Universitatea “Andrei Şaguna” – Constanţa Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice

Introducere în Teoriile Comunicării
- note de curs Lector univ. dr. Cristina Gelan

Constanţa 2007

Cuprins:
I. Comunicarea. Introducere. Definiţii …………………………………………………… 7 I. 1. Scurt istoric al comunicării ………………………………………………………. 7 I. 2. Definiţii ale comunicării ………………………………………………………….. 8 I. 3. Particularităţi ale comunicării …………………………………………………….. 9 I. 4. Comunicare şi informaţie ………………………………………………………… 10 II. Procesul de comunicare – elemente, forme şi etape …………………………………. 11 II. 1. Procesul de comunicare. Elemente ale comunicării ……………………………. 11 II. 1. 2. Feed-back –ul în procesul comunicării ……………………………………... 14 II. 1. 2. Bariere în comunicare şi înlăturarea lor …………………………………… 14 II. 1. 3. Zgomotul - barieră de comunicare …………………………………………. 16 II. 2. Forme ale comunicării ………………………………………………………….. 17 II. 3. Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text ………... 18 II. 3. 1. Indice şi semnal …………………………………………………………… 18 II. 3. 2. Mesaj, semn şi cuvânt ……………………………………………………… 19 II. 3. 2. 1. Mesajul ……………………………………………………………. 19 II. 3. 2. 2. Valoarea informativă a mesajului ……………………………………. 19 II. 3. 3. Semnul ………………………………………………………………………. 20 II. 3. 4. Cuvântul …………………………………………………………………... II. 3. 5. Noţiunea de cod …………………………………………………………… 21 21

II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat ……………………………………… 23 III. Comunicare şi sistem ……………………………………………………………….. 25 III. 1. Denotaţie/conotaţie …………………………………………………………… 25 III. 2. Simbolul şi simbolizarea …………………………………………………….. 25 III. 3. Sensul în procesul comunicării …………………………………………………… 27 III. 4. Sistemul de semne ………………………………………………………….. 28 IV. Teorii şi modele ale comunicării ……………………………………………………. 30 IV. 1. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării …… 30 IV. 2. Şcoala semiotică ……………………………………………………………… 32 IV. 2. 1. Modelul lui Ch. S. Peirce ………………………………………………... 33 IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards ……………………………………………. 34 IV. 2. 3. Modelul lui Saussure …………………………………………………. 35
4

IV. 3. Şcoala proces ………………………………………………………………… 36 IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson ………………………………………………. 36 IV. 3. 2. Modelul lui Lasswell ………………………………………………… 38 IV. 3. 3. Modelul Shannon & Weaver ………………………………………. .. 39 IV. 3. 4. Modelul lui Gerbner ………………………………………………… 40 V. Comunicarea verbală …………………………………………………………….. .. 43 V. 1. Comunicare şi limbaj …………………………………………………………. 43 V. 2. Limbă şi limbaj; clarificări conceptuale ………………………………………. 44 V. 3. Limbă şi gândire ……………………………………………………………… 46 V. 4. Operaţionalizarea limbajului ………………………………………………….. 47 V. 5. Formele comunicării verbale …………………………………………………. 48 V. 6. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării ………………………………... 50 V. 7. Stil şi comunicare ……………………………………………………………... 53 V. 7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare ……………………………………… 54 VI. Comunicarea non-verbală ……………………………………………………………56 VI. 1. Kinetica ………………………………………………………………………….. 56 VI. 1. 1. Expresia feţei …………………………………………………………… 59 VI. 1. 2. Mişcarea corpului ……………………………………………………… 61 VI. 2. Proxemica ……………………………………………………………………. 63 VI. 3. Limbajul culorilor …………………………………………………………… 65 VI. 4. Limbajul timpului ……………………………………………………………. 66 VII. Şcoala de la Frankfurt ……………………………………………………………. 68 VII. 1. Teoria critică a societăţii ………………………………………………………69 VII. 2. Teoria societăţii concepută în intenţie practică …………………………….. 70 VII. 3. Problema formării voinţei politice, a deciziilor relevante pentru mersul istoriei .. 71 VII. 4. Teoria acţiunii la J. Habermas …………………………………………………71 VII. 5. Pragmatica universală …………………………………………………………72 VII. 5. 1. Discursul - formă a comunicării …………………………………………74 VIII. Comunicarea – proces de influenţare socială ……………………………………. 76 VIII. 1. Definirea spaţiului public ………………………………………………….. 77 VIII. 2. Comunicarea în spaţiul public ……………………………………………. IX. Comunicarea de masă …………………………………………………………….. IX. 1. Conceptul de comunicare de masă ………………………………………. 78 81 81
5

VIII. 3. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan ……………………. 79

1. 3. 3. 107 X.. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice ………………. 5. Mijloace de comunicare de masă …………………………………………. Modelul autoritarist …………………………………………………… 96 IX. Comunicarea prin imagine …………………………………………… 103 IX. 114 X. 123 6 . 104 IX. 1. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea ………………………. 2. IX. 8. 112 X. Rolul şi funcţiile mass-media în societate …………………………………. 96 IX. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor …… IX. 1. 101 IX. Mass-media şi reprezentările mentale ………………………………. 2.. Modelul liberal ………………………………………………………. 4. 8. 1. 4. Comunicarea politică ………………………………………………………………. Modelul comunicării politice ………………………………………………… 108 X. 7. 2.. 101 IX. Comunicarea prin Internet ………………………………………….. Industrializarea comunicării sociale ……………………………………….. 8... 3. 3. 2. 99 IX. Tehnici de manipulare prin presă ………………………………………. IX. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice …………………………. 7.. 5. 2.. 8. 8. Modelul serviciului public …………………………………………… 100 IX. Principalele practici manipulative …………………………………… 106 X. Teoriile efectelor mass-media ……………………………………………… 82 85 87 89 92 93 IX. 2.IX.. 7. 7. Propaganda politică. 3. 1. IX. IX. 116 X. 2. 6. 2.. 7. publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică ……… 119 Bibliografie ……………………………………………………………………………. 97 IX.. Modelul „agendei” politice şi publice ………………………………. Teoria încadrării ……………………………………………………… 113 X. Modelul comunist ……………………………………………………. 114 X. 4. Efecte ale comunicării politice ……………………………………………… 111 X. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă ….. Manipularea informaţională şi structurile mediatice ………………………. 4. 2.

respectiv Lyceum. Pentru aceştia. termenul circulând în vocabularul anticilor şi cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”. Introducere. 1997. Elemente concrete de teorie a comunicării apar prima dată în în secolul al VI-lea ante. Definiţii I. de elaborarea legilor. legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetăţenilor de a se reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată. textul lui Platon Apărarea lui Socrate1 fiind un exemplu în acest sens). Chr. „a împărtăşi ceva celorlalţi”. de folosirea cu 1 Platon. Mai mult. Scurt istoric al comunicării Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din antichitate. în sensul că în toate statele exista pe lângă liderul autohton indivizi instruiţi care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale. „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”. în lucrarea Arta retoricii a lui Corax din Siracuza. Academia Greacă. aceştia instituţionalizând comunicarea ca disciplină de studiu alături de filosofie sau matematică. Bucureşti. 7 . odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale şi cu cristalizarea primelor formaţiuni statale. Deşi termenul este de origine latină. care însemna „a pune de acord”. 1. în şcolile întemeiate de ei. Apărarea lui Socrate. comunicării iau fost conferite noi dimensiuni. de consemnarea faptelor. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru. Comunicarea. putem chiar vorbi de existenţa unui sistem comun de semne şi simboluri pentru anumite zone ale lumii. Preocupările pentru teoria comunicării au fost continuate de către Platon şi Aristotel. de exemplu pentru Europa. în Evul Mediu putem vorbi chiar de o instituţionalizare a acestei activităţi. arta cuvântului. Astfel. Odată cu dezvoltarea bisericii şi a creşterii rolului său în viaţa oamenilor.. Este vorba. Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări. primul model al sistemului de comunicare. Mai mult. dezvoltându-le şi elaborând in jurul anului 100 ante Chr.I. cuvântul „comunicare” provine latinescul communis. primele preocupări. Editura Humanitas. măiestria de a-ţi construi discursul şi de a-1 exprima în agora era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean (trebuie însă să avem în vedere faptul că accesul la funcţiile publice ale cetăţii era accesibil oricărui cetăţean grec doar prin tragere la sorti. cu deosebire practice pentru comunicare le-au avut grecii.

precum backup. Editura Enciclopedică. şi a limbii latine pentru zona apuseană. Un rol important în extinderea comunicării 1-a avut şi dezvoltarea drumurilor comerciale. Marcel D. 1. altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. ca sistem comun de semne şi simboluri.comunicare" o definiţie deosebit de complexă. conferind alte sensuri unor termeni. virus ş. Dezvoltarea tehnologiei legate de lumea calculatorul a schimbat şi modul de exprimare. cât mai ales între comunităţi.. a trenului. acestea au facilitat crearea poştei ca principal sistem de comunicare. ca limbă de circulaţie. Televiziunea a produs o serie de schimbări şi a diversificat modalităţile de comunicare... boot. menu.a. vol.preponderenţă a limbii slave în zona răsăriteană. window. şi anume să stăpânească câteva „limbaje” folosite în domeniul informaţiei. extrem de diferite şi de variate. de la bun început. a automobilului. Lumea computerelor şi internetul au revoluţionat extrem de diferit tehnicile de comunicare. acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit: 2 Coord. Definiţii ale comunicării Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi. intensificând comunicarea nu atât între indivizi. ci cu o multitudine de operaţiuni. Bucureşti. devenind atât de prezentă. despre care este greu de spus cu certitudine în ce măsură se aseamănă. a comunica. a fi informaţi. 2. întâlnesc astfel. o dificultate majoră: aceştia nu au de a face cu o operaţiune bine determinată. 8 . începând cu secolul al XIVlea. Popa. reprezintă principala dimensiune a existenţei fiecăruia dintre noi. a determinat crearea de noi sisteme şi modalităţi de comunicare. dar a favorizat şi transmiterea informaţiei pe distanţe foarte mari într-un timp record. verbul a comunica şi substantivul comunicare sunt ambele polisemantice. Dicţionarul enciclopedic2 oferă termenului . de asemenea. iar activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară în mod curent un individ. Dicţionar enciclopedic. I. În prezent. Cei care se ocupă de domeniile comunicării. Există o multitudine de situaţii de comunicare. încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă. Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. hacker. creând o „societate a informaţiei”. Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului. mouse. 1993. Prin televiziune suntem la locul faptei pentru a vedea şi a auzi noi înşine ce s-a întâmplat în oricare colţ al lumii. Omul trebuie să cunoască „limbajul calculatorului”.

. Particularităţi ale comunicării Dintre particularităţile cele mai importante ale comunicării reţinem: • comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi. iar în acest sens reţine atenţia aspectul juridic. în limita unor termene care curg obişnuit de la data informării”. oamenii politici. metacomunicarea (ceea ce se 9 . în caz contrar. în mediul în care evoluează.. că . vom spune că persoana vizată nu are . transmitere care se realizează mai ales prin mass-media. cum este astăzi cazul cuvântului comunicare. în general. • în al doilea rând. apelează la serviciile specialiştilor numiţi consilieri în domeniul comunicării. 3. trebuie ca această imagine. În acest caz. I. ştire sau veste. În mod firesc. De aceea. a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”. • un alt punct de vedere este acela potrivit căruia comunicarea presupune o prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice. sensul său tinde să se lărgească datorită chiar interesului de care se bucură. comunicarea poate fi înţeleasă ca înştiinţare. • în procesul de comunicare. orice persoană care se află într-o astfel de situaţie are tot interesul să-şi consolideze imaginea şi să depună toate eforturile pentru a-şi crea o imagine pozitivă.. anume de „aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune. şefii de întreprinderi.mod fundamental de interacţiune psio-socială a persoanelor. • orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori). imaginea sa nefiind cea pe care doreşte să o ofere. prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii. Astfel. trebuie să înţelegem prin comunicare transmiterea unei imagini. Când un cuvânt este la modă. odată cu diversificarea şi masificarea comunicării. în vederea transmiterii unei informaţii.nu reuşeşte să comunice". realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri.trecere la public". artiştii cunoscuţi chiar şi. reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză. hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte. când activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică.• un punct de vedere sociologic. potrivit căruia comunicarea reprezintă un . altfel spus. întâmpinare. să fie puternică şi în acelaşi timp favorabilă. orice persoană a cărei carieră depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de opinia pe care publicul şi-o face despre ea.

informaţie" sunt două concepte înrudite. adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ. p. are o anumită evoluţie. • orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context. Noomen. Informaţia trebuie considerată.. adică are loc într-un anume spaţiu psihologic. • procesul de comunicare are un caracter dinamic. ca o combinaţie de semnale şi simboluri. procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de cuprindere. În ştiinţa comunicării. Semnificaţia nu are cum să fie identică pentru cei ce participă la actul comunicativ. dat de semnificaţia care le este acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale. de aceea trebuie făcută distincţia între informaţia semantică intenţională 3 4 Ibidem. însă. Scholten. 28 – 29. pp. Cuilenburg. Editura Humanitas. informaţia este definită drept . cultural. J. ele sunt lipsite de semnificaţie.înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior. 2000. Bucureşti. în sine. • aspectul semantic al informaţiei. cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj. 4.. Semnificaţiile purtate de semnale pot fi decodate datorită convenţiilor sociale. la nivelul sinelui). ne raportăm la undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii. cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă. G..ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile”3. reprezentat de succesiunea impusă de către emiţător semnalelor grafice.. odată iniţiată. în sensul că.J. Semnalele sunt purtătoare de informaţie. • în situaţii de criză.Comunicare" şi . odată transmis un mesaj. datorită faptului că orice comunicare. el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar. social. I. • semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare. Ştiinta comunicării. O. • procesul de comunicare are un caracter ireversibil.W. Atunci cand vorbim de semnale. • orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent.. explicitarea fiecăruia dintre ele fiind deplină doar prin înţelegerea celuilalt concept. Comunicare şi informaţie . 28. 4 10 . fizic sau temporal. Putem distinge astfel trei aspecte ale conceptului de informaţie4: • aspectul sintactic al informaţiei. la undele radio sau cele de televiziune. deci. se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces. auditive sau electrice.

II. comunicarea este înţeleasă ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative între oameni.. de la un individ către un grup social sau de la un grup social la altul. s-a constituit astfel o ştiinţă autonomă. Astfel. Orice act de comunicare se încheie cu implicaţiile pragmatice ale acestuia pentru receptor. comunicarea a devenit obiect de cercetare al ştiinţelor sociale. • aspectul pragmatic. a comunicării. fonograf sau alte mijloace. Clarence L. opiniilor). G. The world book dictionary.Noomen definesc comunicarea ca pe „un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal. Field Enterprises Educational Corporation. Actul comunicării se realizează atunci când o sursă de mesaje transmite semnale.un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea proviziilor militare a vehiculelor şi a trupelor. discuri.W. .(informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată (informaţia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). la un receptor. forme şi etape Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor. Procesul de comunicare – elemente. II. definindu-le pe acestea din urmă drept: . ideilor şi sentimentelor (atitudinilor. Barnhart. aceasta reprezentând etapa finală a transferului de informaţie. ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se influenţează unii pe alţii. The World Book Dictionary5. 1965.J. ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau cu efectul acesteia asupra receptorului. de la un individ la altul. când sursa transmite o informaţie. comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii între persoane. cibernetică etc.studiul transmisiei informaţiei şi divertismentului prin vorbire sau scriere. o idee sau o atitudine. prin intermediul unui canal. semiotică. 1. Chicago. După cum am văzut. O. prin radio. Scholten. . Robert K. face distincţie între comunicare şi comunicaţii.un sistem de comunicare prin telefon. 11 . Barnhart şi Robert K. prin reviste şi ziare. sociologică. psiho-socială. caracterizată prin pluralitatea modurilor de abordare a comunicării (lingvistică. editat de Clarence L. Studiată ca proces social.). Procesul de comunicare. cu scopul de 5 Barnhart. televiziune şi altele. Elemente ale comunicării J.. radio.Van Cuilenburg. telegraf. televiziune.

cât şi receptorul sunt entităţi orientate către un scop. Noomen realizează un model al procesul de comunicare8: emiţător 6 7 codare canal decodare receptor efect Van Cuilenburg. 1998. Altfel spus. Emiţătorul are scopul de a oferi. O.W. cursivitate. J.. op. G. adăugându-i încă trei componente: cod. Bucureşti. Astfel. canal. codul este fix. Scholten. Haineş.W. 8 Van Cuilenburg. de timp. Scholten şi G. dezvoltă structura procesului de comunicare. 27. de starea psihică a emiţătorului.J. Roman Jakobson. Apud. între emiţător şi receptor are loc un transfer de informaţie. op. care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Atât emiţătorul. Informaţia pleacă de la emiţător şi devine informaţie pentru receptor.. Introducere în teoria comunicării. în lucrarea Die Sprachtheorie7: Mesaj Emiţător Feed-back Receptor Ulterior. O. p. O. Noomen. Transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod. fiind determinat de loc. referent Relaţia de comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către receptor.. 18.. Editura Fundaţiei “România de Mâine”. claritate. Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din anul 1934 de Karl Buhler.receptor.. Scholten. G. 27..a produce asupra receptorului anumite efecte”6. urmărind schema lui Karl Buhler. Ion. în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă. p. Acest mesaj este constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact. invariabil abstract.. receptorul are scopul de a primi informaţia. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă. J. redus la un număr destul de mic de semne. W. p.J. cit. fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anumit tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător – mesaj . Van Cuilenburg.. Noomen. cit. REFERENT MESAJ EMIŢĂTOR CANAL COD Schema lui Roman Jakobson RECEPTOR J. J. 12 .

destinatarul. 13 . pauzele dintre cuvinte. este dependent de modul în care va fi recepţionat. barierele comunicaţionale. modul de accentuare a cuvintelor. nonverbal sau paraverbal. Această relaţie de interdependenţă face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea. presupune existenţa unor canale de transmitere. cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie. de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.zgomot de fond Astfel. Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între elementele structurale enumerate mai sus. canalele de comunicare. canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie. în orice proces de comunicare partenerii „joacă" pe rând rolul de emiţător şi receptor). interes personal. ritmul de vorbire. prestabilite. Canalele de comunicare reprezintă căile urmate de mesaje. emiţătorul. Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal. o formă vocală reprezentată de tonalitatea şi inflexiunile vocii. mediul comunicării. cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că. Există două tipuri de canale de comunicare: 1. de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi destinatarului. ticurile verbale. mimică etc. Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat. Limbajul paraverbal este o formă a limbajului nonverbal. datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea. • capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod. Mesajul transmis este o componentă complexă a procesului de comunicare. canale formale. şi altcineva căruia îi este destinat mesajul. în general.). Limbajul nonverbal este limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi. orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice : • existenţa a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o anumită relaţie. preferinţe. Limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. • existenţa unui canal de transmitere a mesajului. Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul. 2.

În funcţie de caracteristicile pe care le au.Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon. Specialiştii în comunicare au identificat două feluri de feed-back: pozitiv şi negativ. aceştia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc. Feed-back-ul negativ încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă (pornind de la acelaşi exemplu. zgomotele. bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului. Mediul comunicării este influenţat de mijloacele de comunicare. aceştia sunt neatenţi. bariera reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficienţa transferului de mesaj. 2. barierele pot fi clasificate în bariere de limbaj. Bariere în comunicare şi înlăturarea lor 14 . fax. profesorul a reuşit să capteze atenţia acestora. dacă sunt întrebaţi răspund la obiect etc.factori fiziologici. factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură externă care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică. vorbesc. există mediu oral sau mediu scris. bariere de concepţie. prin care emiţătorul devine receptor. dacă într-un amfiteatru plin de studenţi. În procesul de comunicare. aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui să determine profesorul să schimbe modul de comunicare). 2. toate aceste semne constituie un feed-back pozitiv ce încurajează profesorul să continue în acelaşi mod). 1. se agită. dacă profesorul nu a reuşit să capteze atenţia studenţilor. au ochii aţintiţi asupra profesorului. unii chiar citesc altceva sau îşi copiază cursuri la altă disciplină etc. perceptivi. încât între acesta şi mesajul primit să existe diferenţe vizibile. figura lor denotă atenţie şi concentrare. Feed-back-ul pozitiv încurajează comportamentul comunicaţional care se desfăşoară (de exemplu. mediu vizual. semantici. II. întreruperi succesive ale procesului de comunicare). Filtrele. mijloace audio-video. barierele reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Feed-back –ul în procesul comunicării Noţiunea de feed-back desemnează acele răspunsuri ale receptorului care formează şi deformează mesajul ulterior al emiţătorului. bariere de mediu. calculator. iar receptorul devine noul emiţător. II. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate. Perturbaţiile pot fi de natură internă . El reprezintă reversul fluxului de comunicare. 1. telex.

Editura SNSPA. • folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători. Deşi îmbracă forme diferite. • starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude. Irina. 15 . care sunt reprezentate de: • climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată). existând câteva aspecte care trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor: • planificarea comunicării. Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate. • lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj. constitui o barieră datorită: • imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor. Bariere de limbaj. p. • ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea. de asemenea. 3. • dificultăţi de exprimare. considera că în procesul de comunicare pot interveni următoarele tipuri de bariere: 1. Barierele de concepţie. • caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea. care pot consta în faptul că: • aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane. Teoria comunicării. 22. • rutina în procesul de comunicare. • lipsa de atenţie în receptarea mesajului. barierele nu sunt de neevitat. Bucureşti. • cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă. Stănciugelu. • concluzii grăbite asupra mesajului. acestea fiind reprezentate de: • existenţa presupunerilor. • utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze. de la Grand School of Business Universitatea Columbia9. Barierele de mediu.Doctor Leonard Saules. 2. • determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări. constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare. Tran. 2001. Vasile. 4. • alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării. 9 Apud. • exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător. • climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să spună ceea ce gândesc. • clarificarea ideilor înaintea comunicării. • sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

spre deosebire de citat. semnificând reacţie inversă. De la omul necunoscut la omul cognoscibil. emiţătorul este cel care trebuie să ceară un feed-back.• folosirea unui limbaj adecvat II. care presupune a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte. Acest gen de întrebări nu trebuie puse în cazul în care cel întrebat nu ştie nimic. ce apare atunci când există o problemă cu mecanismul folosit pentru a ajuta comunicarea. De obicei. 10 Săhleanu. întrebarea directă . 2.acesta este întrebarea la care nu se poate oferi un răspuns categoric da sau nu. Necesitatea unor astfel de întrebări este dovedită atunci când se doreşte obţinerea unor informaţii scurte şi concise. ea este utilă atunci când dorim să clarificăm poziţia pe care o susţinem într-o discuţie. când textul respectiv este reprodus. Victor Săhlenu10 consideră că principiul reacţiei inverse este important pentru controlul eficienţei unei acţiuni. parafraza. Structurând informaţiile despre tehnica şi rolul feed-back-ului în comunicare. Zgomotul . care se referă la zgomotele externe care intervin în procesul comunicării (un restaurant zgomotos pentru cineva care doreşte să întreţină o conversaţie etc). Un rol important în reducerea efectelor zgomotului îl are feed-back-ul. Feed-back este un termen preluat din limba engleză şi este întrebuinţat cu deosebire în cibernetică. Bucureşti.este interogaţia prin care se poate răspunde prin da sau nu. Există trei feluri de zgomot: a) zgomotul semantic. întrebarea indirectă . 1. cele mai des folosite şi eficiente tehnici de feed-back sunt: 1. atunci celălalt va trebui să efectueze reacţia inversă. c) zgomotul de mediu. când ne aflăm în faţa unui interlocutor laconic. sau când dorim să clarificăm o neînţelegere. 16 . pentru asigurarea corectării ei în scopul atingerii unui obiectiv fixat. Victor. care apare atunci când oameni diferiţi au diferite înţelesuri pentru aceleaşi cuvinte sau fraze. considerăm că. iar celălalt ştie totul. Editura Ramida.barieră de comunicare Zgomotul reprezintă orice lucru care intervine în transmiterea mesajului. dar în situaţia în care el nu face precizarea necesară. necesitând o anume dezvoltare. b) zgomotul mecanic. foarte zgârcit la vorbă. 1996. Este folosită ori de câte ori se încearcă a determina pe cineva să-şi exprime sincer o părere. 3. 3.

TV.). pp. astfel încât pot apărea divergenţe de păreri. pretext de interiorizare. Limbajul (verbal sau nonverbal) al neacceptării se exprimă prin sentinţe. Paradigme ale comunicării de masă. • comunicare radiofonică (radio. • comunicare înregistrată (film. realizată de fiecare individ în forul sau interior). fibre optice etc. Bucureşti. critici. telegraf. În funcţie de modul în care individul. şi comunicarea indirectă. distingem mai multe forme ale comunicării. gest. comunicare prin cablu. 17 . 5. disconfort. Un rol aparte în acest tip de feedback îl are comunicarea nonverbală (mimică. o comunicare poate să se desfăşoare optim doar în cazul în care fiecare receptor îi dovedeşte transmiţătorului mesajului că îl acceptă ca partener de discuţie. Un individ nesigur interpretează automat lipsa unui mesaj de acceptare ca pe unul de refuz. 1996. participă la procesul de comunicare identificăm următoarele forme ale comunicării: • comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele.4. sau indivizii. semnale transmise prin unde hertziene. • comunicare prin fir (telefon. 10 – 11. întrebarea cu răspuns sugerat reprezintă genul de întrebare care conţine deja o părere. Atunci când dorim să iniţiem o comunicare sinceră este bine să ne ferim de a pune sau de a răspunde la astfel de întrebări. gesturi specifice etc. Acceptarea partenerului de dialog trebuie dovedită prin gesturi sau mesaje tipice.scriere. intenţia nedeclarată fiind aceea de a-l influenţa pe celălalt să-şi însuşească acea opinie. etc. în situaţia în care se folosesc tehnici secundare . banda magnetică etc.). Un prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl constitute modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. revista. se încearcă conducerea discuţiei în mod deliberat spre a obţine de la interlocutor răspunsul dorit. În cele mai multe cazuri. comunicarea directă.). Editura Şansa.cuvânt. gestică). având ca suport undele hertziene). în situaţia în care mesajul este transmis uzitându-se mijloace primare . dojeni. carte. Forme ale comunicării În funcţie de criteriul luat în considerare. 2. mimica. aceste semnale de neacceptare îi provoacă partenerului de dialog teamă. În cadrul comunicării indirecte distingem între: • comunicare imprimată (presa. tipăritura. II. aceste întrebări au un pronunţat caracter manipulator. cabluri. 11 Drăgan. Cu alte cuvinte. sistem grafice etc. Astfel. disc. ameninţări. acest lucru realizându-se fără ca acesta să conştientizeze acest fapt. indispoziţie. ascultarea activă presupune ascultarea punctului de vedere al interlocutorului şi exprimarea acordului sau dezacordului faţă de acesta. Ion. afiş. Identificăm astfel11.

Vom spune deci că este vorba de un indice intenţional. 1. • comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea). Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text II. II. diferenţa dintre indice şi semnal devine relativă. Nu există comunicare deplină fără semnal. cuvintele constituie semnale cu ajutorul cărora informaţiile sunt transmise. Indice şi semnal Din punctul de vedere al comunicării.• comunicare interpersonală (sau comunicare de grup. Semnalul este orice element purtător de informaţie. nici accesibilă nici unuia din celelalte simţuri ale noastre. De multe ori. de către instituţii specializate şi cu mijloace specifice). sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit în întregime decât dacă ne servim de indici. • comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare). deoarece şi unii şi alţii au acelaşi rol. 18 . nu serveşte comunicării voluntare decât ca accesoriu. Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare în funcţie de relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii. 3. Indicele nu oferă informaţii decât în mod ocazional. Indicele este un dat al realităţii. Astfel. putem numi indice ceea ce oferă informaţii asupra unei stări psihologice care. indicele. prin natura sa. în timp ce semnalul le furnizează prin chiar natura sa. În principiu. realizată între indivizi în cadrul grupului sau organizaţiei din care fac parte. • comunicare de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg. atunci când întăreşte sau modifică informaţiile pe care destinatarul le are asupra conţinutului comunicat sau intenţiei comunicante. rămâne ascunsă în măsura în care nu se manifestă prin consecinţe perceptibile. putem astfel identifica: • comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele superioare). 3. De exemplu. nefiind nici vizibilă. cu condiţia ca acesta să fi fost produs în mod deliberat de cineva care se aşteaptă ca acesta să fie înţeles ca atare. dar care devine un indice atunci când este folosit de creierul uman ca sursă de informaţii. în această categorie intră şi comunicarea desfăşurată în cadrul organizaţiei). care nu este în sine un indice.

