UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

Dr. ec. CORNEL NICOLAE JUCAN

SISTEME EXPERT ÎN MODELAREA DECIZIILOR FINANCIARE
- CONCEPTE ŞI APLICAŢII SUPORT DE CURS PENTRU ANII III /IV FB

Editura „ ALMA MATER” SIBIU - 2006

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României JUCAN, CORNEL NICOLAE Sisteme expert în modelarea deciziilor financiare. / dr. ec. Cornel Nicolae Jucan - Sibiu : Editura “Alma Mater” Sibiu, 2003 vol. Bibliogr. ISBN (10) 973-8371-53-8, ISBN (13) 978-973-8371-53-8 Vol. 2. – 2006. – Bibliogr. – ISBN (10) 973-632-299-8 ; ISBN (13) 978-973-632-299-0 336:004.891+519.876(075.8) 37.018.43

Tipărit la editura „Alma Mater” Sibiu str. Aurel Vlaicu, nr. 1, Sibiu - 550327 - România tel. 0269-234332, 0722219414 fax. 0269 – 234332 www: editura-amsibiu.ro e-mail: tipografia.am@gmail.com

3

MOTTO: „ Globalizarea” reprezintă destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea , un proces ireversibil care ne afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod ... I. ROTARIU

4

PARTEA I-a

5

Capitolul 1 .
DE LA SOCIETATEA GLOBAL INFORMAŢIONALĂ LA SOCIETATEA CUNOAŞTERII
În evoluţia ei, societatea omenească a înregistrat, în ultimele două sute de ani, cele mai numeroase şi spectaculoase succese în domeniul tehnologiei, iar după anul 1947, când s-a realizat primul calculator electronic –ENIAC, lumea a intrat în Era Informaticii. În numai o jumătate de secol, informaţia s-a situat detaşabil, pe locul întâi, în cotidianul uman-social şi economic, prin prisma dezvoltării tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie. În sens modern, conceptul de societate bazată pe informaţii, a fost acceptat odată cu utilizarea pe scară largă a calculatoarelor în economie, ( adică după anul 1970 ), când calculatorul a devenit instrumentul de bază utilizat de om în toate activităţile, ca utilizator final prin intermediul interfeţelor specifice . Încercând o definiţie, putem afirma, alături de specialiştii în domeniu, că „societatea informaţională este societatea lucrului cu calculatorul, a manipulării şi procesării informaţiilor din cele mai diverse domenii de activitate, convergente sau divergente”. În sens mai larg, societatea informaţională mai poate fi definită ca fiind societatea bazată pe informaţie . Tehnologiile informaţionale şi de comunicaţie sunt folosite la nivel individual, cât şi la nivel organizaţional cu o flexibilitate din ce în ce mai ridicată, utilizând intensiv un volum uriaş de informaţii cu impact direct asupra tuturor activităţilor umane. Am păşit deja într-o nouă etapă- societatea „ global informatizată”- ale cărei principale caracteristici, sunt digitizarea şi interconectivitatea . Se pune firesc întrebarea, spre ce ne îndreptăm; la care majoritatea specialiştilor, răspund că următorul stadiu de dezvoltare a societăţii omeneşti îl constituie „ societatea cunoaşterii sau societatea bazată pe cunoaştere”, care are ca instrument principal de operare, piesa de cunoaştere manipulată cu ajutorul tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie .
6

Referitor la cunoaştere, printre primii care au definito, se numără, filosofii Platon , Aristotel, Thomas d.Aquinas, David Hume, Immanuel Kant, etc, ca fiind „ o facultate mentală a omului”. Mai aproape de zilele noastre, Demchenko, într-o lucrare din anul 1997, spune despre cunoaştere că „reprezintă o informaţie autentică despre lumea reală, că este o informaţie structurată şi memorată sub diferite forme, prelucrată cu reguli relaţionale, inclusiv cu reguli pentru stabilirea legăturilor între blocuri de cunoaştere-informaţii şi recunoaşterea prin experienţă şi activarea prin cunoaştere”. Formele cunoaşterii, au fost prezentate elocvent de către M. Drăgănescu în lucrarea sa intitulată sugestiv „De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii”, clasificându-le în: • cunoaşterea organizaţională, care se referă la „cât ştie o organizaţie, cum poate utiliza ceea ce ştie şi cât de repede poate învăţa ceva nou; • cunoaşterea tehnologică, adică acea cunoaştere despre modalitatea de a utiliza o tehnologie în producerea de bunuri şi prestarea de servicii; • cunoaşterea flux, care reprezintă un amestec de experienţă (reguli deduse sau induse) şi inspiraţie ale oamenilor care creează cunoaştere. Aşadar, din punct de vedere pragmatic, cunoaşterea este definită clar ca fiind o informaţie percepută şi înţeleasă. Două mari schimbări au marcat viaţa oamenilor din întreaga lume la sfârşitul secolului XX, respectiv globalizarea - prin care orice economie devine interdependentă, creându-se aşa-zisa economie globală, iar cea de a II-a, reprezentând-o revoluţia tehnologică dominată de internet şi de noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţii . Analizând evoluţia societăţii prin comparaţii clasice între: dateinformaţii-cunoştinţe-concluzii-soluţii, vom putea discuta de tehnologiile cunoaşterii şi de societatea bazată pe cunoaştere sau mai simplu societatea cunoaşterii sau de societatea inteligentă ca o „societate a producţiei de idei, în care cunoaşterea este caracteristica principală. Având ca fundament societatea global informatizată, un prim punct de plecare în construcţia societăţii cunoaşterii îl constituie aşanumitele tehnologii calme, al II-lea ar putea fi tehnologiile invizibile
7

,urmând apoi tehnologiile puterii minţii şi tehnologiile bio-mecanice, informatice, magnetice, energetice, etc . Societatea bazată pe cunoaştere presupune, intrinsec şi o nouă economie în care procesul de inovare devine determinant. O astfel de societate are la bază managementul cunoaşterii existente, producerea de noi cunoştinţe tehnologice, diseminarea cunoaşterii prin mijloace electronice tot mai performante ( Internet, carduri, cărţi electronice, elearning, etc.). În faţa tendinţei de globalizare, a fuziunilor şi achiziţiilor, a invaziei internetului şi întreprinderile sunt obligate să inoveze în toate domeniile , nu numai în cel tehnic. Pentru a răspunde acestui deziderat, cunoştinţele, atât din punct de vedere numeric, dar mai ales în ceea ce priveşte calitatea lor, sunt absolut indispensabile, ştiut fiind faptul că, informaţiile sau dezinformaţiile, provenind din cele mai diverse surse, nu prezintă întotdeauna o calitate suficientă. Tocmai de aceea o bună organizare şi gestiune a datelor, informaţiilor, cunoştinţelor, DIC, pot conduce la o mai bună gestionare a schimbărilor.

1.1.Managementul cunoştinţelor
Noţiunea de m a n a g e m e n t u l c u n o ş t i n ţ e l o r , mai cunoscută în literatura de specialitate sub titulatura anglo-saxonă „ Knowledge Management” şi abreviat cu iniţialele KM, a apărut în anul 1989, în revista „ Harward Business Review”, cu antecedente în conceptul de learning organization, din anii”80, a făcut obiectul mai multor definiţii de-a lungul timpului, între care cele mai reprezentative le prezentăm în continuare :  „Un mod de creare de valoare adăugată pornind de la mobilizarea activelor necorporale”.  „Un sistem de iniţiative, metode şi instrumente destinate creării unui flux optimal de cunoştinţe pentru succesul întreprinderii şi a clienţilor săi”.  „Metode şi instrumente informatice care să permită identificarea, capitalizarea cunoştinţelor în întreprindere în scopul organizării şi difuzării acestora în cadrul organizaţiei”. Obiectivele managementului cunoştinţelor într-o firmă sunt de a promova creşterea volumului de cunoştinţe, de a asigura o bună
8

comunicare a acestora în interiorul ei şi de a asigura conservarea lor. J.F. Sowa definea cunoştinţele ca fiind :  „Totalitatea restricţiilor explicite şi implicite asupra obiectelor, entităţilor , operaţiilor şi relaţiilor dintre acestea , precum şi euristicele şi procedurile de inferenţă implicate în entitatea modelată”. Punctul de plecare în abordarea cunoştinţelor ca activ al întreprinderii şi , prin urmare, în încercarea de a evalua capitalul intelectual, îl constituie evidenţierea componentelor sale, deci locul în care se află acestea la un moment dat, sub ce formă şi , cel mai important, cum le putem cuantifica şi pune în valoare. Literatura de specialitate a identificat şi prezentat de-a lungul timpului, mai multe tipologii de cunoştinţe existente într-o întreprindere, dar cele cu adevărat folositoare , esenţiale, care trebuiesc reţinute şi capitalizate sunt pe de o parte, know-how-ul( abilitatea de a proiecta, a construi, a vinde, etc. ) şi pe de altă parte, calificarea individuală şi colectivă (abilitatea de a acţiona, de a se adapta şi a se dezvolta). Într-o altă perspectivă se disting elemente tangibile (date, proceduri, planuri, modele, documente de analiză şi sinteză) şi elemente intangibile (abilitate, iscusinţă profesională, cunoştinţe private, cunoştinţele companiei, etc.). Abordarea acestora, prin prisma KM se face diferit, prin diverse metode, respectiv, pentru cele tangibile în mod direct (managementul datelor, managementul documentelor, etc.), iar pentru cele intangibile este necesară în primul rând, o formalizare a know-how-ului, ceea ce presupune achiziţia şi reprezentarea cunoştinţelor . Ansamblul cunoştinţelor într-o întreprindere formează capitalul intelectual care se caracterizează printr-o volatilitate foarte mare. Studiile de specialitate arată că peste 80 la sută din informaţiile şi cunoştinţele care formează m e m o r i a î n t r e p r i n d e r i i nu sunt integrate în sisteme informatice, acestea fiind stocate pe documente de hârtie sau în creierul experţilor, ele neputând fi exploatate direct şi în condiţii optime de toţi cei interesaţi. Or, managementul cunoştinţelor ( KM ), permite salvarea cunoştinţelor firmei şi asigură totodată difuzarea lor, favorizând schimbul şi cooperarea între actorii implicaţi în activitatea companiei şi care, abordează şi un mod general de organizare, ce nu mai are la bază centralizarea şi ierarhizarea, ci o întreagă reţea de noduri de schimb, încurajându-se astfel transversalitatea .
9

