You are on page 1of 169

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

Dr. ec. CORNEL NICOLAE JUCAN

SISTEME EXPERT ÎN MODELAREA
DECIZIILOR FINANCIARE

- CONCEPTE ŞI APLICAŢII -

SUPORT DE CURS PENTRU ANII III /IV FB
Editura „ ALMA MATER”
SIBIU - 2006

2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

JUCAN, CORNEL NICOLAE
Sisteme expert în modelarea deciziilor financiare. / dr. ec. Cornel
Nicolae Jucan - Sibiu : Editura “Alma Mater” Sibiu, 2003
vol.
Bibliogr.
ISBN (10) 973-8371-53-8, ISBN (13) 978-973-8371-53-8
Vol. 2. – 2006. – Bibliogr. – ISBN (10) 973-632-299-8 ;
ISBN (13) 978-973-632-299-0

336:004.891+519.876(075.8)
37.018.43

Tipărit la editura „Alma Mater” Sibiu
str. Aurel Vlaicu, nr. 1, Sibiu - 550327 - România
tel. 0269-234332, 0722219414
fax. 0269 – 234332
www: editura-amsibiu.ro
e-mail: tipografia.am@gmail.com

3
MOTTO:

Globalizarea” reprezintă destinul
implacabil spre care se îndreaptă lumea ,
un proces ireversibil care ne afectează pe
toţi în egală măsură şi în acelaşi mod ...
I. ROTARIU

4
PARTEA I-a

5
Capitolul 1 .
DE LA SOCIETATEA GLOBAL INFORMAŢIONALĂ LA
SOCIETATEA CUNOAŞTERII

În evoluţia ei, societatea omenească a înregistrat, în ultimele
două sute de ani, cele mai numeroase şi spectaculoase succese în
domeniul tehnologiei, iar după anul 1947, când s-a realizat primul
calculator electronic –ENIAC, lumea a intrat în Era Informaticii. În
numai o jumătate de secol, informaţia s-a situat detaşabil, pe locul întâi,
în cotidianul uman-social şi economic, prin prisma dezvoltării
tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie. În sens modern,
conceptul de societate bazată pe informaţii, a fost acceptat odată cu
utilizarea pe scară largă a calculatoarelor în economie, ( adică după
anul 1970 ), când calculatorul a devenit instrumentul de bază utilizat de
om în toate activităţile, ca utilizator final prin intermediul interfeţelor
specifice .
Încercând o definiţie, putem afirma, alături de specialiştii în
domeniu, că „societatea informaţională este societatea lucrului cu
calculatorul, a manipulării şi procesării informaţiilor din cele mai
diverse domenii de activitate, convergente sau divergente”. În sens mai
larg, societatea informaţională mai poate fi definită ca fiind societatea
bazată pe informaţie .
Tehnologiile informaţionale şi de comunicaţie sunt folosite la
nivel individual, cât şi la nivel organizaţional cu o flexibilitate din ce în
ce mai ridicată, utilizând intensiv un volum uriaş de informaţii cu
impact direct asupra tuturor activităţilor umane. Am păşit deja într-o
nouă etapă- societatea „ global informatizată”- ale cărei principale
caracteristici, sunt digitizarea şi interconectivitatea .
Se pune firesc întrebarea, spre ce ne îndreptăm; la care
majoritatea specialiştilor, răspund că următorul stadiu de dezvoltare a
societăţii omeneşti îl constituie „ societatea cunoaşterii sau societatea
bazată pe cunoaştere”, care are ca instrument principal de operare, piesa
de cunoaştere manipulată cu ajutorul tehnologiilor informaţionale şi de
comunicaţie .
6
Referitor la cunoaştere, printre primii care au definito, se
numără, filosofii Platon , Aristotel, Thomas d.Aquinas, David Hume,
Immanuel Kant, etc, ca fiind „ o facultate mentală a omului”. Mai
aproape de zilele noastre, Demchenko, într-o lucrare din anul 1997,
spune despre cunoaştere că „reprezintă o informaţie autentică despre
lumea reală, că este o informaţie structurată şi memorată sub diferite
forme, prelucrată cu reguli relaţionale, inclusiv cu reguli pentru
stabilirea legăturilor între blocuri de cunoaştere-informaţii şi
recunoaşterea prin experienţă şi activarea prin cunoaştere”.
Formele cunoaşterii, au fost prezentate elocvent de către M.
Drăgănescu în lucrarea sa intitulată sugestiv „De la societatea
informaţională la societatea cunoaşterii”, clasificându-le în:
• cunoaşterea organizaţională, care se referă la „cât ştie o
organizaţie, cum poate utiliza ceea ce ştie şi cât de repede poate învăţa
ceva nou;
• cunoaşterea tehnologică, adică acea cunoaştere despre
modalitatea de a utiliza o tehnologie în producerea de bunuri şi
prestarea de servicii;
• cunoaşterea flux, care reprezintă un amestec de experienţă
(reguli deduse sau induse) şi inspiraţie ale oamenilor care creează
cunoaştere.
Aşadar, din punct de vedere pragmatic, cunoaşterea este definită
clar ca fiind o informaţie percepută şi înţeleasă.
Două mari schimbări au marcat viaţa oamenilor din întreaga lume
la sfârşitul secolului XX, respectiv globalizarea - prin care orice
economie devine interdependentă, creându-se aşa-zisa economie
globală, iar cea de a II-a, reprezentând-o revoluţia tehnologică
dominată de internet şi de noile tehnologii informaţionale şi de
comunicaţii .
Analizând evoluţia societăţii prin comparaţii clasice între: date-
informaţii-cunoştinţe-concluzii-soluţii, vom putea discuta de
tehnologiile cunoaşterii şi de societatea bazată pe cunoaştere sau mai
simplu societatea cunoaşterii sau de societatea inteligentă ca o
„societate a producţiei de idei, în care cunoaşterea este caracteristica
principală.
Având ca fundament societatea global informatizată, un prim
punct de plecare în construcţia societăţii cunoaşterii îl constituie aşa-
numitele tehnologii calme, al II-lea ar putea fi tehnologiile invizibile
7
,urmând apoi tehnologiile puterii minţii şi tehnologiile bio-mecanice,
informatice, magnetice, energetice, etc .

Societatea bazată pe cunoaştere presupune, intrinsec şi o nouă
economie în care procesul de inovare devine determinant. O astfel de
societate are la bază managementul cunoaşterii existente, producerea de
noi cunoştinţe tehnologice, diseminarea cunoaşterii prin mijloace
electronice tot mai performante ( Internet, carduri, cărţi electronice, e-
learning, etc.).
În faţa tendinţei de globalizare, a fuziunilor şi achiziţiilor, a
invaziei internetului şi întreprinderile sunt obligate să inoveze în toate
domeniile , nu numai în cel tehnic. Pentru a răspunde acestui deziderat,
cunoştinţele, atât din punct de vedere numeric, dar mai ales în ceea ce
priveşte calitatea lor, sunt absolut indispensabile, ştiut fiind faptul că,
informaţiile sau dezinformaţiile, provenind din cele mai diverse surse,
nu prezintă întotdeauna o calitate suficientă. Tocmai de aceea o bună
organizare şi gestiune a datelor, informaţiilor, cunoştinţelor, DIC, pot
conduce la o mai bună gestionare a schimbărilor.

1.1.Managementul cunoştinţelor
Noţiunea de m a n a g e m e n t u l c u n o ş t i n ţ e l o r , mai cunoscută
în literatura de specialitate sub titulatura anglo-saxonă „ Knowledge
Management” şi abreviat cu iniţialele KM, a apărut în anul 1989, în
revista „ Harward Business Review”, cu antecedente în conceptul de
learning organization, din anii”80, a făcut obiectul mai multor
definiţii de-a lungul timpului, între care cele mai reprezentative le
prezentăm în continuare :
 „Un mod de creare de valoare adăugată pornind de la
mobilizarea activelor necorporale”.
 „Un sistem de iniţiative, metode şi instrumente destinate
creării unui flux optimal de cunoştinţe pentru succesul întreprinderii şi
a clienţilor săi”.
 „Metode şi instrumente informatice care să permită
identificarea, capitalizarea cunoştinţelor în întreprindere în scopul
organizării şi difuzării acestora în cadrul organizaţiei”.
Obiectivele managementului cunoştinţelor într-o firmă sunt de a
promova creşterea volumului de cunoştinţe, de a asigura o bună

8
comunicare a acestora în interiorul ei şi de a asigura conservarea lor.
J.F. Sowa definea cunoştinţele ca fiind :
 „Totalitatea restricţiilor explicite şi implicite asupra
obiectelor, entităţilor , operaţiilor şi relaţiilor dintre acestea , precum şi
euristicele şi procedurile de inferenţă implicate în entitatea modelată”.
Punctul de plecare în abordarea cunoştinţelor ca activ al
întreprinderii şi , prin urmare, în încercarea de a evalua capitalul
intelectual, îl constituie evidenţierea componentelor sale, deci locul în
care se află acestea la un moment dat, sub ce formă şi , cel mai
important, cum le putem cuantifica şi pune în valoare.
Literatura de specialitate a identificat şi prezentat de-a lungul
timpului, mai multe tipologii de cunoştinţe existente într-o
întreprindere, dar cele cu adevărat folositoare , esenţiale, care trebuiesc
reţinute şi capitalizate sunt pe de o parte, know-how-ul( abilitatea de a
proiecta, a construi, a vinde, etc. ) şi pe de altă parte, calificarea
individuală şi colectivă (abilitatea de a acţiona, de a se adapta şi a se
dezvolta). Într-o altă perspectivă se disting elemente tangibile (date,
proceduri, planuri, modele, documente de analiză şi sinteză) şi elemente
intangibile (abilitate, iscusinţă profesională, cunoştinţe private,
cunoştinţele companiei, etc.). Abordarea acestora, prin prisma KM se
face diferit, prin diverse metode, respectiv, pentru cele tangibile în mod
direct (managementul datelor, managementul documentelor, etc.), iar
pentru cele intangibile este necesară în primul rând, o formalizare a
know-how-ului, ceea ce presupune achiziţia şi reprezentarea
cunoştinţelor .
Ansamblul cunoştinţelor într-o întreprindere formează capitalul
intelectual care se caracterizează printr-o volatilitate foarte mare.
Studiile de specialitate arată că peste 80 la sută din informaţiile şi
cunoştinţele care formează m e m o r i a î n t r e p r i n d e r i i nu sunt
integrate în sisteme informatice, acestea fiind stocate pe documente de
hârtie sau în creierul experţilor, ele neputând fi exploatate direct şi în
condiţii optime de toţi cei interesaţi. Or, managementul cunoştinţelor
( KM ), permite salvarea cunoştinţelor firmei şi asigură totodată
difuzarea lor, favorizând schimbul şi cooperarea între actorii implicaţi
în activitatea companiei şi care, abordează şi un mod general de
organizare, ce nu mai are la bază centralizarea şi ierarhizarea, ci o
întreagă reţea de noduri de schimb, încurajându-se astfel
transversalitatea .

9
1.2. Revoluţia cibernetică şi economia
În mod inevitabil, societatea bazată pe cunoaştere presupune şi o
nouă economie, în care procesul de inovare devine determinant (vezi
M. Drăgănescu op. Cit.). Această nouă societate este produsul noii
revoluţii tehnologice, respectiv revoluţia cibernetică al cărei punct
central este c a l c u l a t o r u l ca principal catalizator tehnic şi
manipulator de date şi informaţii. Noua economie, şi-a făcut simţită
prezenţa începând din anii ”70 ai secolului trecut, când entităţile
economice şi-au putut permite financiar investiţii în domeniul
informatizării principalelor fluxuri de circulaţie a informaţiilor. Cu
timpul acest proces a devenit fundament al viitoarei societăţi global
informaţionale. În opinia lui Eduard Cornish, care în lucrarea sa
„Futuring, The Exploration of the Future”, delimita trei revoluţii
tehnologice, respectiv, agricolă, industrială, cibernetică, mai preciza şi
că viitorul va fi marcat de următoarele şase mari supertrenduri :
 progresul tehnologic
 creşterea economică
 îmbunătăţirea sănătăţii oamenilor
 creşterea mobilităţii
 declinul mediului ambiant
 creşterea deculturalizării .
Toate aceste superevoluţii ale societăţii omeneşti, se bazează pe
primul supertrend, care presupune continuarea „cursei informatizării
până în jurul anilor 2010, în condiţiile unei societăţi în care
calculatorul, sub diverse forme, va fi omniprezent. În acest context,
noua economie va fi tot mai mult bazată pe informaţie şi
comunicare, ceea ce va presupune utilizarea informaţiei ca factor de
producţie, recunoaştere şi extindere a bunurilor (activelor )
virtuale .
În ultima perioadă în literatura economică, tot mai mulţi
specialişti (O’Brien, 1999, Bergeron, 2002, Brynjolfsson şi Kahin,
2002, Eckes Jr. şi Zeiler, 2003, Josserand, 2004 etc.) , insistă din ce în
ce mai mult pe aşa-zisa economie digitală, marcată de dispunerea în
reţea a actorilor economici, de digitalizarea fluxurilor şi proceselor
din organizaţii şi, de crearea şi schimbul de bunuri digitale (active
virtuale) în contextul extinderii fizice şi al dezvoltării Internetului
ca reţea a tuturor reţelelor.

10
1.3. Ingineria Sistemelor de baze de cunoştinţe ( SBC )
Ca o consecinţă a celor prezentate în subcapitolele anterioare şi ,
având în vedere ajungerea la maturitate a tehnicii informaticii, sau
înregistrat preocupări intense şi febrile în scopul realizării de aplicaţii
care să asigure pe de o parte capitalizarea cunoştinţelor, evitându-se
astfel pierderea acestora şi garanţia unei mai bune gestionări a
informaţiilor, pe de cealaltă parte .
Astfel au apărut Sistemele de baze de cunoştinţe ( SBC ),
cunoscute sub denumirea Knowledge-Based Systems ( KBS ) în
literatura anglo-saxonă şi de Systemes de base de connaissances
( SBC ), în literatura francofonă .
SBC est un sistem informatic care rezolvă probleme din lumea
reală, utilizând cunoştinţe despre domeniul aplicaţiei şi sarcinile ce se
vor executa în cadrul aplicaţiei .
Conceperea unui Sistem de baze de cunoştinţe (SBC ) presupune
o etapă referitoare la transferul de cunoştinţe între sursele de expertiză
(experţi umani sau documentaţie) şi un instrument informatic, în
maniera de-a dispune în final de o bază de cunoştinţe care să poată fi
consultată de orice utilizator ca şi un expert.
Dezvoltarea unui Sistem de baze de cunoştinţe ( SBC ) este
specifică prin originalitatea structurii sale şi prin persoanele chemate să
colaboreze, succesul realizării şi performanţele acestuia depinzând de
munca unei echipe, conduse de un manager de cunoştinţe care defineşte
strategia în domeniul cunoştinţelor, iniţiază proiectele de dezvoltare a
acestor cunoştinţe şi le facilitează distribuţia. Calitatea şi utilitatea unui
astfel de sistem depind de cunoştinţele pe care le încorporează şi le
utilizează şi , tocmai de aceea un accent deosebit trebuie pus pe
modelarea acestora utilizându-se ingineria cunoştinţelor, care se poate
defini ca fiind un proces de extragere, structurare, formalizare şi
operaţionalizare a informaţiilor şi cunoştinţelor implicate în
domeniul unei probleme „intensive în cunoştinţe”, în scopul
realizării unui program care să aibă capacitatea şi capabilitatea de
a rezolva sarcinile dificile, într-un mod corespunzător. De altfel,
Feigenbaum şi Mc Codruck defineau ingineria cunoştinţelor ca fiind
„arta de a depăşi, prin intermediul principiilor şi instrumentele
inteligenţei artificiale, dificultăţi legate de rezolvarea problemelor care
necesită cunoştinţele experţilor umani”.

11
În cadrul Comunităţii Europene s-a manifestat intenţia definirii
unui standard metodologic e u r o p e a n pentru conceperea şi realizarea
de sisteme, modele şi aplicaţii informatice care utilizează baze de
cunoştinţe. Ca urmare acestei iniţiative, a şi apărut o metodă de
inginerie a cunoştinţelor cunoscută sub denumirea K.A.D.S.
( Knowledge Acquisition and Design System ). Această metodologie de
concepţie a sistemelor cu baze de cunoştinţe a fost elaborată în cadrul
programului ESPRIT al CCE, în care au fost implicaţi STC Technology
Ltd., KBSC SCS, Cap Sogeti Inovation, Universitatea Amsterdam şi ,
s-a concretizat în două proiecte : KADS I ( demarat în 1983 ) şi KADS
II, iar o dezvoltare a acestor două metodologii o constituie metodologia
CommonKads, care încearcă să unifice realizările originale ale
KADS cu altele, în particular cu metoda COMMET. Common
Kads propune un ciclu de viaţă bazat pe metodele de dezvoltare a
programelor. Astfel, o analiză completă de date precede concepţia şi
implementarea unui SBC; rezultatul fazei de analiză (Modelul
Conceptual al obiectelor domeniului şi al metodei de rezolvare)
serveşte ca intrări pentru faza de concepţie (Proiectare şi
Implementare), unde ele sunt transformate în funcţie de arhitectura
funcţională a SBC-ului .
Numărul şi nivelul elaborării modelelor depind de specificul
fiecărui proiect, în metodologia CommonKads remarcându-se trei
niveluri ale modelarii:
 Nivelul contextului ( lingvistic )
 Nivelul conceptual
 Nivelul informatic ( artefact ) .
În metodologia CommonKads bazată pe principiul „knowledge
level”, construcţia Modelului Conceptual joacă rolul central în
realizarea unui SBC, aceasta putându-se considera fie ca o activitate
(construcţie) intelectuală, sau activitate de selecţie. Aceasta
deoarece, Informaţiile reprezentate sunt structurate şi prezintă un grad
înalt de abstractizare, iar Modelul Conceptual este ales dintr-o Listă de
modele existentă.
Modelul Cunoştinţelor descrie comportamentul şi tipul de
cunoştinţe necesare sistemului pentru rezolvarea unor probleme,
independent de constrângerile implementării .
În etapa actuală sistemele informatice devin capabile să modeleze
astfel încât ele nu mai redau doar modelul realităţii exterioare, ci
12
transfigurează o nouă realitate virtuală pe care o proiectează şi o
transmit utilizatorului de informaţii. Pentru realizarea şi exploatarea
sistemelor informatice moderne, firma este obligată să cunoască
perspectivele utilizării sistemelor informatice la nivel global şi să
formuleze pe baza acestora o politică de informatizare adecvată,
aplicată ulterior în mod consecvent şi asiduu.

Experienţa a arătat de-a lungul timpului că pentru o problemă
reală nici o abordare şi nici o modelare, oricât de sofisticat ar fi acestea,
nu o pot rezolva în totalitate, fiind necesare combinaţii ale diferitelor
raţionamente (cel pe bază de model şi cele euristice părând a fi
complementare devenind astfel interesantă o cooperare între ele).

Coroborând ideile prezentate anterior, putem desprinde ca şi
concluzie că următorul val după societatea global informaţională se va
putea numi stadiul inteligenţei şi al cunoaşterii, care va plasa în
centrul atenţiei exploatarea informaţiei. Va fi perioada când se vor
atinge într-o mai mare măsură limitele capacităţii creierului uman, când
se va generaliza conceptul de Bio-Tehno-Sistem, adică, acel HIBRID
între SISTEMELE BIOLOGICE şi cele TEHNICE INTERMEDIATE
DE INFORMATICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII .

13
Capitolul 2.
UTILIZAREA SISTEMELOR INTELIGENTE ÎN
DOMENIUL ECONOMIC

Dezvoltările recente din domeniul Inteligenţei Artificiale (redat prin acronimul AI), în general
şi a Sistemelor Expert (SE ), în particular şi-au pus amprenta asupra preocupărilor de
modernizare a funcţiei financiar – contabile cu ajutorul tehnologiilor informatice avansate.

Tranzacţiile economice reprezintă infrastructura pe baza căreia
sunt construite toate aplicaţiile de prelucrare automată a datelor.
Pentru ca un sistem să poată combina eficienţa şi posibilităţile de
stocare a bazelor de date cu flexibilitatea şi funcţionalitatea specifică
aplicaţiilor AI, trebuie ca acesta să fie conceput pornind de la o bază de
definiţii comună. Această bază este formată din metodele de
reprezentare a cunoaşterii (concept specific inteligenţei artificiale) şi
metodele de modelare semantică a datelor (concept specific bazelor de
date).
Cele mai mari firme de consultanţă financiar-contabilă din lume,
DELOITTE, ERNST&YOUNG, KPMG şi PRICEWATERHOUSE
COOPERS au folosit şi mai utilizează încă, tehnici AI şi sisteme expert
în luarea deciziilor şi la rezolvarea problemelor financiar-contabile.
Principalele domenii în care acestea îşi dovedesc încă utilitatea şi
aplicabilitatea sunt: gestiunea fiscală, planificarea şi decizia financiară,
auditul şi serviciile de consultanţă contabilă .
În Germania sistemele expert sunt utilizate pe scară largă în
industrie, iar în domeniul cercetării se folosesc mai ales modelele
logice de tip f u z z y .
În Marea Britanie companiile au implementat sisteme expert
bazate pe tehnologie japoneză, în timp ce în Franţa, se observă
preocupări susţinute pentru achiziţia cunoaşterii cu tehnologia
sistemelor expert proprii.
Şi în Spania se depun eforturi mari pentru transferul tehnologiei
sistemelor expert din cercetare în practică.

14
În Coreea, se utilizează sistemele expert în domeniul construcţiei
de nave, în telecomunicaţii, finanţe şi industrie, iar în Singapore există
o multitudine de proiecte de cercetare în domeniul raţionamentului
bazat pe cazuri.
Cercetătorii europeni au fost şi sunt în continuare interesaţi de
tehnologia sistemelor inteligente de sistemele hibride şi de tehnologiile
cunoaşterii, programul ESPRIT al UCEE fiind probabil cea mai mare
sursă de finanţare a proiectelor de sisteme expert de până acum, multe
companii folosind astăzi tehnologia sistemelor expert ca pe un avantaj
strategic sau pentru creşterea valorii afacerilor.
Ţările în curs de dezvoltare din alte continente cum ar fi Mexicul,
Thailanda şi Egiptul s-au dovedit interesate de această tehnologie.
Domeniile aplicative ale Sistemelor Expert s-au constatat a fi
următoarele:
 Inginerie – fabricaţie, 35 la sută;
 Economie, 25 la sută ;
 Medicină, 11 la sută ;
 Mediu, 9 la sută ;
 Agricultură, 5 la sută ;
 Telecomunicaţii, 4 la sută ;
 Legislaţie, 3 la sută ;
 Transport, 1 la sută .
În economie, conform precizării aceluiaşi autor, subdomeniile
aplicative sunt: finanţe, management, producţie, contabilitate–audit,
marketing, comerţ electronic, afaceri internaţionale, asigurări şi
managementul resurselor umane.
Preocupările actuale sunt orientate, în principal, spre construirea
de baze de cunoştinţe, integrarea cu alte sisteme, utilizarea
instrumentelor pentru achiziţia cunoaşterii, învăţarea automată, etc.
Sistemul expert încercând să imite expertul uman posedă
următoarele caracteristici:
 cunoştinţele sunt independente de mecanismul de raţionament
(nu depind unele de altele iar modificarea unui element nu
influenţează raţionamentul)
 spre deosebire de programarea clasică, unde trebuie să se
descrie explicit toate prelucrările într-o manieră statică, SE se
caracterizează printr-o abordare decorativă, în care se specifică

15
cunoştinţele ( independente unele de altele ) care vor fi
exploatate în mod dinamic de mecanismul de raţionament
 Se trebuie să fie capabil să explice raţionamentele făcute şi să
argumenteze soluţiile obţinute, într-o manieră asemănătoare
expertului uman
 cunoştinţele manipulate de SE sunt în principal de natură
simbolică, spre deosebire de programele clasice care utilizează
date numerice
 să gestioneze baze de cunoştinţe de volum mare şi să trateze
cunoştinţele inexacte şi incomplete
 să utilizeze metode empiric, bazate pe experienţă, care conduc
la soluţiile cele mai bune
 să fie specializat într-un anumit domeniu şi nu în rezolvarea
unei singure probleme clasice
O problemă importantă în cadrul utilizării SE este aceea a
raportului dintre relevanţă şi precizie.
Se ştie din teoria sistemelor că un sistem descompus într-un
număr mic de subsisteme, are o relevanţă mare şi o precizie mică, iar cu
cât descompunerea avansează, relevanţa scade şi precizia creşte.
Prelucrarea algoritmică se caracterizează printr-o precizie mare iar SE
printr-o relevanţă mare, pe care o ia din practica rezolvării problemelor,
ceea ce face ca aceasta să fie un mijloc important pentru dominarea
complexităţii.
Sistemele Expert de asistare a deciziei pot oferi soluţii mai
productive decât programele algoritmice în situaţiile în care cerinţele
informaţiile sunt preponderent calitative.
Ele permit extinderea ariei informaticii spre domenii greu de
algoritmizat, în care informaţiile sunt preponderent calitative.
Sistemele expert pot fi folosite de sine stătător sau pot fi integrate
în alte sisteme informatice în funcţie de necesităţi.
O clasă specială de sisteme informatice, în care sistemele expert
pot fi integrate mai uşor din punct de vedere funcţional sunt sistemele
interactive de asistare a deciziilor (SIAD).

2.1. Sisteme informatice de asistare a deciziei SIAD .
Din punct de vedere operaţional, un sistem informatic de asistare
a deciziei poate fi definit ca un sistem interactiv şi flexibil care are
drept obiectiv asistarea managerului în adoptarea unei hotărâri
16
atunci când reprezentarea unei probleme organizaţionale nu poate
fi complet formalizată prin algoritmi. ( I.IONESCU p. 55 R nr.10-
2005)
Între caracteristicele de bază ale unui sistem informatic de
asistare a deciziilor SIAD, cele mai importante sunt:
- facilitatea de-a rezolva probleme semistructurate sau
nestructurate, prin asocierea raţionamentului decidentului cu
un sistem informatic;
- asigurarea asistării deciziei pe niveluri manageriale diferite ,
într-o structură ierarhică ce porneşte de la top-manageri către
nivelurile inferioare ale deciziei;
- asistarea deciziilor la nivel individual sau, uneori, la nivelul
unui grup de decidenţi atunci când este vorba de o decizie
colectivă;
- adaptabilitatea în timp, ceea ce îi conferă sistemului o mare
flexibilitate, în sensul că utilizatorii pot adăuga, modifica
şterge şi combina elementele constitutive ale acestuia;
- accesul la o mare varietate de surse de date organizaţionale
sau din mediul exterior;
- asigurarea eficacităţii procesului decizional prin diverse
aspecte considerate esenţiale, în ceea ce priveşte acurateţea,
calitatea, finalitatea, etc, .
Una dintre problemele majore pe care le ridică utilizarea unui
SISTEM INFORMATIC DE ASISTARE A DECIZIEI o constituie
integrarea acestuia în sistemul informaţional al întreprinderii. În
acest sens, fereastra de legătură între SIAD şi diferite date operaţionale
stocate în bazele de date organizaţionale, ar trebui să aibă un caracter
transparent şi , în plus, să permită în acelaşi timp, integrarea cu succes a
diferitelor arhitecturi şi platforme astfel încât o serie de resurse
disparate să fie gestionate în comun.
De asemenea, posibilitatea de a se conecta la alte reţele de
calculatoare reprezintă un pas deosebit de important pentru viitorul
întreprinderii. În acest context, conceptul de conectivitate primeşte noi
valenţe şi o deosebită importanţă, pentru toate generaţiile de SIAD-uri,
în special în ceea ce priveşte aspectele legate de comunicare, în ideea
de a se asigura accesul la o cât mai mare varietate de resurse
informaţionale.

17
Un alt aspect evolutiv al SIAD-urilor îl reprezintă perfecţionarea
accesului la date. În acest context reprezentarea propriu-zisă a
cunoştinţelor va permite ca în viitor sistemele să fie capabile să
SIMULEZE MAI BINE ACTIVITATEA EXPERŢILOR, facilitate
care se va traduce într-un avantaj competitiv –în special dacă
SISTEMELE EXPERT vor fi utilizate în acele domenii în care ratele
profitului sunt foarte ridicate .

Un SIAD este un sistem informatic care utilizează cunoştinţele
dintr-un anumit domeniu de aplicaţie pentru a ajuta decidentul în
rezolvarea unor probleme slab structurate (greu de algoritmizat şi
programat)2
În secvenţa următoare vom prezenta structura unui Sistem
Informatic de Asistare a Deciziei (SIAD)3

18
Principalele caracteristici ale unui SIAD sunt:
 Experienţa, intuiţia, judecăţile şi preferinţele decidentului
sunt esenţiale;
 Interactivitate de nivel înalt;
 Căutarea soluţiilor necesită manipulări de date, căutare de
informaţii, modelare, calculare;
 Procedurile care urmează să se execute la un moment dat
nu sunt cunoscute anterior, acestea depinzând de date sau
de rezultatele intermediare;
 Criteriile de decizie sunt numeroase, conflictuale şi depind
adesea de utilizatori;
 Datele nu sunt întotdeauna cunoscute dinainte;
 Timpul de răspuns pentru obţinerea unei soluţii
satisfăcătoare este limitat.
Sisteme informaţionale pentru asistarea deciziei
Se poate afirma ca sistemul informaţional reprezintă inima
unei organizaţii, acesta colectând, procesând, stocând, analizând şi
furnizând informaţii în scopul atingerii obiectivelor propuse. In
literatura de specialitate sunt prezentate două modalităţi de evaluare a
sistemelor informaţionale: eficacitatea şi eficienţa.
Eficacitatea este gradul de îndeplinire al obiectivelor propuse
(de exemplu: un anumit nivel al producţiei), iar eficienta reprezintă
gradul de utilizare al resurselor pentru obţinerea rezultatelor (de
exemplu: costul atingerii unui anumit nivel al producţiei).
Peter Drucker a dat următoarele interpretări acestor doi termeni:
Effectiveness is doing the right thing. - Eficacitatea
este să faci ceea ce trebuie.
Efficiency is doing the thing right. - Eficienţa este să
faci cum trebuie.
În decursul timpului au fost formulate mai multe definiţii ale
sistemelor informaţionale pentru asistarea deciziei (SIAD). După cum
afirma şi Davies în Applied Decision Support, dacă "îi vom cere unei
persoane să definească concepui de SIAD, răspunsul oferit va depinde
în mare măsură de cel căruia îi este adresată această întrebare ".4
În 1970, în lucrarea Models and Managers: The Concept of a
Decision Calculus, Little definea SIAD-ul ca fiind "set de proceduri
bazate pe modele pentru prelucrarea datelor şi efectuarea de
raţionamente în scopul asistării decidentului în procesul adoptării
19
deciziei". Conform acestuia, un astfel de sistem trebuia să fie simplu,
robust, adaptiv, uşor de controlat, manevrat şi să ofere o interfaţa
simpla şi prietenoasă cu utilizatorul.
Conform opiniei exprimate de Keen şi Scott Morton în lucrarea
Decision Support System: An Organizational Perspective (1978), un
SIAD "implică utilizarea unui computer în scopul: asistării
decidenţilor în procesul adoptării deciziilor semistructurate;
asigurării suportului raţionamentului de decizie; sporirii mai mult a
eficacităţii decât a eficienţei luării deciziei". În lucrarea Building
Effective Decision Support Systems (1982), Sprague şi Carlson definesc
SIAD-ul ca fiind "un sistem computerizat interactiv care ajută
decidenţii în utilizarea datelor şi modelelor în scopul rezolvării unor
probleme greşit structurate, semistructurate sau nestructurate ".
În 1992, Kanter, la rândul său, afirma în lucrarea intitulată
Managing with Information, că „un SIAD este utilizat în cazul
problemelor mai puţin structurate, acolo unde arta managerială se
îmbină cu ştiinţa".
În lucrarea Management Information System (1992), Kroenke
defineşte SIAD-ul ca fiind „un set de instrumente, date, modele şi alte
resurse pe care decidenţii le utilizează pentru a înţelege, evalua şi
rezolva probleme nestructurate ".
O'Brien, în lucrarea Management Information System (1999),
afirma că SIAD reprezintă un „sistem care furnizează informaţii
interactive în scopul sprijinirii decidenţilor în timpul procesului
adoptării deciziilor".
Trecând în revistă punctele de vedere prezentate anterior, se
detaşează următoarea concluzie: un SIAD reprezintă un sistem
informaţional care încorporează date şi modele, utilizat în scopul
sprijinirii, nu înlocuirii, factorului uman în procesul adoptării deciziei,
atunci când deciziile care urmează să fie luate sunt semistructurate sau
nestructurate.
Dintre principalele caracteristici ale unui SIAD se pot
aminti:5
 furnizează suport pentru asistarea deciziei în cazul
problemelor nestructurate sau semistructurate;
 sprijinul acordat în adoptarea deciziei este furnizat
pentru toate categoriile de decidenţi din cadrul unei
organizaţii;

20
 scopul este de asistare a decidentului în
raţionamentele efectuate, nu de înlocuire a acestuia;
 asistenţa este fumizată în toate fazele procesului
decizional;
 asistă atât decidenţii individuali, cât şi grupurile de
decizie;
 sunt flexibile, în sensul realizării cu uşurinţă, de către
utilizator, a adăugării, modificării, ştergerii etc.
elementelor problemei analizate;
 trebuie să îmbunătăţească mai mult eficacitatea decât
eficienţa procesului decizional;
 decidentul trebuie să aibă controlul în orice etapa a
procesului decizional aferent problemei respective;
 trebuie să furnizeze asistenţă pentru decizii
independente, cât şi interdependente;
 să se bazeze pe modele, date şi cunoştinţe;
 să poată fi folosit şi ca un instrument de învăţare de
către decidenţii mai puţin experimentaţi;
 interacţiunea cu utilizatorul să fie uşoară, rapidă şi
eficientă;
 să dispună de facilităţi sporite de modelare şi
analizare;
 să poată asista decidentul indiferent de stilul care
trebuie folosit pentru adoptarea deciziei.
În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale
SIAD-urilor. Astfel, conform opiniei exprimate de Alter în lucrarea
"Decision Support Systems: Current Practices and Continuing
Challenges" (1980), se pot distinge şapte categorii de SIAD-uri: file
drawer system, sisteme pentru analiza datelor, sisteme pentru analiza
informaţiilor, modele contabile, modele descriptive, sisteme de
optimizare, sisteme de sugestionare.

