o altă dimensiune astrală”.
Yosemite, plămânul verde al Californiei, parc al superlativelor, simbol și
mit, e locul în care, în ciuda magnitudinii, nimeni nu se simte strivit, ci dimpotrivă,
puternic.

Vavila Popovici
Carolina de Nord ABJECȚIE ȘI MAHALAGISM

„Educația este ceva ce majoritatea oamenilor primesc, mulți o transmit și puțini o au!”
– Karl Kraus

Abjecția este definită în dicționar ca faptă, atitudine abjectă, demnă de dispreț; ticăloșie, josnicie;
fărădelege, infamie, mișelie, mârșăvie, nelegiuire, nemernicie, netrebnicie, parșivenie blestemăție,
scârnăvie, spurcăciune, nebunie etc.; prin mahalagism înțelegându-se bădărănie, grosolănie, impo-
litețe, indelicatețe, mitocănie, mârlănie, mojicie, necuviință, nepolitețe, țărănie, vulgaritate, în general
vorbă sau expresie caracteristică oamenilor de la periferie, dar în zilele noastre – nu numai! Mahala-
gismul include calomnii și insinuări folosind un vocabular abject, un ton ridicat și nerespectarea pauzei
dialogului, adică suprapunerea vorbirii. Poți renunța participarea la un exercițiu de abjecție colectivă?
De cele mai multe ori – nu!, fiindcă „te ia valul”. Trebuie să ai putere de discernământ, educație, curaj
și înțelepciune pentru a refuza intrarea în cercul mahalagiilor, a mahalagismelor.
Întrebarea este: Poate fi abjecția forma de afirmare a onestității intelectuale? Și mai concret, pot fi
admise vorbele și gesturile vulgare în plenul unei adunări, și nu oarecare, ci a Parlamentului României?
Este, în acest caz vorba de intelectualitate, sau este mediocritatea însăși plină de sine? Concluzionezi trist: abjecția a coborât, din nou, la
un nivel incalificabil.
Privind din alt unghi al sufletului, ne gândim să nu ajungem să trăim precum locuitorii din Sodoma și Gomora, cele două cetăți de unde
-45-
REGATUL CUVÂNTULUI