Bineînţeles. dar tot atât de importante. valoarea informativă poate fi stabilită printr-un calcul diferenţiat al tuturor şanselor posibile de ieşire dintr-o situaţie dată. dimpotrivă. pentru o anumită categorie de public. gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment (probabilitatea ca acel eveniment să se producă). 3. 3. Valoarea informativă a mesajului Cu privire la stabilirea . sau un ansamblu de semnale. aspectul fizic etc. Dacă le-a adoptat în mod deliberat în vederea emisiunii.. valoarea informativă pragmatică a mesajului 19 . în general sub forma orală. Valoarea informativă a mesajului este. intenţia comunicatorului poate fi aparentă. transmise în cursul unui act de comunicare.În ce priveşte semnalul. 1. ţine de strategia comunicatorului de a prevedea. Formal. de fapt. Aceleaşi realităţi pot servi uneori drept indici. În cadrul semnalelor distingem pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca semnale şi cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. putem vorbi de indici. căruia nu i-a acordat atenţie în mod deosebit. Dacă acestea constituie aspectul său obişnuit. el nu pre-există sensului pe care i-1 dăm atunci când îl emitem. alteori drept semnale. anume: enunţul şi textul. dacă. 2. Un mesaj nu poate fi eficace decât dacă este înţeles: semnalelor din care este constituit din punct de vedere material. II. această incertitudine este foarte pronunţată. ascunsă. În primul rând. 2. putem vorbi de semnale. Două aspecte sunt în acest cadru importante. iar un mesaj sub formă scrisă este denumit text. ci şi în funcţie de coafura sa. Într-un semnal văzut din punctul de vedere al destinatarului. Mesaj. II. Când cineva apare la televizor. nu fără riscul de a greşi. cum va fi interpretat semnalul de către destinatar: dacă este receptat ca semnal. ca indice. Acest termen desemnează un semnal. pentru a desemna mesajele. Un enunţ este un mesaj lingvistic. sau. 3. acesta este produs pentru a fi semnal. spectatorii îşi fac asupra sa o opinie nu numai în funcţie de ce a spus. Mesajul Se spune în mod obişnuit că se comunică prin mesaj. Există şi alte cuvinte. 2. dimpotrivă. trebuie sa le fie asociat un sens. 2. Cel care determină până la urmă cât de mare este valoarea informativă a unui mesaj este publicul. ţinuta sa.obiectivităţii" valorii informative a mesajului s-au înregistrat diverse tentative. semn şi cuvânt II. cu extensie mai redusă. un concept pragmatic. cele mai importante ţinând de nivelul formal sau de nivelul semantic. sau.

. când cu semnalul. Pentru aceste două entităţi. Ferdinand. Există şi semne motivate. Dar corespondenţa nu este decât relativă 15. de improbabilitatea care înconjura evenimentul înainte ca acesta să se fi produs şi de importanţa socială a evenimentului însuşi. când discutăm comunicarea prin intermediul limbajului. II. Conform modelului dominant în lingvistică. de incertitudinea receptorului în ceea ce priveşte posibilităţile de a ieşi dintr-o situaţie. cit. p. Ferdinand. p. unui anumit sens îi corespund semnale complet diferite. Exemple de semne motivate sunt onomatopeele. Ferdinand. înainte de emiterea/receptarea mesajului. 2. 87. importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în cauză: cu cât importanţa acordată evenimentului este mai mare. 14 Saussure. cele în care semnalele prezintă analogii cu semnificaţia lor. Saussure utilizează cuvântul semn având în vedere un fenomen complex. 3. iar utilizarea sa convoacă imaginea mentală a conceptului.este foarte mare. începând cu Ferdinand de Saussure un sens precis. De aceea. 20 . Saussure. Editura Polirom. compusă din alte două unităţi: semnalul şi sensul său. Acesta este sensul comun al semnului. Semnul este asociat în mod arbitrar şi convenţional unui concept. Saussure a utilizat alte denumiri. în limbi diferite.. 86.. Aşadar. cit. Astfel. el propune semnificant şi pentru sens – semnificat 12. destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori când cu indicele. pentru un anumit sens. op. cu alte cuvinte că nu există o justificare pentru alegerea unui anumit semnal în detrimentul celorlalte. Un cuvânt sau o combinaţie de cuvinte dintr-o limbă indică sau se referă la un obiect exterior sau o idee existentă. nimic în comun cu sensul pe care sunt destinate să-l transmită. În al doilea rând. 88. 15 Saussure. cu atât mai mare este valoarea informativă (pragmatică) a ştirii care se referă la el. p. nu au. folosite deja de gramaticienii stoici ai antichităţii greceşti. op. compus dintr-o „imagine acustică” şi un „concept”13 (obiectul semnificat). p. 85. valoarea informativă a mesajului este dependentă: 1. cuvinte a căror fonie reprezintă un zgomot sau un sunet. această incertitudine trebuie corelată cu importanţa pe care receptorul o acordă fiecărei posibilităţi de a depăşi situaţia dată. op. Curs de lingvistică generală. după receptarea mesajului. 3. Semnul Termenul semn primeşte în lingvistică. Ferdinand. 1998. cit. În loc de semnal. el desemnează o unitate complexă. motivaţia semnelor lingvistice 12 13 Saussure. prin ele însele. Iaşi. semnalele incluse în semn. Se spune în acest caz că semnele lingvistice sunt arbitrare14.

seamănă". În acelaşi fel. înţelegem de ce televiziunea tinde să înlocuiască radioul. decât o frază pe care o putem descompune în cuvinte. Cuvântul Prototipul semnului lingvistic este cuvântul. comportă aproape întotdeauna o parte scrisă: informaţiile pe care imaginea nu reuşeşte să le redea sunt încredinţate cuvintelor. care utilizează semne arbitrare. el permiţând comunicarea oricărui tip de semn. Exemplul clasic este cel al semafoarelor rutiere. Aceasta se întâmplă deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri. Noţiunea de cod 21 . Comunicarea nu operează întotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate. Acest arbitrar se regăseşte şi în alte domenii decât cel al limbajului. dar rareori vorbim de cuvinte izolate. Un afiş. O imagine este mai puţin şi mult mai rar arbitrară decât un cuvânt sau o frază. fie ansamblul de fraze pe care îl putem numi enunţ sau text. un clip publicitar se descompun mult mai greu în elemente semnificante. Se pare că semnificaţia se transmite cu atât mai uşor cu cât ea este mai solid ancorată în suportul său. avem de-a face cu un semn motivat: curba a fost aleasă pentru asemănarea sa cu virajul. un afiş. Acest caracter universal. II. Această proprietate este vizată în general atunci când spunem că limbajul este articulat. Cuvintele dobândesc înţelesuri atunci când se combină în fraze complexe. caracterizează limbajul în cadrul mijloacelor de comunicare. 3. Ne putem pune întrebarea de ce sunt. Totuşi. Unitatea de comunicare în acest caz este fie fraza.. unde comunicarea se face prin limbaj: televiziunea cumulează omnipotenţa limbajului şi eficacitatea imaginii. 4. Limbajul. atunci când comunicarea se face altfel decât prin limbaj. nu este supus acestei limitări. care ţine de domeniul imaginii. În general. 3. atunci când pe un panou rutier desenul unei curbe semnalează utilizatorilor că vor aborda o curbă. în sensul definit mai sus. ci doar acele sensuri cărora le . de aceea. unde semnificaţia culorilor este pur arbitrară. des preferate cuvintele imaginilor. şi. şi există o multitudine de noţiuni care nu se pretează sau se pretează cu dificultate unei reprezentări vizuale. comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. 5. partea de motivaţie creşte. care reprezintă macrosemne (semne formate la rândul lor din alte semne). Pentru aceleaşi motive. încă. cu cât diferenţa dintre sens şi semnal este mai mică. II. numit omnipotenţă.este relativă şi este impregnată de un arbitrar care rămâne predominant. în semnale distincte având un sens.

fapt pentru care explicitarea sa presupune a pleca de la ideea de codificare.îndeplineşte o funcţie comunicativă sau de identificare socială. El constă atât în semne. elemente ce pot fi combinate prin intermediul regulilor şi convenţiilor . .Când se vorbeşte de comunicare. care pleacă de la presupoziţia că un cod nu poate fi separat de cultura în care s-a format şi pe care 16 17 Fiske. Orice aspect al vieţii noastre sociale care este convenţional sau guvernat de reguli la a căror aplicare consimt membrii unei societăţi. bazate pe teoria codurilor.aceasta este dimensiunea sintagmatică (sintactică). destinatarul îi ataşează un sens. Comunicatorul produce un mesaj. imagistice. Astfel. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Codurile pot fi: coduri ale comportamentului (numite convenţii sociale) şi coduri de semnificaţii. în general un text. Alteori.aceasta este dimensiunea paradigmatică (semantică). pp. chiar dacă nu a fost dată în prealabil. Eco. dar îl elaborează în funcţie de sensul căruia acest mesaj va trebui să-i corespundă. Este un termen dificil din cauza polisemiei sale. Umberto. În acest al doilea sens. Conform concepţiei lui J. Tratat de semiotică generală. codificarea desemnează operaţiunea care constă în a înlocui semnale care aparţin unui anumit sistem. Iaşi. John. Editura Polirom. deci o suită de semnale. 1982. se foloseşte adeseori cuvântul cod. la un alt mesaj.este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care îi sunt aplicabile. . vom merge de la un mesaj deja constituit. cât şi în reguli sau convenţii care determină în ce mod şi în ce context semnele sunt folosite şi cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe. poate fi numit codat. . fapt care se explică prin aceea că nici un cod de semnificaţii nu poate fi separat de practicile sociale şi de utilizatorii săi. 22 . În cazul codificării lingvistice. Codul este un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Umberto Eco este autorul unei semiotici speciale17. 2003. importantă este semnificaţia. Bucureşti. cu semnale care aparţin unui alt sistem.depinde de un acord prealabil între cei ce îl folosesc şi care împărtăşesc acelaşi fundament cultural (codurile şi cultura interacţionează dinamic). Introducere în ştiinţele comunicării. 89 –90. decodificarea va reprezenta acum înţelegere: în momentul în care percepe un mesaj constituit din semnale. cel puţin nu a fost încă raportată la o serie de semnale.conţine un număr de elemente din care poate fi făcută o selecţie . gestuale). cât mai apropiat de sensul la care se gândea comunicatorul. elaborarea unui mesaj plecând de la o semnificaţie care. Fiske16 orice tip de cod are următoarele trăsături: . Cele două tipuri de coduri sunt interconectate. Aceasta desemnează uneori operaţiunea care face să corespundă unei semnificaţii anumite semnale. Codurile de semnificaţii sunt sisteme de semne (lingvistice.

o deserveşte. Premisa de la care pleacă autorul în realizarea acestei semiotici este aceea că, pentru a explica funcţionarea sistemelor semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent, căci acesta, deşi reprezintă condiţia necesară pentru proiectarea modelului semiotic, nu este în acelaşi timp şi condiţia funcţionării semiotice. Chiar şi atunci când la sursă se poate afla o minciună (un fapt care nu este real) există posibilitatea de semnificare. Astfel, semiotica lui U. Eco este, conform propriei definiţii, o semantică bazată numai pe condiţiile de semnificare (teoria codurilor) şi nu pe condiţii de adevăr (teoria referinţei)18. Concepte precum: semn, cod, mesaj şi text, dobândesc accepţiuni diferite. Codul asociază elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat (conţinutul). Semnul poate fi considerat ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei, elemente corelate convenţional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al conţinutului. Ca şi la Saussure, dar exprimat în alţi termeni, semnul este corespondenţa dintre un semnificant şi un semnificat. Semnul nu este o unitate fizică sau o unitate semiotică fixă, ci locul de întâlnire al unor elemente reciproc interdependente, provenind din două sisteme diferite şi asociate printro relaţie codificantă. Un semnificant vehiculează conţinuturi diferite şi înlănţuite, iar ceea ce se numeşte mesaj este de cele mai multe ori un text al cărui conţinut este un discurs cu mai multe nivele. Textul este rezultatul coexistenţei unor coduri diferite, sau, cel puţin, al unor subcoduri diferite. În viziunea lui U. Eco, din punctul de vedere al funcţionării codului, referentul trebuie exclus ca prezenţă stânjenitoare; chiar dacă referentul poate fi obiectul numit, trebuie admis din principiu că o expresie nu desemnează un obiect, ci vehiculează un conţinut cultural. II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat Bernstein, în lucrarea Class, Codes and Control19 examinează raporturile dintre limbă şi societate, folosind cercetările proprii asupra eşecului şcolar. Există, observa Bernstein, două modalităţi fundamentale de a vorbi, ilustrate în experienţa următoare: nişte copii de vârsta şcolară trebuie să povestească cu voce tare episoadele dintr-o bandă desenată în faţa unui adult care urmăreşte textul într-o carte. Unii copii nu pot transmite decât un număr mic de informaţii interlocutorului ce cunoaşte deja povestirea (folosesc un cod restrâns), în timp ce alţi copii descriu conţinutul complet al imaginilor fără să uite nici un amănunt (folosesc un cod elaborat).
18 19

Ibidem, p. 79. Apud. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universităţii „A. I. Cuza” – Iaşi, 2000.

23

Bernstein vrea să arate că acei copii proveniţi din mediile defavorizate nu întrebuinţează decât codul restrâns, în timp ce elevii proveniţi din clasele superioare se folosesc la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirmă că fiecare clasă socială ar poseda un limbaj distinct, ci raportul variază în funcţie de importanţa care se dă în familie însuşirii şi folosirii corecte a limbajului. Căci, spune Bernstein, limbajul vorbit este principalul mijloc prin care un individ particularizează regulile sociale. Iar, în timp ce în clasele superioare, discursului îi este acordată o atenţie specială: copilul este obişnuit să reflecteze asupra sensului cuvintelor, să reformuleze frazele incorecte, să-şi exprime sentimentele personale, în mediile populare, folosirea limbajului vizează înainte de toate respectarea unei norme.În plus, limbajul comun pune accentul pe evidenţele proprii interlocutorilor şi nu pe crearea unor semnificaţii noi. Teza lui Bernstein, numită şi teza deficienţei lingvistice a fost prost întrebuinţată, fiind acuzată de faptul că urmăreşte să inculce valorile clasei mijlocii copiilor clasei muncitoare prin însuşirea vorbirii elaborate. Însă, dincolo de cauzele care duc la folosirea codurilor restrânse sau a celor elaborate, distincţia în sine poate fi folosită cu mult succes în a analiza raporturile pe care codurile le au cu societatea.

24

III. Comunicare şi sistem
III. 1. Denotaţie/conotaţie Cuvintele au, pe lângă semnificaţie, un surplus semantic. De pildă, noţiunea „american” are drept semnificaţie „orice individ care are cetăţenie americană”. Aceasta este denotaţia, sau latura denotativă pe care o semnifică „american”. Denotaţia este acea latură a semnificaţiei care, pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă, este mai mult sau mai puţin identică. „American” poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după deschiderea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan, de pildă, „american” vizează acea persoană sau, extrapolând, acea cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceste asociaţii pe care le declanşează cuvintele sunt conotaţiile. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). Aşa cum am văzut, „american”, poate avea variabile semnificaţii secundare, eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). III. 2. Simbolul şi simbolizarea Simbolul desemnează un tip de semnal emblematic căruia i se identifică un grup social, o doctrină sau o idee – forţă. Drapelul naţional, crucea creştină, semiluna Islamului, zvastica ş.a. sunt exemple de simboluri. Din nefericire, nu există un acord general asupra conţinutului exact al acestui termen. Pentru F. de Saussure, simbolul este un semnal care nu este, sau nu în totalitate, ales în mod arbitrar: de exemplu, balanţa care serveşte drept semnificant justiţiei, deoarece, metaforic, justiţia cântăreşte acţiunile oamenilor. Pentru alţi specialişti însă, simbolul este şi el un semn arbitrar.

25

p. dar limbajul simbolic îl constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se referă limbajul. Comunicarea. Astfel. iar în al doilea rând un proces prin care ideile şi imaginile (puternice. profund semnificative şi extinse în timp şi spaţiu dincolo de experienţa imediată). sensul este asociat cu obiecte. semnale. Utilizând simbolurile pentru a comunica. 92. cuvântul nu mai are doar sensul său primar. Iaşi. unui obiect. putem spune că simbolurile. crucea este simbolul creştinismului în general. Simbolurile sunt exprimate într-un limbaj de semne. încărcate emoţional. naraţiuni specifice sau cu reprezentări ale acestora”. legii sau armatei. fie obiecte. practici. Denotaţia unui semn este realitatea pe care acesta o desemnează în mod direct. primul nivel al doilea nivel realitate 20 semne cultură McQuail. În termeni tehnici. unui desen figurativ i se atribuie o valoare particulară. practici sau mituri au o formă materială concretă. în primul rând. sacre. leul este un simbol al puterii şi curajului. desenul exprimă altceva decât ceea ce reprezintă. Simbolizarea implică faptul că obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediată. concepte. iconi. Putem considera simbolizarea „un proces prin care. individul face apel la fondul colectiv de semnificaţii pe care le împărtăşeşte cu interlocutorii săi. relaţionându-se unei idei abstracte. trebuie să înţelegem realităţile desemnate în mod secundar de către semn. sabia este un simbol al dreptăţii. 26 . ca şi eventualele evaluări (judecăţi favorabile sau defavorabile) care sunt asociate realităţilor primare sau secundare. Editura Institutul European. sunt transmise într-un mod economic şi sigur celor care au fost socializaţi într-o cultură sau într-o societate20. Simbolizarea este un proces esenţial colectiv. 1999. Pentru a da numai câteva exemple: steagul semnifică identitatea unei naţiuni sau comunităţi şi întruchipează ideea de naţiune.Procesul prin care unui cuvânt. prin conotaţie. Ceea ce trebuie subliniat aici este faptul că sfera expresiei simbolice este limitată la anumite graniţe de spaţiu şi timp şi la proprietăţile sale mediatice pentru colectivitate. ele sunt proprietatea unei colectivităţi şi acţionează pentru a lega individul de colectivitate. în al doilea rând. recunoscută pe plan social reprezintă simbolizarea. putem folosi cuplul denotaţie/conotaţie pentru a explica această distincţie. Denis.

Durkheim. Simbolul este un bun cultural. Denis. 23 Ibidem. să acţioneze în relaţie cu ceilalţi şi să înţeleagă de o manieră mulţumitoare ceea ce constituie o entitate complexă. cu precizarea că sistemul de semne al primului nivel este inserat în sistemul cultural de valori al celui de-al doilea nivel. dar care sunt importante pentru funcţionarea unui grup sau a unei colectivităţi. Raymond Firth. Firth. 94. III. permiţându-i să facă referinţe. McQuail. R. greu definibilă în alte moduri. Sensul în procesul comunicării 21 22 Apud. 3. existenţa sentimentelor sociale depinde de procesul de simbolizare: „viaţa socială sub toate aspectele ei şi în toate momentele istoriei sale este posibilă numai datorită unui vast simbolism”22. pentru E. Aceasta nu exclude însă ambiguitatea şi caracterul aluziv al simbolului (care priveşte cea de-a doua observaţie cu privire la simbol). Public and Private. care ne ajută să facem faţă problemelor comunicării în timp. denotaţie şi simbol şi reprezintă modelul lui R. p. sprijinind rememorarea şi preîntâmpinând nevoia reformulării ideilor. Barthes referitor la cele două modele ale semnificaţiei. Simbolul este un obiect sau o activitate direct experimentabilă. prezintă teoria lui E. Plecând de la aceste considerente. simbolul poate fi utilizat lesne de individ.. În lucrarea sa. Ibidem.formă denotaţie semnificant semnificat conţinut conotaţie mit Această schemă redă relaţia dintre conotaţie. Durkheim asupra simbolurilor şi efectuează un comentariu pertinent al ideilor acestuia21. 93. Firth face două observaţii: una priveşte simbolul ca „depozit de semnificaţie”. 27 . asociată unor concepte şi idei generale a căror experienţă directă nu o putem avea. În opinia lui R. iar valoarea sa depinde de gama de interpretări posibile într-un caz dat: „pentru ca simbolul să fie un instrument de comunicare eficient. cit. Symbols. p. Astfel. op. este esenţial ca el să transmită în mare acelaşi lucru persoanelor implicate”23.

dacă nu mai multe. Poate şi de aceea denumirea de lingvistică cedează adeseori în ziua de astăzi în faţa unei expresii plurale: ştiinţele limbajului. p. Sistemul de semne În linia tradiţiei saussuriene. să vedem în această diversitate o bogăţie şi nu o imperfecţiune. 28 . Partea de semiologie care se ocupă de limbaj şi care se numeşte lingvistică prezintă o mare diversitate. paradoxală. op. Transmisiunea este legată de elemente materiale sau mai exact perceptibile. care este singurul important. în cazul de faţă semnele şi componenţii lor. III. astfel se explică faptul că un acelaşi mesaj poate primi sensuri foarte diferite. cum ar fi literatura. Saussure admitea faptul că putem întâlni semne şi în alte domenii decât limbajul. simplu sau complex. iar sensul nu poate exista în afara acesteia. dar comunicarea nu reuşeşte decât în măsura în care comunicanţii stabilesc o aceeaşi echivalenţă între semnalele percepute şi semnificaţiile atribuite. deci. între elemente. 41. Noţiunea de sistem implică coerenţa între elementele constitutive. termenului de semiotics al specialiştilor anglo-saxoni. limba este caracterizată nu ca un cod. Termenul de sistem indică faptul că între elemente. semnalele. ceea ce l-a condus pe Gustave Guillaume la a declara că limba este nu atât un sistem. Din acest punct de vedere. De aceea. există relaţii care le reunesc pentru a constitui o unitate. Destinată sensului.Deoarece orice mesaj este compus din semnale şi deoarece fiecărui semnal îi este asociat un sens sau o semnificaţie. nu există sens decât pentru mintea umană. lingvistica este un capitol dintr-o ştiinţă mai generală. ci ca un sistem de semne. Sensul nu este transmisibil pe cale materială. de altfel. Definind limbile ca sisteme de semne.. cit. 4. El sugera numele de semiologie. Este totuşi posibil. şi care corespunde. dintre care cele mai importante astăzi sunt: 24 Saussure. începând cu Ch. Căci. Este cazul sistemelor lingvistice. care se ocupă de semnele de toate tipurile 24. Un sistem poate fi el însuşi complex şi constituit din mai multe subansamble. Peirce. comunicarea este. putând fi exprimată prin sintagma: „un ansamblu în care totul se leagă”. S. operând prin substituţie. în cadrul cărora există. din punctul său de vedere. ea nu este capabilă să-l vehiculeze. în anumite tipuri de comunicare. termen care este recunoscut astăzi sub numele de semiotică. un mesaj comportă un sens. se întâmplă rar ca echivalenţa să fie exact aceeaşi şi aproape întotdeauna ne mulţumim cu o echivalenţă apropiată. sistemul. cât un sistem de sisteme. semnale şi sens. raporturi specifice. Reuşita comunicării nu este niciodată decât relativă şi acest lucru nu trebuie neglijat. Ferdinand. ca şi obiectul însuşi.

la rândul său. 5) Pragmatica. Dacă cinematografia este într-adevăr un sistem de semne. care studiază modul în care se organizează ansamblul de cuvinte. utilizează atât cuvântul. care studiază capacitatea combinatorie a semnelor în cadrul macrosemnului numit frază. mai ales pe cei pe care le numim foneme şi fonetica. clasificarea ansamblelor de semne pune şi probleme legate de frontierele dintre diferite tipuri de semne. şi chiar un semn izolat constituie un sector al semiologiei. Dar semiologia cinematografiei nu se reduce la o simplă însumare a semiologiei limbajului şi semiologiei imaginilor mobile. 2) Morfologia. literare sau nu. Astfel. 29 . În afara limbajului. unitatea reprezintând mai mult decât suma părţilor sale. altele două. care studiază sensul semnelor sau.1) Fonologia. care studiază semnele sub triplul aspect al producţiei. 4) Semantica. 7) Semiotica textelor. cinematografia. care ţine de psihologia limbajului. structurii şi percepţiei lor. orice ansamblu de semne. aceasta din urmă fiind din punct de vedere semiologic. deci limbajul. 8) Sociolingvistica. o disciplină auxiliară a fonologiei. care studiază constituenţii semnalelor fonetice. inclusiv conversaţia). cu forma şi sensul lor. aceasta integrează. Spre exemplu. după cum afirma Charles Morris. numită şi analiza discursului (scris sau oral. putem ezita în a califica drept sisteme de semne diverse forme de activitate în care comunicarea pare să joace totuşi un rol. 9) Psiholingvistica. 3) Sintaxa. raportul lor cu realitatea. Ca orice clasificare. care studiază utilizarea semnelor sau relaţia lor cu utilizatorii (Morris). care studiază relaţia dintre limbaj şi societăţi. cât şi imaginea mobilă. care studiază forma cuvintelor. 6) Lexicologia. într-o anumită limbă. dintre care unul este mult mai arbitrar decât celălalt.

Această şcoală interpreteză comunicarea ca pe un proces prin care o persoană afectează comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane. 16. putem deosebi două mari şcoli: şcoala proces şi şcoala semiotică. p. Teorii şi modele ale comunicării IV. op.. orice cultură nu poate supravieţui. John Fiske25 aduce în atenţie următoarele aspecte: toate tipurile de comunicare implică semne şi coduri. Fiske defineşte comunicarea drept „interacţiune socială prin intermediul mesajelor”26. 15 . Şcoala proces este interesată în special de probleme ca eficienţa şi acurateţea transmiterii mesajului. pp. comunicarea este punctul central în viaţa culturilor: fără comunicare. dacă acesta este diferit de ceea ce se intenţiona să se comunice.IV. J. prin aceasta. John. desfăşurarea comunicării reprezintă o producere şi un schimb de sensuri (semnificaţii). Obiectul de interes îl reprezintă studierea modului în care mesajele (textele) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (sau 25 26 Fiske. în studiul comunicării. precum şi modalităţile de corelare a acestora. în consecinţă. 30 . modul în care transmiţătorul foloseşte canalele şi mediile comunicării. şi consideră că. atunci vorbim despre un eşec al comunicării şi trebuie căutat motivul eşecului de-a lungul desfăşurării procesului de comunicare. studiul comunicării trebuie să implice şi studiul culturii în care ea este integrată. important este modul în care emiţătorii şi receptorii codează şi decodează un mesaj. Pentru şcoala semiotică. 1. ele sunt construcţii semnificative. Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la ele însele. adică în sisteme care precizează ce semne pot fi corelate cu altele. În ceea ce priveşte efectul comunicării.16. cit. Ibidem. Ele se organizează în coduri. se consideră că. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării Plecând de la prezentarea presupoziţiilor de bază asupra naturii comunicării. Şcoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor. semnele şi codurile sunt transmise altor persoane. iar transmiterea şi receptarea lor este o practică socială.

Intenţia emiţătorului poate fi declarată sau nedeclarată. sens. ci al diferenţei de orizonturi culturale. starea de spirit sau reacţiile emoţionale ale unei alte persoane şi invers. Şcoala proces defineşte interacţiunea socială ca fiind procesul prin care o persoană relaţionează cu altele sau afectează comportamentul. dar ea este esenţială pentru a putea analiza mesajul. este de la sine înţeleasă multiplicitatea de interpretări pe care o poate lua unul şi acelaşi text în interacţiune cu diferiţi cititori. De asemenea. Emiţătorul.semnificaţii). iar principalele metode de analiză provin din interiorul semioticii. Şcoala semiotică foloseşte termeni ca semnificaţie. nu este un efect al eşecului de comunicare. Şcoala semiotică vede mesajul ca o construcţie a semnelor care. În ceea ce priveşte mesajul. Această descoperire are loc pe măsură ce cititorul introduce aspecte ale experienţei sale culturale în descifrarea codurilor şi semnelor din care este constituit textul. precum şi rolul textelor în cultură. atunci când receptorul interpretează textul. Pentru această şcoală. mai ales asupra psihologiei şi sociologiei şi se autodefineşte ca studiul actelor de comunicare. ci consideră că ele pot rezulta din diferenţele culturale dintre emiţător şi receptor. 31 . accentul este pus pe text şi pe cum este el citit. intenţia fiind un factor esenţial în definiţia mesajului. Şcoala proces tinde să se răsfrângă asupra ştiinţelor sociale. produc înţelesuri. înţeles şi nu consideră neînţelegerile ca fiind neapărat efecte ale eşecului de comunicare. şcoala proces vede în mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare. Şcoala semiotică influenţează lingvistica. îşi declină importanţa. prin interacţiunea cu receptorii. Faptul că receptori proveniţi din diferite culturi interpretează diferit acelaşi text. Şcoala semiotică defineşte interacţiunea socială ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societăţi. studiul comunicării este studiul textului şi a culturii. studiul fenomenelor artistice şi se autodefineşte în termeni de producere a comunicării. definit ca transmiţător al mesajului. Cititul este procesul descoperirii înţelesurilor.

a doua vizează descrierea mesajului ca element al unui proces de reprezentare. semnul însuşi. conotaţie) sunt termeni care se referă la diverse modalităţi de producerea a sensului. el circulă printr-un canal şi ajunge la receptor (este. aceasta este dependentă pentru propria ei existenţă şi formă de folosirea acestor coduri şi semne. Semiotica are trei domenii principale de studiu: 1. ca intermediar între o realitate şi imaginea acestei realităţi (realitatea la care mesajul se referă sau la care trimite). Semnele sunt definite ca fiind nişte constructe umane şi pot fi înţelese numai în utilizările pe care oamenii le atribuie. 2. semnificaţie. Modelele propuse de şcoala semiotică sunt modele de tip structural şi indică relaţiile care se stabilesc între elementele prin care se creează sensul Aceste modele nu sunt lineare şi nici nu conţin indicaţii despre etapele transmiterii mesajului. icon.V. o „informaţie" care circulă între cei doi poli ai circuitului comunicaţional). precum şi în studiul modului în care semnul relaţionează cu oamenii care îl folosesc. acesta constă în studiul diferitelor varietăţi de semne. să spunem. Modelele semiotice iau în considerare dubla situare (informaţională şi simbolică) a mesajului. Şcoala semiotică Termenii cu care operează semiotica (semn. 2.prima dimensiune a mesajului se referă la faptul că mesajul este un element al circuitului comunicaţional: trimis de către emiţător. 3. denotaţie. a înţelesului. acestea se situează şi se cristalizează la intersecţia celor 32 . în studiul diferitelor moduri în care acestea transmit înţelesul. cultura în care operează semnele şi codurile. În centrul acestei ştiinţe stă conceptul de semn. . codurile (sistemele în care semnele sunt utilizate). Pentru a înţelege în mod cât mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (în special lingvistice) este important de reţinut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau dimensiune a mesajului: . acest studiu cuprinde modurile în care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei societăţi sau culturi sau pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru transmiterea lor.

O semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un semn şi ceea ce reprezintă semnul (obiectul). În cadrul teoriei codurilor. de Saussure şi modelul lui Ogden-Richards. Semnificaţia rezultă din relaţia triadică. Peirce VI Pentru Ch. 27 Apud. Umberto. ci variază în funcţie de experienţa pe care utilizatorul semnului a avut-o vis-a-vis de acel obiect.. Peirce. S. 33 . obiectul reprezentat şi interpretantul27 Interpretant Semn Obiect Un semn se referă la altceva decât la el însuşi (obiectul) şi este înţeles de cineva: acesta este efectul pe care îl produce în mintea receptorului (interpretantul).. Interpretantul nu este interpretul semnului. Peirce. de interpretare sau chiar de traducere a unui semn prin alt semn. op. 27 – 28. amintim: modelul lui Ch. Modelul lui Ch. acesta este punctul de plecare al semiozei nelimitate: relaţia semn-obiect nu este posibilă decât prin raportare la un alt interpretant care se explică pe sine printr-un alt interpretant. în care interpretantul are un rol mediator de informare. S. Dintre modelele propuse în cadrul şcolii semiotice. 2. interpretantul poate fi identificat cu întreaga serie de denotaţii şi conotaţii succesive ale unei expresii. Eco. modelul lui F. pp.două procese – de comunicare şi de reprezentare. Interpretantul unui obiect nu este o semnificaţie definită de dicţionar. S. IV V IV. care se referă la un acelaşi obiect pe baza unui alt fundament (ground-ul reprezentării). 1. cit. Interpretantul este o altă reprezentare. orice proces semiotic este o relaţie între trei componente: semnul însuşi. ci este un concept mental produs deopotrivă de semn şi de experienţa obiectului pentru cel ce utilizează semnul.

Ch. Peirce consideră că există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) şi simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obiectul real sau fictiv; de exemplu, o fotografie, o schemă, o diagramă. Un indice este un semn care se află într-o relaţie reală, nu de reflectare, cu obiectul, funcţionând ca o indicaţie sau o referinţă; de exemplu, un indicator de drum, simptomele unei boli etc. Simbolul este un semn determinat numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de asemănare cu obiectul; de exemplu, un steag. IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards Modelul Ogden şi Richards este asemănător modelului lui Ch. S. Peirce. În această perspectivă, în analiza comunicării se poate da prioritate: realităţilor (lucrurilor); psihicului, gândirii (ideilor) sau limbajului (cuvintelor), reţinându-se atunci dubla funcţie a cuvintelor: noi gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm cu alţii prin intermediul lor. Referinţa (idei)
Simbolizare (relaţie cauzală) Se referă la (relaţie cauzală)

Simbol

Stă pentru

Referent

34

IV. 2. 3. Modelul lui Saussure Semnul, pentru F. de Saussure, este unitatea între semnificat şi semnificant. Semnificantul este imaginea acustică, forma fizică a semnului pe care noi o percepem, iar semnificantul este conceptul mental la care se referă acesta28. Acest concept mental este în mare măsură comun tuturor membrilor unei culturi care împărtăşesc acelaşi limbaj.
Semn Alcătuit din

Semnificat (concept mintal)

Semnificant (existenţa fizică a semnului)

Semnificare

Realitatea externă sau înţeles

Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real pe care îl reprezintă este operaţia de semnificare: prin intermediul acestei operaţii omul acordă înţelesuri realităţii, o înţelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeaşi măsură ca şi semnificantul, producţia unei culturi particulare. Este evident că semnificanţii (cuvintele) sunt diferiţi (diferite) în funcţie de limbă.

28

Saussure, F. de, op. cit., pp. 85 – 86.

35

IV. 3. Şcoala proces În cadrul Şcolii proces, mesajul reprezintă ceea ce se transmite prin procesul de comunicare, un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul fiind intenţia. Intenţia emiţătorului poate fi specificată (anunţată) sau nespecificată (neanunţată) şi este identificabilă prin analiza mesajului. Această şcoală impune ideea abordării comunicării ca proces, propunând modele de analiză asemănătoare unor „hărţi”, care reprezintă caracteristici selecţionate ale „teritoriului”, fără să fie atotcuprinzătoare. Dintre modelele Şcolii proces amintim: modelul C. Shannon şi W Weaver, teoretizat în 1949, în studiul Teoria matematică a comunicării; modelul H. Lasswell, teoretizat în 1948, în studiul Structura şi funcţia comunicării în societate; modelul George Gerbner, teoretizat în studiul Către un model general al comunicării; modelul T. Newcomb, modelul Westley şi MacLean şi modelul Roman Jakobson. IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson Modelul Roman Jakobson (1960) prezintă interes atât pentru structura internă a mesajului, cât şi pentru semnificaţia acestuia. Teoria lui Roman Jakobson poate fi văzută ca o punte între proces şi semiotică. Acesta pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comunicare, apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. De pildă, un expeditor trimite un mesaj către un adresant, iar adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi, anume la un context. Canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre emiţător şi adresant alcătuiesc contactul, iar sistemul de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul poartă denumirea de cod. Factorii constitutivi ai comunicării, conform lui R. Jakobson29, se grupează astfel:

context
29

Apud., Fiske, John, op. cit., p. 56.

36

salutul Bună!. adică relaţiile dintre elementele mesajului şi are rol central în comunicarea artistică. 57. şi un maxim. pe stradă). de pildă: gluma gratuită sau jocul de cuvinte. şi un maxim. p. formulări precum: Să ne precizăm termenii! sau Era o glumă!). poetică F. atitudinile.Expeditor mesaj contact cod Destinatar În ceea ce priveşte funcţiile limbajului30. Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului. o precizare care se impune fiind aceea că trebuie evitate enunţurile meta-comunicaţionale pentru a nu pune „cu spatele la zid” (de pildă. împlineşte o asemenea funcţie. asigurând posibilitatea realizării actului de comunicare şi realizând. În comunicarea socială. mesajul transmite emoţiile. Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi. păstrând canalele deschise.. un pachet de ţigări gol aşezat pe un ziar vechi. de metalimbaj Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor. elementul redundant al mesajelor (de pildă. De pildă. Funcţia empatică menţine relaţia dintre emiţător şi adresant. aspecte care personalizează mesajul şi îl face unic. 2. Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. Numită şi funcţia expresivă. de pildă o ştire de presă. Modelul lui Lasswell 30 F. 3. statusul profesional. poezia de dragoste. scopul principal al acestei funcţii îl reprezintă realizarea consensului. IV. actul de comunicare presupune: F. Această funcţie poate fi îndeplinită şi de o ramă sau un muzeu. sau înţelegerea oamenilor ca producători de resturi sau a ura cuiva Poftă bună! în loc de Poftă mare!. de pildă: comanda militară. clasa socială a expeditorului. referenţială F. de pildă. emoţională F. Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului şi variază între un minim. 37 . empatică F. în acelaşi timp. persuasivă Ibidem. aceasta variază între un minim.

analiza audienţei şi analiza efectelor . Fiske. acest model reprezintă versiunea verbală a modelului Shannon & Weaver.Modelul lui Harold D. Modelul Shannon & Weaver 31 Ibidem. pp. punerea în relaţie a componentelor societăţii. IV. Lasswell (1948)31 este un model specific studiului comunicării de masă. 50 – 51. Pentru J. analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor. noi avem nevoie să studiem nivelele ce corespund următoarelor întrebări: • • • • • Cine? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect? Acest model a fost folosit de Lasswell în 1948 în cadrul conceptual al mass-media. 38 . Modificând unul din elementele procesului. Prin „efect” se înţelege că o schimbare observabilă şi măsurabilă a stării receptorului este cauzată de un element identificabil în procesul comunicării. transmiterea moştenirii sociale.. analiza conţinutului. Modelul urmărea: analiza controlului. procesul de comunicare îndeplineşte trei funcţii principale în societate: supravegherea mediului. 3. După Lasswell. Autorul susţine că. pentru a înţelege procesul comunicării de masă. dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa sau afecta sistemul de valori al unei comunităţi sau al părţilor care o compun. 3. pentru a produce un răspuns faţă de mediu. vom modifica şi efectul. este un model liniar care priveşte comunicarea ca o transmitere de mesaje şi este mai interesat de efectele comunicării decât de semnificaţii.

Tran. Deci. Opusă redundanţei este entropia. a comunica înseamnă a transmite un semnal (o informaţie) care este primit (primită). Acest mesaj selectat este transformat într-un semnal care este trimis prin canal receptorului. sau alege unul dintr-o serie de mesaje posibile. entropia este rezultatul unei predictibilităţi scăzute. op. ceea ce înseamnă că transmiterea informaţiei (emiterea şi receptarea semnalelor) se poate realiza sau nu.Modelul de bază al comunicării creat de aceşti doi cercetătorii (1949) are o reprezentare lineară32: Sursa de informaţie semnal Transmiţător emnal s semnal recepţionat Receptor Destinatar Sursă de zgomot În acest model. Stănciugelu. p. Aceasta poate fi definită drept ceea ce poate fi predictibil sau convenţional într-un mesaj. Apud. p. Un concept strâns legat de cel de informaţie este redundanţa. Dacă redundanţa este rezultatul predictibilităţii ridicate.. transmitere şi decodificare a informaţiei. Unitatea de măsurare a comunicării este de natură binară. informaţia nu se identifică cu semnificaţia a ceea ce este transmis. aceasta înseamnă că sursa decide ce mesaj să trimită. Sursa este văzută ca un factor de decizie.. canal. 44. Zgomotul este ceva care se adaugă semnalului în procesul transmiterii şi care nu este intenţionat de sursă. Informaţia este înţeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis. 39 . 32 33 Ibidem. Vasile. transportat de la emiţător către receptor. măsură a incertitudinii din sistem”33. Noţiunile principale ale modelului sunt cele de: emiţător. cod. Irina. 22. receptor. iar acestea sunt văzute ca dispozitive tehnice de codificare. cit.

3. 14. John. Ioan. cit. 43 – 48.Un mesaj cu o predictibilitate redusă poate fi numit entropie şi are un nivel ridicat de informaţie. cum poate fi transmisă o informaţie în modul cel mai rapid şi cu cele costurile mai reduse.L. sistemul nervos. IV. mesajul ca unitate a formei şi conţinutului. faţa. un mesaj cu o predictibilitate ridicată este redundant şi cu un nivel scăzut de informaţie. în principal.R. picturi. fotografii. televiziune. Modelul lui Gerbner Modelul lui Gerbner (1956) introduce ca elemente originale: percepţia.. Casa de Editură şi Presă “Şansa” S. Mijlocul fizic sau tehnic prin care mesajul este convertit într-un semnal capabil să fie transmis prin intermediul unui canal reprezintă mijlocul de comunicare. noţiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producţia mesajelor şi percepţia evenimentelor şi mesajelor. Bucureşti. de sunet şi de radio. corpul. cum se poate asigura identitatea dintre informaţia primită şi cea emisă. procesul de comunicare este un proces subiectiv. producţia. Conform acestui model 35. Mijlocul fizic prin care este transmis semnalul este canalul. Proprietăţile fizice sau tehnologice ale mijlocului de comunicare sunt determinate de natura canalului sau canalelor care îl folosesc. 40 . teletext. radio. Principalele canale sunt undele de lumină. 1996. Invers. op. arhitectura. • Teoria propusă de Shannon & Weaver răspunde. conform unui comentariului realizat de Ioan Drăgan34: 1. pp. Paradigme ale comunicării de masă. Mijloacele pot fi clasificate în trei mari categorii: • • mijloace prezentaţionale: vocea. variabil şi imprevizibil. decoraţiunile interioare etc. semnificaţia mesajului. mijloace mecanice: telefon. 34 Drăgan. 4. mijloace reprezentaţionale: cărţi. la două întrebări. 35 Apud. 2. Fiske. caburile telefonice. p. selectiv..

context accesibilitate SE1 Percepţie sau stare după receptarea evenimentulu M1 S Forma E Conţinut Axa orizontală redă procesul de percepţie: ● la originea procesului de comunicare se află percepţia unui eveniment. ● reacţia şi receptarea se produc într-o situaţie dată care le poate influenţa şi modifica. ● percepţia evenimentului este o reacţie a celui care îl percepe. accessibilitate E1 Percepţie Producţia mesajelor şi (dimensiunea omunicării) Dimensiunea perceptivă Acces la mijloace de comunicare (control media) context. o Contextul în care se produce evenimentul. o Accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput). 41 . Între eveniment şi percepţia acestuia intervin: o Acţiunea de selecţie. Este axa mijloacelor comunicării. fizice şi sociale.M E Eveniment E control selecţie. selecţie. transmiterea şi distribuirea mesajelor. a mijloacelor utilizate pentru producerea. reacţie care se manifestă prin diferite mijloace. context. Axa verticală cuprinde elemente ce caracterizează producerea mesajelor (produsul comunicării) şi controlul relaţiei dintre cel ce percepe evenimentul şi mesaj. care poate fi un eveniment natural (E) sau un eveniment mediatizat (de tipul SE). ● percepţia implică o legătură între eveniment (E) şi reconstituirea lui senzorială. Situaţia are dimensiuni psihologice. cognitivă şi creativă de către cel care percepe (M).

Orice percepţie a unui enunţ produce efecte (consecinţe). iar contextul se referă la elementele care intervin pentru a face ca un eveniment să fie selectat pentru a fi perceput. V. Toate aceste mijloace permit transformarea unei reacţii (percepţii) într-un mesaj. media). instituţionale pentru controlul producţiei şi distribuirii mesajelor.Mijloacele comunicării sunt formate din: .resurse administrative. Enunţul mesajului se produce într-un context dat. Mijlocele fac disponibile pentru destinatar elementele componente ale mesajului. unele efecte ţin de eficienţă (atingerea obiectivelor vizate. parţial imprevizibile. altele sunt consecinţe neintenţionate sau nedorite ale comunicării. 1. Comunicare şi limbaj 42 . .fiecare persoană are o percepţie proprie a mesajului. în sensul că efectele (consecinţele) sunt parţial previzibile. Modelul arată că sistemul comunicării este dinamic şi deschis. Comunicarea verbală V. . mesaj care trebuie să posede o formă şi structură bine definite.agenţi care permit transmiterea semnalelor (canale.punctele de vedere şi experienţele trecute ale mesajului influenţează percepţia. acelaşi mesaj poate fi perceput diferit de persoane diferite. Modelul indică în primul rând importanţa elementelor care intervin în percepţia evenimentelor: . a obiectivelor iniţiale ale comunicării).procedee de alegere şi combinare a mijloacelor utilizate. . mijloace tehnice.

ale sintaxei şi semanticii. 2. atitudinile. Formele gândirii dirijate. primul limbaj este atribuit unor fenomene de gândire dirijată. Limbă şi limbaj. Tran. Unul dintre ele poate fi transpus în reguli. Stănciugelu. mai ales. op. celălalt unor fenomene de gândire nedirijată. din felul în care se comunică. propoziţii. Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare. gesturile. judecăţi. Limbajul datorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice. cuvinte. experienţele. ci cu simboluri. într-o teorie a limbajului. 43 . doar acestea pot fi studiate cu pertinenţă şi în mod sistematic. V. trăsăturile de personalitate. ci unul general.. ci.. La acest limbaj ne vom referi în continuare. Vasile. clarificări conceptuale 36 Apud. „farmecul" vorbitorului. 69. Formele gândirii nedirijate se dovedesc a avea un caracter pronunţat individual şi sunt mai puţin susceptibile de normare în vederea constituirii unei discipline de studiu. În astfel de situaţii suntem în prezenţa a „două limbaje". silabe. Irina. au fost asamblate într-o disciplină. Limbajul datorat fenomenelor de gândire nedirijată constituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările. care nu au un specific individual accentuat. Celălalt este metaforic. sunete. i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul raţional. De aceea. operează nu cu semne. figurat. într-un eseu care poartă chiar acest titlu36. cuantificabil în fraze. p. se supune regulilor gramaticale. cit.Există vorbitori care ne fascinează. iar fascinaţia nu vine numai din ceea ce se comunică. spune Paul Watzlawick.

ce constituie latura concretă. vorbesc unul şi acelaşi limbaj” susţine Beauzée37. se exercită prin intermediul vorbirii. a noastră. sunt susceptibile de a fi traduse. limbajul reprezintă o instituţie universală şi specifică umanităţii. activitatea de decodare. reprezintă ceea ce se numeşte ascultare în procesul comunicării. Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie. 1767. de manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. 37 Beauzée. a eu-lui. limba constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social. Funcţia lingvistică. care comportă caracteristici proprii. Ceea ce este comun în modul în care toate fiinţele omeneşti folosesc cuvântul sau scrisul desemnează limbajul. Limbajul este un cuvânt folosit mai ales la singular.„Toate popoarele de pe pământ. ca expresii particulare. Persoana nu apare numai în hainele care înveşmântează corpul nostru. în sens comun. ca realizări conjuncturale ale limbajului. Toate limbile au un fundament comun. Nicolas. după cum se ştie. adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi. Limbile. o raţiune fondatoare comună. Vorbirea poate fi privită ca pe o oglindă. limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi umane. schimbului de informaţii. transmiterii gândurilor personale unor altor oameni. ci şi în cuvintele care îmbracă ceea ce dorim să comunicăm. datorită faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii. ansamblul de convenţii necesare comunicării. pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire. intraductibil sau universal. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii. Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne. într-o limbă. de Saussure. a persoanei. Barbou. Paris. Pentru F. iar reversul acesteia. care le permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului. dihotomia saussuriană primordială căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de lingvistica structurală. el reprezintă o aptitudine şi poate fi definit drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea. sau o fereastră. Prin limbă. în ciuda diversităţii idiomurilor. J. În sens strict. Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments nécessaires du langage. înţelegem produsul social particular al facultăţii limbajului. vorbirea este activitatea de codare. 44 .

de grup. Editura Humanitas. În această ordine de idei. Organizarea semnelor şi combinarea sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. Cercetări filosofice. Teorii ale învăţării. comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului. Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele lingvistice pe care le poate demonstra acesta. 2004. Editura Politică. Ludwig.tipuri de organizare ale comunicării . care se pot asocia pentru a desemna un referent. Din acest punct de vedere. pp. De aceea unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri greşite. dintr-un set de reguli după care se face asocierea designatorilor pentru a exprima o imagine mentală. limba ia forma codului lingvistic. în Teorii ale limbajului. Sensurile cuvintelor se pot schimba. fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba pe care o vorbeşte. entităţi statice ale codului lingvistic. Bucureşti. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. presupune recurgerea la semnificant şi semnificat. limba constă într-o multitudine de semne izolate. Despre structurile cognitive şi evoluţia lor. Vorbirea este un act individual.reprezintă utilizarea limbii în vorbire. în funcţie de interpretările care apar în cursul comunicării. Performanţele lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită 38 39 Wittgenstein.Ca manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. un răspuns lui Piaget. fiecare vorbitor având pentru un termen una sau mai multe semnificaţii. 1988. N. 45 . o reprezentare. ci de capacitatea de a pune „în joc” zestrea acumulată de termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Chomsky. 139 – 146. iar practicile discursive . al vorbirii. false (adică neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se exprimă). „Jocurile de vorbire” 38 consacră sensul folosirii unor expresii în conformitate cu întrebuinţarea lor. Chomsky făcea distincţia dintre competenţa lingvistică şi performanţa lingvistică39. pe când limba este un fenomen social. Pentru a reuşi. Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical. Aşadar. Actul enunţării. de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă. cod necesar pentru a realiza comunicarea. Noam. Bucureşti.

o teorie foarte larg acceptată afirmă. F. discursul joacă un rol analog vorbirii. Toate acestea contrazic opinia generală. legate de semnificaţii invariabile care ar reflecta direct realitatea. Formulei celebre a lui Humboldt. 1970. deci sensului. sau de semnale. p. Cristian. Limba are o anumită utilizare şi. ci doar limbi multiple şi diferite. de Saussure40 consideră că. Editura Ştiinţifică. Aceasta nu se întâmplă 40 41 Apud. 46 . în cazul discursului se pleacă de la asumţia că în pofida infinităţii de valori ale unui termen. 3. specialiştii consideră ca predominantă fie funcţia de comunicare. O altă distincţie pe care trebuie să o avem în atenţie este cea între limbă şi discurs. Cum nu există un limbaj în sine. unei unităţi de semnificaţie minimale îi corespunde un sens şi numai unul. În mod reciproc. afirmaţia: limba este „instrument de comunicare. cit.practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane. op. 64. căci doar acesta permite gândirii să se organizeze. gândirea devine comunicabilă doar pentru că limba permite să se afecteze semnale unor elemente de gândire. Dacă în cazul vorbirii. Elemente de lingvistică generală. fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc. potrivit căreia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete. Limbă şi gândire În lingvistică. Baylon. gândirea ar rămâne o nebuloasă dezorganizată. fără limbaj. Xavier. că o limbă impune gândirii o organizare originală. dar complet falsă. 40. Martinet. Bucureşti. Mignot. implicit. Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul discursului între sens şi efectul de sens. Aceasta se explică prin faptul că între cele două funcţii există strânse legături. termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri. conform căruia experienţa omenească este analizată diferit în fiecare comunitate”41. gândirea unui individ rămâne într-o largă măsură dependentă de limba pe care a învăţat-o. Astfel. Astfel. atât doar că este vorba de o vorbire specializată. care pot funcţiona independent de competenţa lingvistică. cu argumente puternice. într-o definiţie dată de Martinet. p. Printre aceste funcţii.. V. André. anumite funcţii. fie funcţia de reprezentare. necesităţile comunicării conduc la obligaţia de a se pune ordine în gândire. potrivit căreia o limbă est „o viziune a lumii” (Weltanschauung) îi corespunde.

opinia lor variază asupra profunzimii acestei influenţe. de efectul de frecvenţă. fie mai târziu. este valabilă ipoteza afirmată de Humboldt – Sapir . ci unitatea sintactică pe care trebuie să o poată prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. În ceea ce priveşte sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale. sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale şi înţelegerea. Operaţionalizarea limbajului Atunci când se pune problema achiziţionării de către fiinţa umană a limbajului se pun întrebări precum: cum se învaţă sensurile şi modurile de combinare ale cuvintelor şi expresiilor sau cum se ajunge la performanţe lingvistice? Acestor întrebări li se poate răspunde parcurgând trei etape ale operaţionalizării limbajului: analiza indicilor acustici. care constă în aceea că lexicul intern creşte cu cât cuvintele sunt folosite mai des. precum reprezentarea silabică sau capacitatea de a uni în silabe mai multe semne. această operaţie presupune a ţine cont de lexicul intern. adaptarea selectivă . Înţelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj. Pentru unii. Chiar dacă în ansamblu lingviştii sunt de acord asupra faptului că limba influenţează gândirea. Faptul că aşa stau lucrurile se exprimă şi prin posibilitatea traducerilor. Pentru alţii. De achiziţia unei limbi.învăţarea sunetelor elementare şi gruparea lor. exprimat prin aceea că lexicul intern scade în condiţiile nefolosirii cuvintelor. conform căreia decupajul semantic indus de o limbă este în întregime original.pentru a identifica mai mulţi termeni este nevoie de o prezentare variată de foneme şi de parametri lingvistici.Whorf. ca ansamblul de reprezentări corespunzătoare unităţilor semnificative dintr-o limbă. se leagă cu siguranţă o structurare specifică a gândirii care. multiplicând în acelaşi timp posibilităţile de îmbogăţire. 47 . fie în primii ani de viaţă. V. Analiza indicilor acustici presupune: percepţia categorială . nu există multe puncte comune. îi permit să corespundă gândirii celuilalt. combinaţii de foneme. limbile nu sunt în întregime ireductibile unele faţă de celelalte. 4. şi de efectul de amorsare. universul semantic al umanităţii conservă o anumită unitate.doar în momentul în care ne exprimăm. fără să o limiteze la tipare rigide şi definitive. în aşa fel încât între două decupaje ţinând de două limbi diferite.

la nivelul înţelegerii. conceptul de rol ocupă un loc aparte în sociologia contemporană. argumentarea şi susţinere unor puncte de vedere şi a unor idei inedite. a unor acţiuni fără implicarea subiectivă a celui care participă. alocuţiunea. funcţionează independent. conferinţa. V. care corespund rolurilor pe care vorbitorii le joacă într-un context dat. opiniile. relatarea. o reprezintă discursul. interpelarea. apelându-se la un tip sau altul de limbaj. 48 . Provenit din teatru. Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea. dar nu există un public anume. Relatarea este o formă de comunicare în care se face o decodificare. el stând la baza unei întregi viziuni asupra comportamentului social. în afara procesului de operaţionalizare. distingem: monologul. abia aici. în această formă a comunicării există totuşi feed-back. Forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului. întâlnindu-se competenţa şi performanţa lingvistică care. toastul. în acelaşi timp nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut. colocviul. predica. 5. a cărei expresie de maximă coerenţă a fost dezvoltată de Erwin Goffman în lucrările sale. care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia unui domeniu.Percepţia lingvistică este dată de nivelul competenţei lingvistice. discursul. Formele comunicării verbale Diversitatea situaţiilor de comunicare dă naştere mai multor moduri de adresare orală. Monologul este acea formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul. care presupune emiterea. Aceste două aspecte ale procesului de operaţionalizare a limbajului se completează reciproc. Din această categorie fac parte registrele de exprimare. Printre formele comunicării verbale. a unor stări de fapt. expunerea. această formă de comunicare este ferită de subiectivism şi de implicare personală. prelegerea. dialogul. sistemul de valori ale celui care vorbeşte şi care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect. o dezvăluire sau o prezentare a unei realităţi obiective. dezbaterea. iar înţelegerea este consecinţa directă a gradului de performanţă lingvistică a subiectului. povestirea.

aceasta nu trebuie să depăşească 10 minute. participanţii la dialog fac un schimb de informaţii. în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului. Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate. Intervenţia reprezintă situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la discuţie. fără o introducere de acomodare a subiectului pus în discuţie.Prelegerea reprezintă situaţia comunicativă în care publicul care asistă a avut posibilitatea să sistematizeze informaţii. cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme. fie şi tacit. lăsându-şi amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise. având drept scop ilustrarea unui punct de vedere. pe anumite domenii. Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva. Toastul reprezintă o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite care nu trebuie să depăşească 3 . subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin. această formă de comunicare face apel la emoţionalitatea celor prezenţi. care face apel la imaginaţie şi sentimente. în care se folosesc cele mai variate modalităţi. acesta din urmă declarându-şi. fapte. acordul cu mesajul enunţat. ea presupune un nivel de abordare mai ridicat. fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor. 49 . Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional. este specifică instituţiilor puternic ierarhizate. evenimente anterioare angajării acestui tip de comunicare. prin intervenţie emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine. Pledoaria . Dialogul este tipul de comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi. diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu. la emoţii. aflat în postura de distribuitor de informaţie. la cunoştinţe anterioare. toţi considerându-se egali şi acordându-şi acelaşi statut. dar cu măsură.este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea. Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării.4 minute.

pauzele în vorbire. prin participarea fiecăruia la discuţii îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat. cere exploatarea completă a subiectului de comunicat.Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative. în care rolurile de emitent şi receptor nu se schimbă. 50 . Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită idee. nu are un centru de autoritate vizibil. dar are un moderator. care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul seminarului. 6. „liniar”. Seminarul este forma de comunicare dialogală care implică serioase structuri evaluative. V. în cadrul căreia se prezintă mai mulţi conferenţiari. în baza unei discuţii. o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor. Acurateţea presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite. „tunel”. Interviul reprezintă forma rigidă a dialogului. a trecerii limbii în act. ea este destinată clarificării şi aprofundării unor idei. Conferinţa cu preopinenţi poate fi regizată sau spontană. presupune o serie de abilităţi necesare interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Claritatea reprezintă organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de urmărit. pe un anumit subiect. postura. contactul vizual. viteza de vorbire. sau a conferinţei cu preopinenţi. atitudinea. folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului. este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă. rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază. Există o serie de caracteristici care ţin de personalitatea comunicatorului şi care contribuie la eficienţa unui act de comunicare: claritatea. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării Situaţia „vorbirii”. care presupune o adresare directă. Conferinţa poate lua forma conferinţei clasice. are un centru autorizat de comunicare. empatia. sinceritatea. care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă. înfăţişarea. în care cel care conferenţiază (conferenţiarul) evită să enunţe propriile judecăţi de valoare. Există mai multe tipuri de interviu: „în pâlnie”. vocea. acurateţea. de obicei publică.

poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere. recurgerea şi menţinerea unei situaţii naturale într-o comunicare. să încerce să le înţeleagă atitudinile. Auzirea. la statutul social al interlocutorilor. este actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului. trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei. a capului. pentru a indica urgenţa. pentru a nu pierde interesul ascultătorilor.Empatia presupune ca vorbitorul să fie deschis tuturor interlocutorilor. vizual. exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore. încercând să înţeleagă situaţia acestora. volumul vocii trebuie reglat în funcţie de sală. vestimentaţia. Vocea trebuie modelată astfel încât să fie auzită şi înţeleasă de cei care ascultă. a modificărilor bruşte de poziţie sau a scăpărilor de sub control a vocii. de zgomotul de fond. toţi participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească. Postura reprezintă poziţia corpului. a poziţiilor încordate sau a unora prea relaxate. Atitudinea presupune evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii. este necesar să trecem în revistă fazele ascultării. a picioarelor. Contactul vizual este absolut necesar în timpul dialogului. În ceea ce priveşte viteza de vorbire. Un rol foarte important în comunicare îl are acţiunea de a asculta Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare. 51 . Sinceritatea reprezintă situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei. Înfăţişarea reflectă modul în care fiecare participant la actul comunicării se priveşte pe sine însuşi: ţinuta. Pauzele de vorbire sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee importantă. de distanţa până la interlocutori. fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog. manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie. a spatelui. cea mai importantă fază a ascultării. a mâinilor. toate acestea trebuind controlate cu abilitate de către vorbitor. contactul direct. aceasta trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei. ea nu trebuie să fie nici prea mare. nici prea înceată.