21
Figura 2. Tipuri de SIAD6

În tabelul 1. sunt expuse, pe scurt, principalele caracteristici ale
fiecărui tip.7
Tipuri de S1AD Operaţiuni Nivelul decizional Acţiuni Periodicitate
efectuate căruia îi este desfăşurate
adresat
file drawer accesare de date operaţional interogări simple aleatoriu
system
Sisteme pentru analiza datelor din operaţional Manipulare şi aleatoriu sau
analiza datelor fişiere afişare a datelor periodic
sisteme pentru analiza datelor din operaţional. tactic Dezvoltare de aleatoriu sau
analiza mai multe baze de mici modele periodic
informaţiilor dale, realizare: de
mici modele
modele efectuare de tactic •intrări: estimări periodic
contabile calcule pe baza ale activităţilor
unor formule ieşiri: rezultate

22
financiar-contabile financiare
modele Previzionare a tactic •intrări: decizii aleatoriu sau
descriptive impactului posibile • ieşiri: periodic;
adoptării anumitor rezultate
decizii estimative;
sisteme de obţinere de soluţii tactic •intrări: obiective aleatoriu sau
optimizare optime sau şi restricţii periodic
optimale pentru o ieşiri: soluţii
problemă
sisteme de efectuarea de tactic, strategic •intrări: descrieri zilnic sau
sugestionare calcule al căror ale situaţiei periodic
rezultat este decizionale
generarea unor ieşiri: decizii
decizii posibile posibile

În 1977, Donovan şi Madnic, în lucrarea Institutional and Ad
Hoc DSS and Their Effective Use, identifică două tipuri de SIAD:
instituţionale şi ad-hoc.8
SIAD instituţional - operează cu decizii de natura recursivă,
repetitivă, exemplul clasic fiind cel al unui SIAD pentru managementul
unui portofoliu, acesta fiind utilizat de mai multe bănci pentru a asista
deciziile referitoare la investiţiile de pe piaţa de valori mobiliare. Un
astfel de SIAD rezolvă probleme identice sau similare, fiind utilizat de
mai multe ori, iar în urma analizării rezultatelor obţinute are loc un
proces de rafinare, îmbunătăţire a acestuia;
SIAD ad-hoc - operează cu probleme specifice care sunt, în
general, neanticipate sau nerecursive, implicând de cele mai multe ori
probleme de previziuni strategice; acest tip de SIAD este utilizat de
puţine ori şi de aceea trebuie efectuat, în prealabil, un studiu de
fezabilitate pentru realizarea acestui tip de SIAD.
În lucrarea Organizational Strategies for Personal Computing
in Decision Support Systems (1981) Hackathom şi Keen clasifică
SIAD-urile, în funcţie de trei categorii:
SIAD individuale - sunt dedicate decidenţilor individuali;
SIAD destinate grupurilor - sunt dedicate grupurilor de
decidenţi, aceştia fiind implicaţi în activităţi separate, dar puternic
intercorelate. SIAD destinate grupurilor şi SIAD de grup sunt două
noţiuni distincte: în primul caz, fiecare membru al grupului adoptă
decizii, cu observarea impactului acestora asupra celorlalţi membri,
deciziile adoptate nefiind colective, de grup, în timp ce în al doilea caz,

23
deciziile sunt adoptate la nivelul grupului, pe baza unui consens între
membrii acestuia;
SIAD organizaţionale - sunt dedicate activităţilor
organizaţional situate, de cele mai multe ori, în locaţii diferite,
implicând alocarea unui volum mare de resurse. Holsapple şi
Whinstons, în lucrarea Decision Support Systems: A Knowledge-based
Approach (1996), grupează SIAD-urile astfel:
SIAD orientate pe text - în majoritatea cazurilor informaţiile
sunt stocate în format text, fiind necesar ca acestea să fie accesate de
utilizator, iar cantitatea de informaţie care trebuie explorată de către
decident creşte exponenţial;
SIAD orientate pe baze de date - în acest caz datele sunt
organizate în structuri (relaţionale, orientate obiect etc.); acest tip de
SIAD oferă un puternic suport în ceea ce priveşte capacitatea de
interogare şi de raportare;
SIAD orientate pe algoritmi de căutare în spaţiul soluţiilor
– conţin algoritmi de rezolvarea anumitor tipuri de probleme (de
exemplu: programare liniara, programare dinamica etc.), algoritmi care
sunt încorporaţi in SIAD;
SIAD orientate pe tabele - reprezintă, după unii cercetători,
un caz particular de SIAD orientate pe algoritmi de căutare în spaţiul
soluţiilor, în această categorie putând fi incluse produsele Microsoft
Excel şi Lotus 1-2-3;
SIAD orientate pe reguli — sunt, în majoritatea cazurilor,
asimilabile sistemelor expert;
SIAD hibrid - reprezintă o combinaţie între două sau mai
multe dintre tipurile de SIAD prezentate anterior.

Referitor la modernizarea sistemelor de comunicaţii şi de
transmitere a informaţiilor ale firmelor 9, ne raliem părerii
majorităţii specialiştilor în domeniu , care susţin că SIAD-urile se pot
interfaţa cu r e ţ e a u a I n t e r n e t , ceea ce îi va permite oricărei
întreprinderi, să se alinieze noilor tehnologii şi tuturor inovaţiilor
privind procesul decizional şi, prin aceasta, să-şi menţină la standardele
cele mai ridicate valenţele competitive în raport de noile cerinţe ale
pieţei informatice mondiale.
Transformări profunde au loc în toate întreprinderile. Diferitele
sectoare economice se confruntă cu clienţi din ce în ce mai exigenţi,

24
schimbări din ce în ce mai rapide şi o concurenţă tot mai acerbă .
Pentru a face faţă acestor provocări trebuie să anticipezi schimbările, să
anticipezi noile nevoi ale clienţilor, să anticipezi evoluţia concurenţilor.
Pentru ca această anticipare să fie eficientă trebuie să dispui de
informaţii pertinente.
Toate întreprinderile dispun de date. Ele provin fie din propriile
sisteme operaţionale, fie din exterior. Problema acestor întreprinderi
este de a atinge obiectivele specifice sectorului lor, luând decizii pe
baza datelor de care ele dispun.
Întreprinderea actuală se sufocă sub date; această abundenţă are
drept efect o eliminare prin saturaţie.11
Totuşi datele reprezintă o mină de informaţii. Ele constituie un
avantaj de care întreprinderea trebuie să ţină seama. De aceea este
esenţial a pune în practică o nouă informatică decizională pentru
obţinerea unei mai bune înţelegeri a valorii informaţiilor disponibile, a
defini indicatori economici pentru a facilita luarea deciziilor
operaţionale şi a păstra memoria întreprinderii.
A decide, înseamnă a lua o hotărâre şi a adopta o concluzie
definitivă pentru a merge într-o direcţie. Informatica decizională
vizează fumizarea informaţiilor necesare decidentului pentru asistarea
deciziei.
Ideea de informatică decizională e destul de veche. La început au
existat infocentrele şi SIAD (Sisteme interactive de asistare a deciziei).
Infocentrele permiteau crearea de mici baze de date on-line
interactive şi uşor de utilizat de către SIAD. Acestea din urmă vizau
mai ales extrapolarea tendinţei, răspunzând la întrebări de tipul „ Ce s-
ar întâmpla dacă?".
Astăzi, arhitectura sistemelor decizionale prezintă patru elemente
esenţiale: sursele datelor, depozitele de date, magaziile de date şi
instrumentele de analiză şi interogare.
-Sursele de date sunt numeroase, variate, distribuite şi autonome.
Ele pot fi interne sau externe întreprinderii.
-Depozitul de date este locul de stocare centralizată a
informaţiilor utile pentru decidenţi. El pune în comun datele provenite
din diferite surse şi le conservă evoluţia.
-Magaziile de date sunt extrageri din depozitele de date orientate
pe subiect. Datele sunt organizate într-o maniera adecvată pentru a
permite analize rapide în scopul luării deciziilor.

25
-Instrumentele de analiză permit vizualizarea şi manipularea
datelor de-a lungul dimensiunilor unei afaceri (clienţi, furnizori, timp,
produs etc.).
Informaţia este vizualizată prin intermediul interfeţelor
interactive dedicate decidenţilor, care adesea nu sunt informaticieni.
Depozitele de date sunt construite de regulă cu tehnologii
relaţionale şi au apărut ca extensii ale sistemelor de baze de date
relaţionale cu arhitectura client server (Microsoft SQL Server, Oracle).
Pentru accesul rapid la informaţiile necesare analiştilor, managerilor şi
directorilor într-o maniera consistentă, interactivă şi flexibilă se
folosesc instrumente OLAP. OLAP şi depozitele de date se
completează reciproc, OLAP transformând volumul imens de date
stocate şi gestionate în depozite în informaţii utile decidenţilor.
Paragraful următor prezintă o comparaţie între modul de exploatare a
depozitelor de date (procese OLAP) şi cel al bazelor de date folosite
într-un sistem tranzacţional (procese OLTP).

Sistemele OLTP versus sistemele OLAP12
Cea mai mare parte a informaticienilor stăpânesc, pentru
realizarea sistemelor informatice, abordări cel mai adesea centrate pe
metodologia Merise. Prin componentele lor legate de modelarea datelor
aceste metodologii sunt precise, puternice şi destul de puţin contestate.
La nivelul modelului de date, modelul entitate-asociere este cel mai
utilizat, teoriile asociate acestuia fiind pe scară largă folosite în toate
întreprinderile.
Aceste tehnici sunt astăzi atât de bine ancorate în obişnuinţa
noastră, încât uităm adesea să ne întoarcem la origini. Ele au apărut
atunci când informatica era destinată automatizării producţiei şi sunt în
continuare utilizate cu succes în acest context, mai ales pentru
aplicaţiile cu caracter tranzacţional, numite OLTP.
Totuşi, informatica de decizie, identificată adesea cu termenul
OLAP, justifică o analiza a metodelor de concepţie a unui model de
date. Bazele de date sunt utilizate de întreprinderi pentru importantele
volume de date conţinute în sistemele lor operaţionale.
Aceste date sunt gestionate de procese tranzacţionale on-line,
care se caracterizează prin următoarele:
• sunt numeroase în cadrul întreprinderii;
• au ca principal obiectiv actualizarea datelor;

26
• tratează un număr redus de înregistrări;
• sunt definite şi executate de numeroşi utilizatori.
Exploatarea informaţiilor conţinute de aceste sisteme
operaţionale a devenit o preocupare esenţiala pentru conducătorii
întreprinderii care doresc ameliorarea luării deciziilor printr-o mai bună
cunoaştere a propriei lor activităţi, a concurenţei, a angajaţilor, a
clienţilor şi furnizorilor. Întreprinderile sunt deci în căutarea de sisteme
care să suporte eficient aplicaţiile de asistare a deciziei. Aceste aplicaţii
utilizează procese de analiză on-line a datelor (OLAP: On-line
Analitycal Processing), care răspund nevoilor specifice analizei
informaţiilor.

Principalele caracteristici ale proceselor OLAP sunt următoarele:
a) sunt puţin numeroase, dar datele şi tratamentele sunt
complexe;
b) se refera numai la tratarea semiautomată vizând interogarea,
vizualizarea şi sintetizarea datelor;
c) sunt definite şi realizate de către un număr mic de utilizatori,
care sunt decidenţii.

Tabelul 2.prezintă comparativ principale caracteristici ale celor două
tipuri de procese:13
Procese OLTP Procese OLAP
Date Exhaustive Agregate
Curente Istorice
Dinamice Statice
Orientate spre aplicaţie Orientate subiect
Utilizatori Numeroşi Puţini numeroşi
Variaţi Doar decidenţii
Concurenţi Non-concurenţi
Actualizări şi interogări Interogări
Cereri predefinite Cereri imprevizibile şi
Răspunsuri imediate complexe
Acces la puţină informaţie Răspunsuri puţin rapide
Accces la informaţii
numeroase

Definiţia clasică a depozitului de date este următoarea:
„ Depozitul de date este o colecţie de date orientate pe subiect,
integrate, non-volatile şi arhivate, organizate pentru suportul proceselor
de asistarea a deciziei".
27
Depozitul de date este organizat în jurul subiectelor majore ale
întreprinderii. Aşadar datele sunt organizate pe teme, contrar datelor
organizaţiilor tradiţionale organizate de obicei pe procese funcţionale.
Interesul acestei organizări este acela de a pregăti ansamblul
informaţiilor utile unui subiect care este, cel mai adesea, transversal
structurii funcţionale şi organizaţionale a întreprinderii.
Această orientare va permite dezvoltarea unui sistem decizional
printr-un proces incremental, subiect după subiect. Integrarea diferitelor
subiecte într-o structură unică este necesară deoarece informaţiile
comune mai multor subiecte nu trebuie să fie duplicate.
Depozitul de date este un proiect de întreprindere. De exemplu,
în distribuţie, acelaşi indicator al cifrei de afaceri interesează atât
forţele de vânzare, cât şi departamentul financiar şi cumpărătorii. Acest
punct de vedere unic constituie un avantaj pentru întreprindere, avantaj
care se realizează prin integrarea datelor. Consolidarea ansamblului
informaţiilor referitoare la un client dat este necesară pentru a oferi
analiştilor o viziune omogenă asupra acestuia. Înainte de a fi integrate
în depozit, datele trebuie să fie puse într-o formă şi de asemenea,
unificate pentru a avea o stare coerentă.
0 dată trebuie să aibă o descriere şi un codaj unic. Diferenţele
depind de viziunea urmărită de utilizator sau de programator.
Într-un sistem tranzacţional, data este actualizată cu fiecare
noua tranzacţie. Valoarea veche este pierdută, iar data rămâne constant
actualizată. Sistemele tranzacţionale păstrează destul de rar istoricul
valorilor acestei date. Într-un datawarehouse, data nu trebuie niciodată
să fie actualizată.
Ea reprezintă o valoare inserată în sistemul decizional la un
moment dat. Depozitul de date va stoca aşadar istoricul, adică
ansamblul de valori pe care data le-a avut în decursul timpului.
Este evident atunci că trebuie asociat un referenţial temporal
datei pentru a putea identifica o valoare particulară în timp. Non-
volatilitatea este într-un fel consecinţa arhivării descrise anterior.
Aşadar, o interogare identică efectuată la un interval de trei luni,
păstrându-se datele de referinţă, va returna acelaşi rezultat. Într-un
sistem de producţie, informaţia este volatilă, datele fiind cu regularitate
actualizate. Interogările vizează datele curente şi e imposibil să
regăseşti un rezultat mai vechi.
Două consecinţe se desprind din absenţa actualizării datelor.

28
Prima priveşte organizarea internă a bazei de date pe care este
constituit depozitul de date. Ea va putea fi adaptată (denormalizată)
pentru optimizarea accesului la date.
A doua priveşte tehnologiile necesare accesului curent al
utilizatorilor. Într-adevăr, dacă nici o actualizare nu este realizată,
numeroase tehnologii costisitoare în termen de timp de răspuns
(gestiunea tranzacţiilor, gestiunea accesului concurent etc.) integrate în
SGBD nu servesc decât în faza de încărcare iniţială şi inserărilor. Ele
vor putea fi deci dezactivate în fazele utilizării curente.
Un depozit de date este conceput pentru a răspunde nevoilor de
date ale decidenţilor.
Totuşi, sub acest termen generic, se regăsesc două categorii de
depozite:
• depozitul propriu-zis, extras din baza de date a
întreprinderii şi în care datele sunt curăţate, integrate,
arhivate şi, în general, organizate după un model
informatic;
• magaziile de date, extrase dintr-un depozit ale cărui
date sunt adaptate unei clase de decidenţi sau unei
probleme particulare; organizarea datelor urmează, în
general, un model multidimensional care facilitează
tratamentele decizionale.

Arhitectura unui depozit de date prezintă trei niveluri esenţiale:14
-Nivelul extragerii datelor din bazele existente, care, în cazul
abordării ,,push", se realizează prin detectarea actualizării bazelor de
date din sistemele tranzacţionale înainte de trimiterea acestora către
depozit. În cazul abordării ,,pull", mai puţin avansată, extragerea va fi
activată periodic pentru a reflecta actualizările bazei de producţie;
-Nivelul fuziunii datelor realizează integrarea datelor provenind
din diferite baze pe care întreprinderea le stochează în depozit,
respectând orientarea sa pe subiect. Acesta este pus în evidenţă în
momentul încărcării iniţiale a depozitului, apoi în menţinerea acestuia
pe măsura actualizării datelor;
-Nivelul exploatării datelor permite analiza şi explorarea
datelor depozitate. El permite formularea de cereri complexe pentru
descoperirea faptelor, analiza tendinţelor (curbe de evoluţie), asistarea
luării deciziilor (extrapolări) şi descoperirea cunoştinţelor. Acest nivel

29
este realizat plecând de la extrageri prin intermediul cererilor şi
prezentării de grafice variate.
În privinţa extragerii trebuie remarcat faptul că un depozit de
date este un ansamblu de date extrase din diferite surse cum ar fi:
bazele de producţie ale întreprinderii, date fumizate de parteneri
(furnizori, clienţi, administraţii publice), date externe întreprinderii şi
utile luării deciziilor (documentaţii juridice, pagini web etc.).
Extragerea şi integrarea, atât fizică cât şi semantică, a datelor
provenind din surse eterogene se află la baza noţiunii de depozit de
date. Producţia de date integrate este realizată prin diferite arhitecturi
care au în comun următoarele componente: metadatele, care explică
fluxurile şi transformările datelor, de la sursa până la utilizator,
instrumentele de extragere a datelor, instrumentele de ,,curăţire" a
datelor şi instrumentele de integrare a datelor.
În contextul unui depozit de date, a descrie o dată constă în
principal în a indica modul de obţinere a acesteia plecând de la sursă.
Metadatele joacă un rol important, pe de o parte în algoritmul de
extragere şi integrare, iar, pe de altă parte, în prezentarea unei viziuni
globale a datelor administratorilor şi utilizatorilor. 0 parte a metadatelor
este proprie unei aplicaţii (de exemplu descrierea atributelor sursei) şi
datelor generale. 0 altă parte este obţinută prin personalizarea
cunoştinţelor generale (de exemplu dicţionarele de sinonime).
Eterogenitatea fizică a surselor este tratată prin ataşarea unui
extractor (wrapper - in limba engleză) fiecărei surse, care extrage datele
dorite şi le transpune într-un model comun. Acest model comun este, în
general, modelul relaţional, datorită în principal faptului că datele
extrase reprezintă un volum gigantic de informaţie şi sunt, într-o primă
fază, stocate cu ajutorul unui SGBD relaţional adaptat.
,,Curăţirea" (uneori numită ,,epurare" sau ,,analiza calităţii
datelor") are drept scop rezolvarea problemei consistenţei datelor.
Această inconsistenţă poate apărea la nivelul unei înregistrări, la nivelul
unei surse (de exemplu aceeaşi persoana are doua adrese diferite) sau
poate apărea atunci când se pun în comun două surse (de exemplu o
persoană are o adresă diferită în fiecare din cele două surse). Au fost
reperate zeci de tipuri de inconsistenţe. Ele se datorează prezenţei de
date false, confruntării între datele exacte, semantic identice, dar
sintactic diferite.

30
Munca de cercetare care tratează ,,curăţirea" datelor priveşte, în
principal, tehnicile de potrivire între două înregistrări (matching).
Un punct adesea abordat în potrivirea tuplurilor îl reprezintă
diferenţa de tratament între atributele cheie, atributele non-cheie dar
semantic discriminatorii şi atributele mai puţin semnificative. Această
scară conduce la un matching strict sau vag (cu o gradaţie).
Două abordări principale permit un acces unificat la sursele de
date eterogene: o abordare virtuală (adesea numită abordare prin
mediator) şi o abordare materializată (abordare prin depozit).
Abordările virtuale se bazează pe o ierarhie de mediatori,
situată deasupra extractorilor. Datele nu sunt stocate decât în sursele lor
de origine. În acest caz, atunci când un utilizator formulează o cerere,
aceasta este trimisă unui mediator, care trimite cererea către alt
mediator sau către extractor.
Interogarea se realizează viziune cu viziune (view) de către
fiecare mediator, răspunzând în mod unic unei cereri a utilizatorului. În
cazul abordării materializate, datele sunt efectiv extrase, curăţate,
integrate şi stocate într-un depozit. Cererile se adresează direct datelor
depozitului. Metadatele descriind schema globală a depozitului trebuie
să includă cât mai multe explicaţii posibile asupra originii, semnificaţiei
datelor, ele jucând rolul unei hărţi pentru orientare şi pentru formularea
de cereri către depozit.
O problemă de rezolvat în acest caz o reprezintă repercusiunea
actualizărilor sursei de date asupra depozitului.
Abordarea virtuală a fost tradiţional folosită pentru sistemele
distribuite şi eterogene. Ea prezintă în momentul de faţă avantajul
aplicaţiilor incluzând surse de date nestructurate, cum ar fi cele
provenite din Internet.
Abordarea prin depozit este în mod particular adaptată
exploatării bazelor de date ale întreprinderii prin tratamente mai
complexe, de exemplu datamining. Trebuie precizat totuşi că cele două
abordări pot fi combinate. Un mediator poate materializa viziunea sa
din motive de performanţă.
Mediatoarele SQUIRREL sunt destul de sofisticate pentru a nu
materializa decât o parte din viziuni. Alegerea viziunilor de materializat
este, de asemenea, unul din subiectele de cercetare actuală. Depozitele
de date constituite aşadar o tehnologie care, după debutul rapid şi
pragmatic, devine matură şi se consolidează în jurul conceptelor mai

31
bine înţelese şi mai clar definite. Rămân totuşi probleme de rezolvat
mai ales în privinţa suportului pentru tehnicile avansate de explorare a
datelor care se profilează la orizont.

2.2. Noile tehnologii ale informaticii decizionale în mediul
informatizat al întreprinderii
Pentru ca factorii decidenţi, reprezentaţi de conducerea
întreprinderii, să dispună de o informare relevantă, obiectivă, oportună
şi care să reflecte realitatea economică şi , nu una impregnată în mod
excesiv de influienţe de natură juridico-fiscală, sistemele
informaţionale şi în primul rând cele financiar-contabile, trebuie să
pună la dispoziţia managerilor atât informaţii de sinteză privind
lichiditatea agenţilor şi informaţii curente privind controlul bugetelor,
cât şi informaţii previzionale legate de estimarea fluxurilor de trezorerie
viitoare, care vor fi generate de diferitele activităţi ale intreprinderii. Pe
de altă parte, o gestiune a trezoreriei care să răspundă acestor cerinţe
informaţionale, nu poate fi concepută decât în contextul proiectării şi
utilizării unui sistem informatic modern, pentru asistarea deciziilor. Şi
pentru a contura sfera de acţiune a sistemelor informatice de asistare a
deciziei, este necesară definirea teoriilor referitoare la fundamenterea
deciziilor, etapele procesului decizional, precum şi , motivaţiile unui
demers decizional, în mediul informatizat al întreprinderii.
Condiţiile specifice şi circumstanţele în care o problemă
organizaţională poate fi rezolvată sunt dictate, în ultimă instanţă, de
modul în care este adoptată d e c i z i a . Aceasta poate fi definită ca un
proces de reflecţie succeptibil de a naşte raţionamente, în scopul
rezolvării unei probleme cu care se confruntă întreprinderile într-un
context decizional real. Plecând de la întrebarea „ cum îşi adoptă
managerii deciziile ?”, se pot identifica patru mari faze ale procesului
decizional şi anume :
 Informarea generală sau diagnosticul;
 Proiectarea modelului;
 Alegea soluţiei;
 Implementarea modelului .

În faza de informare, decidentul trebuie să procedeze la
sintetizarea problemelor legate de subiectul în studiu, explorând toate
informaţiile de care dispune, necesare fundamentării unei decizii
32
viitoare. Prin aceasta, el analizează soluţiile potenţiale, reflectează
asupra informaţiilor provenite din mediul extern al întreprinderii şi nu
în ultimul rând, defineşte şi caută pe cât posibil , să-şi completeze
competenţele pentru a rezolva toate problemele circumscrise sferei sale
decizionale .
Faza de proiectare include toate activităţile legate de
înţelegerea contextului decizional şi de testare a soluţiilor pentru a face
posibilă evaluarea pertinenţei şi fezabilităţii problemei decizionale . În
acest sens , decidentul îşi construieşte propriile soluţii plecând de la
informaţiile cunoscute , realizând o serie de scenarii menite să găsească
informaţii suplimentare. Dacă informaţiile iniţiale sunt insuficiente,
există posibilitatea de întoarcere la faza precedentă pentru a culege
informaţii noi, care să conducă la un nou diagnostic.
Alegerea soluţiei presupune căutarea, evaluarea şi
recomandarea unei soluţii adecvate modelului respectiv, altfel zis, se va
proceda la stabilirea unui set specific de valori pentru variabilele
decizionale, care să corespundă alternativei de rezolvare selectată într-o
etapă anterioară.
Implementarea modelului, reprezintă etapa finală a procesului
decizional şi constă în circumscrierea la nivel operaţional a soluţiei
furnizate de model.
Mediul informatizat al întreprinderii, confruntat în ultimii ani,
cu o intensificare fără precedent a concurenţei pe toate planurile a
promovat şi implementat o serie de noi tehnologii ale informaticii
decizionale.
Prima dintre acestea, se referă la organizarea colecţiilor de date
orientate pe subiecte în depozite de date. Mai precis este vorba de
conceptul Data Warehouse, care oferă o viziune integrată asupra
tuturor informaţiilor şi datelor manipulate de întreprindere prin
sistemele sale operaţionale, date care vor fi transpuse în aplicaţii
informatice ce vor fi integrate ulterior în sistemul informaţional al
întreprinderii. Un Data Warehous este o colecţie de date orientate pe
subiecte, integrate, non-volatile şi istorice. Această definiţie furnizează,
de altfel, principalele caracteristici ale depozitelor de date. Într-o altă
accepţiune, un depozit de date, poate fi considerat ca un stoc
intermediar de informaţii între sistemul operaţional şi cel decizional,
fiind astfel organizat pentru a asigura o informare globală a factorilor
de decizie în contextul rezolvării unei probleme organizaţionale.

33
Datorită facilităţilor pe care le oferă, depozitul de date reprezintă, din
punctul de vedere al specialiştilor, un „punct focal” al informaticii
decizionale, prin care se urmăreşte gruparea de o manieră omogenă a
multitudinii de informaţii răspândite în bazele de date ale întreprinderii.
O altă tehnică a informaticii decizionale se bazează pe
explorarea datelor prin procese Data Mining, un instrument al
informaticii decizionale care permite explorarea volumelor mari de
informaţii pentru a pune în evidenţă scheme şi relaţii ascunse în date .
Acţiunile circumscrise unui proces Data Mining identificate în
practica decizională sunt :
 Identificarea informaţiilor ce urmează a fi exploatate ;
 Selectarea datelor pertinente şi eliminarea datelor
inadecvate ;
 Cercetarea modelelor , acţiune de extragere a
cunoştinţelor utile , plecând de la un volum de
informaţii considerate a fi reprezentative şi ,
prezentarea lor într-o formă sintetică ;
 Evaluarea rezultatului , ceea ce permite aprecierea
calităţii modelului ;
 Implementarea modelului în sistemele informatice
organizaţionale, fază care facilitează tranziţia dintre un
domeniu de studiu şi unul operaţional.
Tehnologia cu cea mai mare amploare din ultimii ani, se referă
la prelucrarea analitică a datelor operaţionale ale întreprinderii, mai
cunoscută fiind denumirea generică de Tehnologia OLAP, care
abordează datele agregate dintr-o perspectivă multidimensională,
pentru a asigura un acces rapid la informaţiile strategice ale
întreprinderii. În acest mod, fondul uriaş de informaţii existente în
mediul organizaţional al firmelor, poate fi circumscris unor demersuri
analitice, tehnologia OLAP permiţând analiştilor, managerilor şi
factorilor executivi să realizeze o analiză pertinentă a datelor, asigurând
un acces rapid, consistent şi interactiv la o mare varietate de posibile
abordări ale unei informaţii. Totodată, tehnologia OLAP permite
explorarea şi navigarea între structurile multidimensionale ale datelor
organizaţionale şi analizează în acelaşi timp, conţinutul informaţiilor
din depozitele de date .
Pe de altă parte, analiza multidimensională abordată prin
tehnologia OLAP, presupune evidenţierea modului în care datele
34
referitoare la un anumit subiect pot fi studiate de-a lungul dimensiunilor
sale temporale şi spaţiale .
Aplicaţiile tehnologiei OLAP pot acoperi o mare diversitate de
activităţi din diferitele departamente funcţionale ale oricărei
întreprinderi, indiferent de sectorul economic din care face parte, dintre
care amintim doar, analiza performanţelor financiare, analiza studiului
de piaţă , a clienţilor, alocarea resurselor, planificarea producţiei, etc.,
cu scopul de a furniza managerilor informaţiile de care aceştia au
nevoie pentru adoptarea unor decizii potrivite şi în concordanţă cu
directivele strategice ale firmei.

2.3. Sistemele expert în domeniul economico-financiar
Sistemele expert economico-financiare sunt menite în principal
să sprijine managerii în procesul de luare a deciziilor, scopul acestora
fiind acela de reproducerea de către calculator a diferitelor raţionamente
umane, astfel încât conducătorii, indiferent de gradul lor de pregătire şi
experienţă, pe diversele paliere ierarhice, să poată lua decizii optime şi
precise, de rezolvarea problemelor la un moment dat, în timp scurt,
înlocuind cu succes experţii în domeniu .
Definite chiar ca fiind p r o g r a m e i n f o r m a t i c e c a p a b i l e
s ă r e p r o d u - c ă r a ţ i o n a m e n t u l u m a n , prin inducţii şi deducţii,
sistemele expert trebuie să realizeze următoarele obiective :
- preluarea cunoştinţelor şi informaţiile de la expert;
- stocarea cunoştinţelor;
- să permită un dialog prietenos cu utilizatorul;
- să furnizeze informaţiile solicitate de utilizator;
- să solicite altor programe ( SGBD , programe utilitare )
date şi informaţii pe baza cărora să ofere beneficiarului soluţii sfaturi,
recomandării, explicaţii;
- să poată fi solicitat de alte programe pentru furnizarea de
informaţii într-un anumit domeniu;
- să fie capabil de a primi şi să prelucreze informaţii din
mediul fizic exterior prin senzori de captare;
- să poată acţiona dispozitive şi instrumente în funcţie de
decizia pe care a luat-o la un moment dat.

35
Funcţionarea unui sistem expert.

Pentru explicarea modului de funcţionale a unui sistem
expert, ne vom referi la tehnicile folosite de acesta pentru selectarea
cunoştinţelor din baza de cunoştinţe necesare în luarea deciziei.
Baza de cunoştinţe este actualizată de către cognitician cu
informaţii primite de la expertul în domeniu. Acestea trebuiesc
prelucrate înaintea implementării pentru a putea fi recunoscute de
către sistemul expert.
Baza de cunoştinţe stochează cunoştinţe în baza de fapte (sub
formă de informaţii, pe baza cărora sistemul expert ia decizia) şi
reguli (care descriu raţionamentul folosit în luarea deciziei).
Baza de fapte stochează toate informaţiile, posibile, despre
un anumit obiect prin atribuirea acestuia de caracteristici, de
exemplu: dobânda este mare, inflaţia este mică, mediul social este
bun, etc.
Regulile sunt folosite în procesul de luare a deciziei ca
raţionament, de exemplu: dacă inflaţia este mică şi dacă dobânda este
mare atunci se urmăreşte economisirea altfel se urmăreşte a se face
investiţii
Regulile sunt formate din condiţii şi concluzii. Logica
folosită de sistemele expert este bazată pe afirmaţii: "dacă condiţiile
sunt adevărate atunci concluziile sunt adevărate" sau "dacă există
concluzii care sunt adevărate atunci condiţiile trebuie să fie
adevărate".
La stocarea cunoştinţelor în baza de fapte şi în procesul de
raţionament, sistemul expert, foloseşte operatori logici (AND, OR,
NON, APARŢINE, etc), operatori matematici (*, /, +, -, %, etc) şi
propoziţii. De asemenea în procesul de implementare a cunoştinţelor
şi concepere a raţionamentului, trebuie ţinut cont de regulile de
ortografie şi folosire a parantezelor, utilizate în matematică şi în
logică, pentru ierarhizarea operaţiilor 10 care au loc, cât şi a
proprietăţilor acestora (comutativitate, asociativitate, etc).
Un rol important în procesul de funcţionare al sistemului
expert îl are motorul de interfeţe care realizează căutarea şi selectarea
faptelor precum şi regulilor care contribuie la procesul de luare a
deciziei.

36
Scopul este soluţia problemei care se pune, iar sistemul expert
trebuie să ia o decizie în acest sens. De exemplu - în această perioadă
este mai bine să economisesc sau să fac investiţi?
Modul de căutare a motorului de interfeţe poate fi
reprezentată prin grafuri.
În funcţie de strategia de căutare folosită de sistemul expert,
acesta poate fi prezentat în următoarele ipostaze:
• motorul cu căutare înainte - folosit atunci când domină
scopurile iar căutarea se face pe principiul dacă condiţiile sunt
adevărate atunci concluziile sunt adevărate ;

• motorul cu căutare înapoi - folosit atunci când domină
faptele iar căutarea se face pe principiul dacă concluziile sunt
adevărate atunci condiţiile sunt adevărate;

motorul cu căutare în adâncime - motorul caută o regulă
folosind concluzia anterioară ca faptă până când concluzia devine una
din soluţiile la problema de rezolvat;

37
motorul cu căutare pe laterală - motorul caută mai întâi
toate regulile care folosesc faptele ce le are la dispoziţie în acel
moment.