păcatul „a strigat până la cer”, potrivit Scripturii. Locuitorii au fost uciși, iar pe ruinele cetăților s-a format Marea Moartă din Țara Sfântă,
numele dat bazându-se pe faptul că în apa acestei mări nu mai este viață. Viața abjectă a celor două cetăți a determinat pedeapsa și ne-a
lăsat semn, nouă celor ce trăim vieți în continuare.
Autorul dramatic, rebelul, talentatul și originalul Eugen Ionesco (1909-1994) a debutat în 1950 cu piesa „Cântăreața cheală” care are la
bază ideea devalorizării limbajului, ceea ce duce la o criză generală a comunicării; este semnalată decăderea limbii din funcțiile care au
consacrat-o milenii la rând, drept mijloc esențial în comunicarea dintre oameni, sugerând totodată dezastrul.
Filozoful Gabriel Liiceanu scrie în „Ușa interzisă”: „Cine se uită astăzi pe scena politică a României, cu greu poate spune unde se
termină mahalaua și unde începe istoria …”.
Privind de la distanță, îl evoci pe Caragiale, ți-ai dori un nou Caragiale care să prindă în penița lui, cu talentul lui, aceste discursuri de la
tribuna Parlamentului. Dramaturgul Ion Luca Caragiale (1852-1912) este astăzi mai actual ca oricând și, cred, va fi pe mai departe actual,
atâta vreme cât vor mai fi unii care îi copiază rolurile, pentru a-și justifica propriile mizerii. Așadar, actualitatea lui Caragiale o reflectă
lumea în care trăim, tipologiile umane, relațiile împânzite, faptele murdare: doctorate, premii, distincții, averi, multe făcute fără merite,
fără muncă, prin falsități și furturi; ironiile și vorbele abjecte, mahalagismul pătruns în cele mai adânci cute ale ființei, exprimarea vul-
gară, balcanică, tonul ridicat și accelerat cu care unii oameni – mahalagii – revarsă „frumoasele” cuvinte ale limbii române cu motivația
apartenenței noastre latine, sunt manifestări de tip caragialesc, deci de prost gust, cu preponderență existente în plan politic ori social.
Esteticianul, criticul și istoricul literar român Tudor Vianu (1897-1964) scria: ,,Cine vorbește «comunică» și «se comunică». O face
pentru alții și o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social. Prin intermediul
limbajului caracterizezi personajele, descrii, povestești, dar și limbajul, la un moment dat, te caracterizează, te ,,descrie”.  
Limbajul de mahala auzit în Senat cu câteva săptămâni în urmă, exprimat de un intelectual, denotă că avea dreptate cine spunea că „nu
ajunge cultura, mai este nevoie de morală; poți fii instruit, dar să fii brutal, simplist”. Un parlamentar altui parlamentar: „Analfabet“,
„prost“, „nespălat“, „sare mătreața din el”. Grețos! Abject! Când am auzit, m-am întrebat: Oare noi oamenii suntem făcuți să ne chinuim,
bătându-ne unii cu alții, aruncând cuvinte ce au greutatea pietrelor rănind sufletele?
Săptămâna aceasta, un deputat PSD (Partidul Social Democrat) a lansat în cadrul dezbaterilor din plenul comun al Camerei Deputaților
și Senatului pe tema comisiei de anchetă a prezidențialelor din 2009, un atac dur la adresa liderului deputaților PNL (Partidul Național
Liberal), o doamnă onestă căreia i-a strigat de la tribună, că va face fractură „dacă mai dai cu labele”, continuând cu gesturi obscene.
S-au auzit cuvintele: „Eu sunt fracțiunea care nu-și ține gura din Parlamentul român. Eu unul nu o să mă las speriat de amenințările
distilate ale doamnei Gurgan, Curcan, îmi scapă, mă scuzați, sunt bătrân”. „Colegul meu de la Vaslui – tot Vasluiul: violuri și discursuri
bune în Parlament oferă Vasluiul!”. În replică, pe același ton, deputatul PMP (Partidul Mișcarea Populară): „Ar trebui să nu mai vorbiți
despre județul Vaslui și să vă cantonați la Galați. Ați trecut de multe ori prin județul Vaslui și nu v-a stricat nimeni rozeta”. Amețitor!
În semn de protest, aleșii USR (Uniunea Salvați România) au părăsit sala și au cerut sancționarea celor doi: „Am decis cu toții să ieșim
din sală pentru a protesta față de nivelul suburban la care a ajuns Parlamentul. Am văzut din partea unui bărbat la adresa unei femei,
mai întâi, după care am văzut o replică într-un limbaj care nu poate fi reprodus. Nu credem că ăsta este limbajul pe care îl așteaptă
cetățenii de la Parlamentul României. Credem că protestul nostru o să ajute la normalizarea situației din Parlament”.
Ne întrebăm unde le este fărâma de onoare? Cum pot, în Parlament – organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a
României –, indivizi lipsiți de bun simț să facă legi pilduitoare în folosul cetățenilor?
A te comporta onorabil, se spune, înseamnă să ai o grilă explicită de valori pe care să o implementezi constant în ceea ce faci, în ceea
ce vorbești, iar atunci când nu o realizezi, din motive diverse, inclusiv independente de tine, să fii dispus să-ți asumi comportamente
corective, să-ți asumi responsabilitatea eșecului, cerându-ți scuze. Onoarea apare ca un profil valoric/cod de valori care ghidează, în orice
moment, comportamentul în mediul social.
Oamenii care își permit libertatea să reverse veninul din suflete, folosesc cuvinte detestabile, jargon de ultima categorie. Și totul poate
deveni contagios, îți îmbogățești vocabularul cu cuvinte care nu fac cinste ființei tale. Democrație, libertate nu înseamnă să faci ce vrei și
să vorbești cum vrei. Omul modern trebuie să fie cu o treaptă, dacă nu cu mai multe, deasupra celui care a fost, căci nu în zadar trudește
pentru progres, civilizație. Respectul trebuie învățat, respect pentru cel de lângă tine, respect pentru conducători, respect pentru străinii
care sunt în lume, fiindcă există totdeauna reversibilitate. Poporul nostru este cunoscut în istorie ca un popor care are respectul în sânge.
Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndrăznea, din bun simț, să le spună pe nume, să-i strige pe nume, deși astăzi respectul a
cam dispărut în mai multe țări. Apoi, vorbirea stradală nu poate fi aceeași cu cea scrisă și nici cu cea folosită în adunări. O cenzură proprie
ne este necesară, din respect pentru semeni sau pentru cei superiori. Ierarhia trebuie și ea respectată, pentru a evita decadența morală și
spirituală. Există relații în care suntem implicați de-a lungul vieții și în care avem întotdeauna nevoie de respect.
Avem libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propria noastră construcție și funcționalitate interioară, avem libertatea de opinie,
putem exprima public ceea ce simțim și gândim, dar în limitele decenței, a cenzurii proprii de care vorbeam. Pentru un echilibru social să
ne dorim o libertate civilizată, nu haotică prin care pot intra viciile. Și spun vicii, fiindcă limbajul și comportamentul indecent, cu timpul
devine un viciu. Antidotul acestei maladii răspândite în toată lumea, este educația și cultura.