52 . pe ideile principale.luarea de notiţe .Înţelegerea reprezintă actul de identificare a conţinutului informativ comunicat.concentrarea atenţiei pe ceea ce se spune. Atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate se realizează în funcţie de nivelul de operaţionalizare a limbii. presupune referire la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistarea pe lucruri fără importanţă. . care presupune a lăsa interlocutorul să-şi expună toate ideile.disponibilitatea pentru ascultare sau încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică. revenirea asupra unui subiect. Dintre cele mai importante calităţi ale unui bun ascultător reţinem: . ca fază a ascultării presupune efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului. să epuizeze ceea ce vrea să spună. . iar evaluarea. şi nu pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale. care pot să apară în timpul comunicării. . . care presupune a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte este urmărit.urmărirea ideilor principale fără pierderea în amănunte. o bună comunicare. celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens. traducerea în sensuri presupune implicarea memoriei şi a experienţei lingvistice. Cea de-a treia fază a ascultării.ascultarea critică presupune ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate a persoanei căreia îi aparţin ideile care se comunică.ascultarea în totalitate.ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse şi permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus. de vorbire a ascultătorului. . a vocabularului sau a performanţelor lingvistice. . O comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor. culturale. o reuşită a acesteia. depinde şi de atitudinea ascultătorului. nu pe ceea ce nu se spune.manifestarea interesului. . de a urmări ceea ce se transmite. accidentale.susţinerea vorbitorului reprezintă o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa. precum şi recompunerea sunetelor auzite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii şi fraze.

. .V. 53 . potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme.precizia. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor. reprezintă o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa.puritatea. . absenţa clarităţii influenţează calitatea comunicării. specifică unei zone. cu precădere. adică de stilul comunicării.claritatea. se referă la modalitatea folosirii celor mai potrivite cuvinte pentru a exprima mai exact intenţiile autorului. care constă în expunerea sistematizată. în principal. abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme şi constau. cu sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori. în dezacordul dintre subiect şi predicat. . neologisme. 7. are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea comunicării. fără divagaţii suplimentare şi neavenite. nonsens şi la echivoc. care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale. a culturii. folosit pentru a realiza o comunicare mai rapidă.concizia. cuvinte a căror întrebuinţare este locală. un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul. Indiferent de stilul de comunicare abordat.proprietatea. cuvinte recent intrate în limbă. a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte. topica. . acesta trebuie să îndeplinească. putem identifica două categorii de termeni: argoul. conducând la obscuritate. Stil şi comunicare Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm. care poartă pecetea propriei personalităţi. al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme. care are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare. care urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat.corectitudinea. el este specific oricărui act de comunicare. Potrivit unei celebre formulări stilul este omul însuşi. anumite calităţi: . concisă şi uşor de înţeles. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare. un anumit stil. ieşite din uzul curent al limbii. care reprezintă cuvinte vechi. este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare.

În ceea ce priveşte fineţea. pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele oficiale. antisemit. Stilul neutru se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare a stării sufleteşti. cele mai des folosite sunt: stilul neutru. Stilul familiar se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie. fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite. calităţi care au un rol foarte important în procesul de comunicare. 7. colegii. evitarea referirilor cu caracter rasial. de dragul de a uimi auditoriul. În ceea ce priveşte naturaleţea aceasta constă în exprimarea firească. Dintre stilurile de comunicare. menite a conferi enunţării o notă evidentă de ceremonie. folosită în relaţiile cu membrii familiei. demnitatea. presupune o exprimare mai puţin pretenţioasă. stilul administrativ. V. stilul solemn. prietenii. solicitată de împrejurări deosebite. Dintre acestea enumerăm: naturaleţea. 1. mai nou este invocată în acest sens şi atitudinea politically corectnnes. stilul beletristic. opusul armoniei este cacofonia. înseamnă a lua în atenţie şi calităţile particulare ale acestuia. de serviciu. 54 .A vorbi despre stil. şovin. măreţe sau profunde. stilul ştiinţific. în vederea exprimării unor gânduri şi sentimente grave. ca urmare a unor intense trăiri afective. mai apropiată. Demnitatea impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe. stilul familiar. proprii situaţiilor de comunicare aferente. Stilul solemn sau protocolar are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelor formule. sentimente sau idei. misogin sau androgin. cuvinte sau moduri de adresare. armonia şi fineţea. aceasta presupune folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri. Armonia reprezintă obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului. Tipologia stilurilor de comunicare Există mai multe stiluri de comunicare. fără afectare. stilul publicistic şi stilul de comunicare managerială.

Stilul publicistic abordează o mare varietate tematică. stilul de comunicare managerială reprezintă stilul în care mesajul managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului. În fine. informarea. postura corpului. care are ca element definitoriu prezenţa unor formule sintactice clişeu.). comunicarea non-verbală (body language) prezintă interes din cel puţin două motive: în primul rând. Stilul ştiinţific se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la formele de deducţie şi de inducţie raţională ignorându-se într-o oarecare măsură. Comunicarea non-verbală În contextul tipurilor de comunicare. 55 . apoi şi datorită faptului că rolul ei este adesea minimalizat. datorită faptului că într-o comunicare orală. dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decât pe forma de prezentare. este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în exhaustivitatea sa. VI. cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică instituţiilor. gesturile.Specificitatea stilului beletristic constă în marea bogăţie de sensuri la care apelează şi pe care le foloseşte. Stilul administrativ este un stil funcţional. urmărind informarea auditoriului. urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia. sensibilitatea şi imaginaţia. dirijarea spre anumite scopuri. 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal (expresia feţei. angajarea la rezolvarea de probleme. etc. fapt ce îl apropie de stilul beletristic.

se instituie o parakinetică. Această disciplină a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi. în Journal of Personality and Social Psychology. Limbajul non-verbal poate sprijini.paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii) şi 55% . Această dimensiune mai largă este integrată într-un context psihologic. de exemplu „clipitul”. dar şi ritmuri constante. forma şi poziţia corpului. fără a le disocia de interacţiunea verbală. American Psychological Association. social şi cultural. 109-114. Morton. Comunicarea non-verbală are. 1. Louisville. 1952. reprezintă primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. cele mai mici unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii. cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului le corespund kinemorfemele. 42 Mehrabian. contrazice sau substitui comunicarea verbală. mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. aspectul general şi prin comunicarea tactilă. pp. datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de un individ. Weiner. Washington. Introduction to kinetics43. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei. întindere. kinetica devine o gramatică a gesturilor. Mehrabian şi M. Introduction to Kinesics. Decoding of inconsistent communications. Fonemelor. vol. mai 1967. ea presupune observarea tuturor gesturilor pe o axă fundamentală pentru înţelegerea dinamicii comunicării. Ray. un rol deosebit de important. No. durată.limbaj non-verbal. Kinetica Kinetica reprezintă teoria care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural. Albert şi Weiner. de pildă. Astfel. care se referă la: intensitate. a fost stabilit pe la mijlocul anilor ‘70 de A. VI. 1. În studiul Decoding of inconsistent communication 42. ei au stabilit următorul raport al percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală: 7% .Faptul că 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal. 56 . 38% . flux constant. mişcarea corpului (gesturi). unităţi distinctive ale fonologiei le corespund kinemele. Lucrarea lui Ray Birdwhisteell. University of Kentucky Press. „ochiul stâng închis". Mai mult. prozodie şi poetică a gesturilor. 43 Birdwhistell. Fondată pe aceasta.cuvinte. 6. Morfemelor. de exemplu.

p. p.accentele gestuale exprimă particularităţi. comunicarea non-verbală poate îndeplini funcţii de accentuare. Încă din 1949. nu se va finaliza. Editura Ştiinţifică. care a predat în universităţile din Philadelphia. mirosul. Vasile. Apud. Tran. Kinetica se bazează în mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell. Analiza sa asupra comunicării non-verbale se sprijină pe o concepţie a „stratificării sociale" cu trei clase (lower. Ray Birdwhistell va deveni celebru printr-un studiu minuţios al unei secvenţe de nouă minute de film. Dinu. H. higher). limbajul vorbitul. căci. Vasile.. Mihai. op. „ţigara lui Doris". În realizarea unei clasificări. cit. pipăitul. considera că gesturile pot fi: substitutive. de aceea. la care se adaugă o multitudine de indicii de „stil de viaţă”. O altă clasificare este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman şi Wallace Friesen46. spaţiul şi timpul reprezintă tot atâtea moduri ale aceluiaşi sistem de comunicare. Stănciugelu. analiză exemplară care ilustrează următoarea teză: gesturile. Tran. manifestări 44 45 Apud. Bucureşti. O problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor.. el va considera imposibilitatea corpului de a fi creativ. Irina. Irina. ilustratori. Birdwhistell. Stănciugelu. 46 Apud. de completare. valoarea veniturilor etc). în cercetările ulterioare. generativ. Potrivit acestora gesturile pot fi: embleme. de mediu. ale căror instrumente le preia şi adaptează44. Apartenenţa la unul din aceste straturi este determinată printr-o combinaţie de şase caracteristici (profesie. p. el întrepinde în Statele Unite diverse lucrări etnologice în care ţinuta corpului şi gestica devin instrumente privilegiate. 93. Proiectul lui R. completive şi de însoţire a discursului verbal. 1997. ca şi cele ale limbii. cit. în sensul în care este limbajul. de contrazicere. Washington şi Toronto. majoritatea cercetătorilor iau ca punct de pornire raportarea gestului la cuvânt. care conţine de la numărul camerelor la culoarea perdelelor din salon. 57 . 92. Wespi 45 . Astăzi se consideră că în relaţia cu planul lingvistic. cercetătorul se află în contact strâns cu lingviştii. middle. în funcţie de regiune. fiecare divizată în două (upper. op. de repetare sau de substituire. Comunicarea: repere fundamentale. 229. lower). de reglaj. de a crea „o lingvistică corporală”. Apropiat din punct de vedere personal şi intelectual de Margaret Mead şi de Gregory Bateson.

să se constituie într-un limbaj de sine stătător. ei prezintă un caracter mult mai puţin arbitrar decât emblemele. Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un important mijloc de exprimare. iar sub cel de autoadaptori. de exemplu. universale. Sub numele de alteradaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic. la nevoie. direcţia privirii. etc). ridicarea sprâncenelor. ele pot transmite informaţii despre cel care le săvârşeşte numai în calitate de indicii. ca atare. Gesturile de reglaj dirijează. etc). ţuguierea buzelor. în funcţie de reacţiile interlocutorului. cele care se referă la nevoile propriului nostru trup şi pot satisface necesităţile trupeşti. În fine. Gesturile din această categorie dobândesc valoare comunicativă atunci când sunt efectuate în scop didactic. deoarece relevează atitudinea participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări receptorului privind continuitatea contactului. o parte dintre ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute şi. controlează şi întreţin comunicarea. Expresia feţei Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea. 1. parametrii enunţării. În mod normal.afective. şi privirea (contactul sau evitarea privirii. expresia privirii. acestea comunică stările sufleteşti prin care trece emiţătorul şi se prezintă precumpănitor sub formă de indicii şi numai în subsidiar ca semnale. adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de comunicare. Ilustratorii îndeplinesc deopotrivă funcţia de însoţire şi de completare a comunicării verbale. ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. incluzând mişcările ce răspund unor necesităţi umane care pot fi efectuate atât în prezenţa. iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze. gesturi de reglaj şi adaptori. 1. că într-o conversaţie cu 58 . emblemele sunt mişcări substitutive ce ţin locul cuvintelor şi pot. Cât despre manifestările afective. prin feed-back. Astfel. cât şi în absenţa observatorilor. Se consideră. zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii). încreţirea nasului. VI. având funcţie expresivă şi fatică. nu şi de semnale. Altfel.

lipsă de confort sau vinovăţie. ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii. dar în anumite situaţii comunică ameninţare.nesiguranţă. Dacă ne raportăm la privire. faţă de care avem o atitudine de sinceritate. sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes. jenă. nările mărite . Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva. 47 Apud. Pupilele dilatate indică emoţii puternice. acceptare. nas încreţit .o persoană de gen feminin. buze strânse . După Mark Knopp47 funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în număr de patru: a) cererea de informaţie. excitare senzuală. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor. în alt context. de la plăcere. 245 – 246. pupilele micşorate sunt expresie a manifestării nesincerităţii sau neplăcerii. bucurie. Mihai. fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.neplăcere. o privire insistentă şi continuă deranjează.mânie sau. frustare.mirare. satisfacţie. Pupilele lărgite sunt semnul vederii a ceva plăcut. interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. pp. ascunderea unor informaţii. sprâncenele ridicate cu ochii deschişi . capabil să exprime o gamă largă de informaţii. răceală. surpriză. ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare.. Zâmbetul este un gest foarte complex. se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. că există pentru noi. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privirea într-o parte. încredere şi prietenie. modestie. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură). ezitare. op. cinism. mânie. Dinu. în jos tristeţe. clipirea frecventă denotă anxietate. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. la promisiune. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa. În general. cit. 59 . în care privirea joacă un rol determinant în realizarea feed-back-ului. timiditate sau ascunderea unor emoţii.

Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor. într-un loc aglomerat. Mişcarea corpului Principalele mijloace ale comunicării care sunt puse în evidenţă prin mişcările corpului sunt gesturile. ce poate intra în contradicţie cu cea dintâi. expresie a sincerităţii sau acceptării. care vizează faptul că interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă. rămânem departe unul de altul. De natura relaţiei depinde şi amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. un loc situat în mijlocul frunţii interlocutorului. mână 60 . iar un grad mai mare de intimitate îl aduce mai jos. depinzând de context. care denotă ostilitate şi mânie. sau. într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor. într-o comunicare de grup. în cea mai mare parte a timpului. În paralel cu proxemica spaţială. stres. în timp ce o conversaţie amicală coboară punctul ochit undeva între ochi şi gură. solidaritate. privirea instaurează o proxemică vizuală.b) semnalul dat altor persoane că pot vorbi. ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. postura corpului şi comunicarea tactilă. În procesul comunicării gesturile ocupă un rol foarte important. braţe deschise. determinare. chiar dacă. ele întregesc comunicarea verbală şi se manifestă cu o frecvenţă foarte mare. practic. selectarea vorbitorului următor putând fi făcută pe căi lingvistice. 2. d) compensarea distanţei fizice. De pildă. sau prin orientarea deictică a privirii. 1. ea putând semnala şi existenţa unui raport social de un tip anume. VI. c) indicarea naturii relaţiei. amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea într-o convorbire oficială vizează. care vizează faptul că orientarea şi durata privirii nu se asociază numai cu interesul sau cu ostilitatea.

Urmările posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine. iar cea supusă în jos. corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună au fost clasificate în trei categorii: de includere/neincludere. Sub acest aspect. mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol. cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. emoţii. capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală. de indicare. De asemenea. sau al nervozităţii. fără nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat. tensiunea. În ceea ce priveşte postura sau poziţia corpului. nerăbdării sau stresului. dimpotrivă. cred că îl au. prin mişcarea capului de sus în jos spunem „da”. De exemplu. atent la poziţia finală). bâţâitul picioarelor fiind pus pe seama plictiselii. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus. expresie a surprizei şi acoperirea gurii cu mâna. de orientare corporală şi de congruenţă/necongruenţă. aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor. Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi. în timp ce europenii tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu formalitatea. dar uneori şi nelinişte şi preocupare. înclinat pe scaun spre spate. mişcări largi. aceasta comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au. trebuie să fim foarte atenţi la particularităţile şi diferenţele culturale. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat. Posturile pe care le au oamenii. poate indica detaşare. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra situaţiei. competiţia. iar palma (degetele) pe obraz. sau vor să îl aibă. insultă în Thailanda şi absolut neutru. dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. ca semn al ascunderii a ceva. Prin postura de includere/neincludere se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul 61 . denotă interes extrem. se constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună. în SUA. plictiseală sau auto-încredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului. grad de curtoazie. Atunci când ne situăm pe tărâmul gestualităţii. Poziţia relaxată.la gură. În general. căldură sufletească. în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta la stânga.

prin modul de a da mâna. statut. etc. pot să se întoarcă sau să se aplece spre centru. Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au încercat să clasifice funcţiile comunicării tactile48. 48 Ibidem. În ceea ce priveşte modurile de mişcare ale corpului. în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. iar a doua indică neutralitate. mişcările faţă-spate sunt proprii omului de acţiune. să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber. de luare de braţ. schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. înzestrate cu un potenţial meta-comunicativ de invidiat. Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului). În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut. Unii oameni evită orice atingere. Cât priveşte cea de-a treia postură. forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă. iar mişcările verticale sunt proprii persoanelor cu putere de convingere. de puncte de vedere sau de opinii. bătutul pe umăr. înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut. indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat. apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor. De exemplu. Acest tip de comunicare diferă de la o cultură la alta. fără să angajeze răspunderea celui ce atinge.grupului. 211. aceasta comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. membrii unui grup pot forma un cerc. se consideră buni comunicatori. delimitând cinci clase principale: a) atingeri care transmit emoţii pozitive. 62 . se consideră că cei care fac de obicei mişcări laterale. De exemplu. modul de îmbrăţişare. Comunicarea tactilă reprezintă acel tip de limbaj non-verbal care se manifestă prin frecvenţa atingerii. acestea uşurează interacţiunea. relaţie şi cultură. b) atingeri în joacă. aceleaşi atingeri putând comunica lucruri diferite. Postura de orientare corporală se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-a-vis) sau alături (paralel). prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie.. la japonezi. p. nu interacţionează sub nici o formă.

apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict personală. grad de intimitate. chiar dacă obiectivul urmărit este altul. iar „invadarea” lui produce senzaţia de disconfort. ori a încheieturii. Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de cinci dimensiuni: mărime. cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare. apropiere . Proxemica Proxemica reprezintă limbajul spaţiului sau distanţa între interlocutori în procesul comunicării. la atingerea frunţii unui bolnav.depărtare. în majoritatea acestor cazuri se transmit şi informaţii afective. care poate îmbrăca o multitudine de forme: de la susţinerea unei persoane care urcă şi coboară dintr-un vehicul. nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50 cm decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite. vizând dirijarea comportamentelor. Astfel. importanţă sau statut social superior. Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal (prin 63 . De asemenea. nu pot fi efectuate decât unidirecţional. înălţime. egalitate sau supunere sunt comunicate prin intermediul poziţiei mâinii celui ce iniţiază gestul de salut. cu cât o persoană este mai importantă. Gestul are mai multe implicaţii decât pare şi îmbracă nenumărate forme. de asemenea. constituie. a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse. forţa cu care se strânge mâna. Jocul teritoriilor. înăuntru . atitudinile de dominare. efectele simbolice ale organizării spaţiale. e) atingerea în alt scop decât comunicarea propriu zisă. acesta defineşte spaţiul intim. În majoritatea culturilor europene. modul de a percepe spaţiul în diferite culturi. acestea implică o relaţie de dominare şi. distanţele fizice ale comunicării ţin de această disciplină.în afară. dintre care cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este strângerea mâinii în semn de salut şi de despărţire. VI. în majoritatea cazurilor. ca atare. ea studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare.c) atingeri de control. De pildă. care impune o distanţă mai mare faţă de interlocutor. d) atingere rituală. un parametru semnificativ. iar depărtarea excesivă poate comunica aroganţă. 2.

Doubleday & Company. familie. privirea de sus în jos. Hall pleacă de la ideea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că omul posedă şi el această noţiune de spaţiu individual. voce normală. lumea nord occidentală comunică în funcţie de patru distanţe: intimă. parfum. de bulă psihologică. Edward. voce normală: sosire. publică: Modul apropiat: corp la corp: actul sexual şi lupta. rol minor al vocii sau manifestări vocale involuntare. Inc. Astfel. DISTANŢA Modul apropiat: 45-75 cm. The Hidden Dimension49. limita parfumului. statutul şi importanţa. el posedă zone private şi zone publice. discuţii pe stradă sau pe subiecte neutre. The Hidden Dimension. limita contactului fizic cu celălalt. PERSONALĂ familiaritate Modul îndepărtat: 75-125 cm. iar cele mari sunt asociate cu puterea. calde şi intime. Managerul ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Modul în care un manager foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica ceva despre personalitatea sa. O contribuţie importantă în domeniul proxemicii a avut-o Edward Hall. De aceea. 64 . la o distanţă de un braţ. viziunea precisă dereglată. El tinde să dea o definiţie a culturii ca ansamblu de coduri şi va aplica această codificare în cea mai celebră lucrarea a sa. despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. voce şoptită.:orele de vârf din metrou). Probabil că acest tip de manager va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât democratic. evităm privirea celuilalt (ex. lucrare care reprezintă o adevărată gramatică a spaţiului. Modul îndepărtat: 15-40cm în mişcarea corporală („bula"). spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase. devine evident ce vor acestea să ne comunice.împrăştierea foilor. DISTANŢA INTIMĂ 49 Hall. Orice spaţiu personal se organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară. 1969. socială. E. În general. adeseori suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare. înalt şi cu mobilier masiv. întinderea picioarelor etc). personală. miros şi parfum. intimidate. rămas bun. New York. atunci când este impusă. dăm înapoi.

introvertiţi. Limbajul culorilor Culoarea. comunicarea interpersonală e săracă. 3.10m. Discursul este foarte formalizat. frontiere ale teritoriului social al unui individ care iau forma unui birou.50 m: semnificarea prezenţei colectivităţii. informaţia devine mai formală.60m-7. VI. recepţie: comunicare verbală fără contact fizic. este şi o oglindă a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea.elevi. gelozie. Modul îndepărtat: 7. unui ghişeu. la trei metri sau mai mult de soţiile lor). Distanţă administrativă: simplu client la bancă. în cultura indienilor americani semnifică masculinitate. monotonia. voce mai puternică decât în modul precedent. întâlnire în cerc închis). interlocutorul a devenit simplu receptor şi comunicarea spectacol. omul politic sau actorul. coeficient ierarhic (director general) sau nevoie de linişte (soţii când se întorc de la serviciu adeseori se aşează pentru aşi citi ziarul. echilibru între poziţionarea la acelaşi nivel şi vizibilitate. 65 . negru este culoarea tristeţii. dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă. pe de alta spectatorii pasivi: feed-back-ul funcţionează la minimum. iar la asiatici semnifică puritate. Mod apropiat: 3. gesturile stereotipizate.50m şi mai mult: celebrarea unui coeficient ierarhic. iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. iar albul răul. în timp ce culorile reci inhibă comunicarea. care ţin interlocutorul la distanţă.DISTANŢA SOCIALĂ DISTANŢA PUBLICĂ Modul apropiat: l. Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează comunicarea. În ţările cu populaţie africană. Privirea nu mai fixează. poartă o mască (profesor . pentru a se destinde. iar cele pale de timizi. la americani este culoarea intelectualităţii.60m. relaţii profesionale la birou. negru sugerează binele. sunteţi primit din spatele unui birou. iar în SUA comunism. Verdele semnifică la europeni invidie. Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi. Modul îndepărtat: 2. extrovertiţi. De exemplu. la asiatici bucurie. inhibă şi îi distrag pe comunicatori. iar în anumite ţări speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate. negocieri impersonale. precum şi varietatea excesivă de culoare. roşu este asociat în China bucuriei şi festivităţii. voce plină şi clară. Pe de o parte. în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi chinezi prin alb. în Europa dragoste.25m-2. în Japonia luptei şi mâniei. Pentru europeni. Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. unei mese. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu mult roşu. Locutorul joacă un rol social.10m-3.

modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Întârzierea poate irita şi insulta. percepţia statutului şi a puterii. Similar. cu atât ei se simt mai umiliţi. Studiile sociologice au arătat că. supune şi controla sau pentru a comunica respect şi interes. de aceea. Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult. A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă. atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze. relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună). În ceea ce priveşte precizia timpului trebuie menţionat faptul că timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi. limbajul timpului se poate folosi.VI. precum este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei ori pe zi şi la anumite ore). Cu privire la lipsa timpului se impune ideea că timpul este perceput ca pe o resursă personală limitată şi. în general. acesta comunică diferenţa de statut. pentru a manipula. de asemenea. în general. sunt marcate de timp. Timpul ca simbol reprezintă un aspect care ţine de o anumită obişnuinţă. se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. în mod voit sau nu. anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de viaţă clar situate în timp. 4. respectul şi importanţa acordată. oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se cumpără mai mult şi se lucrează mai puţin. fapt „exploatat” de unele fiinţe umane. Limbajul timpului Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: precizia timpului. 66 . Astfel. lipsa timpului sau timpul ca simbol. Sărbătorile şi ritualurile. De pildă.

la Institutul de cercetări sociale de pe lângă Universitatea din Frankfurt am Main. activitatea Institutului a fost reorientată spre cercetări de filosofie socială. H. Th.de estetică. O dată cu preluarea conducerii de M. F. sub conducerea lui Max Horkheimer. Pollock se ocupa de probleme de economie politică. Astfel. Fromm -de 67 . Adorno . începând cu anul 1932. Horkheimer) cercetări de economie şi istorie socialã a capitalismului. Marcuse – de filosofia socialã. Horkheimer. În activitatea institutului predominau (până la preluarea conducerii de M.de sociologia literaturii.VII. E. Benjamin . Şcoala de la Frankfurt Ceea ce numim astăzi Şcoala de la Frankfurt. cuprindea iniţial grupul de cercetători reuniţi.

M. VII. b) cunoaşterea reală a societăţii capitaliste şi lupta pentru o societate mai bună nu pot fi realizate decât cu mijloacele materialismului. nici chiar reuşitele sale «culturale». bine definite. Paris. rol demonstrat în teoria marxistă. condiţionării istorice a existenţei individului aşa cum apare aceasta în opera hegeliană şi a rolului hotărâtor al factorilor materiali în existenţa oamenilor. p. J. Dintre cele mai importante idei vehiculate în cadrul acestei teorii reţinem: a) postulează necoincidenţa perpetuă dintre concept şi realitate. dacã bogăţia unora nu este posibilã decât prin nefericirea celorlalţi”50. 1. c) evoluţia social-istorică a dezvăluit relativitatea şi importanta social-politică a nevoilor şi disponibilităţilor naturale ale oamenilor 50 Palmier. Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche.psihologie Toate aceste cercetări au generat în condiţii istorice. 68 . cadrul problematizărilor centrându-se în jurul doctrinei clasice a liberalismului. Edition Pierre Belfond. 384. În cadrul cercetărilor de filosofie socială a fost lansată o cercetare a problematicii situaţiei individului. însuşindu-şi teza lui Fourier: “nimic nu poate justifica o civilizaţie.. o teorie socialã care a servit (în unele din variantele sale) drept paravan ideologic mişcãrilor politice cunoscute sub denumirea de Noua Stângă. teoriei kantiană a persoanei autonome. Teoria critică a societăţii Teoria critică a societăţii reprezintă una dintre concepţiile fundamentale dezvoltate în cadrul Şcolii de la Frankfurt. 1973. dacã ea este întemeiatã pe foamete şi opresiune. Noua Stângã se reclamã de la socialismul utopic francez.

destinul individului într-o familie de un anumit fel şi acţiunea forţelor sociale de formare a spaţiului social. considerând că obiectivul final al teoriei critice este o societate în care nevoile indivizilor să fie centrul organizării sociale. aceasta s-a datorat înscrierii în coordonate filosofice. un rol esenţial în cunoaşterea societăţii atribuindu-se psihologiei. e) o dată cu eroziunea societăţii capitaliste liberale are loc o cunoaştere radical critică la adresa acesteia. considerând că este nevoie de descrierea realităţilor social-istorice şi detectarea tendinţelor evolutive imanente. fără a o lega pe aceasta de acţiunea istorică a unei clase sociale sau a unui partid politic. cunoaşterea societăţii presupune o cercetare interdisciplinară (solicitând cercetători din diverse domenii: filosofie. Marcuse publica studiul Filosofia şi teoria critică. economie. ci şi de condiţii sociale. pentru rezolvarea de probleme). În acelaşi număr al revistei. în istoria ei. d) cunoaşterea societăţii capitaliste nu poate urma itinerariul stabilit în ştiinţele naturii (descrierea fenomenelor şi formarea de concepte pe baza raporturilor de asemănare). Teoria critică a societăţii a fost elaborată de Horkheimer în studiul Teoria tradiţională şi teoria critică. înţeles ca atitudine. pentru a explica specificul teoriei critice a societăţii. care 69 . istorie. H. drept urmare se pune accent pe o psihologie diferenţiată a grupurilor care să studieze funcţia individului în procesul de producţie. Drept urmare. g) ţine să delimiteze teoria critică a societăţii. cunoaşterea nefiind legată numai de condiţii psihologice. Baza teoriei critice a societăţii o reprezintă “societatea raţională”. psihologie. se consideră că este legitim şi necesar ca în cunoaşterea societăţii să fie investigată dialectica nevoilor şi disponibilităţilor factorilor social-istorici. Fundamentale pentru istorie sunt însă noţiunile economiei. ştiinţa a intrat în conflict cu realitatea social-istorică dată.De asemenea. nu ale psihologiei (aceasta din urmă fiind considerată doar o disciplină complementară). sociologie. iar în măsura în care. ca determinare a nevoilor şi disponibilităţilor umane şi a atitudinilor corespunzătoare. care presupune subordonarea economiei la nevoile indivizilor Teoria critică este solidară unui “materialism practic”. f) funcţia esenţială a cunoaşterii este critică (şi este întruchipată de filosofie). publicat în revista institutului în 1937. morale.