Funcţionarea sistemului expert este controlată de motorul de
interfeţe. În funcţie de scopul avut de utilizator, motorul de interfeţe
selectează din baza de reguli, regulile ce trebuiesc aplicate pentru
rezolvarea problemei propuse pentru a fi soluţionată. În funcţie de
regulile avute la dispoziţie, motorul de interfeţe alege din baza de
fapte, faptele ce servesc ca şi condiţii la regulile selectate anterior.
În urma aplicării regulilor se nasc noi fapte ce actualizează baza cu
fapte veridice. În funcţie de cunoştinţele avute la dispoziţie, motorul
dialoghează prin intermediul interfeţei de dialog cu mediul exterior
(utilizatori, senzori, alte programe informatice) pentru procurarea de
noi cunoştinţe necesare în luarea deciziei. În momentul în care scopul
a fost atins sau baza de reguli aplicabile s-a terminat, procesul de
căutare ia sfârşi iar faptele din baza de fapte veridice sunt trimise
modulului explicativ, pentru întocmirea raportului explicativ.

38
Un posibil model de funcţionare a unui sistem expert poate fi
considerat şi cel prezentat în "schema de funcţionare" de mai jos.

2.4 Realizarea unui sistem expert.
Procesul de realizare a unui sistem expert poate fi sintetizat în
parcurgerea următoarelor trei faze: Dezvoltarea, consultarea şi
îmbunătăţirea sistemului expert.
Faza de dezvoltare a sistemului expert constă în realizarea
părţilor componente ale sistemului expert (baza cunoştinţelor, motor
de interfeţe, modul explicativ, modul de achiziţionare a cunoaşterii şi
interfeţele de dialog utilizator) de către analişti programatori, cât şi în

39
achiziţionarea cunoaşteri de la experţi în domeniu sau din alte surse şi
implementarea acestora în baza de cunoştinţe de către cognitician.
Acest proces este cea mai grea şi complexă activitate, care se
desfăşoară pe o perioadă lungă de timp şi la care participă expertul,
cogniticianul, analistul programator şi utilizatorul final.
Expertul în domeniu este caracterizat printr-un nivel
superior de cunoştinţe şi aptitudini care îi permite rezolvarea
calitativ superioară, în raport cu ceilalţi, a problemelor specifice
domeniului aprobat. În plus, ca actor implicat în constituirea unui
sistem expert, el trebuie să dispună de capacităţile necesare de
comunicare, în sensul transmiterii cunoştinţelor sale relevante, precum
şi disponibilităţi, ca timp şi voinţă, de a face accesibilă expertiza pe
care o deţine.
Inginerul de cunoştinţe (cogniticianul) este factorul
central, care cumulează activităţile de proiectare, elaborare,
exprimare şi implementare a sistemului expert. Denumirea atribuită
acestuia evidenţiază focalizarea activităţii sale pe cunoştinţele
aferente problemei abordate. Principalele atribuţii ale inginerului de
cunoştinţe sunt: evaluarea problemei, intervievarea experţilor,
identificarea metodelor de rezolvare a problemelor, alegerea soluţiei
software, scrierea în cod, testarea sistemului, revizuirea sistemului,
integrarea sistemului în contextul de lucru, întreţinerea sistemului.
Ponderea principală revine atribuţiilor referitoare la achiziţia,
modelarea şi organizarea cunoştinţelor.
Analistul programator este persoana care desfăşoară
activitatea de programare a sistemului expert realizând părţile
componente ale acestuia (baza de cunoştinţe, motorul de interfeţe,
modulul de achiziţionare a cunoştinţelor, modulul explicativ, interfaţa
utilizator).
La realizarea sistemului expert se folosesc generatoare de
sistem expert care pot fi setate în funcţie de domeniul utilizat la
parametri optim de utilizare. Acestea asigură funcţionarea sistemului
având structurate din punct de vedere fizic părţile componente ale
unui sistem expert, rămânând în seama cogniticianului activitatea
de achiziţionare şi implementare a cunoştinţelor.
Utilizatorul final are, în cazul sistemelor expert, un rol mai
puţin pregnant în raport cu cel care îi revine în alte acţiuni de
informatizare; astfel el poate contribui la procesul de achiziţie a

40
cunoştinţelor şi de definitivare a aplicaţiilor oferite de sistem. În
analiza rezultatelor furnizate de sistemul expert, utilizatorul final
promovează criterii dependente de nivelul său de participare la
actualizarea bazei de cunoştinţe a sistemului:
> cei cu nivel înalt de participare sunt sensibili la
ambiguitatea formulării deciziilor;
> pentru ceilalţi utilizatori, acceptarea recomandărilor
sistemului, în special a celor care amendează propriul
punct de vedere, depinde de autoritatea şi credibilitatea
celor care au constituit sistemul.
Principalele probleme ce intervin în colectarea tuturor
cunoştinţelor necesare constituirii modelelor conceptuale şi a bazei
de cunoştinţe sunt:
> lipsa de sintetizare iniţială, consecinţă a faptului că
în exercitarea activităţii sale expertul nu are nevoie să-
şi exteriorizeze cunoştinţele;
> tendinţa firească de omitere a cunoştinţelor generale
care aparţine fondului comun al profesiei sau
domeniului respectiv (cunoştinţe de bun simţ) şi care
pentru expertul uman sunt subînţelese;
> existenţa mai multor surse de cunoştinţe;
> dificultatea de a indentifica, din masa de cunoştinţe, pe
cele necesare sau relevante;
> necesitatea de a colecta un număr mai mare de excepţii
şi de cazuri nespecifice pentru a putea conferi
suficientă flexibilitate viitorului sistem; nu trebuie
uitat că, spre deosebire de aplicaţiile informatice de
gestiune tradiţională, un sistem expert îşi propune,
prin definiţie, să rezolve probleme nestructurate sau
slab structurate în care excepţiile sunt frecvente.
Colectarea cunoştinţelor se poate realiza pe cale manuală sau
automată. Principalul procedeu de culegere este interviul, folosit
frecvent şi în crearea aplicaţiilor informatice convenţionale.
> automatizarea achiziţionării cunoştinţelor presupune
definirea unor instrumente informatice care să asigure
următoarele servicii:
> asistarea expertului în transmiterea directă a
cunoştinţelor sale, fără a mai fi necesară participarea
41
altei persoane (în speţă, a cogniticianului);
> sprijinirea cogniticianului în culegerea mai eficientă a
cunoştinţelor, în special în cazul problemelor de mari
dimensiuni sau complexitate ridicată; inducţia
automată, adică generarea automată de reguli de
producţie pe baza unui set de exemple sau cazuri
formulate de expert sau chiar a conţinutului unei baze
de date nespecifice.
Achiziţionarea şi descrierea cunoştinţelor este o activitate
complexă ce constă în:
> identificarea obiectelor, conceptelor sau noţiunilor
folosite; această identificare nu trebuie înţeleasă aici
numai ca o enumerare ci ca un proces de atribuire de
identificatori unici şi de rezolvare a problemelor legate
de eventualele ambiguităţi, de sinonimii şi omonimii;
> descrierea obiectelor, conceptelor sau noţiunilor folosite,
prin precizarea atributelor şi a valorilor relevante
ale acestora, care îmbracă de foarte multe ori o
exprimare pronunţat calitativă, de genul "bun",
"excelent", "mediocru", "opus", "contrariu", relevanţa,
la rândul ei, este apreciată prin prisma percepţiei
persoanei sau persoanelor a căror expertiză urmează
a fi captată şi este, în consecinţă, supusă
subiectivismului;
> organizarea cunoştinţelor, care constă în identificarea
şi prezicerea reţelelor ierarhice sau de clasificare ale
obiectivelor, conceptelor sau noţiunilor folosite de către
experţi; cu acest prilej pot fi stabilite care sunt
conceptele primare şi cele derivate precum şi relaţiile de
transfer succesoral dintre ele.
Cunoştinţele colectate în cadrul acestei etape nu sunt direct
utilizate: ele urmează a fi structurate şi exprimate în forma adecvată
metodei de reprezentare a cunoştinţelor şi a particularităţilor
motorului de inferenţe.
Faza de consultare cuprinde activitatea pe care o desfăşoară
utilizatorul sistemului expert în procesul de exploatare al acestuia
după ce a fost dezvoltat şi validat de către comisia de omologare.

42
Consultarea sistemului expert se face de către utilizator prin
adresarea de întrebări specifice domeniului de activitate. Sistemul
acceptă întrebările oferind răspunsuri sub formă de explicaţii, sugestii,
sfaturi, concluzii, etc.
Răspunsurile pe care le dă sistemul expert sunt determinate
de baza de cunoştinţe de care acesta dispune, capacitatea motorului de
interfeţe pe care o are de a căuta în baza de cunoştinţe şi euristicele
folosite de acesta pentru selectarea răspunsului adecvat situaţiei
impuse.
Faza de îmbunătăţire, a sistemului expert, constă în
activitatea ce se desfăşoară pe timpul exploatării pentru actualizarea
bazei de cunoştinţe cu informaţiile şi datele noi apărute în domeniu,
precum şi cea de îmbunătăţire a motorului de interfeţe cu noi metode
şi principii de luare a deciziei.
Această activitate este desfăşurată de persoana care se
ocupă cu întreţinerea şi exploatarea sistemelor expert.

Inteligenţa artificială şi sistemele expert fac parte, ca origine,
din marea familie a informaticii. Pentru generarea şi dezvoltarea
acestora, la fel ca software-ul clasic, sunt folosite limbaje de
programare şi generatoare de sisteme expert.

Diferenţa dintre un limbaj de programare (Pascal, Prolog,
LISP) şi un generator de sisteme expert constă în capacitatea
generatoarelor de a dezvolta un sistem expert pe baza unui dialog
interactiv cu programatorul, simplificând foarte mult munca de
programare a principalelor elemente componente ale sistemului
expert. Generatoarele de sisteme expert includ limbaje de programare
pentru inteligenţa artificială de nivel mai înalt decât limbajele de
programare a sistemelor expert. Natura specializată a acestor
medii de dezvoltare le recomandă pentru construirea sistemelor
expert, dar nu şi pentru o programare cu scop general, universal. Din
această cauză sunt dese situaţiile în care anumite funcţii trebuie
elaborate în limbaje de programare procedurale.

43
Principalul element distinctiv, funcţional, al unui mediu de
dezvoltare a sistemelor expert faţă de un limbaj de programare
procedurală constă în focalizarea reprezentării astfel15:
> limbajul de programare se concentrează pe tehnicile
mai flexibile şi mai robuste de reprezentare a datelor
şi de manipulare a acestora;
> prin contrast, mediile de dezvoltare a sistemelor expert
se focalizează pe cele mai flexibile şi mai robuste
metode de reprezentare a cunoaşterii;
> paradigma programării procedurale oferă un singur
nivel de abstracţie implementat prin metoda ca:
operatori, structuri de control etc, în care datele şi
metodele sunt intercondiţionate;
> paradigma sistemelor expert oferă două niveluri de
abstractizare: abstracţia datelor şi abstracţia
cunoaşterii.
Mediile de dezvoltare a sistemelor expert separă datele sau
cunoştinţele de metodele lor de manipulare. De exemplu, într-un
sistem expert bazat pe reguli, faptele sunt abstracţii ale datelor, iar
regulile sunt abstracţii ale cunoaşterii.
În prezent, cercetările în problematica mediilor de dezvoltare
a sistemelor expert sunt orientate în patru mari direcţii16:
> limbaje de programare şi instrumente pentru ajutor în
programare;
> medii şi instrumente generale pentru sisteme expert;
> medii şi instrumente specifice problemei;
> medii şi instrumente specifice domeniului.
În principiu, orice mediu de dezvoltare a sistemelor expert
trebuie să întrunească următoarele trăsături17:
> să fie puternic, mentenabil şi să dispună de limbaje
standardizate;
> să posede biblioteci bine dotate cu cod sursă, cod
obiect şi cunoştinţe în domeniu;
> să utilizeze staţii de lucru şi platforme cu caracteristici
grafice de înaltă rezoluţie, color, cu ferestre multiple şi
actualizare rapidă;
> să dispună de instrumente software pentru utilizare
uşoară;
44
> să utilizeze cele mai bune echipamente de intrare;
> comunicarea intre procese să fie standardizată şi
flexibilă;
> interfaţa de dialog să fie prietenoasă şi uniformă;
> să dispună de editoare capabile să trateze module de
program cu structură individuală;
> după dezvoltare pe cele mai bune medii de programare,
sistemul să poată fi translatat în limbaje şi maşini mai
potrivite ca viteză şi memorie de lucru.
Experienţa informatică actuală18 sugerează că este preferată
utilizarea unui produs program comercializat în scopul rezolvării unor
probleme, decât să se construiască un nou produs program. Astfel,
orientarea generală în selectarea unei paradigme constă în a considera
mai întâi paradigmele procesurale, datorită faptului că s-a acumulat o
mare experienţă în acest domeniu şi, numai dacă, efectiv, problema
nu se poate soluţiona cu programe procedurale, să treacă la paradigme
neprocedurale, cum este şi aceea a inteligenţei artificiale.
Sistemele expert, fiind un subdomeniu al inteligenţei
artificiale, s-au creat medii şi instrumente specializate pentru
dezvoltarea lor, precum şi limbaje de inteligenţă artificială.
În prezent, pe piaţa internaţională software se găsesc foarte
multe limbaje de programare şi generatoare de sisteme expert. Oferta
acestora se găseşte pe Internet în site-urile de prezentare ale firmelor
producătoare.
Pentru achiziţionarea unui generator de sisteme expert
trebuie avut în vedere următoarele caracteristici:
> domeniul de activitate în care acesta poate fi folosit;
> sistemul de operare sub care lucrează;
> caracteristicile ce trebuie să le îndeplinească
computerul pe care trebuie să ruleze sistemul expert;
> modul de achiziţie şi implementare al cunoştinţelor;
> metodele de căutare în baza de cunoştinţe;
> tipul de proceduri folosite;
> numărul de reguli pe care acesta le acceptă;
> preţul de achiziţie.

45
2.5 Aria de cuprindere a sistemelor expert
Aşa după cum am subliniat anterior, aplicaţiile sistemelor
expert sunt din cele mai variate, găsindu-şi rolul şi locul într-o
multitudine de domenii. Promptitudinea şi rapiditatea de rezolvare a
problemelor apărute în activitatea cotidiană desfăşurată, uşurinţa de
utilizare şi consultare de către manageri în acţiunile pentru luarea
deciziei optime duc practic la indispensabilitatea acestora şi în
domeniul economico-fînanciar.
Aria de cuprindere în care se utilizează acestea este
determinată în principal de funcţiile pe care le îndeplinesc sistemele
expert.
> Funcţia de control şi monitorizare - controlul
inteligent al sistemelor;
> Funcţia de depanare şi reparare - recomandă corecţii
ale deficienţelor funcţionării sistemelor;
> Funcţia de proiectare - proiectarea produselor şi
sistemelor;
> Funcţia de diagnostic şi întreţinere - localizează
erorile de funcţionare şi recomandă corecţiile
necesare;
> Funcţia de instruire - îmbunătăţeşte
performanţele celor care învaţă folosind
strategiile CAI (Computer Asisted Instruction);
> Funcţia de interpretare - clarificarea unor
situaţii, inferarea situaţiilor noi pe baza semnalelor
de la senzori;
> Funcţia de planificare - dezvoltă scheme de
activitate orientate spre scop (obiective);
> Funcţia de predicţie - inferarea unor situaţii
probabile pe baza informaţiilor deja cunoscute;
> Funcţia de simulare - deducerea consecinţelor
acţiunilor sau a evenimentelor declanşate de către
sistemul însuşi;
> Funcţia de clasificare (taxonomie) - organizarea
entităţilor (obiectivelor) pe clase/categorii;
> Funcţia de selecţie - Identificarea celei mai
bune alternative dintr-o listă de posibilităţi.
46
Domeniile de activitate în care sistemele expert îşi
găsesc pregnant utilitatea sunt:
> Medicină şi biologie - se folosesc cu precădere
funcţiile de diagnostic şi întreţinere;
> Geologie şi geologie;
> Agricultură şi agronomie;
> Tehnică şi sisteme tehnice - se folosesc funcţiile
de diagnostic, întreţinere, depanare, reparare,
control şi monitorizare;
> Domeniul economic şi financiar-contabil - se
folosesc funcţiile de planificare, predicţie,
simulare, selecţie, diagnostic.
> Chimie, biochimie, militar, etc. - se folosesc
funcţii de planificare şi interpretare;
> Informatică şi inginerie - se folosesc funcţiile
de control şi monitorizarea sistemelor complexe;

Revenind la domeniul economic şi financiar-contabil putem
spune că au fost realizate numeroase sisteme expert acoperind şi
uşurând munca desfăşurată cu precădere acelora din domeniul
asigurărilor şi al băncilor.
Activităţile mai importante unde sistemele expert îşi găsesc
aplicabilitate în domeniul economic şi financiar contabil sunt:
> În producţie, sistemele expert fiind folosite pentru:
• conducerea roboţilor industriali şi atelierelor
flexibile de producţie;
• CAM, CIM (Computer Aided
Manufacturing/Computer Integrated
Manufactaring)
• diagnosticul şi întreţinerea sistemelor;
• controlul calităţii;
• controlul proceselor în timp real;
> În domeniul finanţelor, sistemele expert sunt folosite
pentru:
• consiliere plasamentele financiare;
• gestiunea impozitelor;
• marketing financiar;
• diagnostic financiar;
47
• acordare de credite;
• planificare financiară;
• gestiune portofolii, etc.
> Pentru gestiunea resurselor, sistemele expert îşi găsesc
aplicaţia în:
• evaluarea funcţiilor;
• stabilirea baremurilor;
• selecţia personalului;
• determinarea profitului;
• pensionare;
• instruire, etc.
> În marketing, sistemele expert se folosesc pentru:
• evaluarea potenţialului pieţei;
• analiza forţei şi slăbiciunilor concurenţei;
• gestiunea reţelelor de distribuţie;
• alegerea mediilor publicitare, etc;
> În domeniul asigurărilor, sistemele expert sunt utilizate
pentru:
• garanţii;
• vânzări;
• planificare financiară;
• rezolvare reclamaţii;
• analize actuariale;

• plasamente investiţionale; • gestiune
portofolii.
> În activitatea bancară, sistemele expert ocupă primul loc
pentru:
• confruntare clienţi-produse;
• evaluare riscuri;
• acordarea de credite comerciale;
• gestiune portofolii;
• audit colateral;
• evaluarea creditelor;
• tranzacţii bancare;
• planificare financiară;
• prezentare încasări din vânzări;
• declaraţii bancare;

48
• gestiune datorii;
• schimburi cu străinătatea;
• gestiune acreditive, etc.
> În activitatea de brokeraj, sistemele expert îşi aduc
o importantă contribuţie la:
• analize investiţii;
• prelucrare tranzacţii;
• sprijin comercial;
• gestiune risc;
• vânzări;
• oportunitate arbitraj;
• monitorizare preţ-acţiune;
• schimburi cu străinătatea;
• gestiunea ratei dobânzii.
> În domeniul financiar contabil, sistemele expert se
folosesc pentru:
• auditing;
• planificarea impozitelor întreprinderii;
• determinarea impozitului pe profit;
• planificare financiară;
• contabilitate financiară şi contabilitate de
gestiune.

2.6 Sisteme multiexpert
Un manager, în procesul de conducere, în funcţie de decizia
pe care o are de luat trebuie să consulte unul sau mai mulţi experţi în
domenii diferite. Costurile ridicate ale comisioanelor percepute de
către aceşti experţi, coroborat cu timpul mare afectat în consultarea
acestora şi a conflictelor apărute pe parcursul soluţionării problemei
datorate viziunilor diferite asupra problemei au dus la necesitatea
realizării sistemelor multiexpert ca o soluţie alternativă.
Sistemele multiexpert sunt sistemele care înglobează
cunoştinţa a mai multor experţi în domenii diferite şi sunt destinate
soluţionării problemelor ce necesită un grad ridicat de performanţă.
Arhitectura unui sistem multiexpert19 are la bază arhitectura
unui sistem expert şi respectă principiile:
• conţine mai multe module de cunoaştere, similare bazelor

49
de cunoştinţe din sistemele expert;
• motorul (motoarele) de interfeţe trebuie să fie separate
de module de cunoaştere;
• modularitatea cunoaşterii trebuie să rămână validă la
metanivelul expertizei. Adăugarea, modificarea sau
ştergerea unui modul de cunoaştere nu trebuie să afecteze
direct alte module din sistem;
• funcţionarea globală a sistemului trebuie să permită
aflarea soluţiei optime la o problemă pusă, (dacă există);
• procesul inferenţial care a condus la rezultat să fie
similar raţionamentului uman. Acest principiu înseamnă
că ordinea intervenţiei fiecărui modul de cunoaştere
respectă pe aceea a experţilor, a cărei reflectare o
reprezintă. De fapt, aceasta este şi restricţia
principală pentru rezolvare. În sistem multiexpertiza
constituie o reţea de module de cunoaştere, cu cuplare
slabă, în care nici un modul nu poate avea o vedere
generală şi completă asupra reţelei pentru a servi ca
arbitru şi supraveghetor;
Problema care trebuie rezolvată poate avea unul sau mai
multe scopuri ce sunt soluţionate împreună sau separat de către
modulele sistemului expert. O atenţie deosebită se cere la realizarea
sistemelor multiexpert pentru:
• comunicarea între bazele de cunoştinţe;
• modul de soluţionare a problemei;
• organizarea cunoaşterii în sistemul
multiexpert.

2.7. Modelarea conceptuală
Această etapă urmăreşte definirea structurii conceptuale a
cunoştinţelor utilizate de către expertul uman în domeniul de activitate
care formează obiectul viitorului sistem expert de asistare a deciziei
financiare. În cadrul său expertul defineşte în colaborare cu
informaticianul noţiunile de bază folosite, relaţiile esenţiale existente
între aceste noţiuni, lucrările principale de efectuat şi restricţiile
generale care intervin în cursul rezolvării problemelor. Acest efort de
conceptualizare este necesar pentru a delimita mai exact domeniul de

50
expertiză al viitorului sistem expert şi a fundamenta formularea
cunoştinţelor în cadrul viitoarei baze de cunoştinţe. Modelarea
conceptuală vizează următoarele obiective:20
- identificarea principalelor probleme, concepte sau entităţi
din domeniul de expertiză
- definirea atributelor necesar pentru descrierea problemelor,
conceptelor sau entităţilor
- identificarea celor mai importante corelaţii care există între
acestea examinarea restricţiilor principale care guvernează
sau intervin în relaţiile dintre obiecte
- specificarea tipurilor de probleme la care urmează să
răspundă viitorul sistem
- definirea cadrului general de utilizare al sistemului expert
de asistare a deciziei, atât sub aspectul manierei de
comunicare a problemelor de rezolvat ( prin dialog la
terminal, prin consultarea bazei de date existente), cât şi al
interacţiunii cu utilizatorul final.
Aceste obiective sunt considerate atinse dacă cunoştinţele
acumulate pot servi la construirea unui model al realităţii, al
domeniului analizat, model schematic dar suficient de detaliat pentru a
servi ca bază fazelor următoare din ciclul de viaţă.
Captarea realităţii într-un model presupune reproducerea
schematică a celor două aspecte fundamentale ale realităţii : aspectul
static, ( structural), şi aspectul dinamic (funcţional).
Pentru modelarea aspectelor structurale şi funcţionale există
suficiente modele de reprezentare a structurii şi funcţionalităţii unui
ansamblu.
Un model structural trebuie să reflecte : elementele, atributele

fiecărui element, relaţiile structurale dintre elemente

51
.

Relaţiile dintre elementele domeniului se reprezintă schematic sub
formă de arbori. 21
Arcele sunt legături structurale denumite
IS_A/IS_A_KIND_OF pentru arborele de clasificare şi
legăturile de descompunere a unui ansamblu în părţi
componente IS A PART OF.
Arborii de clasificare şi descompunere structurală sunt
modele conceptuale fundamentale. Ei se regăsesc în modelele
cunoscute, mai mult sau mai puţin explicit.
Reţelele semantice sunt modele destul de slab structurate,
utilizate mai mult ca o primă schematizare a realităţii, ca o diagramă
a textului descriptiv rezultat din faza de analiză a domeniului.
Nodurile reţelei sunt elementele domeniului, nodurile terminale ale
reţelei sau nodurile legate prin arce ce figurează verbul ARE sunt
atribute ale entităţilor.
Printre arce găsim legături structurale de tipul IS_A,
IS_A_KIND_OF, sau legături de compunere/descompunere IS
PART OF/CONSIST OF. Modelul entitate — asociaţie poate fi
direct derivat din reţeaua semantică prin transformarea nodurilor

52
în entităţi, a nodurilor legate cu arce ARE, în atribute ale entităţilor
şi a arcelor prin asociaţie.
Modelul funcţional trebuie să cuprindă aspectul dinamic,
activitate desfăşurată într-un anumit domeniu, funcţiile fiecărui
element din modelul structural.
Analiza activităţii se soldează adesea cu precizarea acestor
funcţii, a entităţilor implicate (activ sau pasiv). În modelele
conceptuale, aceste funcţii sunt relaţiile active dintre entităţi, obiecte.
Funcţiile sunt exprimate în termeni foarte generali,
entităţile implicate fiind obiecte compuse sau clase de obiecte.
Aceste funcţii generale se pot descompune în acţiuni din ce
în ce mai precise, mai elementare, identificându-se trei nivele:
- acţiune generică
- acţiune specifică
- acţiune elementară ( operaţie )
Spre exemplu arborele descompunerii funcţionale a acţiunii
vânzare poate fi
eliberare

livrare ambalare
încărcare
expediere
Vânzare facturare transport

descărcare
încasare

Pe acest sistem de acţiuni elementare s-au construit limbaje
funcţionale capabile să descrie şi să controleze aspectul dinamic al
realităţii. Astfel, în arborele de descompunere de mai sus secvenţa de
operaţii elementare : „ încărcare — transport — descărcare,, se poate
implementa prin acţiunile rudimentare „ înglobează — mută —
expulzează,,.
Descompunerea acţiunilor indică şi succesiunea lor în timp,
succesiune care se reprezintă explicit prin legături orizontale, pe
acelaşi nivel, legături înainte-înapoi, denumite
SUCCEDE/PRECEDE.
Legăturile SUCCEDE/PRECEDE permit crearea de secvenţe
de acţiuni, de proceduri care conduc la realizarea funcţiei sau
subfuncţiei reprezentate în nodul arborelui. Această secvenţialitate a

53
acţiunilor este un prim pas spre capturarea aspectului temporal al
activităţii. Sistemele informatice oferă fotograme ale realităţii prin
înregistrarea datei calendaristice a unui eveniment. Posibilitatea de
animare a acestor fotograme pentru a simula aspectul dinamic al
realităţii este unul dintre obiectivele majore ale informaticii
inteligente.
Un model care surprinde aspectul declanşării unei acţiuni şi
consecinţele ei este considerat un model de tip cauzal, fiind o
reprezentare a legii cauză efect. In acest model se folosesc termenii
de acţiune şi eveniment.
Evenimentul este rezultatul, consecinţa unei acţiuni şi este
perceptibil prin schimbarea valorii unor parametrii de stare, a unor
atribute. Acţiunea este declanşată de un context de valori ale unor
parametri de stare. Modelul conceptual care asociază o acţiune unui
context de perechi Variabilă — valoare, este modelul regulilor de
producţie.

2.8. Colectarea şi reprezentarea cunoştinţelor

a) Colectarea

Această etapă urmăreşte colectarea tuturor cunoştinţelor
necesare construiri modelelor conceptuale şi a bazei de
cunoştinţe.

Principalele probleme care intervin în realizarea sa sunt:22
- lipsa de sistematizare iniţială, consecinţă a faptului că în
exercitarea activităţii sale expertul nu are nevoie să-şi
exteriorizeze cunoştinţele
- tendinţa firească de omitere a cunoştinţelor generale
aparţinând fondului comun al profesiei sau domeniului
respectiv
- existenţa mai multor surse de cunoştinţe
- dificultatea de a identifica, din masa de cunoştinţe, pe cele
necesare sau relevante
- necesitatea de a colecta un număr cât mai mare de excepţii
şi de cazuri nespecifice pentru a putea conferi suficientă
flexibilitate viitorului sistem; nu trebuie uitat că, spre
54
deosebire de aplicaţiile informatice de gestiune tradiţionale,
un sistem expert de asistare a deciziei îşi propune prin
definiţie să rezolve probleme structurate sau nestructurate
în care deci excepţiile sunt frecvente.
Această diferenţiere trebuie observată şi în colectarea
cunoştinţelor, fiind de preferat să se obţină o descriere cât mai
completă înaintea abordării modului în care expertul le corelează
şi le utilizează în rezolvarea problemelor. Descrierea cunoştinţelor
se poate axa pe următoarele aspecte, care de altfel corespund celor
specificate la modelarea conceptuală:
- identificarea obiectelor, conceptelor sau a noţiunilor
folosite, această identificare trebuie înţeleasă ca un proces
de atribuire de identificatori unici şi de rezolvare a
problemelor legate de eventualele ambiguităţi
- descrierea obiectelor, conceptelor sau a noţiunilor folosite,
prin precizarea atributelor şi a valorilor relevante ale
acestora , care îmbracă de foarte multe ori o exprimare
calitativă, de genul „bun, excelent, mediocru, opus,
contrar".
- Organizarea cunoştinţelor, care constă în identificarea şi
precizarea reţelelor ierarhice ale obiectelor conceptelor
sau noţiunilor folosite de către expert; cu acest prilej pot fi
stabilite care sunt conceptele primare şi cele derivate precum
şi relaţiile de transfer succesoral dintre ele.

Colectarea cunoştinţelor se poate realiza pe cale manuală sau
automată.
Principalul procedeu de culegere manuală este interviul,
care se utilizează frecvent şi în realizarea aplicaţiilor informatice
convenţionale. Spre deosebire de acestea din urmă, în care
obiectul studiului îl constituie în general, proceduri administrative
bine definite, expertiza umană este mult mai dificil de delimitat şi
obţinut, ceea ce adaugă la dezavantajele inerente ale interviului şi
introducerea unui anumit nivel de incertitudine.
Din această cauză, s-au definit diverse tehnici alternative
care constau în esenţă în aplicarea unui demers dirijat de
identificare sistemică a cazurilor de rezolvat şi a caracteristicilor

55
pe care se bazează expertul în formularea de decizii sau
recomandări.
Automatizarea achiziţionării cunoştinţelor presupune
definirea unor instrumente informatice care să asigure următoarele
servicii:
- asistarea expertului în transmiterea directă a cunoştinţelor sale,
fără a mai fi necesară participarea altei persoane
- sprijinirea informaticianului în culegerea mai eficientă a
cunoştinţelor, în special în cazul problemelor de mari
dimensiuni sau complexitate ridicată
În această privinţă există algoritmi şi programe,
independente sau încorporate în generatoare de sisteme expert,
capabile să efectueze asemenea prelucrări.
Ele pot examina conţinutul unei baze de date, să identifice
corelaţia dintre valorile luate de atributele acesteia şi să le
exprime sub formă de reguli de producţie.
Cunoştinţele colectate în cadrul acestei etape nu sunt
direct utilizabile, ele urmează a fi structurate şi exprimate în
forma adecvată metodei de reprezentare a cunoştinţelor şi a
particularităţilor motorului de inferenţe.

b) Reprezentarea cunoştinţelor

Această etapă urmăreşte să asigure formalizarea şi
reprezentarea cunoştinţelor în structura adecvată înregistrării lor
în baza de cunoştinţe şi exploatării de către motorul de inferenţe.
Realizarea sa este facilitată de unele generatoare de sisteme
expert şi de instrumentele informatice de achiziţionare automată a
cunoştinţelor.
Reprezentarea cunoştinţelor este o etapă de detaliere a
modelelor conceptuale, de traduceri în termeni mai concreţi, de
aducere la un numitor comun a diferitelor modele structurale,
funcţionale, cauzale şi cognitive care au rezultat din etapa de
modela re conceptuală.
Acest numitor comun se poate considera un numitor logic
al cunoştinţelor, asemănător modelelor utilizate la nivelul logic al
sistemelor informatice clasice, nivelul specificaţiei interne, interfaţa cu
suportul software care asigură implementarea.
56
În domeniul inteligenţei artificiale acest nivel este acoperit
de logica propoziţiilor şi a predicatelor sau de specificaţiile
limbajelor orientate obiect.
Aceste instrumente trebuie să permită reprezentarea tuturor
simbolurilor din modele: entităţi, asociaţii, evenimente, legături
cauzale şi primitive de raţionament.
În prealabil se poate face o uniformizare a modelelor
conceptuale, spre exemplu se vor transforma toate modelele
inclusiv cele structural — informaţionale în modelul regulilor de
producţie care nu este foarte potrivit pentru reprezentarea arborilor de
clasificare şi descompunere dar limbajul de implementare solicită
încadrarea în acest formalism.