Florentina Loredana DALIAN
Dragă M...

1
Noi ne-am trăit tinereţea jumătate gri, jumătate incoloră, ne-am visat visele jumătate alb-negru,
jumătate color. Umblam îmbrăcate-n jeans şi-n tricouri, tu aveai bani mai mulţi, îmi amintesc cum te
jenai să-i foloseşti de faţă cu mine. Odată ne propuseserăm să mâncăm câte-o prăjitură, însă ni i-au
furat în magazinul de bijuterii unde intraserăm să ne limpezim privirea de-atâta cenuşiu; noroc că
apucasem să luăm bilete la teatru.
În Grădina Icoanei o ţigancă c-un plod atârnat la piept ne-a scuipat că nu i-am dat bani,
-46-
REGATUL CUVÂNTULUI

m-am revoltat, aş fi strâns-o de gât. Tu păreai să iei lucrurile mai uşor, vezi, pe-atunci nu ştiam că şi Mântuitorul fusese scuipat...

Aud, dragă M, că eşti doctor în chimie, în fizică, tu ştii, ai lucrări publicate, aşa te vreau!
Tu ai rămas ancorată în ştiinţa care ne-a scos peri albi, eu am cam lepădat-o, eu sunt cu ficţiunea care-mi arată altă faţă a vieţii, poate una
mincinoasă; desigur, doamnă doctor, suntem femei mature, avem copii, mâine-poimâine şi nepoţi, avem funcţii, cărţi publicate, şi totuşi,
doamnă doctor, aş vrea să cred că şi tu, ca şi mine, ai rămas copila îmbrăcată-n jeans, că n-ai uitat camera de cămin, nici modulul pe care
depănam poveşti prin fum de ţigară...
Să ştii, dragă M, că şi mie mi se spune doamna X, într-un fel sau altul - cu titluri, gărgăuni.
Aş vrea să le spun tuturor că eu am rămas absolventa care în ultima zi de cămin a zăcut în poziţia lui Buddha în patul de sus, cu tavanul
în cap vărsându-şi lacrimile-n sine, că eu sunt studenta care ştia că tot ce-a fost nu se mai întoarce, că nicio piesă nu se va mai juca la fel,
că viaţa altfel se va scrie de-acum pentru noi, pe cărări diferite.
A doua zi eu am plecat prima, m-am bucurat, nu-mi place, nu suport să rămân.Tu ai rămas.