Habermas este alăturat de către comentatorii scrierilor sale grupului Şcolii de la Frankfurt. . Adevăratul loc în care se decide soarta libertăţii şi fericirii oamenilor reprezentându-l raporturile sociale. De asemenea. ele nu sunt primordiale pentru existenţa umană. Problema formării voinţei politice. să se edifice asupra rolului lor emancipativ potenţial în procesul istoric.oferă o reflecţie asupra contextului de apariţie şi asupra anticipării contextului de aplicare. 2. dar constituie mediul principal al împlinirii acesteia. cercetarea materializându-se într-un şir de studii consacrate problemei evoluţiei sferei publice în capitalismul modern. cu ajutorul teoriei.sesizează determinările obiective (raporturile cu natura şi raporturile sociale) şi posibilităţile a căror realizare este împiedicată în starea dată a acestor raporturi cu natura şi pentru care trebuie luptat. J. Teoria societăţii concepută în intenţie practică J. a deciziilor relevante pentru mersul istoriei 70 . . au un rol decisiv pentru destinul lor. Existã două elemente care leagã materialismul de adevărata teorie a societăţii: grija pentru fericirea oamenilor şi convingerea că această fericire nu poate fi atinsă decât printr-o modificare a condiţiilor materiale de existenţă. Se pleacă de la premisa că interacţiunile moralpractice. VII. în care: . Habermas elaborează şi promovează “teoria societăţii în intenţie practică” (în introducerea lucrãrii Teorie şi praxis. drept. literaturã universală). psihologie.indică condiţiile în care o conştiinţă de sine a istoriei speciei este obiectiv posibilă. 3. VII. intitulatã Unele dificultăţi ce apar la încercarea de a mijloci teoria şi praxisul. el vine spre aceastã şcoală de pe alte poziţii teoretice (filosofie. Începutul investigării îl constituie “aspectul empiric” al relaţiei dintre teorie şi praxis. sunt abordate situaţii sociale date ca situaţii de „coerciţie” din perspectiva posibilei lor depăşiri.numeşte adresanţii care pot. în mediul cărora oamenii trăiesc şi acţionează. istorie.

ea vizând şi distincţia dintre dispoziţia asupra proceselor naturale. Conceptului de praxis îi corespund două tipuri de acţiuni: o acţiune instrumentală. care rezolvă „probleme practice”. VII. respectiv. În ceea ce priveşte problemele tehnice. Pentru abordarea şi depăşirea acestei înstrăinări este nevoie de articularea şi promovarea de strategii teoretice. ale căror pretenţii de validitate putem să le susţinem sau să le contestăm cu temeiuri. de la forma discuţiei publice a problemelor de interes general la forma rezervării elitare a deciziilor şi a dispunerii de persoane. în privinţa alegerii raţionale între mijloace alternative pentru scopuri date (valori si maxime). acestea se pun în privinţa organizării raţionale. l-a numit “societatea administrată”. în raport cu un scop. VII. care este echivalentul muncii şi o acţiune comunicativă. Delimitarea acestor două tipuri de acţiuni este operată din punctul de vedere al unei teorii a societăţii orientată spre critica socială. Problemele practice se pun în privinţa admiterii sau respingerii normelor. J. echivalent al interacţiunii. “Societatea administrată” aduce cu sine o nouă formă de înstrăinare: tratarea persoanelor ca obiecte de manipulat (specifică capitalismului târziu). ce nu se reduc la „probleme tehnice”. Acest lucru presupune luarea sub control a sensului. Habermas culminează cu circumscrierea unui fenomen pe care Şcoala de la Frankfurt. mai ales a celor de acţiune. Teoria acţiunii la J. Pragmatica universală J.Primele scrieri ale lui J. în faza ei târzie. Habermas Teoria acţiunii este fundată pe conceptul de praxis. 5. Habermas va aborda “societatea administrată” din punctul de vedere al modificării suferite de viaţa politică. 4. Habermas considera că reproducerea socio-umană în condiţiile creşterii complexităţii sistemelor sociale poate fi luată sub control prin intermediul comunicării. adică asigurarea cadrului unei 71 . a mijloacelor şi. care rezolvă „probleme tehnice” şi dispoziţia asupra proceselor sociale.

În ceea ce priveşte înţelegerea. -> stabilirea condiţiilor ce trebuie reunite pentru atingerea consensului. -> un caracter descriptiv. Habermas a elaborat o teorie generalã a comunicării. care stabileşte corelaţii empirice de o anumită generalitate între structura lingvistică şi structura socială. se impune cercetarea acesteia din punctul de vedere al constituirii ei ca mediu al vieţii sociale. ce presupune: -> trecerea de la analiza formală la analiza materială a limbii. Datorită rolului structurant pe care îl are limba. ţinând de transmiterea rapidă şi nedeformată a informaţiei. ci şi probleme social-umane (precum. Habermas include nu numai componente tehnice şi psihologice ale comunicării. c) pragmatica. determinarea condiţiilor ce trebuie satisfăcute pentru ca înţelegerea să poată fi atinsă în comunicarea socială. ca acţiune comunicativă. ca urmare a împărţirii şanselor sociale la exercitarea de roluri în comunicare. Comunicarea verbală. dar şi o abordare a structurii funcţiilor şi rolurilor sociale. Teoria comunicării a lui J. expresia limbii. Cercetarea limbii presupune trei etape: a) etapa lingvisticii. care presupune: -> folosirea limbii ca o activitate de un fel aparte. aceasta se extinde şi cuprinde acordul celor ce 72 . -> cercetarea structurii limbii din punctul de vedere normativ. recunoaşterea reciprocă a vorbitorilor sau recunoaşterea de către aceştia a normei interacţiunii lor). -> analiza logică şi lingvistica structurală. Acesta consideră că în comunicare se pun nu doar probleme tehnice.comunicări sociale lipsite de blocaje ancorate în chiar structura comunicării. anume: înţelegerea şi implicit. are în societate rolul unui “transformator”. ci şi componente sociale şi instituţionale. -> abordarea proprietăţilor formale ale limbii. b) etapa sociolingvisticii. al asigurării condiţiilor pentru atingerea scopului. Urmărind să stabilească diferenţa specifică a limbii în raport cu alte medii (munca) şi să identifice conexiunile limbii cu celelalte medii (munca şi reflexivitatea). care viza o abordare a comunicării. J. care presupune: -> delimitarea între limbă şi limbaje. mijlocind toate procesele vieţii sociale şi reorganizând comportamentul individual sub imperativul vieţii sociale.

comunică asupra normelor interacţiunii lor: “între membrii unei comunităţi lingvistice se realizeazã un acord în privinţa justeţei unei exprimări relativ la un fundament recunoscut în comun”51. p. Suhrkamp. 177. 1. aceasta studiază “condiţiile posibilităţii înţelegerii în limbă în general” şi oferă baza pentru explicarea comunicărilor sistematic distorsionate şi a proceselor de socializare deviante. care cere reciprocitatea comportamentului şi a aşteptărilor de comportament. În interacţiunile mute 51 Habermas. Exprimările extraverbale sunt. ci presupune o identitate a semnificaţiei. Cadrul în care pot fi explicate proprietăţile sintactice şi semantice ale limbii devine pragmatica universală. Putem vorbi de o nouă formă a reflecţiei. 73 . reconstrucţia raţională. în cazul omului. bazată pe posibilitatea de critică reciprocă a comportamentului orientat de reguli. Discursul -formă a comunicării Teoria comunicării trebuie înţeleasă ca teorie a înţelegerii prin intermediul unor acte de vorbire care ridică mereu patru pretenţii de validitate: o pretenţie cognitivă. Aceasta nu se reduce la o preluare exactă a conotaţiei exprimărilor. Was heisst Universalpragmatik? în Sprachpragmatik und Philosophie. 1975. Jürgen. ci şi exprimări extraverbale. o pretenţie ce se referă la autoprezentarea vorbitorului şi o pretenţie care se referă la norma interacţiunii vorbitorului cu ascultătorul. totdeauna subîntinse ce exprimări verbale: “În contextele interacţiunii aceste trei clase de exprimări verbale şi extraverbale sunt totdeauna legate. una lingvistică. acţiuni propriu-zise şi gesticulaţia. Pragmatica universală abordează comunicarea din punctul de vedere al condiţiilor interactive ce trebuie să fie întrunite pentru a atinge scopul comunicării: înţelegerea VII. Frankfurt am Main. care duce la identificarea condiţiilor posibilităţii limbii. cogniţiei şi acţiunii. asumate tacit cu orice act de vorbire. În comunicarea socială intervin nu numai acte de vorbire. de cunoaştere şi acţiune şi care are natura unui sistem de reguli anonim şi forma unor “cunoştinţe intuitive”. 5.

(acţiuni şi gesturi). în Cunoaştere şi comunicare. de ce nu te-ai comportat altfel?). întemeierea discursivă transformând : . 1983. La asemenea întrebări se răspunde în discursuri. persoane şi exprimări). În ceea ce priveşte interacţiunea dintre vorbitor şi ascultător. exprimările lingvistice sunt cel puţin implicate”52. teoreticianul distinge între două forme ale comunicării: acţiunea comunicativă (interacţiunea) şi discursul. În funcţie de această solubilitate. exprimările verbale se despart de cele extraverbale.susţinerile în judecăţi. Editura Politică. aceasta presupune un consens.lămuririle în interpretări. Bucureşti. Jürgen. de ce se comportă astfel?). Discursul se deosebeşte de acţiunea comunicativă prin conţinut şi prin status. -> justificărilor (de ce ai făcut aceasta?. Prin discurs nu se schimbă informaţii. . 200. 74 . emancipându-se complet de acţiuni şi gesturi Solubilitatea celor patru pretenţii de validitate are o importanţã decisivă în teoria comunicării la J. ci căutam să restabilim un acord care a fost problematizat şi care a existat în acţiunea comunicativă. Habermas. 52 Habermas. cum trebuie să înţeleg aceasta ?). .justificările în justificări teoretice. p.explicaţiile în explicaţii teoretice. . . a cărui deranjare naşte întrebări.> susţinerilor şi explicaţiilor (se comportă astfel?. sub forma: -> lămuririlor (cum înţelegi aceasta?. Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative. discursul presupune despărţirea problemelor validităţii de cele ale genezei şi formulează rezerve cu privire la existenta obiectelor acţiunii comunicative (lucruri şi evenimente. Pe treptele mai evoluate ale comunicării.

Modurile de exercitare a dominaţiei sociale prin comunicare se dezvoltă la iniţiativa diverselor instituţii sociale şi este un catalizator al schimbării sociale. neimplicând doar acceptarea pasivă a anumitor opinii sau aderarea la anumite modele de comportament. rezultat al importanţei crescânde a dispozitivelor comunicaţionale folosite astăzi de cea mai mare parte a instituţiilor sociale care îi pun pe subiecţii cetăţeni în situaţie de „interacţiune parţială”. 75 .VIII. Caracteristicile comunicării în câmpul social sunt: • asimetria. Comunicarea – proces de influenţare socială Orice act de comunicare implică anumite grade de influenţare. comunicarea fiind chiar cea care înnoieşte radical formele dominării sociale.

• funcţie de modalităţile de exercitare a controlului social). influenţa este un mijloc simbolic de persuasiune. În ceea ce priveşte conceptul de influenţă. 1. Parsons. McQuail. Denis. nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor. • cu spaţiul privat. în cadrul argumentaţiei raţionale. o mare similitudine de gândire şi comportament între transmiţător şi receptor. şi negativ. fie. Parsons sugerează că un actor social poate încerca să obţină conformarea altuia fie influenţându-i intenţiile. comunicarea publicitară de asemenea). comunicarea poate fi folosită pozitiv. pe care autorii le numesc resurse de putere şi anumite nevoi sau valori ale persoanei influenţate. chiar şi în forma extremă a persuasiunii. VIII.• diversificarea modalităţilor de exercitare (discurs argumentativ. Cea mai bună caracterizare a influenţei ca un concept distinct faţă de cel de putere a fost făcută de T. interactiv). fie manipulând în beneficiul său situaţia în care acesta se află. discurs fărâmiţarea în spaţii care se juxtapun sau chiar se suprapun (comunicarea o participare diferită în funcţie de clasă şi grup social (acces la media în tendinţa spre o anumită întrepătrundere cu viaţa profesională precum şi persuasiv. p. Acesta consideră influenţa un „mecanism generalizat prin intermediul căruia sunt determinate atitudinile şi opiniile” 53. cit. Mai mult. în special în cadrul unui proces de interacţiune socială intenţionată. T. op.. acesta poate însemna fie a-l determina pe altul să ţi se conformeze. Influenţa. Ibidem. activând anumite obligaţii ale celui supus procesului de influenţare. pur şi simplu. numite baze motivaţionale ale puterii54. dispozitivele comunicaţionale vor ajuta la compatibilizarea mişcării de individualizare a practicilor sociale cu participarea la spaţiul public). 149. Definirea spaţiului public 53 54 Apud. • politică se suprapune uneori cu cea publică. 76 . Abilitatea de a-l influenţa pe celălalt depinde de două componente: anumite proprietăţi ale agentului. Astfel. în acest sens.

2005. care cere puterii reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin elaborarea unor legi cu valabilitate generală şi care acţionează totodată ca opinie publică. loc în care se formează şi se exprimă opinia publică.Definirea spaţiului public este legată de concepţia lui Jürgen Habermas.ro. Astfel. Bucureşti. Vasile. dacă societatea civilă este istoric anterioară naşterii spaţiului public şi îi condiţionează cel puţin teoretic apariţia. interesant este demersul lui Paul Beaud57. Irina. op. înlocuind structurile tradiţionale de socializare cu propriile instrumente de comunicare. Editura Comunicare. săşi exprime şi să-şi publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general. Habermas o realizează asupra relaţiei dintre comunicarea de masă şi democraţie. cetăţenii tratează neconstrânşi sub garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi. p.. ca unică sursă de legitimare a acestor legi”56. 56 Ibidem. Habermas55 spaţiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă şi stat. a legilor şi cea de instanţă publică raţională de judecare şi critică a puterii. 2. Stănciugelu. După J. cit. Noţiunea de spaţiu public constituie elementul conceptual de bază al analizei pe care J. Sfera publică şi transformarea ei structurală. De aceea se impune a se avea în atenţie distincţia dintre societatea civilă şi spaţiul public. Manifestare a intereselor indivizilor în spaţiul public. 75. Prin spaţiu public el înţelege acea sferă în care „reuniţi ca public. opinia publică va avea o dublă funcţie: de legitimare a normelor publice. spaţiul public ar intra în fosta sferă privată. mass-media şi actorii politici. spaţiul public traduce fenomenul 55 Habermas. 57 Apud. Mai mult. graţie mai ales ştiinţelor umane. În cadrul acestei sfere publice se dezvoltă o conştiinţă politică. 77 . care considera faptul că autonomizarea socialului îl somează pe fiecare individ să se considere un individ social şi să găsească în social noi norme ale apartenenţei şi ale integrării sale. Comunicarea în spaţiul public Din punctul de vedere al comunicării. 107. VIII. Jürgen. Tran. p. Această analiză integrează următoarele concepte: opinia publică..

participând însă în acelaşi timp la „reclădirea” lor. Abundenţa de critici a noului spaţiu public se concentrează pe două acuze: statul este hipertrofiat şi impregnat de o raţionalitate tehnicistă. prin caracteristicile sale (îndeosebi prin relaţia de influenţă şi putere ce se stabileşte între sursă şi destinatar) face posibilă manipularea. VIII. dacă procesul de comunicare. În ciuda forţei lor. plecând de la constatarea pregnanţei tehnicilor de comunicare şi a pătrunderii lor în toate câmpurile sociale. Complexitatea spaţiului public de astăzi este o invitaţie la a-i înţelege mai bine marile articulări. căci ele iau de obicei aparenţa interacţiunii sau chiar a convivialităţii). (care nu se dezvăluie ca atare. în sensul că democraţia face din aproape toate problemele propriul obiect de confruntare şi negociere.de politizare a celei mai mari părţi a problemelor cu care se confruntă societatea. ci o posibilă utilizare a acestui sistem de către persoane interesate în acest sens. numai intenţia celui care iniţiază procesul face ca acesta să 78 . căci aceste tehnici nu ţin doar de ordinul simbolicului şi cu atât mai puţin pot fi analizate ca „punere în practică” a unui simplu artefact. dispozitivele comunicaţionale se confruntă cu strategiile sociale şi sunt obligate să se adapteze raporturilor sociale. să se ajungă la o asemenea concluzie. Cu alte cuvinte. manipularea nu este un efect automat al funcţionării sistemului de comunicare. 3. Totuşi. Astfel. Ni se pare eronat ca. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan Ideea spaţiului public reliefează accente critice şi provocări de ordin etic pe care sistemul socio-economic şi politic actual le aruncă specialiştilor în comunicare. pericolul se naşte din descoperirea posibilităţii de manipulare şi de control a câmpului social prin utilizarea potenţialului simbolic al comunicării. iar mişcările sociale care i se opun întreţin puţine legături unele cu altele.

Bucureşti. 2006. 2) efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu 58 59 Bourdieu. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. 23 – 64. ideile. ci şi capacitata de a le interpreta şi a le judeca în funcţie de situaţia sa personală şi socială. ci inocularea unei înţelegeri convenabile. În situaţiile de comunicare prin influenţare (şi este cazul întregului proces de comunicare realizat în spaţiul public) influenţa. Bourdieu 58). Funcţionarea sistemului comunicaţional limitează efectele exercitării influenţei. Boudon consideră că receptorul are nu numai capacitatea de a selecţiona mesajele care îi parvin. recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate. Boudon 59 refuză însă abordarea pur mecanicistă a acestei probleme şi consideră că în locul unei manipulări în sens unic ar trebui luate în considerare ajustările reciproce dintre emiţătorii şi receptorii mesajului. aşteptările sale. Coord. nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor. Putem distinge astfel între o „manipulare” ca efect de sistem la nivelul destinatarului. datorată poziţiei de putere şi influenţă de care se bucură sursa şi o „manipulare voită”. în cazul celei de-a doua. efectele manipulării sunt limitate de însăşi funcţionarea normală a sistemului. Teoria comunicării dezvoltată pe linia sociologiei acţionale a lui R. R. Dacă în primul caz. Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale. pp. 79 . de credinţele. chiar şi în forma extremă a persuasiunii. Bucureşti. Astfel: 1) schimbarea în direcţia încurajată de sursă va fi cu atât mai mare cu cât monopolul respectivei surse de comunicare asupra receptorului este mai complet. cât şi la apelul la palierele non-raţionale. opiniile. singurul remediu este responsabilitatea etică pe care ar trebui să şi-o asume emiţătorul mesajului. Raymond. Unii analişti consideră manipularea drept o metodă de substituire a violenţei fizice printr-o violenţă simbolică (P. 1986. prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei. Editura Humanitas. Pierre.fie manipulativ. Boudon. Economia bunurilor simbolice. Tratat de sociologie. care contribuie la reprimarea eficientă a unor aspiraţii care nu pot fi satisfăcute altfel la nivelul receptorului. Editura Meridiane. cu rea intenţie din partea sursei.

o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului. Deşi începuturile comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului. 4) probabilitatea reuşitei influenţei este cu atât mai mare cu cât receptorul acordă un prestigiu şi o credibilitate mai mare sursei mesajului. IX. precum şi cu dispoziţia receptorului. Abia în aceste condiţii se poate spune că acest tip de comunicare face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros. 3) comunicarea de masă poate fi eficientă şi poate produce o schimbare de atitudine în probleme nefamiliare. chiar dacă este despărţit din punct de vedere spaţio- 80 . Comunicarea de masă IX. în care individul nu este angajat sau care nu se raportează la predispoziţiile sale. care îl recepţionează simultan. Conceptul de comunicare de masă Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ţinem cont de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. 1.opiniile şi credinţele existente. aceasta este pregnantă în secolul al XX-lea. ceea ce implică unele trăsături specifice. periferice. după prima conflagraţie mondială.

118. un canal de televiziune. inadecvat. un jurnalist o „persoană instituţionalizată” sau o organizaţie de comunicare. în general. presa. de asemenea. cit. cu expresia comunicaţiile de masă”60. În această categorie se înscrie radiodifuziunea şi televiziunea. cartea. Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă sau mijloace ale comunicării de masă nu poate există o sinonimie perfectă. Irina. este un profesionist al comunicării.temporal de sursă. Confuziile care se fac în acest sens limitează sensurile conceptelor printr-un reducţionism simplist. la nivelul cunoaşterii comune. afişul publicitar. transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. p. şi după opinia lui Marshall McLuhan chiar Apud.. Noţiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros. în acelaşi timp ca un nivel scăzut de receptivitate. telegraful sau scrisul. conceptul de comunicare de masă 60 discursurile. 81 . dar poate fi înţeleasă şi ca o amplitudine socială a mesajului. ca o standardizare a consumului de produse culturale şi. în acest caz. Tran. mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferenţe vizibile. De cele mai multe ori. Între comunicare de masă. op. comunicarea de masă este identificată drept mass-media. Prin urmare. şi cuvântul. un post de radio. înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de comunicare (instrumentele comunicării. mijloacele de comunicare şi se traduce. media semnifică mijloace de comunicare. un ziar (grupuri sociale specializate . El desemnează în principiu procesele de mediere. Vasile. Din această perspectivă. Emiţătorul.antrepenorii de presă şi personalul lor). Stănciugelu. Expresia mass-media nu poate şi nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă. ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă. Chiar mass-media semnifică şi are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace.. cinematograful. inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă sau putere. care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea. telefonul. iar mass-media reprezintă mijloacele de comunicare pentru un mare public. un public de masă. vasta lor rază de acţiune. „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină. benzile. casetele sau videocasetele.

creându-se în mod artificial o despărţire între cultura înaltă. corporaţii. în 1832 Charles Auguste Havas înfiinţează la Paris un birou de ştiri. care în 1835 va deveni agenţia de presă Havas.este definit în sens unilateral. simplist. Produs al erei industriale. 2. interesate atât de producţia de masă. Ulterior. receptarea de masă. Este unanimă aprecierea că. economice. vârsta de aur a marilor cotidiane este aceea a anilor 1890-1920. a unor trusturi. 82 . cât şi în ceea ce priveşte calitatea ziarelor. de vârstă. de apartenenţă socială şi politică. IX. cât şi de difuzarea de masă. ajungându-se ca între anii 1860-1870 în ţări ca Franţa. deoarece are la bază descoperiri rezultate ale revoluţiei industriale. care-şi propunea să ofere ziarelor ştiri din diverse domenii. Astfel. agenţia Wolf iar în 1851 este creată agenţia engleză Reuter. ia naştere la Belin. dar şi apariţia unor organizaţii comerciale. marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante. aducătoare de profit. Mijloace de comunicare de masă Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă.00018. În secolul al XIX-lea apar şi instituţii specializate în comunicarea de masă . Acesta este şi motivul care îi determină pe unii teoreticieni să prefere noţiunile de tehnici de difuzare colectivă. În secolul al XlX-lea presa cunoaşte atât o creştere spectaculoasă a numărului de ziare şi a tirajului lor. Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12. consumul de masă. Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. au avut consecinţe extrem de favorabile asupra producerii ziarului. Secolul al XX-lea a adus o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei.Associated Press. ea dispune de toate posibilităţile (tehnice.000 exemplare pe oră. Revoluţionarea tehnicii imprimeriei şi inventarea rotativei. pe categorii de interese. atât în ceea ce priveşte tehnica de imprimare. cât şi o diversificare a acestora. de pregătire intelectuală etc. de profesie. concerne. a elitelor sociale şi cultura de masă. de exemplu. producţia de masă. În 1848 se constituie prima agenţie de presă americană . o agenţie internaţională. în 1849. canale de difuzare colectivă. culturale) pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă. sociale.agenţiile de ştiri – născându-se astfel şi publicul modern.

sistemul din Al Treilea Val. după opinia sa. primul massmedium”61. dar şi locale. singura cale ca un mesaj să atingă o audienţă de masă era aceea de a aduna mulţimea.comercializarea şi difuzarea lor. Editura Antet. a unei prese a elitelor intelectuale. radioului. Alvin. „îşi specializează produsele imagistice şi trimite imagini. în cadrul unor grupuri foarte mici. Toffler. O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne. în termenii săi. de fapt. de popularizare ştiinţifică. caracteristic societăţilor agrare. „ziarele. la care nu au acces decât cititorii avizaţi. Powershift . p. Alvin Toffler distinge trei moduri diferite de comunicare. a fost determinată de tehnologia din domeniul electricităţii şi electronicii. idei şi simboluri diferite unor segmente de populaţie. existenţa unei prese politice.. televiziunii. Spre deosebire de sistemele anterioare. Caracteristic pentru această etapă este că presa cunoaşte în paralel un proces de diversificare şi unul de specializare. juridic etc). Bucureşti. fonografului. a presei centrale. categorii de vârstă şi profesiuni. op. Într-o lume fără ziare. 1995. ceea ce a dus la naşterea oficiului poştal. au devenit principalele instrumente de masificare în societăţile industriale”62 afirmă Alvin Toffler. radioul şi televiziunea. a unei prese pentru femei. Noile fabrici aveau nevoie de o forţă de muncă omogenă conducând la inventarea mass-media pe bază tehnologică. 61 62 Tofler. Alvin.Puterea în mişcare. 83 . a presei de scandal etc. a telefonului. Se poate constata. trei valuri. ochite cu grijă”63. „majoritatea comunicaţiilor circulau din gură în gură şi faţă-n faţă. ca instrument al comunicării de masă. astfel. a telegrafului şi a telefonului. În Primul val. grupări etnice sau ca stil de viaţă. pieţe. filmele. economic. cinematografului. Sistemul de comunicare specific celui de Al doilea val avea la bază producţia de masă din fabrică şi presupunea apariţia mai multor comunicaţii la distanţă. 63 Ibidem. a unei prese literar-artistice. 350. revistele. Este perioada care marchează apariţia telegrafului. pentru copii şi adolescenţi. pp. 349 – 350. cit. a unei prese specializate (cu caracter sportiv. radiou sau televiziune. Privind evoluţia mass-media din perspectivă istorică. care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice. ai unor grupuri restrânse. Mulţimea a fost. fiecare capabile să transmită acelaşi mesaj simultan spre milioane de receptori.

Această diversitate a mesajelor şi mediilor de transmisie este explicată prin caracterul tot mai eterogen al forţei de muncă. Aceasta este şi cauza pentru care Alvin Tofler crede că „de-masificarea” a devenit o trăsătură cheie a noului sistem de informare. În ultimele decenii ale acestui secol o nouă descoperire se impune în comunicarea de masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca informaţiile să poată fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa extraordinară de a memora cantităţi imense de date se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluţia societăţii, în general, a presei, în special. În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă bancă de date, ci şi o modalitate modernă de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor. Uriaşul potenţial de comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care, în esenţa ei, este profund comunicaţională. Procesul de informatizare determină transformări substanţiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, fapt care provoacă anumite inegalităţi în procesul comunicării. Totodată, se impune tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, care conduce la asigurarea accesibilităţii ei. IX. 2. 1. Comunicarea prin Internet Internetul a revoluţionat lumea computerelor şi comunicaţiilor. Invenţii ca telefonul, radioul, computerul au format solida fundaţie pe care stă Internetul, acesta fiind cel mai folosit multimedia la ora actuală. Internetul este un mecanism de difuzare a informaţiei şi un mediu de colaborare şi interactivitate între indivizi şi calculatoare fără limite de ordin geografic. Prima idee despre o reţea globală de acest tip a fost concepută în 1962 de către J.C.R. Licklider, care a avansat conceptul de „galactic Network". Ideea a părut destul de interesantă, iar în 1966 era prezentată în cadrul unei conferinţe ARPANET (Advanced Research Projects Agency). La sfârşitul anului 1969 proiectul era pus pe picioare de

84

către Departamentul de Apărare al SUA, pentru a asigura transferul informaţiilor în cazul unui război ce ar fi făcut ca folosirea celorlalte linii de comunicare să fie imposibilă sau periculoasă. Pornită acum 30 de ani ca unealtă servind unui scop militar, Internetul a ajuns să domine lumea comunicării. Reţeaua a fost prezentată public la Conferinţa Internaţională de Computere şi Comunicaţii în 1972. Cercetători din diferite state ale lumii au avut posibilitatea de a vedea şi de a învăţa despre „reţea”. În anul 1986, Fundaţia de Ştiinţe Naţionale începe dezvoltarea NSFNET (National Science Foundation), care acum reprezintă coloana vertebrală pentru Internet în Statele Unite; acest mijloc de comunicare dezvoltându-se foarte repede, aşa cum nici unul dintre mijloacele de comunicare nu s-a dezvoltat vreodată. Internetul este o gazdă primitoare: există site-uri ce protestează faţă de politicile considerate nedrepte, sau site-uri create de unii pentru a-şi reprezenta naţiunea. Internetul a evoluat enorm, modul în care comunităţile se manifestă prin intermediul acestuia variind de la comic la dramatic. Astfel, Internetul poate fi deopotrivă un imens Disneyland, o tribună politică, sau chiar biserică. Legătura dintre societatea actuală şi Internet este foarte strânsă, mărturie stând miliardele de dolari ce „navighează” de la magazinle on-line către producători şi ritmul ameţitor cu care reţeaua se extinde. Proclamând instalarea unei noi ere în istoria Internetului, începând cu anul 2000, Bill Gates a declarat: „Paginile web se vor transforma radical, în anul ce vine, din simple furnizoare de informaţii în centre de servicii interactive, care vor permite utilizatorilor acces rapid la datele, bunurile şi serviciile pe care le doresc. Ne aflăm în faţa unei explozii de tehnologii noi, instrumente şi reţele noi care vor transforma în întregime know-how-ul informaţional actual. Internetul devine o platformă puternică prin intermediul căreia companiile vor oferi o gamă infinită de servicii, o platformă accesibilă atât prin reţele de transmisie prin cablu, cât şi prin reţele de comunicaţii mobile”64. În ceea ce priveşte tânăra generaţie de utilizatori, Bill Gates afirma: „copii care se nasc în era Intemetului - aşa numita Generaţie I - vor trebui să facă faţă provocărilor şi oportunităţilor generate de acest impact tehnologic de o nemaiîntâlnită amploare”65.