2.9. Validarea sistemului
Scopul principal al acestei etape constă în verificarea
măsurii în care sistemul obţinut poate fi utilizat în practică.
Validarea sistemului trebuie să cuprindă toate elementele ce
caracterizează sistemul, rezultatele furnizate de către acesta,
procesele de raţionament care conduc la aceste rezultate şi metodele
de inferenţă aplicate.
Principalele criterii ce pot fi avute în vedere la validarea
sistemului sunt:
- naturaleţea în acţiunea cu utilizatorul uman
- gradul de acoperire al gamei de probleme circumscrise
domeniului de expertiză
- capacitatea de a răspunde la formulări diferite ale problemelor
- precizia rezultatelor furnizate şi proporţia rezolvării corecte
în raport cu numărul total de probleme tratate.
În funcţie de rezultatele observate, validarea poate impune
completarea, rafinarea sau îmbogăţirea bazei de cunoştinţe ca şi
operarea de modificări structurale menite să îmbunătăţească
parametri de exploatare curent.
2) Zaharie D, Roşca I, „Proiectarea obiectuală a sistemelor informatice”,Ed Dual Tech, Bucureşti 2002, pag
12-18
3) Dorin Zaharie, colectiv, „ Sisteme Expert, teorie şi aplicaţii”,Ed. Dual Tech, Buc.1999, pag 11
4) Grupul BDASEIG, „Baze de date : fundamente teoretice şi practice”, Ed. Infomega , Buc.2002, pag 34-41
5) Irina Bogdan Bojan, „Sisteme expert pentru evaluarea întreprinderilor” Ed. Dual Tech, Buc.2004 pag 27

57
6) Dorin Zaharie, colectiv, op. cit.pag 52
7) Zaharie D, Roşca I, op.cit. pag 39
8) Grupul BDASEIG, op. cit. pag 12-21
9) Mirela Oancea, „ Sisteme informatice pentru asistarea deciziei financiare”Ed. ASE Buc.2005 pag 45-49
10) Într-o rezolvare matematică ordinea operaţiilor este : ridicarea la putere, radical, înmulţire şi împărţire
,adunare şi scădere.
11) Mirela Oancea , op. cit . pag 84
12) Veronica Ivancenco, „ Tehnici interactive de fundamentare a deciyiei financiare”, Ed.Dual Tech, Buc
2005 ,pag.80-87
13) Grupul BDASEIG, op. cit. pag 57
14)Irina Bogdan Bojan , op. cit. pag 94
15) Ioan Andone, Alex. Ţugui, „Sisteme inteligente în management, contabilitate, finanţe-bănci şi marketing”,
Ed. Econ.1999, pag 257
16) Giaratano J, Riley G, Expert Systems. Principles and Programming Designing Expert Systems using
CLIPS, PWS Pub., Boston,1993 pag 175
17) Puppe F., Systematic Introduction to Expert System Springer, Berlin 1993, pag 12
18) Ioan Andone, Alex Ţugui, op. cit. pag 250
19) Bielawski L, Lelelnd R.,”Inteligent Systems design John Willey, New York, pag 25
20) Mirela Oancea, op. cit. pag 126-130
21) idem, pag 126-130
22) Veronica Ivancenco, op. cit. pag 280

58
Capitolul 3.
GENERATOARE DE SISTEME INFORMATICE
EXPERT

3.1 Generatorul Exsys Selector RuleBook,

Este un sistem expert care permite dezvoltarea aplicaţilor
multiple în funcţie de necesitatea domeniului respectiv. RuleBook
Tutorial permite utilizatorului să-şi conceapă propriul sistem, să
utilizeze la maxim informaţiile şi să poată face modificări şi ajustări
în funcţie de situaţie. El este construit pe o platformă tehnologică
identică cu sistemul expert Exsys Corvid.1
Exsys Selector RuleBook permite livrarea direct către client a
serviciilor dorite, prin intermediul internetului. Sistemul va
recomanda cele mai bune produse pentru cerinţele clientului folosind
o interfaţă operaţională direct între utilizator şi program fără a mai fi
necesară existenţa unei persoane specializate pentru a oferi detalii.
Sistemul pune o serie de întrebări utilizatorului despre
produsul pe care îl solicită şi care ar fi criteriile minime de alegere .
Accesând baza de date a programului, motorul de căutare va oferi
soluţia care se potriveşte cel mai bine utilizatorului în funcţie de
cerinţele specificate de acesta şi în cel mai scurt timp.
Fiecare produs selectat poate fi vizualizat şi prezentat pentru a
arăta cum se potriveşte cel mai bine cerinţelor utilizatorului.
Dacă nu sunt selectate cerinţele minime afişate de interfaţa
sistemului, cerinţele referitoare la un produs vor fi respinse. Aceasta
are ca rezultantă un mesaj prin care este prezentat utilizatorului că
nu există în baza de date un produs cu cerinţele şi specificaţiile
utilizatorului. „Este ca şi cum am avea un agent de vânzări într-un
magazin şi ar spune ne pare rău dar nu avem produsul respectiv,
încercaţi în altă parte". Acel agent de vânzări nu va rezista prea mult
pe piaţă iar pentru aceasta multe societăţi folosesc echivalentul

59
agentului de vânzări pe internet prin utilizarea unor pagini cu
prezentarea produselor comercializate.
Problema cel mai des întâlnită este aceea potrivit căreia
să oferi clientului produsul potrivit, la locul potrivit şi cu preţul cel
mai mic.

Construirea unui sistem

În ciuda sistemului logic şi avansat al sistemului Exsys
Selector, realizarea unui sistem este foarte simplă, sistemul foloseşte
o interfaţă bazată pe pictograme.
Conceperea unui sistem se face în şase paşi:
1. Definirea atributelor care diferenţiază majoritatea produselor;
2. Definirea întrebărilor care vor fi adresate utilizatorului;
3. Definirea criteriilor privind produsele astfel încât,
atributele să se potrivească cu cerinţele utilizatorilor;
4. Construirea unei liste de produse în dispozitivul de repartiţie şi
introducerea în acesta a atributelor pentru fiecare produs;
5. Realizarea ecranului de interfaţă cu utilizatorul pentru a
pune întrebări iar pe baza acestora să prezinte recomandarea
sistemului;
6. Rularea programului;

Sistemul porneşte prin accesarea acestuia din Start Meniu-
Programs/Exsys/RuleBooks/SelectorRuleBook/Selector.
Acesta va prezenta ecranul de pornire care permite
deschiderea unui program existent sau realizarea unui program nou.

Dacă se foloseşte o versiune de evaluare aceasta va rula o
perioadă de 30 de zile din momentul în care a fost instalat
programul pe calculator. După această perioadă programul nu mai
funcţionează şi trebuie instalat din nou.

Pentru început trebuie creat un fişier nou cu denumirea dorită şi
cu extensia aferentă. Odată ce ai creat un fişier, va apărea interfaţa
programului.

60
Această interfaţă foloseşte 7 pictograme cu cei mai importanţi
paşi pentru construirea unui sistem.
Prima pictogramă este cea privind „Ghidul", în partea stângă
este un tabel care conţine informaţi ajutătoare pentru realizarea
corectă a programului. Interfaţa utilizată este cea de la programul
Windows XP. Pentru fiecare pas de urmat există câte un buton de
ajutor în colţul din dreapta, sus al ferestrei. „Atributele", primul pas
pentru construirea unui sistem Exsys Selector RuleBook, este
adăugarea de produse pe care sistemul le va utiliza mai târziu.
Atributele sunt caracteristici care deosebesc produsele între ele.
Aceste atribute vor fi folosite pentru a defini „Criteriile de selectare
a produselor", şi vor fi folosite pentru a construi repartiţii care să
descrie fiecare produs din sistem.
Intr-un sistem atributele sunt acele caracteristici care decid
importanţa fiecărui produs în conformitate cu nevoile fiecărui client
în parte. Pagina va afişa atributele din sistem care sunt introduse
automat: „Produsul si Notele". Atributul „produs", este folosit pentru
numele produsului, este necesar şi nu poate fi şters. Fiecare produs
trebuie să aibă un nume sau o identificare. Când pictogramă pentru
61
produs este construită, atributul „produs", va fi folosit în întreg
sistemul.

Pentru a adăuga un atribut se foloseşte butonul „adaugă",
după care apare o pictogramă cu patru tipuri de atribute care pot fi
adăugate ,acestea trebuie setate corect deoarece nu vor mai
putea fi modificate de către sistem. Tipuri de valori care pot fi
introduse:
- Liste de valori, cel puţin două atribute
- Atribute numerice,
- Texte, care vor fi comparate cu alte pagini de internet
- Imagini
Întrebările: sunt folosite pentru a defini cerinţele
specificate de utilizator. Această bază de date va fi comparată
cu „atributele", pentru a vedea care se potrivesc cel mai bine
chiar şi atunci când un produs nu îndeplineşte toate cerinţele
solicitate.
În multe privinţe „întrebările" sunt asemănătoare „atributelor",
ambele pot avea liste de valori posibile sau să accepte valori numerice.

62
„Atributele" sunt caracteristicile produsului iar „ întrebările",
reprezintă cerinţele din baza de date a clienţilor. Atributele pentru
fiecare produs vor fi aceleaşi de fiecare dată când se rulează sistemul
iar valoarea întrebărilor va fi schimbată de fiecare dată când clientul
rulează sistemul. Introducerea întrebărilor se realizează prin apăsarea pe
butonul adaugă o nouă întrebare.
Înainte de a se realiza întrebările trebuie ţinut cont de faptul că
acestea să cuprindă următoarele reguli:
- Întrebările trebuie realizate astfel încât să răspundă la cerinţele
clientului cu privire la produsul sau serviciul solicitat.
- Întrebările care folosesc atribute realizează o interfaţă
mai bună cu utilizatorul
- Realizarea de întrebări la care utilizatorul să fie capabil să
răspundă
- Când întrebaţi despre o valoare numerică, fiţi siguri să
includeţi unităţi de măsură pentru a nu exista confuzii
- Realizarea doar de întrebări relevante pentru procesul decizional
Fiecare întrebare adăugată trebuie să fie scurtă, la obiect şi
descriptivă.

63
Ceea ce este scris în spaţiul „Prompt", va apare în interfaţă
atunci când clientul doreşte să aleagă un produs. Dacă întrebarea este
numerică de genul alegeţi o sumă, va apărea pe interfaţă un editor de
unde se poate selecta sau introduce variabila numerică. De exemplu
Pentru întrebarea „a avea o cameră video",
La Prompt se introduce „ dorinţa de a avea o cameră video
este"
Tipul de valoare: listă de valori multiplă
Nu necesară; preferabil; foarte important.
Se va specifica clientului că se poate alege doar o singură
variabilă.

Selectarea criteriilor este cea mai importantă etapă din
sistem
Criteriile trebuie introduse astfel încât sistemul să poată realiza
o comparaţie corectă a indicatorilor introduşi pentru a se realiza
analiza. Criteriile sunt motorul sistemului expert, în funcţie de modul în
care sunt realizate va funcţiona sistemul, respectiv corect sau incorect.
Atributele şi întrebările trebuie formulate în aşa fel încât să nu
restricţioneze utilizatorul atunci când acesta doreşte să dezvolte
sistemul pentru a obţine o varietate ridicată de indicatori calculaţi.
64
Nu toate criteriile funcţionează la fel de bine deoarece pe baza
atributelor introduse în sistem nu se pot realiza toate întrebările
posibile, de exemplu „cameră video vs nevoia de a avea cameră video
„.

65
66
Rubrica de date: trebuie introduse o gamă cât mai mare de date,
în cazul nostru de indicatori, pentru ca utilizatorul programului să poată
avea acces la o bază de date complexă care să îi poată oferi soluţiile
optime, în timpul cel mai scurt şi la un grad ridicat de încredere fără a
mai apela la alte surse sau baze de date.

După ce au fost încărcate comenzile şi motorul de rulare , se
pot obţine informaţiile dorite.
O noutate adusă de sistem este aceea că poate fi construit
pentru a răspunde mai multor cerinţe, indiferent de sectorul de
activitate.

67
Programul a fost îmbunătăţit prin utilizarea unor macrocomenzi
din SQL.
Rularea programului : se face după ce au fost parcurşi paşii
anteriori construiri sistemului.
In funcţie de datele introduse în sistem acesta va realiza o
analiză şi va oferi răspunsul dorit în cel mai scurt timp posibil.
Notă: dacă datele introduse de utilizator sunt incorecte
programul va realiza analiza pe baza acestor date.

3.2 Utilizarea sistemului Microsoft SQL Server
2005 la îmbunătăţirea Sistemului expert
Exsys Selector RuleBook.
Astăzi organizaţiile se confruntă cu numeroase provocări în
ceea ce priveşte datele, de exemplu necesitatea unor decizii mai rapide
şi mai avizate, necesitatea creşterii productivităţii şi flexibilităţii
personalului responsabil cu dezvoltarea şi presiunea de a reduce
bugetele IT generale simultan cu scalarea infrastructurii pentru a
satisface cererile în continuă creştere.

68
Următoarea versiune a Microsoft SQL Server este concepută
pentru a ajuta întreprinderile să abordeze aceste provocări. Microsoft
SQL Server 2005 este soluţia Microsoft de generaţie următoare pentru
managementul şi analiza datelor, care oferă securitate, scalabilitate şi
disponibilitate crescute pentru datele întreprinderii şi aplicaţiile
analitice, făcând crearea, implementarea şi managementul acestora mai
facile.2
Generat având la bază SQL Server 2000, SQL Server 2005
oferă o soluţie integrată de management şi analiză a datelor, care va
ajuta organizaţiile de orice dimensiune să:
- dezvolte, implementeze şi administreze aplicaţii la
nivel de întreprindere mai sigure, scalabile şi fiabile
- maximizeze productivitatea IT prin reducerea
complexităţii creării, implementării şi administrării
aplicaţiilor pentru baze de date.
- partajeze date pe mai multe platforme, aplicaţii şi
dispozitive pentru a facilita conectarea sistemelor interne şi
externe.
- controleze costurile fără a sacrifica performanţa,
disponibilitatea, scalabilitatea sau securitatea.

Generalităţi despre baze de date
Aplicaţiile care folosesc baze de date sunt, în general, aplicaţii
complexe folosite pentru gestionarea unor informaţii de dimensiuni mai
mari într-o maniera sigură şi eficientă.
O bază de date reprezintă o modalitate de stocare a unor
informaţii (date) pe un suport extern, cu posibilitatea regăsirii acestora.
Uzual, o baza de date este memorată într-unui sau mai multe fişiere.
Modelul clasic de bază de date este cel relaţional, în care
datele sunt memorate în tabele. Pe lângă tabele, o baza de date mai
poate conţine: proceduri şi funcţii, utilizatori şi grupuri de utilizatori,
tipuri de date, obiecte, etc.

Crearea unei baze de date
Se face cu aplicaţii specializate oferite de producătorul tipului
respectiv de baza de date.

69
Accesul la o baza de date
Se face prin intermediul unui driver specific tipului respectiv
de baza de date. Acesta este responsabil cu accesul efectiv la datele
stocate, fiind legătura între aplicaţie şi baza de date.
Definiţie
JDBC (Java Database Connectivity) este o interfaţă standard
SQL de acces la baze de date. JDBC este constituită dintr-un set de
clase si interfeţe scrise în Java, furnizând mecanisme standard pentru
proiectanţii aplicaţiilor de baze de date.3
Pachetul care oferă suport pentru lucrul cu baze de date este
java. sql. Folosind JDBC este uşor sa transmitem secvenţe SQL către
baze de date relaţionale. Cu alte cuvinte, nu este necesar să scriem un
program pentru a accesa o bază de date Oracle, alt program pentru a
accesa o bază de date Sybase şi aşa mai departe. Este de ajuns să scriem
un singur program folosind API-ul JDBC şi acesta va fi capabil să
trimită secvenţe SQL bazei de date dorite. Bineînţeles, scriind codul
sursa în Java, ne este asigurată portabilitatea programului.
Fiind robust, sigur, uşor de folosit, uşor de înţeles, Java este
un excelent limbaj pentru a dezvolta aplicaţii de baze de date. Tot
ceea ce-i lipseşte este modalitatea prin care aplicaţiile Java pot
comunica cu bazele de date. Aici vine însă JDBC-ul care oferă acest
mecanism. În linii mari, JDBC face trei lucruri:

• stabileşte o conexiune cu o baza de date
• trimite secvenţe SQL
• prelucrează rezultatele

Conectarea la o bază de date
Procesul de conectare la o bază de date implică două operaţii:

1. Încărcarea în memorie a unui driver corespunzător
2. Realizarea unei conexiuni propriu-zise

O conexiune (sesiune) la o bază de date reprezintă un context
prin care sunt trimise secvenţe SQL şi primite rezultate. într-o
aplicaţie pot exista mai multe conexiuni simultan la baze de date
diferite sau la aceeaşi bază.
70
1. Încărcarea în memorie a unui driver
Primul lucru pe care trebuie să-1 facă o aplicaţie în procesul de
conectare la o bază de date este să încarce în memorie clasa ce
implementează driver-ul necesar comunicării cu respectiva baza de
date. Specificarea unei baze de date
O dată ce un driver JDBC a fost încărcat în memorie cu
DriverManager, acesta poate fi folosit la stabilirea unei conexiuni cu o
bază de date. Având în vedere faptul că pot exista mai multe drivere
înregistrate în memorie, trebuie să avem posibilitatea de a specifica pe
lângă identificatorul bazei de date şi Driverul ce trebuie folosit.
Aceasta se realizează prin intermediul unei adrese
specifice, numita JDBC URL, ce are următorul format:

jdbc:sub-protocol: identificator_baza_de_date
Câmpul sub-protocol denumeşte tipul de driver ce trebuie
folosit pentru realizarea conexiunii.
Identificatorul bazei de date este un indicator specific
fiecărui driver care specifică baza de date cu care aplicaţia doreşte
să interacţioneze. În funcţie de tipul driver-ului acest identificator
poate include numele unei maşini gazdă, un număr de port, numele
unui fişier sau al unui director, etc.
jdbc:odbc:testdb
jdbc:oracle:thin@persistentjava.com: 1521 :testdb
jdbc: sybase :testdb
jdbc:db2:testdb
La primirea unui JDBC URL, Driver Manager-ul va
parcurge lista driver-elor înregistrate în memorie, până când unul
dintre ele va recunoaşte URL-ul respectiv. Dacă nu există nici unul
potrivit, atunci va fi lansată o excepţie de tipul SQL Exception, cu
mesajul no suitable driver.

Efectuarea de secvenţe SQL4
O dată făcută conectarea cu DriverManager.getConection(),
se poate folosi obiectul Connection rezultat pentru a se crea un
obiect de tip Statements, cu ajutorul căruia putem trimite secvenţe
SQL către baza de date. Cele mai uzuale comenzi SQL sunt cele
folosite pentru:

71
1. Interogarea bazei de date (SELECT)
2. Actualizarea bazei de date (INSERT, UPDATE, DELETE)

Connection c = DriverManager.getConnection(url);
Statement s — c.createStatement();
ResultSet r = s.executeQuery(" SELECT * FROM
untabel ORDER BY o_coloana");
s.executeUpdate("DELETE * FROM un tabel");
Metoda executeQuery trimite interogări SQL către baza de date
si primeşte răspuns într-un obiect de tip ResultSet.

Obţinerea şi prelucrarea rezultatelor

Interfaţa ResultSet5

String query = "SELECT cod, nume FROM localităţi ORDER
BY nume”;

ResultSet r =
s.executeQuery( query );
while (r.next()) {
System.out.println (
r.getString ("cod") + "," +
r.getString ("nume"));

Interfaţa ResuItSetMetaData

ResultSet r = s.executeQuery(" SELECT * FROM
localităţi"); ResuItSetMetaData rsmd =
r.getMetaData(); System.out.println("Coloane: " +
rsmd.getColumnCount());

Comenzi SQL in Oracle 8i
72
Lansare SQL*Plus
Componentele de baza Oracle sunt:
• Oracle SQL Server - execută toate comenzile SQL
• SQL*Plus - mediu de dezvoltare, interfaţa cu utilizatorii
• PL/SQL - Limbaj procedural pentru dezvoltare aplicaţii
Oracle SQL Server este singurul component Oracle care are
acces la informaţiile din Baza de Date, asigurând integritatea şi
securitatea informaţiilor memorate. Serverul execută toate
comenzile SQL pentru toţi utilizatorii conectaţi la staţii. Pentru
fiecare utilizator conectat se deschide o sesiune separată. Fiecare
utilizator va avea parola lui, dar mai multe sesiuni se pot lansa pe
acelaşi user de la staţii diferite.
Toata interfaţa cu utilizatorii este asigurată de către
SQL*Plus, care are unele comenzi de editare, permite comunicarea
cu Qracle SQL Server şi lansează programe PL/SQL.

Lansarea SQL*Plus se face:
START →Programs→Oracle
→OraHome81→Aplication→Developement SQL*Plus
In fereastra deschisă pentru conectare se dă:
User Name: SCOTT tab - user existent cu drepturi limitate
Password: TIGER tab
Host string: B623server enter - Numele Bazei de Date existente pe
server
Se va lansa SQL*Plus şi Oracle8i SQL Server şi va apare prompter-ul
de SQL.

- Se pot introduce comenzi SQL terminate cu ; Limbajul nu este case
sensitive.
- O comanda se poate scrie pe mai multe linii, se termină cu; şi se
lansează cu →enter.
SQL>Select * From EMP; — afişează înregistrările din tabela EMP
EMPNO ENAME JOB MGR HIREDATE SAL COMM DEPTNO
EDIT - comanda SQL*Plus care deschide o fereastră de editare
a ultimei comenzi SQL
- în fereastra de editare nu se pune ; şi se termina cu / pe ultimul rând
RUN - comanda SQL*Plus pentru lansare ultima comandă SQL
editată în buffer
73
Comenzi SQL
Se vor folosi alias pentru numele de
câmpuri şi tabele. SQL> RUN
1 select Ename NUME_PRENUME,
2 FROM Emp E,Dept D WHERE Sal>=2000 AND
e.Deptno=d.Deptno;
SELECT * FROM Emp ,dept; ~ este un produs cartezian admis de
Oracle (fără condiţie)
În lista de câmpuri afişate se acceptă şi expresii, care pot
conţine funcţii. Funcţia NVL (Null Value) precizează valoarea
implicită pentru cazul in care câmpul este NULL. Like descrie o
mască de căutare pentru câmp (jobul începe cu 'A');
0 tabelă poate fi creată prin copierea alteia.
CREATE TABLE Pers AS SELECT * FROM
Emp;
SELECT * FROM Pers; ~ afişează conţinutul
noii tabele
Crearea unei tabele se face precizând într-o listă numele şi tipul
câmpurilor.
Table created.
Adăugarea de înregistrări într-o tabelă:
INSERT INTO stud 1 (nume, adresa, bursa, datan)
VALUES ('nume', 'prenume', salariu, 'data);
1 row created.
Ştergere înregistrări:
DELETE FROM stud WHERE Adresa Like 'nume'
Atenţie!! DELETE FROM stud; ~ şterge toate înregistrările
salvându-le în Rollback
ROLLBACK; — reface toate înregistrările şterse sau modificate
COMMIT; ~ şterge fişierul Rollback şi modificările sunt
definitive
TRUNCATE TABLE Stud; şterge numai înregistrările şi tabela
rămâne goală.
Afişarea tuturor tabelelor din spaţiul utilizator:
SELECT Owner, tablename from All_tables;

74
Descr All_tables — descrie structura tabelei All_tables
Se admite Select in Select.
Se admite SELF JOIN deschizând de 2 ori aceeaşi tabelă cu alias-
uri diferite.
SELECT E.Ename, E.Sal Salar, S.Ename Nume_, Salar sef
FROM EMP E,EMP S
WHERE E.Mgr-S.Empno;
Operaţii pe grupe de înregistrări folosind GROUP BY şi funcţii
agregat
SUM,COUNT, AVG,
MIN,MAX. Condiţia de grup se verifică cu HAVING.
SELECT Job, avg (sal) Salar_mediu, Sum (sal)
Suma_sal, Max (Sal)
Sal_max,Min(sal) Min_sal
Count(*) FROM EMP Group By job HAVING Avg(sal)>1000;
În continuare este prezentat un model de sistem expert de
asistare a deciziei financiare având interfaţă grafică în SQL şi realizat
în Java şi care contribuie la utilizarea mai bună a sistemului Exsys
Selector RuleBook .
Modulul de analiză financiară este conceput să realizeze
preluarea informaţiilor din situaţiile financiare ale întreprinderii cu
privire la soldurile conturilor de bilanţ, rulajele nete ale conturilor
de venituri şi cheltuieli, retratările financiare necesare obţinerii
bilanţului financiar.
În urma preluării acestor date financiar — contabile se pot
vizualiza pentru anii corespunzători următoarele informaţii: bilanţurile
financiare, conturile de profit şi pierderi, indicatorii de echilibru
financiar, soldurile intermediare de gestiune, analiza cifrei de afaceri
pe sectoare de activitate, diagnosticul financiar rapid, interpretarea
diagnosticului financiar, sinteza indicatorilor financiari, evaluarea
financiară a întreprinderii pe baza bilanţului contabil.

75
76
TABLOU DE BORD este butonul ce ne permite iniţializarea
datelor societăţii cu privire la anii de analiză, denumirea
societăţii, numărul de acţiuni (facultativ), rata medie a dobânzii,
număr de luni în ultimul an de analiză şi exprimarea monetară (în mii
lei sau milioane lei).
INTRODUCERE SOLDURI BILANŢ este zona cu un
set de 4 butoane corespunzătoare celor 4 ani de analiză. Pentru primul
an există butonul Anul I, pentru anul al doilea există butonul Anul II.
După ce datele din bilanţ au fost introduse, programul va
realiza analiza financiară pe baza cerinţelor impuse de utilizator
având stocată în el baza de date necesară .
Soluţiile propuse de sistem au un grad ridicat de corectitudine, iar
indicatorii analizaţi, conţin intervalele de minim şi de maxim în care
se încadrează fiecare rezultat, iar pe baza acestora se poate da un
răspuns pentru fiecare indicator în parte pe o perioadă de maxim patru
ani analizaţi.

77
Dacă se tastează butonul „interpretare diagnostic financiar",
programul va realiza un raport final pe baza tuturor indicatorilor
calculaţi şi va oferi utilizatorului sugestii cu privire la stadiul în care
se află societatea şi ce măsuri trebuie luate pe viitor .
Programul este foarte flexibil şi poate fi adaptat oricărui tip de
agent economic, indiferent de obiectul acestuia de activitate.
Se recomandă a fi utilizat la bănci în cazul în care se doreşte
verificarea clientului înainte ca acesta să obţină un credit.
Programul se adresează în special societăţilor mici şi mijloci
care nu-şi permit angajarea unei firme de consultanţă financiară sau
care nu au angajaţi analişti financiari. Datele introduse în program
sunt salvate în fişier cu extensiile; cvd şi slrb.
Datorită modului uşor de utilizare, programul poate fi folosit
de persoane cu un nivel elementar de cunoştinţe de informatică.
Pentru instalarea programului pe calculator este necesară
licenţa următoarelor programe informatice: Microsoft Office XP 2003
Professional, Exsys Selector RuleBook, Exsys Tutorial, Corvid, Java
precum şi SQL.
Datorită calităţilor pe care le are programul Selector
RuleBook, fac din acesta un redutabil analist capabil să ofere
informaţiile necesare disponibil la orice oră utilizatorului şi cu un cost
de întreţinere foarte scăzut.
1) Sursa internet www.exsys.com

2) Sursa internet www. microsoft.ro

3) Sursa internet www.java.com

4) Sursa internet www.sql.com

5) Sursa internet www.spss.com

78
Capitolul 4.
SISTEME EXPERT DE ASITAREA A DECIZIEI
FINANCIARE LA NIVEL MICROECONOMIC

Scopul implicării sistemului expert în cadrul analizei
situaţiei financiar patrimoniale pe baza bilanţului contabil este
acela de a stabili diagnosticul financiar al firmei studiate, pe baza
indicatorilor introduşi în programul de analiză cu intervalele
aferente fiecărui indicator analizat şi în funcţie de rezultatele
obţinute să se poată lua o decizie cu privire la activitatea viitoare a
firmei. Sistemul trebuie să furnizeze concluzii reale şi sigure necesare
pentru informarea: - conducătorului firmei, acţionarilor, cu privire la
modul de gestionare al resurselor, despre performanţele firmei, modul
de corectare al anumitor indicatori precum şi managementul firmei.
Baza de date a sistemul utilizat trebuie să deţină informaţii cu
privire la : A. bilanţul contabil:
- active imobilizate
- active circulante
- cheltuieli
- capitalul propriu
- datorii pe termen scurt şi lung
- rezerve
B. contul de profit şi pierdere:
- cheltuieli din exploatare
- cheltuieli financiare
- cheltuieli extraordinare
- venituri din exploatare
- venituri financiare
- venituri extraordinare
- rezultatul exerciţiului
În cadrul acestei lucrări programul este conceput pentru a
studia următorii indicatori:
a) Ratele de structură ale activului

79
- rata activelor imobilizate
- rata activelor circulante
- rata stocurilor
- rata creanţelor comerciale
- rata disponibilităţilor
b) Ratele de structură ale datoriilor:
- rata stabilităţii financiare
- rata autonomiei globale
- rata datoriilor pe termen scurt
- rata datoriilor totale
c) Analiza lichidităţii şi solvabilităţii:
- rata lichidităţii generale
- rata lichidităţii curente
- rata lichidităţii imediate
- rata lichidităţii patrimoniale
- rata solvabilităţii generale
- rata solvabilităţii patrimoniale
d) Analiza corelaţiei dintre:
- fondul de rulment necesarul de fond de rulment
- trezoreria netă.
e) Analiza echilibrului economico — financiar prin metoda
ratelor:
- rata autonomiei financiare
- rata de finanţare a stocurilor
- rata de autofinanţare a activelor
- rata datoriilor
- rata de finanţare a necesarului de fond de rulment

80
4.1. Bilanţul instrument de bază al analizei financiare
Bilanţul contabil şi anexele sale răspund multiplelor exigenţe
de ordin juridic, contabil şi fiscal, fiind stabilite pe baza
reglementărilor legale. Între datele furnizate de bilanţul contabil şi
realitatea economico-financiară a întreprinderii analizate pot să apară
diferenţe. Din acest motiv, majoritatea analiştilor financiari consideră
că se impune operarea cu un aşa zis "bilanţ suport al analizei". Prin
valoarea teoretică şi utilitate practică se disting: bilanţul patrimonial şi
bilanţul funcţional.1

4.1.1. Bilanţul patrimonial
Bilanţul patrimonial prezintă o importanţă deosebită pentru
acţionari (care doresc să cunoască valoarea averii lor) şi creditori
(pentru care patrimoniul reprezintă o garanţie pentru realizarea
drepturilor lor).
Dintre cele trei concepţii cunoscute de teoria contabilităţii
(juridică, economică şi financiară) privind conţinutul bilanţului, pentru
analiza situaţiei financiar — patrimoniale a întreprinderii prezintă o

81
importanţă deosebită concepţia financiară, care defineşte activul
bilanţului ca un ansamblu de mijloace folosit pentru achitarea
datoriilor la scadenţă, în timp ce pasivul reflectă totalitatea datoriilor
grupate în funcţie de termenul lor de exigibilitate.2
Bilanţul patrimonial este folosit în analiza financiară pentru
evaluarea firmei, analiza structurii mijloacelor economice şi a surselor
de finanţare a acestora, analiza lichidităţii şi solvabilităţii, analiza
echilibrului financiar etc. Principiile care stau la baza determinării
bilanţului patrimonial, sunt:
- pentru activ: ordinea inversă a lichidităţii (aptitudinea
posturilor de activ de a se transforma în numerar);
- pentru pasiv: ordinea inversă a exigibilităţii (timpul
cât sursa respectivă rămâne la dispoziţia întreprinderii).
Astfel, luând ca punct de pornire bilanţul contabil, pentru a
stabili bilanţul patrimonial se impun unele tratări (corecţii) ale
informaţiilor acestuia, după cum urmează:

A. In activ:
a) eliminarea activelor de natura nonvalorilor (activelor
fictive). Aceste elemente sunt înscrise în activul bilanţului contabil dar
care, din punctul de vedere al lichidităţii nu au nici o valoare întrucât
nu dau naştere unui flux de numerar.
Principalele active de natura nonvalorilor sunt: cheltuielile de
constituire, cheltuielile de repartizat asupra exerciţiilor financiare
următoare, primele privind rambursarea obligaţiunilor, debitorii din
capital subscris şi nevărsat, diferenţe de conversie de activ. Pentru
eliminarea acestor elemente din bilanţul patrimonial se procedează
astfel:
- cheltuielile de constituire, debitorii din capitalul
subscris şi nevărsat şi cheltuielile de repartizat pe mai multe
exerciţii financiare se scad din activ şi concomitent din
capitalurile proprii;
- primele privind rambursarea obligaţiunilor: se scad
din activul bilanţului contabil şi din pasiv din împrumuturi şi
datorii asimilate pe termen mediu şi lung;
- diferenţele de conversie activ: se elimină din activul
bilanţului contabil şi se corectează în sensul scăderii
capitalurilor proprii, întrucât reprezintă o pierdere latentă.
82
b) includerea în activele imobilizate a activelor circulante cu
termen de lichiditate mai mare de un an;
cuprinderea în activele circulante sau în activele imobilizate,
în funcţie de lichiditatea sumelor înregistrate la "Decontări din
operaţiuni în curs de clarificare" (soldul debitor al contului 473);
efectele scontate neajunse la scadenţă sunt creanţe cedate
băncii pentru care sa înregistrat o creştere a disponibilităţilor, în
consecinţă cu valoarea acestora se majorează activele circulante
(creanţele), concomitent cu majorarea creditelor pe termen scurt.

B. în pasiv:
Corecţiile mai sus menţionate, generează modificări cu
caracter de consecinţă şi în pasivul bilanţului. Pe lângă acestea, se
impun a fi efectuate şi următoarele:
a) datoria fiscală latentă, aferentă subvenţiilor pentru investiţii,
provizioanelor reglementate şi provizioanelor pentru riscuri şi
cheltuieli, precum şi altor elemente de capitaluri proprii, se va
include în categoria datoriilor pe termen scurt sau pe termen mediu
şi lung după natura acestora;
b) veniturile înregistrate în avans, în funcţie de conţinutul
lor, se includ în datorii pe termen scurt sau datorii pe termen mediu
şi lung;
c) cu diferenţele de conversie pasiv se majorează
capitalurile proprii, ele reprezentând un profit potenţial.
d) datoriile totale ale întreprinderii se grupează în două mari
categorii:
- datorii pe termen scurt, cele care au un termen de exigibilitate
sub un an;
- datorii pe termen mediu şi lung, cele care au un termen de
exigibilitate mai mare de un an.
În urma corecţiilor efectuate, bilanţul patrimonial va avea următoarea
formă :

83
Tabel 4.1.Prezentarea bilanţului patrimonial3

4.1.2. Bilanţul funcţional
Bilanţul funcţional are rolul de a oferi o imagine asupra
modului de funcţionare din punct de vedere economic a întreprinderii,
punând în evidenţă utilizările şi sursele corespunzătoare fiecărui ciclu
de funcţionare.
Ciclurile întreprinderii sunt: de investiţii, de exploatare, de
finanţare şi de trezoreriei). Ciclul de investiţii cuprinde achiziţionarea
de active imobilizate, iar ciclului de exploatare îi corespund fluxurile
de aprovizionare, producţie şi distribuţie (vânzări) atât sub forma unor
fluxuri fizice, cât şi a unor fluxuri financiare. Ciclul de finanţare
cuprinde ansamblul operaţiunilor dintre întreprindere şi proprietarii de
capital (acţionarii şi creditorii întreprinderii).
Fluxul de finanţare permite ca întreprinderea să facă faţă
decalajului dintre fluxul de lichidităţi de intrare şi de ieşire provocat de
ciclul de exploatare.
Stabilirea bilanţului funcţional se realizează avându-se în
vedere următoarele principii:
- activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută (se are în vedere
valoarea de intrare în patrimoniu);
- imobilizările închiriate, deţinute în leasing sau în locaţie de
gestiune sunt integrate în activ şi, corespunzător, în pasiv la
"Împrumuturi şi datorii asimilate" datorită faptului că ele servesc
ciclului de exploatare;
- conceptul de activ fictiv nu mai este operaţional;
- cheltuielile ce privesc exerciţiile financiare următoare se
asimilează activelor imobilizate;
- efectele scontate neajunse la scadenţă, debitorii privind capitalul
subscris şi nevărsat, primele privind rambursarea obligaţiunilor şi

84
diferenţele de conversie de activ şi de pasiv se tratează în acelaşi
mod ca şi la elaborarea bilanţului patrimonial; amortizarea şi
provizioanele sunt incluse în pasivul bilanţului funcţional ca surse
aciclice (care rămân la dispoziţia întreprinderii o perioadă mai mare
de un an). Principiile menţionate provoacă anumite corecţii ale
informaţiilor cuprinse, caz în care bilanţul funcţional va avea
următoarea formă 4

4.2. Prezentarea bilanţului funcţional

Bilanţul funcţional permite aprecierea structurii financiare a
întreprinderii, stabilirea din punct de vedere funcţional a fondului
de rulment, necesarului de fond de rulment şi trezoreriei nete.

4.2. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii
Analiza s-a realizat pe baza Bilanţului contabil al SC RA
SERVICE SRL Sibiu al cărei obiect de activitate este producţia de
mase plastice.
Societatea a luat fiinţă în anul 1993 şi "este constituită ca
societate cu răspundere limitată având personalitate juridică română şi
desfăşoară activitatea conform legislaţiei României".
Natura capitalului este 100% privat având un singur director.
Firma a început activitatea în 1993 şi a reuşit să se impună pe piaţă ca
o firmă competentă, cu un nivel ridicat de specializare a producţiei, al
personalului şi al calităţii.
În continuare este prezentat în tabelul 4.3, elementele
componente ale bilanţului, aferent anului 2004, respectiv 2005 .

85
ACTIV An An PASIV An An
2005 2004 2005 2004
Imobilizări 9550 9984 Capital social 300000 300000
necorporale

Imobilizări 574200 526400 97500 49200
corporale
Imoblizări 730 730
Rezerve
Provizioane 42000 22750
financiare reglementate

Rezultatul 55670 25425
exerciţiului
ACTIVE 584480 537114 CAPITAL 495170 397375
Imoblizate PROPRIU
Stocuri 301640 309500 Datorii 394850 354500
financiare (scadenţă>
1 an)

Clienţi 70120 120000 Avansuri şi aconturi 4225 3750
primate

Alte creanţe 9050 25480
Valori mobiliare de 41875 43620 Furnizori şi conturi 25480 95289
plasament asimilate

Disponibilităţi 12500 24700 Alte datorii pe termen 99580 209500
scurt
ACTIVE 435185 523300 TOTAL DATORII 524495 663039
Circulante
TOTAL 101966 1060414 TOTAL 101966 1060414
ACTIV 5 PASIV 5

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea şi
urmărirea evoluţiei ponderii diferitelor elemente patrimoniale (de activ
şi de pasiv)

86
87
4.2.1. Analiza structurii activului
Analiza se realizează pe baza datelor din activul bilanţului
patrimonial. Valorile ratelor de structură a activului sunt influenţate de
caracteristicile tehnice, economice şi juridice ale activităţii
întreprinderii.5 Principalele rate de caracterizare a structurii activului
sunt: a) rata activelor imobilizate:6
A ctive im o b iliza te
x100
Total activ
Ri = 537114/1060414*100 = 50,65 % pentru anul 2005
Ri = 584480/1019665*100 = 57,32 % pentru anul 2004
Această rată măsoară ponderea activelor imobilizate în
patrimoniul total al întreprinderii.
Conţinutul diferit al componentelor activelor imobilizate
justifică utilizarea şi a unor rate complementare:

88
a.l) rata imobilizărilor necorporale:

Imobilizări necorporale
------------------------------- x 100
Total activ

Activ Total
Rin = 9550/1019665*100 = 0,94 % pentru anul 2005
Rin = 9984/1060414* 100 = 0,94 % pentru anul 2004
Mărimea acestui indicator reflectă ponderea activelor
intangibile (brevete, licenţe, mărci, fond comercial etc.) în cadrul
patrimoniului firmei.

a.2) rata imobilizărilor corporale:
Imobilizări corporale
---------------------------x 100
Total activ

Ric = 574200/1019665*100 = 56,31 % pentru anul 2005
Ric = 526400/1060414*100 = 49,64 % pentru anul 2004
Această rată reflectă ponderea capitalurilor fixe în cadrul
patrimoniului întreprinderii.
Ea înregistrează valori foarte mari în cazul firmelor care
folosesc o infrastructură importantă sau echipamente costisitoare
(producerea şi distribuţia de energie, transporturi etc). De asemenea, ia
valori ridicate în industria grea, în activităţile ce presupun importante
investiţii imobiliare (industria hotelieră) sau funciare (exploataţiile
agricole).
Mărimea acestei rate este influenţată şi de politica de
amortizare practicată de întreprindere7.

a.3) rata imobilizărilor financiare:
Imobilizări financiare
------------------------------x 100
Total activ

89
Rif = 730/1019665*100 = 0,07 % pentru anul 2005
Rif=730/1060414*100 = 0,07 % pentru anul 2004
Această rată reflectă intensitatea legăturilor şi relaţiilor
financiare pe care firma analizată le-a stabilit cu alte firme cu ocazia
operaţiilor de creştere externă (participaţii, investiţii de portofoliu,
credite acordate etc).
Rata ia valori foarte ridicate în cazul holdingurilor al căror
obiect de activitate îl constituie gestionarea unui portofoliu de
participaţii. Rata ia valori foarte scăzute la firmele mici şi la cele puţin
axate pe o politică de investiţii financiare.
b) rata activelor circulante
Active circulante
------------------------x 100
Totul activ

Rac = 435185/1019665*100 = 42,68 % pentru anul 2005
Rac = 523300/1060414*100 = 50,65 % pentru anul 2004
Reflectă ponderea activelor circulante în totalul mijloacelor
economice ale întreprinderii.
Ca rate complementare se recomandă a fi stabilite:

b .l) rata sto cu r ilo r:
S to cu ri
---------------x 100
T o ta l a ctiv
R s = 3 0 1 6 4 0 /1 0 19 6 6 5 * 10 0 = 2 9 ,5 8 % p en tru an u l 2 0 0 5
R s = 3 0 9 5 0 0 /1 0 6 0 4 1 4 * 1 0 0 = 2 9 ,1 9 % p e n tru a n u l 2 0 0 4

A c e a s t ă r a t ă i a v a l o r i r i d i c a t e în c a z u l f i r m e l o r c u a c t i v i t a t e
d e p r o d u c ţ i e , ccui c l u l u n g d e f a b r i c a ţ i e , p r e c u m ş i î n c a z u l f i r m e l o r
c u s p e c i f i c d e d i s t r i b u ţ i eb du en u r i m a t e r i a l e .
R a ta ia v a lo ri fo arte red u se la firm e le cu sp e cif ic d e p restare d e
serv icii.

90
b .2 ) rata crea n ţe lo r co m e rc iale:
C lien ţi ş i s to cu ri a sim ila te
---------------------------------x100
T o ta l a c tiv
Rcr = ( 70120+9050 )/1019665*100 = 7,76 % pentru anul 2005
Rcr = ( 120000+25480 )/1060414*100 = 13,72 % pentru anul 2004
Rata reflectă importanţa portofoliului de creanţe comerciale în
cadrul patrimoniului. Ea este influenţată de durata în care se fac
plăţile de către clienţi şi de specificul activităţii desfăşurate.
Această rată ia valori ridicate în cazul întreprinderilor industriale şi
înregistrează valori scăzute la firmele care vin în contact direct cu o
clientelă ce plăteşte în numerar.

b.3) rata disponibilităţilor8:
Disponibilităţi băneşti + Titluri de plasament
--------------------------------------------------------x 100
Total activ

Rd = (12500+41875 )/1019665*100 = 5,33 % pentru anul 2005
Rd = (24700+43620)/l060414* 100 = 6,44 % pentru anul 2004
Mărimea acestei rate trebuie analizată cu circumspecţie datorită
faptului că disponibilităţile suferă modificări de mare amplitudine pe
perioade scurte. Rata are o valoare informaţională scăzută deoarece
nu totdeauna o pondere ridicată a disponibilităţilor în totalul activului
semnifică o activitate bună a firmei.

4.2.2. Analiza structurii surselor de finanţare a
întreprinderii

Obiectivul analizei îl constituie stabilirea ponderii şi
evoluţiei principalelor categorii de surse ce participă la acoperirea
mijloacelor economice ale întreprinderii.
Analiza se efectuează pe baza următoarelor rate de
structură ale pasivului bilanţului patrimonial:

91
a) rata stabilităţii finanţării:
Capital permanent
-------------------------x 100
Total pasiv
Rsf = ( 495170+394850 )/l019665* 100 = 87,29 % pentru anul 2005
Rsf = ( 397375+354500)/1060414*100 = 70,90 % pentru anul 2004
Capitalul permanent este format din capitalurile proprii
şi datoriile pe termen mediu şi lung.
Această rată reflectă ponderea surselor ce rămân la dispoziţia
întreprinderii pentru o perioadă mai mare de un an în totalul
surselor de acoperire a mijloacelor economice.

b) rata autonomiei globale:
Capital propriu
---------------------x 100
Total pasiv
Rag= 495170/1019665*100 = 55,64 %pentru anul 2005
Rag= 397375/1060414*100 = 52,85 % pentru anul 2004
Această rată reflectă ponderea surselor proprii folosite în
finanţarea mijloacelor economice ale întreprinderii. Ea diferă în
funcţie de politica financiară a întreprinderii şi rentabilitatea ei.
Această rată se recomandă a fi > 1/3.

c) rata datoriilor pe termen scurt:
Datorii pe termen scurt
------------------------------x 100
Total pasiv
Rdt= ( 99580+25840+4225 )/1019665*100 = 12,71 % pentru anul
2005

Rdt= ( 209500+95289+3750 ) /l 060414* 100 = 29,10 % pentru anul
2004
Rata semnifică ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate mai mic
de un an în totalul surselor întreprinderii.

92
d) rata datoriilor totale:
Datorii totale
------------------x 100
Total pasiv
Rdt= 524495/1019665*100 = 51,64 % pentru anul 2005
Rdt= 663039/1060414* 100 = 62,53 % pentru anul 2004
Valoarea acestei rate reflectă în ce proporţie activele
firmei sunt finanţate pe seama datoriilor pe termen scurt, mediu şi
lung.

4.3. Analiza patrimoniului net
Patrimoniul net reflectă activele întreprinderii negrevate de
datorii. Patrimoniul net exprimă averea acţionarilor stabilită pe baza
bilanţului patrimonial. Acest indicator este echivalentul activului
net contabil (formă de evaluare patrimonială a firmei).9
Patrimoniul net, se poate determina în două moduri:
a) ca diferenţă între activul total şi datoriile totale (exprimare
materială a patrimoniului net);
93
b) ca sumă a surselor de finanţare a acestuia.
Pentru determinarea şi analiza patrimoniului net, informaţiile
din bilanţul patrimonial se structurează astfel, tabel 4.310

Având în vedere componenţa materială a patrimoniului net,
respectiv prima modalitate de calcul, creşterea acestuia se
înregistrează atunci când ritmul activelor totale devansează ritmul
datoriilor totale.
Analizând sursele de finanţare a patrimoniului net se pot
întâlni, de regulă, următoarele aspecte:
- dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe
seama rentabilităţii întreprinderii: rezervele legale până la limita
prevăzută de lege, fondurile proprii majorate pe seama profitului net
ca urmare a deciziei acţionarilor;
- capitalul social se modifică doar în cazul unor noi aporturi,
respectiv a unei finanţări din surse externe (ale vechilor acţionari sau
ale unor noi acţionari) şi/sau prin conversia unor datorii în capital
social (stingerea unor datorii în schimbul unui pachet de acţiuni);
- rezultatul reportat poate fi profit nerepartizat (şi atunci determină
creşterea patrimoniului net) sau pierdere neacoperită (caz în care
determină diminuarea patrimoniului net).
Deci, patrimoniul net poate să crească pe seama surselor
interne (rentabilitatea întreprinderii) şi pe baza unor surse externe
(aporturi, primirea cu titlu gratuit a unor active, conversia unor datorii
în capital social).

94
Pe baza datelor furnizate de bilanţul contabil se pot calcula
principalele rate de structură, ale activelor datoriilor şi capitalului
propriu pe cei doi ani luaţi în analiză, astfel:

Nr crt Indicatori Anul 2004 Anul 2005 %
%

I. Ratele de structură ale activelor
1. Rata activelor imobilizate 57,32 50,65
1.1 Rata imobilizărilor necorporale 0,94 0,94
1.2 Rata imobilizărilor corporale 56,31 49,64
1.3 Rata imobilizărilor financiare 0,07 0,07
2. Rata activelor circulante 42,68 50,65
3. Rata stocurilor 29,58 29,19
4. Rata creanţelor comerciale 7,76 13,72
5. Rata disponibilităţilor 5,33 6,44
II. Rate de structură ale datoriilor
1. Rata stabilităţii finanţării 87,29 70,90
2. Rata autonomiei globale 55,64 52,85
3. Rata datoriilor pe termen scurt 12,71 29,10
4. Rata datoriilor totale 51,64 62,53
Concluzii:

Din punct de vedere al ratelor de structură ale activului:

Rezultă că întreprinderea aparţine sferei productive,
respective unui sector care necesită o dotare tehnică competitivă,
fapt reflectat de ponderea mare a imobilizărilor corporale în totalul
activelor, în ambele perioade analizate. Rata imobilizărilor
corporale este foarte apropiată de cea a activelor imobilizate ceea
ce demonstrează preponderenţa, acestui element în totalul
imobilizărilor. Valoarea redusă a ratelor imobilizărilor financiare
şi necorporale semnifică o activitate de investiţii financiare

95
restrânsă, şi de asemenea o pondere mică a activelor intangibile în
total active.
Activele circulante deţin o pondere de 42,68% în primul an,
care creşte în anul următor la 50,65%. Această majorare a
ratelor activelor circulante s-a realizat preponderant pe seama
creanţelor al căror indice a fost de 183,76%.
Această situaţie poate fi determinată de creşterea
volumului de activitate, de acordarea unor termene de plată mai
confortabile pentru clienţi, dar şi de apariţia unor creanţe
incerte.

Din punct de vedere al ratelor de structură ale pasivului
rezultă:

Întreprinderea prezintă o stabilitate financiară ridicată
dar care s-a degradat în timp, ( 70,90% în anul 2005 faţă de
87,29% în anul 2004). De asemenea firma dispune de autonomie
financiară, ponderea capitalului propriu în capitalul permanent
fiind de 55,64%, dar în anul următor aceasta scade semnificativ,
apropiindu-se de limita minimă admisă de 50% din capitalul
permanent, ca urmare a scăderii capitalului propriu deci a creşterii
datoriilor pe termen mediu şi lung.
Rata datoriilor totale a crescut simţitor pe seama
obligaţilor pe termen scurt, ceea ce a mărit gradul de îndatorare al
firmei.
Deşi firma dispune de stabilitate şi autonomie financiară, se
înregistrează totuşi o deteriorare a situaţie financiare pe anul 2005
comparativ cu anul 2004, ceea ce impune o reorientare a politicii
financiare în perioada următoare.

96
97
4.3. Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de
fond de rulment şi trezoreria netă

4.3.1. Fondul de rulment
Fondul de rulment reprezintă marja de siguranţă a
întreprinderii, impusă de diferenţele dintre sumele de încasat şi
sumele de plătit, precum şi de decalajul dintre termenul mediu de
transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata medie în
care datoriile pe termen scurt devin exigibile.
Existenţa unui fond de rulment suficient de mare, mai ales în
cazul firmelor cu activitate de producţie, este determinată de faptul
că, în cazul datoriilor pe termen scurt probabilitatea de plată a
acestora este de 100%, în timp ce pentru activele circulante
probabilitatea de transformare în disponibilităţi nu este
întotdeauna de 100%, ca urmare a existenţei unor stocuri fără
mişcare sau cu mişcare lentă, precum şi a unor creanţe incerte.
Fondul de rulment poate fi analizat pe baza bilanţului
patrimonial şi a bilanţului funcţional. Fondul de rulment patrimonial
se poate determina în două moduri:11
a) FR = Capital permanent - Active imobilizate
FR=(495170+394850)-584480=890020-584480=305540 2005RON
pentru anul

FR=(397375+354500)-537114=751875-537114=214761 RON
pentru anul 2004

Fondul de rulment este partea din capitalul permanent folosită
pentru finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment patrimonial poate fi descompus în: fond de
rulment propriu (FRp) şi fond de rulment împrumutat (FRî).

b) FR = Active circulante - Datorii pe termen scurt

În acest caz, noţiunea de fond de rulment rezultă prin punerea în
corespondenţă a lichidităţii activelor circulante cu exigibilitatea
datoriilor pe termen scurt. Fondul de rulment permite aprecierea pe
termen scurt a riscului de incapacitate de plată. Modificarea fondului
98
de rulment poate avea drept cauze principale: înregistrarea de profit
sau de pierderi, distribuirea de dividende, noi aporturi ale
acţionarilor, variaţia datoriilor financiare pe termen mediu şi
lung, vânzarea de active imobilizate, noi investiţii în imobilizări
necorporale, corporale şi financiare etc.

4.3.2. Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa
dintre nevoile temporare şi sursele temporare, respectiv suma necesară
finanţării decalajelor, care se produc în timp, între fluxurile reale şi
fluxurile de trezorerie determinate, în principal, de activitatea de
exploatare.
Pe baza datelor din bilanţul patrimonial necesarul de fond de
rulment se poate determina astfel:
NFR= Active circulante exclusiv-datorii pe termen scurt,
exclusiv disponiblităţi băneşti credite pe termen scurt

NFR=(435185-12500)-99580-25840-4225=293040 RON pentru
anul 2005 NFR=(523300-24700)-209500-95289-3750=190061
RON pentru anul 2004
N F R (S
= to c u+ri C re a n ţe ) - O b lig a ţii p e te rm e n sc u rt
Sau:
Necesarul de fond de rulment reflectă, în esenţă, activele
circulante de natura stocurilor şi creanţelor nefinanţate pe seama
obligaţiilor pe termen scurt (surselor atrase). Obligaţiile pe termen
scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc,
până în momentul plăţii lor reprezintă o sursă atrasă de finanţare a
activelor circulante.
Mărimea necesarului de fond de rulment din exploatare este
influenţată de: natura activităţii, durata ciclului de fabricaţie, viteza de
rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de activitate etc.

99
4.3.3. Trezoreria netă

Trezoreria netă (Tn) este indicatorul care exprimă corelaţia
dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând
situaţia financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe
termen scurt12. Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanţului
funcţional astfel:

Tn=FRNG-NFR, sau Tn=Ta-Tp

în care:
Ta- reprezintă trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale
conturilor de disponibilităţi şi plasamente;
Tp - trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor
de credite pe termen scurt.
Trezoreria netă pozitivă este un excedent monetar al
exerciţiului financiar, fiind obţinut ca urmare a unei activităţi
rentabile. În cazul în care necesarul de fond de rulment este
constant, atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului
net, diminuat cu dividendele plătite în cursul aceleiaşi perioade, la
care se adună amortizarea.
Trezoreria netă negativă reflectă un deficit monetar la sfârşitul
anului şi care a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. In
situaţia în care necesarul de fond de rulment este constant, trezoreria
netă negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când
întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piaţă (de
aprovizionare şi de desfacere), dar înregistrează o creştere a
necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activităţii,
constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o situaţie
economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj
între termenul mediu de transformare a stocurilor şi creanţelor în
lichidităţi şi durata medie de onorare a obligaţiilor pe termen scurt.
TN = FR - NFR
TN = 305540-293040 = 12500 RON pentru anul 2005
TN = 214761-190061 = 24700 RON pentru anul 2004

100
Concluzii:

Se constată că întreprinderea înregistrează la finele exerciţiului

financiar 2004 şi 2005 un excedent de trezorerie, ceea ce înseamnă

că dispune de lichidităţi pentru rambursarea datoriilor, acordarea de

împrumuturi terţilor şi efectuarea de plasamente.

101
În urma preluării acestor date financiar-contabile se pot
vizualiza pentru anii corespunzători următoarele informaţii: bilanţurile
financiare, conturile de profit şi pierderi, indicatorii de echilibru
financiar, soldurile intermediare de gestiune, analiza cifrei de afaceri pe
sectoare de activitate, diagnosticul financiar rapid, interpretarea
diagnosticului financiar, sinteza indicatorilor financiari, evaluarea
financiară a întreprinderii pe baza bilanţului contabil.

102
4.4. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii
Lichiditatea este proprietatea elementelor patrimoniale de a se
transforma în bani. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii
de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă.
Capacitatea de plată este reprezentată de solvabilitatea imediată
şi exprimă capacitatea mijloacelor băneşti disponibile la un moment dat
sau pentru o perioadă scurtă de timp (de obicei până la 30 de zile) de a
acoperi obligaţiile scadente pentru acelaşi interval de timp.
Pentru analiza lichidităţii şi solvabilităţii unei firme se
recomandă folosirea metodei ratelor.
Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se impune
compararea pasivelor pe termen scurt cu resursele disponibile pentru
aceeaşi perioadă. În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt
cunoscute şi sub denumirea de rate de trezorerie şi au rolul de a măsura
capacitatea de plată a întreprinderii, respective solvabilitatea pe termen
scurt. În orice moment, prima grijă a managerului financiar o constituie
103
lichiditatea: va putea firma să-şi onoreze obligaţiile care au termenul de
scadenţă în viitorul apropiat?
Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului
lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen
scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii rambursabile pe termen
scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat pentru aprecierea
gradului în care firma face faţă obligaţiilor pe termen scurt.

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:
a) Rata lichidităţii generale (Rlg), se determină prin raportarea
valorii activelor curente la valoarea pasivelor curente.13
Active curente
Rlg ---------------------
Pasive curente

R lg = (1 2 5 00 + 4 1 8 75 + 3 0 1 64 0 + 7 0 12 0 )/( 2 5 8 4 0 + 39 4 8 50 + 4 2 2 5pentru
)*1 0 0 = 1 ,7 %
anul 2005
Rlg = (24700+43620+309500+120000 ) / ( 209500+3750+354500pentru )*100anul
= l3,36
2004%

Activele curente includ disponibilităţile, valorile mobiliare
foarte lichide, efectele comerciale de primit şi stocurile, iar pasivele
curente sunt formate din efecte comerciale de plătit, credite bancare pe
termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu şi lung a căror
scadenţă este în cadrul exerciţiului financiar curent impozite de plătit şi
alte obligaţii (în principal cele salariale).
Dacă o întreprindere trece prin dificultăţi financiare aceasta
începe să-şi onoreze plăţile mai târziu, să acumuleze credite bancare
etc. Dacă pasivele curente cresc mai rapid decât activele curente rata
curentă scade, ceea ce constituie semnalul apariţiei unor probleme de
natură economico — financiară.

Concluzie :
Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui

fond de rulment care îi permite întreprinderii să facă faţă

104
incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante sau unor

deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare

decât 1 cu atât întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficienţă a

trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor la

cererea creanţierilor.

Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că
lichidităţile sunt mai mici decât exigibilităţile potenţiale. Aceasta se
datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt
acoperite, în principiu, de activele circulante, iar fondul de rulment are
o valoare negativă. Totuşi, valoarea subunitară a ratei nu constituie un
pericol atunci când stocurile se reduc treptat în scopul achitării
datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea
producţiei. Trebuie evitată o evoluţie descendentă a lichidităţii,
deoarece aceasta evidenţiază o activitate în declin, fapt ce determină
creditorii să devină circumspecţi în ceea ce priveşte acordarea de noi
împrumuturi.
Rata lichidităţii generale este cel mai utilizat mod de apreciere
a solvabilităţii pe termen scurt, pentru că indică măsura în care
drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea
activelor, care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei
perioade, care corespunde perioadei de maturitate a datoriilor.
Deşi media acestei rate în ramura industrie este de 1,8 ori 1,2,
ea nu poate fi considerată ca reprezentând un număr magic pe care toate
firmele din sector trebuie să încerce să-l atingă. Aceasta deoarece, unele
firme foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar
alte firme tot aşa de bune, se pot plasa sub valoarea mediei ratei.
În situaţia în care ratele financiare pentru o anumită firmă sunt
departe de valoarea medie pe ramură, analistul trebuie să cerceteze
cauzele acestei variaţii. In cadrul industriei, există variaţii mari între
valorile acestei rate de la o întreprindere alta.
b) Rata lichidităţii restrânse (Rlr), este cunoscută şi sub
denumirea de "rata rapidă" sau "testul acid (quick ratio)", potrivit
teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea
105
întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi
disponibilităţi.14
2) "Normele metodologice nr. 181061/28.03.1995, privind
întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli de către regiile autonome
şi societăţile comerciale cu capital de stat", prevăd că lichiditatea
generală se apreciază favorabil când mărimea acestei rate este
supraunitară (cuprinsă între 2 şi 2,5).
Ca modalităţi de calcul, rata lichidităţii curente (Rlc) se poate
determina, astfel:
- prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente
şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la valoarea pasivelor curente:
Active curente – Stocuri
Rlr : ---------------------------------
Pasive curente
Rlr = 274495/ 514495 = 0,69 % pentru anul 2005 Rlr = 1,03 % pentru
anul 2004
Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate
componentele activelor curente ale unei întreprinderi (pot apare pierderi
în momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri). De
aceea, această rată poate fi considerată ca fiind un "test acid" pentru
măsurarea capacităţii firmei de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt.
- prin raportarea sumei creanţelor şi disponibilităţilor la
datoriile exigibile pe termen scurt (pasivele curente), şi anume:
Această rată este de regulă subunitară. Ea trebuie însă analizată
şi interpretată cu prudenţă prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu
privind structura creanţelor (număr de clienţi, ponderea lor în totalul
creanţelor etc). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată
cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte
solvabilitatea parţială.
c) Rata lichidităţii imediate (Rli), realizează corespondenţa
dintre elementele cele mai lichide ale activului cu obligaţiile imediat
exigibile ale pasivului. Această rată, cunoscută şi sub denumirea de rata
capacităţii de plată imediate, măsoară capacitatea întreprinderii de
rambursare a datoriilor, utilizând disponibilităţile existente, astfel:

Plasamente si disponibilităţi

106
Rli : -------------------------------------
Datorii imediat exigibile

Rli = 0,22 % pentru anul 2005
Rli = 0,42 % pentru anul 2004
În teoria economică, această rată mai este cunoscută sub
denumirea de trezoreria la vedere sau rata solvabilităţii efectuate.
Pentru interpretarea acestei rate trebuie luate în considerare o serie de
informaţii privind condiţiile de desfăşurare a activităţii.
Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, efectuate o
solvabilitate ridicată, dar care poate fi consecinţa unei utilizări mai
puţin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei
rate nu constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul
activelor circulante au un grad redus de lichiditate.
O valoare redusă a ratei lichidităţii efectuate poate fi
compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea
minimizează valoarea disponibilităţilor sale, deţinând în schimb valori
de plasament, creanţe, stocuri uşor mobilizabile în concordanţă cu
exigibilitatea datoriilor efectuate. Menţinerea capacităţii de plată este
rezultatul unei activităţi complexe desfăşurată de întreprindere şi care
reclamă o corelare judicioasă a termenilor de plată a obligaţiilor cu cele
de încasare a creanţelor. Eficacitatea analizei sporeşte, în situaţia în
care este luată în calcul şi viteza de rotaţie a capitalurilor întreprinderii.
Rata lichidităţii efectuate, este totuşi un indicator puţin relevant datorită
instabilităţii încasărilor.15
Pentru a măsura gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor sale se utilizează rata
solvabilităţii globale (Rsg). Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de
către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate şi active circulante) şi se determină,
astfel

Activ total Active fixe + Active circulante
Rsg = ------------------ = ---------------------------------------
Datorii totale Datorii totale
Rsg = 1060414/663039 = 1,6 % pentru anul 2004
Rsg = 1019665/524495 = 1,94 % pentru anul 2004

Solvabilitatea este rezultatul unei activităţi eficiente, iar lipsa
capacităţii de plată şi a lichidităţii pot avea efect temporar, dacă
întreprinderea se bazează pe o solvabilitate globală.

107
Rata solvabilităţii globale, exprimă securitatea de care se
bucură creditorii pe termen lung şi scurt, precum şi marja de creditare a
întreprinderii. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică
faptul că întreprinderea are capacitatea de a-şi achita obligaţiile
băneşti, efectuate şi îndepărtate, faţă de terţi. Tot aşa, o valoare situată
sub acest nivel evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au
asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii. Băncile, în
studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite, determină şi
rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp), astfel:
Capitaluri proprii
Rsp = ---------------------------------------------
Capitaluri proprii + Credite bancare
Rsp = 397375/ ( 397375 + 95289+209500 ) = 0,57 % pentru anul 2005
Rsp = 495170/ (495170 + 25840 +99580 ) = 0,79 pentru anul 2004
În cazul în care această rată înregistrează valori mai mari de 0,5,

situaţia este considerată ca normală, iar valoarea minimă se

apreciază a fi 0,3.

Indicatori An 2004 ( % ) An 2005 ( % )
Rata lichidităţii generale 3,36 1,7
Rata lichidităţii curente 1,03 0,69
Rata lichidităţii imediate 0,42 0,22
Rata lichidităţii patrimoniale 1,25 1,12
Rata solvabilităţii generale 1,94 1,6
Rata solvabilităţii patrimoniale 0,79 0,57

În ambele perioade nivelul acestor rate se încadrează în
limitele considerate normale. Ca tendinţă se înregistrează o diminuare
a tuturor indicatorilor, cele mai accentuate fiind cele ale lichidităţii

108
curente şi generale, care în anul 2004 coboară chiar sub limita admisă
(1,8 ).
Deşi situaţia întreprinderii nu este alarmantă, trebuie adoptate
măsuri pentru menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii şi solvabilităţii
în perioadele următoare.

4.5. Analiza echilibrului economico — financiar prin metoda
ratelor
Echilibrul financiar trebuie înţeles ca un ansamblu de corelaţii
care se formează în procesul de rotaţie a capitalului. În starea generală
de echilibru financiar se circumscriu atât egalităţi cât şi inegalităţi, cu
semnificaţiile lor economice. Principalele rate folosite sunt:16
a) Rata autonomiei financiare, reflectă ponderea capitalului
propriu în cadrul surselor ce sunt la dispoziţia întreprinderii pentru o
perioadă mai mare de 1 an:
Capital propriu
----------------------x 100
Capi tal permanent
Raf = 495170 /( 495170 + 394850 ) * 100 = 0,56 % pentru anul 2005
Raf = 397375 / (397375 + 354500 ) * 100 = 0,53 % pentru anul 2004

b) rata de finanţare a stocurilor pe seama fondului de rulment:
Rfs = 305540 / 301640 * 100 = 1,01 % pentru anul 2005
Rfs = 214761 / 309500 = 0,69 % pentru anul 2004

c) rata de finanţare a activelor circulante pe seama fondului de
rulment:
Fond de rulment
---------------------x 100
Active circulante
Rfac = 305540 / 435185 * 100 = 0,70 % pentru anul 2005
Rfac = 214761 / 523300 * 100 = 0,41 % pentru anul 2004

d) rata de finanţare a necesarului de fond de rulment:

109
Fond de rulment
________________________x 100
Necesarul de fond de rulment

Rfac = 305540/ 293040 * 100 = 1,04 pentru anul 2005
Rfac 214761 / 190061 * 100 = 1,12 pentru anul 2004
Rata menţionată poate fi mai mare, egală sau mai mică decât
100, după cum trezoreria netă este pozitivă, egală cu zero sau
negativă.

e) Rata de autofinanţare a activelor :
Capital propriu
R active = ________________________________x 100
Active circulante + Active imoblizate

Rfa = 495170/ ( 435185 + 584480 ) * 100 = 0,49 % pentru anul 2004

Rfa = 397375/ 1060414 * 100 = 0,37 % pentru anul 2005

Indicatori Anul 2004 Anul 2005
Rata autonomiei financiare 0,56 0,53

Rata de finanţare a stocurilor 1,01 0,69
Rata de autofinanţare a activelor 0,49 0,37
Rata datoriilor 0,51 0,63
Rata de finanţare a necesarului de fond de 1,12 1,04
rulment

La societatea analizată anterior, echilibrul economico
— financiar înregistrează o relativă degradare, dar ca şi în cazul
indicilor de solvabilitate şi lichiditate, aceste rate se încadrează în
limitei considerate satisfăcătoare, ceea ce demonstrează funcţionarea
corespunzătoare a acesteia.

110
Cele mai multe întreprinderi funcţionează într-un mediu
economic în care schimbările, imprevizibilul şi incertitudinea
reprezintă singurele certitudini. In acest mediu, una din principalele
provocări care stă în faţa unei organizaţii este tocmai supravieţuirea sa.
Cerinţa reinventării permanente, necesitatea de a răspunde cât
mai rapid unor situaţii neaşteptate, confruntarea zilnică cu
imprevizibilul fac ca ingeniozitatea, experienţa, flerul managerilor să
joace un rol important în viaţa organizaţiei. Cel mai important factor
pe care se bazează majoritatea schimbărilor în cadrul mediului
economic şi în cadrul organizaţiilor îl constituie, fără îndoială,
tehnologiile informaţiei şi a comunicaţiilor.
Astăzi se vorbeşte despre coeficientul de inteligenţă al
întreprinderilor, se definesc indicatori cu ajutorul cărora acesta să
poată fi cuantificat, se stabilesc ierarhii în funcţie de acest criteriu, iar
termenul de "organizaţie inteligentă" a devenit un termen uzual în
limbajul afacerilor.
La ora actuală, pe piaţa internaţională de software oferta de
programe expert este extrem de bogată. Dacă în urmă cu zece ani
existau programe specializate doar pentru societăţile care dispuneau de
fonduri ridicat, astăzi asistăm la o adevărată „invazie" de programe
informatice care oferă o comunicare bună cu utilizatorul, dispuse să
ofere servicii la „cheie" chiar şi celor mai exigenţi utilizatori.
Sistemele expert actuale sunt construite în aşa manieră încât să
nu mai solicite un limbaj de programare diferit în funcţie de softul
utilizat. Ele tind să utilizeze interfeţe comune şi să aplice aceleaşi
reguli pentru a oferi rezultatul potrivit în timpul cât mai scurt şi cu un
grad ridicat de certitudine.
Deci sistemul expert încearcă să imite în principal
raţionamentele expertului uman prin raţionamente artificiale şi cu
costuri foarte scăzute. Mai mult, după prelucrarea cunoştinţelor
expertului uman, sistemul expert le multiplică şi explicitează
experienţa acestuia.
Este cunoscut faptul că un expert uman într-un domeniu se
formează greu, şi necesită pe lângă pregătire şi experienţă personală şi
calităţi native dar sistemul expert, încercând să imite expertul uman nu

111
realizează nici un fel de greşeală şi prezintă situaţia analizată într-un
interval de timp foarte scurt.
Programul prezentat în această lucrare se adresează în special
societăţilor mici şi mijloci care nu-şi permit angajarea unei firme de
consultanţă financiară sau care nu au angajaţi analişti financiari.
La sfârşitul rulării programului, sistemul expert prezintă un
raport decizional cu principalele concluzii şi recomandări necesare
managerului în luarea deciziilor viitoare.
Concluziile oferite de sistem sunt referitoare la indicatorii
financiari analizaţi şi prezintă evoluţia firmei pe o perioadă de analiză
de maxim patru ani, situaţia financiară a firmei, rentabilitatea şi o
prognoză de evoluţie a firmei în viitor. Sistemul este capabil să
prezinte şi o serie de recomandări pentru a asigura o creştere
economică.
În cazul de faţă pe baza datelor utilizate din bilanţul contabil al
unei societăţi comerciale recomandările sistemului sunt:
Rezultă că întreprinderea aparţine sferei productive, respective
unui sector care necesită o dotare tehnică competitivă, fapt reflectat de
ponderea mare a imobilizărilor corporale în totalul activelor, în ambele
perioade analizate.
Rata imobilizărilor corporale este foarte apropiată de cea a
activelor imobilizate ceea ce demonstrează preponderenţa, acestui
element în totalul imobilizărilor. Valoarea redusă a ratelor
imobilizărilor financiare şi necorporale semnifică o activitate de
investiţii financiare restrânsă, şi de asemenea o pondere mică a
activelor intangibile în total active.
Activele circulante deţin o pondere de 42,68% în primul an,
care creşte în anul următor la 50,65%. Această majorare a ratelor
activelor circulante s-a realizat preponderant pe seama creanţelor al
căror indice a fost de 183,76%. Această situaţie poate fi determinată de
creşterea volumului de activitate, de acordarea unor termene de plată
mai confortabile pentru clienţi, dar şi de apariţia unor creanţe incerte.
Întreprinderea prezintă o stabilitate financiară ridicată dar care
s-a degradat în timp, ( 70,90% în anul 2005 faţă de 87,29% în anul
2004). De asemenea firma dispune de autonomie financiară, ponderea
capitalului propriu în capitalul permanent fiind de 55,64%, dar în anul
următor aceasta scade semnificativ, apropiindu-se de limita minimă

112
admisă de 50% din capitalul permanent, ca urmare a scăderii
capitalului propriu deci a creşterii datoriilor pe termen mediu şi lung.
Rata datoriilor totale a crescut simţitor pe seama obligaţilor pe
termen scurt, ceea ce a mărit gradul de îndatorare al firmei.
Deşi firma dispune de stabilitate şi autonomie financiară, se
înregistrează totuşi o deteriorare a situaţie financiare pe anul 2005
comparativ cu anul 2004, ceea ce impune o reorientare a politicii
financiare în perioada următoare.
Se constată că întreprinderea înregistrează la finele exerciţiului
financiar 2004 şi 2005 un excedent de trezorerie, ceea ce înseamnă că
dispune de lichidităţi pentru rambursarea datoriilor, acordarea de
împrumuturi terţilor şi efectuarea de plasamente.
În ambele perioade nivelul acestor rate se încadrează în
limitele considerate normale. Ca tendinţă se înregistrează o diminuare
a tuturor indicatorilor, cele mai accentuate fiind cele ale lichidităţii
curente şi generale, care în anul 2004 coboară chiar sub limita admisă
(1,8 ).
Deşi situaţia întreprinderii nu este alarmantă, trebuie adoptate
măsuri pentru menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii şi solvabilităţii
în perioadele următoare. La societatea analizată anterior, echilibrul
economico — financiar înregistrează o relativă degradare, dar ca şi în
cazul indicilor de solvabilitate şi lichiditate, aceste rate se încadrează
în limitele considerate satisfăcătoare, ceea ce demonstrează
funcţionarea corespunzătoare a acesteia.
Datorită calităţilor pe care le are programul Selector
RuleBook, fac din acesta un redutabil analist capabil să ofere
informaţiile necesare disponibil la orice oră utilizatorului şi cu un cost
de întreţinere foarte scăzut.

113
114
1) Ristea M. Dumitru, „Contabilitatea financiară”,Ed ASE Buc ., 2003 , pag 120
2) M. Niculescu, „Diagnostic economico-financiar”, Ed.Economică 1997, pag 346
3) Robu V, Nicolae G. „ Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, Buc.2001, pag 24-26
4) M. Niculescu, op. cit. pag 346

5) Sorin Stan, Ion Anghel, „Evaluarea activelor necorporale”, IROVAL,1999 pag 10-11
,
6) Balteş Nicolae şi colectiv, „Analiză economico-financiară”, Ed. CONTINENT,2004, pag 72
7) Feleagă N, Malciu L. „Politici şi acţiuni combinate”, Ed. Economică, 2002, pag 36
8) Robu V, Nicolae G. op. cit. pag 82-87
9) Hada Teodor, Socol Adela , „Teoria şi practica bilanţului” Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca 2003, pag
194
10) Idem , pag 210
11) Idem , pag 179

12) Bătrâncea I.şi colectiv, „ Analiză financiară pe bază de bilanţ” , Ed. DACIA Cluj-Napoca 2001 , pag.
234-235
13) Briciu Sorin, Todea Nicolae, „ Audit şi certificarea bilanţului contabil”, Ed DACIA Cluj-Napoca
2003 , pag 150.
14) Paul Halpern, Fred Weston, Eugen F. Brigham, „Finanţe manageriale ( Modelul canadian)”, Ed.
Economică, 1998, pag 103
15) Robu V., Nicolae G., Op cit. pag 122
16) Todea Nicolae, Cenar Iuliana, „ Analiza financiară , aplicaţii practice”, Ed .Universitatea „ 1
Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2001, pag 78-82

115
CAPITOLUL 5.

BUGETELE ŞI TABLOURILE DE BORD ELECTRONICE
:– instrumente şi tehnici moderne ale managementului de
performanţă .

5.1. Bugetarea, metodă modernă de conducere
Fundamentarea financiar-monetară, prin activitatea specifică
finanţiştilor de întocmire şi realizare a bugetelor, trebuie să constituie o
prezenţă permanentă în toate actele manageriale din oricare firmă , într-
o corelaţie permanentă cu fundamentarea tehnică, economică socială,
etc.1
Bugetele sunt instrumente ale managementului , materializate
în documente financiare proforma, care detaliază planurile financiare
ale firmelor, în care sunt arătate modul de utilizare a fondurilor pentru
activitatea de exploatare, cea de investiţii, cum vor fi cheltuite fondurile
de salarizare, procurarea materialelor de bază şi auxiliare, mijloacele
fixe, lucrările pentru terţi, etc. şi indică de unde şi cum se vor obţine
fondurile necesare. Bugetele se utilizează în planificarea, coordonarea,
şi controlul operaţiilor firmei.2
Ca regulă generală, în practica managerială economico-
financiară, se utilizează trei tipuri de bugete, respectiv, Bugetele
exploatării (fabricaţiei sau activităţii de bază), Bugetele numerarului şi
Bugetele capitalului .
Bugetul exploatării este o sumă de bugete individuale,
combinate pentru a forma o parte a Planului de afaceri al firmei. Ca şi
prim pas în elaborarea unui Buget al exploatării, îl reprezintă pregătirea
Bugetului vânzărilor, care constituie o parte deosebit de dificilă şi de
mare importanţă a planificării, deoarece necesită luarea în consideraţie
a unui mare număr de factori, incluzând toate condiţiile în care
funcţionează economia şi ramura de activitate din care face parte firma,

116
capacitatea de producţie a acesteia, preţurile şi segmentul de piaţă pe
care îl ocupă, concurenţa, cheltuielile de reclamă şi de promovare, etc.
După întocmirea şi aprobarea Bugetului vânzărilor se poate
trece la pregătirea Bugetului producţiei, urmărindu-se realizarea celor
două obiective principale ale planificării, respectiv: să atingă vânzările
aşteptate pentru perioada aferentă bugetării şi să realizeze un nivel dorit
al stocurilor de la sfârşitul perioadei de planificare. În plus, Bugetul
producţiei, prezintă şi costurile de producţie viitoare care se
preconizează a se efectua pentru realizarea volumului de vânzări
estimate şi cu stocurile finale. Etapa finală de elaborare a Bugetului
exploatării, include combinarea Bugetului vânzărilor cu cel al
producţiei, pentru calcularea estimativă a nivelului profitului brut.
Bugetul numerarului reprezintă un instrument de planificare,
cu precădere, pe termen scurt, el reprezentând o previziune detaliată
(lună de lună) a aşteptărilor privind intrările şi ieşirile de numerar
pentru o perioadă de un an, sau mai lungă, el oferind suportul de
informaţii în legătură cu : -Data la care firma poate să-şi investească
surplusul de numerar sau din contră, va fi nevoită să recurgă la
împrumut .
-Câţi bani sunt în joc la fiecare decizie de investire sau
recurgerea la împrumuturi .
-Periodicitatea şi duratele investiţiilor sau
împrumuturilor .
Sunt previzionate – în general – nevoile de numerar ca şi
componentă generală a planificării procesului previzional, respectiv,
veniturile din vânzări, activele imobilizate şi stocurile, nivelurile de
realizare a încasărilor şi a periodicităţii acestora, plata impozitelor
dobânzilor, dividendelor şi a altor obligaţii, etc. În final, toate aceste
informaţii prezentate în Bugetul numerarului, arată planificarea
intrărilor şi ieşirilor de numerar din firmă pe o perioadă de timp.
Principalele etape de realizare a unui astfel de buget sunt :
-Previzionarea vânzărilor
-Planificarea intrărilor totale de numerar inclusiv încasările
previzionate .
-Planificarea ieşirilor totale de numerar.
-Interacţiunea dintre intrări şi ieşiri, având la bază deciziile
conducerii firmei.

117
-Determinarea excedentului sau deficitului de numerar pe
perioada planificată.
Etapa finală în procesul planificării numerarului încearcă
diferite strategii de acoperire a deficitului sau de investire a surplusului
de numerar. Precizia bugetului depinde de caracteristicile firmei, gradul
de incertitudine cu mediul afacerilor şi de capacitatea planificatorului
de a previziona corect fluxurile viitoare de numerar .
Bugetele pe termen lung sunt folosite pentru scopuri de
planificare generală, în timp ce bugetele pe termen scurt, sunt utilizate
la controlul curent al numerarului.
În luarea deciziei privind durata pentru care se elaborează
planificarea numerarului, trebuiesc luaţi în considerare următorii
factori:
-Ratele inflaţiei şi costurile de oportunitate .
-Mărimea fluxurilor de numerar.
-Timpul efectiv disponibil pentru planificarea şi administrarea
fluxului de numerar .
-Predictibilitatea în timp şi ca mărime a fluxului de numerar.
-Mărimea nivelului pentru asigurarea echilibrului numerarului .
Bugetul capitalului (bugetul investiţiilor), este de fapt o listă
a proiectelor de investiţii planificate să intre în funcţiune în perioada de
plan .

5.2. Sisteme expert de modelare a planificării financiare
Începând din anii 1960 o serie de firme din S.U.A, Marea
Britanie, Germania, Japonia, etc., au cheltuit bani şi timp pentru
perfecţionarea planificării financiare, prognozării eficiente şi cât mai
exacte a realizării şi cheltuirii resurselor. Astăzi, aceste acţiuni sunt
computerizate, informatizate şi poartă denumirea generalizată de
modele de planificare financiară, care nu sunt numai instrumente de
îmbunătăţire a previzionării ci şi un sprijin efectiv al managementului
pentru o mai bună înţelegere a interacţiunilor deciziilor privind
investirea, finanţarea şi dividendele .
Specialiştii în domeniu au pus la dispoziţia firmelor, trei
modele alternative de planificare, analiză şi previziune financiară:
- modelul ecuaţiilor algebrice simultane ,
- modelul programării lineare ,
- modelul econometric
118
Cu ajutorul acestor modele se obţin documente financiare
proforma (bilanţ contabil cont de profit şi pierderi, balanţe, etc.), se
previzionează profitul pe acţiune, preţul pe acţiune, acţiunile şi
obligaţiunile nou emise.
Modelul ecuaţiilor algebrice simultane, tratează planificarea
financiară globală a firmei, în contrast cu planificarea strictă, pe un
domeniu anume, ca de exemplu bugetarea capitalului ... Obiectivul
modelului este nu numai cel de-a optimiza ceva anume, ci mai degrabă
de a servi ca instrument de furnizare a informaţiilor semnificative celui
care ia decizia. Un punct forte al acestui model de planificare, pe lângă
a celui referitor la construcţia sa, este acela că el permite utilizatorului
să simuleze impacturile financiare ale modificării presupunerilor
referitoare la variabile ca vânzările, indicii de exploatare, indicele
preţ-profit, indicele datorii-capital propriu şi rata de reţinere a
profitului. Avantajul utilizării unei structuri de ecuaţii simultane care
reprezintă politicile privind investirea, finanţarea, producţia şi
dividendele este posibilitatea lărgirii capacităţii de interacţiune a
domeniilor în care se iau aceste decizii.
Prin utilizarea modelelor de programare lineară în
planificarea financiară, decidentul stabileşte o funcţie obiectiv, cum ar
fi de exemplu, maximizarea valorii firmei, bazându-se pe o anumită
teorie financiară. Modelul optimizează funcţia obiectiv în condiţiile
unor restricţii, cum ar fi valorile maxime admise pentru indicii „datorii-
capital propriu” şi „ dividente-profit net”, spre exemplu ...
La modelele programării lineare pentru deciziile financiare,
problema trebuie să fie formulată parcurgând următoarele trei etape :
-Identificarea variabilelor principale controlabile aferente
problemei de rezolvat .
-Definirea obiectivului ce va fi maximizat şi definirea funcţiei
pe baza variabilelor controlabile principale .
-Definirea restricţiilor, fie ca ecuaţii lineare, fie ca inegalităţi
ale variabilelor principale
Programarea lineară se foloseşte cu precădere la maximizarea
profitului, raţionalizarea capitalului şi planificarea şi previzionarea
financiară.
Modelul econometric pentru planificare şi analiză financiară,
combină tehnica ecuaţiilor simultane cu analiza regresiei. metoda
econometrică modelează firma în funcţie de o serie de ecuaţii de

119
regresie predictive şi apoi, procedează la estimarea parametrilor
modelului în mod simultan, luând astfel în considerare,
interacţiunea dintre diferite politici şi decizii.
Tehnicile sau modelele econometrice, implică deci, stabilirea şi
măsurarea practică a relaţiilor funcţionale dintre variabile economice
(spre exemplu, volumul vânzărilor) şi una sau mai multe variabile
explicative.

Din cauza impactului potenţial mare asupra procesului
planificării financiare şi implicit asupra viitorului existenţial al firmei,
modelul asumat de planificare trebuie ales cu grijă, credibilitatea
datelor de ieşire, depinzând atât de prezumţiile fundamentale şi teoria
financiară specifică pe care modelul se bazează, cât şi de uşurinţa
utilizării sale de către planificatorul financiar. Punctul cheie la
evaluarea oricărui model de planificare îl constituie modul în care
acesta este formulat şi construit.
Pentru ca un model de planificare financiară să fie util şi
eficient, trebuie să prezinte următoarele caracteristici :
- Presupunerile şi rezultatele modelului trebuie să fi
credibile.
- Modelul trebuie să fie flexibil astfel încât să poată fi
adaptat şi extins pentru a satisface o mare varietate de
circumstanţe .
- Modelul să poată fi îmbunătăţit pe baza practicii curente
atât în sensul tehnic cât şi al performanţei .
- Datele de intrare şi cele de ieşire din model, trebuie să fie
inteligibile pentru un utilizator fără cunoştinţe (informaţii),
suplimentare prea vaste .
- Modelul trebuie să ţină cont de legătura (interacţiunea)
dintre deciziile privind investirea, finanţarea dividendul şi
producţia, precum şi de efectul acestora asupra valorii de
piaţă a firmei.
- Modelul trebuie să fie cât se poate de simplu pentru
utilizator, pentru a opera fără intervenţii prea mari ale
personalului nefinanciar, evitând pe cât posibil o formulare
greoaie a datelor de intrare.

120
5.3. Tablouri de bord electronice (TBE)
Tabloul de bord, în accepţiunea ştiinţei managementului,
reprezintă o tehnică specifică cu rolul de-a prezenta într-o formă
prestabilită, ansamblul de informaţii referitoare la indicatorii de bază ai
organizaţiei şi la factorii esenţiali, care condiţionează desfăşurarea
eficientă a activităţii.3
Componentele centrale ale unui Tablou de Bord Electronic sunt
reprezentate de staţii de lucru, corespunzătoare fiecărui utilizator şi de
un sistem de programe specializat care îi permite să definească
prezentări de informaţii (tabele , grafice , etc) şi să declanşeze căutări în
diferite baze de date, prin intermediul unor reţele de comunicare.
Printre avantajele oferite de Tablourile de Bord Electronice specificăm:
- Sunt adaptabile nevilor şi metodelor de lucru, proprii
utilizatorului decident .
- Sunt uşor de accesat, prin comenzi simple şi puţine,
precum şi prin echipamentele periferice (mouse, ecran
tactil).
- Oferă un timp scurt de răspuns, afişarea rezultatelor
realizându-se direct pe ecran.
- Prezintă informaţiile şi sub formă grafică, tabelară,
inclusiv cu unele comentarii sau evidenţierea unor valori
semnificative.
- Utilizează informaţii, în special pentru funcţiile de
urmărire şi control, incluzând decizii puţin structurate.
- Permite căutarea de informaţii, utilizând grade de analiză
a acestora din ce în ce mai fine.
Sistemul dispune de o funcţie specială numită „drill-down”
(cercetare pe trepte), prin care se corelează diferite cercetări, pornind
de la cazurile generale către cele particulare .
Cu toate că Tablourile de Bord Electronice aduc factorilor de
decizie un plus de informaţii pertinente, prezintă şi unele limite care nu
pot fi ignorate:4
1. TBE prezintă dezavantajele specifice oricărui sistem care se
alimentează cu date. Astfel, dacă sistemele de bază, care
furnizează datele de origine internă şi externă, sunt
rudimentare, utilizarea TBE nu va avea drept finalizare
furnizarea unor informaţii suplimentare de calitate.

121
2. Realizarea unor modificări în conţinutul TBE apare ca
extrem de dificilă, deoarece programele software sunt foarte
complexe.
3. TBE creează un inconvenient sensibil la nivel strategic,
deoarece conexiunea automatizată la informaţiile externe este
mai dificilă.
4. TBE conduce uneori la neglijarea unor reflexii globale de
ansamblu, focalizând atenţia asupra problemelor secundare ale
organizaţiei
Prin evidenţierea acestor limite nu dorim în nici un fel să
minimizăm cumva importanţa acestor instrumente în plan decizional.
Pornind de la momentul în care sistemele informatice funcţionale sunt
puse în practică, iar exploatarea bazelor de date poate fi realizată în
condiţii acceptabile de timp şi cost, TBE pot deveni un instrument
eficient şi util pentru orice angajat, în conformitate cu sarcinile şi
competenţele sale reale, nu numai exclusiv doar factorilor de decizie. În
acest mod asistăm deci la o translatare a conceptului de sistem
informatic pentru decident către cel de sistem informatic pentru angajat,
cunoscut sub denumirea de „Employee Information Systems”
1.Ovidiu Nicolaescu,” Sisteme , metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei”, Ed. Economică, 2000, pag 231-233
2. Cornel Jucan „ Sisteme expert în modelarea deciziilor financiare”, Volumul I, Ed. ALMA MATER, Sibiu, 2003 ,pag39-
40
3.Mirela Oancea „ Sisteme informatice pentru asistarea deciziei financiare”,Ed. ASE, BUC 2005, pag 90-92
4. Idem

122
Capitolul 6.
SISTEME INFORMATICE DE ASISTARE A DECIZIEI
MANAGERIALE

6.1. Noi concepte în managementul sistemelor
de producţie
Schimbările în lumea afacerilor duc la schimbări în cadrul
firmelor. în ziua de azi nu e de ajuns să satisfaci dorinţele
consumatorilor, lucru demonstrat în capitolele anterioare, trebuie să- le
anticipezi. Schimbările din cadrul firmei trebuie să aibă loc în toate
departamentele acesteia. Numai îmbunătăţirea continuă a celor trei
obiective principale ale unei afaceri: Calitatea, Costurile şi Timpul vor
duce la un viitor sigur al afacerii respective. Pentru a putea anticipa
dorinţele clienţilor, trebuie de asemenea schimbate structurile şi
procesele de producţie de până acum. Vechile concepte de producţie au
ca rezultat:
• Nivelul stocurilor foarte ridicat,
• Timpi de fabricaţie mari,
• Planificarea şi urmărirea producţiei foarte costisitoare,
• Siguranţa scăzută în livrare,
• Pierderi mari,
• Flexibilitate scăzută,
• Angajaţi nemotivaţi,
• Clienţi nemulţumiţi,
• Termene limită amânate.
Pentru a preveni aceste neajunsuri noile concepte de organizare
şi management al producţiei, care conduc prin ele însele, pe care
orice angajat le poate aplica, sunt implementate în tot mai multe
întreprinderi. Între acestea pot fi plasate conceptele Just in Time,
Kaizen, Lean Manufacturing şi, unele dintre instrumentele de aplicare,
Kanban sau Six Sigma (6a). Rezultatul implementării unor astfel de

123
concepte se concretizează în următoarele beneficii care pot să apară în
procesul de fabricaţie:
• Nivelul scăzut al stocurilor,
• Timpi de fabricaţie scăzuţi,
• Planificarea şi urmărirea producţiei la costuri mici,
• Siguranţa ridicată în livrare,
• Scăderea pierderilor,
• Flexibilitate ridicată,
• Angajaţi motivaţi,
• Clienţi mulţumiţi.
Pentru a reuşi să facă faţă concurenţei americane, Toyota
Motor Company din Japonia, a început din anul 1947 dezvoltarea unor
noi sisteme pentru planificarea şi controlul producţiei. Obiectivele
companiei erau creşterea productivităţii şi scăderea costurilor. Pentru a
atinge aceste deziderate Taicchi Ohno a dezvoltat "Sistemul de Producţie
Toyota". Parte a acestui noi sistem era şi "Producţia Just-in-Time".
Pentru ca reperele dorite, să ajungă la locul dorit, la momentul oportun,
în cantitatea necesară trebuie să fie comunicat acest lucru. Ca mediu al
transmiterii acestor informaţii au fost utilizate carduri (cartele -
denumite în japoneză - "Kanban"), care erau trimise de la client la
furnizor şi invers. în acest fel au fost simplificate procesele, făcându-le în
acelaşi timp mai transparente.
Aceste sisteme de producţie au ajuns să fie cunoscute în ţările
occidentale la sfârşitul anilor '70 şi s-au dezvoltat până astăzi într-un
sistem cuprinzător de planificare şi control a sistemelor de producţie. De
exemplu, Kanban-ul este mai mult decât un simplu sistem
informaţional, este un instrument care ajută la optimizarea tuturor
proceselor din cadrul întreprinderii. Pentru a beneficia din plin de
avantajele conceptului firma trebuie să implementeze în toate
departamentele noul sistem.

6.2. „Lean Manufacturing" - Caracterizare şi
etape de implementare

6.2.1. Caracteristicile principale ale conceptului „Lean
Manufacturing"
Conceptul "Lean manufacturing" se caracterizează prin:

124
• Producţia integrată a unui singur tip de reper (flux continuu
de lucru) cu inventar minim la fiecare stagiu al procesului de producţie.
• Cap abilităţi de producţie bazate pe grupuri (cantităţi,
loturi) mici care sunt sincronizate cu programele de livrare.
• Implicarea activă a lucrătorilor în rezolvarea
problemelor pentru îmbunătăţire calităţii şi eliminarea risipei.
• Integrarea întregului flux creator de valoare de la materia
primă la produsul final pe baza unor relaţii de parteneriat orientate spre
furnizori şi distribuitori.

In general conceptul "Lean manufacturing" înseamnă
reducerea risipei de la un capăt la celălalt al procesului de producţie.
Eliminarea risipei se va face prin concentrarea pe următoarele şapte
categorii de risipă prezentate:
1. Producţia în exces (overproduction) - producţia peste
nivelul cerinţelor clienţilor, producţia de materiale şi produse
nenecesare.
2. Inventarul (inventory) - Păstrarea sau achiziţionarea de
materii prime şi materiale nenecesare, producţiei în curs de execuţie sau
produse finite.
3. Transport (transportation) - Manevrări multiple,
întârzieri în manevrarea materialelor, manevrări şi manipulări
nenecesare.
4. Aşteptarea (waiting) - întârzieri, timp neutilizat (timp în
care nu se înregistrează valoare adăugată).
5. Mişcări (motion) - Acţiuni ale oamenilor sau
echipamentelor care nu adaugă valoare produsului.
125
Prelucrare excesivă (over-processing) - Etape de prelucrare şi
elemente de lucru care nu sunt necesare (muncă fără valoare adăugată).

Instrumentele de evaluare "Lean" conţin zece fişe de lucru
pentru cele zece atribute ale conceptului "Lean manufacturing".
1. Conştientizarea culturală (Cultural Awareness)
2. Spaţiul de lucru al organizaţiei (cei 5 S) & "Visual
Management" (Workplace Organization (5 S 's) & Visual
Management)
3. Standardizare (Standardized Work)
4. Operaţii flexibile (Flexible Operations)
5. Îmbunătăţire continuă (Continuous Improvement)
6. Demonstrarea erorilor (Error Proofing)
7. Capacitatea de schimbări rapide (Quick Changeover
Capability)
8. Întreţinere productivă totală (Total Productive Maintenance)
9. Controlul materialelor (Material Control)
10. Nivelul producţiei (Level Production)
Implementarea conceptului se face printr-un proces ce are la
bază cinci faze (etape) prin care se stabilesc elementele fundamentale
de pe care poate fi realizată construcţia adevărată a producţiei şi
tehnicilor manageriale de tip „Lean manufacturing". Cele cinci faze,
evidenţiate şi în figura următoare, sunt:
1. Stabilitate
2. Flux continuu
3. Producţie sincronă
4. Sistem „pull-trage"
5. Echilibrarea producţiei

126
Fig. 6.1. Etapele pregătitoare pentru implementarea conceptului „Lean
manufacturing”
Prima etapă se referă la asigurarea unor staţii de lucru stabile
cu capacitate de producţie consistentă şi care să se realizeze cu
ajutorul unor măsurători riguroase privind timpii pe ciclu,
performanţele angajaţilor şi echipamentelor având la bază
programarea riguroasă a programului de producţie.

Fig. 6.2. Etapa 1 -Asigurarea unor staţii de lucru stabile cu producţie
consistentă
Etapa a doua pleacă de la premisa realizării unui flux
continuu de producţie cu transfer facil de la un post de lucru la altul,

127
pe trasee bine stabilite, având la bază un inventar minim de proces pe
linia tehnologică. În a treia etapă se urmăreşte obţinerea unei
sincronizări a proceselor de producţie plecând de la realizările obţinute
în primele două etape cu o focalizare cât mai pronunţată pe cerinţele şi
nevoile clienţilor, pe termenele de execuţie şi pe volumul de
producţie. Se urmăreşte, de asemenea, asigurarea unei coeziuni de
echipă între participanţii la procesul de producţie cu ajutorul unor
întâlniri regulate care urmăresc evidenţierea obiectivelor şi a
problemelor apărute pe flux. Etapa a patra are în vedere implementarea
sistemului „pull (trage)", una din verigile esenţiale ale conceptului
„Lean manufacturing", cu implicaţii majore atât asupra procesului de
producţie, cât şi asupra personalului implicat în proces, pentru că va
impune schimbări majore asupra mentalităţii personalului şi asupra
culturii organizatorice.

Fig. 6.3 Etapa 4 - Implementarea sistemului „pull" (trage)
La locul de muncă sunt "trase" (Principiul "PULL") doar
materialele, reperele dorite, în cantitatea dorită şi la momentul dorit
(principiul Just-in-Time). Condiţia este o simplificarea comunicării
printr-o notare, ce reper în ce cantitate este necesar. Un sistem "pull"

128
înseamnă oferirea muncitorilor a componentelor de care aceştia au
nevoie - unelte, software, echipament, acces, feedback sau oportunitatea
de a participa. Sistemele "pull" reacţionează la cerere, nu o anticipează.
Sistemele "pull" dezvoltate cu succes furnizează cantitatea potrivită de
material la locul potrivit la momentul oportun.

Fig. 6.4. Sistemul clasic de producţie

În Fig.6.4 este prezentat sistemul clasic, care este condus centralizat,
planificarea şi urmărirea producţiei desfăşurându-se pas cu pas .
În figura următoare, 6.5 se poate observa modul în care sistemul
clasic de producţie „împinge” materialele pe linie, conform
principiului PUSH.

Fig. 6.5 Exemplificarea sistemului "push"

Modul în care este adus - "tras" materialul pe linie se desfăşoară
conform figurii 6.6, care este descrisă în rândurile următoare. Când
este consumat materialul, adică stocul a scăzut sub limita minimă
stabilită (şi doar atunci) furnizorului i se cere să aducă din nou
material. Acest lucru se realizează cu ajutorul unui Kanban (Card
Kaban), care este transportat cu fiecare lot de repere. Cardul este
utilizat şi pentru a face o nouă comandă.

129
Fig. 6.6 Exemplificarea sistemului "pull"

Implementarea sistemului presupune, ca odată ce acesta a
început să funcţioneze, urmărirea producţiei să fie făcută doar la faza
de control final (vezi figura 6.7). Sistemul trebuie să funcţioneze de la
sine fără intervenţii din afara acestuia.

Fig. 6.7. Sistemul clasic de producţie

Dacă întreprinderea nu are experienţă în implementarea unui
sistem de producţie modern, este recomandat să înceapă cu un proiect
pilot. Acest proiect ar trebui aplicat unui domeniu din producţie care:
• Este pe cât posibil clar definit,
• Are un nivel constant de producţie,
• Are cel puţin trei nivele de transformare,
• Are un număr redus de furnizori.

130
Este extrem de important ca pentru acest proiect să fie ales un
manager competent şi cu experienţă. Alegerea managerului de proiect şi
a echipei de lucru trebuie să aibă la bază o serie de elemente:
a. Roluri ale managerului de proiect:
• Interpersonal:
- Trebuie să colaboreze eficient cu oameni cu pregătiri
diferite;
- Trebuie să realizeze coeziunea echipei;
- Trebuie să rezolve disputele din echipa;
- Trebuie să menţină concentrarea (focus) şi să
motiveze membrii echipei pentru a atinge
obiectivele fixate în direcţia realizării scopului
proiect;
• Informaţional:
- Pregătirea şi conducerea întâlnirilor echipei de lucru;
- Crearea şi menţinerea programării (orarului)
proiectului;
- Comunicarea viziunii proiectului superiorilor;
- Oferirea feedback-ului în legătură cu calitatea
rezultatelor proiectului;
• Decizional:
- Diferenţierea între caracteristici şi beneficii;
- Alocarea de resurse dacă proiectul rămâne în urma
programării;
- Menţinerea balanţei între Cost, Calitate şi Timp.
b. Cinci calităţi ale unui manager de proiect competent:
• Entuziasm;

ECHILIBRAREA PRODUCŢIEI

131
Fig. 6.8 Etapa 5 - Echilibrarea producţiei

6.3. Indicatori folosiţi pentru monitorizarea
procesului
Pentru monitorizarea procesului se pot folosi următorii
indicatori. Acestea sunt măsuri compuse (agregate) folosite în
monitorizarea sistemului şi a impactului conceptului "Lean
Manufacturing" asupra procesului.
1. Capacitatea de prelucrare fără erori (PFE)
2. Producţia în conformitate cu programarea (PCP)
3. Timpul recepţie - livrare (intrare - ieşire) (TRL)
4. Performanţa totală a echipamentelor (PTE)

6.3.1. Indicatori de tip macro care pot monitoriza procesul
1. Capacitatea de prelucrare fără erori (PFE) -
procentajul pieselor care termină un proces de producţie şi realizează
cerinţele de calitate la prima trecere prin proces (fără întoarceri pe linia
tehnologică).
Nt –( N rebut+ Nreprel + Nretest + Nral )
PFE= ------------------------------------------------
Nt

132
unde:
Nt- numărul total de unităţi intrate în proces – (total Units
Processed) – toate unităţile care sunt procesate la un punct de evaluare
PFE pentru prima dată. Unităţile prelucrate în cadrul unui singur punct
de evaluare de mai multe ori vor fi înregistrate o singură dată.;
Nrebut- numărul de rebuturi înregistrate
Nreprel - numărul de reprelucrări;
Nretest - numărul de retestări;
Nral - numărul unităţilor reparate în afara procesului.
Obiective de atins:
- zero defecte
- zero defecte transferate de-a lungul liniei de producţie
- capacitatea de prelucrare fără erori 100%.
Frecvenţa de colectare a datelor: zilnic.
2. Producţia în conformitate cu programarea (PCP) -
arată cât de bine execută o unitate de producţie planificarea de a
produce volumul corect stabilit de produse, la momentul corect şi în
combinaţia (mix-ul) corectă.
P Cv o :l XP Pm i x X Ps e c v
p rN
od
Pv o l: - - - - - - - - - - - - - - - - -
p lN
anif ;

mix N
Pm i x : -------------------
N prod

s eNcv
Ps e c v: - - - - - - - - - - - - - - -
m iNx

unde:
Pvol - performanţa de volum - performanţa de volum (volumul
producţiei) este o măsură tradiţională folosită în procesul de producţie
pentru a raporta realizările la ceea ce era planificat. în acest concept
indicatorul PCP include câteva aspecte deosebite în aprecierea volumului
producţiei, după cum urmează:

133
- Volumul de producţie programat este stabilit pornind de la
cerinţele zilnice ale clienţilor şi nu de la cerinţele unităţii de producţie.
- Programele comparative folosite în calcularea PCP
sunt stabilite anterior. Acestea nu sunt ajustate de unitatea de producţie
zilnic. Programul comparativ săptămânal utilizat în calcularea zilnică a
PCP poate diferi de planificarea actuală ce are la bază capacitatea
unităţii de producţie.
Pmix - performanţa mix-ului de produse - componenta de mix a PCP
indică procentul produselor derivate, modelelor diferite sau tipurilor de
produse pe care o unitate de producţie performanţa secvenţei de
producţie
Psecv- performanţa secvenţei de producţie - componenta
secvenţială a PCP indică procentul acelor produse realizate în ziua
stabilită şi care au fost produse, de asemenea, în secvenţa corectă.
Fabricarea de produse în secvenţa planificată este importantă din
următoarele motive:
- Facilităţile de producţie, care aprovizionează secvenţial cu
repere unităţile de asamblare trebuie să se străduiască să producă în
secvenţa stabilită pentru a împiedica producerea de stocuri mari de
produse finite şi risipă în mişcarea materialelor.
- Unităţile de asamblare trebuie să lucreze în secvenţa optimă
pentru a obţine potenţialul de manipulare şi eficienţa realizată prin
reducerea inventarului de proces atunci când materialul este livrat pe
linia de asamblare secvenţial.
- Unităţile de producţie care fabrică produse în grupuri trebuie
să se străduiască să menţină secvenţa de grup programată pentru a
reduce RISIPA referitoare la:
• schimbările radicale ale proceselor neplanificate şi
ineficiente;
• timpii de aşteptare pentru schimbarea personalului şi a
sculelor;
• supraproducţie;
• mişcări excesive în cadrul procesului a sculelor şi
produselor.
Dintre toate componentele PCP, performanţa secvenţială este cel
mai greu de realizat, necesitând procese cu performanţe şi capacităţi
ridicate cu valori ridicate şi stabile a indicatorilor PTE (performanţa
totală a echipamentelor) şi PFE (capacitatea de prelucrare fără erori).

134
N prod - numărul total de unităţi produse;
N planif - numărul de unităţi planificate pentru a fi produse;
Nmix - numărul actual de unităţi produse în cadrul mix-ului;
Nsecv - numărul actual de unităţi produse în cadrul secvenţei
Obiectiv de atins: 100%
Frecvenţa de colectare a datelor: zilnic.

3. Timpul recepţiei – livrare (intrare-ieşire) (TRL) –
timpul scurs între recepţia materiei prime şi livrarea produselor finite.
Timpul recepţiei – livrarea este un indicator al sistemului de producţie
care ajută la identificarea risipei în procesul de producţie. Acest
indicator se focalizează pe activităţile care nu adaugă valoare cât şi pe
timpul în care materia primă este adusă în proces şi timpul în care se
face livrarea sub formă de produse. De fiecare dată când
semifabricatele se opresc şi aşteaptă în interiorul procesului costurile
care nu sunt asociate cu activităţile ce adaugă valoare începe să
crească, iar următoarele sunt câteva exemple care pot să ducă la
creşterea acestor costuri:
- Spaţiul şi sistemele de depozitare pentru producţia în
curs de execuţie sunt acceptate ca necesare.
- Pe măsură ce inventarul se transformă în subansamble
acestea sunt mutate în zone neutilizate unde vor fi greu localizate (greu
de găsit şi recuperat) atunci când e nevoie de ele.
- Subansamblele produse pot să nu mai fie necesare
datorită schimbărilor de producţie sau de design, iar când acestea
sunt în cantităţi mari apar probleme greu de rezolvat. O mare
cantitate de bani este blocată în inventarul de proces (stocuri).
Timpul recepţie - livrare (TRL) reprezintă timpul scurs între
descărcarea şi recepţia materiei prime şi eliberarea produselor finite
pentru livrare. TRL este măsura (în ore) a vitezei materialului în
unitatea de producţie şi nu viteza procesului de producţie. Prin
constituirea de depozite tampon mari în cadrul procesului de prelucrare
se pot realiza mai multe produse (creşte viteza în proces) dar scade
viteza materialelor. TRL nu trebuie confundat cu instrumentele şi
indicatorii folosiţi în managementul inventarului. Acest indicator
poate înlocui o parte din indicatorii folosiţi în prezent (nr. de zile până la
livrare, rotaţia stocurilor, reducerea timpului de lansare - Float
reductions) Din moment ce TRL se concentrează pe controlul mişcării
135
materialului pe linia de producţie, şi nu pe întreg inventarul de
proces, este important ca unităţile de producţie ce au introdus fluxul
sincron de material să reducă inventarul (stocurile) total al unităţii de
producţie. TRL asigură o concentrare pe întreaga unitate de producţie.,
acesta putând fi unul din cei mai importanţi indicatori ce pot fi folosiţi în
managementul unei unităţi de producţie pentru determinarea progresului
făcut în introducerea conceptului „lean manufacturing". TRL este un
indicator asemănător temperaturii corpului uman, ne spune că suntem
bolnavi, dar nu ne spune unde şi de ce.

TRL = ( CMP + CPIE + CPF ) X Tt
unde:
C MP – cantitatea de materii prime;
C PIE – cantitatea de produse în execuţie;
C PF – cantitatea de produse finite;
T t – tactul (cadenţa) impusă de clienţi.
Obiective de atins: timpul între şi livrare 1 zi şi 15 zile între comandă şi
onorarea acesteia (livrare).
Frecvenţa de colectare a datelor : zilnic

6.3.1.1. Beneficiile îmbunătăţirii timpului recepţie - livrare
Reducerea risipei la acest capitol duce la înregistrarea de
rezultate îmbunătăţite şi la alţi indicatori ai sistemului de producţie.
Câţiva dintre aceştia vor fi prezentaţi în continuare:
Îmbunătăţirea performanţelor planificate - creşterea
indicatorului producţie în conformitate cu programarea (PCP).
Produceţi ceea ce clienţii doresc. Nu lăsaţi produsele finite în exces să
stea în depozite doar pentru că cineva le va dori cândva. A fabrica
produse în exces care un sunt cerute este în opoziţie totală cu
conceptul "Lean", acesta atacând excesul de stocuri (inventar),
supraproducţia şi deplasările în exces.
Reducerea rebuturilor şi îmbunătăţirea calităţii - creşterea
indicatorului capacitatea de prelucrare fără erori (PFE). - Defectele ce
necesită retuşuri sau reprelucrări pot încetini întregul proces. Calitatea
crescută poate duce la scăderea risipei la capitolul defecte, mişcări şi
transferuri inutile, ineficientă.
Îmbunătăţirea fiabilităţii echipamentului / reducerea timpului
de oprire (downtime). - creşterea indicatorului performanţa totală a
136
echipamentelor (PTE). - Pentru a obţine un timp recepţie - livrare (TRL)
cât mai scăzut trebuie ca să "alergi" atunci când e nevoie. PTE este un
instrument deosebit pentru măsurarea şi reducerea opririlor
neplanificate. Timpii de aşteptare trebuie reduşi drastic.
Reducerea costurilor - Eliminarea risipei din costurile totale
duce la economii substanţiale, această afirmaţie fiind valabilă pentru
orice categorie de risipă.
Manipulările de material cât mai puţine, reducerea spaţiilor de
depozitare pentru inventarul în exces şi costurile de stocare reduse sunt
doar primul pas în reducerea risipei. Spaţiile de producţie eliberate prin
eliminarea surplusului de inventar asigură loc pentru dezvoltarea
afacerilor viitoare.
Timpul recepţie - livrare se concentrează pe întrebarea: Unde se
pierde timp?

6.3.1.2. Modalităţi de îmbunătăţire a timpului recepţie -
livrare
Analiza valorii adăugate (AVA) este un instrument excelent
de analiză şi de îmbunătăţire a elementelor din cadrul indicatorului
TRL în momentul în care un nou sistem
Activităţile cu valoare adăugată sunt acelea care schimbă forma
sau adaugă funcţiuni produsului pentru care clientul doreşte să
plătească.
Activităţile care nu adaugă valoare sunt exact opusul celor
menţionate anterior şi sunt reprezentate de transportul şi manipulările
materialului de-a lungul liniei de producţie, reparaţii şi prelucrări
ulterioare (retuşuri, reprelucrări), stocări intermediare.
Nici o firmă cu specific productiv nu poate înregistra un procent
de 100% activităţi cu valoare adăugată. Firmele cele mai performante
pe plan mondial ajung să aibă circa 30 -50% activităţi cu valoare
adăugată. în mod obişnuit valorile înregistrate uzual, din punctul de
vedere al activităţilor ce aduc valoare adăugată, de unităţile productive
obişnuite sunt cuprinse între 0,3% şi 25% din totalul activităţilor
înregistrate. în graficul următor este prezentat raportul dintre
activităţile cu valoare adăugată şi cele fără valoare adăugată
înregistrate în mod uzual. Desigur sunt operaţii ce nu adaugă valoare
produsului final, dar care sunt strict necesare pentru ca fluxul de
producţie să fie funcţional. Scopul principal este de a reduce, pe cât
137
posibil, sau de a elimina ponderea activităţilor fără valoare adăugată şi
de a creşte viteza în cadrul tuturor activităţilor pentru a permite
unităţii de producţie să răspundă cât mai rapid schimbării cereri şi
nevoilor de pe piaţă.

Fig. 6.9. Raportul între principalele activităţi din sfera
producţiei

4. Performanţa totală a echipamentelor (PTE)
- e s t e o m ă s u r ă a disponibilităţii, eficienţei şi ratei calitative pentru
un produs dat pe un echipament (punct de lucru) dat.

PTE : D x Ef x Cr

To
D :--------------
Tnd

Tct x Np
Ef : ----------------
To

138
Np - N d
Cr : ----------------
Np

unde:
D - disponibilitatea - Disponibilitatea este cantitatea timp în care
maşina sau procesul este disponibilă să funcţioneze în comparaţie cu
timpul total pentru care aceasta a fost planificată să funcţioneze.
Disponibilitatea echipamentelor poate fi afectată de defecţiunile
înregistrate, pauzele de reglare şi de setare, pauzele pentru schimbarea
sculelor, etc.
Ef - eficienţa - Eficienţa determină cât de aproape
funcţionează o unitate de echipament sau un proces de producţie de
parametrii şi timpii pe ciclu ideali. Acesta poate fi afectat de pierderi de
viteză, pierderi asociate cu inutilizări neprevăzute sau opriri minore
rezultate din blocaje sau perioade de nealimentare cu piese care
solicită în plus, sau nu solicită suficient echipamentele de producţie.
Blocajele şi întârzierile care afectează funcţionarea echipamentelor
trebuie evitate pe cât este posibil.
Cr - rata calitativă - Rata calitativă este reprezentată de
numărul total al produselor bune, din punct de vedere calitativ,
fabricate la o staţie de lucru sau într-un proces în comparaţie cu totalul
produselor obţinute.
To - timpul de operare;
Tnd - timpul net disponibil;
tci - timpul pe ciclu ideal - rata proiectată a unui ciclu a
echipamentului pentru un produs dat folosind scule specifice sau rata
de sfârşit a prelucrării proiectată raportată la viteza liniară a
procesului.
Np – numărul total de unităţi în lucru
Nd – numărul total de defecte

6.3.1.3. Diagrama de timp a echipamentului
Diagrama de timp a echipamentului ( Fig 6.10 ), este un
instrument grafic deosebit pe care îl poate folosi o societate de
139
producţie în analiza pertinentă a elementelor temporale din
performanţa totală a echipamentelor ( PTE ).
Timpul total planificat (timpul planificat) - lungimea de timp
pe care o parte a echipamentului sau procesului este programată
(planificată) pentru producţie şi activităţi de întreţinere (mentenanţă).
Planificarea secţiei de producţie pentru întreg procesul de producţie
trebuie să stabilească timpul necesar pentru fabricarea numărului de
produse necesare în conformitate cu planificarea pe schimb, să fie
completat cu orice schimbări de scule sau de echipament necesare şi să
stabilească foarte clar planificarea întreţinerii. Toată planificarea
producţiei trebuie să se bazeze pe cerinţele consumatorilor combinate
cu cerinţele şi capacitatea de producţie a unităţii de producţie. Timpul
total planificat trebuie să crească pentru a reflecta extensiile timpului de
lucru (operare) pentru producţia planificată.

Fig. 6.10. Diagrama de timp a echipamentului

140
6.4. Microindicatori pentru monitorizarea
procesului
1. Productivitatea muncii (Wp) - numărul de
unităţi produse raportat la numărul de ore lucrate .
Nprod
WP = ---------------
Tl

unde: Nprod - numărul de unităţi produse; Tl -.număr total de ore lucrate.
2. Suprafaţa de producţie (Sp) - suprafaţa totală
utilizată pentru procesul de producţie. Această măsură include toate
spaţiile ocupate de utilaje, muncitori, echipamente de producţie,
producţia în curs de execuţie (stocuri), magazii de materii prime,
materiale, SDV-uri.
3. Distanţe de transport sau transfer - distanţa totală
parcursă de un reper, subansamblu, produs finit în transferul din cadrul
unui proces de producţie de la prima până la ultima prelucrare.
4. Timpul total destinat schimbării - durata totală în
care un proces este oprit pentru schimbări începând (măsurată fiind)
din momentul finalizării procesului pentru ultimul reper produs şi
care se încheie în momentul începerii lucrului la primul reper după
schimbare, în momentul în care linia de fabricaţie este pregătită pentru
un nou produs.
Acestea se referă la:
• Timpul destinat pregătirii şi reglajului maşinilor şi
sculelor
• Timpul destinat calibrării şi setării echipamentului
• Timpul necesar pentru a produce piese de
calitate după ce schimbarea a fost efectuată

5. Inventarul producţiei în execuţie (Work In
Process - WIP) - este reprezentat de numărul de piese care
au început să fie prelucrate, dar nu au fost încă terminate
(sau nu au finalizat procesul de fabricaţie).
6. Timpul de oprire (Down Time) - subelement
al PTE - deşi este un subelement al performanţei totale a
echipamentului (PTE) acesta trebuie tratat separat
141
Toc
TÎ = 1 - -------------
Tnd

Toc - timpul de operare curent
Tnd - timpul net disponibil

6.5. Tehnologiile avansate de fabricaţie şi
analiza economică
Tehnologiile avansate de fabricaţie revoluţionează
modalitatea de fabricaţie a produselor şi cuprinde proiectarea asistată
de calculator (CAD), sistemele flexibile de fabricaţie (SFF), controlul
total al calităţii, necesarul de materiale şi sistemul de planificare a
resurselor pentru fabricaţie (Manufacturing Resources Planning
Systems -MRP) şi sistemele de tip Just in Time. Se pare că în acest
caz indicatorii de măsurare a performanţei tradiţionale sunt
neadecvate şi chiar pot informeze greşit managementul firmei care
foloseşte asemenea tehnologii. Profesorul Kaplan afirmă că gestiunea
managerială tradiţională „produce măsurile greşite. Acestea îndreaptă
firma în direcţie greşită, recompensează managerii pentru
neajunsurile înregistrate de firmă şi nu asigură stimulente pentru
îmbunătăţirea performanţelor 1."
Firmele trebuie să concureze într-un mediu instabil, pe pieţe
care se schimbă rapid şi din ce în ce mai sofisticate, din punctul de
vedere al dorinţelor consumatorilor. Folosirea acestor noi tehnologii de
fabricaţie, de tip Just in Time şi Lean Manufacturing, ajută firmele să
facă faţă acestor provocări, sporindu-le capacitatea de a produce bunuri
de calitate ridicată la costuri scăzute la timpul potrivit, producând
creşterea satisfacţiei consumatorilor. Firmele trebuie, aşa cum am arătat
şi în capitolele precedente, să fie inovative, flexibile şi să fie capabile
să se confrunte cu cicluri de viaţă ale produsului din ce în ce mai
scăzute. Trebuie, de asemenea, să poată oferi o mai mare varietate de
produse în condiţiile menţinerii sau chiar reducerii costurilor, pentru
aceasta trebuind să reducă drastic timpii de lansare şi de setare şi
inventarul având flexibilitate maximă.

142
Sistemele de producţie de tip Just in Time lucrează, aşa cum
am arătat, pe baza conceptului de tip „pull" şi încearcă să elimine la
maxim orice formă de risipă şi orice activitate ce nu adaugă valoare
produsului final. Având în vedere înlănţuirea activităţilor ce duc la
realizarea produsului, timp de inspecţii - timp de transport - timp legat
de întârzieri – timpi de stocare- timpi de procesare, se observă că doar
ultimul este cel care adaugă cu adevărat valoare produsului.
Cele mai importante probleme legate de sistemele de măsurare
a performanţelor şi de indicatorii tradiţionali raportaţi la tehnologiile
avansate de fabricaţie sunt :
Absorbţia costurilor – metodele tradiţionale de calculaţie a
costurilor folosesc absorbţia costurilor bazate pe volumul producţiei .
• Comportamentul costurilor - în metodele tradiţionale
costurile sunt fixe şi variabile, pe când în noile sisteme
de producţie multe costuri sunt legate de activităţile de
suport care sunt asociate unor factori sau activităţi care
nu sunt legate de volumul de producţie.
• Standardizarea costurilor - ideia că performanţa este
satisfăcătoare atunci când atinge standarde predeterminate
nu mai este în consens cu filozofia îmbunătăţirii continue
folosită în cadrul sistemelor de tip JIT.
• Indicatori pe termen scurt - mulţi din indicatorii
tradiţionali sunt asociaţi cu performanţa pe termen scurt
(costuri, eficienţa producţiei calculată prin costul unitar,
etc.)
Din această cauză este necesară o schimbare în sistemul de
indicatori de măsurare a performanţelor şi de analiză a gestiunii
manageriale, acesta ducând la apariţia unor metode noi de analiză
inclusiv concepte care, nu de puţine ori, în afara aspectului de noutate, au
şi o deosebită finalitate prin prisma eficienţei înregistrate de firmele care
le-au pus în practică. O adevărată revoluţie s-a înregistrat şi în domeniul
calculaţiei costurilor impunându-se metode şi procedee moderne de
prelucrare a informaţiilor privind costurile cum ar fi: metoda
costurilor bazată pe activităţi (ABC - Activity Based Costing),
metoda de calculaţie throughput (TA - Throughput Accounting),
metoda costurilor retrocalculate (BFA -Backflush Accounting),
metoda costurilor ţintă (TC - Target Costing). - măsuri de
performanţă nonfinanciare.

143
Metoda „Direct-Costing" se bazează pe separarea cheltuielilor
variabile de cele constante (fixe) şi includerea în costul de producţie
numai a cheltuielilor variabile.
După această metodă, costul de producţie comportă numai
cheltuielile de producţie variabile, deci cele care variază în raport cu
volumul fizic al producţiei: consumul de materii prime şi materiale,
salariile personalului productiv, inclusiv contribuţiile aferente,
consumul de energie şi combustibil pentru scopuri tehnologice,
cheltuielile de desfacere cu caracter variabil (ambalarea şi transportul
produselor finite vândute) etc.
Noţiunea de cheltuieli variabile nu se suprapune cu cea de
cheltuieli directe. În cheltuielile variabile intră atât cheltuielile
directe (materii prime şi salariile personalului productiv, inclusiv
contribuţiile legate de acestea), cât şi cheltuielile de întreţinere şi
funcţionare a utilajului
Nu se include amortizarea, care este o cheltuială constantă
şi care alături de celelalte cheltuieli fixe nu se includ în costuri
Această metodă nu permite calculul costului total pe
produs deoarece se limitează doar la cheltuielile variabile

Metoda costurilor bazate pe activităţi (Activity Based
Costing - ABC)
Principiul de bază al ABC este utilizarea activităţii ca
interfaţă între resurse şi produse nu numai pentru a căuta să se evite
alocările arbitrare, ci adesea pentru că aceasta este sau se pare că ar fi
realitatea în care: „Produsele consumă activităţi, activităţile
consumă resurse " 2. De aceea este de preferat analiza firmei pe activităţi
şi procese şi nu pe funcţiuni şi pe produse.
Unităţile de lucru sunt înlocuite prin inductorii de cost care nu
sunt neapărat criterii cantitative, ci elemente care declanşează activităţile
şi, deci, generează costurile.
Aplicarea acestei metode presupune parcurgerea următoarelor
etape:
• Identificarea activităţilor;
• Repartizarea resurselor pe fiecare activitate;
• Identificarea inductorilor de cost pe activităţi;
• Regruparea activităţilor în funcţie de inductorul care
le-a generat şi calculul costului global al inductorilor;

144
• Calculul costurilor pe produse.
Axându-se pe activităţile care cauzează costuri indirecte şi
influenţând costurile directe produse, metoda ABC permite ca o mare
parte din costurile indirecte să fie puse în legătură cu producţia. În
metodele tradiţionale cele mai multe costuri indirecte nu pot fi puse în
legătură cu producţia decât într-un mod cât se poate de arbitrar.

Metoda de calculaţie throughput (TA) este o metodă de
măsurare a performanţelor care leagă producţia şi celelalte costuri de
intrări. TA calculează costul de producţie în funcţie de folosirea
resurselor cheie de către diferitele produse3.
Throughput Accounting se bazează pe trei concepte:
Primul concept se bazează pe ideia potrivit căreia cu excepţia
costurilor materiale, pe termen scurt, cele mai multe dintre costurile
factorilor de producţie (incluzând aici şi manopera directă) sunt fixe.
Aceste costuri fixe pot fi grupate laolaltă şi numite costurile totale ale
factorilor (TFC - Total Factory Costs).
Cel de-al doilea concept are în vedere faptul că în sistemul
JIT (Just in Time) nu se realizează nici un produs dacă nu există un
client care aşteaptă după el, deoarece nivelul ideal al stocurilor este
zero.
Se poate uşor constata că profitul este invers proporţional cu
nivelul stocurilor , potrivit relaţiei :
1
Profit = f( ---------)
MRT
unde MRT — timpul de răspuns al producţiei (manufacturing response
time).
Potrivit celui de al treilea concept profitabilitatea este
determinată de rapiditatea cu care se obţin produsele pentru a satisface
comenzile clienţilor. Atunci când se produce pe stoc nu se obţine
profit, dar printr-o îmbunătăţire a utilizării capacităţilor de producţie se
va putea mări rata la care cererea clientului poate fi atinsă şi astfel
se va îmbunătăţi profitabilitatea.
În cazul acestei metode se calculează indicele TA ca raport între
câştigurile pe ora de fabricaţie şi costul pe ora de fabricaţie. Acest indice
trebuie să fie supraunitar, deoarece în cazul în care ar fi subunitar
produsul respectiv este nerentabil pentru întreprindere şi ar trebui

145
luată decizia eliminării sale din producţie. TA orientează conducerea
spre a se concentra pe elementele cheie în realizarea profiturilor,
reducerea costurilor şi reducerea timpului de răspuns la cererea
clienţilor.
Metoda costurilor retrocalculate (BFA-Backflush
Accounting) este definită ca „un sistem de contabilitate a costurilor care
se axează pe ieşirile organizaţiei şi apoi lucrează în sens invers pentru a
repartiza costurile între bunurile vândute şi stocuri"4. În esenţă metoda
constă în faptul că atât pentru materiile prime şi pentru producţia în
curs de execuţie se utilizează un singur cont şi anume „Contul de
materii prime şi producţie în curs". Toate costurile de conversie
(materiale şi manoperă) sunt aplicate costului produsului finit şi nu
producţiei în curs de execuţie.
Avantajele acestei metode constau în aceea că este, pe de o parte,
simplă în sensul că materiile prime şi producţia în curs de execuţie nu se
urmăresc separat şi se utilizează un număr redus de documente primare,
iar pe de altă parte, metoda descurajează managerii de a produce pe stoc,
deoarece lucrând cu materiale nu se adaugă valoare dacă sunt stocate.
Metoda costurilor ţintă (TC - Target Costing) este larg
răspândită în Japonia. Este o metodă care porneşte de la prospectarea
pieţei, aceasta stabilind condiţiile de performanţă ale întreprinderii şi
preţul de vânzare ţintă pentru ca întreprinderea să poată câştiga
segmentul de piaţă pentru produsul propus. Marja de profit dorită se
scade din preţul de vânzare ţintă şi rezultă costul ţintă al produsului .
Utilizarea acestei metode presupune ca proiectanţii produselor, cei de la
aprovizionare şi cu cei care se ocupă de producţie să lucreze împreună
pentru determinarea caracteristicilor produselor şi proceselor care să
permită realizarea pe termen lung a costului ţintă a produsului.

146
Fig. 6.11 Abordarea costurilor ţintă - target costing
Din toate cele arătate se poate trage concluzia că preocupările
legate de managementul timpului în toate compartimentele unei
organizaţii sunt de strictă actualitate, pornind de la ideea că un
management performant al timpului poate constitui o sursă de
avantaje competitive, iar gândirea unui sistem de indicatori şi de
măsurare a performanţei, care să reflecte fidel implicaţiile temporale
asupra tuturor elementelor de analiză economică şi strategică este un
deziderat important pentru management. Apariţia unor noi sisteme de
măsurare a performanţei şi adaptarea acestora la cerinţele practice şi la
situaţiile concrete întâlnite în mediul de afaceri actual constituie
provocări serioase pentru integrarea în sistemul informaţional a unor
surse noi de informaţii ce pot sprijini la realizarea obiectivelor pe termen
lung ale organizaţiilor şi la obţinerea unei colaborări benefice cu toţi
purtătorii de interese ai acesteia pentru adaptarea la noile viziuni privind
organizaţia viitorului.

1) Lucey T, ,, Management Accunting,Third Edition “, D.P.Publiction Ltd. , Londra, 1992

2) Milkoff R., ,, Le concept de comptabilite’ de gestion a base d’ activites”, IAE de Paris-GREGOR- cahier de recherche

1996.06. http:// panoramix.univ-paris 1.fr-GREGOR-96-o6.html
3) Lucey T. Op cit.
4) Lucey T. Op. cit.

147
Capitolul 7.
BILANŢUL STRATEGIC-INSTRUMENT DE BAZĂ AL
DECIZIEI FINANCIARE

Arta strategiei constă în abordarea acelor afaceri în care
deţinem cele mai bune şanse de a avea o poziţie concurenţială
puternică, prin valorificarea superioară a resurselor şi competenţelor
noastre1.
Poziţia concurenţială globală a unui sistem de afaceri este
reflectată la un moment dat de armonia care există între "ceea ce
are" în interior sistemul si "ceea ce-i cere să aibă" mediul său. Ea
nu este statică si poate apărea ca o sumă de avantaje şi dezavantaje.
O poziţie concurenţială avantajoasă se menţine dacă firma deţine
avantaje concurenţiale (competitive) decisive, durabile şi care pot fi
apărate cu succes.
Un avantaj competitiv rezultă dintr-o mai bună conducere a
competiţiei comparativ cu ceilalţi concurenţi şi din atingerea unui
factor cheie de succes intr-un sector sau segment dat. Spunem că o
firmă deţine un avantaj competitiv dacă posedă o resursă strategică
pe care alţii nu o au şi stăpâneşte mai bine decât concurenţa
competenţele necesare exploatării resursei, în vederea atingerii
factoriior-cheie de succes. Avantajul competitiv este dependent deci
de doi factori interni ai organizaţiei (resursele strategice şi
competenţele sale cheie), dar şi de un factor de sinteză care
caracterizează cerinţele impuse acesteia de către mediul său extern
(prin intermediul factoriior-cheie de succes).
Putem deci să oferim o imagine expresivă asupra
patrimoniului strategic al unei afaceri prin intermediul unui bilanţ
care are ca elemente de activ resursele şi competenţele esenţiale de
care dispune firma, iar ca elemente de pasiv, cerinţele majore
impuse acesteia de către mediul său extern, prin intermediul
factoriio-cheie de succes2. Pentru a avea egalitate bilanţieră, acest
bilanţ strategic se închide prin posturile de avantaje şi dezavantaje
competitive, posturi care funcţionează relativ similar (mărind sau

148
micşorând patrimoniul) cu posturile de profit şi pierdere din cadrul
bilanţului contabil.

Dacă firma are capacităţi strategice (resurse şi competenţe)
superioare concurenţilor săi pentru a controla forţele contextului
concurenţial, ea va beneficia de avantaje competitive; în caz
contrar, opţiunile sale strategice vor fi limitate în orice moment din
cauza dezavantajelor pe care le suportă şi care-i reduc capacitatea
strategică. Bilanţul strategic scoate astfel în evidentă necesitatea de
a dezvolta noi competenţe şi de a utiliza resursele astfel încât să se
poată profita de ocaziile oferite de piaţă.
Putem acum reformula afirmaţia noastră anterioară conform
căreia un sistem de afaceri deţine o poziţie concurenţială
superioară, aflându-se deci în echilibru strategic, doar atunci când
dispune de capacităţi strategice la nivelul exigenţelor mediului său,
folosindu-ne de noţiunea de potenţial strategic. Dacă diferenţa
absolută care există între avantajele şi dezavantajele competitive ale
unui sistem de afaceri la un moment dat este pozitivă, acesta se va
afla în echilibru sau, altfel spus, va deţine potenţial strategic.
Creşterea permanentă a potenţialului strategic reprezintă temelia de
bază a construcţiei oricărei strategii; căci o strategie trebuie să
creeze potenţial, nu doar să exploateze potenţialul existent.
Pornind de la reprezentarea oferită de bilanţ, putem defini
(şi apoi reprezenta) întreprinderea ca fiind o îmbinare de resurse şi
competenţe proprii acesteia, utilizate în scopul concretizării şi
susţinerii opţiunilor sale de piaţă. Capacităţile neutilizate sau rău
utilizate distrug potenţialul strategic al firmei şi diminuează
valoarea patrimoniului său.

149
7.1. Structurile bilanţului strategic.
Resursele strategice sunt resurse rare existente într-un
anumit sector, tangibile sau Intangibile, tranzacţionabile sau nu, şi a
căror deţinere de către firmă poate să-i asigure acesteia avantaje
competitive specifice.
O resursă care nu este rară, adică una pe care toţi
concurenţii dintr-un sector o au sau o pot relativ uşor obţine, nu
poate asigura firmei dobândirea unui avantaj competitiv. Face
excepţie de la această regulă "resursa timp", o resursă mal specială,
intangibilă, care în anumite condiţii concurenţiale, devine resursă
strategică ca urmare a eficienţei utilizării
Chiar dacă sunt valoroase, resursele strategice nu sunt
neapărat cuantificabile. Resursele politice, ce reprezintă în unele
sectoare surse prioritare de obţinere a avantajelor competitive
(Harley Davidson s-a salvat de la faliment datorită lobby-ului făcut
la congresul american pentru a impune taxe vamale ridicate pentru
motocicletele japoneze), cu greu pot fi evaluate monetar. La fel stau
lucrurile şi cu resursa umană, considerată resursă strategică în multe
dintre sectoarele noii economii(cum fiecare angajat al firmei devine
mai degrabă un specialist al firmei decât unul funcţional, valoarea
sa economică pentru alte întreprinderi este inferioară celei pe care o
are firma în cauză).
Competenţele distinctive reprezintă un ansamblu de
cunoştinţe şi priceperi specializate, de natură tehnico-economică
sau managerială, greu imitabile şi rare, care, utilizate eficient în
cadrul organizaţiei, pot să asigure acesteia avantaje competitive
specifice.
Sunt multe firme care, deşi deţin resurse strategice, nu au
"ştiinţa utilizării" acestor resurse pentru a le putea transforma în
avantaje competitive. Pentru ca o competenţă să producă efect
strategic pozitiv, ea trebuie să fie una esenţială, să caracterizeze un
număr restrâns de organizaţii (să fie rară), să poată fi exploatată şi
să fie cu greu imitată. Multe firme şi-au construit succesul pornind
de la un anumit tip de competenţă distinctivă: în domeniul software
(IBM), în domeniul producerii de motoare (Honda), în domeniul
comunicării (Kodak a intrat în domeniul serviciilor telefonice
atunci, când a descoperit că are competenţe de comunicare
neutilizate) etc. Căci, în funcţie de specificul organizaţiei,
150
competenţele strategice pot apărea în domeniul tehnologiei, în cel al
concepţiei, fabricaţiei sau distribuţiei, în mărimea şi gradul de
utilizare a capacităţilor de producţie, în calitatea şi costurile
fabricaţiei, în coerenţa şi pertinenţa marketingului mixt, dar şi în
elemente ale sistemului de gestiune (operaţional sau strategic).
Factorii-cheie (critici) de succes sunt variabile strategice
de bază asupra cărora se poartă concurenţa şi în baza cărora se
poate stabili ierarhia competitivităţii firmelor dintr-un anumit
sector.
Un factor-cheie de succes (FCS) reprezintă o caracteristică
ce influenţează în mod determinant actul de cumpărare pe piaţă
(alegerile clientelei între mai mulţi furnizori), Variind de la un
sector la altul, ei sunt pietrele de hotar pe care se bazează avantajul
competitiv. Astfel, în sectorul extractiv, accesul la zăcămintele
bogate reprezintă un astfel de FCS, în timp ce în sectorul producţiei
de lifturi, calitatea activităţii de service poate face diferenţierea
între competitori.
Toate firmele de vârf actuale, fără excepţie, şi-au consolidat
poziţia aplicând o poziţie bazată pe FCS. Factorii-cheie de succes
sunt în general reduşi ca număr la nivelul unui sistem de afaceri
(chiar dacă paleta lor poate fi largă privită global), ei putând
reflecta la fel de bine nivelul de preţ acceptat ca şi nevoile aşteptate
de clienţi în materie de funcţionalitate a produselor.
Factorii-cheie de succes nu pot fi consideraţi aceiaşi pentru
totdeauna, ei evoluând conform fazelor ciclului de viaţă ale
domeniului analizat, atât sub presiunea pieţei cât şi a tehnologiei.
Aceasta impune identificarea lor într-o optică dinamică, în scopul
înţelegerii şi anticipării schimbărilor pe care le suferă. De exemplu,
ceasurile de mână se diferenţiau în trecut prin corectitudinea cu care
indicau ora exactă, fapt indicat în costurile de producţie şi, prin
urmare, în preţ. O dată cu producţia în masă a cipurilor şi a
oscilatoarelor de frecvenţă, exactitatea indicării orei a pierdut teren
în faţa altor noi surse de diferenţiere (eleganţă şi aspect exterior).

7.2 Elaborarea practică a unui bilanţ strategic
Să presupunem că firmele A, B şi C concură singure pe un
segment strategic comun, fiind toate interesate în producţia şi
comercializarea aceluiaşi produs Simplificând la extrem situaţia lor
151
concurenţială, să încercăm să construim bilanţul strategic pentru
firma A, evaluându-i posturile bilanţiere în mărimi relative şi
utilizând în demersul nostru următoarele notaţii ajutătoare:
R + C = resurse strategice şi competenţe distinctive
(capacităţi strategice); FCS = factori-cheie de succes AC, DC =
avantaje, respectiv dezavantaje competitive.
Presupunem totodată că, în urma efectuării analizei
strategice (externe şi interne), s-au identificat cinci factori-cheie de
succes în segmentul analizat, dar şi capacităţile strategice cerute în
vederea atingerii acestor factori de competitivitate: FCS1 - reţea
puternică de distribuitori angro ( capacitate de distribuţie); FCS2-
costuri de distribuţie mici (capacitate de distribuţie); FCS3 - relaţii
bune cu furnizorii (capacitate de aprovizionare); FCS4 - lărgimea
liniei de producţie şi de asamblare {capacitate de producţie); FCS5
-reputaţie (capacitatea de a te face cunoscut).
În plus, s-a evaluat prin coeficienţi de ponderare (suma
ponderilor fiind bineînţeles , unitatea) importanţa factorilor-cheie
de succes şi s-a apreciat totodată, pe o scară de la 0 la 1, nivelul
capacităţilor strategice ale fiecărei firme in satisfacerea acestor
factori, (tabelul 1).

Indicatorul global GC astfel obţinut permite o apreciere de
ansamblu privitoare la posibilităţile firmelor analizate de a
satisface, cu capacităţile strategice pe care le deţin, cerinţele ce le-
au fost impuse de către mediul lor concurenţial, prin intermediul
factorilor-cheie de succes. Acest indicator permite însă doar o
evaluare globală a competitivităţii, evaluare ce poate fi ulterior
152
îmbunătăţită. Relevanţa sa în diagnostic constă în dinamica
valorilor pe care le poate lua (trendurile sunt relevante) şi nu în
valoarea abaterilor sale faţa de un nivel minim acceptat, nivel care
nu poate fi determinat cu suficientă aproximaţie şi care, în plus, este
variabil de la un sector la altul. Câştigul major al utilizării acestui
indicator este însă în planul reflecţiei strategice.
Dacă am compara gradul de competitivitate de 70% al
firmei A cu cel de 100% al unei firme ideale care concură în sector
(ce are capacităţi maxime în satisfacerea tuturor factorilor-cheie
existenţi) bilanţul strategic al firmei A ar arăta astfel:

Faţă de o astfel de firmă ideală, firma A are doar
dezavantaje competitive şi, logic, nici un avantaj. Cum desigur, o
astfel de firmă ideală nu există ( este imposibil să stăpâneşti în
cadrul unui segment dat toţi FCS existenţi şi aceasta la un nivel
superior tuturor celorlalţi concurenţi), este în general indicată
comparaţia cu liderul segmentului analizat. Prin această limitare la
performanţa liderului (firma B în cazul nostru), acceptăm totodată o
reducere a patrimoniului strategic total al sistemului de afaceri; în
cazul nostru el nu va fi de 100% , ci doar de 87%, căci diferenţa de
13% reprezintă „zăcământul de competitivitate" neexploatat
actualmente de sistemul firmelor A, B şi C; altfel spus, aici nu pot
fi găsite momentan avantaje şi dezavantaje competitive între firmele
analizate.
În contextul sistemului "firma A - lider", în care
patrimoniul strategic se reduce la 84%, să studiem competitivitatea
firmei A ( vezi tabelul 2 ) şi să construim bilanţul său strategic.

153
Diferenţa de competitivitate a firmei A, apare ca o însumare
a punctelor tari (avantaje competitive) şi slabe (dezavantaje
competitive) pe care ea le are în raport cu liderul, şi reflectă
potenţialul său strategic negativ în raport cu acesta. Acest potenţial
este foarte bine pus în evidenţă de bilanţul strategic al firmei A în
raport cu liderul din sector.

154
Analiza poate fi realizată nu numai în raport cu liderul, ci şi
luând ca bază de referinţa o firmă cu o competitivitate medie în
sectorul analizat, deci caracterizată printr-un grad mediu de
satisfacere a factorilor-cheie de succes (având, pentru exemplul
nostru, un grad de competitivitate de 72%). Bineînţeles, în acest caz
bilanţul strategic al firmei A va arăta cu totul altfel. Firma- Lider
poate să-şi construiască bilanţul strategic luând ca bază de referinţă
pe urmăritor.

Concluzii :
Instrument al comunicării no-financiare, bilanţul strategic
oferă o altă imagine a realităţii întreprinderii decât bilanţul contabil
sau cel financiar. Nu este vorba de o imagine mai fidelă, ci de una
sintetică şi calitativă (care nu mai ignoră nemăsurabilul), construită
în cu totul alt scop. Căci nu mai căutăm o reprezentare structurală şi
cuantificabilă a poziţiei financiare, ci o reprezentare poate vagă a
competitivităţii, dar care pune accent pe elementele de esenţă ce
determină poziţia strategică a firmei în mediul său. Instrument de
reflecţie şi decizie strategică, bilanţul strategic scoate în evidenţă
elementele-cheie care determină competitivitatea (sau lipsa de
competitivitate) a unei firme. Punând în evidenţă potenţialul
strategic al afacerii şi căile de creştere a acestuia, un astfel de bilanţ
se dovedeşte de un mare ajutor în proiectarea şi construcţia oricărei
strategii de firmă, fiind deci un instrument indispensabil în orice
proces de management care se doreşte a fi strategic. Căci,
reamintim, ... managementul strategic este procesul managerial prin
care o organizaţie se străduieşte să obţină un avantaj competitiv.
1.Fărcaş D., „Contribuţii la extinderea rolului analizei şi diagnosticului în procesul de formulare a
strategiei unei firme” Temă de doctorat, Cluj-Napoca 1998.
2. Doru Marius Fărcaş, „ Un alt tip de bilanţ”, Revista CONTABILITATE, EXPERTIZA şi
AUDITUL AFACERILOR,Nr. 8- 2005, pag 8
3. Idem , pag 10-12

155
Capitolul 8.
TEHNOLOGII INFORMATICE MODERNE APLICABILE
IN SFERA CREDITĂRII BANCARE

8.1 Modernizarea activităţii de creditare bancară prin
aplicarea noilor tehnologii
Tehnologia bancară este fundamentală pentru îmbunătăţirea
activităţii de creditare, oferind posibilităţi de diversificare şi
modernizare a modalităţilor de acordare rambursare - garantare, în
scopul corelării ofertei de produse de credit cu solicitările şi
necesităţile clienţilor.
Din punct de vedere al solicitanţilor, activitatea de creditare
se adresează persoanelor juridice, pentru care nivelul creditelor este
mai ridicat şi riscul bancar este mai mare, precum şi persoanelor
fizice, pentru care împrumuturile sunt mai mici şi riscurile mai
reduse.
Din punct de vedere al necesităţii şi capacităţii clientului
privind obligaţiile financiare, activitatea de creditare poate fi:
- pe termen scurt : pentru acoperirea necesităţilor curente,
cu termen de rambursare în limita unui an.
Dezvoltarea tehnologiei bancare a permis conturarea a doua
modalităţi principale de creditare:
Creditele de tip rcvolving (liniile de credit; liniile globale
de exploatare), oferă agenţilor economici o flexibilitate convenabilă
de finanţare, sub raportul costurilor.
Creditele pentru Destinaţii speciale (credite pentru
finanţarea stocurilor; creditele pentru export; credite de scont;
creditele de factoring).
În cazul activităţilor economice care presupun anumite
stocuri, tehnologia bancară pune la dispoziţia clientului un plafon
de creditare, din care el efectuează trageri eşalonat, pe baza unui
grafic şi in limita unui interval de timp.
Pentru activităţile economice de producţie cu ciclu lung de
fabricaţie agenţii economici apelează la tehnologia de creditare
156
similară creditării globale de exploatare, sau liniilor de credite, cu
termene de rambursare mai mari de un an.
Pentru activităţile de producţie cu desfacere la export,
băncile comerciale romaneşti promovează tehnologii de creditare
specifice :
Credite pentru prefinanţarea exportului: au ca destinaţie
satisfacerea nevoilor curente sau excepţionale, pentru fabricarea
produselor destinate exportului ;
Credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe
asupra străinătăţii: se adresează exportatorilor, pentru desfăşurarea
activităţii curente, pe perioada de la livrarea produselor şi pană la
încasarea contravalorii lor.

Desfăşurarea relaţiilor de încasări şi plăţi între agenţii
economici, prin utilizarea de efecte de comerţ, creează posibilitatea,
ca ei să sconteze la bancă aceste titluri obţinând un credit de scont
în lei sau valută. Procedura de acordare, presupune înregistrarea
valorii titlului în debitul contului de credite de scont, şi în creditul
contului curent al clientului.
În România utilizarea instrumentelor de plată de tipul
cambiei şi biletului la ordin este mai restrânsă, mai frecvent fiind
utilizate ordinul de plată şi cecul.
Banca poate efectua la cererea clienţilor săi operaţiuni de
factoring, la intern sau la extern în lei şi în valută.
Pentru a veni în sprijinul clienţilor, noile tehnologii de
creditare bancară, dezvoltă modalităţi de creditare pe termene foarte
scurte:
Credite pentru facilitaţi de cont în lei: se acordă pentru
acoperirea decalajului în fluxul de lichidităţi, rezultat din
întârzierea încasării mărfurilor livrate;
Credite pe descoperit de cont în lei: se acordă agenţilor
economici pe perioade foarte scurte (7 zile), pentru achitarea unor
obligaţii foarte stringente;
Pe termen mediu, cu termen de rambursare între 1 şi 5 ani;
Pe termen lung, pentru investiţii de anvergură cu termene de
rambursare negociate de peste 5 ani.
Creditele pe termen mediu şi lung se acordă :

157
Pentru finanţarea de investiţii: se acordă pentru completarea
surselor de finanţare proprii ale clienţilor ;
Pentru cumpărarea de acţiuni sau active: se acordă pentru
achiziţionarea de active fixe de valori ridicate;
Pentru activitatea de leasing: se acordă în completarea
resurselor proprii ale societăţilor de leasing ;

- pentru promotori imobiliari, se acordă în scopul finanţării
construcţiilor de locuinţe.

8.2. Activitatea de creditare pentru persoane fizice
Pe termen scurt se pot acorda populaţiei sub formă de
credite de trezorerie (punte), credite de trezorerie pentru plata unor
tratamente medicale sau pentru plata unor forme de şcolarizare,
credite de trezorerie nenominalizate sau credite pentru cumpărări de
bunuri. Creditele de trezorerie nenominalizate sunt cele mai
solicitate de populaţie pentru ca se acordă în numerar, iar destinaţia
acestora rămâne la latitudinea beneficiarului. Şi creditele pentru
cumpărare de bunuri sunt foarte solicitate şi pot fi acordate pe
termen scurt şi mediu.

Pe termen mediu creditele pentru achiziţionarea
autoturismelor, pot fi acordate pe termen de până la 5 ani. Cele mai
ridicate ca valoare sunt creditele pentru cumpărarea de locuinţe.
Acestea se acordă prin virarea sumelor în contul vânzătorilor sau
prestatorilor de servicii şi se rambursează în termen de până la 10
ani.
Un rol important îl are tehnologia bancară în creditarea în
valută a persoanelor fizice pe termen scurt sau mediu, pentru
petrecerea sejururilor în străinătate, pentru cumpărarea de produse
tehnico-medicale pentru uz personal, pentru plata unor forme de
şcolarizare sau a unor tratamente medicale în străinătate.

8.3. Folosirea tehnologiilor informatice în activitatea de
creditare bancară
Tehnologiile informatice şi-au demonstrat utilitatea în
luarea deciziilor de creditare. Acesta nouă orientare a instituţiei

158
bancare în activitatea de creditare reduce pe cât posibil riscurile
specifice. Adaptarea şi aplicarea tehnologiilor informatice în
activitatea de creditare bancară presupune rezolvarea a doua
probleme:
-Constituirea unor sisteme de cuantificare şi ierarhizare a
criteriilor şi premiselor de acordare a creditelor;
-Implementarea unui sistem informatic de prelucrare
electronică a datelor pentru ierarhizarea obiectivă a fiecărei
solicitări de împrumut.
Prin credit-scoring se determina măsura în care sunt
îndeplinite condiţiile de acordare/respingere a creditului. Poate fi
considerat un element modern al tehnologiei de creditare bancară,
de apreciere şi evaluare a caracteristicilor solicitanţilor de credit.
Folosirea sa presupune asigurarea unor premise:
- stabilirea unui număr de variabile care sa dea o
imagine de ansamblu a stării potenţialului debitor;

- stabilirea unui sistem de agregare care să permită
transpunerea variabilelor într-un calificativ comun pentru a exprima
poziţia solicitantului în raport cu ceilalţi potenţiali debitori. Setul de
variabile diferă în funcţie de tipul solicitantului care poate fi
persoana fizică sau persoană juridică.
Prin alinierea activităţii băncilor romaneşti la tehnologia
internaţionala, locul credit-scoring-ului a fost luat de ratingul
bancar. Scopul determinării ratingului de credite este acela de a
stabili dacă solicitantul poate fi creditat în condiţiile asumării de
către bancă a unui risc limitat. La o persoană juridică determinarea
ratingului presupune determinarea stării economico-financiare
prezente şi de perspectiva.

O metodă de determinare prin tehnologie informatică a
indicatorilor economico-financiari şi a rating-ului unui client
presupune utilizarea unor programe de preluare şi prelucrare pe
calculator a informaţiei din documentele financiar contabile ale
clientului.
Sistemul expert este o tehnologie mai avansată de analiză
şi diagnostic în luarea deciziilor de creditare :

159
-Reprezintă un model superior de prelucrare a datelor
exprimat prin programe speciale ;
-Realizează rapoarte specializate incluzind tabele şi
diagrame ale fluxurilor de fonduri.
-Analiza cererilor de împrumut cu sistemul expert este
descompusă pe doua nivele:
- analiza evoluţiei anterioare a debitorului: situaţia
financiară, starea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii;
- implementarea informaticii a tehnicilor specifice
băncii.
Tehnologia bancara întemeiată pe programe informatice
permite băncilor adaptarea politicilor de creditare la resursele
disponibile. Pe baza unor algoritmi complecşi se stabilesc care sunt
limitele de creditare admisibile în funcţie de structura resurselor
disponibile, de solicitările de credite şi de termenele de creditare.
La solicitarea unui împrumut tip linie de credit de către un
agent economic, cu ajutorul unui program informatic specializat se
va determina volumul maxim al creditului ce poate fi acordat unui
client, astfel încât acesta să fie capabil să-şi plătească Ia timp
dobânzile şi creditul.
În cazul creditelor de investiţii se realizează informatic o
previziune privind proiecţia resurselor de investiţii care exprimă
modul in care va fi susţinuta investiţia din resurse proprii.
Acordarea creditelor este condiţionată şi de măsura în care
solicitantul poate asigura anumite garanţii materiale acceptate de
bancă, ceea ce implică selecţia şi evaluarea lor.
Programele utilizabile lucrează în mod interactiv cu
funcţionarul bancar, şi printr-o prelucrare automată a informaţiilor
furnizează valoarea evaluată a garanţiei. Tehnologia informatică
este utilizată şi în înregistrarea contractelor de garanţie şi a celor de
credit.
În domeniul creditelor destinate persoanelor fizice
tehnologia informatică bancară oferă posibilitatea construirii unor
baze de date cu elemente esenţiale şi a unor structuri de analiză.
Procedura cuprinde următoarele etape: funcţionarul bancar
introduce elementele esenţiale din documentele de credit, după care
dă comanda de executare automată a documentaţiei. Astfel se emit
automat toate documentele de creditare necesare.

160
Tehnologia informatică bancară permite şi crearea automată a

graficelor de rambursare a creditelor şi a dobânzilor aferente.

Programele informatice pot asigura şi determinarea dobânzilor

lunare totale, iar periodic printr-o procedura similară celei de

acordare de credite se efectuează verificarea calităţii

garanţiilor materiale, monitorizarea datoriilor şi înregistrarea

eventualelor restante. Implementarea tehnologiei informatice

în activitatea de creditare bancară este indispensabilă pentru

modernizarea şi creşterea competitivităţii băncilor.

8.3.1 Utilizarea tehnologiei sistemelor expert in asistarea
deciziei de acordare a creditelor
Sistemul expert se bazează pe conceptul de inteligenţă
artificială care presupune stimularea proceselor caracteristice unui
raţionament uman; este o aplicaţie a calculatorului care realizează
sarcini îndeplinite de către un expert
Asigura declanşarea, derularea, interpretarea şi
multiplicarea unor raţionamente prin intermediul unui generator de
sistem expert. Problemele activităţii financiar-bancare se pot
rezolva şi prin sistemele interactive de asistare a deciziei (SIAD)
sau prin sistemele executive (ESS). H. Simon a elaborat un model
de decizie în condiţii de incertitudine, bazat pe următoarele
premise:
-deciziile se referă la un domeniu limitat;
-viitorul este greu de anticipat;
-cerinţele unui anumit domeniu sunt în contradicţie cu cele
din alt domeniu;

161
-sistemul expert este bazat pe modelul raţionalităţii limitate.
Tipurile de sisteme inteligente folosite în sistemul bancar
sunt:
a) SIAD -sisteme interactive de asistare a deciziei care
rezolvă probleme nestructurate;

SEG - sisteme expert de gestiune care asigură diagnosticul
decizional;
ESS - executiv support systems sau EIS - executiv
information systems, folosite pentru luarea deciziilor în regim
automat.
Cele trei tipuri de sisteme inteligente interacţionează prin
intermediul unei sinergii.

Avantajele implementării unui sistem expert pentru
analizarea oportunităţii acordării de credite bancare:
-reducerea timpului pentru luarea deciziei:
-răspândirea competentelor către persoane ce nu au calitatea
de expert;
-uniformizarea documentaţiei rezultate din prelucrările cu
sistemul expert;
dezvoltarea cercetării in domeniu;
-sprijinirea pregătirii profesionale a salariaţilor.
Limitări ale sistemului expert:
-necesitatea obţinerii informaţiilor privind activitatea
clientului pe un interval de timp anterior - între 2 şi 5 ani;
-crearea unei baze de cunoştinţe presupune o activitate de
prelucrare a informaţiilor manual sau automat;
-limitări legate de natura mediului economic cum ar fi :
modificări ale cadrului legislativ, schimbarea raportului cerere-
ofertă, influenţe concurenţiale.
Sistemul expert este beneficiarul cunoştinţelor însuşite de la
inspectorul de credite. Utilizarea lui necesită introducerea datelor
referitoare la clientul analizat privind: tipul, volumul şi valoarea
creditului solicitat, solduri/rulaje din balanţele de verificare şi
bilanţurile anterioare, garanţiile oferite.

162
8.3.2 Procedura automată de stabilire a deciziei de creditare
Porneşte printr-o comunicare între analist şi sistem. Sunt
înregistrate date privind starea financiară curentă şi previziunile
financiare pentru client. Se verifică performantele economico
financiare ale clientului, apoi sistemul urmăreşte determinarea
deciziei de creditare pe baza scorului general obţinut prin calculul
automat al indicatorilor financiari. Se determină şi scorul
nefinanciar prin evaluarea informaţiilor privind garanţiile,
parametrii activităţii clientului, prin atribuirea de punctaje dintr-o
listă de valori. Răspunsul- decizie pe care sistemul expert îi
furnizează utilizatorului poate fi de aprobare, dacă scorul general
depăşeşte pragul de admitere la creditare, sau de respingere a
ereditarii, dacă scorul general nu atinge pragul de admitere la
creditare.
Tehnologia sistemelor expert poate contribui la
îmbunătăţirea activităţii de creditare, furnizând decizii mai
fundamentate într-un interval scurt de timp.

8.3.3 Aplicaţie - Soluţii moderne de selecţie a clientelei
bancare in activitatea de creditare
Funcţia principală a unei bănci în economie este creditarea.
Aceasta creează băncilor responsabilităţi importante privind
promovarea unei economii bazate pe criteriul rentabilităţii şi
eficienţei. În activitatea de creditare a agenţilor economici, băncile
trebuie să „selecţioneze" afacerile şi să le susţină pe cele eficiente,
viabile şi legale. Adoptarea unor decizii corecte şi sigure privind
creditarea clientului obligă băncile să-şi" extindă şi consolideze
eforturile în scopul cunoaşterii potenţialului economico-financiar al
acesteia. De aceea, în cazul firmelor, analiza bazei de credit a
solicitantului presupune parcurgerea următoarelor etape:
-analiza istoricului firmei;
-analiza viitorului firmei.
Analiza istoricului firmei urmăreşte să evidenţieze punctele
bune şi slabe ale evoluţiei financiare a firmei, eficienţa sau
ineficienţa utilizării resurselor firmei de către managerii acesteia,
(comparativ cu alte firme cu oportunităţi şi riscuri de piaţa
asemănătoare), precum şi calitatea managementului firmei.

163
În practica bancară romanească, se manifestă doua tendinţe
privind determinarea performanţelor firmei pe baza indicatorilor de
bonitate şi anume:
a) pe baza bilanţului întocmit conform metodologiei
elaborate de Ministerul Finanţelor, situaţie în care băncile
calculează următorii indicatori: lichiditatea imediată şi
patrimonială, solvabilitatea, rentabilitatea capitalului propriu,
rentabilitatea în funcţie de costuri, gradul de îndatorare şi serviciul
datoriei; fiecărui indicator i se atribuie o notă (punctaj) şi prin
însumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculaţi se obţine o
notă finală (un scor), pe baza căreia creditul se clasifică în cinci
categorii: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic şi
pierdere.
b) pe baza bilanţului de profit şi pierdere restructurat, care
permite o fundamentare mai riguroasă a indicatorilor de bonitate,
precum şi calculul unor indicatori suplimentari (cum sunt:
trezoreria netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment),
specifici ţărilor cu economie de piaţa dezvoltată.
Analiza viitorului firmei, vizează toată perioada derulării şi
rambursării creditului se efectuează în scopul identificării
eventualelor riscuri ale afacerii pe care banca o creditează, a
surselor de recuperare a creditului, a gradului de susţinere a afacerii
de către acţionari „precum şi a accesibilităţii firmei pe piaţă"
Deşi băncile pretind o serie de documente solicitanţilor de
credite (cum ar fi: proiecţia resurselor şi plasamentelor, planul de
afaceri, studii de fezabilitate, studii de marketing s.a.), ponderea
analizei viitorului firmei în decizia de creditare este redusă. Practic,
analiza istoricului firmei pe baza bonităţii şi garanţiilor stau la baza
deciziei de acordare, sau neacordare, a creditului, chiar şi pentru
investiţii. Băncile comerciale acordă credite pe diferite orizonturi
de timp nu numai unităţilor economice, ci şi persoanelor fizice.
Practica bancară internă şi internaţionala evidenţiază faptul
că procesul de investigare a solicitărilor de credite este greoi, că
analiza dosarelor de credit, când numărul lor este mare şi valoarea
unitară mică, este costisitoare pentru bancă, iar suportarea
cheltuielilor acordate lor de către clienţi conduce la micşorarea
numărului de credite acordate de bancă.

164
De aceea, pentru eficientizarea activităţii de analiză a
solicitărilor de credite, din partea persoanelor fizice, în practica
bancară se utilizează tot mai des metoda evaluării prin punctaj
(scoring). Această metoda se poate utiliza, în special, în cazul
creditelor pe termen scurt (pentru finanţarea cumpărării unor bunuri
de folosinţă îndelungată) şi a creditelor pe termen lung (pentru
cumpărarea, construirea sau modernizarea unor imobile). Aplicarea
metodei în cazul acestor credite, este posibilă şi indicată deoarece
solicitanţii acestora au un comportament identic, iar obiectul
creditului este identificabil ca valoare şi durată, astfel încât riscurile
asumate sunt comparabile.
Pe baza unor informaţii preliminare, pe care clientul le oferă
băncii, completând un formular şi depunandu-1 împreună cu cererea
de credit, aceasta, utilizând anumite tehnici statistice de tratare a
informaţiilor referitoare la comportamentul solicitanţilor de credite,
poate identifica riscul de nerambursare a unui credit prin
intermediul unui punctaj.
Utilizarea credit-scoring-ului are ca efecte principale
reducerea atât a timpului necesar investigării dosarelor de credit,
cât şi a cheltuielilor aferente. Credit-scoring-ul, bazându-se pe
analiza discriminatorie, îşi propune să realizeze o ierarhizare a
solicitanţilor de credit printr-o notă medie sau de punctaj. În acest
scop sunt necesare atât stabilirea unui număr de variabile (soluţie
materială, mărimea veniturilor nete, stabilitatea la locul de muncă,
situaţia familială, comportamentul anterior, în relaţiile cu banei şi
în calitate de debitor etc.) cât şi statuarea unui sistem de agregare
care să permită transformarea variabilelor într-un calificativ comun,
de expresie globală. Sistemul de agregare, care să permită
transpunerea variabilelor într-un calificativ comun, prezintă
următoarele dezavantaje (deficienţe):
-agregarea, ca mod de generalizare, este o pierdere de
informaţii, o renunţare la laturile concrete dezvăluite de acestea;
-agregarea conduce la pierderea identităţii unor
caracteristici specifice clienţilor, iar anumite aspecte esenţiale pot fi
neutralizate, deoarece prin fenomenul de compensare ce se produce
prin agregare, anumite caracteristici esenţiale pot fi înlocuite cu
altele nesemnificative pentru scopul propus. De aceea, pentru
optimizarea sistemului de agregare este necesar să se utilizeze

165
caracteristicile cele mai semnificative, care pot constitui variabile
ale sistemului. Pentru aplicarea acestei metode trebuie stabilite
anumite criterii care să grupeze, corect, clienţii unei bănci, în clienţi
buni şi clienţi răi.
De regulă, clienţii buni sunt cei care au rambursat creditele
la timp, iar clienţii răi sunt cei care fie că au înregistrat întârzieri în
rambursarea creditelor primite, fie ca nu le-au rambursat. Pentru
determinarea criteriilor de solvabilitate, se analizează dosarele de
credite derulate şi arhivate de bancă, reţinându-se pentru fiecare
titular de credit anumite informaţii referitoare la adresa, profesie,
vârsta, situaţie familiala, venit, ş.a), în continuare, pe baza
informaţiilor obţinute se stabilesc criteriile specifice fiecărei
categorii de clienţi. De exemplu, clienţii buni se caracterizează prin:
-sunt proprietari ai locuinţei;
-au conturi bancare;
-poseda telefon fix;
-lucrează în aceeaşi firmă de minimum 10 ani;
-sunt căsătoriţi şi au 2-3 copii.
Clienţii răi se caracterizează prin aceea că:
-nu sunt proprietari ai locuinţei;
-nu au conturi bancare;
-nu au telefon;
-au mai mult de 3 copii;
-sunt divorţaţi ş.a.
Fiecărui criteriu stabilit i se atribuie o notă (care ţine loc de
pondere) în funcţie de importanta. Pentru fiecare dosar analizat,
notele acordate criteriilor de solvabilitate se însumează obţinându-
se nota totală (scorul). Următoarea etapă consta în a determina nota
limita sub care probabilitatea ca un client să fie nesolvabil este
foarte mare. Dacă banca accepta nota limită la un nivel scăzut,
atunci se acceptă toţi clienţii buni, dar şi mulţi dintre cei răi. Dacă
se accepta nota limită la un nivel mare se elimina toţi clienţii răi,
dar şi un număr mare de clienţi buni. Prin urmare, banca, în această
etapă trebuie să determine o notă limită optimă, care să elimine cât
mai mulţi clienţi răi şi cei mai puţini clienţi buni. Pentru
optimizarea notei limită este necesară evaluarea contribuţiei
fiecărui client la profitul băncii. În cazul clienţilor buni contribuţia
acestora la profitul băncii este pozitiva, iar în cazul celor răi

166
negativă, datorită cheltuielilor pe care banca trebuie să le suporte
pentru a-şi recupera creanţele (cum sunt, de exemplu, cheltuielile de
judecată, de executare silita s.a.). Nota optimă va fi aceea care are o
influenţă favorabilă asupra profitului băncii, adică aceea unde
eliminarea clienţilor neperformanţi (răi) compensează avantajos
pierderea unui număr de clienţi cu comportament pozitiv. Se
cunoaşte că în toate ţările dezvoltate economic, creditele de consum
deţin o pondere importantă în totalul creditelor acordate de către
băncile comerciale (de pildă, în S.U. A., aceste credite reprezintă
circa 42% din totalul creditelor acordate).
În continuare, pentru înţelegerea credit-scoring-ului vom
prezenta anumite caracteristici şi ponderile acestora:

Tabelul 1.1. -scoring (caracteristici si ponderi)
Sistemul credit
Caracteristici Punctaj Caracteristici Punctaj
1. Locuinţa principala 5. Referinţe bancare
a. proprie; 40 a. cont curent si de 60
b. cu chirie; economii;
8 b. cont curent; 40
c. nu răspunde; 8 c. cont de economii; 40
d. alte situaţii. 25 d. împrumut si cont curent si de 30
economii;
2. Durata actualului e. numai împrumut; 10
a. sub 6 luni; 12 f. nu a primit împrumut; 10
b. 6 luni - 2 ani; 15 g. nu răspunde. 10
c. 2 ani - 6 1/2 ani; 22 6. Cari de credit
d. peste 6 1/2 ani; 35 : a. majora si de magazin; 40
e. nu răspunde. 8 b. numai majora; 40
3. Durata actualei ocupaţii c. numai de magazin; 30
a. sub 1 1/2 ani; 12 d. nu răspunde. 10
b. 1 1/2-3 ani; 5 7. Referinţe ale companiilor
c. 3 - 5 1/2 ani; 5 a. una; 15
d. peste 5 1/2 ani; 8 b. doua sau mai multe; 10
e. şomer. c. nu are; 5
4.Vârsta solicitantului : d. nu răspunde. 10
a. sub 45 ani; 4 | 8. Venituri 5
b. peste 45 ani; 20 a. 0 - 100$;

167
c. nu răspunde. 4 b. 100-500$; 15
c.500-1.000$; 30
d. peste 1.000$ 50
9. Plaţi lunare 10. Evaluări nefavorabile
a. 0 - 100$; 3a. nu au fost cercetate; 0
b. 100-300$; 5 2b. nu sunt evidenţiate; 0
c. peste 300$; 0 c. doua sau mai multe aprecieri 20
defavorabile
d. nu are plaţi; 5 d. o apreciere nefavorabila; 0

Pe baza analizei de rentabilitate a dosarelor, s-a constatat că
raportat la 100 lei credit fiecare client bun, contribuie în medie cu
20 lei profit pentru bancă şi fiecare client rău generează o pierdere
de 80 lei pentru bancă. Dacă banca stabileşte nota limită 200, ea
elimină 160 clienţi buni şi 48 răi. În această ipoteză, profitul se
modifică cu: -160x20+ 48x80 = +640

În sistemul financiar-bancar proiectarea sistemelor
informatice va deveni dependentă de proiectarea sistemelor bazate
pe cunoştinţe, unde vor coexista sisteme expert, fie separat, fie
integrate în sisteme informatice. Asemenea implementări fac
obiectul unor cercetări asidue în scopul de a se obţine soluţii
eficiente, cu costuri şi riscuri reduse. În prezent tehnologiile de
inteligenţă artificială , la noi, fac obiectul unor finisări intense,
personalul este reciclat în practicarea unor asemenea tehnologii şi
se acţionează încă în sensul schimbării atitudinii tradiţionale. Ele
vor avea un impact deosebit asupra funcţiilor executive şi îşi vor
pune amprenta pe toate deciziile.
Utilizarea sistemelor expert în domeniul financiar-contabil
cuprinde trei domenii de aplicabilitate:
- Analiza şi aprecierea unui client;
- Previziune-planificare;
- Controlul.
Pentru exemplificare vom lua un caz de subscriere, calcul
dobândă şi răscumpărare a unui Titlu, în PROGRAMUL DE
TITLURI, scris în Fox Pro 2.6.
Se va parcurge toate etapele teoretice pentru crearea şi
utilizarea unui SE simplificat. Operaţiile executate în acest program

168
sunt cele primare adică funcţiile relative ale unui sistem informatic
asupra bazelor de date:
- crearea bazei de date - INTRARE. PRG; COTORPRE.
PRG
- introducerea datelor în bazele de date - PRELTIT. PRG
- căutarea unei date din baze de date - EMISPREL. PRG
- definirea operaţiunii solicitate - SITCLI. PRG
- modificarea unor date deja existente în baza de date
EMISDCAP. PRG
- ştergerea datelor din baza de date - RECALL.PRG
- consultarea bazelor de date - MSG-ZESN. PRG
RETURNTOTITLUI. PRG

TEME pentru REFERATE şi SEMINARII:

1.Problematica modelării proceselor economico-financiare.
2.Revoluţia cibernetică şi economia.
3.Utilizarea Sistemelor inteligente în domeniul economic.
4.Sistema informatice de asistare a deciziei SIAD.
5.Sistemele expert în domeniul economico-financiar.
6. Modelarea conceptuală.
7.Sisteme expert de asistare a deciziei financiare la nivel
microeconomic.
8.Bugetele şi tablourile de bord electonice - instrumente şi
tehnici moderne ale managementului de performanţă.
9. Bugetarea, metodă modernă de conducere.
10.Sisteme expert de modelare a planificării financiare.
11. Tablouri de bord electronice TBE.
12. Bilanţul strategic- instrument de bază al deciziei
financiare.

169