Aşa, doamnă doctor, cercetător şi ce veți mai fi, să ştiţi că pentru mine-aţi rămas aceeaşi M cu care plecasem într-o zi la teatru, când
mediciniştii străini se distrau aruncând cu ouă de sus, pe tine unul te-a nimerit drept în cap, în părul acela pe care ţi l-aş fi tăiat de frumos
ce era. Ne-am întors, am ratat piesa, aşa cum uneori ne ratăm întâlnirea cu viaţa…

2
Vezi tu, în anii aceia mergeam braţ la braţ cu naivitatea, credeam în rosturile lumii, în viaţa ce ni se desfăşura ca o mare imensă înainte,
căutam sensurile existenţei în materie, în tratatele-cărămizi de chimie, fizică, matematici speciale, rezistenţa materialelor...
Nimeni nu ne spusese, dragă M, că viaţa a fugit în altă parte, că sensurile ei nu erau de găsit în tratatele noastre. Seara, obosită de căutări,
mă retrăgeam în colţul meu din patul de sus, cu tavanul în cap; acolo nu mă mai ajungeau nici spinul electronilor, nici orbitalii, nici ecu-
aţiile Maxwell-Planck. Mă piteam de numărul lui Reynolds şi de cel al lui Avogadro,
de formula acidului izovalerianic şi de răcnetele madamei Agneta de la anorganică. Era bine în colţul meu, sus, acolo mă refugiam cu alţi
monştri - Tolstoi, Camil, Istrati, Clavells, Fowles, ce brumă aveam, pentru că nu prea erau, dar noi îi găseam când şi când şi ne înfruptam
cu voluptate din ei, în camera de cămin.
Acolo, în patul de sus, era sărbătoare, mi-aduc aminte că tu chiar îl aveai la un moment dat
pe Marquez, Toamna patriarhului, ne citeai din ea; luam cartea şi dispăream într-un univers paralel, mă amăgeam cu altă iluzie a desco-
peririi sensurilor vieţii, dar măcar iluzia asta nu trebuia s-o învăţ pe de rost…

3
Hei, dragă M, noi chiar am crezut în revoluție, în lozinci, în schimbare. Trăiam expuse grafic între abscisă și ordonată, cântăream sub-
stanțe cu exactitate de patru zecimale, ne găuream halatele și ciorapii cu acizi, ne intoxicam în laboratoarele de șase ore. Vara, mergeam
la Convocare, în Ghencea, mai știi când au testat măștile pe noi? Ne-au băgat într-un cort, au dat cu lacrimogene, care ieșea afară fără să
plângă avea masca bună.
Aruncam cu grenade, trăgeam cu puști AKM, alea care ne zdrobeau umărul, învățam despre STL-uri, despre cum să-ți injectezi singur
antidotul (nu, n-am uitat, seringa se-nfige brusc prin postavul hainelor, în picior. Nu, n-ai timp să te dezbraci, efectul se instalează-n câte-
va secunde, ce subțire graniță între a fi și a nu fi)...
Băteam pas de defilare în ritm de „Treceți, batalioane române, Carpații!”, purtam cu mândrie haina militară, pe stradă salutam ofițerii,
generalii ne răspundeau cu „săru’mâna”, în timp ce bucătăresele ne luau la per tu, azvârlind cu jigniri după noi .
Atunci am aflat că omul, cu cât e mai mărunt, cu atât simte nevoia să-i umilească pe cei care nu-i sunt asemenea.
Ce naive am fost să credem că revoluția ne va aduce pe tavă respectul, când ea n-a făcut decât să schimbe niște mojici cu alții (mai mulți,
mai ajunși, mai inculți)!

Da, dragă M, am făcut și armata, dar când a fost vorba să punem mâna pe arme, să tragem în oameni, nu în ținte desenate, noi am uitat
tot ce-nvățasem și ne-am amintit că suntem din altă poveste. Noi n-am știut să facem revoluția, și dac-am fi avut curaj, tot n-am fi știut în
cine să tragem (oricum, ei stăteau ascunși, trăgând sforile).
Așa că ne-am întors în laboratoarele noastre, unde măcar ne sprijineam pe certitudini
(întotdeauna, din reacția unui acid cu o bază, se formează o sare), unde învățam că până și apa ucide, unde am continuat să ne intoxicăm,
dar măcar cunoșteam antidotul.
Dar n-am găsit, dragă M, oricât am cercetat, antidotul pentru naivitate.
Probabil injecția ar trebui aplicată brusc, cu forță, direct prin podoaba capilară, în creier.