64 65

Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 126. Ibidem.

85

Maria Cornelia Bârliba vede în computer un erou mitic al epocii contemporane şi caută răspunsuri privind evoluţia relaţiei om-calculator în perspectiva viitorului: „Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume loc într-un “tablou al elementelor” existenţei? Va apărea în perspectivă un nou Mendeleev, care să descopere acest loc destinat calculatorului şi generaţiilor sale? Vom învăţa o nouă istorie, o istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu generaţiile electronice? (…) Va fi computerul eroul comunicării? Fără genealogie olimpiană, posedând “magii” contemporane şi viitoare, acesta va modifica destinul oamenilor, va participa la apariţia unei noi meniri a omului în Univers? 66 ” se întreabă autoarea. Şi tot ea formulează un răspuns fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în forme ale viitorului comunicaţional. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”67. IX. 3. Industrializarea comunicării sociale Apariţia şi funcţionarea tiparului a permis multiplicarea bunurilor culturale şi, prin aceasta, difuzarea lor pe arii geografice din ce în ce mai largi şi în medii sociale din ce în ce mai diverse. Astfel, relaţii de comunicare ce ar fi trebuit, anterior acestei epocale invenţii, să reunească grupuri restrânse de persoane, au pus în legătură nenumărate alte persoane. Aceşti indivizi sunt străini de autorul comunicării, nu au o legătură directă cu el şi beneficiază de un duplicat al mesajului iniţial. Din dorinţa de a asigura o arie de cuprindere cât mai mare a mesajelor, dar şi de a amplifica durata acestora, oamenii au inventat noi şi noi mijloace tehnice. Direcţiile de căutare s-au orientat spre soluţii capabile să asigure capacitate mare de înglobare şi
66

Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 204, 205. 67 Bârliba, Maria Cornelia, op. cit., p. 206.

86

precum şi filmele. între entităţile de bază ale comunicării. În toate aceste situaţii. telegraful. discursurile publice amplificate prin instalaţii de sonorizare.R. denumită de J. În prima categorie. Addison Westley. posibilităţile de înmagazinare şi păstrare a datelor şi informaţiilor. În concluzie. se interpune un întreg angrenaj tehnologic repartizat în mai multe tipuri de instituţii şi controlate de un număr mare de specialişti. radioul. au mărit volumul audienţei la nivelul milioanelor de oameni. concertele şi spectacolele etc. acum receptorii reprezintă o masă enormă de oameni. În ultimele două secole ale acestui mileniu. Cărţile tipărite în tiraje de masă. care distribuie la un număr din ce în ce mai mare de beneficiari. ci unei mulţimi enorme de receptori. emiţătorul şi receptorul. ziarele şi revistele. London. dar nu în ultimul rând. Din această perspectivă. În sfârşit. suporţii magnetici de stocare şi transmitere a informaţiei au amplificat la cote. „dialogurile” realizate prin e-mail. ori să mărească viteza cu care aceste mesaje erau fixate pe suport şi ajungeau la destinatari.. Dynamics of Mass Comunication. comunicare asistată de aparate68 pot fi enumerate discuţiile prin telefon. J. conduce la realitatea conform căreia emiţătorul nu se mai adresează unei singure persoane sau unui grup restrâns de indivizi. înregistrările magnetice. fiecare dintre ele fiind menită să răspundă unei nevoi sau unui vis de comunicare. comunicarea mediată cuprinde în sfera ei două tipuri de relaţii: comunicarea mediată tehnologic. mai ales. prin şi datorită acestui angrenaj tehnologic şi instituţional. 87 . dar îndeosebi în secolul al XX-lea. În cea de-a doua grupă sunt cuprinse toate situaţiile în care între emiţător şi receptor se interpun utilaje complexe şi. acelaşi mesaj. ajungându-se ca diferenţa dintre momentul transmiterii şi cel al receptării să fie zero. Dominick. cu competenţe dintre cele mai diverse. instituţii sofisticate. televiziunea şi satelitul au permis transmiterea din ce în ce mai rapidă a mesajelor.R. explozia tehnologică a oferit o considerabilă diversitate de soluţii. cândva greu de imaginat. 1983. dar în grup restrâns şi comunicarea de masă. comunicarea mediată a devenit o comunicare de masă. discurile (clasice sau de ultimă generaţie). Acest sistem care multiplică suporturile (în diferitele lor concretizări) pe care este transmis mesajul. un ansamblu de colectivităţi formate din indivizi care nu se cunosc 68 Dominick.rezistenţă sporită suportului pe care erau fixate mesajele şi să multiplice aceste suporturi. simultan. în vederea atingerii unei audienţe cât mai mari.

până la cărţile şi ziarele de astăzi. socială sau religioasă. Acest acces nu este însă total „liber". ci în valoare relativă. IX. costurile presupuse de accesul la informaţii au înregistrat o permanentă scădere. cu atât preţul accesului la produsul respectiv este mai mic. Acestea au condus în cele din urmă la eficientizarea creaţiei în comunicarea de masă şi. Datorită tehnologiilor. Istoria comunicării de masă este. sexul. 4. vârsta. Editura Univers Enciclopedic. Balle69. nu se află în relaţii de proximitate şi sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte poziţia socială. 200 – 201. 2005. Industrializarea producţiei de mesaje presupune standardizarea şi tipizarea. reducerea preţurilor. Cu alte cuvinte. moral etc. Balle. Este evident că acest lucru s-a produs nu în valoare absolută. pp. o istorie a scăderii costurilor: de la primele cărţi produse cu tiparul lui Gutenberg. Rolul şi funcţiile mass-media în societate Conform concepţiei lui Fr. 88 . religia. există trei mari tipuri de media: 69 coord. Francis. prin comunicarea de masă se generalizează dimensiunea democratică a informaţiei. mentalităţile etc. până la performanţele actuale în materie. Bucureşti. filosofic. producerea după principiul lucrului la banda rulantă. cu cât un produs din sfera comunicării de masă este cunoscut de un public mai numeros. constant. el presupune un „sacrificiu". toţi cei care doresc pot avea acces la mesaje fără bariere de natură politică. implicit. la lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la informaţii şi divertisment. deoarece accederea la conţinutul mesajului are un cost oarecare. Rezultatul unui asemenea fenomen reprezintă industrializarea producţiei de mesaje. de la pionieratul în radiodifuziune şi televiziune. din acest punct de vedere.). Dicţionar de media. deoarece sporirea continuă a numărului de beneficiari a permis.între ei. evitarea „unicităţii” (atât de importantă în artă) şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia este dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin estetic.

ziare. politică. Realizarea funcţiei expresive depinde de măsura în care diversele curente de opinie îşi găsesc expresia mediatică. care este valoarea acestor interacţiuni şi ce putere are presa în procesele de transformare a structurilor economice. specialişti din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viaţa socială. În acest context se poate observa că relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei). cablul. dar şi a influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra presei. de ansamblu de influenţe (efectele presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme (rolurile presei). întrun domeniu sau altul. acestea permit instaurarea dialogului la distanţă între indivizi sau între grupuri. funcţia referenţială. afişe) sau poate implica un decodor (radioul. Funcţia critică se referă la o categorie diversă de activităţi mediatice.1) Media autonome. funcţia metalingvistică. funcţia instructivculturalizatoare. fără să implice instalaţii tehnice de decodare (cărţi. Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produc asupra vieţii sociale. ea presupunând existenţa mass-media ca un forum în care indivizii sau diversele grupuri sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală. funcţia conativă sau persuasivă. Funcţia interpretativă se referă la interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt supuse evenimentele sau faptele cotidiene în difuzarea lor de către mass-media. ce legături se ţes între ea şi diferite instituţii. 3) Media de comunicare. funcţia interpretativă. socială. Funcţia informativă priveşte alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre evenimentele sociale. în 89 . în care suportul are doar funcţia de a transmite mesajele: releele. Mass-media sunt active în diverse sectoare ale vieţii sociale şi pot îndeplini. funcţia fatică. funcţia expresivă. funcţia emotivă. funcţia poetică. În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate. mai multe sau doar una din funcţiile specifice: funcţia informativă. politice ori culturale. televizorul. funcţia critică. termenul de funcţie cumulează frecvent cele trei variante enumerate anterior. 2) Media de difuzare. satelitul. funcţia de liant social. Este vorba. în care suportul de transmitere poartă în el mesajul. caseta). funcţia de divertisment. sociale. afacerile publice şi viaţa politică.

şi.primul rând. în special în campaniile electorale. solicitată. cum se vorbeşte. Funcţia de liant social presupune generarea de către mass-media a unui mecanism de solidaritate socială în caz de calamităţi naturale. anumite reclame fac şi ele apel la acest tip de mesaj. în al doilea rând. în numele opiniei publice. care poate fi o ironie. de rolul tradiţional de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă. deşi interlocutorii zâmbesc şi se amuză. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Funcţia de divertisment se referă la modalităţile de petrecere a timpului liber pe care mass-media le pune la dispoziţia publicului. deoarece candidatul trebuie să ştie să-şi exprime foarte bine emoţiile în contact cu realitatea de pe teren. axată pe conţinutul comunicării şi funcţia contextuală sau situaţională. situaţii personale deosebite care solicită ajutorul celorlalţi membrii ai societăţii. Funcţia conativă (sau persuasivă. Funcţia instructiv-culturalizatoare se realizează prin difuzarea de informaţii sau cunoştinţe cultural-ştiinţifice. care ţine cont de cadrul în care se desfăşoară procesul de comunicare. Prin această funcţie se urmăreşte în primul rând un anumit răspuns de la receptor. Aceasta funcţie nu trebuie redusă la textul gazetăresc. punând accentul pe modul cum se spune. Această funcţie este extrem de importantă. Funcţia referenţială vizează contextul în care are loc transmiterea unui mesaj şi poate fi: funcţie propriu-zis referenţială. Funcţia metalingvistică ţine de utilizarea unui anumit cod şi are în special în atenţie acele situaţii în care un mesaj de o anumită natură este spus pe un ton serios. sau retorică) este cea în care construcţia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă. funcţia critică priveşte confruntarea unor curente diferite de opinie care se manifestă prin intermediul mass-media. Pe această funcţie se bazează şi comicul de situaţie. prin urmare. 90 . în al treilea rând. faţă de sistemul de guvernare al statului. în special reclamele pentru serviciile turistice. În această situaţie apare uneori necesitatea de a atrage atenţia asupra adevăratului mesaj. de investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor sau aspectelor anormale din viaţa socială. Funcţia poetică se referă în special la mesaj.

Toate funcţiile descrise mai sus coexistă practic în orice comunicare. de funcţia predominantă. Funcţiile mass-media pot fi reprezentate conform următoarei diagrame: Funcţia mediatică Informare Interpretare Exprimare Critică Instructivculturizatoare Acţiunea mediatică Diseminarea informaţiei Comentarea faptelor Semnalarea în public Analiza faptelor Selecţia şi difuzarea cunoştiinţelor şi informaţiilor cultural -ştiinţifice Prezentarea faptelor într-un mod afectiv Realizarea de emisiuni şi rubrici cu specific 91 Consecinţele pentru public Ridicarea nivelului de cunoaştere Cristalizarea propriei opinii Conştientizare Prelucrare şi adoptarea / respingerea criticii Educarea în conformitate cu valorile promovate de societate Sensibilizare şi conformare la apelurile de solidarizare Relaxare şi distracţie Liant Divertisment . Îndeplinirea acestor principale funcţii mediatice depinde de interacţiunea dintre mass-media. pentru a le orienta atitudinile şi conduitele. iar structura verbală a unui mesaj depinde. fiecare dintre cei trei parteneri trebuie să-şi asume responsabilităţile ce decurg din rolul pe care îl are de jucat: mass-media ar trebui să-şi asume responsabilitatea de factor de influenţă pe care o deţine faţă de public. pentru a le influenţa judecata şi aprecierea asupra fenomenului de actualitate.Funcţia fatică a comunicării are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. precum şi „alo”-ul cu care începem fiecare convorbire telefonică. În cadrul acestui joc de interferenţe. în primul rând. public şi autorităţi. cele mai banale exemple sunt gesturile sau formulele de salut. publicul ar trebui să se distanţeze şi să sesizeze neajunsurile mass-media. iar autorităţile ar trebui să prevină pe cale juridică abuzurile care se fac în numele libertăţii de expresie. Mijloacele de comunicare de masă se adresează oamenilor pentru a-i informa.

A treia etapă este denumită a revirimentului. influenţa este mai curând indirectă. că media are o putere nemăsurată de a influenţa direct opiniile şi comportamentele. publicul este reprezentant ca o societate de masă. deci media depinde de alte elemente ale mediului social. Aceste teorii erau centrate pe conceptele de suflet colectiv şi individ în mulţime. Cercetările se efectuează pe perioade mai lungi de timp. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. se credea. spontaneitatea primitivă. şi se acordă o atenţie 92 . de a manipula masele. format din indivizi izolaţi şi anonimi. şi presupuneau că în starea de mulţime indivizii se caracterizează prin trăsături ca: sentimentul puterii invincibile. pierderea simţului de responsabilitate. A doua etapă apare o dată cu multiplicarea cercetărilor empirice de sociologie a comunicării de masă şi va fi marcată de ideea efectului minimal al media. adică a revenirii la ideile marii puteri de influenţare de care dispun sistemele mediatice. iar influenţa sa este condiţionată de alte componente ale mediului social.IX. comunităţile de referinţă). la început. grupuri mici. Ea este legată de expansiunea televiziunii şi de cercetări originale mai profunde şi mai cuprinzătoare. Astfel. Mass-media reprezintă doar una dintre multiplele surse sociale. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor Cercetările media au fost orientate mult timp unilateral asupra studierii efectelor mass-media. sau al lanţului procesului comunicaţional (lideri de opinie. reprezentările asupra publicului au fost dominate de teoriile asupra psihologiei mulţimilor. 5. alte aspecte ale comunicării de masă fiind neglijate. creşterea sugestibilităţii şi a sensibilităţii la contagiunea mentală. Prima etapă a fost caracterizată prin ideea autoputerniciei media. Rezultatele cercetărilor converg spre ideea relativităţii efectelor media. ale lui Gustave le Bon. expuşi fără nici o rezistenţă valorilor de propagandă. Joseph Klapper argumenta în 1960 că o triere completă a literaturii relevante pentru efectele sociale şi psihice ale mass-media ar presupune identificarea a trei mari etape.

răspuns. Mai mult. Mihai Coman. unor Indivizi izolaţi Acest model a fost dezvoltat de-a lungul timpului sub forma mai multor teorii: teoria fluxului într-un singur pas (one step-flow). 1997. 93 . clasificându-le în trei categorii: teoriile efectelor puternice. 70 Moscovici. impunerea televiziunii. p. De asemenea. în lucrarea sa Introducere în sistemul mass-media. Editura Polirom. reprezentările sociale şi ideologice au elemente comune. 71 Coman. 39. teoria acului hipodermic şi cea a glonţului magic. se iau în considerare relaţiile dintre comunicare şi dinamica sistemelor de valori şi a modelelor culturale.răspuns mesajul televizat este considerat un stimul. Mihai. care atinge şi atrage audienţe de dimensiuni fără precedent. IX. Iaşi. şi are ca rezultat un răspuns uniform din partea indivizilor. care elimină toţi factorii raţionali. Iaşi. Introducere în sistemul mass-media. modelul hegemonic. Acest model ar putea fi redus la următoarea schemă: SSURSĂ (stimul) Transmiterea mesajului direct. 123 – 150. 2004. sociali şi culturali. Teoriile efectelor mass-media Efectele mass-media pot fi considerate efectele „unor contexte nor construcţii mentale pe care individul le primeşte prin educaţie” 70 . lor fiindu-le atribuit şi un caracter ideologic. în Reprezentările sociale (coord. fără intermediari. Toate aceste teorii au ca numitor comun faptul că receptorii mesajului sunt indivizi izolaţi. pp. Pentru a facilita accesul la teoriile şi studiile asupra efectelor mesajului mediatic. ca ordonatoare ale mediului.mai mare contextului social şi motivaţiilor expunerii la media. duce la destrămarea dogmei efectului minimal. limitate şi slabe71. Ca organizare şi mecanisme de structurare a raporturilor simbolice. În cadrul teoriilor efectelor puternice se desprind patru modele: modelul stimul . cel al dependenţei şi cel al spiralei tăcerii. Serge. cu o putere incomparabilă cu celelalte media.). le sintetizează. Neculau. A. Editura Polirom. 6. Fenomenul reprezentărilor sociale. În cazul modelului stimul .

dorinţa de conformare la valorile societăţii. Michael. politic) “impune” celorlalte grupuri din acelaşi domeniu două posibile reacţii: tăcerea şi izolarea şi integrarea în grupul reprezentat de media. Noelle Elisabeth. terorism. panică. după Elisabeth Noelle –Neumman sunt72: teama de izolare şi dorinţa de integrare în comunitate. spre marea masă.răspuns: dezordinea socială (creată de catastrofe. Chicago. 94 . University of Chicago Press. crearea unei opinii publice majoritare. The spiral of silence. Teoriile efectelor limitate sunt reprezentate prin trei metode: al fluxului în doi paşi (Two Step-Flow). Editura Presa Universitară Clujeană. unde au rol de orientare cotidiană. cultural. Modelul dependenţei se bazează pe faptul că receptorul este un om integrat întrun sistem social informaţional şi are o nevoie vitală de informaţii din anumite domenii pentru bunul mers al vieţii cotidiene. Zipfel. clasa superioară a societăţii îşi impune propriile valori unui public pasiv.Există două situaţii tip care favorizează emergenţa unui efect stimul . ca un mijloc persuasiv de cucerire a maselor de către clasele dominante. către membrii grupului. În cazul modelului spiralei tăcerii. pe existenţa unor lideri de opinie care selectează şi interpretează informaţiile transpunându-le într-o formă accesibilă maselor sau grupului său. Efectele mesajului televizat prin modelul fluxului în doi paşi depind în opinia lui Michael Kunczik şi Astrid Zipfel73 de structura personalităţii şi aptitudinile native ale 72 Neumman. sau pe verticală. lipsit de puterea de a filtra mesajele şi de a avea un răspuns critic. 73 Kunczik. Necesitatea acestor mesaje este mult amplificată în zonele metroplitane. 1984. Astrid. A theory of public opinion. Modelul hegemonic apare în situaţii de calm în plan social şi economic. al cultivării şi al agendei (Agenda-Setting) Modelul fluxului în doi paşi se bazează. Premisele de bază ale spiralei tăcerii. presa ca reprezentant al unui anumit grup (social. evaluarea permanentă a opiniilor comune. Primul pas presupune colectarea informaţiei filtrate pe orizontală. Cluj-Napoca. Folosindu-se de sistemul educativ şi canalele comunicării publice. tendinţa de marginalizare a indivizilor al căror comportament este deviant. violenţă) şi campaniile de influenţare a publicului. 1998. Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării.

în lucrarea Patru teorii despre presă75. produsele mass-media trebuie selectate conform nevoilor şi aspiraţiilor acestora. modelul liberal.. Theodore Peterson şi Wilbur Schramm în 1956. apărute în momente istorice şi în zone geopolitice diferite. 1963. J. de personalitatea şi mijloacele de percepţie ale receptorului şi de contextul de interacţiune între lider şi acesta. Această teorie a sociologului american Georg Gerbner defineşte cultivarea prin efectul de preluare „a unei viziuni comune asupra lumii. Editura Polirom. Four Theories of the Press: The authoritarian.liderului. Peterson. Iaşi. În viziunea acestora. Fred. W. determinând astfel priorităţile cotidiene şi. University of Illinois Press. Modelul autoritarist 74 75 Severin. în consecinţă. Cele patru teorii normative sunt: modelul autoritarist. crearea agendei sau a ordinei de zi. cartografiază rolul social al presei dintr-o perspectivă istorică şi pe o axă ce aşează la un pol completa subordonare a presei de către instituţiile puterii şi. social responsibility and soviet communist concepts. Siebert. 95 . Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Theodore. Wilbur. 2004. IX. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea Cea mai cunoscută tipologie a structurilor instituţionale şi variatelor filosofii privind evoluţia media este cea propusă de trei profesori americani: Fred Siebert. totala ei eliberare de sub controlul direct al publicului. Schramm. libertarian. 7. modelul cultivării subliniază factorul formativ (de opinie) al mesajului televizat asupra lumii. care constă în ideea că. la celălalt pol. IX. prin valorile consacrate de televiziune se influenţează sistemul axiologic al omului. pentru a avea un impact cât mai mare asupra publicului. Bazându-se pe faptul că televiziunea reprezintă o sursă importantă de informare în cadrul familiei. În cadrul teoriilor efectelor slabe s-a dezvoltat modelul de uses and gratifications (utilizări şi gratificaţii). a unor roluri comune şi a unor valori comune”74 de către marii consumatori de televiziune. modelul comunist şi modelul serviciului public. 1. 7. de atitudinea prin care el se poate exprima. cele patru mari teorii. În modelul agendei.

Privilegiile au vizat îndeosebi instituţiile de presă subordonate sau obediente. de o distribuţie preferenţială şi de favoruri acordate liderilor sau ziariştilor care se remarcau în promovarea temelor dorite de putere. Existenţa unor astfel de legi nu reprezintă în sine un semn de autoritarism. Restricţiile au cunoscut o paletă mult mai bogată: multe au vizat accesul la licenţă. la distribuţie. la resurse. Principiul de bază al modelului autoritarist este controlul exercitat de instituţiile statului asupra funcţionării organelor de presă a conţinuturilor vehiculate de acestea.Reprezintă prima concretizare filosofică şi instituţională a relaţiei dintre stat şi presă. al XVIII-lea şi chiar al XIX-lea. prima încercare de a defini misiunea socială a presei. Deci. Folosind o pârghie de tip juridic. de sprijin financiar sau de scutiri de taxe şi impozite. 96 . la informaţie. monarhiile vremii percep transformarea foilor tipărite cu prilejul unor evenimente în publicaţii lunare sau săptămânale ca pe o ameninţare directă. se folosea un sistem de legi şi reglementări pentru a influenţa activitatea întreprinderii de presă. ci doar folosirea lor excesivă. Sistemele autoritariste au încercat să facă faţă acestei dificultăţi utilizând două mijloace: privilegiile şi restricţiile. În statele europene din secolele al XVII-lea. O altă formă de exercitare a restricţiilor a fost aceea prin folosirea unei pârghii economice: se fixau impozite sau preţuri de distribuţie falimentare pentru o întreprindere privată. De aceea. ele s-au grăbit fie să le absoarbă. puterea selecta pe aceia pe care îi considera de încredere. sfera de acţiune a puterii era limitată de existenţa proprietăţii private: statul nu putea interveni împotriva cadrului economic şi a legilor pe care le promulgase. fie să le supună unui control riguros. Cele mai eficiente erau legile referitoare la trădare şi la instigare la revoltă. problema era de a găsi forme de constrângere împotriva unei prese care opera în baza instituţională a proprietăţii private. care au beneficiat de atribuirea mai rapidă a dreptului de publicare. De asemenea. La începutul secolului al XVII-lea.

în care fiecare eşalon controla ce a făcut eşalonul inferior. mobilizarea lor pentru îndeplinirea unor obiective politice şi economice. a readus în discuţie problema controlului şi a reglementării accesului la comunicare. ca şi numărul de frecvenţe şi ore de program. concepută ca un mijloc de exercitare şi legitimare a puterii. accesul fiind controlat de aparatul de partid. agenţii de presă. Apariţia. Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de putere: comitete de propagandă. stăpânirea mijloacelor de distribuţie. presa nu este decât o armă a puterii. deoarece prin monopolizarea acesteia puterea crea şi distribuia un produs numit informaţie oficială — în realitate un amestec pervers de adevăruri parţiale si minciuni credibile. până nu demult. 2. Statele occidentale.cotele de hârtie fixate prin planuri anuale limitează numărul de ziare şi reviste. procesul producţiei trecând prin filtre succesive. Regimul comunist se caracterizează prin distribuţia centralizată a resurselor . au rezolvat mai echilibrat problemele induse de dezvoltarea media prin crearea unui model al serviciului public. Modelul comunist Din perspectiva comunismului. documente oficiale. Presa era. ceea ce se făcea prin deţinerea controlului total asupra sistemului mass-media. Astfel. unde spectrul autoritarismului şi al totalitarismului creează reacţii de adversitate făţişă. Sistemul se caracteriza printr-un control extraordinar de sever al informaţiei. preamărirea realizărilor etc.Modelul autoritarist a fost depăşit în două direcţii: modelul comunist care a perfecţionat tehnicile de exercitare a controlului şi modelul liberal care a dezvoltat formele de emancipare de sub controlul autorităţii. 97 . se obţinea: stăpânirea mijloacelor de producţie. dotată cu misiuni şi sarcini precise: educarea maselor. IX. congrese. 7. reorganizate. conform unor criterii restrictive de ordin social. şedinţe. la începutul secolului al XX-lea a unor noi tehnologii. cu valoare pur propagandistică şi nu informativă. ideologic sau politic. Redacţiile erau construite pe o tipologie piramidală. acestea oferind date filtrate. structura organizaţională.