1.2. Revoluţia cibernetică şi economia
În mod inevitabil, societatea bazată pe cunoaştere presupune şi o nouă economie, în care procesul de inovare devine determinant (vezi M. Drăgănescu op. Cit.). Această nouă societate este produsul noii revoluţii tehnologice, respectiv revoluţia cibernetică al cărei punct central este c a l c u l a t o r u l ca principal catalizator tehnic şi manipulator de date şi informaţii. Noua economie, şi-a făcut simţită prezenţa începând din anii ”70 ai secolului trecut, când entităţile economice şi-au putut permite financiar investiţii în domeniul informatizării principalelor fluxuri de circulaţie a informaţiilor. Cu timpul acest proces a devenit fundament al viitoarei societăţi global informaţionale. În opinia lui Eduard Cornish, care în lucrarea sa „Futuring, The Exploration of the Future”, delimita trei revoluţii tehnologice, respectiv, agricolă, industrială, cibernetică, mai preciza şi că viitorul va fi marcat de următoarele şase mari supertrenduri :  progresul tehnologic  creşterea economică  îmbunătăţirea sănătăţii oamenilor  creşterea mobilităţii  declinul mediului ambiant  creşterea deculturalizării . Toate aceste superevoluţii ale societăţii omeneşti, se bazează pe primul supertrend, care presupune continuarea „cursei informatizării până în jurul anilor 2010, în condiţiile unei societăţi în care calculatorul, sub diverse forme, va fi omniprezent. În acest context, noua economie va fi tot mai mult bazată pe informaţie şi comunicare, ceea ce va presupune utilizarea informaţiei ca factor de producţie, recunoaştere şi extindere a bunurilor (activelor ) virtuale . În ultima perioadă în literatura economică, tot mai mulţi specialişti (O’Brien, 1999, Bergeron, 2002, Brynjolfsson şi Kahin, 2002, Eckes Jr. şi Zeiler, 2003, Josserand, 2004 etc.) , insistă din ce în ce mai mult pe aşa-zisa economie digitală, marcată de dispunerea în reţea a actorilor economici, de digitalizarea fluxurilor şi proceselor din organizaţii şi, de crearea şi schimbul de bunuri digitale (active virtuale) în contextul extinderii fizice şi al dezvoltării Internetului ca reţea a tuturor reţelelor.
10

1.3. Ingineria Sistemelor de baze de cunoştinţe ( SBC )
Ca o consecinţă a celor prezentate în subcapitolele anterioare şi , având în vedere ajungerea la maturitate a tehnicii informaticii, sau înregistrat preocupări intense şi febrile în scopul realizării de aplicaţii care să asigure pe de o parte capitalizarea cunoştinţelor, evitându-se astfel pierderea acestora şi garanţia unei mai bune gestionări a informaţiilor, pe de cealaltă parte . Astfel au apărut Sistemele de baze de cunoştinţe ( SBC ), cunoscute sub denumirea Knowledge-Based Systems ( KBS ) în literatura anglo-saxonă şi de Systemes de base de connaissances ( SBC ), în literatura francofonă . SBC est un sistem informatic care rezolvă probleme din lumea reală, utilizând cunoştinţe despre domeniul aplicaţiei şi sarcinile ce se vor executa în cadrul aplicaţiei . Conceperea unui Sistem de baze de cunoştinţe (SBC ) presupune o etapă referitoare la transferul de cunoştinţe între sursele de expertiză (experţi umani sau documentaţie) şi un instrument informatic, în maniera de-a dispune în final de o bază de cunoştinţe care să poată fi consultată de orice utilizator ca şi un expert. Dezvoltarea unui Sistem de baze de cunoştinţe ( SBC ) este specifică prin originalitatea structurii sale şi prin persoanele chemate să colaboreze, succesul realizării şi performanţele acestuia depinzând de munca unei echipe, conduse de un manager de cunoştinţe care defineşte strategia în domeniul cunoştinţelor, iniţiază proiectele de dezvoltare a acestor cunoştinţe şi le facilitează distribuţia. Calitatea şi utilitatea unui astfel de sistem depind de cunoştinţele pe care le încorporează şi le utilizează şi , tocmai de aceea un accent deosebit trebuie pus pe modelarea acestora utilizându-se ingineria cunoştinţelor, care se poate defini ca fiind un proces de extragere, structurare, formalizare şi operaţionalizare a informaţiilor şi cunoştinţelor implicate în domeniul unei probleme „intensive în cunoştinţe”, în scopul realizării unui program care să aibă capacitatea şi capabilitatea de a rezolva sarcinile dificile, într-un mod corespunzător. De altfel, Feigenbaum şi Mc Codruck defineau ingineria cunoştinţelor ca fiind „arta de a depăşi, prin intermediul principiilor şi instrumentele inteligenţei artificiale, dificultăţi legate de rezolvarea problemelor care necesită cunoştinţele experţilor umani”.
11

În cadrul Comunităţii Europene s-a manifestat intenţia definirii unui standard metodologic e u r o p e a n pentru conceperea şi realizarea de sisteme, modele şi aplicaţii informatice care utilizează baze de cunoştinţe. Ca urmare acestei iniţiative, a şi apărut o metodă de inginerie a cunoştinţelor cunoscută sub denumirea K.A.D.S. ( Knowledge Acquisition and Design System ). Această metodologie de concepţie a sistemelor cu baze de cunoştinţe a fost elaborată în cadrul programului ESPRIT al CCE, în care au fost implicaţi STC Technology Ltd., KBSC SCS, Cap Sogeti Inovation, Universitatea Amsterdam şi , s-a concretizat în două proiecte : KADS I ( demarat în 1983 ) şi KADS II, iar o dezvoltare a acestor două metodologii o constituie metodologia CommonKads, care încearcă să unifice realizările originale ale KADS cu altele, în particular cu metoda COMMET. Common Kads propune un ciclu de viaţă bazat pe metodele de dezvoltare a programelor. Astfel, o analiză completă de date precede concepţia şi implementarea unui SBC; rezultatul fazei de analiză (Modelul Conceptual al obiectelor domeniului şi al metodei de rezolvare) serveşte ca intrări pentru faza de concepţie (Proiectare şi Implementare), unde ele sunt transformate în funcţie de arhitectura funcţională a SBC-ului . Numărul şi nivelul elaborării modelelor depind de specificul fiecărui proiect, în metodologia CommonKads remarcându-se trei niveluri ale modelarii:  Nivelul contextului ( lingvistic )  Nivelul conceptual  Nivelul informatic ( artefact ) . În metodologia CommonKads bazată pe principiul „knowledge level”, construcţia Modelului Conceptual joacă rolul central în realizarea unui SBC, aceasta putându-se considera fie ca o activitate (construcţie) intelectuală, sau activitate de selecţie. Aceasta deoarece, Informaţiile reprezentate sunt structurate şi prezintă un grad înalt de abstractizare, iar Modelul Conceptual este ales dintr-o Listă de modele existentă. Modelul Cunoştinţelor descrie comportamentul şi tipul de cunoştinţe necesare sistemului pentru rezolvarea unor probleme, independent de constrângerile implementării . În etapa actuală sistemele informatice devin capabile să modeleze astfel încât ele nu mai redau doar modelul realităţii exterioare, ci
12

transfigurează o nouă realitate virtuală pe care o proiectează şi o transmit utilizatorului de informaţii. Pentru realizarea şi exploatarea sistemelor informatice moderne, firma este obligată să cunoască perspectivele utilizării sistemelor informatice la nivel global şi să formuleze pe baza acestora o politică de informatizare adecvată, aplicată ulterior în mod consecvent şi asiduu. Experienţa a arătat de-a lungul timpului că pentru o problemă reală nici o abordare şi nici o modelare, oricât de sofisticat ar fi acestea, nu o pot rezolva în totalitate, fiind necesare combinaţii ale diferitelor raţionamente (cel pe bază de model şi cele euristice părând a fi complementare devenind astfel interesantă o cooperare între ele). Coroborând ideile prezentate anterior, putem desprinde ca şi concluzie că următorul val după societatea global informaţională se va putea numi stadiul inteligenţei şi al cunoaşterii, care va plasa în centrul atenţiei exploatarea informaţiei. Va fi perioada când se vor atinge într-o mai mare măsură limitele capacităţii creierului uman, când se va generaliza conceptul de Bio-Tehno-Sistem, adică, acel HIBRID între SISTEMELE BIOLOGICE şi cele TEHNICE INTERMEDIATE DE INFORMATICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII .

13

Capitolul 2.
UTILIZAREA SISTEMELOR INTELIGENTE ÎN DOMENIUL ECONOMIC
Dezvoltările recente din domeniul Inteligenţei Artificiale (redat prin acronimul AI), în general şi a Sistemelor Expert (SE ), în particular şi-au pus amprenta asupra preocupărilor de modernizare a funcţiei financiar – contabile cu ajutorul tehnologiilor informatice avansate.

Tranzacţiile economice reprezintă infrastructura pe baza căreia sunt construite toate aplicaţiile de prelucrare automată a datelor. Pentru ca un sistem să poată combina eficienţa şi posibilităţile de stocare a bazelor de date cu flexibilitatea şi funcţionalitatea specifică aplicaţiilor AI, trebuie ca acesta să fie conceput pornind de la o bază de definiţii comună. Această bază este formată din metodele de reprezentare a cunoaşterii (concept specific inteligenţei artificiale) şi metodele de modelare semantică a datelor (concept specific bazelor de date). Cele mai mari firme de consultanţă financiar-contabilă din lume, DELOITTE, ERNST&YOUNG, KPMG şi PRICEWATERHOUSE COOPERS au folosit şi mai utilizează încă, tehnici AI şi sisteme expert în luarea deciziilor şi la rezolvarea problemelor financiar-contabile. Principalele domenii în care acestea îşi dovedesc încă utilitatea şi aplicabilitatea sunt: gestiunea fiscală, planificarea şi decizia financiară, auditul şi serviciile de consultanţă contabilă . În Germania sistemele expert sunt utilizate pe scară largă în industrie, iar în domeniul cercetării se folosesc mai ales modelele logice de tip f u z z y . În Marea Britanie companiile au implementat sisteme expert bazate pe tehnologie japoneză, în timp ce în Franţa, se observă preocupări susţinute pentru achiziţia cunoaşterii cu tehnologia sistemelor expert proprii. Şi în Spania se depun eforturi mari pentru transferul tehnologiei sistemelor expert din cercetare în practică.
14