4
S-au dus, dragă M, anii mirărilor noastre, ai revoltelor tinereții, ai entuziasmelor când umblam fără griji pe Calea Victoriei sau pe Ma-
gheru...
Ce lume frumoasă ne construiam în cenușiul acelor zile, ce importante păream în speranțele noastre!
Râdeam atât de mult chiar și de lucrurile care ar fi trebuit să ne doară, nici nu mai conta că, uneori, când ne întorceam de la cursuri,
găseam cantina închisă - ne hrăneam cu iluzii,
nici nu mai conta că renunțam la masa de seară ca să mergem la teatru, că n-aveam bani de țigări, ori timp de aprofundat materiile alea
imposibile.
Eram atât de tineri cu toții, atât de creduli, cu lumini în priviri!
Împărțeam totul: mâncarea, cafeaua, tristețile, bucuria, n-aveam noțiunea de prietenie, dar o trăiam pe viu și intens, fără să ne dăm seama.
S-au dus anii mirărilor noastre, au rămas amintirile pe care le disecăm fiecare în colțul său de lume, de parcă nu în viața aceasta s-ar fi
petrecut...
-47-
REGATUL CUVÂNTULUI

Alexandra Tudose
Surprise, Arizona
Fiecare cu închisoarea lui

Dacă aş putea să inventez vreun dispozitiv sau vreo aplicaţie pe telefon, aş miza pe un dis-
pozitiv care atenţionează purtătorul- utilzatorul că este timpul să iasă din zona de confort, să
scoată puţin capul din sistem. Aş merge pe un ceas tip clepsidră care bipăie zgomotos şi în
care nisipul se face roşu, doar pentru impresie artistică.

Sistemul sau zona de confort nu trebuie văzute ca pe nişte lucruri rele, atâta timp cât depinzi
de ele într-un mod echilibrat şi detaşat şi ai mereu posibilitatea de a alege şi de a testa şi
altceva. Atunci când simţi că nu mai ai această capacitate de alegere, atunci zona de confort
îţi devine propria închisoare care te limitează şi nu te mai lasă să explorezi şi să evoluezi.

Ca să puteţi să vă vizualizaţi mai uşor propriul sistem, gândiţi-vă la rutina zilnică care se
aplică la toate aspectele din viaţa voastră, începând de la modul tipic în care vă daţi jos din
pat, felul cum vă spălaţi pe dinţi, felul cum vă beţi cafeaua, mâncarea pe care o alegeţi să
o mâncaţi, pâna la felul în care faceţi dragoste sau vă certaţi cu persoana dragă sau cum vă
alegeţi în final să petreceţi timpul liber (aceleaşi emisiuni la TV, acelaşi FB rulat în tăcere sau pe muzică, aceeaşi vizită la mall etc).

Unde observaţi un “endless repetir”, acolo să ştiţi că este zona voastră de confort. Cum am zis si mai sus, nu este rău faptul că trăim cu
ritualuri -este normal si economic din punct de vedere al energiei pe care o utilizăm în a realiza aceste acţiuni.

Problema este atunci când aceste ritualuri ne acaparează toată existenţa şi nu mai devenim conştienţi de plăcerea din spatele acţiunilor
noastre şi încetăm să mai fim prezenţi la viaţă, ajungem să fim una cu sistemul şi nimic din jur nu mai reprezintă o opţiune viabilă, o
ieşire din peisaj.

Sistemul, aşa cum am învăţat la şcoală şi în viaţa de zi cu zi, îţi oferă sentimentul de ordine, sentimentul de apartenenţă, de logică şi face
ca lucrurile să se desfăşoare uşor, natural, de la sine. Nici nu vreau să desfinţez sistemul, este clar modul nostru de a supravieţui!