Omul este considerat deţinătorul unor drepturi naturale. dezbateri publice. drepturile individului sunt sacre. 3. conform concepţiei liberale. 7. fundamentale şi inalienabile. În paralel însă. referendum. limbajul presei căpăta caracteristicile limbii de lemn a discursurilor oficiale. Cenzura era aplicată de specialişti din afara instituţiei şi de conducătorii din interiorul organizaţiei. grupuri de presiune. şi. îndemna populaţia să ghicească sensuri diferite de cele explicit cuprinse în text. prin care încercau să stabilească o punte paralelă de comunicare cu o ipotetică audienţă. Jurnaliştii înşişi dobândeau şi deprinderi de autocenzură şi eliminau din proprie iniţiativă acele informaţii şi idei pe care le ştiau din start nepublicabile. Pentru a putea lua decizii corecte. oamenii trebuie să cunoască adevărul şi. Controlul se realiza şi prin instituirea unor mecanisme diversificate de cenzură: aceasta se exercita în forma cea mai simplă prin controlarea sumarelor şi a grilelor de programe a textelor şi emisiunilor sau prin standardizarea temelor jurnalistice. asociaţii civice. Modelul liberal Modelul liberal a atins apogeul în secolul al XIX-lea. mai ales. ancorat în formule stereotipe. IX.Controlarea informaţiei conduce la generalizarea caracterului planificat al activităţii mass-media. partidele. reproducând la nesfârşit aceleaşi formule standard. motiv pentru care trebuie să fie în primul rând liberă de orice presiune a părţilor interesate. Discursul presei. o parte din ei vor pune în mişcare diverse tehnici ale aluziei şi metaforei. deoarece presa ocolea realităţile. adevărul se poate obţine doar prin confruntarea liberă a ideilor şi opiniilor. liderii politici asupra cărora îşi exercită puterea şi controlul prin mecanismele democraţiei: alegeri. În urma unui „contract social” el poate ceda o parte din prerogativele sale unor instituţii precum: statul. Conform concepţiei liberale. Presa poate fi înţeleasă ca instituţia care permite circulaţia acestor idei şi confruntarea lor neîngrădită. fapt care plasează presa în ipostaza de producătoare de campanie de mobilizare şi de propagandă permanentă. de reprezentanţii politicului şi ai puterii 98 .

cetăţenii se mobilizează în favoarea unei cauze . în goana după profit poate să dispară piaţa liberă a ideilor şi răspunderea faţă de informarea individului. S-a încetăţenit desemnarea presei ca fiind cea de a patra putere pe lângă cea legislativă. controlul se va deplasa din sfera statului în sfera oamenilor care au destui bani. IX. presa trebuie să fie o întreprindere economică stabilă.administrative. jurnaliştii au devenit din ce în ce mai conştienţi de răspunderea civică şi morală care revine celor care produc şi distribuie mesaje prin presă. De aceea. presa ajunge un produs vândut de două ori . şi o dată firmelor de publicitate. Procesul de atribuire a frecvenţelor a dus la dezbaterea unor principii şi norme de funcţionare. În modelul liberal. presa era considerată un partener de discuţie. presa trebuie să apeleze la instituţii din alte zone de activitate capabile să-i asigure existenţa prin forme alternative de finanţare. De aceea. Modelul serviciului public Introducerea autorităţilor statale în sistemul comunicării de masă într-un triunghi ce leagă publicul. Această sintagmă nu se referă la acţiunea directă a mass-media asupra celorlalte puterii. ceea ce s-a concretizat. exigenţele statului şi aşteptările publicului. Însă. pentru realizarea misiunii de a informa şi de a oferi un forum de dezbatere. Acţiunea presei este indirectă: distribuind informaţii şi idei despre modul cum celelalte puteri îşi exercită mandatul. într-un final. Aşadar. În căutarea adevărului. ea creează o opinie publică . iar cerinţa adresată presei de a controla guvernul a apărut în contextul acestei teorii. presa şi instituţiile puterii.şi exercită presiune asupra factorilor politici şi legislativi şi obţine modificarea atitudinii şi a comportamentului celorlalte puteri. necesare pentru a satisface interesele firmelor. care a readus în discuţie problema resurselor deţinute de stat. executivă şi juridică. apariţia radioului şi a televiziunii. 2. legile pieţei devin factorii reglatori ai sistemului massmedia.o dată cititorilor. 4. în 99 . prin dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale. Sub presiunea concurenţei şi profitului. Modelul serviciului public a apărut sub impulsul a trei factori: 1. se face în numele conceptului de responsabilitate socială. 7. revoluţia tehnologică.

definirea unor principii şi coduri profesionale. Vasile. 8. Modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pieţei şi a goanei după profit. Mass-media şi reprezentările mentale În 1922. precum sprijinirea democraţiei. Stănciugelu. Walter Lippmann. 100 . IX. atât statul. care subliniau necesitatea eliminării practicilor excesiv comerciale. Lippmann observa că „singura percepţie pe care cineva o poate avea despre o întâmplare prin care nu a trecut este aceea creată de imaginea sa mentală despre acea întâmplare”77. în lucrarea Opinia publică76. 3. analiza discrepanţa între lume şi „realităţile” pe care le percepem şi pe baza cărora acţionăm. Raţiunile unei participări pot fi de ordin politic. Irina. Ibidem. W.. modelul serviciului public porneşte de la premisele teoretice ale modelului liberal. Tran. 180. iar orice lucru despre care credem că este o imagine adevărată îl tratăm ca şi cum ar face parte din mediul însuşi. El remarca faptul că cea mai mare parte din ceea ce cunoaştem despre mediul în care trăim ne parvine în mod indirect. p. 8. În esenţă. adăugând că. cât şi grupurile economice pot sprijini diferitele instituţii mass-media fără a interveni în politica acestora. considerând însă că. sau de ordin filantropic. precum sprijinirea creaţiei culturale. reacţionăm la ficţiuni la fel de puternic 76 77 Apud. Manipularea informaţională şi structurile mediatice IX. sistemul a abdicat de la principiile sale fundamentale. cit. Astfel. în anumite momente. amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei.. în evoluţia sa. fără a încerca să le influenţeze sau să le impună punctul lor de vedere şi interesele lor specifice. op. 1.

ca la realităţi. de construcţie a realităţii pe care o manifestă astăzi informaţia. Bucureşti. ceea ce facem nu se bazează pe o cunoaştere precisă şi directă. ci. Această stare de spirit este generată de iluzia ce mai persistă încă. deoarece sunt implicate definitiv şi substanţial în acest „dat”. De aceea. trebuie să-l reconstruim ca pe un model mai simplu înainte de a putea să ne ocupăm de el. a informa înseamnă acum “a arăta istoria în desfăşurare”. în special a ideologiei sale de informare (transmisia în direct şi în timp real). manipulări şi mistificări. astfel încât. 101 . a unui eveniment. 78 Ramonet. împreună cu I. Tirania comunicării. rol pe care ar trebui să şi-l asume mass-media (în reconstruirea acestui model simplificat al realităţii pe baza căruia omul gândeşte şi acţionează). astăzi. reconstituiri. cererea încurajând oferta de documente false. O asemenea concepţie duce la o fascinaţie pentru imagini turnate în direct. ci pe reprezentările lumii de obicei furnizate de altcineva (de unde şi influenţa pe care mass-media o are asupra societăţii). Putem spune astfel. raportarea la accepţia reprezentaţională a presei nu poate decât să fie generatoare de crize. În această accepţie. recent. doar reprezentarea. pp. Ea nu mai este o oglindă neutră a unui dat ce premerge. El nu vrea să spună că aceste ficţiuni sunt minciuni. Căci. Dintre cele mai importante schimbări trebuie avute în atenţie următoarele: a) Informaţia însemna. fiecare om aşteptând de la presă să restituie o „copie” după modelul pe care viaţa îl pune la dispoziţie. Editura Doina. Ignacio. Ramonet 78 . oglindirea unui „ce” preexistent este luată în seamă. pentru a acţiona asupra unui mediu. Facem acest lucru pentru că mediul real este prea mare. Sub influenţa televiziunii însă. că. mai degrabă că noi reacţionăm la o reprezentare a unui mediu pe care noi înşine îl fabricăm. Realitatea mediatică de astăzi ne pune însă în faţa funcţiei de constituire. prea complex şi prea rapid pentru a-l cunoaşte direct. 2000. s-a stabilit iluzia că a vedea înseamnă a înţelege. conceptele de bază ale jurnalismului s-au schimbat. configurându-l după propria lor finalitate. furnizarea nu numai a descrierii precise (şi verificate) a unui fapt. Astfel. ci şi un ansamblu de parametri contextuali care să permită cititorului să-i înţeleagă semnificaţia profundă. 147 – 154. potrivit căreia sistemul media are doar rolul fundamental de a reprezenta realitatea.

Se instalează ideea că. este aceea care impune alegerea evenimentului semnificativ. cinema. anume „revista" sau „magazinul". Există însă un tip de publicaţie în care accentul este pus pe imagine. presa cotidiană pare demodată. Cotidiene de mare tiraj o folosesc de cele mai multe ori ca să atragă cititorul. d) Veridicitatea informaţiei. ilustraţii de cărţi sau pentru ziare. Un eveniment care poate fi arătat în direct este mai remarcabil decât cel care rămâne invizibil şi cu o importanţă abstractă. aflându-se. odată cu imaginea. care se bazează nu pe criterii obiective. Astfel. fără feed-back. informaţiile politice 102 . fiind constrânsă să se limiteze la relatarea evenimentelor din plan local. importanţa evenimentelor este proporţională cu bogăţia lor de imagini. se trece la un tip de comunicare mult mai puţin interactivă a cărei eficacitate este multiplicată prin faptul că ajunge la receptori extrem de numeroşi. Putem vorbi de naşterea unei adevărate ere a imaginii. fără a fi în totalitate exclus. fotografii. la genul people şi la afaceri. ele prezintă un mare număr de rubrici şi ilustraţii care privesc domeniile cele mai variate. nu mai are un rol primordial: afişe. Repetiţia se substituie demonstraţiei. Comunicarea prin imagine Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a permis multiplicarea mesajelor-imagine unde limbajul propriu-zis. Comunicarea prin imagini este o comunicare de multe ori cu sens unic. constrângând astfel presa scrisă să o urmeze. 8. c) Timpul informaţiei care s-a micşorat o dată cu apariţia Internetului.b) Actualitatea se leagă de faptul că televiziunea. Recursul la imagine s-a impus mult în ziua de astăzi datorită presei. IX. Rolul primordial al acestui tip de publicaţii este de a distra cititorul. creându-se în acest fel posibilitatea manipulării. benzi desenate. în plus. în întârziere faţă de data producerii evenimentului. a megatrusturilor internaţionale de media. dacă orice om ştie să folosească limbajul vorbit. prin forţa lucrurilor. tendinţă periculoasă dacă ne gândim la apariţia noilor monopoluri informaţionale. Inegalitatea dintre emiţător şi receptor se accentuează. 2. iar informaţia este înlocuită cu confirmarea. riguroase şi atestate la sursă. nu acelaşi lucru se întâmplă cu imaginile. ci pur şi simplu pe faptul că celelalte medii de informare repetă aceleaşi afirmaţii şi le confirmă. televiziune etc. datorită impactului imaginilor sale.

Proliferarea imaginii este deseori considerată a fi un fenomen de regres cultural. Obsedaţi de găsirea unor informaţii exclusive. în sensul metaforic al cuvântului. 3. Ştefan. 80 Apud. Robert Cisimo a studiat „presa ca parte din sistemele de manipulare cele mai active ale opiniei publice”80. 79 Bachelard. de pildă. ei creează actualitatea din toate aceste fragmente senzaţionale. 1996. În special. Imaginea. Bucureşti. aceste publicaţii fac concurenţă televiziunii şi cotidianelor de informaţie. turistice. fiind considerate cele mai bune suporturi pentru publicitate. pp. Sociologia opiniei publice. Dialectica spiritului ştiinţific modern. aşa cum o percepem prin intermediul mijloacelor de comunicare de masă. interviuri de senzaţie. 2. atunci când faptele în sine nu oferă nimic captivant. jurnaliştii tind să acorde privilegiu detaliului în detrimentul esenţialului. vol.. noţiunea de „sfaturi practice” permite atenuarea graniţei dintre informaţie şi publicitate. Actualitatea ar deveni astfel doar un „potop” de „pseudo-evenimente": urmăriri calculate. Banda desenată. În perioadele în care actualitatea nu este bulversată de războaie sau de catastrofe. 103 . Buzărnescu. ci şi la manipularea opiniei publice”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. este acuzată că îi face pe tineri să piardă gustul pentru lectură. Bucureşti. IX. după spusele lui nu ar reuşi să formeze gândirea conceptuală. Tehnici de manipulare prin presă Plecând de la premisa că „mass-media participă nu numai la geneza.şi economice sunt reduse la minimum şi oferite numai în formele lor cele mai spectaculoase. vede în imagine şi în idee doi poli opuşi ai activităţii psihice. Aceste publicaţii sunt cunoscute pentru faptul că sunt mai degrabă privite decât citite. Editura Didactică şi Pedagogică. De altfel. 287 – 315. ajungând la concluzia că ea reprezintă o armă teribilă sub raportul potenţialului de influenţare. 1986. un important antropolog şi interpret al simbolurilor. Ele constituie elementul perfect de lansare a modei vestimentare. astfel. mici fraze „nevinovate” aruncate la timpul potrivit pot să străbată în prim plan. 8. nu poate fi considerată o imagine. ne putem întreba dacă lumea. Gaston. Gaston Bachelard79.

f) selecţia fotografiilor în presa scrisă precum şi explicaţiile care le însoţesc pot afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de conţinutul din imagini. importanţă ce se transferă şi publicului. plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta în sfera evenimenţialului. Este evident că aceştia vor selecta numai informaţiile care nu le lezează interesele. ei au obligaţiade a controla stilistic conţinutul în sensul aşteptărilor publicului larg.Ca principale tehnici de manipulare prin presă. asigurând accesibilitatea acestora. O modalitate de denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei persoane căreia nu i se face presă bună în momentul respectiv. folosite în mod curent. În consecinţă.se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale mesajului iniţial. autorul enumera: a) selectarea ştirilor .vizează dimensionarea axiologică a conţinutului în funcţie de pagina pe care este culeasă ştirea sau de locul atribuit acesteia într-o emisiune.este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserţie a influenţei în spaţiul informaţional. De asemenea. dar eficientă. În acest sens. redactarea ştirilor trebuie să ţină cont de faptul că realităţii prozaice publicul îi preferă o imagine mai tonică. d) influenţarea prin titluri . b) orientarea ştirilor . publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informaţional. ştiind că nu trebuie să se opună publicului. deoarece criteriile de selectare aparţin deja celor care deţin o anumită influenţă în structura socială. prin distribuire pe ultimele pagini. e) alegerea evenimentelor care vertebrează un flux comunicaţional are mare putere de influenţare. c) influenţarea prin plasarea ştirilor . opinia publică urmând acest curent. Caracterele cu care sunt alese indică şi importanţa lor pentru editori. cei care le redactează folosesc formulări deosebit de familiare chiar pentru fapte deosebit de grave. în timp ce un eveniment autentic dar defavorabil puternicilor zilei. Simpla vecinătate poate 104 . Astfel. întrucât abordarea întregii activităţi a unui lider în contextul statusului de prestigiu a ramurii de activitate în care s-a afirmat contribuie la discreditarea lui într-o manieră aparent reverenţioasă. contribuie la aruncarea lui în anonimat.se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului constituie o evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicaţiei.

Stănciugelu. prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul. prin orientarea inerentă poate contribui nu numai la afirmarea unei personalităţi. Cum obiectivul îl constituie manipularea. IX. 172. op. Dintre practicile manipulative reţin atenţia: a) Zvonul. Irina. h) producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase ocupă un loc aparte în manipulare. p. Ca neologism semantic. 4. 81 Apud. dar.. Studii recente au clarificat faptul că eroarea se defineşte numai ca o neadecvare în raport cu realitatea. să deruteze. 105 . fie cu minciuna. iar nu cu interesele sale. colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului. lăsând însă impresia libertăţii de gîndire şi de decizie”81. editorul rezumă în ochii cititorului scara de valori necesară orientării în succesiunea evenimentelor deosebit de schimbătoare. ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte punctul de vedere al editorialistului respectiv. însuşindu-le din editorial. grup. Informaţia tendenţioasă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea. Într-o lume grăbită. Vasile. intoxicare este de origine militară şi este rezervat doar unor planuri militare superioare. g) editorialul. el colportează aparenţa girului obiectivităţii pe care-l pretinde presa în ansamblul ei. să demoralizeze. cit. dezinformatorul foloseşte chiar şi calomnia sau minciuna atunci când acestea se dovedesc a-i sluji interesele. 8. b) Intoxicarea. Zvonurile sunt puse în circulaţie pentru că au o dublă funcţie: de a explica şi de a atenua anumite tensiuni emoţionale.. Tran. care reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea.induce în percepţia cititorului o echivalenţă valorică deosebit de remanentă în fondul aperceptiv şi cu impact asupra apariţiilor publice viitoare ale persoanei respective. care tinde să acrediteze anumite opinii. în timp ce minciuna este o neadecvare faţă de adevăr. Principalele practici manipulative Manipularea este definită ca „acţiune de a determina un actor social (persoană. Efectul acestei situaţii îl constituie cultivarea comodităţii cititorului care începe să vehiculeze idei şi opinii ce nu-i aparţin.

acţiuni dorite de un anumit agent social. teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi ideologii. care modifică deliberat mesajele vehiculate. Studiile iniţiale îi aparţin lui Walter Lippman şi au fost continuate de Şcoala Universităţii de la Columbia. în scopul influenţării. al unui grup social sau al unui regim de guvernare. fapt ce a implicat şi o extindere a comunicării politice. politologice. în prezent însă. reacţii. Perspectiva cercetărilor s-a lărgit peste două decenii. X. medicală. cu scopul de a determina la receptori (numiţi ţinte în teoria dezinformării) anumite atitudini. se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică.c) Dezinformarea reprezintă orice intervenţie asupra elementelor de bază ale unui proces comunicaţional. diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul grupului social care o iniţiază. care are acum la dispoziţie noi mijloace de asigurare a eficienţei şi performanţei. formării unor concepţii. În sensul clasic. ştiinţele comunicării) ale anilor '50. schimbării. promovare sau răspândire a unor doctrine. convingeri sau comportamente. datorită progresului tehnologic (în special dezvoltarea audiovizualului). culturală). În cadrul generos al perspectivelor socio-lingvistice s-au dezvoltat şi abordările „lingvisticii politice”. urmărind realizarea unor scopuri persuasive. o organizaţie etc. Studiile “lingvisticii politice” dezbat şi modurile de infiltrare ale puterii în toate formele comunicării 106 . lingvistice. se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid. Comunicarea politică Ştiinţa comunicării politice a apărut în urma cercetărilor interdisciplinare (sociologice. opinii. sportivă. el poate fi o instituţie. tehnică. d) Propaganda reprezintă o activitate sistematică de transmitere. Majoritatea studiilor privesc măsura în care acestea contribuie la expansiunea şi întărirea clasei politice. Cercetările vizează şi analiza tratării diverselor grupuri minoritare sau dezavantajele acestora. atitudini. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul. având drept obiectiv fundamental analiza formelor şi funcţiilor discursului politic. precum şi oportunităţile lor de exprimare a opiniei împotriva consensului politic general.

mimică etc). materializată în spoturi electorale . pp. limbajul vizual (imagine) şi cel auditiv (muzică. mobilizarea socială. ci fiind acompaniat şi de limbajul non-verbal (gesturi. Folosind televiziunea. X. Gaeno. tonalitate. Payot. 1936. modificarea percepţiilor şi convingerilor sau întărirea celor deja existente. volum. întrucât mediile sunt cei mai importanţi furnizori de mesaje şi dispun de capacitatea de difuzare a unor concepţii proprii asupra realităţii.) şi nu în ultimul rând de unul sonor.ca principal mijloc de convingere şi influenţare. Paris. limbajul paraverbal (ton. Modelul comunicării politice 82 Mosca. 1. discursul politic uzând nu numai de limbajul verbal. O abordare fundamentală o reprezintă modalitatea în care publicul distorsionează comunicarea în scopul menţinerii puterii. se transferă acum reclamei politice. simbolurilor şi stereotipurilor. efecte sonore). În asemenea situaţii. Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos jours. etc. Televiziunea în special ajută la expansiunea publicităţii electorale. Politica este un univers al discursurilor şi al comunicării. toate slujind aceluiaşi scop: convingerea audienţei şi adeziunea publicului. 9 – 12. Comunicarea politică îşi găseşte finalitatea prin intermediul mass-media: ele ajung la destinatari numeroşi şi insistă să stabilizeze şi să întărească cultura politică existentă. Mijloacele de comunicare în masă devin unul din canalele folosite de domeniul politic pentru a-şi exercita persuasiunea.publice prin utilizarea miturilor. ritm. iar încercarea de definire a conceptului de comunicare politică este un demers complex. 107 . Descoperirile televiziunii în domeniul reclamei comerciale. Politologul italian Gaeno Mosca82 afirma că orice elită politică are nevoie de o „formulă politică” care să îi legitimeze dominaţia. limbajul politic distorsionează comunicarea şi dezinformează publicul. politicul are de fapt acces la un canal multiplu sau la o suprapunere de canale. ele deţin un rol major în transmiterea informaţiilor stabilizatoare de sistem. cu toate tehnicile şi strategiile implicate de acestea.

funcţia conotativă. cultural. discursuri. Pentru aceasta ei se folosesc de mijloace tradiţionale precum: întâlniri electorale. Astfel. serbări realizate fie direct. funcţia poetică. Ce spune?. Cunoaşterea caracteristicilor şi tipologiilor publicului este foarte importantă în acest sens. contactul psiho-ambiental îndeplineşte funcţia de simbolizare. Lasswell. indirectă: praxis-ul politic). În ceea ce priveşte destinatarul. Adaptând cele două modele specificului comunicării politice se poate obţine o paradigmă a comunicării politice. Prin ce canal?. care să analizeze structura şi funcţiile comunicării politice. funcţia expresivă) răspunde la întrebarea “cine?” şi desemnează clasa politică. funcţia persuasivă.Scopul comunicării politice este de a asigura un flux de informaţie dinspre Putere spre populaţie. social. Emitentul este preocupat să găsească metoda şi strategia care să capteze şi să intereseze destinatarul politic în diversitatea de grupuri diferenţiate din punct de vedere economic. funcţia referenţială.ţintă pe baza căruia trebuie să îşi structureze discursul. funcţia empatică. prin intermediul mass-media. vizite. blocul doctrinar (repertoriu tematic şi mesaj politic). Limbajul verbal joacă rolul codului lingvistic. anume: funcţia emoţională. fie cu ajutorul aparatului de partid sau mai recent. Politicienii folosesc comunicarea pentru a crea opinii favorabile şi implicit a dobândi cât mai multe voturi ale electoratului. Locutorul-emitent trebuie să identifice grupul . Structura poate fi reprezentată de elementele modelului comunicaţional al lui H. 108 . Complexitatea desfăşurării procesului de comunicare politică necesită realizarea unei paradigme proprii. emitentul exercită o funcţie expresivă. Elementele modelului comunicării politice sunt reprezentate de: emitent. Cui?. iar praxis-ul politic are o funcţie pragmatică. Cu ce efect?) Funcţiile pot fi considerate a fi cele descoperite de Roman Jakobson. care exprimă un mesaj doctrinar şi ideologic către destinatarul politic: publicul (în mod direct) şi mijloacele de comunicare (în mod indirect). acesta are un rol comprehensiv-activ. elemente văzute ca răspunsuri la întrebările din formula sa (Cine?. canalul de comunicare (directă: limbajul verbal şi contactul psiho-ambiental. funcţia de metalimbaj. 1) Emitentul (respectiv. religios sau după vârstă ori sex. iar mesajul politic o funcţie de esenţă şi sens. afişe. destinatarul.

Pentru a dobândi o anumită determinantă ideologică sau o anumită interpretare. presa scrisă.ultimele două sunt canale informale de comunicare. Pentru a influenţa prin conţinutul mesajului se folosesc metafore. credinţe sau convingeri politice. dispersaţi. solidaritate. un grup social sau o populaţie având caracteristicile publicului de masă: eterogeni din punct de vedere socio-cultural. radio. profesional. care dezbate probleme ale puterii politice. problematica pe care clasa politică doreşte să o impună mai ales cu ajutorul mass-media). Mesajului îi corespunde funcţia conotativă. ambiguitate. monumentele. Pentru construirea mesajelor politice se uzează de reprezentările mentalului colectiv care aparţin comunităţii căreia i se adresează. formulări speciale. minorităţi. În mesaj se regăsesc valori politice perene (ex. procesul de contextualizare este însoţit de structuri retorice şi procedee ale elocvenţei (comparaţii. noţiuni abstracte şi de maximă generalitate care conţin conotaţii. expresii colocviale. legate de organizarea statului. partide. strategiile de politică internă şi externă. democraţie. iar pe de altă pare mesajul (care conţine soluţia politică la repertoriul tematic propus). Asocierea unei anumite teme cu alte evenimente care au fie conotaţie pozitivă. 109 . 3) Blocul tematic răspunde la întrebarea “ce?” şi defineşte pe de o parte repertoriul tematic (aria semantică. suveranitate). puneri în context ale unui subiect. exemple şi descrieri cu putere imagistică. grupurile de interese. zvonuri. Astfel. Canalele de comunicare sunt folosite în funcţie de destinatarul vizat. 4) Canalul de comunicare răspunde la întrebarea "cum?". funcţia comprehensiv-agresivă) răspund întrebării “cui?”.2) Destinatarul (respectiv. prin acţiunea politică. sunt canalele cu acoperire naţională (TV. apelul la sentimente şi emoţii). dinamica politicii. Repertoriul tematic îndeplineşte o funcţie denotativă. grupurile de presiune. Destinatarul poate fi elita politică. conversaţii . În cazul comunicării politice există două posibilităţi de realizare a procesului: în mod direct (comunicarea verbală dublată de limbajul non-verbal şi paraverbal) şi indirect. împărtăşind sau nu aceleaşi valori. echivoc. lăsând loc multiplelor posibilităţi de interpretare. Receptorul poate fi un singur individ. etnic. fie conotaţie negativă conduc la deformarea situaţiei iniţiale după cum cere interesul instanţei emiţătoare. libertate.

factorii care asigură perceperea favorabilă sau nefavorabilă a mesajului sunt: credibilitatea. Baza comunicării politice o constituie limbajul politic. 110 . Gradarea ritmului. preponderent emoţionale şi pulsatorii. Totodată politicienii se folosesc şi de limbajul paralingvistic. şi anume îşi adaptează vocea potrivit contextului. ştiinţific. privire. gesturi. iar cel mai restrâns canal de comunicare îl reprezintă cel cu ţinte individualizate (documente pretins confidenţiale). simpatia. precum şi decorul sau ambianţa sonoră. congrese. canale cu acoperire selectivă (acestea se referă la mijloacele de comunicare specializate şi întruniri. interlocutorului şi a mesajului. 2. X. Un exemplu de încercare de influenţare prin limbajul cromatic îl reprezintă emisiunea "Nine o'clock news" difuzată de BBC. însă este centrat pe scopuri proprii şi este de multe ori denaturat ideologic. 56 – 57. literar. Limbajul non-verbal şi paraverbal este cu atât mai important cu cât atinge straturile psihice profunde ale auditoriului. Edition Routledge. Persoanele publice îşi însuşesc noţiuni de comunicare non-verbală pentru a influenţa publicul prin elementele adiţionale discursului propriu-zis: voce. apartenenţa etnică sau sexuală. filosofic sau limbaj popular). dar şi de contextul în care are loc comunicarea. John. fundalul a fost schimbat83. al cărui fundal era albastru. Efecte ale comunicării politice 83 Wilson. Understanding journalism.evenimentele sportive sau culturale . La nivelul sursei. volumului şi tonului glasului exprimă sensul global al mesajului transmis. culorile din cadrul în care apare emitentul mesajului. vestimentaţia. charisma. Factorii care influenţează perceperea mesajului raţional exprimat prin limbajul verbal sunt legaţi de instanţele comunicării (scrisă şi vorbită). Ca urmare s-au înregistrat numeroase plângeri care afirmau că albastrul favorizează Partidul Conservator (fiind culoarea acestui partid). drept urmare. simpozioane).canale simbolice de comunicare). London. pp. 1996. Limbajul politic foloseşte termeni care aparţin de drept altor domenii (sociologic. poziţia corpului etc. În timpul alegerilor din 1992 se difuzau multe ştiri electorale.

al grupului sau instituţiei şi al societăţii în ansamblu. Efectele sunt relative şi complexe şi există o multitudine de factori (mediul social. Comportamentul este efectul dorit sau nu. Mahwah. Efectele comunicării politice se pot manifesta la nivel individual. au reprezentat obiectul cercetărilor care au condus la formularea unor teorii ale efectelor. modificarea sau infirmarea celor deja existente. Unele studii sunt realizate pe o perioadă mai lungă de timp. Conceptul de “agenda setting” a fost elaborat ca atare de Donald L. în special. Comportamentul este cel care intră în discuţia modelelor. după cum efectele mass-media se manifestă la nivel individual. prin formarea opiniilor. şi McCombs84. 2. Maxwell E. de aceea cercetările au studiat efectele la nivel comportamental.. vârstă. Shaw. 111 . Modelul „agendei” politice şi publice Teza existenţei unui grup decizional care stabileşte “ordinea de zi” este consemnată încă de la începutul secolului al XX-lea în studiile lui Walter Lippman. diferenţiate în literatura de specialitate în funcţie de criterii diverse. ca rezultantă a efectelor cognitive. stabilirea agendei ("agenda setting"). L. efectele apar în cele trei dimensiuni: volitive. La nivel individual. construirea valorilor politice. N. Lawrence Erlbaum Associates. sex etc. X. exprimate comportamental.Comunicarea politică. grad de instruire. Comunicarea politică are impact major la nivelul dimensiunii cognitive. în special. Maxwell E.) care le determină. J. ca şi comunicarea în general şi comunicarea de masă.. Efectele cognitive ale comunicării politice realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Communication and Democracy: Exploring the Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory. aşteptat sau neaşteptat al influenţei mass-media. la nivelul grupurilor politice sau la nivelul grupului social în ansamblu. Donald. Studiile mai aprofundate ţin cont şi de motivaţiile care îi fac pe oameni să selecteze anumite canale mediatice. grup socio-profesional. prezintă o serie de efecte. teoria priorităţilor ("priming theory"). Esenţa teoriei constă în existenţa unei legături puternice între 84 McCombs. Efectele volitive şi la nivel afectiv sunt greu de cuantificat. stabilirea agendei şi priorităţilor în dezbaterea politică. 1997. afective şi volitive. iar altele iau în calcul doar o campanie electorală (o lună). Shaw. precum: încadrarea ("flaming"). altele cercetează doar efectul expunerii. afective şi cognitive. 1.

în consecinţă. delimitează şi limitează dezbaterile politice. şi alături de discursurile politice şi campaniile electorale contribuie la formarea conştiinţei politice. decide care sunt subiectele de maxim interes pentru public. Schimbul comunicaţional este dominat de elita politică care are prioritate în faţa altor formaţiuni. subiecte care îi vor determina în ce fel să voteze. alegătorul. În acest mod publicului îi este impusă importanţa problemelor politice. care a consemnat materialele de presă. Cercetările celor doi autori au relevat dependenţa dintre gradul de atenţie acordat de media unei liste de probleme şi gradul de atenţie acordat aceloraşi probleme de către publicul expus mesajelor presei. este considerat un spectator pasiv al fluxului informaţional dintre presă şi puterea politică. 2. X. ca apoi să devină insignifiant şi chiar necunoscut publicului. i se sugerează posibilităţi de semnificaţie a evenimentelor. Influenţa produselor mass-media nu se realizează în mod direct.modalitatea în care mass-media expune problemele în timpul unei campanii electorale şi ierarhia evenimentelor publicului. pe domeniul politic. respectiv modul în care ştirile politice influenţează atribuirea semnificaţiilor şi importanţei chestiunilor politice de către audienţă. mass-media. construieşte o realitate politică. Din această perspectivă. care este ignorat pentru început de mijloacele de comunicare. Toate relatările mass-media devin semnificante pentru o companie politică. ordonează evenimentele politice. i se selectează din totalitatea de ocurenţe numai anumite întâmplări. iar publicul se lasă influenţat de subiectele dezbătute şi de modul cum sunt ele înfăţişate în presă. 2. ci prin crearea unei atmosfere politice favorabile unor grupuri de interese şi prin ponderea cu care anumiţi actori politici apar în materialele de presă (modalitatea prin care un om politic îşi asigură vizibilitatea). Teoria se bazează. Importanţa oferită unui eveniment se realizează în detrimentul altuia. cetăţeanul şi. Mass-media dezbate anumite probleme politice. Astfel. stabilind priorităţi. Teoria încadrării 112 . Mesajele sunt selectate în conformitate cu interesele sistemului politic existent.