În Coreea, se utilizează sistemele expert în domeniul construcţiei de nave, în telecomunicaţii, finanţe şi industrie, iar în Singapore există o multitudine de proiecte de cercetare în domeniul raţionamentului bazat pe cazuri. Cercetătorii europeni au fost şi sunt în continuare interesaţi de tehnologia sistemelor inteligente de sistemele hibride şi de tehnologiile cunoaşterii, programul ESPRIT al UCEE fiind probabil cea mai mare sursă de finanţare a proiectelor de sisteme expert de până acum, multe companii folosind astăzi tehnologia sistemelor expert ca pe un avantaj strategic sau pentru creşterea valorii afacerilor. Ţările în curs de dezvoltare din alte continente cum ar fi Mexicul, Thailanda şi Egiptul s-au dovedit interesate de această tehnologie. Domeniile aplicative ale Sistemelor Expert s-au constatat a fi următoarele:  Inginerie – fabricaţie, 35 la sută;  Economie, 25 la sută ;  Medicină, 11 la sută ;  Mediu, 9 la sută ;  Agricultură, 5 la sută ;  Telecomunicaţii, 4 la sută ;  Legislaţie, 3 la sută ;  Transport, 1 la sută . În economie, conform precizării aceluiaşi autor, subdomeniile aplicative sunt: finanţe, management, producţie, contabilitate–audit, marketing, comerţ electronic, afaceri internaţionale, asigurări şi managementul resurselor umane. Preocupările actuale sunt orientate, în principal, spre construirea de baze de cunoştinţe, integrarea cu alte sisteme, utilizarea instrumentelor pentru achiziţia cunoaşterii, învăţarea automată, etc. Sistemul expert încercând să imite expertul uman posedă următoarele caracteristici:  cunoştinţele sunt independente de mecanismul de raţionament (nu depind unele de altele iar modificarea unui element nu influenţează raţionamentul)  spre deosebire de programarea clasică, unde trebuie să se descrie explicit toate prelucrările într-o manieră statică, SE se caracterizează printr-o abordare decorativă, în care se specifică
15

cunoştinţele ( independente unele de altele ) care vor fi exploatate în mod dinamic de mecanismul de raţionament  Se trebuie să fie capabil să explice raţionamentele făcute şi să argumenteze soluţiile obţinute, într-o manieră asemănătoare expertului uman  cunoştinţele manipulate de SE sunt în principal de natură simbolică, spre deosebire de programele clasice care utilizează date numerice  să gestioneze baze de cunoştinţe de volum mare şi să trateze cunoştinţele inexacte şi incomplete  să utilizeze metode empiric, bazate pe experienţă, care conduc la soluţiile cele mai bune  să fie specializat într-un anumit domeniu şi nu în rezolvarea unei singure probleme clasice O problemă importantă în cadrul utilizării SE este aceea a raportului dintre relevanţă şi precizie. Se ştie din teoria sistemelor că un sistem descompus într-un număr mic de subsisteme, are o relevanţă mare şi o precizie mică, iar cu cât descompunerea avansează, relevanţa scade şi precizia creşte. Prelucrarea algoritmică se caracterizează printr-o precizie mare iar SE printr-o relevanţă mare, pe care o ia din practica rezolvării problemelor, ceea ce face ca aceasta să fie un mijloc important pentru dominarea complexităţii. Sistemele Expert de asistare a deciziei pot oferi soluţii mai productive decât programele algoritmice în situaţiile în care cerinţele informaţiile sunt preponderent calitative. Ele permit extinderea ariei informaticii spre domenii greu de algoritmizat, în care informaţiile sunt preponderent calitative. Sistemele expert pot fi folosite de sine stătător sau pot fi integrate în alte sisteme informatice în funcţie de necesităţi. O clasă specială de sisteme informatice, în care sistemele expert pot fi integrate mai uşor din punct de vedere funcţional sunt sistemele interactive de asistare a deciziilor (SIAD).

2.1. Sisteme informatice de asistare a deciziei SIAD .
Din punct de vedere operaţional, un sistem informatic de asistare a deciziei poate fi definit ca un sistem interactiv şi flexibil care are drept obiectiv asistarea managerului în adoptarea unei hotărâri
16

atunci când reprezentarea unei probleme organizaţionale nu poate fi complet formalizată prin algoritmi. ( I.IONESCU p. 55 R nr.102005) Între caracteristicele de bază ale unui sistem informatic de asistare a deciziilor SIAD, cele mai importante sunt: - facilitatea de-a rezolva probleme semistructurate sau nestructurate, prin asocierea raţionamentului decidentului cu un sistem informatic; - asigurarea asistării deciziei pe niveluri manageriale diferite , într-o structură ierarhică ce porneşte de la top-manageri către nivelurile inferioare ale deciziei; - asistarea deciziilor la nivel individual sau, uneori, la nivelul unui grup de decidenţi atunci când este vorba de o decizie colectivă; - adaptabilitatea în timp, ceea ce îi conferă sistemului o mare flexibilitate, în sensul că utilizatorii pot adăuga, modifica şterge şi combina elementele constitutive ale acestuia; - accesul la o mare varietate de surse de date organizaţionale sau din mediul exterior; - asigurarea eficacităţii procesului decizional prin diverse aspecte considerate esenţiale, în ceea ce priveşte acurateţea, calitatea, finalitatea, etc, . Una dintre problemele majore pe care le ridică utilizarea unui SISTEM INFORMATIC DE ASISTARE A DECIZIEI o constituie integrarea acestuia în sistemul informaţional al întreprinderii. În acest sens, fereastra de legătură între SIAD şi diferite date operaţionale stocate în bazele de date organizaţionale, ar trebui să aibă un caracter transparent şi , în plus, să permită în acelaşi timp, integrarea cu succes a diferitelor arhitecturi şi platforme astfel încât o serie de resurse disparate să fie gestionate în comun. De asemenea, posibilitatea de a se conecta la alte reţele de calculatoare reprezintă un pas deosebit de important pentru viitorul întreprinderii. În acest context, conceptul de conectivitate primeşte noi valenţe şi o deosebită importanţă, pentru toate generaţiile de SIAD-uri, în special în ceea ce priveşte aspectele legate de comunicare, în ideea de a se asigura accesul la o cât mai mare varietate de resurse informaţionale.
17

Un alt aspect evolutiv al SIAD-urilor îl reprezintă perfecţionarea accesului la date. În acest context reprezentarea propriu-zisă a cunoştinţelor va permite ca în viitor sistemele să fie capabile să SIMULEZE MAI BINE ACTIVITATEA EXPERŢILOR, facilitate care se va traduce într-un avantaj competitiv –în special dacă SISTEMELE EXPERT vor fi utilizate în acele domenii în care ratele profitului sunt foarte ridicate . Un SIAD este un sistem informatic care utilizează cunoştinţele dintr-un anumit domeniu de aplicaţie pentru a ajuta decidentul în rezolvarea unor probleme slab structurate (greu de algoritmizat şi programat)2 În secvenţa următoare vom prezenta structura unui Sistem Informatic de Asistare a Deciziei (SIAD)3

18

Principalele caracteristici ale unui SIAD sunt:  Experienţa, intuiţia, judecăţile şi preferinţele decidentului sunt esenţiale;  Interactivitate de nivel înalt;  Căutarea soluţiilor necesită manipulări de date, căutare de informaţii, modelare, calculare;  Procedurile care urmează să se execute la un moment dat nu sunt cunoscute anterior, acestea depinzând de date sau de rezultatele intermediare;  Criteriile de decizie sunt numeroase, conflictuale şi depind adesea de utilizatori;  Datele nu sunt întotdeauna cunoscute dinainte;  Timpul de răspuns pentru obţinerea unei soluţii satisfăcătoare este limitat. Sisteme informaţionale pentru asistarea deciziei Se poate afirma ca sistemul informaţional reprezintă inima unei organizaţii, acesta colectând, procesând, stocând, analizând şi furnizând informaţii în scopul atingerii obiectivelor propuse. In literatura de specialitate sunt prezentate două modalităţi de evaluare a sistemelor informaţionale: eficacitatea şi eficienţa. Eficacitatea este gradul de îndeplinire al obiectivelor propuse (de exemplu: un anumit nivel al producţiei), iar eficienta reprezintă gradul de utilizare al resurselor pentru obţinerea rezultatelor (de exemplu: costul atingerii unui anumit nivel al producţiei). Peter Drucker a dat următoarele interpretări acestor doi termeni: Effectiveness is doing the right thing. - Eficacitatea este să faci ceea ce trebuie. Efficiency is doing the thing right. - Eficienţa este să faci cum trebuie. În decursul timpului au fost formulate mai multe definiţii ale sistemelor informaţionale pentru asistarea deciziei (SIAD). După cum afirma şi Davies în Applied Decision Support, dacă "îi vom cere unei persoane să definească concepui de SIAD, răspunsul oferit va depinde în mare măsură de cel căruia îi este adresată această întrebare ".4 În 1970, în lucrarea Models and Managers: The Concept of a Decision Calculus, Little definea SIAD-ul ca fiind "set de proceduri bazate pe modele pentru prelucrarea datelor şi efectuarea de raţionamente în scopul asistării decidentului în procesul adoptării
19

deciziei". Conform acestuia, un astfel de sistem trebuia să fie simplu, robust, adaptiv, uşor de controlat, manevrat şi să ofere o interfaţa simpla şi prietenoasă cu utilizatorul. Conform opiniei exprimate de Keen şi Scott Morton în lucrarea Decision Support System: An Organizational Perspective (1978), un SIAD "implică utilizarea unui computer în scopul: asistării decidenţilor în procesul adoptării deciziilor semistructurate; asigurării suportului raţionamentului de decizie; sporirii mai mult a eficacităţii decât a eficienţei luării deciziei". În lucrarea Building Effective Decision Support Systems (1982), Sprague şi Carlson definesc SIAD-ul ca fiind "un sistem computerizat interactiv care ajută decidenţii în utilizarea datelor şi modelelor în scopul rezolvării unor probleme greşit structurate, semistructurate sau nestructurate ". În 1992, Kanter, la rândul său, afirma în lucrarea intitulată Managing with Information, că „un SIAD este utilizat în cazul problemelor mai puţin structurate, acolo unde arta managerială se îmbină cu ştiinţa". În lucrarea Management Information System (1992), Kroenke defineşte SIAD-ul ca fiind „un set de instrumente, date, modele şi alte resurse pe care decidenţii le utilizează pentru a înţelege, evalua şi rezolva probleme nestructurate ". O'Brien, în lucrarea Management Information System (1999), afirma că SIAD reprezintă un „sistem care furnizează informaţii interactive în scopul sprijinirii decidenţilor în timpul procesului adoptării deciziilor". Trecând în revistă punctele de vedere prezentate anterior, se detaşează următoarea concluzie: un SIAD reprezintă un sistem informaţional care încorporează date şi modele, utilizat în scopul sprijinirii, nu înlocuirii, factorului uman în procesul adoptării deciziei, atunci când deciziile care urmează să fie luate sunt semistructurate sau nestructurate. Dintre principalele caracteristici ale unui SIAD se pot aminti:5  furnizează suport pentru asistarea deciziei în cazul problemelor nestructurate sau semistructurate;  sprijinul acordat în adoptarea deciziei este furnizat pentru toate categoriile de decidenţi din cadrul unei organizaţii;
20

scopul este de asistare a decidentului în raţionamentele efectuate, nu de înlocuire a acestuia;  asistenţa este fumizată în toate fazele procesului decizional;  asistă atât decidenţii individuali, cât şi grupurile de decizie;  sunt flexibile, în sensul realizării cu uşurinţă, de către utilizator, a adăugării, modificării, ştergerii etc. elementelor problemei analizate;  trebuie să îmbunătăţească mai mult eficacitatea decât eficienţa procesului decizional;  decidentul trebuie să aibă controlul în orice etapa a procesului decizional aferent problemei respective;  trebuie să furnizeze asistenţă pentru decizii independente, cât şi interdependente;  să se bazeze pe modele, date şi cunoştinţe;  să poată fi folosit şi ca un instrument de învăţare de către decidenţii mai puţin experimentaţi;  interacţiunea cu utilizatorul să fie uşoară, rapidă şi eficientă;  să dispună de facilităţi sporite de modelare şi analizare;  să poată asista decidentul indiferent de stilul care trebuie folosit pentru adoptarea deciziei. În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale SIAD-urilor. Astfel, conform opiniei exprimate de Alter în lucrarea "Decision Support Systems: Current Practices and Continuing Challenges" (1980), se pot distinge şapte categorii de SIAD-uri: file drawer system, sisteme pentru analiza datelor, sisteme pentru analiza informaţiilor, modele contabile, modele descriptive, sisteme de optimizare, sisteme de sugestionare. 

21

Figura 2. Tipuri de SIAD6

În tabelul 1. sunt expuse, pe scurt, principalele caracteristici ale fiecărui tip.7
Tipuri de S1AD Operaţiuni efectuate file drawer system Sisteme pentru analiza datelor sisteme pentru analiza informaţiilor modele contabile accesare de date Nivelul decizional Acţiuni căruia îi este desfăşurate adresat operaţional interogări simple Periodicitate aleatoriu aleatoriu sau periodic aleatoriu sau periodic periodic

analiza datelor din operaţional Manipulare şi fişiere afişare a datelor analiza datelor din operaţional. tactic Dezvoltare de mai multe baze de mici modele dale, realizare: de mici modele efectuare de tactic •intrări: estimări calcule pe baza ale activităţilor unor formule ieşiri: rezultate

22

financiar-contabile Previzionare a tactic impactului adoptării anumitor decizii sisteme de obţinere de soluţii tactic optimizare optime sau optimale pentru o problemă sisteme de efectuarea de tactic, strategic sugestionare calcule al căror rezultat este generarea unor decizii posibile modele descriptive

financiare •intrări: decizii posibile • ieşiri: rezultate estimative; •intrări: obiective şi restricţii ieşiri: soluţii

aleatoriu sau periodic;

aleatoriu sau periodic sau

•intrări: descrieri zilnic ale situaţiei periodic decizionale ieşiri: decizii posibile

În 1977, Donovan şi Madnic, în lucrarea Institutional and Ad Hoc DSS and Their Effective Use, identifică două tipuri de SIAD: instituţionale şi ad-hoc.8 SIAD instituţional - operează cu decizii de natura recursivă, repetitivă, exemplul clasic fiind cel al unui SIAD pentru managementul unui portofoliu, acesta fiind utilizat de mai multe bănci pentru a asista deciziile referitoare la investiţiile de pe piaţa de valori mobiliare. Un astfel de SIAD rezolvă probleme identice sau similare, fiind utilizat de mai multe ori, iar în urma analizării rezultatelor obţinute are loc un proces de rafinare, îmbunătăţire a acestuia; SIAD ad-hoc - operează cu probleme specifice care sunt, în general, neanticipate sau nerecursive, implicând de cele mai multe ori probleme de previziuni strategice; acest tip de SIAD este utilizat de puţine ori şi de aceea trebuie efectuat, în prealabil, un studiu de fezabilitate pentru realizarea acestui tip de SIAD. În lucrarea Organizational Strategies for Personal Computing in Decision Support Systems (1981) Hackathom şi Keen clasifică SIAD-urile, în funcţie de trei categorii: SIAD individuale - sunt dedicate decidenţilor individuali; SIAD destinate grupurilor - sunt dedicate grupurilor de decidenţi, aceştia fiind implicaţi în activităţi separate, dar puternic intercorelate. SIAD destinate grupurilor şi SIAD de grup sunt două noţiuni distincte: în primul caz, fiecare membru al grupului adoptă decizii, cu observarea impactului acestora asupra celorlalţi membri, deciziile adoptate nefiind colective, de grup, în timp ce în al doilea caz,
23

deciziile sunt adoptate la nivelul grupului, pe baza unui consens între membrii acestuia; SIAD organizaţionale - sunt dedicate activităţilor organizaţional situate, de cele mai multe ori, în locaţii diferite, implicând alocarea unui volum mare de resurse. Holsapple şi Whinstons, în lucrarea Decision Support Systems: A Knowledge-based Approach (1996), grupează SIAD-urile astfel: SIAD orientate pe text - în majoritatea cazurilor informaţiile sunt stocate în format text, fiind necesar ca acestea să fie accesate de utilizator, iar cantitatea de informaţie care trebuie explorată de către decident creşte exponenţial; SIAD orientate pe baze de date - în acest caz datele sunt organizate în structuri (relaţionale, orientate obiect etc.); acest tip de SIAD oferă un puternic suport în ceea ce priveşte capacitatea de interogare şi de raportare; SIAD orientate pe algoritmi de căutare în spaţiul soluţiilor – conţin algoritmi de rezolvarea anumitor tipuri de probleme (de exemplu: programare liniara, programare dinamica etc.), algoritmi care sunt încorporaţi in SIAD; SIAD orientate pe tabele - reprezintă, după unii cercetători, un caz particular de SIAD orientate pe algoritmi de căutare în spaţiul soluţiilor, în această categorie putând fi incluse produsele Microsoft Excel şi Lotus 1-2-3; SIAD orientate pe reguli — sunt, în majoritatea cazurilor, asimilabile sistemelor expert; SIAD hibrid - reprezintă o combinaţie între două sau mai multe dintre tipurile de SIAD prezentate anterior. Referitor la modernizarea sistemelor de comunicaţii şi de transmitere a informaţiilor ale firmelor 9, ne raliem părerii majorităţii specialiştilor în domeniu , care susţin că SIAD-urile se pot interfaţa cu r e ţ e a u a I n t e r n e t , ceea ce îi va permite oricărei întreprinderi, să se alinieze noilor tehnologii şi tuturor inovaţiilor privind procesul decizional şi, prin aceasta, să-şi menţină la standardele cele mai ridicate valenţele competitive în raport de noile cerinţe ale pieţei informatice mondiale. Transformări profunde au loc în toate întreprinderile. Diferitele sectoare economice se confruntă cu clienţi din ce în ce mai exigenţi,
24

schimbări din ce în ce mai rapide şi o concurenţă tot mai acerbă . Pentru a face faţă acestor provocări trebuie să anticipezi schimbările, să anticipezi noile nevoi ale clienţilor, să anticipezi evoluţia concurenţilor. Pentru ca această anticipare să fie eficientă trebuie să dispui de informaţii pertinente. Toate întreprinderile dispun de date. Ele provin fie din propriile sisteme operaţionale, fie din exterior. Problema acestor întreprinderi este de a atinge obiectivele specifice sectorului lor, luând decizii pe baza datelor de care ele dispun. Întreprinderea actuală se sufocă sub date; această abundenţă are drept efect o eliminare prin saturaţie.11 Totuşi datele reprezintă o mină de informaţii. Ele constituie un avantaj de care întreprinderea trebuie să ţină seama. De aceea este esenţial a pune în practică o nouă informatică decizională pentru obţinerea unei mai bune înţelegeri a valorii informaţiilor disponibile, a defini indicatori economici pentru a facilita luarea deciziilor operaţionale şi a păstra memoria întreprinderii. A decide, înseamnă a lua o hotărâre şi a adopta o concluzie definitivă pentru a merge într-o direcţie. Informatica decizională vizează fumizarea informaţiilor necesare decidentului pentru asistarea deciziei. Ideea de informatică decizională e destul de veche. La început au existat infocentrele şi SIAD (Sisteme interactive de asistare a deciziei). Infocentrele permiteau crearea de mici baze de date on-line interactive şi uşor de utilizat de către SIAD. Acestea din urmă vizau mai ales extrapolarea tendinţei, răspunzând la întrebări de tipul „ Ce sar întâmpla dacă?". Astăzi, arhitectura sistemelor decizionale prezintă patru elemente esenţiale: sursele datelor, depozitele de date, magaziile de date şi instrumentele de analiză şi interogare. -Sursele de date sunt numeroase, variate, distribuite şi autonome. Ele pot fi interne sau externe întreprinderii. -Depozitul de date este locul de stocare centralizată a informaţiilor utile pentru decidenţi. El pune în comun datele provenite din diferite surse şi le conservă evoluţia. -Magaziile de date sunt extrageri din depozitele de date orientate pe subiect. Datele sunt organizate într-o maniera adecvată pentru a permite analize rapide în scopul luării deciziilor.
25

-Instrumentele de analiză permit vizualizarea şi manipularea datelor de-a lungul dimensiunilor unei afaceri (clienţi, furnizori, timp, produs etc.). Informaţia este vizualizată prin intermediul interfeţelor interactive dedicate decidenţilor, care adesea nu sunt informaticieni. Depozitele de date sunt construite de regulă cu tehnologii relaţionale şi au apărut ca extensii ale sistemelor de baze de date relaţionale cu arhitectura client server (Microsoft SQL Server, Oracle). Pentru accesul rapid la informaţiile necesare analiştilor, managerilor şi directorilor într-o maniera consistentă, interactivă şi flexibilă se folosesc instrumente OLAP. OLAP şi depozitele de date se completează reciproc, OLAP transformând volumul imens de date stocate şi gestionate în depozite în informaţii utile decidenţilor. Paragraful următor prezintă o comparaţie între modul de exploatare a depozitelor de date (procese OLAP) şi cel al bazelor de date folosite într-un sistem tranzacţional (procese OLTP). Sistemele OLTP versus sistemele OLAP12 Cea mai mare parte a informaticienilor stăpânesc, pentru realizarea sistemelor informatice, abordări cel mai adesea centrate pe metodologia Merise. Prin componentele lor legate de modelarea datelor aceste metodologii sunt precise, puternice şi destul de puţin contestate. La nivelul modelului de date, modelul entitate-asociere este cel mai utilizat, teoriile asociate acestuia fiind pe scară largă folosite în toate întreprinderile. Aceste tehnici sunt astăzi atât de bine ancorate în obişnuinţa noastră, încât uităm adesea să ne întoarcem la origini. Ele au apărut atunci când informatica era destinată automatizării producţiei şi sunt în continuare utilizate cu succes în acest context, mai ales pentru aplicaţiile cu caracter tranzacţional, numite OLTP. Totuşi, informatica de decizie, identificată adesea cu termenul OLAP, justifică o analiza a metodelor de concepţie a unui model de date. Bazele de date sunt utilizate de întreprinderi pentru importantele volume de date conţinute în sistemele lor operaţionale. Aceste date sunt gestionate de procese tranzacţionale on-line, care se caracterizează prin următoarele: • sunt numeroase în cadrul întreprinderii; • au ca principal obiectiv actualizarea datelor;
26

• tratează un număr redus de înregistrări; • sunt definite şi executate de numeroşi utilizatori. Exploatarea informaţiilor conţinute de aceste sisteme operaţionale a devenit o preocupare esenţiala pentru conducătorii întreprinderii care doresc ameliorarea luării deciziilor printr-o mai bună cunoaştere a propriei lor activităţi, a concurenţei, a angajaţilor, a clienţilor şi furnizorilor. Întreprinderile sunt deci în căutarea de sisteme care să suporte eficient aplicaţiile de asistare a deciziei. Aceste aplicaţii utilizează procese de analiză on-line a datelor (OLAP: On-line Analitycal Processing), care răspund nevoilor specifice analizei informaţiilor. Principalele caracteristici ale proceselor OLAP sunt următoarele: a) sunt puţin numeroase, dar datele şi tratamentele sunt complexe; b) se refera numai la tratarea semiautomată vizând interogarea, vizualizarea şi sintetizarea datelor; c) sunt definite şi realizate de către un număr mic de utilizatori, care sunt decidenţii. Tabelul 2.prezintă comparativ principale caracteristici ale celor două tipuri de procese:13
Date Procese OLTP Exhaustive Curente Dinamice Orientate spre aplicaţie Numeroşi Variaţi Concurenţi Actualizări şi interogări Cereri predefinite Răspunsuri imediate Acces la puţină informaţie Procese OLAP Agregate Istorice Statice Orientate subiect Puţini numeroşi Doar decidenţii Non-concurenţi Interogări
Cereri imprevizibile şi complexe