Însă, problema este când noi pierdem controlul şi sistemul ajunge să decidă pentru noi, pe toate palierele vieţii noastre. Poate, dacă am
avea un sistem super evoluat (adică, să avem norocul să ne fii reîncarnat în vreun Dalai Lama), atunci da, ar fi fain, pentru că toate ritu-
alurile noastre, de altfel evoluate s-ar repeta pe pilot automat şi noi am putea fi cu uşurintă un model şi un motor pentru ceilalţi. Dar,
din păcate, de multe ori nu este cazul şi noi suntem datori să învăţăm lecţiile de la viaţă şi pas cu pas să evoluăm. De cele mai multe ori
suntem pricopsiţi să ne conducem viaţa ca marele Sisif, trăind după un sistem cu multe breşe şi inconsecvente şi traume şi durere, sistem
care ne transformă într-un cobai care se învârte mereu şi mereu în aceleaşi cercuri vicioase.

Vom mai vorbi cu altă ocazie despre cum se construieşte sistemul şi zona de confort al fiecăruia. Cel mai important este că trebuie să îţi
dai seama că pierzând controlul asupra propriului sistem, ajungem să funcţionăm pe pilot automat, chiar şi în situaţiile speciale din viaţa
noastră, unde ar trebui să fim prezenţi, conştienţi şi implicaţi cu tot sufletul.

Acest pilot automat care vă conduce fără a se mai sinchisi să vă ceară permisiunea, se numeşte în termeni de specialite, suboconştientul si se face simţit
în viaţa noastră în mai bine de 95% din timp. Încă o dată repet, nu este un lucru tragic acest fapt, însă veţi avea de suferit atunci când subconştientul
vostru are tendinţa să ruleaze doar programe negative, non-eficiente şi sabotoare. Degeaba ştii şi vrei să te laşi de fumat, dacă acest lucru va fucţiona
conştient doar în 5% din timpul tău, restul fiind la mâna subconştientului care încă nu a fost informat că şi tu vrei să te laşi de fumat:).

Fără să îti dai seama, subconştientul tău ca sa te protejeze (eu îl văd ca pe o mătuşă băgăcioasă care ştie tot şi îţi vrea binele) oferă o altă lumină, uşor
deformată evenimentelor din viaţa ta sau de multe ori le ascunde ca să nu suferi, iar adultul din tine rulează în exterior un scenariu umbrit mult de breşele
propriului sistem: fumez pentru că am beneficii de pe urma viciului-clar o realitate deformată.

Ca să revin la articolul anterior cu sistemul şcolar, problema sistemului şi a zonei de confort este că te fac să crezi că realitatea ta este cea adevărată, că
nu există şi altceva, sau dacă vrei să ieşi din sistem, răspunsul imediat şi automat va fi unul de durere. Astfel, se explică şi rezistenţa la schimbare, nevoia
oricărui sistem de a-şi păstra starea de homeostazie. Că este vorba de o stare proastă - gen a cerşetorului din intersecţie /soţiei agresate de soţ sau că este
una uşor acceptabilă, mersul la un job care nu te încântă, toate sunt văzute de propriul subconştient ca stari de constanţă şi echilibru şi orice încercare de
schimbare este pusă la pământ prin utilizare unei armate de rezistenţă.

Sistemul caută echilibrul, chiar dacă echilibrul înseamnă de fapt o realitate negativă-gen sărăcie sau boală, pentru că la sistem primează nevoia de rutină.
De aici si cazurile multora dintre noi care refuză evoluţia şi schimbarea, este de fapt pilotul automat care nu vrea să se destabilizeze. În privinţa evoluţiei
sistemului de educaţie în România- pentru profesori este mai grea adaptarea decât pentru elevi. Majoritatea elevilor încă mai au libertatea de a nu rămâne
complet blocaţi în zona de confort, însă pentru adulţi, lucrurile sunt mai dificile şi mai anevoioase, de aici şi incapacitatea multor profesori de a înţelege
noile vremuri şi de a se adapta noilor realităţi.

Vrem nu vrem, lucrurile evoluează, cu voia noastră sau fără voia noastră, cu noi sau fără noi, realitatea lumii înconjurătoare se schimbă. Este lupta noas-
tră să învăţăm să ne scoatem de pe pilot automat, ca să putem avea ocazia să mai respirăm din când în cînd, preferabil constant, aerul rece al evoluţiei.

Bring on the NEW in your life starting with the little things!

-48-