Pe de o parte. News that matter: Television and American Opinion. comportamentul agresiv este unul din “condimentele” discursului televizat. Erving. Iniţiatorii Iyengar şi Kinder86 aduc două tipuri de argumente în favoarea ideilor pe care le susţin. pe când altele sunt ignorate. anumite aspecte ale unui eveniment sau anumite faţete ale realităţii sunt evidenţiate. de la cercetări privind evenimente politice. X. schematizări. deformate sau diminuate ca importanţă. prejudecăţi Aceste structuri există atât în conştiinţa publicului. 1974. Preeminenţele duc la formarea unor “gusturi” specifice de receptare a 85 Goffman. Kinder. dar este inerentă într-un mediu suprasaturat informaţional. evenimentele noi. Evenimentele sunt percepute. pentru teoria încadrării s-au analizat evenimente politice ale anilor '60. 3. 86 Iyengar. În fiecare mesaj mediatic ei caută indiciile acestor “cadre” fixe pentru a putea înţelege şi interpreta lumea evenimenţială. Selectarea limitează capacitatea de receptare şi analizare a publicului. iar pe de altă parte. dacă în demonstrarea existenţei priorităţilor în "agenda presei" s-au studiat campanii electorale. Datorită cadrelor interpretative. Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience. indivizii îşi dezvoltă reprezentări fixe. ajutându-i şi pe unii şi pe ceilalţi să selecteze şi să ofere sens evenimentelor. Numai că. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice Esenţa acestei teorii este aceea că preferinţa orientată în mod selectiv are cauze psihologice şi nu motivaţii ideologice. Pentru a înţelege lumea şi a ordona social evenimentele la care participă sau la care sunt martori. London.Premisele acestei teorii au pornit. indivizii îşi creează scheme de interpretare pentru a integra experienţele noi. ca şi în cazul modelului agendei. în acest sens. Noţiunile sinonimice corespunzătoare acestei teorii sunt cadre sau structuri fixe. tipizări. Harper and Row Press. 2. identificate şi etichetate conform acestor scheme de interpretare. în structura celor trecute. New York. Ipoteza de la care a pornit Erving Goffman 85 a fost aceea că aşteptările indivizilor depind de experienţele anterioare şi că elementele afective prevalează asupra raţionamentului. 113 . preferinţa pentru un eveniment sau o personalitate sunt generate de necesitatea psihologică a selectării. 1987. cât şi a jurnaliştilor. stereotipuri. preeminenţa unor informaţii asupra altora.

specializaţi sunt 114 . omul politic al timpurilor noastre a trebuit să îşi creeze un alt tip de discurs. prin trimiteri istorice. simplu. discursul politic s-a văzut obligat să-şi creeze un limbaj accesibil publicului. concis. categorie socioprofesională etc) şi discursul politic trebuie să se adapteze pentru a putea câştiga şi menţine atenţia unui public cât mai larg. personajele politice şi-ar câştiga cu greu popularitatea şi şi-ar face cunoscute mesajele politice cu mai multă dificultate. nivel de instruire. despărţite de fraze scurte. Întrucât comunicarea mediatică se adresează unui public eterogen. limbajul devenind unul din ce în ce mai apropiat de limbajul comun.informaţiei. X. clasa politică îşi extinde destinatarul într-un mod mult mai facil. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă O formă a comunicării politice este aceea a comunicării cu publicul plin intermediul mass-media. sentenţioase. rostite de elita politică ele uzau de erudiţia acestora. ca o scurtă ilustrare în cadrul unui material jurnalistic. Pentru a se adapta caracteristicilor mediatice. tehnici. cât şi mijloacelor de comunicare. scade capacitatea de analiză. Acest lucru era permis şi adecvat întrucât destinatarul era el însuşi elitist. În absenţa jurnaliştilor clasa politică ar trebui să depună eforturi pentru deplasări în teritoriu şi întâlniri cu electoratul. la rândul ei. etnie. când publicul a devenit unul mult mai numeros şi mai eterogen. care era specific oratorilor greci şi latini. Pentru a răspunde dublei cerinţe. Acest tip de discurs este diferit de cel tradiţional. factural. uşor de reţinut şi preluat de presă. cheltuieli mai mari şi mai multă răbdare. în funcţie de mai multe criterii (vârstă. şi a fost menţinut în Parlamente secole de-a rândul. Jargonul politic dispare cât mai mult din discurs. religie. sex. În societatea contemporană. 3. cultură. necesitând mai mult timp. Fără intermedierea canalelor mediatice. care. discursul este structurat în mai multe blocuri de text concentrate şi abstracte. Prin intermediul presei. Termenii abstracţi. cu informaţie cât mai oportună. Discursurile ţinute în amvon erau construite pe baza principiilor şi strategiilor textuale ale retoricii. care să se preteze atât rostirii în Parlament. Într-un cuvânt mass-media asigură vizibilitatea clasei politice şi contribuie la creşterea popularităţii actorilor politici. ceea ce duce totodată la stabilirea unei rutine de percepţie.

Persuadării i se alătură şi elemente paralingvistice şi non-verbale. care mizează pe afectivitate. ci mizează pe afectivitate. Participanţii erau aleşi aici după anumite criterii (nu orice cetăţean putea participa la discuţiile din Agora). Această adaptare la caracteristicile canalelor de comunicare conduce la apariţia unor noi trăsături ale comunicării politice reprezentate în special de personalizarea puterii politice şi spectacularizarea fenomenelor politice. Acest lucru se datorează mai ales apariţiilor televizate. devenind unul al simplei conversaţii cotidiene. discursul politic nu mai mizează pe stilul argumentativ abstract. din perspectiva interesului general. în cadrul cărora politicienii apelează la tehnicile comunicării verbale în acest mod. în special impresia generală pe care omul politic o face publicului (în cazul televiziunii mai ales). Având drept obiective principale persuadarea şi seducerea unui public numeros şi eterogen. apelând în acelaşi timp la forţa sugestivă a cuvântului de a crea imagini vizuale. iar participarea la dezbateri este văzută ca o modalitate de control a puterii.excluşi în favoarea celor comuni. care dezbat probleme de interes public. elementele specifice de limbaj politic dispar în favoarea unui limbaj popular. 115 . Primul spaţiu public din istorie este considerat a fi Agora Atenei antice. În acest spaţiu se realizează participarea politică a diferiţilor actori sociali. Discursul conţine reprezentări şi simboluri uşor de înţeles şi închipuit. temele de interes public. pe raţionalitate şi logică. limbajul politic se dezideologizează. şi anume: structura frazei este simplă. Adaptarea limbajului politic la cerinţele comunicării mediatice se rezumă la cele trei procedee detaliate mai sus. pe demonstraţie. comun al conversaţiilor cotidiene. 4. pe stârnirea emoţiilor auditoriului şi pe imaginaţia acestuia. unde cetăţenii discutau problemele importante. pe stârnirea emoţiilor auditoriului şi pe imaginaţia acestuia sau mizează pe reprezentări şi simboluri. Discuţiile se desfăşoară astfel încât sunt folosite tehnicile argumentaţiei. În acest mod sunt create imagini plastice. conceptele abstracte şi silogismele lasă locul elementelor concrete şi afective. X. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice Spaţiul public reprezintă locul de intersecţie al politicului cu universul comunicării.

îşi împărtăşesc idei şi opinii. 126. la acest spaţiu public nu aveau acces decât indivizii cu un grad de cultură ridicat şi cu o stare materială prosperă. În aceste spaţii indivizii discută. toate conducând la o democratizare a vieţii politice. piese de teatru. apoi prin conţinutul discursului. Promotorul noţiunii de spaţiu public este Jürgen Habermas. în secolul al XVIIIlea. Cunoştinţele erau difuzate prin mijloace diverse: educaţie. Cunoaştere şi comunicare. 116 . care integrează opinia publică. exponent al teoriei critice. 1983. încercând să ajungă la un consens. Pentru a remedia această situaţie şi a lărgi sfera participanţilor la discuţii şi implicit la viaţa politică. Jürgen. academiile. în Europa apar cafenelele literare. să-şi exprime şi publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general”87. iluminiştii au iniţiat o acţiune de educare a maselor bazată pe diverse mijloace (de la teatru la literatura de popularizare). ca şi în cazul Greciei antice. sub garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi. mass-media. presă de informare culturală. p. 87 Habermas. locul unde se formează şi se exprimă opinia publică. următorul pas în dezvoltarea spaţiului public îl desemnează apariţia unor noi locuri publice unde se dezbăteau subiecte de interes general. La început însă. literatură de popularizare. Studiile sale se înscriu în categoria teoriilor critice despre mass-media. Astfel. Elementul central al teoriei sale îl constituie spaţiul public. în scopul de a include categorii din ce în ce mai largi în dezbateri. Bucureşti. În centrul analizelor lui J. continuare a perspectivei deschise de Theodor Adorno. Dacă primul reper în constituirea istorică a opiniei publice îl reprezintă Agora. saloanele şi presa. cetăţenii tratează neconstrânşi.În plus vorbitorii îşi doreau să exceleze în faţa auditoriului mai ales prin forma. Prin spaţiu public el desemnează acel loc unde „reuniţi ca public. Habermas examinează relaţia dintre comunicarea de masă şi democraţie. cluburile. Spaţiul public s-a constituit de-a lungul istoriei ca loc de mediere între societatea civilă şi stat. actorii politici. considerat reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. Editura Politică. Habermas se află relaţia dintre stat şi sfera publică. J.

aşteptărilor şi necesităţilor populaţiei. Jürgen. apar noi mijloace de informare în secolul al XX-lea (radioul – 1901. formaţiunile politice. organizarea în sindicate). jurnaliştii care transmit maselor mesajele puterii şi atenţionează clasa politică asupra aspiraţiilor. Domeniul etatizat se substituie domeniului spaţiului public de natură democratică şi civilă. Paris. specialiştii în sondaje. Locul politicului este luat de uniuni şi partide care se suprapun sferei publice. L’espace public. în comunicare. marşuri. Acest principiul a permis statuarea treptată a discuţiei şi criticii publice asupra opţiunilor şi deciziilor politice. 1987. Actorii care îşi joacă rolurile în spaţiul public contemporan sunt acum liderii politici. În secolul luminilor s-a elaborat principiul treburilor publice. Amploarea vieţii politice solicită un nou spaţiu public: sistemul mass-media. locul acestora fiind luat mai târziu de jurnalişti. dezvoltând o teorie a declinului rolului opiniei publice sub impactul acţiunii conjugate a tehnocraţiei şi a comunicării de masă. Faţă de modelul iluminist. iar televiziunea în anii '50). Profesionalizarea şi instituţionalizarea activităţii de comunicare a condus la creşterea numărului indivizilor implicaţi în dezbateri publice. Indivizii au acum mai multe posibilităţi de participare la viaţa politică: vot universal. 117 . diverse forme de protest devenite legale (greve. ale cărei elemente erau altădată. mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Ziarele şi revistele cresc cantitativ. J. modelul burghez a involuat. Habermas critică această evoluţie istorică a spaţiului public.Elitele iluministe se plasau ca mediatoare între putere şi populaţie. principiu legat şi de constituirea societăţii civile. în imagine şi publicul. Are loc o apropiere între politic şi mase în mod direct prin întâlniri cu alegătorii şi în mod indirect prin intermediul presei. manifestaţii. Discuţia politică liberă era considerată a fi principala instanţă de legitimare în spaţiul public şi principala expresie a principiului publicităţii 88. secol ce a adus transformări şi în domeniul politicului. Spaţiul public s-a constituit prin unirea persoanelor private într-un public. Payot. În cadrul sferei publice se constituie „conştiinţa politică” şi aceasta cere puterii reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin 88 Habermas.

în statele cu regim politic nedemocratic. Astfel. Efectele maximale ale propagandei politice se obţin datorită puterii 118 . propaganda politică era arma de care uzau ambele părţi. J. J. În concepţia lui Habermas. protejate astfel de capitalul privat. de cucerire şi recucerire a popularităţii. a confruntării celor două tabere adverse. Acţiunea politică în spaţiul public modern se bazează pe principiul legitimării care reprezintă noul principiu de acţiune politică. În societatea informaţională. În timpul războiului rece.elaborarea unor legi cu valabilitate generală şi care acţionează ca o opinie publică (ceea ce se numea voinţa generală a lui J. începând cu secolul al XIX-lea. face ca spaţiul public să fie luat în stăpânire de stat şi de aparatul tehnocratic. explozia comunicării de masă şi a publicităţii. Propaganda politică. pentru mobilizarea populaţiei. apelul la emoţii şi impresionabilitate. 5. iar funcţia critică a dezbaterii să se transforme într-o funcţie de integrare. Problemele grave ale sfârşitului de război au necesitat din partea politicienilor campanii de refacere a imaginii. publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică Propaganda politică a cunoscut o intensificare deosebită înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial. propaganda şi-a instaurat hegemonia asupra politicii interne şi externe a statelor. puterea politică practica sistematic propaganda politică. Habermas optează pentru instituţiile publice sau semi-publice. mediatizarea este ontologic constitutivă în acţiuni politice. X. Rousseau). şi care se obţine prin desacralizarea politicului cu ajutorul unor tehnici şi strategii formale şi informale de publicitate şi evaluare politică. În epoca societăţii mediatice dispozitivul instituţional şi tehnocratic preia controlul spaţiului public. În ceea ce priveşte statutul audiovizualului. După încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. în plus informaţia vehiculată cedează la proba verităţii. în cadrul căreia. care iniţial apăruse ca o contrapondere a puterii. convingerea pe baza argumentelor raţionale şi a logicii demonstrative este înlocuită prin instigare.

Noua comunicare politică uzează de cuceririle tehnice şi strategice ale publicităţii comerciale. Pe de altă parte. publicitatea politică înseamnă cumpărarea de spaţiu publicitar pentru difuzarea unor anunţuri. artizanii propagandei politice difuzează mesaje care în mod obligatoriu trebuie să pară verosimile. în cadrul căruia se realizează schimbul de idei pe baza raţionalizării argumentelor. Pentru instituţiile de presă această practică este benefică din două motive: în primul rând. Pentru a fi crezut nu este important să spui adevărul.absolute pe care o are statul. Rolul propagandei politice este de a influenţa. care ierarhizează rolurile şi face apel la emoţiile publicului şi la convingerea sa. care a depăşit celelalte două modele tradiţionale. ci trebuie doar ca ceea ce afirmi să pară verosimil. cu grija de a seduce consumatorul . care controlează toate aspectele vieţii. afişe sau spoturi publicitare pe diverse suporturi mediatice. Conotaţia negativă a propagandei politice o întrece pe aceea a publicităţii. Publicitatea politică îmbracă două aspecte: pe de o parte se referă la activitatea de “vânzare” a unui om politic. “Piaţa” va fi segmentată într-un anumit număr de “ţinte” (indecişii. Pentru a obţine însă încrederea publicului şi a apărea credibili în faţa acestuia. în scopul promovării interesului general şi „modelul propagandistic”. nu de a furniza informaţii. publicitatea este legată de activitatea economică de promovare a bunurilor şi serviciilor comerciale. Acesta este noul model al comunicării acţiunii politice – „modelul marketing”. militanţii. educaţia şi informarea cu ajutorul sistemului massmedia. şi anume „modelul dialogal”. la origini. Căci. motiv pentru care se recurge la tehnicile de ocultare a adevărului. aşa cum se vinde un produs. asigură venit din vânzarea spaţiului de emisie (instituţiile media private 119 . iar pentru a realiza acest deziderat publicitatea se sprijină pe strategiile de seducere şi persuadare a destinatarului.alegător. incluzând deci. opozanţii) pe care omul politic trebuie să la atragă într-o publicitate adecvată reprezentată de o imagine valorizantă şi sloganuri reprezentative. de la muncă la divertisment. Activitatea de publicitate are drept ţintă principală determinarea publicului de a cumpăra produsul (ţinta factitivă a comunicării publicitare).

în al doilea rând. idei sau ideologii politice. politicienii dialoghează cu jurnaliştii. în speţă văzut ca electorat. Acest pattern se referă la strategii care adaptează acţiunea comunicării la tehnicile specifice pieţei publicitare economice sau a show-business-ului. contracandidaţii. în 1965. La început. Cercetătorii comunicării politice vorbesc despre standardizarea acesteia şi anume. În 1964. lucru care a făcut ca. personalităţile publice. nevoi. Practicile mediatice trebuie să contribuie şi la democratizarea acţiunii politice prin intermediul dezvoltării responsabilităţii omului politic în faţa electoratului. datorită modificării relaţiei de comunicare dintre politic şi public. oamenii politici şi formaţiunile politice vor dezvolta comportamentele politice noi în relaţia cu publicul. având finalitatea de însuşire a unei concepţii. în Marea Britanie. „Produsul” se adresează unei „ţinte”: diferite grupuri sociale. Tehnicile dovedite eficiente în publicitatea comercială au fost translatate şi în domeniul politic. având drept subiect evenimente politice.obţin cea mai mare parte a veniturilor din publicitate) şi. Prin aceste strategii comunicaţionale. spre deosebire de propagandă este apanajul regimurilor democratice. În această relaţie de comunicare. „Oferta” se realizează pe baza caracteristicilor pieţei (publicului). constituirea într-un model care aparţine de drept spaţiului politic american. aceste produse puse la dispoziţie de clasa politică pot fi difuzate ca atare. publicul. reticenţi. canalul utilizat preferenţial este cel audiovizual. Adaptându-se noilor cerinţe de comunicare. la sfârşitul anilor '60. iar în perioada electorală a dus la balotajul generalului De Gaulle. care prezintă aşteptări. Tehnicile de publicitate se constituie în strategii de persuadare a publicului. în cadrul cărora „oferta” este reprezentată de programul politic şi este rezultată a „cererii” (aşteptările electoratului). un politician să fie vândut la fel ca orice bun economic. necesitând intervenţii din partea jurnaliştilor şi contribuind la manifestarea exerciţiului democratic. 120 . doctrine. Comunicarea politică reprezintă un proces intenţional care se desfăşoară într-un spaţiu social. oamenii politici aveau încredere totală în consilierii de imagine. trebuinţe care au fost cercetate în prealabil. în Franţa opoziţia este prezentă în programele radiodifuziunii. Partidul Liberal se făcea cunoscut publicului prin intermediul BBC-ului. Proiectul autorului politic este structurat potrivit strategiilor de marketing. Publicitatea politică.

logistice. considerat model global al comunicării politice. iar comunicarea asigură vizibilitatea politicului în diverse ipostaze: în perioadele electorale. Conceptul de americanizare a comunicării politice este controversat. deci şansele ca mesajele lor să ajungă la public sunt diminuate. Aceste tehnici includ strategiile de comunicare. Unii actori politici au un acces mai redus la comunicare şi implicit vizibilitatea lor este mai scăzută. discursul politic mizează atât pe limbajul verbal. pentru a-şi maximaliza persuasiunea. acţiunea politică devine informaţie publică. în special televiziunea. Prin acest procedeu se formează mentalitatea conform căreia vizibilitatea politică nu este numai o caracteristică a democraţiei. 121 . Unele cercetări în domeniul comunicării politice contemporane confirmă existenţa unui model de comunicare comun ţărilor democratice. ci şi o practică socială. Prin intermediul comunicării politice. judecăţilor şi interpretării publicului prin intermediul mass-media. este supusă evaluărilor. prin care oferta este făcută cunoscută unui public cât mai larg. este paradoxal: în aparenţă participarea cetăţenilor la viaţa politică. în cunoştinţă de cauză. Comunicarea acţiunii politice ajută la îndeplinirea responsabilităţilor civile. Din perspectiva resurselor de care trebuie să dispună un om politic sau o formaţiune politică (resurse financiare. „oferta” trebuie adaptată acestui canal. Însă nu toate acţiunile politice sunt comentate. Acţiunea politică. în cazul unor ceremonii politice sau ca rutină politică. simbolice). Cum principala sursă de informare rămân mediile. acţiune afirmativă. prin intermediul votului se află în scădere. însă ea compensează cu alte forme de participare civică: mişcări sociale. Acest model de comunicare este parte integrantă a oricărui plan de acţiune politică. cultură asociativă. cât şi pe cel non-verbal.profesionale. Specialiştii oscilează între a-l considera un model global al comunicării politice şi a-l privi drept originar în SUA şi adaptat cerinţelor diferitelor state. cu un anumit grad de instruire şi educaţie etc. etnice. Caracterul modelului politic american. interpretate şi în consecinţă sancţionate de mass-media şi public. accesul la comunicarea acţiunii politice este discriminatoriu. datorită comunicării politice.

7. Editura Polirom. Editura Universităţii „A. 2005. Psihologia comunicării. Comunicarea. Paradigmele comunicării. 2. Boudon. Claude. Bucureşti. Barnhart. University of Kentucky Press. 2006. Editura Cartea Românească. Bucureşti. Jean. Editura Polirom. The world book dictionary.Bibliografie: 1. Bonnange. 1999. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Nicolas. Bourdieu. 1986. J. Bucureşti. 14. 2000. Raymond.. 2. Barnhart. 5. 1986. Iaşi. Cuza” – Iaşi. Dialectica spiritului ştiinţific modern. Beauzée. 2000. 2002. Clarence L. Chantal. Field Enterprises Educational Corporation. Editura Didactică şi Pedagogică. 3. 1767. Balle. Buzărnescu. 1987. Dicţionar de media.. Pierre. Tratat de sociologie. Chicago. Bucureşti. Xavier. Editura Meridiane. Ray. Mignot. Bougnoux. 1996. Francis. Editura Humanitas. Bachelard. Birdwhistell. 11. Bucureşti. Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments nécessaires du langage. 12. Gaston. 6. 1965. 1952. Paris. 13. Coord. Introduction to Kinesics. Jean-Claude. 4. Ştefan. Barbou. Editura Univers Enciclopedic. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 9. Cultură şi comunicare. Don Juan sau Pavlov? – eseu despre comunicarea publicitară. 122 . Maria Cornelia. Bârliba. Baylon. Editura Trei. Caune. vol. 10. Bucureşti. Louisville. Daniel. Robert K. 2000. Abric. Economia bunurilor simbolice. Sociologia opiniei publice. Bucureşti. Christian. Iaşi. 8. Bucureşti. Introducere în ştiinţele comunicării. I. Thomas.

Evelina.15. Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R. Ioan. Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience.ro. Bucureşti. Cunoaştere şi comunicare. Dictionaire de médias. Editura Politică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Tratat de semiotică generală. Ball-Rokeach. Paradigme ale comunicării de masă.L. Melvine. Scholten. în Teorii ale limbajului. Goffman. Editura Ştiinţifică.J. 26. Iaşi. Was heisst Universalpragmatik? Philosophie. Fiske. 22. Dominick.. Jürgen. 2003. Dynamics of Mass Comunication. Despre structurile cognitive şi evoluţia lor. 1996. De Fleur. Ioan. S. 1988. London. 1982. Tehnici de comunicare. Editura Humanitas. Constructia simbolică a câmpului electoral. 1971. 33. 1983. Sfera publică şi transformarea ei structurală. 27. Harper and Row Press. Addison Westley. Graur. Paris. 2001. Jürgen.. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. 1998. Habermas. 1983. Teorii ale învăţării. Erving. Editura Mediamira.. Bucureşti. Ion. Drăgan. Bucureşti. J. 32. 31. Bucureşti. 25. Paris. Paris. Bucureşti. Suhrkamp. Payot. Cluj-Napoca. 28. Introducere în teoria comunicării. Comunicarea: repere fundamentale. J. Introducere în ştiinţele comunicării. Editura Politică.. Coord. Cazeneuve. Chomsky. Drăgan. 23. 21. Frankfurt am Main. 19. Editura Polirom. Mihai. Georges.R. 20. 2005. Iaşi. 18. 16. Jürgen. un răspuns lui Piaget. Teorii ale comunicării de masă. 1974. Editura Polirom. Habermas.W. 1975. Bucureşti. L’espace public. La société de l’ubicuité. Mome. O. Cuilenburg. 30. Editura Polirom. Ştiinta comunicării. London. Noomen. Noam. Editura Institutul European. Eco. Dinu. Introducere în sistemul mass-media. 24. Umberto. Jean. Habermas. 1987. Iaşi. Editura Fundaţiei “România de Mâine”. Haineş. 29. Mihai. Habermas. 1998. 2000. G. în Sprachpragmatik und 123 . Editura Comunicare. Bucureşti. John. Coman. Jürgen. Friedman. 17. 2004. Denöel-Gonthier. 1997. Bucureşti. 1972. 1999. Iaşi.

Armand Colin. Decoding of inconsistent communications. aplicaţii. Hall. The Hidden Dimension. Paris. Noelle Elisabeth. 1997. Bucureşti. André. Izurieta. Valentina. Mahwah. Morton. Payot. în Reprezentările sociale (coord. McCombs. Editura Polirom. Huyghe. Moscovici. J. 48. Iaşi. 41. Bucureşti. 1998. 1987. Marinescu. 2000. Comunicarea. 1936. Inc. 2000. 37. New York. 49. Mattelart. Fenomenul reprezentărilor sociale. Introducere în teoria comunicării. Astrid. L. Iaşi. 124 . mai 1967. 50. Editura Presa Universitară Clujeană. Edward. Armand. Roberto. Les systeme de communication. Cluj. Bucureşti. 1969. 1999. vol. News that matter: Television and American Opinion. 47. 38. Martinet. Doubleday & Company. A theory of public opinion. 1998. 42. Paris. 35. Albert şi Weiner. Gaeno. A. University of Chicago Press. modele. 1971. 1970. Editura Tehnică. 44. Communication and Democracy: Exploring the Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory. Cluj-Napoca.). 1994. Editura AMA Impact. Mosca. 2003. Ree. John. Shaw. The spiral of silence. 39. Maxwell E. Editura Institutul European. 43. 6. Mehrabian. Denis. Iaşi. în Journal of Personality and Social Psychology. 40. Jean. Keane. Chicago. Societatea cucerită de comunicare. No. Bernard. 1984. Michelle. Editura Ştiinţifică. Iyengar. Zipfel. Editura Polirom. 2000. 2003. Comunicarea statului în era diverstismentului. Istoria teoriilor comunicării. Elemente de lingvistică generală. Editura Tritonic. Moretta Angelo. Michael. Editura Polirom. Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării.. McQuail. Neumman. 36. 46. Editura Meridiane. Mass-media şi democraţia. Cuvântul şi tăcerea. Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos jours. Donald. Mattelart. Washington. Kunczik. Bucureşti. American Psychological Association. Iaşi. Neculau. New York. Lawrence Erlbaum Associates. 1. Lohisse. Miège. 51. N. Editura Institutul European. Kinder. Serge. 1997. Iaşi. 45.34. Principii. Puterea imaginii.

Iaşi. Paris. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Editura Humanitas. Editura Polirom. 1995. Filosofia comunicării. Peterson. Edition Pierre Belfond. vol. Tănase. 55. Schramm. De la omul necunoscut la omul cognoscibil. 1963. Comunicare şi acţiune. 56. Severin. Ilie. Bucureşti. 1996. A. Tran. Editura SNSPA. 2000. Editura Institutul European. Editura Facultăţii de Comunicare si Relaţii Publice “David Ogilvy”. Bucureşti. J. Iaşi. 2000. Constantin. Boniface. Ignacio. Pârvu. Tirania comunicării. 1999. Bucureşti. Editura Enciclopedică. Victor. Stratageme comunicaţionale şi manipularea.A. 54. Laurenţiu. Slama-Cazacu. 2000. Sălăvăstru. Bucureşti. Marcel D.Puterea în mişcare. W. J. Irina.. Popa. Editura Risoprint. Marcus. Tehnici de comunicare. Apărarea lui Socrate. Bucureşti. Saussure.. Gabriel. Powershift . Spaţiul public şi comunicarea. Editura Polirom. 1. Tofler. Editura Antet. Bucureşti. 2002. 69. 65. Editura Ramida. Dicţionar enciclopedic. 63. Ferdinand. J. 70. Şoitu. Editura Polirom. Platon. 62.52. Discursul puterii.. 61. libertarian. Bucureşti. 2004. Bucureşti. Palmier. Alvin. 1997. Editura Institutul European. Editura Politică. Legrand. Editura Doina. Ramonet. 67..M. Iaşi.. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Wilbur. Stănciugelu. Bucureşti. Peretti. Pailliart. 1985. Solomon. Curs de lingvistică generală. social responsibility and soviet communist concepts. 125 . 60. Iaşi. 2003. Săhleanu. 1998. Tatiana. J. Isabelle. Iaşi. University of Illinois Press. 2001. 64. Siebert. 1996. 1993 58. Theodore. Comunicare politică şi integrare europeană. 1997. Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche. 2001. Fred. 66. 1973. Four Theories of the Press: The authoritarian. Iaşi. 59. Teoria comunicării. Ionut. Vasile. 57. Comunicarea politică azi. 53. Editura Polirom. Editura Antet. Iaşi. Editura Polirom. Thoveron.. 68. ClujNapoca.

Piotr. 2004. 72. Wilson. Structura minciunii.71. 73. Wierzbicki. Cercetări filosofice. 126 . John. Ludwig. London. 1996. Editura Nemira. Bucureşti. Bucureşti. 1996. Wittgenstein. Understanding journalism. Editura Humanitas. Edition Routledge.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful