You are on page 1of 49

Regatul Cuvântului, Anul VII, Nr.41, Mai 2017

REGATUL CUVÂNTULUI

REGATUL CUVÂNTULUI MEMBRI FONDATORI ISSN 2286 - O5O9 ISSN-L 2286 - O5O9 N.N.Negulescu - Iniţiator, prim

MEMBRI FONDATORI

ISSN 2286 - O5O9 ISSN-L 2286 - O5O9

MEMBRI FONDATORI ISSN 2286 - O5O9 ISSN-L 2286 - O5O9 N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi
MEMBRI FONDATORI ISSN 2286 - O5O9 ISSN-L 2286 - O5O9 N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi

N.N.Negulescu

- Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine.

- Iniţiator, prim fondator şi actual director/redactor-şef al revistei Regatul Cuvântului. - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera Eonică.

- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera Eonică. Al.Florin Ţene - Membru al Academiei Româno-Americane de

Al.Florin Ţene

- Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

Parteneri culturali

al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali
al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. Parteneri culturali

REGATUL CUVÂNTULUI

Membri de onoare: Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei
Membri de onoare:
Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici
Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.)
Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, SUA, Director al Revistei “Lumină lină”;
Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Maria Diana Popescu, redactor șef la Revista „Agero” Stuttgart, director la Revista de cultură „Art Emis”,
director al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art Emis
Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof.univ.dr. Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea București
Prof. dr. Adrian Botez, director fondator al Revistei Contraatac.
Ma. Gloria Carreon Zapata, Esritora y Poeta, Presidente de la Union Mundial de Poetas Nuevo Leon (Mexico)
UMP Y WUP
Director\redactor-șef:
N.N. Negulescu, membru al L.S.R, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Redactor șef-adjunct:
Prof. dr. Viviana Milivoievici. Cercetător
științific, Academia Română - Filiala Timișoara,
Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “.
Dr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. România
Secretar general de redacţie:
Redactori principali:
Cezarina Adamescu, membră a U.S.R
Secretar directorat:
Marian Malciu, membru al L.S.R
Scriitor, jurnalist Eugen Cojocaru, şef departament
dramaturgie
Șef departament Critică literară Prof. dr. Mihaela Roșu
Bînă.
Critic de artă: Diego Vadillo López, Spania.
Redactori:
Lect.univ. dr. Alina Beatrice Cheșcă
Prof. Mihaela Oancea
Luca Cipolla, Italia
Dr. Elena-Maria Cernăianu
Poeta Florina Dinu
Redactori asociaţi:
Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din
Quebeq, Canada, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, editor șef al Revistei Romanian Vip, Australia
Slavomir Almajan, Canada
Cătălina Florina Florescu prof. dr. în literatură comparată, SUA
Simona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA
Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK
Redactor principal tehnoredactare:
Realizator coperta:
Ing. Rodica Cernea
Ing. Rodica Cernea

REGATUL CUVÂNTULUI

N.N Negulescu pag.5 Márcia Batista Ramos pag.30 Viviana Milivoievici pag.5 Felix Llatas pag.31

N.N Negulescu pag.5

Márcia Batista Ramos

pag.30

Viviana Milivoievici pag.5

Felix Llatas

pag.31

Dragoş Niculescu pag.6

Blanca del Valle

pag.32

Stelian Gomboş pag.11

Hector Martinez Sanz

pag.33

Valeriu D. Popovici-Ursu

pag.15

Luca Cipolla

pag.34

Cezarina Adamescu pag.19

Dragoş Niculescu

pag.37

Eugen Cojocaru pag.20

Mihaela Oancea

pag.40

Paula Romanescu pag.22

Adrian Botez

pag.42

Elen Lackner

pag.23

Cornelia Păun Heinzel

pag.43

Mihaela Roşu Bînă pag.24

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

pag.43

Claudia Patricia Ortega Guerrero

pag.25

Vavila Popovici

pag.45

N.N Negulescu pag.26

Florentina Loredana Dalian

pag.46

Gilda Rojas Dondi

pag.27

Alexandra Tudose

pag.48

Ma Gloria Carreón Zapata pag.29

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate

Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul cuvantului@yahoo.com

Revista poate fi accesată la adresa: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-Milivoievici

E-mail director redactor-șef: n.negulescu@yahoo.com

Tel redacţie: 0351. 418. 010 Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541

revine

autorilor.

regatul_cuvantului@yahoo.com

REGATUL CUVÂNTULUI

N.N Negulescu

REGATUL CUVÂNTULUI N.N Negulescu El Prólogo por NICOLAE NEGULESCU. Escritor miembro de la Academia Rumano-Americana de

El Prólogo por NICOLAE NEGULESCU. Escritor miembro de la Academia Rumano-Americana de Artes y Ciencias. Director de revistas literarias

“EL LABERINTO DE LOS ENIGMAS”

En la virtud de este misterioso título (estampado con premeditación en la combustión simbólica del mito Laberíntico como término referencial, llamado para significar mediante la intensificación enigmática de determinaciones fácticas, y convertido común en el mapa del barroco), pero con un estilo narrativo lúcido, sostenido de una notable fuerza evocadora, la escritora erudita Cornelia Paun Heinzel nos presenta a la luz de un código cultural elevado una nueva colección de relatos, que me- diante sus proyecciones autorales abre un horizonte psicológico complejo; un verdadero laberinto épico (como materia del pensamiento) que comporta en diferentes registros numerosas hipóstasis espirituales. El título refleja la contratación en un programa hermenéutica, que expresa los significados de los mensajes; atravesando la convicción de su autora reconociendo una vocación exegética. Con otras palabras, la aplicación de la fórmula de obra en cuestión atraviesa al lector , comprendiendo el núcleo temático del mismo acto de la construcción moldeada. Por otra parte, esta comprensión se convierte en manifestación de nuestras propias posibilidades atravesando mediante la claridad de la descripción el acto existencial. Por lo tanto, nosotros encontramos sobre las rutas textuales coincidencias y identificaciones ontológicas. Desde esta perspectiva, aclarando los significados superan múltiples símbolos por referencia a la intención que presidió la elaboración del texto. ¿Cómo? A través de la vitalidad profunda del supra significado esencial, la fuerza, de la matriz lingüística , que conoce mejor la identidad verbal. La naturaleza intencional del pensamiento de la escritora del planteamiento ontológico de la obra se centra en una esfera inter humana, revelando a la percepción, su virtud de fundamento del contacto de la narradora con el mundo de los valores. Los asuntos variados se extienden tiene la tarea con la plenitud del descubrimiento de los fenómenos contemporáneos de la capa superior de la existencia viviente: el cargamento de los predicados antropológicos demuestra la tela de los textos; pero, sin embargo en la dimen- sión lingüística, la serie de los verbos vigorosos, guían, configuran y potencian la serie de los acciones. Estando tan el funcionamiento de expresión, el lenguaje del escrito objetivado, hacer proyecto, su diseño, que encaja sin ella permanecería cerrado en la experiencia de la conciencia solitaria. Cada personaje representa y reconstruye (para el aliento recibido en el centro del proceso creativo) aspectos, características, rasgos, definiendo su propia individualidad, es decir, tiene aspectos únicos de expresión de la existencia. Feliz apertura semiótica , llevando a cabo una legitimación de la obra en los límites de presencia . Pero la voz exploradora que designado el presente, subida y en el tiempo. Recompone el pasado, a través de una constelación de escenas, de índices, de palabras, más abiertas a los ecos de la memoria. Encontramos aquí la escritora que cubre el mundo juvenil con la mirada precisa y fresca. La característica fundamental de su arte narrativo que descubrimos en palpación de las profundidades de la conciencia y en la esencia del ser para trazarse caminos de la existencia. Y una cosa más: para la dignidad de la expresión, la autora infunde con máximo sentido, el significando; y la secuencia episódica, los pasajes conformados tienen formulada una autenticidad . Seguro , claro, que en un cuidadoso examen de los casos de peregrino a el interminable camino de la humanización del hombre, se observa también una exaltación narrativa: como la primacía del afecto se manifiesta en simbiosis amables, caballerosas, dominando las aspiraciones intelectuales, o en el sorprendente contrario doble del Eros entusiasta, con su brujería para salir del pecado de la lujuria. “ El laberinto de los enigmas “ / “Labirintul enigmelor “ es una colección de relatos reveladora y ambiciosa cuyas formas narrativas, verdaderos rayos de luz caen con vocación artística en un amplio campo de visión estética.

Viviana Milivoievici

un amplio campo de visión estética. Viviana Milivoievici BIOBIBLIOGRAFIA MIRCEA ELIADE Dr. Viviana Milivoievici

BIOBIBLIOGRAFIA MIRCEA ELIADE

Dr. Viviana Milivoievici Academia Română, Filiala Timișoara Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”

Mircea Handoca, Mircea Eliade. Biobibliografie, volumul 4, București, Editura Criterion Publish- ing, 2007, 352 p.

Cu un deceniu în urmă, în anul centenarului Mircea Eliade, a apărut cel de-al patrulea volum dedicat Biobibliografiei marelui savant. Publicat la editura Criterion Publishing, din București, grație editorului Gabriel Stănescu, volumul reflectă documentarea

-5-

REGATUL CUVÂNTULUI

minuțioasă depusă de regretatul biograf și exeget al operei eliadești, Mircea Handoca. Prima carte despre Mircea Eliade, apărută în 1980, Contribuții biobibliografice, constituie punctul de plecare pentru aceste patru mari tomuri. „Bietul meu volumaș de-acum un sfert de veac! Cu câtă duioșie îl răsfoiesc!”, scrie Mircea Handoca în Cuvântul înainte al volumului în discuție. Celelalte trei volume, Mircea Eliade. Biobibliografie 1 (1907-1986), Biobibliografie 2 Receptarea critică (1925-1986) și Biobib- liografie 3 Receptarea critică (1986-1999), au apărut în seria „Bibliologica”, supliment al „Jurnalului literar”, între anii 1997-1999. Acest volum, al patrulea, vine în continuarea celorlalte trei mai sus menționate și cuprinde lucrările și articolele referitoare la Mir- cea Eliade, apărute atât în țară, cât și în străinătate, pe parcursul anilor 1999-2007. Sunt reluate operele originale, dar și cele apărute în traducere, ale marelui savant. Un corpus aparte al cărții îl constituie convor birile, interviurile, anchetele, corespondența emisă și primită, continuă cu receptarea critică în dicționare, bibliografii, enciclopedii, is- torii literare, volume consacrate în exclusivitate, studii, eseuri, recenzii, amintiri și reportaje apărute în publicațiile culturale românești și străine. Autorii acestor lucrări sunt fie mari personalități consacrate, fie tineri, entuziaști publiciști și cercetători ai operei și vieții lui Mircea Eliade. Partea a doua a volumului conține un tabel cronologic al traducerilor alcătuit de exegetul american Mac Linscott Ricketts. Sunt specificate aici toate operele lui Mircea Eliade traduse în diverse limbi, de-a lungul timpului. Biobibliografia se încheie cu un vast indice de nume, ziare și reviste, precum și cu un indice al operelor lui Mircea Eliade, con- tinuând cu câteva referiri la receptarea critică a primului volum al seriei, din 1997, și diverse fotografii din arhiva lui Mircea Handoca. Alcătuirea și definitivarea cu succes a unei bibliografii presupune o muncă imensă și intensă, o rigoare științifică și documen- tară greu de imaginat, cu multe zeci de ore petrecute în bibliotecă analizând, clasificând și redactând numeroasele surse bibliografice consacrate unei personalități de talie mondială, cum este Mircea Eliade. De toate aceste incontestabile calități a dat dovadă Mircea Handoca, în elaborarea bibliografiei exhaustive. Astfel, criticul literar timișorean, Cornel Ungureanu, afirmă: „Despre Mircea Eliade, ”

Handoca ştie tot

Această sursă inegalabilă de trimiteri bibliografice este indispensabilă oricărui cercetător al vieții și operei lui Mircea Eliade. Constituie un punct de referință în redactarea oricărei lucrări ştiinţifice de specialitate. La ora actuală este singura din lume, alături de cea întocmită, în 1980, de americanii Douglas Allen și Dennis Doeing – Mircea Eliade. An Adnnotated Bibliography. Pentru aducerea la zi a bibliografiei critice, fișarea și redactarea volumului de față Mircea Handoca a întreprins o muncă sisifică de

documentare și clasificare a tuturor publicațiilor și volumelor apărute în țară și străinătate, apelând, în acest sens, la ajutorul unor iluștri cercetători de pe întreg mapamondul. Trimiterile bibliografice din cele patru tomuri ale Biobibliografiei însumează peste unsprezece mii de poziții. Volumul de față se oprește la poziția cu numărul 11331, un articol apărut în luna iunie 2007, într-o publicație culturală românească. De atunci și până în pre- zent s-au mai publicat numeroase lucrări, articole și studii de o mare importanță pentru înțelegerea omului și scriitorului Mircea Eliade. În viitor se vor mai publica și altele. Urmează, așadar, o altă etapă de intensă cercetare și documentare, pe parcursul câtorva ani buni de acum înainte. Prin Mircea Handoca, visul lui Mircea Eliade s-a împlinit și a devenit o palpabilă realitate – acela de a avea o bibliografie. Să continuăm să rămână așa!

(în „Orizont”, nr. 11, 15 martie 1991).

Dragoş Niculescu

„Orizont”, nr. 11, 15 martie 1991). Dragoş Niculescu “UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT” DE LA FILOZOFIA CULTURII

“UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT” DE LA FILOZOFIA CULTURII LA CRIZA SUPRA- VIEŢUIRII (III)

3. Oboseala unui glob de pămînt. Sfîrşit sau un nou în- ceput.

unui glob de pămînt. Sfîrşit sau un nou în - ceput. În cartea “Fragilitatea Europei. Eseuri

În cartea “Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii europene.” (Ed. Galaxia Gutenberg, 2009), Tereza-Brînduşa Palade – doctor în filozofie şi cadru universitar la SNSPA, Bucureşti, unde predă Etică Politică, Religie şi Fundamentalism Religios – se angajează cu succes într-o analiză complexă a crizei Europei, “leagănul umanităţii”, şi, prin aceasta, de fapt, într-o analiză a culturii şi umanismului global. Demersul critic sever al domniei sale sondează adînc în conştiinţa omului european, aflată într-o criză spirituală tot mai tragică, mai profundă, căutînd şi dezvăluind rădăcinile de natură filozofică, spirituală, morală, re- ligioasă ale acestei cumplite defecţiuni individuale şi civilizaţionale, colective. Autoarea, extrem de bine orientată, îşi potenţează lucrarea prin fericita alegere a trei anexe definitorii pentru cauza subiectului tratat. Este vorba despre: I. Prelegerea “Filozofia în criza omului European.”, rostită de Edmund Husserl la Viena, în 1935, în plină perioadă a totalitarismu- lui nazist, în care filozoful subliniază rolul pe care filozofia pură (pentru el, fenomenologia transcendentală) l-ar putea juca în concilierea crizei culturii europene a timpului său, criză care pornea, în viziunea sa, de la abandonarea sensului teleologic spiritual al omului European; II. Discursul adresat de Papa Benedict al XVI-lea participanţilor la întîlnirea rectorilor

şi profesorilor din universităţile europene (2007); III. Discursul aceluiaşi pontif, adresat în septembrie 2008, către lumea culturii, la Cole

-6-

REGATUL CUVÂNTULUI

giul

Bernardinilor din Paris. În aceste două discursuri, Suveranul Pontif semnalează, pe de o parte, consecinţele extreme ale falsei dihoto-

mii

contemporane între teism şi umanismul autentic şi urgenţa eradicării tendinţei de fragmentare a cunoaşterii şi a absenţei comunicării

din

şcolile actuale, iar pe de altă parte, plecînd de la reluarea originilor teologiei occidentale şi a rădăcinilor culturii europene, fundamen-

tala

întoarcere la căutarea lui Dumnezeu şi la disponibilitatea de a-L asculta – ca obligativităţi de funcţionare şi necesităţi de existenţă a

oricărei culturi veritabile. În sensul înţelegerii conţinutului tematic expus pînă acum în acest studiu, cu dubla sa etapizare temporală (modernă şi postmo- dernă), a finalizării analizei, pînă în actualitatea prezentă, a coordonatelor şi specificului său diacronic, odată cu încercarea de stabilire a unor concluzii corelative şi prospective, vom evidenţia pe scurt temele principale ale acestei importante lucrări. Şi nu se poate începe cu altceva în afară de principalul factor distructiv care este mercantilizarea şi transformarea culturii umaniste într-un simplu produs comer- cial, iar a universităţilor, conduse de interesele unei economii liberale sălbatice şi iresponsabile, în nişte întreprinderi de profit. Primatul violent şi distructiv al finalităţii economice – absorbţia absolvenţilor de către piaţa locurilor de muncă – izgoneşte cultura umanistă şi filozofică, lipsite de o finalitate practică, din programele universitare şi, prin aceasta, din cîmpul de interes al conştiintei umane, exilîn- du-le, printr-o politică pragmatică organizată, la marginea orizontului gnoseologic, asimilabil şi transformator al condiţiei individuale. Lipsit de unealta deschiderii şi funcţiei filozofice, conştiinta este silită la îngustarea viziunii de cîmp, la opacizare şi secătuire, iar omul european de azi, stăpîn tot mai nesigur şi plăpînd al conştiintei lui, devine o fiinţă lipsită de identitate, înstrăinată şi vulnerabilă în faţa asaltului copleşitor al consumului şi tehnicii, o fiinţă tot mai dezumanizată. Iar totul porneşte de la pierderea sensului adevărului, de la dominaţia minciunii celor puternici, aflaţi sub comanda diavolului, care este “tatăl minciunii”. Noul pragmatism, actuala deturnare sau penetrare a adevărului, în numele unui pozitivism utilitarist, vizînd neobosit profitul, bazîndu-se pe o ignoranţă simulată, de fapt pe

aversiunea clară faţă de metafizică şi etică, afişînd o superioritate vădită faţă de cultura clasică a Europei, izbeşte cu barosul în stîlpii de rezistenţă ai cupolei strălucitoare de demnitate, de sete de cunoaştere, de înălţare şi, finalmente şi esenţial, de nevoie arzătoare, organică de transfigurare a condiţiei sale imanente, limitată şi aflată sub forţa păcatului, de transcendere la Absolutul pur şi incondiţionabil. Pier- derea sensului adevărului se manifestă prin relativismul omniprezent, preambulul nihilismului, şi, din acest punct de vedere, este foarte interesantă, fireşte, în sens dramatic, observarea paradoxului istoriei, care constă, după aparenta depăşire a iraţionalităţii ideologice, a sistemelor totalitare, a nihilismului, a ateismului şi dispreţului total faţă de om ale secolului XX, în recrudescenţa, sub forme şi mai sub-

tile, în Occidentul ultimelor decenii, a relativismului ateu, nihilismului şi materialismului, care, iată, nu au dispărut odată cu prăbuşirea

sistemelor totalitare, ci, din contră, au reapărut din plin sub o formă neagresivă, dar perfidă, ascunsă, corozivă şi distrugătoare. Ce dife- renţă este, privitor la separaţia dintre Biserică şi Stat, între ceea ce realizează liberalismul şi ceea ce a realizat comunismul, sau între ce reuşeşte nefast economismul occidental corupător şi expansionist faţă de economismul doctrinei marxiste?

De aceea, atît de îndreptăţit a fost Papa Paul al II-lea să se întrebe cu curaj dacă subiectivismul şi permisivismul din lumea oc- cidentală de astăzi, susţinute de cultura consumistă şi de forţele economice globale, nu sînt “o altă formă de totalitarism”, deghizată în amăgitoarele falduri ale democraţiei. Observarea şi experimentarea acestei noi, perfide forme de totalitarism are loc în condiţiile seculari-

zării culturii, a instaurării unui “non-umanism” secularizat, care susţine despărţirea radicală a raţiunii de credinţă şi a libertăţii omului

faţa de concepţiile teiste. La aceasta au condus relativismul şi nihilismul secolului XX şi cultura afirmării unei lumi fără Dumnezeu. “Su-

praomul” lui Nietzsche – cel care a proclamat “moartea” lui Dumnezeu – nu îşi poate fi niciodată propriul principiu creator, producător, în lipsa sacralităţii, al valorilor, conceptelor, credinţelor şi instituirilor. Negînd existenţa Fiinţei prime, nerecunoscîndu-I actul creator şi Planul întemeietor şi coordonator, se anulează însuşi fundamentul ontologic al Creaţiei, însuşi temeiul existenţial al fiinţei umane. Aşa cum am spus în capitolele anterioare, ruperea ontologicului de ontic, al fiinţării de Fiinţă, nu este posibilă. După război, Albert Camus

a recunoscut, într-un discurs ţinut în casa lui Malraux, că intelectualii nihilişti sînt responsabili de criza valorilor şi că tot ei trebuie să

redescopere fundamentele ontologice ale valorilor şi să-i redea Europei speranţa pierdută: “Nu credeţi că noi toţi sîntem responsabili de criza valorilor? Şi că noi toţi cei care ne tragem din nietzscheanism, nihilism şi materialism istoric ar trebui să delarăm public că ne-am înşelat, că există valori morale şi că de-acum înainte vom face tot ceea ce este necesar pentru a le întemeia şi explica? Nu credeţi că acesta ar putea fi începutul oricărei speranţe?”. Fireşte, credinţa nu îl absolvă pe om de căutarea adevărului, ci tocmai nevoia căutării adevărului este cea care asigură luciditate şi profunzime credinţei veritabile, mărturie că aceasta este şi dorinţa şi îndemnul tainic al lui Dumnezeu fiind şi harul pe care misticii contemplativi, chiar şi cei simpli, lipsiţi de educaţie, îl primesc de multe ori, acela de a vorbi despre subiecte sacre în termeni metafizici. Pierderea misterului credinţei în Occident şi nemaiajungerea credinţei Orientului tradiţionalist la cauza finală, voinţa lui Dumnezeu, ci oprirea demersului ei duhovnicesc la faze intermediare, care de multe ori o abat în vocaţie şi spirit, sînt realităţi, astăzi, şi mai acute ca în 1935, cînd Husserl semnala criza europeană.

3.1. Criza ştiinţelor umaniste în contextul înstrăinării de Dumnezeu.

Ideologiile atee – evoluţionismul pozitivist, ideologia supraomului, dialectica materialistă orizontală, antropocentrismul suficient

– şi propovăduitorii lor – Auguste Comte, Nietzsche, Marx, Sartre, Freud şi Hegel – sînt făuritorii noii Europe fără suflet, pragmatice,

înstrăinate de Dumnezeu şi, prin aceasta, de ea însăşi. Dacă în 1935, la Viena, Husserl deplîngea criza ştiinţelor umaniste şi eşecul lor în naturalismul şi obiectivismul ştiinţelor naturii, astăzi, ştiinţele umaniste se află într-o criză şi mai profundă decît cea descrisă de Husserl. În căutarea adevărului, omul european a pierdut sensul teleologic spiritual, a pierdut puterea de stăpînire a gîndirii pure, spiritul teoretic al filozofiei pure a grecilor, liniştea şi deschiderea funcţiei contemplative – formă a inteligenţei care poate surprinde totalitatea, fără a se lăsa abătută de segmente parţiale, secundare – aşezînd în locul lor gîndirea logico-matematică – sigură pe ea însăşi, dar reducţionistă,

formalismul dialectic – în care s-a închis filozofia analitică contemporană, şi utilitarismul – care a devenit raţiunea de a fi a acestor şti- inţe, funcţia cognitivă a ştiinţelor umaniste, pe care Husserl şi Dilthey o leagă de spirit, pierzîndu-şi legitimitatea. Rolul pe care ştiinţele umaniste sînt chemate să îl joace în ieşirea din acest impas, în vindecarea maladiilor spirituale ale societăţilor şi popoarelor, nu poate

fi însă îndeplinit de fenomenologia transcendentală, pe care convingerea lui Husserl o propune. Şi aceasta pentru că ştiinţa husserliană,

fenomenologică a spiritului este fondată, prin circumscrierea eu-lui cognitiv lui însuşi, pe limitări intrinseci, care o obligă să se oprească

la subiectivitatea imanentă a omului, rămînînd închisă faţă de orizontul extrinsec al fiinţei, orizont însă care o cuprinde în rostul unor deter

-7-

REGATUL CUVÂNTULUI

minaţii universale, fără de care fiinţa nu poate atinge finalitatea. Dezastruoasa substituire a ştiinţelor umaniste, înrudite cu religia şi teologia, care îl înalţă pe om spre Absolut prin căutarea şi contemplarea Divinităţii, prin ridicarea deasupra condiţiei şi intereselor sale mediocre, cu pragmatismul şi relativismul ştiinţelor particulare, a dus la absorbţia omului de către propriul lui univers practic, de curen- tul turbionar, ameţitor al propriilor pasiuni, de imaginarul simplist, distructiv şi manipulator, întreţinut de publicitate şi mass-media, a dus la abandonarea atitudinii teoretice pure faţă de realitate, la primatul erudiţiei cantitative superficiale asupra inteligenţei speculative profunde, căutătoare a adevărurilor prime, a vanităţii posesiei asupra dorinţei temeinice de a şti. Deci, îndreptăţit este Husserl să aşeze şi să afirme la originea crizei ştiinţelor umaniste europene uitarea raţiunii greceşti, a contemplaţiei, a spiritului uimirii filozofice, pe care numai regăsindu-le, întorcîndu-ne la izvoare, cultura se va putea salva.

Ciudată este însă cotitura pe care a realizat-o Husserl în evoluţia gîndirii sale teoretice: dacă în lucrarea sa de tinereţe, “Cercetări logice”, el respinge radical idealismul, prezent la timpul său sub forma idealismului neo-kantian, şi se angaja în căutarea adevărului obiec- tiv, cu timpul, confuzia pe care a făcut-o între realism şi obiectivism (sau naturalism) l-a determinat să respingă orice explicaţie şi fun- damentare empirică a cunoaşterii şi să adopte calea subiectivismului transcendental, formă a unui idealism solipsist care restricţionează capacitatea conştiinţei şi intelectului la dimensiunea unor evaluări strict personale, individuale şi abstrase realităţilor şi determinantelor lumii înconjurătoare, idealism a priori, care, după Kant, Fichte şi Hegel, a impregnat maladiv mentalitatea europeană modernă. Îngheţa- rea în structuri abstracte, intangibile, fără raport cu intenţiile, scopurile şi fragmentele concrete de existenţă ale omului, au avut un efect devastator asupra corectei viziuni întregitoare a orizontului vast, care îi integrează fiinţa, şi asupra forţei necesare a conştiinţei individuale de a ieşi din ea însăşi, de a se privi, analiza şi poziţiona din exterior în cîmpul spaţio-temporal global. Originile acestui idealism păgubitor sînt platonice, Platon fiind idealistul formei, pe care Aristotel, neoprindu-se la formă, mergînd pînă la cauza finală, l-a criticat. Discipolii lui Husserl (Conrad-Martins, Edith Stein) au părăsit însă imanentismul, dar nu şi metoda fenomenologică. Edith Stein, fosta studentă şi asistentă a lui Husserl, descoperind chemarea religioasă obiectivă a omului modern, care nu îi anulează, ci îi confirmă subiectivitatea şi libertatea, va trece de la “filozofia egocentrică” (filozofia carteziană a lui ego cogito) la o “filozofie teocentrică”, orientată spre fiinţa infinită.

3.2. Raportul religie - ştiinţă şi recunoaşterea adevărului teologic.

Demne de menţionat sînt prelegerile ţinute de John Henry Newman, între anii 1854 şi 1858, ca rector al Universităţii Catolice, pe care episcopii irlandezi doreau să o fondeze la Dublin, la recomandarea Sfîntului Scaun. Deşi proiectul universităţii a eşuat, prelegerile lui Newman au fost considerate drept constituind cel mai influent tratat modern de filozofie a educaţiei din lumea anglo-saxonă. În cadrul prelegerilor, Newman vorbeşte şi despre pericolul pe care îl reprezintă nerecunoşterea şi neurmărirea adevărului teologic, deposedarea lui de demnitatea care i se cuvine, în contextul în care “cunoaşterea universală” a lui Newman presupune obligatoriu recunoaşterea adevăru- lui teologic. Şi pericolul este acela că alte ştiinţe se vor grăbi să acopere domeniul care îi este propriu religiei, depăşindu-şi ilicit limitele, ba mai mult, prin ignorarea principiilor religiei, ajungînd la manifestări anti-religioase, păgîne, imorale sau veroase, ştiinţe cum ar fi: arta, ideologiile ştiinţifice, economia politică. Ieşind de sub spiritul şi protecţia religioasă, ele vor deveni imediat vulnerabile şi supuse căderii în păcat. De asemenea, Newman subliniază şi recunoaşte rivalităţile existente în timp între teologie, ştiinţa sacră, bazată pe doctrina revelată, şi ştiinţele fixe, pozitiviste, deşi acestea nu ar avea ce să caute într-o universitate catolică, ce, prin tradiţia aristotelico-tomistă a culturii sale filozofice, este datoare să practice un act educativ conciliator, întregitor şi valorificator al potenţialului gnoseologic al celor două sectoare, este chemată să sprijine căutarea adevărului prin susţinerea reciprocă a celor două domenii umaniste. Iată însă că, din păcate, astăzi nu mai este vorba numai de rivalităţile dintre cele două tabere, ci de un conflict deschis, declarat. În epoca noastră, se pare că nu Biserica se teme de ştiinţă, ci ştiinţa laică este cea care dă semne că se teme de religie şi de cunoaşterea revelată. Dovada cea mai bună a acestui lucru este protestul din ianuarie 2008 al profesorilor de fizică împotrivă vizitei Papei Benedict al XVI-lea la universitatea La sapienza, fondată în 1303 de către un alt pontif, Papa Bonifaciu al VIII-lea. Cuvintele Cardinalului Newman, nu temporal, căci sînt anterioare, ci prin conţinut, stau ca o dură lovitură corectoare dată reformatorilor de azi ai învăţămîntului european, birocraţilor euro- peni care vor să înlocuiască întreaga tradiţie umanistă cu simbolistica stearpă, lipsită de suflet, corupătoare de minţi a pragmatismului, tehnicismului, economismului: “pentru a deţine orice adevăr, trebuie să avem întregul adevăr; şi nici o ştiinţă singulară, nici un cuplu de ştiinţe, nici o familie de ştiinţe, şi nici măcar întreaga ştiinţă seculară nu înseamnă întregul adevăr; adevărul revelat aparţine într-o mare măsură sferei ştiinţei, filozofiei şi literaturii, şi a-l pune la index, ca un elogiu la adresat ştiinţei seculare, înseamnă pur şi simplu că, sub aparenţa unui omagiu, ştiinţei i se aduc nişte daune serioase. (…) Religia revelată furnizează altor ştiinţe nişte fapte la care acele ştiinţe nu ar putea niciodată ajunge doar prin ele însele; şi infirmă în acelaşi timp alte fapte aparent reale, pe care le-ar putea imagina acele ştiinţe. Astfel, în istoria ştiinţei, conservarea rasei umane în arca lui Noe este un fapt istoric la care istoria nu ar putea avea niciodată acces în absenţa Revelaţiei; şi, în sfera fiziologiei şi a filozofiei moralei, progresul şi perfectibilitatea rasei noastre sînt un vis, pentru că Revelaţia le contrazice, indiferent cît de pluzibil ar fi ele susţinute de cercetătorii ştiinţifici. Prin urmare, catolicii nu se tem de cunoaşterea umană, dar sînt mîndri de cunoaşterea Divină, şi consideră că omiterea oricărui tip de cunoaştere, fie ea umană sau Divină, nu este cunoaştere, ci ignoranţă”.

3.3. Îndepărtarea de religie şi morală. Înlocuirea termenului de adevăr cu cel de progres.

Pe John Henry Newman şi pe Socrate îi propune Cardinalul Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea) drept ghizi în analiza pe care o întreprinde asupra conştiinţei morale care aderă la căutarea adevărului, în volumul său, “Despre conştiinţă”, volum redus ca dimensiuni, dar consistent, care tratează criza contemporană a valorilor morale şi propune cîteva remedii pentru maladiile sufleteşti ale omului de

astăzi. Însăşi convertirea lui Newman la catolicism dovedeşte forţa determinaţiei de recunoaştere a adevărului, respectul şi smerenia faţă de acest adevăr, pe care l-a pus mai presus de condiţia sa subiectivă, habituală. Ratzinger suţine că “problema critică a epocii moderne” este înlocuirea conceptului de adevăr cu conceptul de progres. Astfel, “aşa numita etică ideologică, sau a consecinţelor, devine, în cele

-8-

REGATUL CUVÂNTULUI

din urmă, nihilistă” şi deschide drumul dictaturii relativismului, în care cei mai puternici îşi impun asupra celor slabi standardele lor subiective.

În cel de-al doilea eseu al volumului, Cardinalul abordează problemă descompunerii morale a lumii contemporane, a maladiei interne mortale a omenirii în sensul distincţiei dintre raţiunea morală şi raţiunea care cuantifică tot ceea ce este măsurabil şi cantitativ. Morala, care ţine de domeniul libertăţii, este subjugată de presiunea pozitivistă a unei calculări a comportamentului uman, pentru a desco-

peri o formulă tehnică a fericirii. Pe de altă parte, s-a instituit practica pozitivistă a exilării moralei şi religiei într-o zonă “neştiinţifică”, depărată de cunoaştere. Efectul negativ al acestei expedieri a moralei în sfera subiectivului este că, după ce morala pozitivistă s-a atenuat, conştiinţa a fost privită ca o divinizare a subiectivităţii. Cunoaşterea morală îşi are însă două surse de extracţie în dimensiunea subiec- tivităţii, şi acestea sînt: 1. ascultarea necondiţionată faţă de voinţa lui Dumnezeu şi 2. garantul comunitar al moralei, prezent în tradiţiile

şi moravurile unui popor, în înţelepciunea lui transmisă de generaţii. Şi, ca o concluzie la conflictul cu eronatele direcţii ale lumii de azi,

Papa Benedict al XVI-lea, în numele său personal şi în cel al Bisericii, afirmă că “dictatura relativismului” nu poate supune fiinţa umană creată de Logos, creaţia avînd în ea însăşi o raţionalitate care ne precede, “care poate echilibra propria noastră raţiune şi ne poate feri de iraţionalitatea exterioară”.

3.4. Despre criza fără precedent a umanismului european.

Întorcîndu-ne la temeiul culturii europene şi la criza fără precedent a umanismului european, trebuie înţeles limpede că acest temei nu este altul decît căutarea raţională şi spirituală a adevărului: de aceea, ideologiile raţionalist-atee (materialismul consumist, evoluţio- nismul, hedonismul, individualismul egoist etc.) nu pot reprezenta o soluţie la regăsirea de sine a Europei. “O credinţă solidă este un început de cunoaştere”, afirmă Sfîntul Augustin, cu autoritatea supranaturală cu care este investit, autoritate hărăzită profeţilor, aposto- lilor, părinţilor Bisericii. După triumful pozitivismului, încrederea în această autoritate s-a diminuat foarte mult în cultura europeană – de aceea şi numărul creştinilor a scăzut simţitor în Europa. De asemenea, ideea că filozofia primă – a filozofilor greci şi a părinţilor şi învăţă torilor Bisericii – este de mult depăşită de necesităţile velocitare ale concretului actual aruncă în deriziune, mai ales în universităţi, orice cunoaştere dezinteresată şi orice căutare calitativă, necuantificabilă a adevărului. Lucrarea subversivă a deturnării actelor de inteligenţă şi

conştiinţă de la formele pure ale căutării rostului, locului şi finalităţii fiinţei umane, care sînt inteligenţa metafizică a grecilor şi inteligenţa teologică a părinţilor Bisericii, susţinută de liniamentele înrobitoare ale ideologiilor istorice, este creată, călăuzită şi alimentată în scopul întunecării, anchilozării inteligenţei noastre naturale active în şabloane formaliste şi normative, a abaterii naturii umane de la căutarea autentică a adevărului, chiar cu riscul devierii opiniei colective înspre iraţional sau al paralizării ei complete. Dacă purificarea inteli- genţei stă în puterea omului, purificarea inimii este lucrarea lui Dumnezeu, cele două fenomene fiind complementare unul altuia numai în condiţiile unui întreg al fiinţei, trăit în spiritul umanităţii, în demnitatea deplină a persoanei. Iar dacă liberalismul ultra-individualist reduce persoana la un individ izolat, posesor de drepturi, colectivismul omite persoana în întregime şi ipostaziază binele comun într-un bine general, care exclude binele personal, pentru un model al comunităţii interpersonale nemaifiind loc. Însă evitarea şi respingerea extremelor individualismului şi holismului, prin adoptarea unei căi de mijloc sănătoase, a unei metafizici realiste a persoanei, nu poate

fi îndeplinită decît prin adoptarea unei priviri contemplative asupra persoanei şi cadrului ei existenţial, a unei ontologii juste, echilibrate,

conştiente de sine şi de direcţia pe care o urmează. Uitarea metafizică a fiinţei a condus la uitarea persoanei, la o privire mecanic-empiristă asupra omului.

În prelegerea sa, Edmund Husserl ridică întrebări majore, cărora încearcă să le răspundă: “De ce nu a apărut niciodată o medicină

a naţiunilor şi a comunităţilor internaţionale?”, “De ce aceste ştiinţe umaniste, atît de abundent dezvoltate, nu reuşesc aici să exercite

funcţia pe care ştiinţele naturii o exercită cu atîta competenţă în propria lor sferă?”. El consideră că modul greşit de abordare a gîndirii filozofice, bazat pe prejudecăţi fatale, este, prin urmările sale, responsabil, în parte, de maladia europeană. Exacerbarea naturalismului, supraconsiderarea şi suprapoziţionarea lui au făcut ca practicanţii ştiinţei umaniste să neglijeze complet chiar formularea problemei unei ştiinţe pure şi universale a spiritului şi căutarea unei teorii a esenţei spiritului ca spirit. Husserl face observaţia extrem de pătrunzătoare că nu are importanţă cît de ostile pot fi naţiunile europene unele faţă de altele: ele au încă o afinitate internă de spirit care le străbate pe toate şi care transcende diferenţele lor naţionale, un fel de relaţie fraternă, care ne dă conştiinţa de a fi acasă în acest cerc european. Europa are, din punct de vedere spiritual şi nu geografic, un loc de naştere; un loc de naştere spiritual într-o naţiune sau în anumiţi oameni sau

grupuri de oameni care aparţin acestei naţiuni. Este vorba de naţiunea Greciei antice, în secolele al VII-lea şi al VI-lea î Hr. Pe teritoriul

spiritual al unei singure naţiuni, al naţiunii greceşti, odată cu dezvoltarea filozofiei, a comunităţilor filozofice, se dezvoltă, mai întîi în această naţiune, un spirit general al culturii, care atrage întreaga umanitate sub influenţa sa. Plecînd de la această origine, o revoluţionare

a întregii culturi, a întregului mod de a exista al omului, implică, ipso facto, şi o revoluţionare a istoricităţii, care este acum o istorie a

dispariţiei umanităţii finite, pînă în punctul în care devine o umanitate cu sarcini infinite. Husserl subliniază că întregul global al culturilor

şi al modului de gîndire ascultă de o unitate în principiu, care nu trebuie însă să obnubileze realitatea morfologică a adîncimilor intenţio-

nale particulare pe care aceste culturi le posedă. Cei care şi-au asumat sarcini infinite şi pe deplin universale au fost grecii: “Atitudinea teoretică îşi are originea istorică la greci”. Gînditorul german consideră că adevărul redutabil, obiect al atitudinii şi căutării teoretice a filozofului, nu este adevărul cotidian, limitat de tradiţie, ci adevărul universal valabil, adevărul în sine, universalitatea fiind caracteris- tica poziţiei critice, ridicătoare de întrebări pertinente: “practicul nu mai trebuie să-şi derive normele din experienţa naivă de fiecare zi şi din tradiţie, ci din adevărul obiectiv. În acest fel, adevărul ideal devine o valoare absolută (…)”. Spirit şi corp. Interpretarea dualistă,

psihofizică a lumii. În afară de explicaţia spiritualului, de o psihologie orientată spre sine sau de orice altă teorie a spiritului care în cepe cu propriul eu, drumul fizicii şi al chimiei către exterior este deschis. Dimensionarea spaţio-temporală a spiritului însă este o absurditate. Ceea ce fizicianul scoate din sfera lui de competenţă este preluat de psihologie, subiectivul devine obiect de cercetare pentru psihologia psihofizică, chiar în calitatea lui de psihic. Dar, precum ştiinţa matematicii, cu toată precizia şi puterea ei de calculaţie, este o ştiinţă în întregime relativă, presupunînd ca pe nişte propoziţii fundamentale nişte principii complet lipsite de o raţionalitate reală, psihologia, prin obiectivismul ei, nu poate, pur şi simplu, să studieze sufletul în sensul esenţial care îi este propriu, “ca eu care acţionează şi care este

-9-

REGATUL CUVÂNTULUI

acţionat”. Psihologia nu poate ajunge la esenţa specifică a sufletului, pentru că obiectivismul de care suferă şi care a compromis-o nu îi permite să trateze sufletul decît ca pe un corp izolat, ca pe un organ sau organism determinat în structură şi funcţionalitate. Ceea ce nu contestă importanţa progreselor şi a legilor stabilite pe cale experimentală în acest domeniu. Husserl este de părere că nici Windelband şi

nici Rickert nu au adus, din nefericire, intuiţia atît de mult dorită, rămînînd şi ei blocaţi în obiectivism. “Spiritul şi numai spiritul există ca

o entitate în sine şi pentru sine, este autonom şi poate, numai în această autonomie a sa, să fie tratat într-un mod autentic raţional, într-un

mod autentic şi pe deplin ştiinţific”, “numai dacă spiritul se întoarce la sine, din exteriorizarea sa naivă, şi rămîne la sine şi numai la sine, îşi poate fi suficient sieşi.” Husserl specifică foarte precis o nuanţă esenţială, şi anume aceea că raţiunea decăderii unei culturi raţionale nu stă în esenţa raţionalismului însuşi, ci numai în exteriorizarea sa, în absorbirea sa de către “naturalism” şi “obiectivism”.

Încheierea prelegerii este tulburătoare prin lirismul cu care Husserl are puterea să îşi îmbrace adevărurile copleşitoare, dramatice:

“Criza existenţei europene se poate încheia numai în două moduri: prin prăbuşirea Europei alienate de sensul raţional al vieţii, decăzută pînă la o ură barbară faţă de spirit, sau în renaşterea Europei din spiritul filozofiei, printr-un eroism al raţiunii care ar învinge definitiv naturalismul. Pericolul cel mai mare al Europei este oboseala, iar noi, ca «buni europeni», trebuie să ne batem cu acest pericol major cu un fel de curaj care nu dă înapoi nici chiar în faţa unei bătălii fără sfîrşit. Dacă vom face asta, atunci chiar din conflagraţia nimicitoare a necredinţei, din torentul furios al disperării legate de misiunea Occidentului faţă de umanitate, din cenuşa marii oboseli, va renaşte foenix-ul unei noi vieţi interioare a spiritului, ca o piatră de temelie a unui nou viitor mare şi îndepărtat: pentru că numai spiritul este nemuritor”.

3.5. Necesitatea unui studiu complet al crizei modernităţii.

În primul său discurs (Anexa a II-a a volumului “Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii europene.”, Ed. Galaxia Guten- berg, 2009, al Terezei-Brînduşa Palade) adresat participanţilor la întîlnirea rectorilor şi a profesorilor din universităţile europene, Papa Benedict al XVI-lea menţionează necesitatea unui studiu complet al crizei modernităţii. Nu atît intensa dinamică descentralizatoare a omului, sporitoare a angoaselor sale, caracterizează criza contemporană, cît ontologicul precar al naturii născut înstrăinate a acestui pre- tins “nou umanism”, împreună cu subiectul său – specie aparte a unui nou tip de om. Dihotomia falsă între teism şi umanism autentic, dusă pînă la consecinţele sale extreme, conduce la o situaţie în care umanitatea, cu toate progresele sale economice şi tehnice, se simte ameninţată în mod profund. O problemă importantă este legată de antropocentrismul care caracterizează modernitatea şi care nu poate exclude sau anihila vocaţia transcendentală a omului. O a doua problemă presupune lărgirea ideii noastre de raţionalitate. O a treia problemă priveşte rolul pe care creştinismul trebuie să-l joace în umanismul vitorului: “Problema omului şi cea derivată, a modernităţii, provoacă Biserica să găsească moduri eficace de a-i restitui culturii contemporane «realismul» propriei sale credinţe în opera mîntuitoare

a lui Hristos”. În opinia înaltului prelat, efortul de a reconcilia tendinţa de specializare cu necesitatea de a apăra unitatea cunoaşterii poate contribui la sporirea unităţii europene şi poate ajuta continentul să-şi descopere “vocaţia” lui culturală specifică în lumea de astăzi.

În cel de-al doilea discurs al său (Anexa a III-a a volumului menţionat anterior), adresat către lumea culturii, Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte despre originile teologiei occidentale şi rădăcinile culturii europene. Punînd accentul pe ideea de libertate, Suveranul pontif atrage atenţia că înţelegerea greşită a libertăţii ca absenţa sau lipsa oricărei dependenţe poate fi fatală, şi în orice caz deschide calea fanatismului şi arbitrariului: “Absenţa oricărei legături şi arbitrariul nu înseamnă libertate, ci distrugerea libertăţii. El arată apoi diferenţa dintre înţelegerea conceptului de muncă în lumea greco-romană, care nu cunoaşte nici un Dumnezeu creator (Lumea este lucrarea De- miurgului, o divinitate subordonată), şi lumea iudeo-creştină, în care atît Dumnezeu, cît şi Fiul său lucreză la facerea şi îmbogăţirea des- tinului ontologic al umanităţii, întărind că fără această cultură a muncii, care constituie de fapt monahismul, împreună cu cultura cuvîntu- lui, dezvoltarea Europei, ethos-ul său şi concepţia sa despre lume sînt de neconceput. Şi desigur că nu era cu putinţă, în acest context, să nu se vorbească şi despre revelaţia supremă pe care Dumnezeu a dăruit-o omenirii, Întruparea Sa în Fiul său pămîntean, Iisus Hristos. În Atotştiinţa şi Atotcuprinderea Sa, Dumnezeu a considerat necesar să opereze în istoria şi conştiinţa omului această fundamentală treaptă, acest uriaş salt calitativ, care să uşureze omului ajungerea la Fiinţa Sa. Incomensurabila importanţă a revelaţie Cristice constă în dovada pe care Dumnezeu o dăruieşte omului asupra existenţei Fiinţei Sale. De aici încolo, întunericul se destramă, credinţa este la îndemîna oricărei conştiinţe, căci Minunea s-a împlinit: Logosul este cu noi, în mijlocul nostru şi pentru noi! Staţionarea lui pe pămînt este atît de puternică în virtuţi şi urmări, încît, de aici încolo, prin minunea revelaţiei supreme, Creatorul şi Creaţia, prin luminarea Creaţiei, devin, conştient şi de netăgăduit, ceea ce de fapt sînt: Unitatea. Însă actului de iubire şi umilinţă a lui Dumnezeu omul trebuie să-i răspundă cu smerenia, credinţa şi iubirea lui. Altfel, nici înţelegerea raţională a revelaţiei şi comuniunii nu este posibilă: “O cultură pur poziti- vistă, care expediază în domeniul subiectiv şi neştiinţific întrebarea privitoare la Dumnezeu înseamnă capitularea raţiunii, renunţarea la posibilităţile ei cele mai înalte şi, de aceea, un eşec al umanismului, ale cărui consecinţe nu pot fi decît grave. Temeiul culturii europene

– căutarea lui Dumnezeu şi disponibilitatea de a-L asculta – rămîne şi astăzi fundamentul oricărei culturi veritabile”.

Dumnezeu şi disponibilitatea de a-L asculta – rămîne şi astăzi fundamentul oricărei culturi veritabile”. -10-

-10-

REGATUL CUVÂNTULUI

Stelian Gomboş

REGATUL CUVÂNTULUI Stelian Gomboş Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

Despre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993) şi relaţia sa cu Preacuviosul Părinte Arsenie Boca Ieromonahul (1910 – 1989)

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante,

universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţă-

Anul acesta - 2017 prăznuim împlinirea a 104 ani de la naşterea

în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 24 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi măr-

turisitor al învăţăturii scriptu- ristice, patristice şi dogmatice a Ortododoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!… De aceea pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie. Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfru- museţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.

, – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns. Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul Agapii. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere. Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una cristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hristos - Domnul şi Mântuitorul. De la Iisus Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos. Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Profesor Du- mitru Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaura- rea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Iisus Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El. Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnos- ticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să

venerat de mulţi ca un părinte spiritual”

turile ori scrierile lor mult folositoare!

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii

-11-

REGATUL CUVÂNTULUI

fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale. Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demaşte. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar. În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor. Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu cer- titudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talen- tul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă. S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pen- tru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.

Partea a II – a - Despre relaţia dintre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Părintele Ieromonah Arsenie Boca… Relaţia dintre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Părintele Ieromonah Arsenie Boca implică o delicată abordare. În decursul pri- mei sale studenţii (1929-1933), tânărul Zian Boca îl va fi cunoscut pe Dumitru Stăniloae, pe atunci „profesor suplinitor la catedra de istorie (bisericească) a Institutului Teologic din Sibiu”. După absolvirea Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1938), Zian Boca întreprinde unicul său pelerinaj la Athos (martie-mai anul 1939). De acolo se va întoarce cu un „caiet de texte ascetico-mistice”, pe care Dumitru Stăniloae îl va folosi la redactarea primei traduceri din Filocalice. Acest lucru este recunoscut în prefaţa volumului din anul 1947: „… la unele scrieri am folosit şi cópii de pe manuscrise româneşti mai vechi de la Athos, aduse de P.Cuv. Sa Serafim Popescu şi de Părintele Ieromonah Arsenie Boca” Despre Manuscrisul Filocaliei în transcrierea Părintelui Arsenie Boca Aportul Părintelui Arsenie la realizarea Filocaliei nu se opreşte aici. Prefaţa ediţiei din anul 1947 menţionează: „Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.Cuv. Părinte Ieromonah Arsenie Boca, de la Mânăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.Cuv. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare. În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aşi fi săvârşit-o. Iar după ce din prima ediţie a vândut 800 exemplare, prin abonamentele făcute pentru a doua, mi-a dat imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot P. Cuv. Sa a executat şi coperta” În prefaţa volumului II, traducătorul este şi mai generos: „Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum

l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, ieromonahul Arsenie de la mânăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P. Cuv. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P. Cuv. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P. Cuv. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice

-12-

REGATUL CUVÂNTULUI

baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele cele mai curate duhovniceşti, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete” În prefaţa volumului următor (III), aprecierile sunt succinte dar la fel de elogioase: „Preacuviosul Părinte Ieromonah Arsenie a

reînviat cu viaţa şi cu propovăduirea duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru”. Sau: „Preacuviosul Părinte Arsenie Boca

împreună cu mişcarea religioasă din jurul Mânăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei româneşti”

afirmă că „P. Cuv. Păr. Ieromonah Arsenie Boca … a continuat să dea acelaşi sprijin hotărâtor (la tipărirea Filocaliei) prin abonamentele făcute” (Cf. http://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2010/10/25/parintele-arsenie-boca-si-locul-sau-in-spiritualitatea-romaneas-

ca-o-smerita-reconsiderare-2/)…

Despre coperta Filocaliei în viziunea Părintelui Arsenie Boca… După evenimentele din anul 1989, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi-a dat acordul pentru retipărirea volumelor I-IV din Filo-

calie, în acest scop întocmind o nouă prefaţă. În mod surprinzător, nici o menţiune la contribuţia – atât de apreciată altădată – a Părintelui Arsenie, nu apare în text. Ne-am putea întreba: care sunt raţiunile acestei omisiuni? Cu nobleţea şi discreţia ce-l caracterizau, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu s-a grăbit să clarifice chestiunea: „Nu vă mai pot spune nimic despre el”, declara, într-un remarcabil inter- viu luat de Crina şi Florian Palas în luna aprilie a anului 1993. Cu câteva fraze înainte, asociase personalitatea Părintelui Arsenie cu cea a lui Corneliu Zelea Codreanu: „Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori… Era

o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini

lucrurile. … Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine… Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca:

avea ceva atractiv, ceva puternic … acelaşi spirit hotărât şi sigur. Alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că este o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă”.

Despre Corneliu Zelea Codreanu (1889-1938) şi părintele Ieromonah Arsenie Boca… Şi totuşi! Răsfoind amintirile Lidiei Ionescu Stăniloae (prima ediţie: Humanitas, 2000), ne putem face o idee despre „răceala” survenită între profesor şi fostul său student. Consideraţiile fiicei marelui teolog trebuie însă „filtrate” de subiectivismul inerent oricărei evocări şi confruntate – când şansa ne-o permite – cu alte referinţe documentare. Lidia Stăniloae ne-a lăsat, indiscutabil, cea mai emoţio- nantă mărturie despre omul Dumitru Stăniloae. Amintirile te cuceresc prin naturaleţe şi prin acel parfum al unei lumi dispărute parcă pentru totdeauna sub „teroarea istoriei”. Din păcate, nu lipsesc inexactităţile şi unele afirmaţii discutabile, lucru observat de către comen- tatori. Despre biografia Părintelui Arsenie, autoarea afirmă, de pildă, că „(Zian Boca) fusese student la pictură la Bucureşti, vreme de un an. Apoi s-a hotărât pentru teologie”. Ori, din documente reiese că Părintele studiase întâi teologia la Sibiu (1929-1933), pentru ca apoi să frecventeze timp de cinci ani cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care o va absolvi (cu brio) în anul 1938… Despre Belle-Arte: foaia matricolă a studentului Zian Boca… Principala „lovitură” pe care Lidia Stăniloae o aduce memoriei Părintelui Arsenie Boca constă în insinuarea de „slavă deşartă”. Astfel, în formularea autoarei, Părintele Arsenie ar fi căzut pradă unor „atitudini extravagante, câtuşi de puţin în spiritul dreptei cre- dinţe”, care l-au condus la „spectaculozităţi ieftine şi exaltări discutabile”. Legăturile cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae au încetat ca urmare a deciziei Părintelui Arsenie Boca de a transforma Mănăstirea Prislop într-o mănăstire de maici. (Se pare că Părintele Profesor Profesor Dumitru Stăniloae considera mai oportună o obşte de călugări.) De atunci, afirmă autoarea, „Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi”. Fără a minimaliza gravitatea acestei neînţelegeri, ni se pare (totuşi) greu de crezut că ea ar fi putut submina o prietenie atât de frumoasă. Din nefericire, în lipsa unei mărturii concludente, taina acestei „rupturi” va rămâne pentru totdeauna nedezlegată (Cf.

http://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2010/10/25/parintele-arsenie-boca-si-locul-sau-in-spiritualitatea-romaneasca-o-smeri-

ta-reconsiderare-2/)…

Despre raportul şi relaţia dintre Părintele Arsenie Boca şi familia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae… Lidia Stăniloae: „Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una care am fost de faţă la aceste împrejurări, că tata a

ţinut mult la părintele Arsenie, atâta vreme cât acesta s-a menţinut în limitele îndatoririlor de mai sus («de viaţă aspră, ascetică, riguroasă»

– L.S.), încadrându-se strict în concepţiile şi prescripţiile Sfinţilor Părinţi şi ale tradiţiei monahale. Şi a aşteptat de la el realizarea unei

În sfârşit, prefaţa volumului IV,

înnoiri, a unei înviorări a religiozităţii populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la un anumit moment, când Părintele Arsenie Boca a adoptat alt mod de a vedea lucrurile, relaţiile dintre ei s-au răcit, tata nu i-a mai aprobat felul de viaţă, iar părintele Arsenie Boca n-a vrut să accepte critica şi observaţiile tatei. Şi sentimentele lui Stăniloae în urma acestei îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: dezamă- gire profundă” . Din acest fragment nu rezultă care a fost motivul real al divergenţei dintre cei doi. Acel „alt mod de a vedea lucrurile” e puţin probabil legat de transformarea Prislopului într-o mănăstire de maici, lucru care, în concepţia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, ar fi condus la un stil de viaţă „contrar prescripţiilor Sfinţilor Părinţi”. Dimpotrivă, după cum reiese din Hotărârea Sinodului Mitropolitan (9 noiembrie 1998) prezidat de către IPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Corneanu, prin care se desfiinţa actul de înlăturare a Părintelui Arsenie de la Mănăstirea Prislop „… Viaţa însăşi a mănăstirii (a fost) tributară rânduielilor pe care… obştea încropită în anul 1949 şi transformată în mănăstire de maici în luna aprilie anul 1950, le-a respectat cu sfinţenie… Obştea Prislopului nu s-a înstrăinat niciun moment de viaţa Bisericii Ortodoxe Române” Revenind la insinuarea de slavă deşartă, este un fapt că Părintele Arsenie Boca nu era nici pe departe tânărul neexperimentat pe care

ni-l descriu memoriile Lidiei Stăniloae, ci un om al cărui discernământ ajunsese la maturitate. Ne-o dovedesc, printre altele, însemnările

din acea perioadă: „Ispita sfinţeniei este cea mai rafinată capcană a mândriei … de aceea sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi”…

„ O sfinţenie conştientă ar putea cădea ca fulgerul în ispita sfinţeniei”. „Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului”

dria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini este în stare să risipească din suflet

„Mân-

toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti”. Lucru regretabil, scrierile Părintelui i se par autoarei nişte „compuneri minore”, care „n-au atras niciodată atenţia, nici a specialiştilor, nici

(Ca o circumstanţă atenuantă, amintim că abia în anii din urmă au ieşit de sub tipar în condiţii grafice

de excepţie cele mai reprezentative texte ale Părintelui Arsenie. Preacuviosul Părinte Ieromonah Arsenie Boca şi sfânta sa lucrare: „Cărarea Împărăţiei”… Este adevărat că popularitatea de care s-a bucurat Părintele Arsenie Boca la Mănăstirea Sâmbăta (şi apoi la Mănăstirea Prislop) a fost uriaşă. Dar trebuie adăugat că Părintele nu a căutat acest lucru, ci „mulţimile îl îmbulzeau, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 5,1): „După câţiva ani de la călugărirea mea şi intrarea mea în preoţie, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmărit: o mare

a cititorilor de scrieri spirituale” !

-13-

REGATUL CUVÂNTULUI

influenţă în popor, o faimă de predicator şi de preot. Datorită cunoştinţelor ce le adunasem în vremea studiilor, şi pe care le aplicam unde se putea face aceasta, poporul sărea marginile aprecierii juste şi mă credea excepţional de înzestrat. De nenumărate ori am încercat, şi mai încerc, a le mai stinge capriciile unei credinţe necontrolate, cea de domeniul fanteziei – că aceasta nu mântuieşte – şi abia am izbutit să-i scad la o iubire pe care mi-o păstrează fără să mă mai întrebe”… Într-o pagină de jurnal, Părintele Arsenie Boca îşi reafirma „hotărârea de a stăvili din pastoraţia noastră, tot inutilul magic după care umblă poporul”. De altfel, inclusiv Securitatea lua la cunoştinţă, prin agenţi infiltraţi, de faptul că „lumea i-a făcut o falsă reclamă, a exagerat anumite lucruri şi din această cauză a avut de suferit”. Dosarul informativ al Părintelui Arsenie Boca ne permite să completăm acest tablou. Astfel aflăm că, începând din anul 1946, Părintele era „cunoscut de domnul ministru Gheorghiu-Dej şi de Teohari Georgescu … care voiau să-l promoveze într-un post de episcop”. (Singura explicaţie pentru „ratarea” acestei oportunităţi, nu poate fi decât… fuga de slavă deşartă!) Mai mult, conform mărturiei IPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, după anul 1948, însuşi Pa- triarhul Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina, plănuia să-l ridice pe Părintele Arsenie la rangul de arhiereu: „Ştiu cu siguranţă că Patriarhul se gândea să-l cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaşte, Arsenie a fost arestat, dus în lagăre de muncă forţată şi apoi, practic, obligat să rămână inactiv” Mai ştim, de asemenea, că în acea vreme Părintele Arsenie Boca se afla în bune relaţii cu Petru Groza. Prin urmare, nu i-ar fi fost deloc greu să profite de pe urma acestor „simpatii”! De ce a preferat în locul puterii – arestările, în locul confortului – urmăririle, în locul recunoaşterii – marginalizarea, este la îndemâna oricui să răspundă! Despre Lidia Stăniloae: „Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae” (Humanitas, 2000)… Pentru a încheia acest capitol, menţionăm că Lidia Stăniloae avea să recunoască, peste ani, în Părintele Arsenie Boca – cu care se întâlnise întâmplător pe stradă – „o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureştiului şi atât”. Acest anonimat asumat constituie, în opinia mea, latura cea mai fascinantă a biografiei Părintelui Arsenie Boca. Acceptarea condiţiei de „marginal”, şi încă până la moarte, nu putea veni decât dintr-o deplină conştiinţă a lepădării de sine: „trebuie să fim dez- brăcaţi de orice şi numai pe Dumnezeu să-l avem în suflet”. În ce priveşte atitudinea faţă de profesorul său de altădată, ni se pare elocventă însemnarea Părintelui de pe spatele unei cărţi de vizită, primită cu ani în urmă de la Dumitru Stăniloae. Este vorba despre faimosul paragraf 13,7 din Epistola către Evrei: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa”. Este, poate, cel mai inspirat „epilog” la o prietenie care şi-a pus amprenta pe destinul a doi oameni excepţionali… După înlăturarea de la Mănăstirea Prislop (1959), sub acuzaţia de „activitate ce dăunează intereselor bisericeşti”, Părintele Arsenie Boca îşi începe peregrinarea prin Bucureşti, unde va locui şi lucra timp de aproape un deceniu (1959- 1968). Sub încadrarea modestă de „muncitor pictor”, Părintele îşi va lăsa amprenta asupra celui mai impunător lăcaş de cult din capitală: Biserica Sfântul Elefterie Nou. După anul pensionării (1968), se dedică pictării Bisericii din localitatea Drăgănescu, judeţul Giurgiu, pe care o termină cu puţin înaintea morţii şi care constituie testamentul său spiritual. Deşi misiunea „publică” de propovăduire îi fusese interzisă, Părintele nu va înceta să îndrume sufletele a generaţii de preoţi şi credincioşi. Însă, de acum înainte, mesajul pe care îl va transpune în pictură se va adresa cu precădere posterităţii. Profesorul Nichifor Crainic observa cu justeţe: „Este un stil nou, o pictură nouă, ca viziunea nouă pe care o porţi în suflet”. Aspectul vizionar al picturii Părintelui Arsenie Boca nu a putut trece neobservat, însă nu şi-a aflat (încă) erminia teologi- că corespunzătoare. Prezentarea detaliată din albumul „Biserica de la Drăgănescu – Capela Sixtină a Ortodoxiei româneşti” (Deva, 2005), datorată PS Părinte Episcop Daniil Stoenescu de la Vârşeţ, deşi nelipsită de îndrăzneţe conexiuni teologice, este mai degrabă una descriptiv-didactică. Riscurile unei interpretări hazardate sunt, astfel, de neînlăturat! (Cf. http://alex-

andruvalentincraciun.wordpress.com/2010/10/25/parintele-arsenie-boca-si-locul-sau-in-spiritualitatea-romaneasca-o-smer-

ita-reconsiderare-2/).

În încheiere voi spune doar că şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Preacuviosul Părinte Arsenie Boca au trăit nouăzeci res- pectiv şaptezeci şi nouă de ani, însă în toţi aceşti ani, ei s-au uitat pe sine şi au făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara lor, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele profesor Dumitru Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teolo- gi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”. Cu alte cuvinte, aşadar, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali! Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească! Veşnică să le fie amintirea şi pomenirea! Amin!

https://steliangombos.wordpress.com/

-14-

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

REGATUL CUVÂNTULUI

Valeriu D. Popovici-Ursu Paris

ÎMPĂRATUL ROMAN TRAIAN (53 – 117 d.Cr.) CARACTERIZAT DE ISTORICI RECENŢI

TRAIAN (53 – 117 d.Cr.) CARACTERIZAT DE ISTORICI RECENŢI Nici-un popor antic care a avut de

Nici-un popor antic care a avut de a face cu romanii pe vremea împăratului Traian (96–117) nu-i aduce osanale, aşa cum noi românii, începând cu Şcoala Ardeleană, iar în vremurile noas- tre istoricii şi academicii români ! Faptul că noi românii l-am proslăvit şi adulat, chiar recent i-am afişat scabroasa statuie care

străjuieşte pe scările care urcă spre Muzeul de Istorie de pe Calea Victoriei din Bucureşti şi în trecut alte statui, fresca de la Ateneul Român din Bucureşti, atribuirea de nume de botez Traian,

că este o ruşine şi total inoportune faţă de

comportarea împăratului cu strămoşii noştri daci. Este suficient pentru susţinerea acestei opinii, de a privi pe Columnă, scenele în care apar uciderea populaţiei civile, prunci, femei, bătrâni cît şi scena în care soldaţii arată lui Traian capetele decapitate ale căpeteniilor dacilor ! Numai privind această scenă, cît şi cea a « holocaustului populaţiei civile» fără apărare, ar trebui ca să ştergem definitiv amintirea acestui nevropat împărat. În continuare vom expune câteva extrase din cărţi scrise de autori străini şi români, care au descris campaniile militare ale lui Traian, caracterizându-i caracterul şi comportările lui. Vom începe cu cartea belgianului André Verstandig, Histoire de l’empire Parthe (-250 – 227), Le CRI EDITION, 2001, 362 pag. La pagina 297, autorul începe să descrie viaţa şi campaniile împăratului Traian în Imperiul Parth. Fiu al unui soldat, născut în Italica din Bétique, o colonie situată în Spania pe râul Guadalquivir, actuala Sevilla Vieja, Traian ne deschide înfăţişarea prin latura întunecoasă a inimii omeneşti. Pe Columna sa, care celebrează la Roma victoria contra lui Decebal, se vede astfel, contemplând corpurile mutilate ai conducătorilor daci, cu ochii sclipind de perversitate, care nu este alta decît a excitării turbure ai ucigaşilor în serie. Sunt condamnabile de asemeni toate masacrele pe care nu a ezitat să le pună la cale peste tot unde inamicul îi rezista, în Bretania, în Germania, şi apoi mai târziu în Mesopotamia. Ambiţiile sale în Parţia, ele făceau parte sindromului de Carrhes? Este în afară de orice îndoială. Dio Cassius care a fost contemporan cu Traian, nu menţionează nici-o referinţă al acestui traumatism pe care Roma a sfârşit al înfrânge. Dar însă, noul împărat înăbuşea în el sentimente de nelinişte sufletească încă mai turburătoare. Traian era un compus de o falsă inteligenţă, de un egoism înrăit cu timpul, combinat cu un profund instinct al sângelui. Într-un cuvînt, unul din acei mari nevropaţi, de la care nu găsim un analog decît în analele de psihiatrie. Acest război partic, oficial n-a fost un război de jefuire, totuşi, el a fost cu totul altceva decît cele de mai înainte. Totuşi, înainte de a părăsi această Mesopotamie, unde el a cunoscut speranţele cele mai nebune, şi care astăzi au devenit teatrul învingerii sale, Traian dorea deasemenea a distruge orice. Ordine au fost date trupelor de geniu romane (care la vremea aceea constau în maurii conduşi de Quietus) să răstoarne toate infrastructurile pe care le întâlneau în cale. Dacă Traian trebuia să se retragă «barbarii» nu trebuiau să recupereze decît ruine fumegând sau cenuşe. Dar finalul campaniei lui Traian a fost unirea tuturor parţilor (perşii de astăzi) şi urmări- rea trupelor romane în retragere. În retragerea sa a încercat să cucerească cetatea Hatra, ultimul bastion arsacid, înaintea întinselor depresiuni de nisip siriene. Hatra nu era numai apărată de formidabile ziduri cît şi de înăbuşitoare căldură al acestui deşert, care a fost fatală mai înaite lui Crasus, dar era de asemenea un sediu sfînt pentru adoratorii lui Mithra. Voinţa lui Traian de a distruge Mithra, a fost rău resimţită. Pentru mulţi din soldaţii romani au considerat-o ca un blestem. Epuizat de lovitura sorţii, căldura, muştele, asediul care dura, bolnav, poate şi rănit, Traian contra voinţii lui, părăsi asediul. Asediul este ridicat. Câteva săptămâni dupa aceea, pe 7 august 117, Traian, principalul artizan al acestui război, agonizează la Selimonte, în Cilicia, abătut de o boală care nu înceta a se înrăutăţi, după plecarea sa din Ctesiphon. Moartea subită a lui Traian a deschis calea dezlegării conflictului care până atunci nu încetase. Toamna, armatele parţilor ale lui Vologese III şi ale lui Osroes s-au stabilit pe Eufrat. Armenia, Asorestanul, Mesopotamia, Seleucia, Ctesifonul până la oraşul de frontieră la Dura-Europos, cucerite de romani în primele zile ale războiului, adică toate popoarele ocupate, au fost eliberate de către parţi.

Am ţinut să expun caracterizările autorului cărţii, privind modul cum Traian s-a comportat în lupta contra unor popoare paşnice, care-şi apărau cu îndârjire bunurile şi cetăţile în care se adăposteau în caz de invazie străină. Considerăm că autorul belgian André Verstandig l-a caracterizat exemplar pe împăratul Traian ca: NEVROPAT, UN COMPUS DE O FALSĂ INTELIGENŢĂ, DE UN EGOISM ÎNRĂIT CU TIMPUL, COMBINAT CU UN PROFUND INSTINCT AL SÂNGE- LUI, ÎNTR-UN CUVÎNT, UNUL DIN ACEI NEVROPAŢI, DE LA CARE NU GĂSIM ANALOG DECÎT ÎN ANALELE DE PSIHI- ATRIE ! (pag. 298)

denumiri de străzi, pieţe, comune, etc

considerăm

O

precizare se impune: în Persia, Iranul de astăzi, n-o să găsiţi nici-o statuie sau denumire de localitate TRAIAN!

În

Spania, ţara de baştină a lui Traian, nu veţi găsi de asemenea nici-un monument, sau denumri de străzi , pieţe, comune,

etc. cu Traian, cum găsim la noi în România! Un autor spaniol Jesús Pardo de Santayana a scris o cărţulie despre Traian, intitulată YO, TRAJANO, Jésus Pardo de Santayana, Editorial Planeta, S.A., 1991, Córcega, 273-279, Barcelona (Spania) carte tradusă în limba română de către Constantin Sfeatcu, intitu- lată Eu,Marcus Ulpius Traianus, Ed. Artemis, 2005, în care descrie crâmpeie din viaţa sa romanţată.,.

-15-

REGATUL CUVÂNTULUI

Autorul scrie despre legătura sa sentimentală în Persia, cu un tânăr persan Phaedimus, de care se va despărţi fiind novoit să se retragă către Roma! La despărţire pedofilul Traian îl întreabă pe tânărul persan ce doriţă ar vrea să-i îndeplinească împăratul? Tânărul

l-a rugat pe împărat să-i dea libertatea. La care împăratul i-a răspuns că este de acord şi a dispus ca să i se aducă îmbrăcăminte, un cal înşeuat şi merinde pe drum. Tânărul s-a despărţit de împărat a încălecat şi dus a fost! Şi aici se vede caracterul împăratului, pe care autorul cărţuliei l-a intuit de minune, imediat după plecarea persanului, făcu semn către unul din generalii săi.

- Rapid – îi ordonă -, un detaşament de mauritani, să-l urmărească pe prizonierul part şi să-l omoaee departe de campament, dar fără cruzime, dintr-o singură lovitură pe la spate dacă e posibil.” Cea ce urmăritorii tânărului persan au îndeplinit şi s-au întors comunicându-i împăratului că şi-au îndeplinit misiunea. Fără co- mentarii Vom expune în cele ce urmează un extras din articolul scris de Dl. senator Dr.Gheorghe Funar, în cartea HOLOCAUSTUL ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN, sub titlul „Ce facem cu Traian?” Partea I, p. 426-433 Ed. GEDO-Cluj-Napoca, 2012. Despre împăratul Traian au aflat românii, în şcoală şi la facultate, multe neadevăruri şi puţin din ADEVĂRUL ISTORIC. Din

manualele şi cursurile de Istorie antică se ştie că, în anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr., au avut loc două mari războaie între armatele Imperiului Roman conduse de împăratul Traian şi armatele dacilor, în frunte cu regele Decebal. După al doilea război, Traian a ocupat

o mică parte din Dacia (circa o şeptime) şi de atunci a început procesul de formare a Poporului Român şi a Limbii Române. Din doi

bărbaţi, Decebal şi Traian s-a născut Poporul Român şi în 165 de ani s-a format Limba Română, care este o limbă latină. Imperiul Roman a luat o parte din bogăţiile Daciei, dar a adus cultură şi civilizaţie, lăsându-ne drumurile romane. Acestea sunt, în esenţă, informaţiile ticluite de către „ştiinţificii oficiali” (cum îi numeşte prof. univ. dr. G.D.Iscru) în legătură cu împăratul Traian. Pe baza unor informaţii trunchiate şi a ascunderii ADEVĂRULUI istoric s-a ajuns să fie creat în România un mit fals al împăratului Traian, să fie atribuit numele său, unor localităţi, pieţe publice, bulevarde, străzi, şcoli şi licee ş.a.m.d. (s.n.) Pentru a amâna puţin aflarea ADEVĂRULUI pentru Poporul Primordial, Limba Primordială, Religia Primordială, Scrierea Primordială, Cultura şi Civilizaţia geto-dacilor, aceşti ,,ştiinţifici oficiali”(academicieni, profesori universitari, şi profesori din învăţământul pre-universitar), împreună cu asasinii politici post-decembrişti blochează înfiinţarea unui Institut Naţional de Dacologie, propus de către Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Congresului Internaţional de Dacologie. Între timp, numai în ultimii 10 ani, din Bugetul Statului Român s-au cheltuit peste 1 miliard de dolari pentru operaţiunile defăşurate de militarii români în războiul din Afganistan, numit oficial ,,teatru de operaţiuni”.

ADEVĂRUL istoric a ieşit şi iese la suprafaţă, mai ales în ultimele două decenii, fiind pus în valoare de către „haiducii ştiinţifici” (ingineri, medici, preoţi, militari, economişti, profesori, ziarişti, poeţi, s.a.) în numeroase cărţi şi în lucrările prezentate la Congresele (anuale) Internaţionale de Dacologie. Într-o carte recent apărută la Fundaţia „Gândirea”, cu titlu „Valah”, autorul Gabriel Gheorghe demonstrează, folosindu-se de desco- peririle arheologice şi de lucrările multor specialişti din Europa şi U.S.A., numeroase ADEVĂRURI dintre care am selectat doar cîteva

şi anume:

- „Cel mai vechi spaţiu locuit al Europei este cel carpatic, getic/valah.”

- „Dintre multe cercetări de nepus la îndoială ale unor universităţi celebre sau ale unor savanţi de prestigiu

rezultă că geţii sunt poporul matcă al Europei, strămoşi ai grecilor, şi italicilor, ai germanilor şi englezilor, ai francezlor şi spaniolilor ş.a.m.d.”

- „Universitatea din Cambridge dovedeşte pe bază de studii şi cercetări că „nu există decît o arie, în Europa, de unde au plecat arienii din India şi Persia, grecii antici, latinii, celţii, germanii şi slavii.”

- „Spaţiul primordial al Europei, cel getic, carpatic, numit de unii autori antici hiperborean.”

- „Oracolul din Delfi a fost fondat de hiperborei, după mărturia unanimă a întregii Antichităţi greceşti.”

- „În mileniul Vî.Hr. Spaţiul Carpatic (getic) era singurul locuit din Europa, realitate confirmată de Universitatea din Cambridge.”

- „Realitatea că geţii se găseau din Peninsula Iberică până la Marea Caspică se găseşte în surse care n-au fost puse la îndoială sau contestate niciodată.”

- „După Universitatea din Cambridge, Spaţiul Carpatic, Getic, Valah a reprezentat în străvechea antichitate Officina gentium, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie: India, Persia, Grecia antică, Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Spaţiul zis Slav.”

- „Cu toate că cercetarea Universităţii din Cambridge publicată începând din 1922, în 6 volume a cca. 800 p. este fără reproş, la noi nimeni nu i-a acordat atenţie şi lucrurile au rămas în „statu-quo ante.”

- „Vedele, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii, create în centrul Europei, înainte de mileniul III î.Hr., nu sunt opere

indiene. Vedele au fost aduse în India, nu sunt create pe pământul Indiei.” Fostul prim-ministru al Indiei, Jawaharlal-Nehru a scris că:

„Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.”

- „Herodot îi numea tessalieni şi originari din acest ţinut pe pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că urmaşii pelasgilor care

locuiesc cu sutele de mii în munţii ce-au fost leagănul rasei lor străvechi, ai celor care populează vechea Dacie, vorbesc şi acum limba

naţională care, în Italia, a dat naştere latinei.” - „Vlahii Daciei şi ai Turciei europene aparţin străvechii familii a pelasgilor: ei nu sunt descendenţii colonilor romani ai lui Traian.” (s.n.)

- „România nu are nimic, în arta sa, care să evoce Roma, nici măcar civilizaţia romană.”

- „Savanţii Universităţii din Cambridge ajung la concluzia că grecii antici, ca şi restul populaţiilor europene, provin din Carpaţi.”

- „La 1842 marele geograf german W. Hoffmann în celebra sa operă Beschreibung der Erde/Descrierea pamântului, scrie despre

valahi: „Acest popor, unit şi ridicat prin instrucţie la cea mai înaltă civilizaţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a

umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ.” „Haiducii ştiinţifici” români au ajuns la cîteva ADEVĂRURI istorice pe care „ştiinţificii oficiali” sunt aşteptaţi ca să le contrazică în mod public, respectiv:

1. Când geto-dacii aveau cea mai avansată şi strălucitoare Civilizaţie şi Cultură din Europa, cu peste 10.000 de ani înainte de Hristos,

romanii nu existau.

2. Geto-dacii au avut primul alfabet din lume! Când geto-dacii scriau, inclusiv pe plăci de aur, cu multe mii de ani înainte de Hris

-16-

REGATUL CUVÂNTULUI

tos, când ei citeau, romanii şi limba romană nu existau. Aceste ADEVĂRURI istorice şi multe altele despre Mitologia şi Istoria Poporului Primordial le ştia genialul Mihai Eminescu, inclusiv de la Nicolae Densuşianu, care le va scrie în cartea sa „Dacia Preistorică”. În anul 1866, tânărul Mihai Eminescu a fost găzduit câteva

zile la Sibiu de către Nicolae Densuşianu, iar apoi, începând cu anul 1877, s-au reîntâlnit şi au colaborat la Bucureşti. La vârsta de 24

Trecutul ţării

de ani, genialul Mihai Eminescu i-a mărturisit Veronicăi Micle, într-o scrisoare că: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna

dar şi al omenirii.”Genialul Eminescu a fost interesat de Istoria primordială şi de civilizaţiile antice, mai ales civilizaţia indiană veche. Niciunul dintre istoricii români, „ştiinţificii oficiali”, nu au curajul, nu au argumente logice şi nu răspund românilor la, cel puţin, următoarele întrebări:

- Ce limbă vorbeau geto-dacii înainte de războaiele cu împăratul Traian?

- În ce limbă au scris geto-dacii, pentru prima dată în lume, cu 6000 de ani înainte de Hristos pe tăbliţele de la Tărtăria şi pe plăcile de aur de la Sinaia?

- Care popor liber şi-a abandonat limba strămoşească, în cazul geto-dacilor Limba Primordială, şi a învăţat fără profesori şi fără internet o altă limbă necunoscută în ţara ei de baştină?

- De ce până acum, în multe mii de ani, nu s-a schimbat limba niciunui popor de la un secol la altul sau de la un mileniu la altul, cu excepţia Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial?

- Când au venit romanii conduşi de împăratul Traian, strămoşii noştri geto-daci aveau Cultura şi Civilizaţia lor milenară (aşa cum a

scris şi a susţinut Constantin Brâncuşi) sau nu?

- De ce în facultăţile de istorie din Italia studenţii învaţă că strămoşii italienilor de astăzi sunt geto-dacii, iar în România elevii şi

studenţii sunt învăţaţi viceversa, adică strămoşii românilor sunt romanii? (s.n.)

- De ce nu spun ADEVĂRUL istoric şi de ce nu contribuie la redarea demnităţii Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial, al

geto-dacilor?

- De ce susţin în mod fals şi neadevărat că Istoria Poporului Român începe cu cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, în timpul

împăratului Traian?

- De ce ascund Poporului Român că geto-dacii aveau un cult al strămoşilor şi nu al cotropitorilor, aşa cum s-a încercat şi s-a impus

după anul 1944 de către comuniştii evrei, iar după decembrie 1989 de către democraţii evrei din România? (s.n.)

- De ce admiteţi ca unii din falsificatorii ADEVĂRATEI Istorii a Poporului Primordial, a geto-dacilor, să înceapă demersurile pentru

a-l declara pe împăratul Traian sfînt şi mare mucenic?

- De ce nu spuneţi şi nu scrieţi ADEVĂRUL despre cele două campanii militare ale împăratului Traian în vestul Daciei sau Geţiei

care au fost finanţate de către strămoşii marilor bancheri de astăzi, care au urmărit două obiective importante: distrugerea Centrului

Spiritual al Lumii Antice, aflat în Munţii Oraştiei, şi jefuirea uriaşelor bogăţii din Dacia ocupată, respectiv aur (1.640.000 kg.), argint (3.310.000 kg.), sare, cupru, fier, miere, oi şi vite, cereale şi vin?

- De ce ascundeţi, în continuare, ADEVĂRUL istoric despre împăratul Traian?

Se ştie că, Traian a fost primul împărat care s-a născut în afara Italiei, respectiv în oraşul spaniol Italica, în prezent Sevilla, la data de 18 septembrie anul 53 d.Hr. După el, marea majoritate a împăraţilor Imperiului Roman au fost de origine geto-dacă. A ajuns împărat la vîrsta de 44 de ani şi în timpul său Imperiul Roman a avut cea mai mare întindere. În anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr. împăratul Traian a condus cele 11 legiuni romane în războaiele de cucerire a unei mici părţi din Dacia. Dio Cassius a scris că, după victoria împăratului Traian din vara anului 106 d.Hr.: „timp de 123 de zile spectacolele în care au fost ucise până la 10.0000 de animale sălbati- ce şi domestice, în care au luptat 10.000 de gladiatori, s-au ţinut lanţ.” În arenele romane au avut loc măceluri festive, savurate în delir. După jefuirea bogăţiilor din Dacia cotropită, la Roma a fost construit Forul lui Traian (între anii 107-117 d.Hr.) care cuprindea: un arc de triumf înălţat împăratului Traian, o statuie ecvestră din bronz aurit a împăratului, Basilica Ulpia, două biblioteci (una latină şi una greacă) şi între ele s-a înălţat Columna lui Traian. În ziua de 12 mai 113 d.Hr. a fost inaugurată Columna lui Traian care a fost colorată în roşu galben şi albastru. Pe Columnă sunt prezentate scene de luptă din campaniile împăratului Traian împotriva lui Decebal din anii 101-102 (în partea de jos a Columnei) şi 105-106 (în partea de sus a monumentului). Falsificatorii Istoriei Primordiale a geto-dacilor şi „ştiinţificii oficiali” consideră că acest monument este actul de naştere a Poporului Român. Neajutoraţii mintali, dar cu diplome şi titluri universitare şi academice în istorie, insultă inteligenţa Poporului român şi Istoria sa Primordială, cu o vechime de peste 10.000 de ani înainte de Hristos. În vîrful Columnei, la înălţimea de 39,83 m a fost pusă statuia din bronz aurit a împăratului TRAIAN. Despre viaţa, domnia şi războaiele împăratului Traian au fost scrise multe cărţi, dintre care amintim: „Dacica” sau „De bello dacico”, de fapt jurnalul de război al lui Traian; „Getica”, carte a medicului lui Traian, Crito; biografia lui Traian, scrisă de Tacitus; „Istoria Daciei”, scrisă de Dio Chrysostomos; „Edictul lui Traian”, în care au fost consemnate operaţiunile militare din cele două războaie cu Decebal şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, care a povestit pe larg despre cucerirea Daciei de către Traian; poemul lui Caninius, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii; bi- ografia lui Traian, scrisă de Plutarh; „Istoria romană”, scrisă de Dio Cassius (care s-a păstrat în întregime, mai puţin cărţile LXVII şi LXVIII, în care erau descrise luptele împăraţilor Domiţian şi Traian purtate cu geto-dacii).Pentru a nu fi cunoscut ADEVĂRUL, despre istoria geto-dacilor, aproape toate scrierile referitoare la războaiele dintre romani şi daci au fost „extrase” din toate bibliotecile, multe dintre cărţi fiind arse, iar altele păstrate cu grijă în arhivele secrete ale Vaticanului, unde aşteaptă să fie cercetate în următorii ani. A fost arsă sau ascunsă până şi istoria cuceritorilor romani şi a stăpânirilor unei mici părţi din Dacia sau Geţia. Toate aceste cărţi şi multe altele au dispărut în împrejurări şi din motive necunoscute. O soartă asemănătoare au avut şi monumentele lui Traian, respectiv:

arcul triumfal al lui Traian a dispărut; marea friză a lui Traian (ce măsura până la 100 m) care împodobea Basilica Ulpia a fost spartă în multe bucăţi. A rămas în picioare numai Columna lui Traian, dar şi aceasta a suferit unele intervenţii, respectiv: a fost doborâtă de pe Columnă statuia de bronz aurit a împăratului Traian şi apoi a fost topită statuia; a fost jefuită urna de aur (amplasată în soclul Columnei) care adăpostea cenuşa lui Traian; la vârful Columnei a fost distrusă scena sinuciderii lui Decebal şi aceea în care capul lui Decebal este prezentat împăratului Traian pe o tavă. În anii 1589-1590, în vârful Columnei şi în locul statuii lui Traian care a dispărut încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfîntului Petru. După Columna lui Traian au fost realizate câteva replici în mărime naturală care se află în Franţa, Anglia şi Italia.

-17-

REGATUL CUVÂNTULUI

În timpul celor trei mandate succesive de primar al Municipiului Cluj-Napoca, împreună cu marele patriot român, istoricul Iosif Constantin Drăgan, cetăţean de onoare a municipiului nostru (Cluj), am avut o tentativă de a realiza o replică în mărime naturală a

Columnei de la Roma, unde în capătul de sus al monumentului ar fi fost amplasată statuia marelui rege Decebal. Cu toate că, profesorul

şi omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan s-a angajat că finanţează integral toate lucrările de realizare a monumentului, iar primarul

a obţinut toate avizele şi aprobările legale, s-au opus şi au blocat realizarea acestui monument în inima Ardealului toţi miniştrii alogeni

ai Culturii din România. Ne bucură că a fost realizată, din iniţiativa şi cu finanţarea patriotului Iosif Constantin Drăgan, cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa, statuia regelui Decebal, înaltă de 40 m şi lată de 25 m. Ea este amplasată pe malul stâncos al Dunării, în apropiere de oraşul Orşova. Care este ADEVĂRUL despre domnia şi faptele împăratului Traian? La această întrebare a dat răspunsuri edificatoare domnul Dan Oltean în articolul „Traian, un „conchistador renegat” apărut în revista Magazin istoric nr.21 din aprilie 2005, precum şi domnul Vale- riu D.Popvici-Ursu în cartea „Adevărata obârşie a poporului român”, apărută în editura GEDO, Cluj-2012.

poporului român”, apărută în editura GEDO, Cluj-2012. Decebal Rex - Drăgan fecit (Inscripţia în latină de

Decebal Rex - Drăgan fecit (Inscripţia în latină de pe statuie)

Cei doi autori dovedesc, cu argumente, că împăratul Traian: a fost un prigonitor al creştinilor; a interzis în anul 112 d.Hr., printr-un edict, în Imperiul Roman, religia crucii şi religia poporului arimin; a fost un împărat anticreştin; a distrus templele dacilor şi le-a omorât preoţii; a fot un criminal de război şi a săvârşit fapte de o cruzime neomenească; a distrus Civilizaţia geto-dacilor; a avut un comporta- ment imoral, iar cea mai gravă acuzaţie este aceea de pedofilie. (s.n.) Împăratul Traian a fost căsătorit cu Pompeea Plotina, dar nu au

avut copii. Despre împăratul Traian s-a scris că îi plăceau băieţii tineri, vinul tare şi luptele cu gladiatori. Dio Cassius mărturiseşte:„ştiu foarte bine că avea o anumită înclinaţie spre băieţii tineri şi spre vin.” „Ştiinţificii oficiali” ascund ADEVĂRUL că în timpul împăratului Traian a fost martirizat Sfîntul Ignatie al Antiohiei, judecat şi găsit vinovat de a fi creştin, care a fost dat pradă fiarelor la Roma pentru credinţa sa în Hristos, precum şi Sfîntul Simeo al Ieru- salimului. „Împăratul Traian este răspunzător pentru a treia persecuţie anticreştină.” A rosti numele împăratului Traian „înseamna

o blasfemie în numele lui Dumnezeu.” ,,Timp de peste 1.000 de ani numele său nu a mai putut fi pomenit sau scris Din cauza acestei

interdicţii sacre, toate cărţile în care era descrisă istoria Daciei ori războaiele lui Traian la nord de Dunăre s-au pierdut! Aceste cărţi nu au mai fost copiate, fiind puse la index.” „Iată deci, că după numai două secole distanţă de la primirea cognomului de optimus, biserica

Traian va fi scos de la index abia în secolul XIII de

către papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216). „Autorul Dan Oltean scrie că: ,, În Spania, amintirea împăratului se află încă cuprinsă

Toată istoria Spaniei este brăzdată de numele lui

îl va trece în rândul persoanelor despre care este interzis să vorbeşti

de o puternică amnezie istorică

cuceritorul

în schimb, istoria Spaniei musteşte de mitul getic

Zamolxes, Burebista, Deceneu, Decebal

Paradoxal, Zamolxes şi Burebista sunt întemeietorii Spaniei. De la ei porneşte totul.”

Fiind cunoscute în Spania aceste ADEVĂRURI despre împăratul Traian nu s-a admis să-i fie înălţate monumente, nici măcar în

oraşul său natal.

Valeriu D. Popovici-Ursu 3, prier 7524 (aprilie 2016)

-18-

REGATUL CUVÂNTULUI

TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE

REGATUL CUVÂNTULUI TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE Mariana Gurza, Dumnezeu şi umbra , Traducere în limba

Mariana Gurza, Dumnezeu şi umbra, Traducere în limba engleză: George Anca, Editura Singur, Târgovişte, 2016 Poeme dintr-un plâns înnăbuşit. Din tristeţea ascunsă în floarea vieţii. Ca şi din „tai- nica licoare a dorului nesfârşit” – turnată în cupele de cristal. (Lacrimi tăcute). Lacrimi din acelaşi cristal, pe acelaşi obraz. Căutând umbra lui Dumnezeu în propria ta umbră. Nu se zăreşte decât flacăra palidă

a lumânării pascale, adunată în duminicile de peste an, la fiecare utrenie şi vecernie. Priceas- na devine balsam. O lumină în care s-au pitit o mulţime de eu veniţi de pretutindeni, ca-n Mănuşa fermecată, o poveste populară ucraineană în care îşi află culcuş, într-o pace netul- burată şi deplină armonie, şapte vieţuitoare din specii diverse. Eu, eu, eu şi eu şi eu şi eu şi

ipostazele omului. Jumătate lumină, jumătate umbră. Până toţi aceşti eu se prefac

în tu. Cu ochi trişti de prea multă dragoste, căutându-te. (Lacrimi tăcute). Nu trebuie să fii poet sau filozof ca să te înfiori de trecerea timpului. Orice om percepe în felul lui această ireversibilă scurgere. Mariana Gurza şi-a făcut provizii de stele căzute, stingerea lor este percepută „ca o scurgere/ de clepsidră” (Căderea stelelor). Un halou de tristeţe învăluie ochii trişti în care se reflectă sufletul poetei. Prin versuri scurte, cu intensitate de blitz, poeta punctează stările. Sunt viziuni? Sunt sentinţe? Uneori e de ajuns un singur cuvânt ca să creeze o lume. Celelalte sunt de prisos. Rămâne haloul de

tăcere. Rămâne muşuroiul de nisip scurs în formă de piramidă.

Cu ochii către cer, născându-se din nou, acum se desfată cu darul de viaţă nouă dat de Dumnezeu, ca să poată din nou trăi, după ce a căzut la pământ, să poată lupta, „precum în neclintirea lor stâncile”(Mă uit spre cer).

O poezie de adâncă intensitate a trăirii, fără cuvinte de prisos, ca o curgere de apă limpede, din stânca creaţiei. De ajuns, doar o

atingere de toiag şi stânca lăcrimează din belşug, pe relieful obrazului curat de fecioară. Simţământul religios este foarte pregnant şi poeta se consideră „doar o mlădiţă / Din viţa ta, Doamne” (Ruga o port în mine). Mariana Gurza îşi declină simplu intenţiile, fără ascunzişuri, ea-şi dezvăluie firesc, desenul secret al fiinţei. Poţi s-o cunoşti, doar citindu-i aceste versuri, de o simplitate şi limpezime aproape miracu- loase.

O încercare de autodefinire: „Am crezut că ştii cine sunt. / Eu mă credeam, / deopotrivă că sunt / şi umbră şi fiinţă. / Până când

mi-am dat seama / că-n oglinda timpului / nu eram mai mult decât / un strigăt, / un hohot de râs, / o rochie albă, / o flacără de lumânare,

/ un ou roşu, / o bucăţică de prescură, / un ochi de lumină” (Spune-mi cine sunt). Un element comun poeţilor din totdeauna şi de pre-

tutindeni: dorinţa de zbor, năzuinţa spre Înalt. Zbor printre nori ilustrează această încercare icarică: “Se făcea că sunt pasăre-n zbor. / A câta din numărătoarea / lui Dumnezeu? / A câta întoarsă de vânt? / Pe mine ar trebui / să mă recunoască / după gânguritul meu sălbatic,

/ după cuiburile ascunse / în clepsidra / timpului vameş”. Succintă, misterioasă, cu o economie maximă a mijloacelor de expresie artistică, Mariana Gurza transmite emoţii proaspete, prin mesaj şi trăire poetică, ceea ce nu e puţin. În locul verbalismului, preferă starea pură a luminii de dimineaţă, limpede şi plăcută. Cu toate

acestea, autoarea poate construi “Imaginea infinitului”. Aşa cum singură mărturiseşte, pe Maria Gurza o înfioară (cum altfel?) trecerea timpului. Totodată, nu se sperie de moarte pentru că, spune ea, plecarea va fi doar temporară, provizorie, doar un simulacru. Astfel ca să se poată oricând întoarce, pentru a fi din nou “fe- meia din vis”. De altfel, spune poeta, “moartea e doar un drum” pe care cu toţii îl facem fiecare pe contul lui. Dar până atunci, orice zi e un nou urcuş, o Golgotă. În orice caz, realitatea nu e aceeaşi cu închipuirea. Pusă faţă în faţă cu propria realitate, poeta spune, nu o dată:

“Am crezut că travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm inaginaţia. / Am reuşit / să-mi zăresc îngerul / rătăcit de mine

/ căutându-mă / în gestul meu / de umilinţă” (Cerul plânge în inima mea). Percepţia asupra noastră e în totdeauna diferită. Una e să ne vedem aşa cum suntem, alta e să ne vedem aşa cum ne văd oamenii şi altceva este felul cum ne vede Dumnezeu. În oglinda noastră ar trebui să apară astfel trei fiinţe, cu aceleaşi trăsături, pe care le putem numi generic, Eu. În apele proprii poţi apărea, de fiecare dată altfel: o rochie albă, o flacără de lumânare, o bucăţică de prescură, un ochi de lumină. Să adăposteşti în grădina sufletului o pasăre cântătoare, e un dar. Ea îţi va cânta pururi, un psalm cu parfum de iasomie, de gând încolţit, de mireasmă de vânt adiind. Cântul ei e limpede precum privirea după prima ploaie de lacrimi, spune foarte frumos, poeta. Poeta îşi asumă viaţa firesc, anotimpurile – după iarna albă, după verdele-verde, între dureri şi senin, pe care le va trece senină, depăşind încercările, cu gândul că doar durerile, trecătoare, vor rămâne singure. La o asemenea înţelepciune ajungi după lungi meditaţii. O oarecare oboseală şi resemnare răzbate totuşi din cuvinte, din tăcerile grăitoare, din pauzele dintre cuvinte. Umbra poetei – albastră – nu aleargă, ci alunecă alene. Gândul mai e încă măcinat de o dragoste verde. E nevoie de un răgaz, pentru a o putea lua, de fiecare dată de la început ca-n prima dimineaţă de luni a lumii. Urmând cărările sfinţilor, te vei întoarce mereu spre tine însuţi. Şi acolo poţi avea, în mod miraculos, “imaginea infinitului”. E vorba aici, de căutarea de sine, o deschidere a uşii memoriei: “Memoria e mimoza pudica/ Azi se deschide cu dăruire, / Mâine e golită de sensuri. / La fiecare atingere / omul se strânge-n sine / căutându-se / în prima urmă din lutul / ţinut în palmă de Dumnezeu. / La picioarele lui, / îngenunchind umil, / pământescul” (Căutare de sine). Unele poeme au sensuri ascunse, ermetice şi sunt mai dificil de descifrat, îţi trebuie o atenţie sporită, dar au logică şi un limbaj metaforic. Astfel, bobul de nisip rămas pe talpa vremii, ori în unele cazuri, metafora se desfăşoară pe mai multe versuri, e istorisită, are chiar şi o anecdotică. Altă metaforă: “din lacrimi un înger am îngemănat”. “Travestiul din urmă al bunicului, / ca noi să nu-l recunoaştem / A fost unul şi-n Făt-Frumos. / Era la fel, / cu calul său năzdrăvan,

/ cu eternitatea în faţă, / în spate cu vieţile anterioare, / cu alte travestiuri…/ Într-unul era aidoma unui sfânt. / Bunica croşetase pentru

el / o tichie de mărgăritar, / în alta un nimb strălucitor. / Poate că m-am întâlnit / cu el într-o poveste,/ sau poate l-am văzut / pe vreun

-19-

eu

Toate

REGATUL CUVÂNTULUI

zid cu grafitti / şi-am dorit să fie bunicul meu.” (Mă doare…) Autoarea relizează portrete admirabile, tatălui, bunicului (cel mai reuşit), şomerului singuratic care luptă să supravieţuiască şi să pună o bucată de pâine la masa copiilor săi, cerşind pe la biserici. E o realitate destul de tristă, trăită de mulţi în zilele noastre. Poeta

aruncă o privire realistă asupra acestor aspecte, zugrăvindu-le cu măiestrie: “E frig în casă, în trupu-i ger, / golit de vise şi speranţe, / pierdut, / se plimbă un şomer / cu lacrimile îngheţate. / E greu să meargă mai departe, / când buzunarul îi lipseşte / urzeşte iar minciuni frumoase / gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă / copiilor neînţelegători. / Şi iar privind cerul rugător / cerşind din mila cea creştină

/ ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit / să nu mai cerşească în bisericile pline. / Iar nu i-a venit şomajul, /vârsta nu-i permite să mun-

cească, / căci, vezi Doamne, / dacă nu eşti tânăr / nu mai ai azi nici o şansă. / Din când în când un trecător / la fel de trist / îi pune un bănuţ în mână ./ Sărac şomer, umil începi să plângi, / şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare; / căci Doamne, bine-i printre sfinţi / când doar lor poţi să le spui ce te doare!” (Şomerul singuratic). Situaţia precară în care se află, nu se datorează neapărat lipsurilor, ci mai curând, decăderii spirituale, pierderii demnităţii umane. Tristeţea poetei vine şi din faptul că oamenii şi-au schimbat, nu numai înfăţişarea, nu numai condiţia materială, dar şi mentalitatea. Ei au devenit indiferenţi la necazurile celor din jur: “Trecătorule, / priveşte în jurul tău / şi spune-mi ce vezi. / Cum arată ochii copiilor, / ai bătrânilor, / cât de elegante sunt mamele, / mamele noastre? / Ce simţi când vezi atâta tristeţe / ce simţi când vine un biet copil / şi-ţi cere un ban pentru un corn? / Mă-ntreb şi eu ce ne-a schimbat / de-am devenit atât de indiferenţi / faţă de cei pe care îi vedem zilnic / zgribuliţi şi tulburaţi / de mersul rapid al anotimpurilor” (Indiferenţă). De aceea, poeta lansează un “Manifest pentru viaţă” împotriva celor care încătuşează firea, natura, omul, dorinţele, libertatea, adevărul: “Lăsaţi caii să zburde pe câmpiie-ntinse / Liber în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase / să simtă ce-i aceea viaţă. // Lăsaţi florile să crească unde e verde / Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori, / Să nască în soarele viselor crude, / În viaţa aceasta plină de erori. // Lăsaţi-mi gândul neîntinat, / Dogorind în iubiri pierdute, / Lăsaţi-mi sufletul curat / Şi visele plăpânde…” Dar poeta nu se mulţumeşte doar să atragă atenţia asupra nedreptăţilor sociale şi a îngrădirii spiritului, ci realizează un adevărat

rechizitoriu, trăgând la răspundere pe cei vinovaţi de aceste stări nefericite, în aceste vremuri de răscruce: “Cine va da răspuns pentru multe sărăcii / ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce? / Suntem prea mici în marea bătălie, / pe care alţii o pornesc abrupt. / Ce se va-ntâmpla cu-această glie / când azi dăm totul cu-mprumut? / Nu mai avem nimic bun, totu-i putregai? / Unii vând străinilor în disperare; / Noi rămânem cu bruma noastră de mălai, / plângând la mormântul lui Ştefan cel Mare” (Inconştienţă). O conştiinţă înaltă, dreaptă, nu poate rămâne indiferentă la asemenea realităţi, ori să se facă a nu le vedea. Căci numai înconştienţă poate fi numită, atitudinea aceasta de nepăsare. Şi poeta este, din acest punct de vedere, glasul tribunului care vorbeşte în cetate. Este glasul autorizat al cetăţii care strigă adevărul, cu voce de stentor, indiferent de consecinţe. În “Paradox sentimental” – poeta reliefează câteva realităţi, sub forma panseurilor: “Omul învaţă pentru a fi înţelept; / prostul

cultivă legumele altora / fără a înţelege / care este rădăcina / şi pe unde curge seva. / Poetul scrie doar pentru a fi numit / un biet scrib

/ la curtea lumii. / Oamenii iubesc pentru că trebuie / să iubească… / Există o lege nescrisă / care ne obligă la iubire. / Dar cum iubirea

a devenit o relaţie / dintre cerere şi ofertă, / nimeni nu este suficient de bogat / pentru a cumpăra iubirea…” Autoarea se pronunţă şi asupra degradării Limbii Române, care este “ofilită, / călcată în picioare / de încălţări murdare / dar cu etichete străine”.Mâhnirea unui om al condeiului este îndreptăţită: “Limba noastră doineşte singură / şi suferă / sperând la o vitaminiza- re / pur Românească. /Limba noastră rămâne Sfântă / deoarece / acolo sus, în cer, / cineva / i-a dat binecuvântarea / încă de la facerea lumii” (Limba noastră). Slavă poeţilor care-şi apără cu orice preţ, limba maternă! Făcând din versuri “harfă gândului” – poeta doineşte şi-şi cântă dorul şi iubirea pentru neamul său, pentru limba română şi pentru semenii cei încercaţi şi siliţi să poarte o povară care nu este a lor. Volumul se încheie frumos cu un cuvânt de bunăvoire, ca o briză marină, rostit de editorul acestei cărţi, Ştefan Doru Dăncuş care, privind în ansamblu creaţia Marianei Gurza, opinează: “aura profesorală ca primă senzaţie, când îi citeşti poemele, aproape că dispare, dacă te laşi purtat de versuri, fără intenţii critice imediate. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet, decât să trezească emoţia în potenţialul cititor?” Volumul, în ansamblu, beneficiază de o traducere în limba engleză efectuată de George Anca, de mare subtilitate lingvistică şi stilistică şi este o izbândă şi o treaptă superioară în evoluţia poetei.

CEZARINA ADAMESCU 21 Aprilie 2017

Eugen Cojocaru

poetei. CEZARINA ADAMESCU 21 Aprilie 2017 Eugen Cojocaru VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ CA BAROC BOMBASTIC

VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ CA BAROC BOMBASTIC POST-MODERN

„Punerea în montare” și adaptarea: Petrică Ionescu (PI), regizor

și scenograf, mai ales de operă, creator de „evenimente deosebite” (citate din caietul de sală), pom- poase „dări în spectacol” neo-baroce pe stadioanele Occidentului. PI, în același stil: Dialogurile lui

Shakes-peare traversează diverse niveluri, sensuri sau jocuri spirituale multiple și, față de montarea

Am des-

sa de la Paris, prezenta viziunea e mult mai complexă și

coperit un Puck diabolic, dar dematerializat (sic!), bătrân, obosit, fără vârstă, însă cât de prezent! Ha! Ce aglomerație de inadvertențe absurde: „diabolic dematerializat” și „fără vârstă” un „bătrân,

obosit”!? „Cât de prezent!” - nu era dematerializat!? Așa pagini întregi: e intervievat de o „groupie”, în extaz orb pentru „idol”: Mai e loc pentru iubire în spectacolul dvs.? Sau e vorba doar de sex? PI:

TNB - „sanctuarul” la propriu și

!?

am descoperit multe lucruri noi!

-20-

REGATUL CUVÂNTULUI

Una fără alta nu există decât în câteva cazuri clinice. Nonsens! „Marile sale descoperiri”: sex animalic! „Adevăruri multiple” - bali- verne! Ne vom distra cu năstrușniciile acestei „monte”, pardon (devin premonitoriu), „montări” La dreapta, cuști metalice cu balcon, în fața scenei un „mini-heleșteu”. Intră Puck/Claudiu Bleonț mâzgălit cu var - clovn: în sustensori, adidași și halat „strălucitor” de boxer Las Vegas. Ăsta-i „Puck dematerializat”!? După o fâțâială, Puck vine și taie, pe butuc, „mărul” cu toporul, își pune un baston între picioare - falus anemic. Se deschide „cortina de tablă”: trei Zâne principale și alte 11 în zdrențe-bikini

albe și nouă tipi Elfi ca „fetițe homo”, văruiți, în caraghioase rochii albe, strânse pe talie, „decolteu” decolteu gol, cu mănuși roșii lungi terminate cu fâșii-tentacule. Trei bărboși! Asistăm la un dezmăț „dansant” pe muzică zgomotos-agresivă (muzica scenă/Jean Schwarz, muzică live/Petre Ancuța): toate pozițiile și combinațiile de sex - coregrafie/Florin Fieroiu ca-n filmulețe „pornoscue”. Tezeu/Marius Bodochi și Hipolita/Raluca Petra - deșucheat-histrionică cu imensa ei perucă roșcată - sunt martori cu sfeșnicul, pardon sfetnicul (veți vedea de unde confuzia) lor, Efebul/Rareș Fota, „gayează” pompos într-o halucinantă mini-rochiță roșie, pantofi cu tocuri foarte înalte și un candelabru mare (sic!) în jurul taliei - trăiască bestiarul neo-baroc!

Lisandru spune ceva cu voce slabă, o palmă peste fund! New-hollywood

interpretează idem, ea vrea să se sinucidă, el o oprește: Vino, la noapte, în pădure, să fugim!, și dă-i

a impus gestul grobian și obedienții nu mai pot trăi fără! Zdrang în scenă, dând rău din fund, Helena/Ilinca Hărnuț - rochie ecosez, ciorapi sexy ¾ - și Demetrius/Silviu Mircescu, comportament

de mare șme de mahala: pantaloni de piele sintetică, adidași negri, tricou-maieu, pectorali și bicepși cu tatuaje se gudură ca un cățel pe lângă ea, o mușcă de fese, ea dă mai tare din ele. Discurs anemic al Helenei - țopăie, are un tic deranjant (regia!?) cu

aranjatul părului: îl iubește pe Demetrius, acesta pe Hermia

Trupa „amatorilor” lui Chitră/Dorin Andone: Fundulea/Gheorghe Ifrim, Cuibărică/Costi Apostol, Suflete/Istvan Teglas, Flămân-

zilă/Daniel Badale și Botgros/Ștefan Ruxanda într-un atelier tip „Grivița ’30”

Regizorul s-a exilat prin 1970, rămânând cu imaginea

e o savuroasă comedie! Gheorghe Ifrim/

Fundulea, comedianul din seriale de succes, va salva ceva?! Se umflă-n

colegi, mimează sex cu regizorul, doar vrea rolul principal - știe PI cum se face

ca privighetoarea

grevelor din 1933. Cei șase pregătesc piesa, se chinuie să fie comici - nu reușesc! Și Visul

Vin Egeu/Costel Constantin, fiica Hermia/Raphaela Ley și rebelul ei iubit Lisandru/Vlad Bîrzanu

Se lasă „tabla”!

salopetă, declamă mahalagesc Eu rup pisica-n două!, îi bate

Vrea și rolul Leului, dă un „recital” de răgete plus Leul Au trecut 25’ doar cu răzlețe chicote pe la câte un balcon

(posibil alte „cauze” - e plin de elevi și studenți)! „Scena profundă”: Zânele principale, cele 11 cu peruci blonde și „Elfăii” (mai mai potrivit numele) trag o horă pseudo-populară pe

muzică rap-house

cizme cu talpă groasă doar în față, fără toc, dând impresia unor copite, un semi-coif cu două coarne mari, roșii, o coadă reptiliană, brațul stâng e gol, celălalt o „aripă” („rămășiță” a unui înger-Lucifer căzut) - și Titania/Maia Morgenstern retro-futuristică (costume/Corina

Grămoşteanu): diademă rotundă, platoșă arămiu-aurie cu sâni feciorelnici de amazoană bine antrenată, o dublă midi-fustă aurie, ghete

(țineți-vă bine!) “kangoo jumps” cu arcuri de sărit. Amândoi vor fi obligați la eforturi supraumane să-și păstreze echilibrul - dar ei trebuie să meargă, danseze, interpreteze Elfăii vor să fure Zânele pe o muzică zgomotos-nedefinită cu text ambiguu și nu lasă să se înțeleagă dialogurile (capitonarea în pluș a

Degringolada e completată de decorurile „luxuriante”

colac peste pupăzimea asta: două

uriașe măști de trei metri, simbolurile teatrului, la stânga și dreapta scenei. Însă e tot mai sigur: vom plânge

Demetrius mai mult țipă, se înfoaie, se umflă-n mușchi - n-o fi Van-Damm

și partidă de sex, la

zid, apoi o leagă și pleacă. Ea ca o cățelușă în călduri pe lângă el, Elfăii o dezleagă cu gesturi porno și dispar Elfăii și Zânele se maimuțăresc pe o muzică-zgomot, fărâmițând, iar, acțiunea și înțelesul ei, „înecînd” discursul lui Oberon cu planta fermecată: totuși, Marius Bodochi ne oferă un stăpân discreționar al „pădurii”, odios și savuros, în același timp, dând întreaga măsură a talentului său. Schimbare de decoruri/Helmut Stürmer: pădurea e roșie, efervescența sângelui: Titania dansează la greu pe arcuri și mai

sălii e killer de rezonanță!), la fel mișcarea de scenă, toate acțiunile bombastice

cu schele și cuști, plante exotice, două scene rotunde se învârt când într-o direcție, când în alta și

Vine Oberon/Marius Bodochi, cu înfățișare de diavol, sprayat în auriu - pantaloni și vestă de piele neagră, idem

A râs cineva!? Parcă, acolo, sus - o fi citit un banc pe net

la o comédie!!

Începe cunoscuta sarabanda de întorsături - le vom ignora din filmulețele cu multe explozii, mega-mușchi și puțin

creier!? Helena îi arată fundul, el o biciuie, ea îi sare în

trebuie să cânte un heavy-metal de calitate dubioasă. Zânele au măști albe, de mort, spală „rufe albe” în „iaz” - acțiune dezlânată, tot felul de mici show-uri fără sens. Puck o adoarme pe Titania, Oberon vine cu planta (homuncul Gopo!) presărând o pulbere aurie peste ea.

Lisandru, cu un rucsac în spate, se întinde cu Hermia pe o saltea și tot încearcă să

se culce cu ea: Nu, nu! Au voci banal-pițigăiate, iar sonoritatea deplorabilă a sălii reușește restul! Îl trimite să doarmă mai departe: Iar ție să-ți închidă ochii dulci! (How romantic!) și se întoarce fluturând lasciv din fund, ca-n soft-porno. Nu e destul: doi Elfăi intră la ea

sub pătură și fac sex! Paralel, Lisandru și Demetrius, ca beți, se bat, Hermia se trezește, apare Helena și se prefac toți în „animale” avide de rut „interșanjabil”. Elfăii și Zânele promiscuizează în cușca rotativă, cântând ceva. „Cortina-tablă” se închide și vine trupa „Grivița”

- o oră și-un sfert: nici un hohot! Toți se scălâmbăie făcând pe proștii ca într-o chinuită pseudo-comedie new-hollywood. Travestitul se

strâmbă și se crede comic, Leul ține doamnelor un discurs sexos, Titania, sub vrajă, țopăie ca lovită de streche (indicația „iluminatului”

PI), Fundulea cântă machoist în atmosfera struțo-cămilească și refrenul smulge o mică izbucnire de râs: Eu pot fi niha-niha-nihaios!

Actul 2 - pornoscuitate generală: fiecare după fiecare, schimburi de partener, Demetrius și Lisandru se bat, se pupă „din greșeală” (truc răsuflat), Demetrius țopăie ca Tarzan, mândru de bicepși (e Van Damm!), mai mult strigă, Puck o ia pe Hermia de „aia”, Lisandru

încearcă să o înece

Alt dans

ric” - kitsdch pur: un uriaș falus cu testicole de dimensiuni apocaliptice! „Fericite”, personajele îl călăresc. Răsete jenat-izolate

Iată viziunea tipică unui val refulat de regizori, „goliți” de orice urmă de valoare și cunoaștere! Vine un „car alego-

Întregul decor se învârte, la fel capul spectatorilor

orgiastic cu trompete pe muzică punk, text vulgar, o Zână „cântă” la ghitară și o bagă între picioarele celorlalți. Puck, Oberon și Elfăii pe scaune, la „film”: Titania face sex cu Măgarul! Un ecran imens, prim plan: fața Titaniei. Apoi o scenă care-și caută, disperată, umorul - tot

mare!, perorează el, torturându-ne două minute. Un singur spectator râde - o fi

având motivul său

Vin Tezeu și super-gayul candelabru: scena „piesei în piesă”, alte chinuri - nimeni nu râde și comédia! e terminată (la propriu și la figu- rat!). Cele două perechi beau șampanie, Helena se îmbată, Van Damm pune cuțitul la gâtul unuia și altuia - în sfârșit, rolul lui preferat! Chitră poartă cască de pompier în rolul lui Pyram - auto-critica lui PI la opera sa pompieristică?! Van Damm taie gâtul lui Pyram și pare

sex, ce-ați crezut!? - cu Fundulea: Mi s-a părut că am o

Îl credem pe cuvânt!

foarte fericit. Tezeu: Rămâne ca autorul și regizorul să-și îngroape morții! La cine se referă!? Puck ține un discurs, toată lumea bâțâie un

-21-

REGATUL CUVÂNTULUI

dans porno. Final-final: Măi, fraților, puneți mâna și ne-

aplaudați! Știe că e tare necesar

nasm - se poate aplauda cu altceva?! Trio-ul Marius Bodochi, Maia Morgenstern și Claudiu Bleonț au jucat foarte bine, însă doar Oberonul primului e reușit ca per- sonaj, celelalte fiind ratate de regizor, în ciuda talentului și efortu- rilor marilor actori. Aplauzele moderate au fost vizibil direcționate celor trei, nu spectacolului sau celorlalți actori. Iar Shakespeare și minunata sa piesă!? Vă amintiți cum a hăcuit Puck, la început, „mărul Paradisului” cu toporul? E bine să crezi în premoniții: era simbolul a trei ore de „spectacol-montă” petricionescă

I-am crede şi pe lingviştii străini de neamul nostru care ne-au tot dat cum au vrut ei proporţiile „exacte” de graiuri în amalgamul care avea să devină limba română. Dar cum să nu ne mirăm că nici măcar 0,001% din cuvintele în care ne-am plămădit limba dorului nu există în „Tabelul lui Mendeleev” cel al elementelor sinonime cu aurul curat al limbii Dacilor Liberi! Din două – una: ori Dacii nu comunicau între ei decât prin semne de surdo-muţi atunci când prelucrau aurul, argintul, bronzul

şi alte metale rare din care făceau monede, podoabe şi puii de aur ai

cloştilor stelare, ori erau atât de inteligenţi încât, cu fiecare venire a nepoftiţilor puşi pe furt şi jecmăneală, prima lor grijă era aceea de a le consemna acestora în dicţionare de cremene graiul, făcându-şi-l adaos la comorile proprii de cuvânt. Când sărăntocul de Traian împăratul Romanilor a venit în Da-

cia lui Decebal după ceva de-ale gurii, presupunem că Dacii d’aci- lea (!) erau cu toţii cocoţaţi prin copacii din codrii-fraţi şi, imediat ce au prins de veste că le-au sosit „purtătorii de grai împărătesc”, au dat năvală să se înscrie la cursuri fără frecvenţă, la distanţă, la zi, la cum o mai fi (başca doctoratul!), semnând cu àcele de verde brad pe foi de plop-stejar-paltin-frasin, adeziunea la şuierul vântu- lui prin stindardul cap de lup / trup de şarpe, şi întărind-o cu tăişul spadei scurte, cu lovitura de ghioagă, cu ascuţişul pietrei! Din strigătul de groază al noilor veniţi, ei, Dacii, vor fi cules repejor şi cu infinită grijă, cuvintele cele mai vocale, le-au înmaga- zinat în lada de zestre a fondului principal lexical şi, ne mai având ce primi de la Romani, i-au cam făcut duios „o apă şi-un pământ” iar, pe cei mai iuţi de picior i-au înscris la jocurile olimpice la o cursă de viteză cu linia de sosire până hăt, peste Dunăre, cursă la care nepoftiţii musafiri s-au dovedit demni închinători (ploconitori) la Zeul Mercur… La a doua venire pe pământul mănos al Daciei, invadatorii au adus mercenari hămesiţi de prin toate locurile pe unde mai trecuse- ră legiunile lor romane, un fel de „forţe internaţionale de menţinere

a ordinii” din zilele noastre pacifiste foarte. De data aceasta lupta pentru impunerea limbii latine întru feri- cirea naţiei dacice avea să fie acerbă. Cum noii veniţi n-aveau de pierdut decât lanţurile (a, nu, asta e din altă poveste!) şi, cum erau peste măsură de înfometaţi, când au dat de aurul lui Decebal prin nemernicia unui trădător (şi pe atunci erau astfel de lichele deşi nimeni nu se gândise să le facă vreun apel scris!), nu s-au mai dat duşi până nu au pus carele să facă drumuri care, toate, duceau la Roma … aurul de la Sarmisegetuza… Au venit mai apoi rânduri-rânduri migratorii… Cu limba lor cu tot. Dacii le-au asimilat-o repejor şi pe a acestora. Limba strămoşilor Daci se pare că încă de pe atunci nu era politically correctness şi că ei, stăpânii locului, trebuia să tacă doar în limba lor. Şi uite-aşa, din împrumuturi … nerambursabile la banca mondială de graiuri, a luat naştere „graiul pâinii, limba vechilor cazanii” – Limba Română. Dar oricât de mult s-au străduit purtătorii de alte „palabre” să modeleze, să întineze, să schilodească, graiul dacic după bezmeti- cia gândului lor, s-au împotmolit cu toţii în adâncul de înalt suflet românesc topit în Dorul-Dor. Acolo şi-au pus Dacii la păstrare mierea de crâng a graiului lor sacru – DORUL ca miez fierbinte al limpezimii din Cuvântul din care a izvorât şi, continuă să se întoarcă la izvoarele dintâi, din nor, din tăcere, din lacrimă, din viers, Limba Română.

Nu facem abstracție de pleo-

Paula ROMANESCU

Română. Nu facem abstracție de pleo - Paula ROMANESCU Limba dacilor şi sufletul românesc sunt una

Limba dacilor şi sufletul românesc sunt una

Se pare că până şi lecturile noastre urmează o logică a lor prin care ţin să ne convingă că acela şi nu altul este momentul de a le înţelege sensul. După ce am citit Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, care m-a făcut să-mi pun destule întrebări care până acum nici nu mi-ar fi atins crusta de inocenţă (cum să-i zic chiar ignoranţă?), scriitorul Ion N. Oprea, trecut şi el prin scrierile unor împătimiţi de istorie românească, scoate la Editura PIM din Iaşi câte-o carte prin care ne pune mereu alte întrebări (şi bine face!) în legătură cu eter- na poveste legată de neamul care ne este rădăcină solară: Tracii, Dacii, limba lor, obiceiurile, credinţa în nemurirea sufletului, în tăria şi neclintirea credinţei întru dăinuire. Istoricii, lingviştii, rătăciţii întru necredinţă, închinătorii la idoli păgâni, ateii dintotdeauna şi, mai cu seamă, cei iviţi din infernul roşu al urii omului faţă de om, au tot încercat să afunde în uitare, până la a anula definitiv, limba strămoşilor neamului românesc (dacă să-l extermine pe de-a-ntregul nu le-a reuşit!). Autorităţi „corecte politic”de mai înainte de a se enunţa această blestemată, şi mincinoasă, şi arogantă sintagmă, s-au străduit să aducă (im)pertinente argumente cum că limba română este un a- mestec de graiuri preponderent romanice (de la Traian citire!) şi slave (de la slavo-cumanii-tătarii-bulgarii şi alţi avari …neştire!). Suntem gata să le dăm crezare şi de astă dată dacă vin cu argumente credibile. Am mai făcut-o de-a lungul a două milenii aproape, de când a venit pe pământurile Daciei Sfântul acela cu crucea lui rămasă până astăzi răşchirată la trecerea peste calea fe- rată … Dar crezarea aceea ne-a devenit credinţă creştină întărită de un „Crede şi nu cerceta!” care nu avea nici o legătură cu minciuna omenească.

*

La aceeaşi editură, acelaşi Ion N. Oprea, a publicat în anii 2016; 2017, „Familia creştină. Taina sfântă a însoţirii” (Vol. I-II),

o culegere de texte semnate de membrii cenaclului la distanţă „Pri- etenia”. Printre semnatari – Regina Maria (nu, n-a murit

-22-

REGATUL CUVÂNTULUI

scrisul ei, doar verba ei se întâmplă să mai zboare adesea de pe la noi spre alte zări!), scriitori, profesori, preoţi, elevi, slujitori în felul lor cuvântului ca neasemuită comoară lăsată de Dumnezeu făpturii de lut, alcătuită după chipul şi asemănarea Sa. Redau cuvintele rostite de Sf. Ioan Gură de Aur (de la prof. Gheorghe Clapa, Bârlad citire), privind unirea creştină: Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi.” Mi se par atât de vii, atât de curate, încât nu mă dumiresc deloc de ce în vremea noastră problema „arzătoare” a redefinirii noţiunii de familie îi preocupă într-atât pe parlamentarii lumii care vor fi încheiat desigur toate celelalte probleme care cutremură umanitatea! Şi cum să nu mă gândesc la nemernicia politică din- tr-o ţară nordică, îmi pare, unde aud că se promovează în programa (pre)şcolară „orientarea” sexuală a copiilor, ca aceştia, în cunoştinţă de cauză (!?) să-şi aleagă de cum ajung la poziţia bipedă sexul pe care şi l-ar dori şi, respectiv, obligativitatea ca din limbajul adulţilor să dispară pronumele el sau ea, fiind înlocuite cu un surogat pronominal incert! N-ar trebui ca şi noi, Românii, să propunem ca primul vers din Imnul nostru Naţional să devină „chemare internaţională” la trezire: „Deşteaptă-te, incertule, din inocenţa ancestrală şi fă-te una cu neantul!” (că, parcă acel cu „Hai la lupta cea mare” nu mai e pe placul noilor robi internauţi!)

Înapoi la cartea mai sus pomenită! Ce aflăm noi din paginile sale: că nici Sf. Ioan cu aurul său din cuvânt, nici alţi sfinţi din cerul mult prea plin de sfinţi (de când cu mutarea în lumină a martirilor neamului românesc!), nu ne-au vestit ce-o fi cu dreptul minorităţilor sexuale de a-şi impune cumplita lor maladie drept „corectitudine” civică şi morală de care doar, „incorecţii” creştini expiraţi nu vor, păcătoşii, să ţină seama, aceştia continuând să aspire întru a deveni de-a pururi chip al lui Dumnezeu, cu viaţa pre moarte călcând…

Într-o altă carte apărută recent – „Să fii român” (Bucureşti, 2016) marele, inegalabilul artist Dan Puric, propune cititorilor de toate anotimpurile şi, cu precădere celor tineri, „să înveţe să-şi întoarcă din când în când privirea sufletească spre mormintele eroilor şi ale martirilor noştri, spre trecutul acestei ţări, atât de frământat de spaime dar mângâiat de Dumnezeu” până când se vor trezi că în faţa vieţii „vor fi o verticală de neînvins”. Am reţinut întrebarea pe care un reporter i-a pus-o autorului cărţii privind şansa pe care ar mai avea-o poporul român de a-şi păstra sufletul neîntinat; iar conştiinţa asta de Om al lui Dumnezeu pre numele său Dan Puric, a răspuns:

„Nu, noi n-avem şanse, noi creştinii avem nădejde!” Pentru că, adaugă acesta, „Omul şi neamul sunt realităţi transcendente, adică sunt lipite de Dumnezeu.” Ce sfinte sunt cărţile! Dragi tineri români frumoşi la chip şi la trup incerţi, întoarceţi-vă sufletul spre această foarte „de folos zăbavă” care este „cetitul cărţilor”! Sigur veţi deprinde să gândiţi curat!

Elen Lackner Bueno Aires, Argentina

La vida

curat! Elen Lackner Bueno Aires, Argentina La vida La vida es la que nos enseña, a

La vida es la que nos enseña, a veces, más que los libros. Vivimos nuestras oportunidades lo mejor que podemos, tenemos nuestra propia coreografía, la edificamos, entre hechos, luces, sombras, lo bello, lo repudiable. Comenzamos nuestra infancia, descubriendo la vida gradualmente. Primero con los movimientos, lu- ego, el habla, quien nos contacta con la realidad, después el caminar, nuestro primer signo de libertad. En esta etapa ya hemos vivido la edad del sueño, nos queda la experiencia del juego, la relación con nuestros congéneres. Pero lo fundamental es el entorno donde hemos crecido, la afectividad y la educación que nos han brindado. Todo está rodeado de imaginación y fantasía, formando la conducta, así aflora la visión de la realidad. Cuando somos adultos, la madurez psicológica se refiere a la madurez de los sentimientos, a la intelectualidad, la voluntad y la vocación. En nuestra madurez afectiva, es cuando descubrimos los sentimientos, saber como gestionarlos correctamente y por consiguiente in- cluimos la sexualidad. Todo ese conjunto nos lleva, que debemos aprender a utilizar los instrumentos de la razón, aprender a pensar, desarrollar el espíritu crítico. Así descubrimos cual es el sentido de la vida. Ya nombré la voluntad, pero no especifiqué cuanto de importante es en nuestro diario vivir, tiene un rol decisivo cuando lo que debemos hacer no es muy apetente, por ello la voluntad se pone a prueba cuando estamos obligados a terminar una tarea aunque nos sentimos cansados. La madurez la logramos si nos comunicamos actuando abiertamente, nuestra inteligencia se mide por el grado de razonamiento con que nos dirigimos a nuestros semejantes. La educación es el paso donde adquirimos conocimiento y por ende aprendemos a pensar. Cada día, mostramos las emociones positivas, tienen relación con la felicidad y con la salud : la alegría, la gratitud, el reconocimiento y la afectividad. La alegría: revitaliza, muestra el sentido del humor, como que somos capaces de reírnos de nosotros mismos, esto es considerado como la más inteligente de la emociones. La gratitud: nos vincula a la personas y a la existencia a través del amor. El reconocimiento: va al lado del cariño. Es una necesidad para crecer. La afectividad: también es una necesidad biológica. Nos hace sentir más seguros al vincularnos con miembros de nuestra misma especie.

+++

-23-

Mi vida

REGATUL CUVÂNTULUI

Nací con mis manitas vacías, tan vacías de poco, tan llenas de nada, en un lugar donde soñó el poeta su sueño de amaneceres nuevos (Benedetti), donde el sol mece en su ánforas todo el azul que le regaló al cielo, su ámbar calma en los verdes, cuando nutre de zafiros el fluir de sus fuentes. Estudié bajo ceibales tiernos, donde las palabras empapelaban el tiempo, despeinaba mis trenzas el aire limpio del Barrio Colón de Montevideo; sobre un redil de pentagramas creaba notas, figuras, claves, melodías, acariciando un teclado de marfil y ébano. Así crecí, con mis dedos agilizando perpetuos, el lirismo vibrando en mi garganta de cuerdas pequeñas; danzaban mis pies imaginando público, pero eran solo estrellas, mis oídos aplaudían los sueños que soñaba entre el sabor y la inocencia. Un vestido de cendales tibios lucía cada año en mi cuerpo, era solamente para estrenar en Navidad o para el siguiente Año Nuevo, sin embargo no me importaban las faldas, ni como vestía, si estaba vestida de amor envuelta en tibios y sinceros besos. Era rica si, extremadamente rica, todos los días estrenaba sonrisas, las lágrimas solo surgían si enfermaban mi gato Mishu, o Nipi mi perro. No tenía idea que las enfermedades existían, menos el dolor de la muerte cantaba, bailaba, reía, mis padres eran para mí como el más bello amuleto; enseñanzas de vida y convivencia atados a la bondad ejemplar y aprendida:

querer,

respetar a mis semejantes de cualquier color, estado o credo.

Pues si, lo sé, aprendí mi lección, la que me entregaron para guardarla donde se guarda lo mejor de cada uno, los valores humanos, los que se instalan de niño, pero se guardan en el lugar donde está lo valedero de la vida, el aprendizaje que en nuestro interior se transforma en morador eterno. Así caminé mi vida hasta que un día muy cercano al invierno, probé publicar mis creaciones en un lugar donde está lleno de almas grises, pero de muchísimas muy buenas. Así es, me enseñaron a sembrar semillas sanas, buenas, frescas esas que no vuelan fácilmente aunque sople muy fuerte el viento, son las plantas que brotaron y luego de sus brotes nacieron flores , de todos colores y blancos perfectos, son las que no requieren agua, pero enraízan, crecen y solamente se envuelven de cielo. Continué mis vivencias, agregué mi música, fui coleccionando obras, malas o buenas pero al fin mías, en síntesis: una conglomeración de cosas que surgían de mi cada día. Continué girando, en cada vuelta fui abrazando amigos, hoy tengo mi alma tan llena de ellos y mis brazos colmados de abrigo.

MIHAELA ROŞU BÎNĂ

ellos y mis brazos colmados de abrigo. MIHAELA ROŞU BÎNĂ “CÂND DUREREA ATINGE PROFUNZIMI TULBURĂTOARE…”

“CÂND DUREREA ATINGE PROFUNZIMI TULBURĂTOARE…”

Lirica Georgiei Miculescu, hrănită de o experienţă personală tragică, creşte de la un volum la altul, croindu-şi propriul drum într-o izbucnire de sensibilitate şi simţire autentică. Poemele ultimei apariţii editoriale, Amurgul nu vindecă, apărută la editura EMMA din Cluj, în 2016, surprind traseul unei fiinţei scindate între lumea umbrelor şi cea a luminii stinse de amurg tomnatic a cărui pute- re vindecătoare este timid invocată de câteva poeme. Titlul concentrează concluzia amară a întregului demers artistic: vindecarea vine pe căi ocolite, dictate de instanţe nevăzute, dincolo de legile realităţii concrete şi perceptibile. Amurgul nu vindecă, iar timpul fără curgere al amintirii trăieşte în fiinţă, ger-

minând creaţia. Efigia angelică invocată de poemul de deschidere, Îngerul oceanelor, coagulează

universul liric de o remarcabilă unitate şi coerenţă, de altfel, al întregului volum: “Eşti departe / dar te simt aproape / lipit de fiinţa mea - / mereu / fără odihnă / îmi atingi bătăile inimii / cu fiecare zi / ce-mi mărgineşte viaţa - / şi din mijlocul oceanului / răsari doar pentru o clipă / ca să-mi arunci stropi de apă / pe faţă / pe zâmbet / pe lacrimi “. Organicitate întregii cărţi dezvăluie o anume logică a construcţiei, piesele adăugându-se într-o desfăşurare simfoni- că gravă, cu accente de recviem şi litanie, de bocet sau marş funebru. Cu toate acestea, Georgia Miculescu ştie să strunească cu o artă magistrală emoţia, valorificând cu bună ştiinţă principiul muzical al contrapunctului şi al pauzei. Când durerea atinge profunzimi tul- burătoare, greu suportabile, reuşeşte să determine gândul să alunce pe dedesubtul versului în căutarea unor zone de linişte şi iluzorie alinare. Visul, amintirea, natura, anotimpurile sunt tot atâtea prilejuri de evaziune din prezentul dureros. Apropierea de elementele pri- mordiale conduce inevitabil spre refacerea reliefurile fiinţei pe care o reconstituie din stropi de ape neatinse, zăpezi imaculate şi sclipiri de stele, după ce anii grei de aşteptări zadarnice i-au demonstrat că invocarea epifaniilor în universul profan şi rece este inutilă; alte simţuri decât văzul sau pipăitul fac legătura cu lumea pentru care numai poeta are organe senzoriale. Lumina este semnul acestei comunicări aparte, ce şterge sau mai degrabă rupe graniţa dintre viaţă-moarte, cunoscut-necunoscut, văzut-nevăzut. Este vorba însă, de un alt fel de lumină, selenară sau stelară, care amplifică umbra, îndoiala, misterul, născând aceleaşi dureroase doruri. “Luceafărul aţipeşte-n ochii tăi / îmbătat de-atâta frumuseţe / părul tău luceşte-n lumina lunii / trunchiul ţi se scaldă-n liniştea izvorului din cer /”. Jocul acesta de lumini

-24-

REGATUL CUVÂNTULUI

şi umbre dă o dinamică proprie imaginilor din versurile de o sen- sibilitate aparte şi constituie nucleul întregii cărţi. Metamorfozele interioare sunt catalizate de căutările sensului ascuns al evenimen- telor tragice pe care timpul cu puterea lui vindecătoare le închide,

dar nu le şterge niciodată, transformându-le în cuvinte, întrebări şi tăceri aproape materiale, concrete. Proporţia aceasta dintre rostire

şi nerostire, dozată cu un simţ special, tinde să devină marca apar-

te a scriiturii poetei. Iubirea care mişcă sori şi stele deplasează în spaţiul reveriei, creat de versurile bine cumpănite în cuvânt,

graniţa imperceptibilă dintre fiinţă şi nefiinţă; dinspre miazănoapte

– tărâmul întunecat şi misterios - vin semnele eternei reîntoarceri,

dătătoare de speranţă: ”Frumosul tău chip / mi-a atins inima din- spre miazănoapte / deodată - respir”. Coborârea în infern are un dublu scop: considerarea dintr-un alt unghi de referinţă a propriei dureri şi refacerea unităţii pier- dute. Aşteptarea, jertfa, suferinţa mută sunt tot atâtea ipostazieri ale femininului ce caută calea către miezul ascuns al lucrurilor. Sensul acestei căutări duce într-o singură direcţie, iar drumul este unul ce

reconstituie tragismul unei Golgote cotidiene: “Te caut străbătând

/ drumuri cu pietre ascuţite / pustiuri de nisip şi cenuşă / mari / în-

“ Cenuşa, nisipul,

gheaţa sunt, de altfel, metaforele neputinţei, ale opreliştii pe care, prin cuvânt şi autentică simţire lirică, încearcă să o spargă. Ele in- tră în coliziune cu o altă metaforă-simbol, lumina christică, care străpunge întunericul, propulsând fiinţa într-un spaţiu eterat, privi- legiat de graţia divină. Din acest teritoriu al compensaţiei, scos de

sub tirania legilor lumeşti obişnuite, luminat de “focul stelelor fru- moase”, priveşte chipul celui iubit, plecat înainte de soroc, “neatins de timpul alb”. Eul liric pendulează între revoltă şi acceptare.

Emoţia poetică se naşte din vârtejul de trăiri contradictorii, care par

a genera criza identitară: “Mă trezesc îngheţată / pe nisipul lunii /

fluturi de plumb mi se aşază pe aripile smulse / o doamnă ciudată mă strigă pe nume / în faţa mea se rostogoleşte o umbră…// Unde sunt? // nu-mi amintesc // bezna-mi închide ochii”. Rana trecutului mereu vie sub crusta aparentei tămăduiri se redeschide la cei mai mici stimuli exteriori: dureroasă, neaşteptată, sângerândă. Peisajul citadin, cu repere concrete, locurile trecutei

fericiri, readuc sfâşierea cumplită, încremenită într-un ţipăt mut, în cruci şi altare de piatră cu care îşi înalţă disperarea spre cerul plin de semne, dar fără răspunsuri. Sugestia cromatică în tonuri violente conferă imaginii artistce un desen sigur, condus de pulsaţii sufleteşti extreme, ce multiplică la infinit liniile Pietei lui Miche- langelo. Chiar dacă figura feminină a Mamei este substituită de cea

a Iubitei-soţie, ipostaza Durerii covârşeşte tocmai prin neputinţa

mărturisită de a-şi asuma destinul celuilalt cu preţul sacri- ficiului de sine. Disperarea atinge cote paroxistice, dincolo de limita suportabilului, în această confesiune poetică tulburătoare. Actul creaţiei în sine are putere cathartică şi soteriologică, deo- potrivă. Neresemnată, poeta redirecţionează sensul căutărilor spre Dumnezeu a cărui plan se străduieşte să-L înţeleagă dintr-o pers- pectivă nouă, limpezită de suferinţă: Dumnezeu a scris o poveste despre mine / şi-a lăsat-o într-un cotlon al cerului…// …nu mă năs- cusem încă…/ aşteptam un alt timp/ un alt pământ / amânam…//”. Vocaţia existenţială tragică pare înscrisă în cartea destinului încă înainte de aruncarea în lume a făpturii. Cu toate acestea, înţele-

gerea nu înseamnă, acceptare necondiţionată sau resemnare. Fra- gilitatea condiţiei feminine este doar o aparenţă, pentru că din jale

gheţate-acolo / sirenele-au / eşuat pe banchize /

şi

durere ei se naşte o nouă formă de înfruntare a timpului, a morţii

şi

a uitării: Creaţia poetică.

Înălţându-se prin cuvinte deasupra zbaterilor lăuntrice, Georgia Miculescu le sublimează în substanţă poetică autentică, dispusă în versuri fie ample, fie de o maximă concentrare. Destruc- turat, sfâşiat pe interior, eul are capacitatea unică de a-şi reconstrui sufletul din fragmentele şi cioburile unui alt timp fericit recupe- rat din amintiri, din rememorări sau interludii, cu un singur scop:

creaţia dătătoare de eternitate. Efemeritatea trecerii fiinţei prin lume, meditaţia gravă asupra condiţiei umane - fără ostentaţie re- flexivă şi fără emfatice concluzii - dezvăluie influenţa modelatoare a marilor maeştri lirici, erudiţia şi exerciţiul trudnic asupra versu- lui. În substanţa poetică a volumului, poeta topeşte esenţa dure- rilor interioare pe care le reconverteşte, print-un proces aproape alchimic, în vibraţie lirică şi emoţie estetică pură. Volumul Amurgul nu vindecă dezvăluie în Georgia Micu- lescu un poet matur, care stăpâneşte cuvintele, strunind metafora într-o frazare muzicală gravă, confesivă, orientată spre sublimarea unei experienţe existenţiale teribile, în lirică autentică, de o foarte bună calitate artistică. Cuvântul pus în versuri de o tulburătoare sinceritate, chiar dacă nu vindecă, poate să aline…

CLAUDIA PATRICIA ORTEGA GUERRERO COLUMBIA

să aline… CLAUDIA PATRICIA ORTEGA GUERRERO COLUMBIA LOS MANUMISOS DEL ENDRIAGO Aglomerados tres como uno solo,

LOS MANUMISOS DEL ENDRIAGO

Aglomerados tres como uno solo, los tres en el fondo de la caneca, la matrona herida en el otro polo, cuerpos a fustigar la piel reseca.

Endriago endrino agreste sin altruismo, chavales sangrientos madre paridad, sellando promesa a la huida, al racismo, lívidos ante soberbia realidad.

Madraza como huraña a la zozobra con sus cachorros libertad recobra, estupefacto el perverso poseso

Lejos la matrona otro nido adorna, al vuelo con polluelos no retorna, mate al endriago por el triunfo nueso.

ANÁLISIS MÉTRICO

LOS MANUMISOS DEL ENDRIAGO

A/glo/me/ra/dos/ tres/ co/mo u/no /so/lo/, 11 - A Los/ tres /en /el/ fon/do /de /la /ca /ne /ca /, 11 - B la /ma /Tro /na he /ri /da en /el /o /tro /po /lo /, 11 A cuer /pos /a /fus /ti /gar/ la/ piel /re /se /ca /. 11 B

En /dria /go en /dri /no a /gres /te /sin /al /truis /mo /, 11 C

-25-

REGATUL CUVÂNTULUI

Cha /va /les / san /grien /tos /ma/dre/ pa /ri /dad/, 11 D Se /llan /do/ pro /me /sa a /la hui /da , al /ra /cis /mo/, 11 C Lí /vi /dos/ an /te/ so /ver /bia/ rea /li /dad /. 11 D

Ma /dra /za/ co /mo hu /ra /ña a/ la/ zo /zo /bra/ 11 E con/ sus/ ca /cho /rros/ li /ver /tad /re /co /bra /, 11 E es /tu /pe /fac /to el /per /ver /so /po /se /so/. 11 F

Le /jos /la/ ma /tro /na o /tro /ni /do a /dor /na /, 11 G al /vue /lo /con /po /llue /los /no /re /tor /na/, 11 G ma /te al /en /dria /go /por/ el /triun /fo /nue /so/. 11 F

N.N Negulescu

/dria /go /por/ el /triun /fo /nue /so/. 11 F N.N Negulescu AFORISME * În sufletul

AFORISME

* În sufletul meu, Dumnezeu aprinde aștrii.

* Visele adormirii sunt trăite în adâncul cerurilor nocturne.

* Mă tot caut într-o legănare imaginară sub mantia ramurilor.

* Pasărea-Duh a bătrânului univers zboară printre fulgere.

* Un simbol sonor are și suspinul privighetorii.

* Calitatea meditației trebuie să depășească înălțimea instinctelor.

* Lacrima mea veghetoare este roșie de amurguri.

* Cu îngerul de lumină călăuză, voi trce pragul misterului lumii.

* Mereu se conturează variate configurații psihologice la conflu- ența secolelor.

* Virtuțile sunt modelatoare de existențe.

* Formalismul operează temporar, sfidând ierarhiile de niveluri.

* Afirmația ( da ) și negația ( nu ) constituie polaritatea gânditoare dinaintea unei alternative.

* Probabilismul nu are certitudinea configurației inedite.

* Femeile sunt regale : fiind destinate prin alianță unui tip iubitor de comunicare.

* Despotul literelor frânge aripile lirismului.

* Nu-și va găsi un loc “ aristocratic” literatul-vânzător de siropuri ieftine.

* Viața comună se consumă în critici.

* În scrisul meu, cuvântul devine rege.

* Omul se crede pe sine : ca dominator al memoriei fenomenale.

* Grozăvia rătăcirii este drama existenței.

* Cu improvizații frenetice surprindem sentimentul apropierii.

* Noi suntem adevărul originar din centrul ființei.

* Poemele mele aurii respiră mireasma femeilor calde.

* După două milenii, omenirea a rămas ceea ce era : ne / bună.

* Sunt și existențe cărora avuțiile năvalnice le interzic să-și aparțină.

* Iubirea pasională este mai puternică decât ura.

* Filozoful mânios e plin de întuneric ; doar o rază darnică îi mai aduce lumină

* Condeiul aleargă în urma gândirii străbătută de fulgere.

* Doamne ! Îmi văd prin lacrimi țara împinsă sub fatalism exterior; și neamul, tradiția, credința sunt judecate cu idei străine.

* Nu seduce și nici nu uimește “ arta “ plină de vanitate.

* Nomadul risipește ceea ce nu-i aparține.

* Nimic nu poate fi găsit în uitare.

* Spre bolta semănată cu aștri, inima iubitoare înalță o văpaie.

* În gelozia maniacală este suspectată până și lumina, care mîngâie gâturile duioase și sânii tremurători.

 

*

Prin bătrânele mituri, alte mulțimi încep să rodească.

* E vremea întoarcerii semințiilor la limbajul cerului.

 

*

Vocile trezesc nesfârșite ecouri.

* Viețuim pe un glob rotitor cu sclipiri arzătoare.

 

*

Sunetul este vocea universală.

* Soarele Fiului Omului Cosmic umple lumea.

 

*

Duhul Adevărului poartă hlamidă de purpură.

* Viziunea este călăuză dătătoare de sens în acțiuni creatoare.

 

*

În plină febră arheologică, omul caută neantul.

* Inversiunea sensului existenței se resimte în experiența trăirii.

 

-26-

REGATUL CUVÂNTULUI

* Lumea de aparențe o trăim / retrăim în gândire.

* Îmbătații cu otravă infernală nu pot smulge din rădăcini o țară !

* Mă mir pe mine cu îndrăznețele căutări prin luminile templelor.

* Iluzia îl lasă pe om să se întâmple.

* O noblețe zeiască plutește deasupra clipei ascunsă în lucruri.

* Viața se modelează între nevoile ființei și credința timpului.

* Precipitarea ireflexivă, ambiguitatea, adâncesc deșertăciunea.

* Hăul lumii este săpat de tensiuni antagonice.

* Dumnezeu a creat omul bun ; învolburarea socială îl strică.

* În deviația sentimentului se amestecă iubirea cu lacrimi.

* Un cuvânt ferm poate zdruncina o lume.

* E în toate un soare din adâncul cerului.

* Omul se pierde o dată cu uitarea din mijlocul cețurilor.

* Iluzia iubirii provoacă aventuri sfâșietoare.

* O viață rătăcitoare înfioară inima.

* Trec prin lume ars de setea misterelor.

* Multe măști umane ascund caractere incomode, moravuri grosolane.

* Iubirea degetelor divinității se așază pe globuri.

* Cu ochi noi se contemplă Coroana Universului.

* Este altfel între viața spirituală și vecinătatea vieții spirituale.

GILDA ROJAS DONDI

COSTA RICA

vieții spirituale. GILDA ROJAS DONDI COSTA RICA * Marii artiști au regalitate spirituală : ei nu

* Marii artiști au regalitate spirituală : ei nu ascultă de regula co- mună.

* Totul se înalță spre Cerul Cununii de Raze.

* Soarele visului unește lumi în maiestatea sa solitară.

* Misionarul credincios Poeziei ( lat. poesis, gr. poiesis ) trăiește într-o Estetică Mânăstire.

* Nu pseudo orfeii, ci spiritele uimitoare au toate darurile.

* Sărutul adevărat are gustul fructului copt în flacără ascunsă, nu într-o efemeră licărire.

* Lumina este fierbinte în formele nude.

Espera

espera …no tengas miedo

Dejame acercame a tu cuerpo sumergirme lentamente en tu cabello

decirte al oido las palabras que me estan ahogando

y que ya no tiene sentido seguir guardando

Dejame besarte sin limite ni frontera navegar en tu piel sin brujula ni velas

caminar los caminos por donde nadie ha andado

y que celosamente hasta hoy has guardado

Yo se que es dificil para ti mostrar tu desnudez por primera vez pues tienes miedo y verguenza tambien de que nada sea como tu crees

* Iubirea crește în suflet pentru că simte sufletul iubirii.

* Lumea de slavă a divinității dă intensitate universului.

* Pe Drumul Aștrilor murmură Vocile Zeilor.

* Sânii rotunzi sunt sublime rodiri de lumini cosmice.

* Pentru Poet, Femeia este Lyra de Aur din Grădina Edenului.

* Sfânta Euharistie și Adorarea Crucii sunt Temelia Bisericii.

* Lumina Luminilor este marea cunoaștere.

* Umanizarea de forme o păstrează reflexele arhaice.

* Șapte Raze vestesc Calea Găsirii Miraculoase.

* Râvnirea înțelepciunii deschide orizonturi.

Ven acercate a mi y dejame absorber tu olor que yo desojare la rosa con ternura y con pasion para que nunca olvides este momento mientras tengamos vida los dos

Sere lo que tu quieras que yo sea

la

brisa que te llene de rocio

o

el volcan que sin control alguno

te atrape entre su lava ardiente

Sere la luz que baña lentamente la pladera despertando la vida que estaba dormida

o el trueno feroz que quiebra la montaña

para despues terminar reposando en ella

Sere el arrollo que acaricia la tierra tan suave y cristalino que sigue su misma huella

-27-

REGATUL CUVÂNTULUI

o el mar tormentozo que baila al compas de la luna en una guerra que solo la mañana pone tregua

Sere lo que tu quieras que yo sea

porque esta noche no solo sera mi noche

sera nuestra primera noche … de mil noches de primaveras

si nuestra primera noche

Toma mis manos y ponlas donde quieras de la forma que gustes y a tu manera para que puedan danzar como las estrellas de Oeste al Este sobre tu virginal tierra

Toma mis labios y ponlos sobre los tuyos de la forma que gustes y a tu manera que yo sere el primero que beba la miel la miel pura y nueva de tu colmena

Espera

espera …no tengas miedo

Sigamos el compas de nuestro instinto navegando en libertad cuerpo a cuerpo sin prisas , sin temores y en nuestro tiempo cual aves emigrantes que dejaron atras el invierno

Yo tengo la leña y tu tienes el fuego prendamos la fogata eternal del deseo

ASI PEQUEÑA ……ASI ……

ASI ……………….

………SIMPLEMENTE ASI !!!!!!!

No me mires asi

Hace tiempo que me miras desde lejos con esa mirada que solo ambas entendemos esa mirada del lenguaje secreto de la carne que solo despierta cuando hay fuego

Se que te estas muriendo por dentro que luchas y luchas por ocultar esas ansias de sentirte en mis brazos de poderte completa entregar

Pero ante el mundo disimulas de la manera mas cruel señalando de pecado lo que te quieres comer es tanta la tentacion que tu misma ni te lo crees pues solo basta mirarme y te vuelves a encender

y no creas que te lo digo por soberbia o vanidad sino porque tengo claro lo que puede pasar cuando una mujer casada en dos mundos quiere estar saboreando ambas mieles supuestamente por curiosidad

Esa mirada constante , penetrante , incesante siempre siguiendome como un radar tratando de verificar cualquier accion fuera de lugar que de pie al romance que sueñas disfrutar

Esa mirada de leona en cazeria

silenciosa y oculta tras el telon de la hipocrecia ese telon que solo abres para invitarme a que beba

el nectar de tu piel ardientemente salada

Esa mirada llena de ansiedad de esa ansiedad obsesiva que te hace delirar con la idea compulsiva de poderme conquistar con tus curvas peligrosas y tu feminidad

He luchado contra esto mas de lo que tu crees pero ha llegado el momento de decirte la verdad has estado en mi cama mas de una vez sin que tu lo sospeches me he bebido tu miel

He callado y callado porque no te quiero dañar porque tengo el presentimiento que detras de esa mirada existe la mujer insatisfecha que no se atreve aceptar que queriendo experimentar se ha empezado a enamorar

Ahora estas entre dos mares tratando de adivinar en cual de los dos te sentirias mejor en uno tendras la apariencia y a tus pies la sociedad pero en el otro posiblemente te encuentres con la felicidad

Esa felicidad que hay buscado y que no has podido encontrar porque existe un vacio en tu alma que nadie lo ha podido llenar un vacio terrible que te ahoga y te hace delirar con la idea absurda de que no naciste para amar

y aqui estamos las dos en este laberinto sin salida

si lo que sientes por mi es amor me culparan por destrozar tu hogar sere yo la malvada que te corrumpio y te alejo de Dios

Si solo soy una ilusion motivada por tu curiosidad

y algo entre nosotras llegara a pasar

llevarias una huella que jamas podrias borrar

y que por el resto de tu vida tendrias que ocultar

Por Dios …

con esos ojos de fuego que parecen decir quiero ser tuya ….si quiero ser tuya sin importarme lo que pueda ocurrir

no me mires asi

no entiendes ???…

porque si me sigues mirando tendre que confesarte …. Si tendre que confesarte Que estoy enamorada de ti

no me mires asi

Hace tiempo que me miras desde lejos con esa mirada que solo ambas entendemos esa mirada del lenguaje secreto de la carne que solo despierta cuando hay fuego

esa mirada que solo ambas entendemos esa mirada del lenguaje secreto de la carne que solo

-28-

Ma Gloria Carreón Zapata

Mexic

Ma Gloria Carreón Zapata Mexic ME APLASTA LA VIDA Cómo oscura noche aplasta la vida no

ME APLASTA LA VIDA

Cómo oscura noche aplasta la vida no puedo alcanzar su claro destello cada vez tengo la murria hasta el cuello

y no puedo hallar la senda pérdida.

Revoloteo, no intento avanzar el corazón cansado de seguir tristes ojos comienzan a llorar

mi

mano igual se niega hoy a escribir.

Un

fulgor allá me invita a seguir

me pongo de pie siguiendo su huella

la musa despierta, empieza a latir.

La fe hace mella en mi alma de poeta

copio el sentimiento que llevo dentro

lanzando lejos mi triste careta.

A LAS MADRES DEL MUNDO

Ya sé acerca la fecha, está a la puerta

a nuestras madres conmemoraremos dejaré la esperanza semiabierta

agradecimiento, mimos colmemos.

A las madres que moran en el cielo

a las que nos acompañan en vida

gracias mil, por brindarnos su consuelo

su protección, amor, techo y comida.

Ángeles amados Dios, las bendiga por sus desvelos, preocupaciones amando a sus hijos la vida pródiga.

Dios, retribuya sus buenas acciones siempre estarán en nuestras oraciones Jehová, les colme de bendiciones.

LIRAS AL TODO PODEROSO

El viento va cantando

ataviado de tul tono cereza

REGATUL CUVÂNTULUI

danzando y suspirando el verano empieza alegre dice adiós a la tristeza.

Allá la golondrina al cierzo le dedica su romanza detrás de la colina ¡oh! trina, fina usanza aviva ilusionada la esperanza.

La brisa bailantina los mira contenta y emocionada va y viene musitando otra gota guiada

y juntas resbalan por la cañada.

En tanto el pastizal reviste la bendita primavera colorido natural allá por la vereda el arcoíris con la lluvia juega.

En movimiento diestro unidas al gran melodioso son golondrina, gota, estro se acerca la estación inicia el baile al son del corazón.

Todas están de fiesta se alegran los campos y la floresta la orquesta de los trinos cansada se recuesta después todos se unen a la gesta.

La euforia los invade el aire las flores acariciaba notas el viento añade el júbilo atizaba naturaleza entera disfrutaba.

¡Oh! Dichosa criatura te bendicen cielos y la alborada el hombre te tortura bendices su majada explotada eres dulce y abnegada.

Bendita Creación benditos sean cielos y la Tierra como una bendición Jesús el mal destierra por amor el ser a vivir se aferra.

Liras al Dios divino ¡Bienaventurado apóstol, Señor! a rescatarnos vino glorioso ruiseñor

a salvarnos con infinito amor.

Dios divino ¡Bienaventurado apóstol, Señor! a rescatarnos vino glorioso ruiseñor a salvarnos con infinito amor. -29-

-29-

REGATUL CUVÂNTULUI

Márcia Batista Ramos

Brazilia

AMÁNDOTE EN

SILENCIO…

Márcia Batista Ramos Brazilia AMÁNDOTE EN SILENCIO… Pedro abrió la puerta y subió la inmensa gradería

Pedro abrió la puerta y subió la inmensa gradería de madera que rechinaba a cada peldaño, que llevaba hasta el segundo piso de la casona donde él moraba en la calle Santibáñez. Abajo, al lado de la puerta principal, las cuatro tiendas estaban alquiladas garantizando buena renta mensual. Dinero no le importaba, lo único que buscaba era cierta paz de espíritu, que hacia mucho había perdido en alguna curva de la vida, tanto así, que no se recordaba cuando dejo de ser feliz.

Su esposa Nancy fue educada y cuidada por sus padres como una muñeca de porcelana, pero, el día que ella puso la mirada sobre él, lo acosó hasta aparecer casada deshaciéndose de los cuida- dos y mimos de sus progenitores, abandonando al novio que la cortejo por cinco años… Nancy trataba de no parecer arrepentida, pero, después de treinta años de matrimonio obligado por ella y sin haber conocido amor del hombre que ella creía amar, la situación era bastante enmarañada en su vida. Ella trataba que Pedro tuviera necesidad de ella a través de atenciones serviciales… Al tiempo que desarrollaba una relación de dependencia y bronca porque Pedro no la amaba y ella sabía porque él no se interesaba por ella ni sexualmente. Llevaban una vida de patrón y sirvienta que compartían el mismo lecho. Solamente que ninguno de los dos se percataba que compartían un lecho de muerte en vida. En treinta años ya estaban acostumbrados a este automatismo.

La casa estaba un poco desordenada, le faltaba un toque de hogar y así solitaria con las luces apagadas y con algunos reflejos que venían de la calle y traspasaban las cortinas formando extrañas figuras en la pared, parecía un poco más triste que de usanza. Pedro, caminó despacio cruzando la sala hasta el escritorio, prendió la luz, miró sus estanterías con una razonable cantidad de libros empolvados y ya leídos, sentó en el sillón que estaba frente a la ventana sacó el celular del bolsillo, miró el reloj y eran las veinte y una en punto; quedó por un momento pensando si llamaba o no. Era incómodo llamar, pero, seria confortante oír la voz del otro lado de la línea, aún que conversasen cosas extremadamente triviales. Desde que la reencontró su vida se quedó totalmente desequilibrada. Él apretó los labios delgados, frunció la frente amplia enmarcada por los bastos cabellos grises y llenó los ojos de lágrimas, dejando escurrir mucha tristeza que no podía sofocar.

Nancy estaba de viaje, era lo que más hacia últimamente, con la excusa de ver a la madre delicada en la ciudad vecina; en realidad ella buscaba espacios para entender qué fue lo que hizo con su vida y justificarse de alguna manera. Además trataba de buscar alguna pequeña salida para el tedio de su existencia. A Pedro no le importaba la ausencia de la mujer, en realidad era un alivió no verla. Siempre confesa- ba para sí mismo que se casó por muy caballero: “que cosa fea”, se auto reprochaba… Ese matrimonio fue a costas de perder muchas amistades y le rindió el título de “loco”, por parte de los compañeros de colegio; asimismo, se quedo muy aislado socialmente, pero, nada de eso le importaba; lo que realmente dolía era haber perdido el verdadero amor de su vida: Deyse; la mujer culta, inteligente con quien podía hablar de todo. La mujer morena de poca belleza física: ojos pequeños, habla suave, poco o casi nada agraciada; pero, sí que era una gran dama; muy organizada, cuidadosa con su apariencia, con muy buen gusto para vestirse y acostumbrada a vivir de forma señorial, modus vivendi perdido en los nuevos tiempos, pero altamente apreciada por Pedro.

Deyse en su decepción no desfalleció, por el contrario, con mucha auto estima y seguridad fue a buscar mejor suerte muy lejos de Pedro y con certeza la encontró. Vivía muy feliz en una linda y grande casona, muy bien organizada, donde ella vio crecer, con mucho orgullo, los dos amados hijos y disfrutaba de la dulce compañía del marido; hombre culto sin vicios y extremamente dedicado a ella.

Después de una vida sin verse, ni saber noticias uno del otro, Pedro y Deyse se reencontraron en un día cualquier en un lugar común: en un aéropuerto esperando el mismo vuelo. Que agradable sorpresa para Deyse y que sorpresa desconcertante para Pedro. Él converso con ella sin sacar la sonrisa nerviosa del rostro, era bueno y triste reverla. Conversaron sobre los nietos, sobre los hijos, sobre sus parejas y por fin sobre ellos:

-“Te conservas muy bien, no parece que tuviste dos hijos, tu rostro sigue bello, se nota que fuiste bien cuidada…” -“¡Por favor, no exageres! El tiempo pasa para todos y no me excluyó, si que gracias a Dios fui bien cuidada. ¿Y tu como estás de salud?” -“Con todos los achaques de la edad. No hubo quien me sujetara y abusé en mi juventud. Si hubiera quedado contigo, estoy seguro que sería distinto. Después de todo, te miro y me doy cuenta que hice la elección equivocada. Perdóname, aún te amo.” -“Nada que perdonar, amar es algo espontáneo no pidas perdón, estoy en paz, soy feliz con mi familia y no por consolarte, pero, aún te quiero. A pesar de que me alegro por no haber tenido trabajo contigo, la vida pasa rápido para tener que sujetar a alguien, eso me hubiera desgastado, seguro estaría ”

con el pelo pintado y llena de arrugas

Posterior a ese reencuentro, empezaron a hablar ocasionalmente, como viejos y buenos amigos. Se encontraron para compartir un café alguna vez y hablaron de todo y de nada. Para Deyse él era un buen amigo, para Pedro ella era la vida que él prodigó. Las elecciones hechas a la ligera acarrean arre- pentimientos a la larga a cualquier persona y no hay vuelta que dar.

Esa noche frente a la ventana del escritorio Pedro lloraba de tristeza, con el celular en la mano y la indecisión en el alma, no sabia si llamaba o no. Tenía miedo a ser indiscreto, miraba al celular pensando que excusa podía tener para hablar un poquito, eran las veinte y una horas y diez minutos. Mientras él se remordía en la indecisión el celular sonó, era Deyse que dijo:

-“¡Hola! ¿Cómo estas?” -“Bien, feliz por escucharte.”

-“¿Qué estabas haciendo?” -“¡Amándote en silencio!”

-30-

REGATUL CUVÂNTULUI

Felix Llatas

Peru

REGATUL CUVÂNTULUI Felix Llatas Peru EL HOMBRE ORGANO Una corbata roja con brazos y piernas Que

EL HOMBRE ORGANO

Una corbata roja con brazos y piernas Que cuelga de la boca y camina altanera Asi es el hombre, a veces; Un ojo sin orlas, en vez de cabeza

Pegado a una cola de culebra Feliz, como en el mar los peces; Una nariz tucana en el abrevadero A la belica espera de una cabra en luna Bramando y hollando el pasto tierno; Una oreja vacuna donde muge el viento

Y donde se oculta como una tortuga

El alma oruga de ese niño viejo; Asi es el hombre, apasionado, amante… Es una mano enorme de calamar gigante

Que todo lo embolsa y se torna un abismo

Y es todo capricho y solo capricho.

OMUL ORGAN

O cravată roșie cu mâini și picioare

Agățată de gură și mers disprețuitor

Așa este omul,uneori; Un ochi fără limită, în loc de cap Blocat într-o coadă de șarpe Fericit, cum sunt peștii în mare; Un nas coroiat la înaintare

La așteptarea războinică a unei capre pe lună Mugind și călcând în picioare iarba fragedă;

O

ureche vaccinată unde muge vântul

Și

unde se ascunde asemeni unei broaște testoase

Sufletul omidă al acestui copil bătrân; Așa este omul, pasional, iubitor…

Este o mână enormă a unui calamar gigant Care împachetează tot și devine un abis

Și totul este o toană, doar un capriciu.

Traducerea,

Tudor Șerbănescu

REVELACION

En el patio de su choza –como un cantaro recibiendo el agua clara de la fuente- hallábase sentado el ermitaño la fontanela abierta al orgulloso canto del RuiSeňor, despreciador de rejiñoles. Tenia atados la trenza y los sentidos en un moňo de nervios aplastados las rodillas pegadas a los codos los oídos en las palmas de ambas manos estrujados como dos claveles rotos. Su cuerpo todo le surcaba la frente en un constante palpitar de refucilo. Azuzado por nocturnos sobresaltos vigoroso crecia en su cerebro el árbol de la copa de vino. Audaz, como una flecha, de repente vino una voz a espolearle el corazon:

ˇ!Recogete, llama, en tu madera!, le dijo el Mar / el Cielo; son un espejo abiertoˇ. Ebrio de equilibrio y de entusiasmo se levanto el anciano, alzo los brazos soplo un beso hacia Orion y cayo… fulminado por la gracia de Dios.

REVELAȚIE

În holul colibei sale- ca un cântăreț primind apa limpede a fântânii- fusese găsit așezat pustnicul spațiu deschis la cântecul orgolios al Domnului Rui, disprețuitor de rejinole Avea legate o panglică și simțurile într-un mănuchi de nervi zdrobiți genunchii lipiți de coate urechile în palmele ambelor mâini zdrobite ca două garoafe rupte. Corpul său tot brăzda fruntea într-un constant zvâcnet de fulger Speriat de șocuri nocturne creștea puternic în creierul său arborele cupei de vin. Îndrăzneț, ca o săgeată, surprinzător a venit o voce pentru a îndemna inima:

ˇ¡Adună-te, flacără, în lemnul tău!, i-a zis Marea/ Cerul; sunt o oglindă deschis㡠Beat de echilibru și entuziasm se ridică bătrânul, ridică brațele trimise un sărut către Orion și căzu… lovit de harul lui Dumnezeu

Traducerea, Tudor Șerbănescu

-31-

Blanca del Valle

Spania

Blanca del Valle Spania LA FELICIDAD ¡ Felicidad, cuan grande eres!, tanto que donde estas todo

LA FELICIDAD

¡ Felicidad,

cuan grande eres!, tanto que donde estas todo lo llenas…

Ycuando faltas nada queda sin ti; cuando nos hieren,

todo el mundo te implora

y hasta te invita,

ya que a todos das mucho

y nada quitas.

Pero si tu presencia fuera visible,

el mundo cambiaria

de tal manera que nadie se acordaría de que existes.

En un rincón del mundo, tras de la puerta,

al

pie de la escalera,

o

en tu casa esperando

a

que alguien te invite.

LA VIDA NO VALE NADA

Tanta lucha, tanta angustia, tantas penas y esperanzas, tanto luchar por la vida, cuando esta no vale nada.

Llega un dia y ˇtodosˇ se alegran, porque nadie se percata, de que ese dia traemos una condena en el alma.

La condena es a cumplir, que para eso no mandan, pero mientras la cumplimos, queremos hacerla grata.

En el cárcel (que es la vida,

y de esta nadie escapa)

hasta vivimos felices sin pensar en la llamada.

REGATUL CUVÂNTULUI

El alma lo necesita,

ir tranquila y sosegada,

porque pobre del que sabe cuando su vida se acaba por condena corporal, o por enfermedad larga.

MELANCOLICA VIDA

Melancolica vida que vivimos; ¿por qué al nacer lloramos? ¿Acaso presentimos la tarea que guarda tras la vida?

¿O lloramos, quizás, por la condena de tener que morir?

Llorar es la primera cosa que aprendemos

y

llorar es lo ultimo que hacemos,

y,

luego, ¿cuándo reimos?

cuando el chiste es gracioso y atrevido.

La verdad, bien mirada, la risa poco tiene que decir en medio de esta valle( que es la vida), bien regado de lagrimas por mil.

¡Mil suspiros y un sollozo es el llanto del mayor,

y una sonrisa en los labios para ocultar el dolor!

ˇQue nadie vea mi penaˇ (decimos en baja voz

y ocultamos la mirada,

para ocultar el dolor).

ˇ!Que nadie me vea por dentro! (decimos en baja voz) que al interior de mi alma, spuedo mirar yoˇ.

el dolor). ˇ!Que nadie me vea por dentro! (decimos en baja voz) que al interior de

-32-

REGATUL CUVÂNTULUI

Hector Martinez Sanz Spania

PÁJARO EN EL ESPACIO

Homenaje a Constantin Brancusi

Spania PÁJARO EN EL ESPACIO Homenaje a Constantin Brancusi PIEDRAS Alejandrinos arromanzados Homenaje a Constantin
Spania PÁJARO EN EL ESPACIO Homenaje a Constantin Brancusi PIEDRAS Alejandrinos arromanzados Homenaje a Constantin

PIEDRAS

Alejandrinos arromanzados

Homenaje a Constantin Brancusi

Antes de tus manos, existieron todas las piedras, naturales y consistentes como los besos, bloques con rostros de musas que duermen mientras el genio en el taller moldea sus sueños, piedras que nos ocultan la inocencia del niño, docena de sillas y una mesa del silencio.

Aquí, ¿qué se cena? Chissstt

ni hostia, ni vino, ni altares venidos del cielo, sólo dos amantes en uno, sólo un abrazo, sólo una puerta a la esencial realidad que vemos. De la piedra emergen el mundo y todo su origen, huevo empollado por dioses del curvo universo sobre el pedestal de la pura simplicidad presente en los inicios del infinito tiempo.

Lloverán piedras ovaladas sobre los ríos para dormir, serenas y en paz, sobre su lecho, para erosionarse por la fuerza de las aguas

que, como un artista, tallan forma y movimiento, esculpen su verdad, penetran sus interiores, rebuscan en sus almas hasta su ser auténtico. Caerán piedras como cae el granizo de tormentas, sobre los montes, valles y picos del terreno, para dejarse pulir en las vivas caricias que saben dar el cincel y la maza del viento, para sentir el latido por cada buen golpe que intenta sacar su pétreo corazón del cuerpo. Serán tus manos, o tus dedos, hijos del mundo, hermanos de la piedra, los que hagan todo esto, los que tan sólo con una de ellas en la palma sabrán que tienen ante ellos

aquí no habrá comida,

que tan sólo con una de ellas en la palma sabrán que tienen ante ellos aquí

el espacio entero.

-33-

Luca Cipolla

Italia

Luca Cipolla Italia T’ho raccolto e rotolavi recata da un filo di vento, Nyx la veste

T’ho raccolto e rotolavi

recata da un filo di vento, Nyx la veste nera quand’Ecate rapiva

e portava lontano;

t’ho raccolto e seminavi,

io partivo,

le valigie da uno spago, l’intima essenza

a pelle

quasi cucita da un ago

Te-am ridicat şi rostogoleai dusă de către un fir de vânt, Nyx veşmântul negru când Hecate răpea şi purta departe; te-am ridicat şi semănai, eu plecam, valizele de la o sfoară, intima esenţă pe piele cam cusută de un ac

Il tempo s’è fermato

e loro sempre uguali con la solita superbia;

il mio cuore in affanno a sertralina,

intorpidito,

la Venera nera

che il destro ottunde, un felino che nel gioco desta; alla porta chi la giostra chiama, lacrima di nylon al pianoforte spenta, la tua essenza di pelle da cacio ove siepe si leva, rosso sangue

il

tramonto dell’eros;

e

saziare la mia sete

senza Gerico lontana

Timpul s-a oprit şi ei tot aceiaşi cu ţanţoşia uzuală; inima mea în gâfâit de sertralină,

amorţită,

REGATUL CUVÂNTULUI

Venus neagră

care dreptul teşeşte,

o

felină trezind în joacă;

la

uşă cine

căluşelul cheamă, lacrimă de nailon

la pian stinsă,

a ta esenţă a pielii de caş

unde gard viu se înalţă, roşu sânge apusul erosului;

şi să satur setea mea

fără Ierihon depărtat

BORDERLINE

Vomitato da un letto di corsia su uno strame di canne,

la città grigia e suadente dalla schiena spezzata nella notte fumosa

e vacua

ti vide fanciullo al riparo da significati e significanti dentro un igloo di coperte,

quel mondo rifugio che di latte ti nutrì e vittima t’allevò. Così la sorte prese forma come perla di conchiglia, nel tuo nido crescevi senza inquietudini, recitando preghiere, gio- cando con pupazzi e macchinine, tirando la coda ai gatti. Lo stagno assecondava la tua fantasia di navigare come Sinbad

e quella fata muta oltre il recinto di capre una mattina di maggio. Già anonima presenza fra chi intorno condivideva i tuoi giorni presagivi l’esclusione,

lo sguardo perso dai vetri d’un’aula sospirando casa e gli steli d’er-

ba

d’un soffice giardino fragrante di camomilla.

Fu allora che Pandora aprì il vaso e bersagliarono lo sfigato, il ces- so, spalla ideale d’ogni umorista, tu in mezzo agli altri nemico e differente, sommesso e diffidente,

i tratti sgraziati della prima trasformazione adolescenziale,

simulavi tagli alle vene e i primi lutti ti segnavano nel profondo.

Su un muro “Blocco Studentesco” ed il profilo di Mercury, l’ombra degli spinosi rami di biancospino L’amore platonico, giusto compenso da dismorfofobica visione, ti regalò un Getsemani immaginario laddove un orto raccoglieva le tue lacrime sole nelle

tenebre

d’un’estate non ancora matura.

A quale entità imputavi l’utopia d’una trascendente perfezione che

ti separava da ogni realtà?

Vivevi nascosto,

tu che cercavi riscatto da un microfono inventato dinanzi a folla

astratta,

immateriale come la tua seconda voce, identità dissociata, ma l’unica che percepiva la tua usura interiore, quel subdolo male e sofferenza che portava sinanche le tue mani ad esserti nemiche, quasi non fossero le tue. Sepolto vivo, a pregare un egumeno con tratti d’angelo che suoni

la carica a colpi di toacă,

ora - il mondo fuori

- condannato a terrena solitudine, nella riserva da te costruita come difesa dall’umiliazione, autocondannato all’esilio, ma in quale terra, hai infine deciso? Quella del primo bacio o della prima volta? C’è chi t’osserva con aria da studio o forse di perplessità, compa- ssione

ti può aiutare questo?

Non importa gli occhi da lepre intimorita, intrisi di sangue, pesti
-34-

REGATUL CUVÂNTULUI

per il troppo rimuginio, le pupille dilatate dai fumi della promazina, la testa una mina pronta a esplodere, nei dintorni c’è sempre un solitario, uomo di strada o donna dai facili costumi pronti ad ascoltarti perché sulla linea di confine non trovi parenti o amici, in preda al terrore solo sfiorato di chi osserva la pretesa d’un sorriso, quello che tu, non potendo, non sai dare.

Occhi di camaleonte, volto asessuato, che suggi l’ossigeno d’un logoro teppista immemore su un ramo sferzato dall’umore scostante e

incostante,

il tuo cuore, la mente, per quanto contaminati,

non son mutati nel limbo d’un Bărăgan-Rjazan’ ove Nebunis ti punta alla gola un khanjar. Fasci d’energia non distinta, lividi torrenti, nebulosa d’eventi, rotte soffocate dall’oidio, redshift e stelle nane, blazar e pulsar, questa la frontiera fra Yin e Yang? Non v’è logica in te, non esiste filo conduttore, sei la vertigine messa al bando

e ti guardi alle spalle mentre cammini ché sei lo strano, il negativo,

potenziale serial killer agli occhi di alcuni, per te di molti normali con problemi e comprovati mali, ma non come il tuo,

il tuo non è riconosciuto, si può dire infondato,

pare sia tu la causa del tuo male,

indice di fragilità e inadeguatezza, bimbo che se la prende per nulla, non saluta e poi chiede scusa, piange e tenta di rimediare.

E nutrivi un culto per lei, invocavi il suo ascolto per dismetter quei panni che non amavi,

quell’abito cangiante e multiforme, tessuto grezzo, di stracci, che evoca un disagio fuori moda

ma un istrione ha un solo costume di scena e dà fondo alla bottiglia, non si guarda oltre quel vestito, da evitare quasi fosse infetto

e tu così pure eviti.

Non si prescinde dalla maschera; condannato all’eresia, umile straniero,

alieno alla massa che ti circonda,

il tuo sguardo spaventa e l’afasia ti rende muto, incapace d’esprimere ogni pensiero, idea, di sentire,

comunicare,

così oggetto di scherno sei cera che fuoco non modella, pozzo che acqua non colma. Una mano ti blandisce e nel deliquio l’intreccio di due corpi come tralci d’edera,

i suoi freschi, fragranti capelli di tussah, come meritarli?

In bilico su un piatto della bilancia unirti ad altra anima e non ferirla?

Il cuore tuo è coda di scorpione, visione irrelata, inedita cornice al contesto,

una terra di mezzo plasmata da pudico virgulto, sole nell’ombra della sua linfa vitale L’ambivalenza non ti concede di chiarire, cambiare

né ti consente di spezzare la catena, raccoglier le reti, lontane le sere d’inverno infantili a lume di candela Lungo il viale dei gelsi l’orologio, schermo rotto, fissa le 16.15 e un bimbo fiero salta una pozzanghera; la teenager, trucco nero deciso confessa all’amica di volersi rifare, ha ecceduto col mascara,

il fratello dell’altra ha ventott’anni, ma a suo dire ne dimostra proprio meno;

la metro fila, rettile di galleria, una fermata, l’universitaria sale e sorride con tenerezza alle due confidenti, forse memore d’una fase già conclusa della sua giovinezza. La luna si spezza e del mattino scioglie l’ultima brezza;

Conciliazione, volontari della Croce Rossa, minio, no, sangue, materia cerebrale,

il fanciullo chiede alla madre cos’è, un avambraccio maciullato strappato dalla spalla,

brandelli di vita, l’anziana sta male, sirene, altoparlanti, l’impiegato bestemmia, farà tardi in ufficio

e mentre il prete recita solenne le litanie dei santi, furtivo tra le malcelate spoglie dell’incenso, tu ci saluti, senza rancore.

BORDERLINE

Vomat dintr-un pat al spitalului peste un fân de trestii, orașul gri și ademenitor cu spatele rupt în noaptea fumegoasă și goală te văzu pe tine copil ferit de semnificate și semnificanți într-un iglu de plăpumi, acea lume refugiu care cu lapte te nutri și victimă te crescu. Astfel soarta luă formă ca perlă în cochilie,

-35-

REGATUL CUVÂNTULUI

în cuibul tău creșteai fără griji, recitând rugăciuni, jucându-te cu păpuși și mașinuțe,

trăgând pisicile de coadă.

Balta secunda fantezia ta de a naviga ca Sinbad

și acea zână mută dincolo de gard pentru capre o dimineață de mai.

Deja prezență anonimă printre cei care în jur împărțeau zilele tale preziceai excluderea, privirea pierdută din geamurile unei aule suspinând casă și firele de iarbă ale unei grădini moi fragrante de mușețel. Abia atunci Pandora deschise cutia ei și ochiră nenorocitul, hâdul, umărul ideal al fiecărui umorist, tu printre alții dușman și diferit, supus și bănuitor, trăsăturile slute ale primei transformări adolescentine, simulai tăieri la vine și primele doliuri te afectau. Pe un zid “Blocco Studentesco” și profilul lui Mercury, umbra ramurilor spinoase ale păducelului Iubirea platonică, recompensă potrivită de o viziune dismorfofobică, îți dărui un Ghetsimani născocit acolo unde o grădină îți strângea lacrimile singure în tenebrele unei veri încă premature. Cărei entități îi imputai utopia unei perfecțiuni transcendente care te detașa de orice realitate?

Trăiai ascuns,

tu ce căutai o răscumpărare de către un microfon inventat în fața unei mulțimi abstracte,

imateriale ca secunda vocea ta, identitate disociată, dar unica care percepea uzura ta lăuntrică, acea boală vicleană și suferință care purta chiar și mâinile tale să-ți fie inamice, ca și cum n-ar fi ale tale. Îngropat de viu, a ruga pe un egumen cu trăsături de înger ca să sune atacul cu lovituri de toacă, acum - lumea pe-afară

- condamnat la o singurătate pământească, în rezervația construită de tine însuți precum apărare împotriva umilirii,

autocondamnat la exil, dar în ce țară, te-ai hotărât în sfârșit? Aia din primul sărut sau din prima oară? Unii te observă cu expresia de analiză sau poate de perplexitate, compătimire cu ce te poate ajuta asta? N-au importanță ochii iepurelui înfricoșat, îmbibați de sânge, învinețiți

din rumegare excesivă, pupilele dilatate din aburii promazinei, capul o mină gata

explodeze,

în

împrejurimi tot este un solitar, omul de pe stradă sau femeie de moravuri ușoare

dispuși să te asculte fiindcă peste linia de hotar nu întâlnești rude sau prieteni,

în pradă terorii doar atinse ale celui care susține pretenția unui zâmbet, cel pe care tu,

neputând, nu știi să-l dai.

Ochi de cameleon, chip asexuat, care sugi oxigenul unui ros ticălos uituc pe un ram bătut de către o umoare morocănoasă și inconstantă, inima ta, mintea, chiar dacă molipsite, nu s-au schimbat în limbul unui Bărăgan-Rjazan’ unde Nebunis îți pune la gât un khanjar. Fascicule de energie nedistinsă, torente livide, nebuloasa evenimentelor, rute sufocate de oidium, redshift și stele pitice, blazar și pulsari, asta-i granița printre Yin și Yang? Nu există nici o logică în tine, nu există un fir conducător, ești amețeala interzisă

și îți păzești spatele când umbli întrucât ești cel ciudat, cel negativ,

potențial criminal în serie în ochii unora, pentru tine ai multora normali cu probleme și boli dovedite, dar nu ca a ta,

a ta nu-i recunoscută, se poate spune neîntemeiată,

parcă ești tu cauza bolii tale, semn de fragilitate și inadecvare, copil care se supără pentru nimic, nu salută și apoi își cere scuze, plânge și încearcă să remedieze.

Și aveai un cult pentru ea, invocai ascultarea ei ca să te dezbraci de hainele acelea pe care nu le iubeai,

costumul ăla șanjant și multiform, țesut brut, de cârpe, care evocă un deranj demodat

dar un histrion are doar un costum de scenă și ajunge la fundul sticlei, nu se privește dincolo de costumul ăla, de evitat ca și cum ar fi infectat

și astfel tu de asemenea eviți.

Nu se exceptează din mască; condamnat la erezie, umil străin,

potrivnic la masa care te înconjoară, privirea ta sperie și afazia te face mut, incapabil să exprimi fiecare gând, idee, să simți,

să comunici,

astfel obiect de batjocură ești ceară pe care foc n-o modelează, puț pe care apă nu-l umple.

O mână te alină și în leșin două trupuri împletite ca coarde iederei,

părul ei proaspăt, fragrant de tussah, cum să-l meriți?

-36-

REGATUL CUVÂNTULUI

În cumpănă pe un tas al balanței cum să te însoțești cu un alt suflet

și nu-l rănești?

Inima ta este coadă scorpionului, viziune aiurea, ramă inedită con- textului, un pământ de mijloc plăsmuit de către un pudic vlăstar, soare în umbra limfei sale vitale Ambivalența nu-ți îngăduie să lămurești, să schimbi nici nu-ți permite de a rupe lanțul, de a aduna plasele, departe-s serile infantile ale iernii la lumina lumânărilor

De-a lungul aleii duzilor ceasul, ecran rupt, fixează ora 16.15 și un copil mândru sare peste

o băltoacă;

adolescenta, machiaj negru decis îi destăinuie prietenei că vrea să se refacă, a excedat cu rimel, fratele celeilalte are douăzeci și opt de ani, dar în opinia ei pare chiar mai tânăr; metroul aleargă, reptila tunelului,

o stație, universitara urcă și le zâmbește cu tandrețe

gata, puteţi pleca, acestor cîmpuri nu le mai sînteţi de folos, vă puteţi duce, în curînd apele o să-şi iasă din matcă

şi toate aceste lanuri vor bălti. Vă spun, nu mai e loc de voi.

Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul apus al orizontului, căci o să vin şi eu în curînd.

Şi acum, duceţi-vă. Vreau să îmi frec în linişte coatele de buturugi.

Cîinii se gudurau pe lîngă mine ca în preajma unei lungi despărţiri. O, cîinii mei, nemuritorii mei, şi voi trebuie să vă părăsiţi adăposturile, le-am vorbit, despăturind un val întreg de frunze. Aceste vechi tărîmuri miros a putregai, în fine, a un soi de borhot,

şi asta v-ar aduce boala şi nimicirea. Plecaţi, iubiţii mei,

dar să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul apus

al orizontului, căci ne vom reîntîlni nu după multă vreme.

Şi-acum hai, duceţi-vă, vreau să mai despăturesc acest

val de frunze în linişte.

Şi au plecat.

După un timp – să fi trecut ceva de-atunci –,

la două confidente,

i-am auzit pe toţi, de departe, strigîndu-mi:

poate păstrând amintirea unei faze deja încheiate ale tinereții.

A

cincea piatră nu mai e, să ştii, nu mai e decît ultimul apus

Luna se sparge și a dimineții topește ultima briză;

al

orizontului şi un fel de deşert. Iar departe, foarte departe,

Conciliazione, voluntari de Cruce Roșie, miniu, nu, sânge, materie

cerebrală,

feciorul își întreabă mama ce-i ăla, un antebraț strivit smuls din

umăr,

fragmente de viață, bătrâna se simte rău, sirene, difuzoare, funcționarul înjură, va întârzia la birou

și în timp ce preotul recită solemn litania sfinților,

pe furiș printre rămășițele abia mascate ale tămâii, tu ne saluți, fără resentimente.

abia dacă se zăresc nişte coline… Unde să te aşteptăm? Eu eram pe malul unui rîu. Găsisem două scoici goale,

de apă dulce, şi încercam să le asemăn. Nu-i nimic, le-am strigat cît am putut de tare,

rămîneţi cu toţii pe loc şi daţi-le-n colo de pietre!

În curînd o să plec şi eu către voi.

Să aprindeţi un foc mare la sfîrşitul apusului de după ultimul orizont. Pe-aici vîntul a început să se usuce

şi amintirea celor morţi să-şi piardă pe de-a-ntregul

din sticloasa realitate…

Dragoş Niculescu

pe de-a-ntregul din sticloasa realitate… Dragoş Niculescu A cincea piatră Vă puteţi duce, le-am spus cailor

A cincea piatră

Vă puteţi duce, le-am spus cailor neliniştiţi în timp ce mîncam nişte fîn proaspăt, se pare că nimeni nu mai are nevoie de voi. Duceţi-vă, hai, duceţi-vă, le-am spus cailor în timp ce nechezau, priveau în dreapta şi în stînga şi scurmau pămîntul cu copitele, nu mai e mult şi o să vin şi eu după voi. Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul apus al orizontului, acolo să mă aşteptaţi, şi acum, duceţi-vă, vreau să mănînc acest fîn în linişte.

Lăcustele mă priveau cum îmi frecam coatele de buturugi. S-a împlinit vremea, le-am spus lăcustelor,

Oarba nevoie

Praştia luminii şuieră prin vreme

ca un corb de sticlă beat şi fără sens,

din potop şi milă se mai nasc poeme, sub un glob de ceară rînced şi imens.

Ultima flaşnetă cîntă a speranţă, turnuri vechi de apă plîng sentimental, nu mai e nici lapte, nici iaurt sub clanţă, Moş Crăciun, o vreme, cică e-n spital.

Noi vom fi aceia fără de prihană, cînd nebunii, greieri vor mînca pe străzi, şi, cu foi de varză puse peste rană, vom dormi pe zestrea tainică din lăzi.

O nevoie oarbă curge peste case,

lung e timpul nopţii cînd te scalzi în var, sîntem la origini trunchiuri sănătoase, putrezind în ceaţa unui timp bizar.

Mai vegheam cu rîndul, se schimbau istorii, tot cei buni, desigur, se-ascundeau în fîn, căci cei răi şi-atuncea beau din guşa ciorii şi-adormeau prin şanţuri fără de stăpîn.

Le-am lăsat în urmă

azi primim cu steaguri porcii seculari,

La oraş, la poartă,

-37-

REGATUL CUVÂNTULUI

şi-aşteptînd să vină ne mai trece-o soartă, ne mai trece-un fluier noaptea de pîndari.

Dă-ne, Doamne, şansa unui val de mare, noi cu peştii lumii să o luăm înot, şi-ntr-un dans al apei, pe sub felinare, să-i redăm durerii sfîntul antidot.

Azi, doar vulpi cu ochiul cel de sticlă chioară ne mai vînd pe cîmpuri mierea din poveşti; să-nfiinţăm, idilic, cîte-un drum şi-o moară, şi, cînd nu-i făină, să bem vin din ceşti.

Paşi prin nisipul luminii

Cînd arşiţa verii dă să strîngă,

îngerii adorm pe fundul lacurilor,

să fie mai aproape de noi.

Culegătorul de izmă pleacă de dimineaţă pe cîmp

cu ochii galbeni de berea de ieri,

în timp ce noul cocoşat de la Notre-Dame

zice şi el bogdaproste de răcoarea dintre două clopote.

Cu oasele cărăbănite prin imperiul frigului am mai fi putut, desigur, rezista o vreme pînă la prima haltă a istoriei, dacă nu ne-ar fi întins sfinţii mucenici să bem mai multe pahare decît au fost ei toţi, dacă n-ar fi început îndoiala să rîdă ascuţit ca un coiot din cîte-o scorbură a conştiinţei de clasă.

A fost o vreme cînd pămîntul raiului se vindea

cu bucata în cutiile de pantofi, dar mizeria lumii cînta şi atunci la flaut, femeia cu barbă mai mînca şi ea o pîine printr-un bîlci de provincie, iar remuşcarea scîncea de una singură la capul podului, lîngă reparatorul de năvoade de pe Dîmboviţa.

Gaia-maţu

Ca un biet aristocrat exilat pe viaţă

în afara bibliotecii lui din lemn de nuc,

întinzi de caimacul dulce al vremurilor apuse pînă se închide şi ultima crîşmă a visului, pînă îţi cumperi o pereche de zaruri

şi încerci să treci de porţile sanatoriilor

de reabilitare,

asta în timp ce toamna îţi aruncă frunze deshidratate în cana cu ceai de tei

şi gunoierul cară fluierînd, în tomberoane,

romane prăfuite, nedeschise vreodată de nimeni.

Se prea poate să umble liliecii apusului cu picioarele goale prin cenuşa caldă a satelor părăsite,

se prea poate ca şeful gării, după o sticlă de ţuică,

să-şi închipuie femei rătăcite prin vagoane, dar revoluţiile adevărate se fac tot pe bază de listă, nimic nu te poate compromite în istorie mai mult

decît un strănut semnificativ la momentul nepotrivit.

Ce să mai inventăm, cînd de mici ne cunoaştem evoluţia propriilor buzunare? Adevărurile au rămas suspendate în fiolele mari, cu formol şi şerpi de rîu,

poştaşul lunecă pe lîngă marile scrisori ale destinului, vecinii se îmbulzesc, ca întotdeauna, să culeagă alune de sub şipcile parchetului. Ne-om tot chibzui putreda avere pînă n-o mai rămîne nimic, şi atunci abia, la sfîrşit, ne vom da seama că oligofrenii cu burţile pline ne-au lăsat deschise robinetele cu zoaie seculare

şi că ultimele dintre toate cîte nu vor avea nevoie

să implore nici o salvare sînt Vacile-Domnului de prin cimitirele cu intrare liberă.

Colind de primăvară

Ca un cocor astenic şi cuminte, În legea primăverii ce-a venit, Mă-ntorc cu gîndul gol de vechi cuvinte, Şi-mi amintesc c-odată ne-am iubit.

N-am nici zăpezi, nici viscole, nici ruguri, Întunecaţii fulgi, azi, sînt trecut, Pot însă colinda cu crengi şi muguri La uşa unui vis care-a durut.

Purtam şi noi, odată, semn de floare, Prin iarba ce în sînge clocotea, Dar parcă o deşertică-ntrebare Le-a pîrjolit radioactiv, sub stea.

Aş da oricînd această primăvară Pe cenuşiul iernii care-a fost, Au înflorit însă copacii iară, Şi-n lumea asta, totuşi, e un rost.

Dar te anunţ, acolo, unde sîngeri, Că am rămas colindător nebun, Ce printre flori, prin valea unei plîngeri, Trag după mine fulgii care-apun.

E o beţie-n anotimp şi-n fire,

Fac oameni alergie la polen,

Şi mă trezesc şi eu că de iubire

Sînt grav bolnav – de mult, dar şi peren.

Şi nu mai ştiu, mă doare primăvara,

Sau fosta iarnă, cu-ale ei ninsori?

Şi parc-aud un tren venind spre gara

În care ştiu că numai tu mă dori.

Un singur anotimp vedeam în faţă, Cînd ne iubeam fără de timp şi loc:

Pluteam, copilărind, ca printr-o ceaţă, Ce n-a fost să ne fie cu noroc.

Acum sînt toate patru, ca la carte, Numai noi doi nu sîntem cei ce-am fost, În loc de sărbătoare, ca-nspre-o moarte, Prin lan sau prin nămeţi, tot ţinem post…

-38-

REGATUL CUVÂNTULUI

Putem visa, doar, frunzele uscate, Căci, altfel, viaţa crapă lîngă noi… Şi sufletele noastre, vinovate, În vis ne stau, ca toamna, crengi sub ploi.

E primăvară, vechea mea iubită,

Poţi să începi, de-acum, să te dezbraci… Fii, tu, uşoară-n veci şi fericită, Căci eu colind, pentru-amîndoi, cu maci.

Rămîneţi cu mine

Ce vreţi, au şi morţii nostalgiile lor…”

Soarele era la apus. În spatele atelierului de recondiţionat vagoane, sprijiniţi de fiare, în iarba înaltă, un ofiţer se săruta cu o duduie care deja îşi pierduse cercelul, pe care nu avea să-l mai găsească niciodată.

Noaptea dinaintea zilei

Mă tot peţesc trăsurile vacante

cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi

În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară

şi

simt femei, prin jur, mergînd pe poante,

şi

apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile

şi

toţi nebunii lumii îmi par teferi.

unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi, ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului. Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim

al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,

ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor. Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă, cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea, spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:

Eu le răspund candid că nu-s acasă. Mă înţeleg muscalii, şi se-nchină. Dar sus, în felinar, rîde-o mireasă, un şobolan se-mpuşcă fără vină.

De-aş mai trăi o dată pîn-la ziuă, ca să îmi ung cu rouă tîmpla beată,

“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima

alb. Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt

jur c-am să scot pe brînci apa din piuă

lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.

şi

c-o să-mi prind şi fluturi la cravată.

Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este

E

ora cînd prin case lupii urlă

într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt

cu beregăţi tăiate de-ntuneric

şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,

noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”. Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă, bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci

şi florile tot mai născătoare de vină!”.

Cînd ziua era mai lungă

şi într-un gang, un înger blond, din surlă,

vrea să îmi vîndă busuioc eteric.

Cînd s-or trezi la viaţă cerşetorii, eu voi dormi în pijama scrobită,

şi vor crăpa deasupra noastră zorii

ca nişte ouă sfîrîind pe-o plită.

O mie şi două de nopţi

Călări pe măgarii apusului,

executorii vor veni pe aceste meleaguri

Pe malul bălţii stătea unul cu o pălărie mare, de paie.

planteze seminţe de castraveţi,

Ţinea ridicat un indicator de tablă şi striga:

şi

nu-i va aştepta decît piticul circului,

“Nu beţi apă de aici, nu vă scăldaţi! Perimetru rezervat cailor!”, deşi cele cîteva animale nu se apropiaseră niciodată de oraş, nu depăşiseră pădurea şi vastul cîmp dimprejur. Istoricul urbei umbla de o viaţă întreagă în servietă cu magistrala lucrare “Simţul proprietăţii la caii sălbatici”, din care îl taxa cu cîte un fragment pe oricine îi ieşea în cale. De altfel, lumea cam ştia lucrarea pe dinafară.

Eram mai tînăr, mă tundeam şi bărbieream cîteodată

la Nea Titi, undeva lîngă gară.

“Cine-i, Nea Titi, ăla de pe malul bălţii?”, l-am întrebat într-o zi, în timp ce mînuia cu iuţeală foarfeca. “Nu ştiu”, zice, “nu se tunde aici. Altfel, l-aş fi descusut eu. Oricum, nu mai e mult şi închid. Scot un vin bun şi nişte alune sărate prima, de import, şi mai stăm niţel de vorbă…” În dreapta mea, pe canapeaua vişinie, unul subţire şi galben dormea cu ochii larg deschişi, diluaţi. “Da’, cu ăla ce e?”, l-am mai întrebat. “A…”, zice Nea Titi, “Nu, ăla e băiat bun, aşa face el cînd îşi aminteşte de maică-sa, e mort de vreo treizecişicinci de ani, se pare că vine pe la frizere din obişnuinţă.

-39-

cu tîmplele albe, cu bombeurile frecate cu ceară,

suflînd în ultima trompetă din recuzită, gravată “Pierrot”. Nu mai ascultaţi cu paharul pe ziduri, trage curentul istoriei prin cărămidă ceva de speriat, mai bine fiţi liniştiţi, cîte-o muscă grasă tot se va găsi să doarmă pe chelia neagră a lăutarului,

în poşeta duduii de pe Calea Victoriei se va găsi şi atunci

pitită o legitimaţie de prietenă a siguranţei statului, iar îngerul îşi va uita ca şi azi sculele de aur

în burta vreunui dezmoştenit al sorţii,

exilat pe viaţă printre efectivele de păsări ale vreunui sat de provincie.

Şi iată cum fleaşca vremii scuipă în obraz apatia, de încep să-i meargă fulgii cu marfarul pînă la adînci bătrîneţi,

în timp ce miresele de iulie îşi iau zborul, pe lăcuste,

spre bălţile cu paznici tineri şi arşi de soare.

Fantele sorţii

Îmi cad arginţii nopţii cu foşnet la picioare, cînd îmbrăcat de nuntă apar pe străzi discrete,

şi, strălucindu-mi piatra din deget, în planare,

o bufniţă pe umăr mi-aduce lîngă plete.

Mi se reflectă luna într-un pantof şi parcă

bineţe-mi dau copacii ningîndu-şi blînd rugina, la şoldul meu cuţitul începe-acum să toarcă, precum pe-un fante-al sorţii mă-nvăluie lumina.

Apar femei la poartă şi eu le dau bineţe, fecioarele cu sînii aproape goi mă strigă, se-aprind în noapte focuri, trosnind din nişte beţe, pe-acele vechi maidane călcate de cotigă.

Sînt, Doamne, parcă prinţul unui oraş din basme, parcă ieşit din carte desfid prezenturi moarte, sînt ultimul romantic, ce-aduce-n dar fantasme, sînt cel care visarea de neputinţi desparte!

Lăsaţi-mi dulce mersul să-mi plimb prin urbea veche, veni-va ea şi vremea ca să dispar, în lege…

Mă vor cînta golanii, căci n-am avut pereche

şi-am tot lăsat prin noapte pe mulţi cu fălci betege.

Dar pîn-atunci podiţi-mi cu fin nisip asfaltul, aduceţi nişte garduri, refaceţi mahalaua, printre aceste ziduri îmi uită pasul saltul, pe-a mea cămaşă, tristă, se-apleacă-n vînt laleaua.

Şi-naintînd simt balta pe undeva pe-aproape, într-un hogeag de stufuri m-aşteaptă, liber, calul ‒ De-aici voi lua-o-n goană pe lîngă-aceste ape, pînă departe-n zare, unde începe dealul.

Cămașa Lolitei

Mihaela Oancea

zare, unde începe dealul. Cămașa Lolitei Mihaela Oancea Zi de zi, dimineața cu gene lăptoase admiră

Zi de zi, dimineața cu gene lăptoase admiră cămașa de olandă ce lenevește pe brațul unui fotoliu

din sufragerie;

îi place să și-o închipuie

purtată de o Lolita

și inocentă și nerușinată,

care nu a învățat încă să zboare pe aripile vântului.

REGATUL CUVÂNTULUI

Fermoarul cu treizeci de ani mai tânăr

Nopților cu aromă de magnolie,

le cobori temător fermoarul

cu vreo treizeci de ani mai tânăr decât pipa din care tragi discret, atent la fiecare îndoitură a buzelor căzute în ispită.

Spune-mi de ce mi s-a ascuns inima

în dreapta,

chiar spre partea ta de pat, când tăcerea mă arde precum cămașa îmbrăcată de Heracle?

Cu șira spinării

Plăcerea lui rămâne curioasă și rotundă precum ochii pruncilor duși pentru prima oară la un spectacol de circ.

E încordat doar dacă ceva îi amintește

de șoarecii lui Pavlov

în timp ce aud sunetul unui clopoțel.

Altfel, netulburat, vânează părțile ce nu se lasă pătrunse, topite ca nitroglicerina pe limbă, adorând să citească totul doar cu șira spinării.

Verde-mentă

Unii te-au uitat, alții încă te cercetează întrebându-se cine este cu adevărat

hiperboreeanul ăsta căruia îi flutură mereu

o

cravată verde-mentă

și

care duce mai departe

soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor.

Tu, cel cu cravata verde-mentă,

ai

timp doar să-ți tragi sufletul

și

să germinezi cât mai mult verde

până la următoarea bornă.

Tihnă

Faguri de lumină, adieri de mir și fragi – pace în grădină.

Zvon prin caprifoi, murmur de albine - liniștea din noi.

Nostalgie

Iarbă-nrourată, un surâs discret - senin în făget.
-40-

Lin murmur de râu, freamăt de pădure - vremurile sure.

Brâu, cojoc și salbă, strachină de lut – tablou cunoscut.

Limpezimi de cer, zi de liturghie – vals spre veșnicie.

În nerostire

Umbra ta înflorită într-o zi de ianuarie are pomeți de magnolie albă.

O însoțești stăruitor. Râde de micile pozne

ori plânge odată cu tine când observi cum rând pe rând dispar toate –

azi, bradul din curte, mâine, teiul de peste drum, poimâine, un motan ce se pripășise pe lângă magazia de lemne (și pe care obișnuiai să-l hrănești cu bucățele de carne). Ba chiar femeia care spune povești grozave, trudind zilnic prin casă, prin grădină ori pe câmp, de la o vreme începe a-și urmări cu atenție umbra. Te mângâie spunând să nu fii necăjit

și se tot depărtează,

până când se ascund împreună, în nerostire, sub o piatră.

Mirosind proaspăt a brad

Pentru că sunt mai multe feluri de a dormi, alege să strângă mai tare la piept perna cu urme de suflare bătrână.

Așteptarea îi sufocă un colț al inimii, durerea continuă a-i biciui trezia, așa că îngaimă ceva fără noimă,

se

ridică, întoarce sulfina pusă la uscat,

în

loc umbros

și

plânge neputința strecurată

de ceva timp între discurile fiecărei expirații.

Sub lespezi viscolite de singurătate putrezesc filamente de lună ce-au dus pe brațe visuri mirosind proaspăt a brad.

Nedigerabilă precum celuloza

Propulsat în hiper-realitate,

ți

se înmânează un card

poți accesa comod, din fotoliu,

viața propriului personaj.

REGATUL CUVÂNTULUI

Ți se spune că asta înseamnă progres, că asemenea lui Cuvier, metaforic, vei putea recompune întregul animal pornind de la un banal os. Accepți de bunăvoie o realitate programată virtual, însă nedigerabilă precum celuloza. Treptat, mintea devine un celofan obișnuit să guste prin simpla apăsare a unei taste barbara flecăreală, senzațiile costumului teledildonic, cazurile psihopaților canibali ori furia ucigașă a mamelor ce nu mai amintesc nimănui de Medeea înșelată cu anonima Glauce. La sfârșitul show-ului, constați că viața s-a dus la fel de rapid ca gustul gumei cu arome artificiale, iar cardul cu nelipsitul cod de bare se alătură, în coșul de gunoi, pet-urilor, pungilor de pufuleți, rămășițelor de staniol etc. etc. etc.

Galerii

Bombănești orb tot ce-ți trece prin cap, fără să-ți amintești nici fabula cu desaga păcatelor, nici pilda faimosului război dintre broaște și șoareci.

Nu vezi că lumea își acoperă toracele unde viermii profunzi sapă galerii?

Din poziția ta de fetus înfășurat în cânepă fosforescentă, scrâșnești din dinți în crisalida veacului - fiindcă nimeni nu mai recunoaște pe nimeni în siluetele ce caută cu ochii scoși din orbite rostul propriilor crucificări.

nu mai recunoaște pe nimeni în siluetele ce caută cu ochii scoși din orbite rostul propriilor

-41-

REGATUL CUVÂNTULUI

REGATUL CUVÂNTULUI ŞOBOGRÉ -155 de povestiri scurte şi ultrascurte- * CHIROMANTUL REGINEI -nuvelă- 8-TAINA LUI PETRU

ŞOBOGRÉ -155 de povestiri scurte şi ultrascurte-

*

CHIROMANTUL REGINEI

-nuvelă-

8-TAINA LUI PETRU

Se tot pune o întrebare, referitor la un text neotestamentar, din Sfântul Evanghelist Luca:

„Iisus a văzut stând lângă lac două luntre, iar pescarii, ieşiţi din ele, îşi spălau mrejele. Şi su- indu-se în una din aceste luntre, care era a lui Simon, l-a rugat pe acesta s-o depărteze puţin de mal – şi şezând, învăţa din luntre poporul. Iară când a contenit de a grăi,a zis către Simon:

-<<Trage la adânc şi vă aruncaţi mrejele spre pescuire>>. Răspunzând însă Simon, a zis către Dânsul:

-<<Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit, şi n-am prins nimic; dar fiindcă zici Tu, VOIU arunca mreaja>>” (Luca, V, 2-5). Deci, luntrea aparţinea, dintre cei doi fraţi, Simon-Petru şi Andrei – lui SIMON-PETRU. De ce aparţinea acestuia, şi nu fratelui său,

sau să fi avut parte egală, la luntre, amândoi fraţii? Şi de ce, dintre cei doi fraţi, nu Andrei îi răspunde Învăţătorului-Iisus, ci, cătrănit şi exasperat, doar Simon-Petru? Care Simon-Petru nu avea un ascuţiş de limbă prea mare şi nici o retorică ieşită din comun, precum cea paulinică Cei doi fraţi aveau părinţi. Dar amândoi aveau aceiaşi părinţi, deci faptul că proprietatea şi-o asumă doar Simon-Petru asupra luntrei, înseamnă că acesta din urmă avea o datorie în plus, faţă de Andrei, care numai de părinţii proprii se îngrijea. Şi faptul că de cătrănit numai Simon-Petru era cătrănit, deşi amândoi fraţii fuseseră la fel de păguboşi la pescuit, spune încă mai mult: Simon-Petru avea nevoie de

hrană mai multă decât pentru sine, pentru fratele său şi pentru părinţi

…Nu ştim cum o chema, şi va rămâne asta o taină, probabil până la sfârşitul veacurilor… - …dar Petru avea şi grija unei logodnice, din satul lui. O logodnică de taină. Numai părinţii (ai lui şi ai ei) şi fratele Andrei ştiau despre existenţa acestei smerite şi frumoase, minunate taine – pentru că un om sărac şi demn trebuie să se ferească, umilit, chircit în sine şi amărât, de ochii răi ai oamenilor bârfei şi hulei, ai dispreţului, sfruntării, ai insultei grosolane-“măscărìrii” şi ai nedreptăţii trufaşe (…până când vor putea demonstra satului că, şi ei, prin vrednicie cinstită, sunt în rând cu lumea…dacă nu chiar mai sus, prin străduinţa lor cea fără compromis ori pată!). Săracă şi ea (cum altfel?), logodnica cea de taină se lăsa în voia şi-n puterea bărbătească a grijii viitorului apostol al lui Hristos – pentru a primi hrană şi ocrotire de la Simon-Petru. Totul era curat (…sub frumoasă şi înfrumuseţată, prin sufletul lor de lumină - taină!), între cei doi logodnici – dar Simon-Petru, deşi doar un pescar sărac, se simţea obligat, de demnitatea lui de viitor soţ, să dovedească logodnicei lui (cât şi părinţilor ei, presupunem noi…) că “hărnicia doboară sărăcia”. Şi…uite că, în acea seară, nu putea să-i facă iubitei sale logodnice (şi părinţilor ei) această firească demonstraţie, de mândrie şi virilitate ocrotitoare. Şi, atunci, să nu ne mai întrebăm de ce Învăţătorul Dumnezeiesc l-a tolerat şi iertat (în repetate rânduri!), pe Simon-Petru (cel atât de stângaci, dar atât de cinstit, de drept la suflet şi-n Duh şi total ne-făţarnic!), mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi ucenici ai Săi. Simon-Petru, venind, definitiv, lângă Hristos - jertfise, în simplitatea lui demnă, mult mai mult decât oricare dintre ceilalţi apostoli: Si- mon-Petru jertfise însăşi dragostea lui pământească, toată - pentru Dragostea, infinit mai importantă, de Învăţătorul Ceresc… de Mântuitorul Lumii. Şi intuiţia sa de om primitiv şi simplu - NU L-A ÎNŞELAT! Ceea ce zisese Hristos, cândva, despre ziua de mâine, despre păsări şi despre crini - atât de zguduitor de adevărat, dar şi atât de greu de mistuit, în minţile noastre, cele strâmbe şi strâmte (“Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” – Matei, VI, 25-34) – era valabil şi pentru iubita logodnică a lui Simon-Petru, lăsată în urmă, în satul lui de pescari, de

lângă lacul Ghenisaretului…

şi,

deci, era singurul exasperat de ghinion.

***

-42-

REGATUL CUVÂNTULUI

CORNELIA PĂUN HEINZEL

REGATUL CUVÂNTULUI CORNELIA PĂUN HEINZEL “Povestea măştilor veneţiene” Imediat ce Sorana a păşit în oraşul

“Povestea măştilor veneţiene”

Imediat ce Sorana a păşit în oraşul lagunelor, al romantismului, al iubirilor supreme şi al celor mai crunte trădări în dragoste, Veneţia, tărâmul răsărit din apă,a avut sentimentul că trăieşte într-o lume miraculoasă,în care timpul parcă s-a oprit din mersul său firesc, că pluteşte într-o atmosferă pătrunsă de spiritul medieval, în care cavaleri şi domniţe dau viaţă celor mai grandioase castele şi palate, ce păreau a fi înghiţite de apa ce le traversează nestigherită, de la un capăt la celălalt. Combinaţia incredibilă de apă şi lumină, dădea

magie şi feerie locului. Iar mirajul Veneţiei,oraş al luminii dar şi al întunericului a făcut ca fiecare clipă trăită în această fermecătoare lagună sărată a Mării Adriatice, să fie simţită la maximum. Părinţii săi au ales acest fascinant loc, ca destinaţie, pentru vacanţa intersemestrială din februarie, ademeniţi de faima şi istoria magi- cului oraş.Şi bineînţeles că s–au îndrăgostit de acesta de la prima

vedere

de faţadele

de zidurile scorojite ale clădirilor, grave,

decăzute

dar în acelaşi timp mândre şi somptuoase, purtând cu

nobleţe amprenta timpului. Ĩn acest oraş de legendă care părea că nu oboseşte şi nu doarme

niciodată, Sorana avu impresia că feţele caselor care se oglindesc în apă îşi spun propriile poveşti, ce păreau a ascunde secrete in- credibile şi propria istorie, încremenite parcă într-un alt timp. A fost imediat încântată de plimbarea cu gondola, dar, în acelaşi timp, obosită de drum, adormi. Deodată, Sorana simţi cum cineva o atinge delicat pe umăr.

- Ce faceţi aici, în gondolă, frumoasă domnişoară? Eu sunt Andrea, fiul ducelui de Torino. Aţi venit la carnaval?

Sorana se frecă la ochi cu palmele şi când îi deschise,văzu un ado- lescent frumos, brunet, înalt, într-un costum de print medieval, cu o mască aurie, cu paiete şi pene de păun, în mână.

- Da, dar unde sunt părinţii mei? întrebă fata nedumerită. - V-aţi pierdut de ei? Nicio problemă. Vă voi însoţi eu să-i găsiţi. Străduţele oraşului, înguste şi întunecate sunt ca un labirint, în care este dificil a le da de capăt. Eu le cunosc însă foarte bine. Iar plimbarea sigur vă va plăcea.Ce poate fi mai romantic decât o plimbare cu gondola pe Canalul Grande, printre palate, biserici, case somptuoase, cu cerul deasupra noastră, acom- paniaţi de un gondolier care ne cântă

- Dar ce mască frumoasă aveţi! exclamă fata.

- Vă place? V-o dăruiesc cu plăcere! spuse fiul ducelui.

Sorana a fost încântată de plimbarea cu gondola, printre minuna- te clădiri aparţinând altor timpuri, printre străduţele înguste ale oraşului. Traseul i-a condus către kilometrul 0 al Veneţiei: piaţa

San Marco.

- Oprim puţin aici, spuse Sorana şi scoase din buzunarul hainei

un corn. Ĩl fragmentă şi hrăni câţiva porumbei cu fărâmiturile.

- Povestiţi-mi despre carnaval! De când se organizează aceasta

fastuoasă sărbătoare în oraş? întrebă fata.

- De zece ani. Secolul nostru, al Xlll-lea, marchează începutul

Carnavalului, răspunse adolescentul.

- Dar suntem în 2015 ! exclamă fata.

- Cred că glumiţi. Veneţia a fost întotdeauna renumit

în epoca actuală, medievală, pentru balurile sale fastuoase şi pline de farmec, cu prinţese şi ducese de o frumuseţe rară. Dar cea mai minunată era însăşi fiica dogelui. Când aceasta împlini şaisprezece ani, dogele s-a gândit că poate şi ea să vină pentru prima dată la bal. I-a comandat de la Paris o rochie delicată de dantelă şi o pălărie minunată. Şi iată că a venit şi ziua mult dorită a balului. Când fiica ducelui intră în sala de dans, toţi rămaseră înmărmuriţi de frumuseţea ei. Prinţii, ducii, marchizii numai cu ea doreau să danseze. Atunci toate femeile prezente la festivitate s-au supărat foarte tare. Oricare dintre ele pălea în faţa frumuseţii Rosinei, fiica dogelui. Dar cel mai tare le-a durut faptul că au rămas nedansate. În zilele ce au urmat balului s-au strâns toate şi s-au gândit ce să facă. Fiica altui duce, Carla, invidioasă foc pe Rosina propuse

atunci, ca la bal, totdeauna toţi să poarte măşti, ca să nu le eclipseze aceasta, cu frumuseţea ei. Toate persoanele s-au gândit să-şi facă măşti cât mai minunate şi mai atrăgătoare, viu colorate, cu pene de păsări exotice, din mătăsuri şi catifele scumpe, împodobite cu dantele şi paiete. Şi la următorea sărbătoare, toţi au fost uimiţi de frumuseţea măştilor, încât nu a mai rămas nicio ducesă, prinţesă sau altă fată nedansată. Astfel, carnavalul a devenit în acest loc o tradiţie.

- Ce poveste minunată! exclamă Sorana.

- Priveşte în faţă ”Poarta Suspinelor”! O veche legendă spune că, dacă treci cu gondola pe sub această poartă şi săruţi persoana

iubită, dragostea va învinge orice obstacol şi va fi eternă, spuse Andrea. Şi se apropie încet de Sorana şi dori să o sărute…

- Sorana, ce faci? Este târziu! Ai dormit atât de mult! se auzi

vocea dulce a mamei. Fata deschise încet ochii larg. ”Deci a fost numai un vis!”gândi ea. Privi apoi perna din apropierea sa şi zări masca aurie cu paiete şi pene de păun…

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania

şi pene de păun… Gabriela Căluțiu Sonnenberg Spania Yosemite Yosemite ̶ atenție la pronunție: IO-SE-MI-TE,