Utilizatori

Răspunsuri puţin rapide Accces la informaţii numeroase

Definiţia clasică a depozitului de date este următoarea: „ Depozitul de date este o colecţie de date orientate pe subiect, integrate, non-volatile şi arhivate, organizate pentru suportul proceselor de asistarea a deciziei".
27

Depozitul de date este organizat în jurul subiectelor majore ale întreprinderii. Aşadar datele sunt organizate pe teme, contrar datelor organizaţiilor tradiţionale organizate de obicei pe procese funcţionale. Interesul acestei organizări este acela de a pregăti ansamblul informaţiilor utile unui subiect care este, cel mai adesea, transversal structurii funcţionale şi organizaţionale a întreprinderii. Această orientare va permite dezvoltarea unui sistem decizional printr-un proces incremental, subiect după subiect. Integrarea diferitelor subiecte într-o structură unică este necesară deoarece informaţiile comune mai multor subiecte nu trebuie să fie duplicate. Depozitul de date este un proiect de întreprindere. De exemplu, în distribuţie, acelaşi indicator al cifrei de afaceri interesează atât forţele de vânzare, cât şi departamentul financiar şi cumpărătorii. Acest punct de vedere unic constituie un avantaj pentru întreprindere, avantaj care se realizează prin integrarea datelor. Consolidarea ansamblului informaţiilor referitoare la un client dat este necesară pentru a oferi analiştilor o viziune omogenă asupra acestuia. Înainte de a fi integrate în depozit, datele trebuie să fie puse într-o formă şi de asemenea, unificate pentru a avea o stare coerentă. 0 dată trebuie să aibă o descriere şi un codaj unic. Diferenţele depind de viziunea urmărită de utilizator sau de programator. Într-un sistem tranzacţional, data este actualizată cu fiecare noua tranzacţie. Valoarea veche este pierdută, iar data rămâne constant actualizată. Sistemele tranzacţionale păstrează destul de rar istoricul valorilor acestei date. Într-un datawarehouse, data nu trebuie niciodată să fie actualizată. Ea reprezintă o valoare inserată în sistemul decizional la un moment dat. Depozitul de date va stoca aşadar istoricul, adică ansamblul de valori pe care data le-a avut în decursul timpului. Este evident atunci că trebuie asociat un referenţial temporal datei pentru a putea identifica o valoare particulară în timp. Nonvolatilitatea este într-un fel consecinţa arhivării descrise anterior. Aşadar, o interogare identică efectuată la un interval de trei luni, păstrându-se datele de referinţă, va returna acelaşi rezultat. Într-un sistem de producţie, informaţia este volatilă, datele fiind cu regularitate actualizate. Interogările vizează datele curente şi e imposibil să regăseşti un rezultat mai vechi. Două consecinţe se desprind din absenţa actualizării datelor.
28

Prima priveşte organizarea internă a bazei de date pe care este constituit depozitul de date. Ea va putea fi adaptată (denormalizată) pentru optimizarea accesului la date. A doua priveşte tehnologiile necesare accesului curent al utilizatorilor. Într-adevăr, dacă nici o actualizare nu este realizată, numeroase tehnologii costisitoare în termen de timp de răspuns (gestiunea tranzacţiilor, gestiunea accesului concurent etc.) integrate în SGBD nu servesc decât în faza de încărcare iniţială şi inserărilor. Ele vor putea fi deci dezactivate în fazele utilizării curente. Un depozit de date este conceput pentru a răspunde nevoilor de date ale decidenţilor. Totuşi, sub acest termen generic, se regăsesc două categorii de depozite: • depozitul propriu-zis, extras din baza de date a întreprinderii şi în care datele sunt curăţate, integrate, arhivate şi, în general, organizate după un model informatic; • magaziile de date, extrase dintr-un depozit ale cărui date sunt adaptate unei clase de decidenţi sau unei probleme particulare; organizarea datelor urmează, în general, un model multidimensional care facilitează tratamentele decizionale. Arhitectura unui depozit de date prezintă trei niveluri esenţiale:14 -Nivelul extragerii datelor din bazele existente, care, în cazul abordării ,,push", se realizează prin detectarea actualizării bazelor de date din sistemele tranzacţionale înainte de trimiterea acestora către depozit. În cazul abordării ,,pull", mai puţin avansată, extragerea va fi activată periodic pentru a reflecta actualizările bazei de producţie; -Nivelul fuziunii datelor realizează integrarea datelor provenind din diferite baze pe care întreprinderea le stochează în depozit, respectând orientarea sa pe subiect. Acesta este pus în evidenţă în momentul încărcării iniţiale a depozitului, apoi în menţinerea acestuia pe măsura actualizării datelor; -Nivelul exploatării datelor permite analiza şi explorarea datelor depozitate. El permite formularea de cereri complexe pentru descoperirea faptelor, analiza tendinţelor (curbe de evoluţie), asistarea luării deciziilor (extrapolări) şi descoperirea cunoştinţelor. Acest nivel
29

este realizat plecând de la extrageri prin intermediul cererilor şi prezentării de grafice variate. În privinţa extragerii trebuie remarcat faptul că un depozit de date este un ansamblu de date extrase din diferite surse cum ar fi: bazele de producţie ale întreprinderii, date fumizate de parteneri (furnizori, clienţi, administraţii publice), date externe întreprinderii şi utile luării deciziilor (documentaţii juridice, pagini web etc.). Extragerea şi integrarea, atât fizică cât şi semantică, a datelor provenind din surse eterogene se află la baza noţiunii de depozit de date. Producţia de date integrate este realizată prin diferite arhitecturi care au în comun următoarele componente: metadatele, care explică fluxurile şi transformările datelor, de la sursa până la utilizator, instrumentele de extragere a datelor, instrumentele de ,,curăţire" a datelor şi instrumentele de integrare a datelor. În contextul unui depozit de date, a descrie o dată constă în principal în a indica modul de obţinere a acesteia plecând de la sursă. Metadatele joacă un rol important, pe de o parte în algoritmul de extragere şi integrare, iar, pe de altă parte, în prezentarea unei viziuni globale a datelor administratorilor şi utilizatorilor. 0 parte a metadatelor este proprie unei aplicaţii (de exemplu descrierea atributelor sursei) şi datelor generale. 0 altă parte este obţinută prin personalizarea cunoştinţelor generale (de exemplu dicţionarele de sinonime). Eterogenitatea fizică a surselor este tratată prin ataşarea unui extractor (wrapper - in limba engleză) fiecărei surse, care extrage datele dorite şi le transpune într-un model comun. Acest model comun este, în general, modelul relaţional, datorită în principal faptului că datele extrase reprezintă un volum gigantic de informaţie şi sunt, într-o primă fază, stocate cu ajutorul unui SGBD relaţional adaptat. ,,Curăţirea" (uneori numită ,,epurare" sau ,,analiza calităţii datelor") are drept scop rezolvarea problemei consistenţei datelor. Această inconsistenţă poate apărea la nivelul unei înregistrări, la nivelul unei surse (de exemplu aceeaşi persoana are doua adrese diferite) sau poate apărea atunci când se pun în comun două surse (de exemplu o persoană are o adresă diferită în fiecare din cele două surse). Au fost reperate zeci de tipuri de inconsistenţe. Ele se datorează prezenţei de date false, confruntării între datele exacte, semantic identice, dar sintactic diferite.
30

Munca de cercetare care tratează ,,curăţirea" datelor priveşte, în principal, tehnicile de potrivire între două înregistrări (matching). Un punct adesea abordat în potrivirea tuplurilor îl reprezintă diferenţa de tratament între atributele cheie, atributele non-cheie dar semantic discriminatorii şi atributele mai puţin semnificative. Această scară conduce la un matching strict sau vag (cu o gradaţie). Două abordări principale permit un acces unificat la sursele de date eterogene: o abordare virtuală (adesea numită abordare prin mediator) şi o abordare materializată (abordare prin depozit). Abordările virtuale se bazează pe o ierarhie de mediatori, situată deasupra extractorilor. Datele nu sunt stocate decât în sursele lor de origine. În acest caz, atunci când un utilizator formulează o cerere, aceasta este trimisă unui mediator, care trimite cererea către alt mediator sau către extractor. Interogarea se realizează viziune cu viziune (view) de către fiecare mediator, răspunzând în mod unic unei cereri a utilizatorului. În cazul abordării materializate, datele sunt efectiv extrase, curăţate, integrate şi stocate într-un depozit. Cererile se adresează direct datelor depozitului. Metadatele descriind schema globală a depozitului trebuie să includă cât mai multe explicaţii posibile asupra originii, semnificaţiei datelor, ele jucând rolul unei hărţi pentru orientare şi pentru formularea de cereri către depozit. O problemă de rezolvat în acest caz o reprezintă repercusiunea actualizărilor sursei de date asupra depozitului. Abordarea virtuală a fost tradiţional folosită pentru sistemele distribuite şi eterogene. Ea prezintă în momentul de faţă avantajul aplicaţiilor incluzând surse de date nestructurate, cum ar fi cele provenite din Internet. Abordarea prin depozit este în mod particular adaptată exploatării bazelor de date ale întreprinderii prin tratamente mai complexe, de exemplu datamining. Trebuie precizat totuşi că cele două abordări pot fi combinate. Un mediator poate materializa viziunea sa din motive de performanţă. Mediatoarele SQUIRREL sunt destul de sofisticate pentru a nu materializa decât o parte din viziuni. Alegerea viziunilor de materializat este, de asemenea, unul din subiectele de cercetare actuală. Depozitele de date constituite aşadar o tehnologie care, după debutul rapid şi pragmatic, devine matură şi se consolidează în jurul conceptelor mai
31

bine înţelese şi mai clar definite. Rămân totuşi probleme de rezolvat mai ales în privinţa suportului pentru tehnicile avansate de explorare a datelor care se profilează la orizont.

2.2. Noile tehnologii ale informaticii decizionale în mediul informatizat al întreprinderii
Pentru ca factorii decidenţi, reprezentaţi de conducerea întreprinderii, să dispună de o informare relevantă, obiectivă, oportună şi care să reflecte realitatea economică şi , nu una impregnată în mod excesiv de influienţe de natură juridico-fiscală, sistemele informaţionale şi în primul rând cele financiar-contabile, trebuie să pună la dispoziţia managerilor atât informaţii de sinteză privind lichiditatea agenţilor şi informaţii curente privind controlul bugetelor, cât şi informaţii previzionale legate de estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare, care vor fi generate de diferitele activităţi ale intreprinderii. Pe de altă parte, o gestiune a trezoreriei care să răspundă acestor cerinţe informaţionale, nu poate fi concepută decât în contextul proiectării şi utilizării unui sistem informatic modern, pentru asistarea deciziilor. Şi pentru a contura sfera de acţiune a sistemelor informatice de asistare a deciziei, este necesară definirea teoriilor referitoare la fundamenterea deciziilor, etapele procesului decizional, precum şi , motivaţiile unui demers decizional, în mediul informatizat al întreprinderii. Condiţiile specifice şi circumstanţele în care o problemă organizaţională poate fi rezolvată sunt dictate, în ultimă instanţă, de modul în care este adoptată d e c i z i a . Aceasta poate fi definită ca un proces de reflecţie succeptibil de a naşte raţionamente, în scopul rezolvării unei probleme cu care se confruntă întreprinderile într-un context decizional real. Plecând de la întrebarea „ cum îşi adoptă managerii deciziile ?”, se pot identifica patru mari faze ale procesului decizional şi anume :  Informarea generală sau diagnosticul;  Proiectarea modelului;  Alegea soluţiei;  Implementarea modelului . În faza de informare, decidentul trebuie să procedeze la sintetizarea problemelor legate de subiectul în studiu, explorând toate informaţiile de care dispune, necesare fundamentării unei decizii
32

viitoare. Prin aceasta, el analizează soluţiile potenţiale, reflectează asupra informaţiilor provenite din mediul extern al întreprinderii şi nu în ultimul rând, defineşte şi caută pe cât posibil , să-şi completeze competenţele pentru a rezolva toate problemele circumscrise sferei sale decizionale . Faza de proiectare include toate activităţile legate de înţelegerea contextului decizional şi de testare a soluţiilor pentru a face posibilă evaluarea pertinenţei şi fezabilităţii problemei decizionale . În acest sens , decidentul îşi construieşte propriile soluţii plecând de la informaţiile cunoscute , realizând o serie de scenarii menite să găsească informaţii suplimentare. Dacă informaţiile iniţiale sunt insuficiente, există posibilitatea de întoarcere la faza precedentă pentru a culege informaţii noi, care să conducă la un nou diagnostic. Alegerea soluţiei presupune căutarea, evaluarea şi recomandarea unei soluţii adecvate modelului respectiv, altfel zis, se va proceda la stabilirea unui set specific de valori pentru variabilele decizionale, care să corespundă alternativei de rezolvare selectată într-o etapă anterioară. Implementarea modelului, reprezintă etapa finală a procesului decizional şi constă în circumscrierea la nivel operaţional a soluţiei furnizate de model. Mediul informatizat al întreprinderii, confruntat în ultimii ani, cu o intensificare fără precedent a concurenţei pe toate planurile a promovat şi implementat o serie de noi tehnologii ale informaticii decizionale. Prima dintre acestea, se referă la organizarea colecţiilor de date orientate pe subiecte în depozite de date. Mai precis este vorba de conceptul Data Warehouse, care oferă o viziune integrată asupra tuturor informaţiilor şi datelor manipulate de întreprindere prin sistemele sale operaţionale, date care vor fi transpuse în aplicaţii informatice ce vor fi integrate ulterior în sistemul informaţional al întreprinderii. Un Data Warehous este o colecţie de date orientate pe subiecte, integrate, non-volatile şi istorice. Această definiţie furnizează, de altfel, principalele caracteristici ale depozitelor de date. Într-o altă accepţiune, un depozit de date, poate fi considerat ca un stoc intermediar de informaţii între sistemul operaţional şi cel decizional, fiind astfel organizat pentru a asigura o informare globală a factorilor de decizie în contextul rezolvării unei probleme organizaţionale.
33

Datorită facilităţilor pe care le oferă, depozitul de date reprezintă, din punctul de vedere al specialiştilor, un „punct focal” al informaticii decizionale, prin care se urmăreşte gruparea de o manieră omogenă a multitudinii de informaţii răspândite în bazele de date ale întreprinderii. O altă tehnică a informaticii decizionale se bazează pe explorarea datelor prin procese Data Mining, un instrument al informaticii decizionale care permite explorarea volumelor mari de informaţii pentru a pune în evidenţă scheme şi relaţii ascunse în date . Acţiunile circumscrise unui proces Data Mining identificate în practica decizională sunt :  Identificarea informaţiilor ce urmează a fi exploatate ;  Selectarea datelor pertinente şi eliminarea datelor inadecvate ;  Cercetarea modelelor , acţiune de extragere a cunoştinţelor utile , plecând de la un volum de informaţii considerate a fi reprezentative şi , prezentarea lor într-o formă sintetică ;  Evaluarea rezultatului , ceea ce permite aprecierea calităţii modelului ;  Implementarea modelului în sistemele informatice organizaţionale, fază care facilitează tranziţia dintre un domeniu de studiu şi unul operaţional. Tehnologia cu cea mai mare amploare din ultimii ani, se referă la prelucrarea analitică a datelor operaţionale ale întreprinderii, mai cunoscută fiind denumirea generică de Tehnologia OLAP, care abordează datele agregate dintr-o perspectivă multidimensională, pentru a asigura un acces rapid la informaţiile strategice ale întreprinderii. În acest mod, fondul uriaş de informaţii existente în mediul organizaţional al firmelor, poate fi circumscris unor demersuri analitice, tehnologia OLAP permiţând analiştilor, managerilor şi factorilor executivi să realizeze o analiză pertinentă a datelor, asigurând un acces rapid, consistent şi interactiv la o mare varietate de posibile abordări ale unei informaţii. Totodată, tehnologia OLAP permite explorarea şi navigarea între structurile multidimensionale ale datelor organizaţionale şi analizează în acelaşi timp, conţinutul informaţiilor din depozitele de date . Pe de altă parte, analiza multidimensională abordată prin tehnologia OLAP, presupune evidenţierea modului în care datele
34

referitoare la un anumit subiect pot fi studiate de-a lungul dimensiunilor sale temporale şi spaţiale . Aplicaţiile tehnologiei OLAP pot acoperi o mare diversitate de activităţi din diferitele departamente funcţionale ale oricărei întreprinderi, indiferent de sectorul economic din care face parte, dintre care amintim doar, analiza performanţelor financiare, analiza studiului de piaţă , a clienţilor, alocarea resurselor, planificarea producţiei, etc., cu scopul de a furniza managerilor informaţiile de care aceştia au nevoie pentru adoptarea unor decizii potrivite şi în concordanţă cu directivele strategice ale firmei.

2.3. Sistemele expert în domeniul economico-financiar
Sistemele expert economico-financiare sunt menite în principal să sprijine managerii în procesul de luare a deciziilor, scopul acestora fiind acela de reproducerea de către calculator a diferitelor raţionamente umane, astfel încât conducătorii, indiferent de gradul lor de pregătire şi experienţă, pe diversele paliere ierarhice, să poată lua decizii optime şi precise, de rezolvarea problemelor la un moment dat, în timp scurt, înlocuind cu succes experţii în domeniu . Definite chiar ca fiind p r o g r a m e i n f o r m a t i c e c a p a b i l e s ă r e p r o d u - c ă r a ţ i o n a m e n t u l u m a n , prin inducţii şi deducţii, sistemele expert trebuie să realizeze următoarele obiective : preluarea cunoştinţelor şi informaţiile de la expert; stocarea cunoştinţelor; să permită un dialog prietenos cu utilizatorul; să furnizeze informaţiile solicitate de utilizator; să solicite altor programe ( SGBD , programe utilitare ) date şi informaţii pe baza cărora să ofere beneficiarului soluţii sfaturi, recomandării, explicaţii; să poată fi solicitat de alte programe pentru furnizarea de informaţii într-un anumit domeniu; să fie capabil de a primi şi să prelucreze informaţii din mediul fizic exterior prin senzori de captare; să poată acţiona dispozitive şi instrumente în funcţie de decizia pe care a luat-o la un moment dat.

-

35

Funcţionarea unui sistem expert. Pentru explicarea modului de funcţionale a unui sistem expert, ne vom referi la tehnicile folosite de acesta pentru selectarea cunoştinţelor din baza de cunoştinţe necesare în luarea deciziei. Baza de cunoştinţe este actualizată de către cognitician cu informaţii primite de la expertul în domeniu. Acestea trebuiesc prelucrate înaintea implementării pentru a putea fi recunoscute de către sistemul expert. Baza de cunoştinţe stochează cunoştinţe în baza de fapte (sub formă de informaţii, pe baza cărora sistemul expert ia decizia) şi reguli (care descriu raţionamentul folosit în luarea deciziei). Baza de fapte stochează toate informaţiile, posibile, despre un anumit obiect prin atribuirea acestuia de caracteristici, de exemplu: dobânda este mare, inflaţia este mică, mediul social este bun, etc. Regulile sunt folosite în procesul de luare a deciziei ca raţionament, de exemplu: dacă inflaţia este mică şi dacă dobânda este mare atunci se urmăreşte economisirea altfel se urmăreşte a se face investiţii Regulile sunt formate din condiţii şi concluzii. Logica folosită de sistemele expert este bazată pe afirmaţii: "dacă condiţiile sunt adevărate atunci concluziile sunt adevărate" sau "dacă există concluzii care sunt adevărate atunci condiţiile trebuie să fie adevărate". La stocarea cunoştinţelor în baza de fapte şi în procesul de raţionament, sistemul expert, foloseşte operatori logici (AND, OR, NON, APARŢINE, etc), operatori matematici (*, /, +, -, %, etc) şi propoziţii. De asemenea în procesul de implementare a cunoştinţelor şi concepere a raţionamentului, trebuie ţinut cont de regulile de ortografie şi folosire a parantezelor, utilizate în matematică şi în logică, pentru ierarhizarea operaţiilor 10 care au loc, cât şi a proprietăţilor acestora (comutativitate, asociativitate, etc). Un rol important în procesul de funcţionare al sistemului expert îl are motorul de interfeţe care realizează căutarea şi selectarea faptelor precum şi regulilor care contribuie la procesul de luare a deciziei.
36

Scopul este soluţia problemei care se pune, iar sistemul expert trebuie să ia o decizie în acest sens. De exemplu - în această perioadă este mai bine să economisesc sau să fac investiţi? Modul de căutare a motorului de interfeţe poate fi reprezentată prin grafuri. În funcţie de strategia de căutare folosită de sistemul expert, acesta poate fi prezentat în următoarele ipostaze: • motorul cu căutare înainte - folosit atunci când domină scopurile iar căutarea se face pe principiul dacă condiţiile sunt adevărate atunci concluziile sunt adevărate ;

• motorul cu căutare înapoi - folosit atunci când domină faptele iar căutarea se face pe principiul dacă concluziile sunt adevărate atunci condiţiile sunt adevărate;

motorul cu căutare în adâncime - motorul caută o regulă folosind concluzia anterioară ca faptă până când concluzia devine una din soluţiile la problema de rezolvat;

37

motorul cu căutare pe laterală - motorul caută mai întâi toate regulile care folosesc faptele ce le are la dispoziţie în acel moment.

Funcţionarea sistemului expert este controlată de motorul de interfeţe. În funcţie de scopul avut de utilizator, motorul de interfeţe selectează din baza de reguli, regulile ce trebuiesc aplicate pentru rezolvarea problemei propuse pentru a fi soluţionată. În funcţie de regulile avute la dispoziţie, motorul de interfeţe alege din baza de fapte, faptele ce servesc ca şi condiţii la regulile selectate anterior. În urma aplicării regulilor se nasc noi fapte ce actualizează baza cu fapte veridice. În funcţie de cunoştinţele avute la dispoziţie, motorul dialoghează prin intermediul interfeţei de dialog cu mediul exterior (utilizatori, senzori, alte programe informatice) pentru procurarea de noi cunoştinţe necesare în luarea deciziei. În momentul în care scopul a fost atins sau baza de reguli aplicabile s-a terminat, procesul de căutare ia sfârşi iar faptele din baza de fapte veridice sunt trimise modulului explicativ, pentru întocmirea raportului explicativ.
38

Un posibil model de funcţionare a unui sistem expert poate fi considerat şi cel prezentat în "schema de funcţionare" de mai jos.

2.4 Realizarea unui sistem expert.
Procesul de realizare a unui sistem expert poate fi sintetizat în parcurgerea următoarelor trei faze: Dezvoltarea, consultarea şi îmbunătăţirea sistemului expert. Faza de dezvoltare a sistemului expert constă în realizarea părţilor componente ale sistemului expert (baza cunoştinţelor, motor de interfeţe, modul explicativ, modul de achiziţionare a cunoaşterii şi interfeţele de dialog utilizator) de către analişti programatori, cât şi în
39

achiziţionarea cunoaşteri de la experţi în domeniu sau din alte surse şi implementarea acestora în baza de cunoştinţe de către cognitician. Acest proces este cea mai grea şi complexă activitate, care se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp şi la care participă expertul, cogniticianul, analistul programator şi utilizatorul final. Expertul în domeniu este caracterizat printr-un nivel superior de cunoştinţe şi aptitudini care îi permite rezolvarea calitativ superioară, în raport cu ceilalţi, a problemelor specifice domeniului aprobat. În plus, ca actor implicat în constituirea unui sistem expert, el trebuie să dispună de capacităţile necesare de comunicare, în sensul transmiterii cunoştinţelor sale relevante, precum şi disponibilităţi, ca timp şi voinţă, de a face accesibilă expertiza pe care o deţine. Inginerul de cunoştinţe (cogniticianul) este factorul central, care cumulează activităţile de proiectare, elaborare, exprimare şi implementare a sistemului expert. Denumirea atribuită acestuia evidenţiază focalizarea activităţii sale pe cunoştinţele aferente problemei abordate. Principalele atribuţii ale inginerului de cunoştinţe sunt: evaluarea problemei, intervievarea experţilor, identificarea metodelor de rezolvare a problemelor, alegerea soluţiei software, scrierea în cod, testarea sistemului, revizuirea sistemului, integrarea sistemului în contextul de lucru, întreţinerea sistemului. Ponderea principală revine atribuţiilor referitoare la achiziţia, modelarea şi organizarea cunoştinţelor. Analistul programator este persoana care desfăşoară activitatea de programare a sistemului expert realizând părţile componente ale acestuia (baza de cunoştinţe, motorul de interfeţe, modulul de achiziţionare a cunoştinţelor, modulul explicativ, interfaţa utilizator). La realizarea sistemului expert se folosesc generatoare de sistem expert care pot fi setate în funcţie de domeniul utilizat la parametri optim de utilizare. Acestea asigură funcţionarea sistemului având structurate din punct de vedere fizic părţile componente ale unui sistem expert, rămânând în seama cogniticianului activitatea de achiziţionare şi implementare a cunoştinţelor. Utilizatorul final are, în cazul sistemelor expert, un rol mai puţin pregnant în raport cu cel care îi revine în alte acţiuni de informatizare; astfel el poate contribui la procesul de achiziţie a
40

cunoştinţelor şi de definitivare a aplicaţiilor oferite de sistem. În analiza rezultatelor furnizate de sistemul expert, utilizatorul final promovează criterii dependente de nivelul său de participare la actualizarea bazei de cunoştinţe a sistemului: > cei cu nivel înalt de participare sunt sensibili la ambiguitatea formulării deciziilor; > pentru ceilalţi utilizatori, acceptarea recomandărilor sistemului, în special a celor care amendează propriul punct de vedere, depinde de autoritatea şi credibilitatea celor care au constituit sistemul. Principalele probleme ce intervin în colectarea tuturor cunoştinţelor necesare constituirii modelelor conceptuale şi a bazei de cunoştinţe sunt: > lipsa de sintetizare iniţială, consecinţă a faptului că în exercitarea activităţii sale expertul nu are nevoie săşi exteriorizeze cunoştinţele; > tendinţa firească de omitere a cunoştinţelor generale care aparţine fondului comun al profesiei sau domeniului respectiv (cunoştinţe de bun simţ) şi care pentru expertul uman sunt subînţelese; > existenţa mai multor surse de cunoştinţe; > dificultatea de a indentifica, din masa de cunoştinţe, pe cele necesare sau relevante; > necesitatea de a colecta un număr mai mare de excepţii şi de cazuri nespecifice pentru a putea conferi suficientă flexibilitate viitorului sistem; nu trebuie uitat că, spre deosebire de aplicaţiile informatice de gestiune tradiţională, un sistem expert îşi propune, prin definiţie, să rezolve probleme nestructurate sau slab structurate în care excepţiile sunt frecvente. Colectarea cunoştinţelor se poate realiza pe cale manuală sau automată. Principalul procedeu de culegere este interviul, folosit frecvent şi în crearea aplicaţiilor informatice convenţionale. > automatizarea achiziţionării cunoştinţelor presupune definirea unor instrumente informatice care să asigure următoarele servicii: > asistarea expertului în transmiterea directă a cunoştinţelor sale, fără a mai fi necesară participarea
41

altei persoane (în speţă, a cogniticianului);

> sprijinirea cogniticianului în culegerea mai eficientă a
cunoştinţelor, în special în cazul problemelor de mari dimensiuni sau complexitate ridicată; inducţia automată, adică generarea automată de reguli de producţie pe baza unui set de exemple sau cazuri formulate de expert sau chiar a conţinutului unei baze de date nespecifice. Achiziţionarea şi descrierea cunoştinţelor este o activitate complexă ce constă în: > identificarea obiectelor, conceptelor sau noţiunilor folosite; această identificare nu trebuie înţeleasă aici numai ca o enumerare ci ca un proces de atribuire de identificatori unici şi de rezolvare a problemelor legate de eventualele ambiguităţi, de sinonimii şi omonimii; > descrierea obiectelor, conceptelor sau noţiunilor folosite, prin precizarea atributelor şi a valorilor relevante ale acestora, care îmbracă de foarte multe ori o exprimare pronunţat calitativă, de genul "bun", "excelent", "mediocru", "opus", "contrariu", relevanţa, la rândul ei, este apreciată prin prisma percepţiei persoanei sau persoanelor a căror expertiză urmează a fi captată şi este, în consecinţă, supusă subiectivismului; > organizarea cunoştinţelor, care constă în identificarea şi prezicerea reţelelor ierarhice sau de clasificare ale obiectivelor, conceptelor sau noţiunilor folosite de către experţi; cu acest prilej pot fi stabilite care sunt conceptele primare şi cele derivate precum şi relaţiile de transfer succesoral dintre ele. Cunoştinţele colectate în cadrul acestei etape nu sunt direct utilizate: ele urmează a fi structurate şi exprimate în forma adecvată metodei de reprezentare a cunoştinţelor şi a particularităţilor motorului de inferenţe. Faza de consultare cuprinde activitatea pe care o desfăşoară utilizatorul sistemului expert în procesul de exploatare al acestuia după ce a fost dezvoltat şi validat de către comisia de omologare.
42

Consultarea sistemului expert se face de către utilizator prin adresarea de întrebări specifice domeniului de activitate. Sistemul acceptă întrebările oferind răspunsuri sub formă de explicaţii, sugestii, sfaturi, concluzii, etc. Răspunsurile pe care le dă sistemul expert sunt determinate de baza de cunoştinţe de care acesta dispune, capacitatea motorului de interfeţe pe care o are de a căuta în baza de cunoştinţe şi euristicele folosite de acesta pentru selectarea răspunsului adecvat situaţiei impuse. Faza de îmbunătăţire, a sistemului expert, constă în activitatea ce se desfăşoară pe timpul exploatării pentru actualizarea bazei de cunoştinţe cu informaţiile şi datele noi apărute în domeniu, precum şi cea de îmbunătăţire a motorului de interfeţe cu noi metode şi principii de luare a deciziei. Această activitate este desfăşurată de persoana care se ocupă cu întreţinerea şi exploatarea sistemelor expert.


Inteligenţa artificială şi sistemele expert fac parte, ca origine, din marea familie a informaticii. Pentru generarea şi dezvoltarea acestora, la fel ca software-ul clasic, sunt folosite limbaje de programare şi generatoare de sisteme expert. Diferenţa dintre un limbaj de programare (Pascal, Prolog, LISP) şi un generator de sisteme expert constă în capacitatea generatoarelor de a dezvolta un sistem expert pe baza unui dialog interactiv cu programatorul, simplificând foarte mult munca de programare a principalelor elemente componente ale sistemului expert. Generatoarele de sisteme expert includ limbaje de programare pentru inteligenţa artificială de nivel mai înalt decât limbajele de programare a sistemelor expert. Natura specializată a acestor medii de dezvoltare le recomandă pentru construirea sistemelor expert, dar nu şi pentru o programare cu scop general, universal. Din această cauză sunt dese situaţiile în care anumite funcţii trebuie elaborate în limbaje de programare procedurale.

43

Principalul element distinctiv, funcţional, al unui mediu de dezvoltare a sistemelor expert faţă de un limbaj de programare procedurală constă în focalizarea reprezentării astfel15: > limbajul de programare se concentrează pe tehnicile mai flexibile şi mai robuste de reprezentare a datelor şi de manipulare a acestora; > prin contrast, mediile de dezvoltare a sistemelor expert se focalizează pe cele mai flexibile şi mai robuste metode de reprezentare a cunoaşterii; > paradigma programării procedurale oferă un singur nivel de abstracţie implementat prin metoda ca: operatori, structuri de control etc, în care datele şi metodele sunt intercondiţionate; > paradigma sistemelor expert oferă două niveluri de abstractizare: abstracţia datelor şi abstracţia cunoaşterii. Mediile de dezvoltare a sistemelor expert separă datele sau cunoştinţele de metodele lor de manipulare. De exemplu, într-un sistem expert bazat pe reguli, faptele sunt abstracţii ale datelor, iar regulile sunt abstracţii ale cunoaşterii. În prezent, cercetările în problematica mediilor de dezvoltare a sistemelor expert sunt orientate în patru mari direcţii16: > limbaje de programare şi instrumente pentru ajutor în programare; > medii şi instrumente generale pentru sisteme expert; > medii şi instrumente specifice problemei; > medii şi instrumente specifice domeniului. În principiu, orice mediu de dezvoltare a sistemelor expert trebuie să întrunească următoarele trăsături17: > să fie puternic, mentenabil şi să dispună de limbaje standardizate; > să posede biblioteci bine dotate cu cod sursă, cod obiect şi cunoştinţe în domeniu; > să utilizeze staţii de lucru şi platforme cu caracteristici grafice de înaltă rezoluţie, color, cu ferestre multiple şi actualizare rapidă; > să dispună de instrumente software pentru utilizare uşoară;
44

să utilizeze cele mai bune echipamente de intrare; comunicarea intre procese să fie standardizată şi flexibilă; > interfaţa de dialog să fie prietenoasă şi uniformă; > să dispună de editoare capabile să trateze module de program cu structură individuală; > după dezvoltare pe cele mai bune medii de programare, sistemul să poată fi translatat în limbaje şi maşini mai potrivite ca viteză şi memorie de lucru. Experienţa informatică actuală18 sugerează că este preferată utilizarea unui produs program comercializat în scopul rezolvării unor probleme, decât să se construiască un nou produs program. Astfel, orientarea generală în selectarea unei paradigme constă în a considera mai întâi paradigmele procesurale, datorită faptului că s-a acumulat o mare experienţă în acest domeniu şi, numai dacă, efectiv, problema nu se poate soluţiona cu programe procedurale, să treacă la paradigme neprocedurale, cum este şi aceea a inteligenţei artificiale. Sistemele expert, fiind un subdomeniu al inteligenţei artificiale, s-au creat medii şi instrumente specializate pentru dezvoltarea lor, precum şi limbaje de inteligenţă artificială. În prezent, pe piaţa internaţională software se găsesc foarte multe limbaje de programare şi generatoare de sisteme expert. Oferta acestora se găseşte pe Internet în site-urile de prezentare ale firmelor producătoare. Pentru achiziţionarea unui generator de sisteme expert trebuie avut în vedere următoarele caracteristici: > domeniul de activitate în care acesta poate fi folosit; > sistemul de operare sub care lucrează; > caracteristicile ce trebuie să le îndeplinească computerul pe care trebuie să ruleze sistemul expert; > modul de achiziţie şi implementare al cunoştinţelor; > metodele de căutare în baza de cunoştinţe; > tipul de proceduri folosite; > numărul de reguli pe care acesta le acceptă; > preţul de achiziţie.

> >

45

2.5 Aria de cuprindere a sistemelor expert
Aşa după cum am subliniat anterior, aplicaţiile sistemelor expert sunt din cele mai variate, găsindu-şi rolul şi locul într-o multitudine de domenii. Promptitudinea şi rapiditatea de rezolvare a problemelor apărute în activitatea cotidiană desfăşurată, uşurinţa de utilizare şi consultare de către manageri în acţiunile pentru luarea deciziei optime duc practic la indispensabilitatea acestora şi în domeniul economico-fînanciar. Aria de cuprindere în care se utilizează acestea este determinată în principal de funcţiile pe care le îndeplinesc sistemele expert. > Funcţia de control şi monitorizare - controlul inteligent al sistemelor; > Funcţia de depanare şi reparare - recomandă corecţii ale deficienţelor funcţionării sistemelor; > Funcţia de proiectare - proiectarea produselor şi sistemelor; > Funcţia de diagnostic şi întreţinere - localizează erorile de funcţionare şi recomandă corecţiile necesare; > Funcţia de instruire îmbunătăţeşte performanţele celor care învaţă folosind strategiile CAI (Computer Asisted Instruction); > Funcţia de interpretare - clarificarea unor situaţii, inferarea situaţiilor noi pe baza semnalelor de la senzori; > Funcţia de planificare - dezvoltă scheme de activitate orientate spre scop (obiective); > Funcţia de predicţie - inferarea unor situaţii probabile pe baza informaţiilor deja cunoscute; > Funcţia de simulare - deducerea consecinţelor acţiunilor sau a evenimentelor declanşate de către sistemul însuşi; > Funcţia de clasificare (taxonomie) - organizarea entităţilor (obiectivelor) pe clase/categorii; > Funcţia de selecţie - Identificarea celei mai bune alternative dintr-o listă de posibilităţi.
46

Domeniile de activitate în care sistemele expert îşi găsesc pregnant utilitatea sunt: > Medicină şi biologie - se folosesc cu precădere funcţiile de diagnostic şi întreţinere; > Geologie şi geologie; > Agricultură şi agronomie; > Tehnică şi sisteme tehnice - se folosesc funcţiile de diagnostic, întreţinere, depanare, reparare, control şi monitorizare; > Domeniul economic şi financiar-contabil - se folosesc funcţiile de planificare, predicţie, simulare, selecţie, diagnostic. > Chimie, biochimie, militar, etc. - se folosesc funcţii de planificare şi interpretare; > Informatică şi inginerie - se folosesc funcţiile de control şi monitorizarea sistemelor complexe; Revenind la domeniul economic şi financiar-contabil putem spune că au fost realizate numeroase sisteme expert acoperind şi uşurând munca desfăşurată cu precădere acelora din domeniul asigurărilor şi al băncilor. Activităţile mai importante unde sistemele expert îşi găsesc aplicabilitate în domeniul economic şi financiar contabil sunt: > În producţie, sistemele expert fiind folosite pentru: • conducerea roboţilor industriali şi atelierelor flexibile de producţie; • CAM, CIM (Computer Aided Manufacturing/Computer Integrated Manufactaring) • diagnosticul şi întreţinerea sistemelor; • controlul calităţii; • controlul proceselor în timp real; > În domeniul finanţelor, sistemele expert sunt folosite pentru: • consiliere plasamentele financiare; • gestiunea impozitelor; • marketing financiar; • diagnostic financiar;
47

• acordare de credite; • planificare financiară; • gestiune portofolii, etc. > Pentru gestiunea resurselor, sistemele expert îşi găsesc aplicaţia în: • evaluarea funcţiilor; • stabilirea baremurilor; • selecţia personalului; • determinarea profitului; • pensionare; • instruire, etc. > În marketing, sistemele expert se folosesc pentru: • evaluarea potenţialului pieţei; • analiza forţei şi slăbiciunilor concurenţei; • gestiunea reţelelor de distribuţie; • alegerea mediilor publicitare, etc; > În domeniul asigurărilor, sistemele expert sunt utilizate pentru: • garanţii; • vânzări; • planificare financiară; • rezolvare reclamaţii; • analize actuariale; • plasamente investiţionale; • gestiune portofolii. > În activitatea bancară, sistemele expert ocupă primul loc pentru: • confruntare clienţi-produse; • evaluare riscuri; • acordarea de credite comerciale; • gestiune portofolii; • audit colateral; • evaluarea creditelor; • tranzacţii bancare; • planificare financiară; • prezentare încasări din vânzări; • declaraţii bancare;
48

>

>

• gestiune datorii; • schimburi cu străinătatea; • gestiune acreditive, etc. În activitatea de brokeraj, sistemele expert îşi aduc o importantă contribuţie la: • analize investiţii; • prelucrare tranzacţii; • sprijin comercial; • gestiune risc; • vânzări; • oportunitate arbitraj; • monitorizare preţ-acţiune; • schimburi cu străinătatea; • gestiunea ratei dobânzii. În domeniul financiar contabil, sistemele expert se folosesc pentru: • auditing; • planificarea impozitelor întreprinderii; • determinarea impozitului pe profit; • planificare financiară; • contabilitate financiară şi contabilitate de gestiune.

2.6 Sisteme multiexpert
Un manager, în procesul de conducere, în funcţie de decizia pe care o are de luat trebuie să consulte unul sau mai mulţi experţi în domenii diferite. Costurile ridicate ale comisioanelor percepute de către aceşti experţi, coroborat cu timpul mare afectat în consultarea acestora şi a conflictelor apărute pe parcursul soluţionării problemei datorate viziunilor diferite asupra problemei au dus la necesitatea realizării sistemelor multiexpert ca o soluţie alternativă. Sistemele multiexpert sunt sistemele care înglobează cunoştinţa a mai multor experţi în domenii diferite şi sunt destinate soluţionării problemelor ce necesită un grad ridicat de performanţă. Arhitectura unui sistem multiexpert19 are la bază arhitectura unui sistem expert şi respectă principiile: • conţine mai multe module de cunoaştere, similare bazelor
49

de cunoştinţe din sistemele expert; • motorul (motoarele) de interfeţe trebuie să fie separate de module de cunoaştere; • modularitatea cunoaşterii trebuie să rămână validă la metanivelul expertizei. Adăugarea, modificarea sau ştergerea unui modul de cunoaştere nu trebuie să afecteze direct alte module din sistem; • funcţionarea globală a sistemului trebuie să permită aflarea soluţiei optime la o problemă pusă, (dacă există); • procesul inferenţial care a condus la rezultat să fie similar raţionamentului uman. Acest principiu înseamnă că ordinea intervenţiei fiecărui modul de cunoaştere respectă pe aceea a experţilor, a cărei reflectare o reprezintă. De fapt, aceasta este şi restricţia principală pentru rezolvare. În sistem multiexpertiza constituie o reţea de module de cunoaştere, cu cuplare slabă, în care nici un modul nu poate avea o vedere generală şi completă asupra reţelei pentru a servi ca arbitru şi supraveghetor; Problema care trebuie rezolvată poate avea unul sau mai multe scopuri ce sunt soluţionate împreună sau separat de către modulele sistemului expert. O atenţie deosebită se cere la realizarea sistemelor multiexpert pentru: • comunicarea între bazele de cunoştinţe; • modul de soluţionare a problemei; • organizarea cunoaşterii în sistemul multiexpert.

2.7. Modelarea conceptuală
Această etapă urmăreşte definirea structurii conceptuale a cunoştinţelor utilizate de către expertul uman în domeniul de activitate care formează obiectul viitorului sistem expert de asistare a deciziei financiare. În cadrul său expertul defineşte în colaborare cu informaticianul noţiunile de bază folosite, relaţiile esenţiale existente între aceste noţiuni, lucrările principale de efectuat şi restricţiile generale care intervin în cursul rezolvării problemelor. Acest efort de conceptualizare este necesar pentru a delimita mai exact domeniul de
50

expertiză al viitorului sistem expert şi a fundamenta formularea cunoştinţelor în cadrul viitoarei baze de cunoştinţe. Modelarea conceptuală vizează următoarele obiective:20 - identificarea principalelor probleme, concepte sau entităţi din domeniul de expertiză - definirea atributelor necesar pentru descrierea problemelor, conceptelor sau entităţilor - identificarea celor mai importante corelaţii care există între acestea examinarea restricţiilor principale care guvernează sau intervin în relaţiile dintre obiecte - specificarea tipurilor de probleme la care urmează să răspundă viitorul sistem - definirea cadrului general de utilizare al sistemului expert de asistare a deciziei, atât sub aspectul manierei de comunicare a problemelor de rezolvat ( prin dialog la terminal, prin consultarea bazei de date existente), cât şi al interacţiunii cu utilizatorul final. Aceste obiective sunt considerate atinse dacă cunoştinţele acumulate pot servi la construirea unui model al realităţii, al domeniului analizat, model schematic dar suficient de detaliat pentru a servi ca bază fazelor următoare din ciclul de viaţă. Captarea realităţii într-un model presupune reproducerea schematică a celor două aspecte fundamentale ale realităţii : aspectul static, ( structural), şi aspectul dinamic (funcţional). Pentru modelarea aspectelor structurale şi funcţionale există suficiente modele de reprezentare a structurii şi funcţionalităţii unui ansamblu. Un model structural trebuie să reflecte : elementele, atributele fiecărui element, relaţiile structurale dintre elemente

51

.
Relaţiile dintre elementele domeniului se reprezintă schematic sub formă de arbori. 21

Arcele sunt legături structurale denumite IS_A/IS_A_KIND_OF pentru arborele de clasificare şi legăturile de descompunere a unui ansamblu în părţi componente IS A PART OF. Arborii de clasificare şi descompunere structurală sunt modele conceptuale fundamentale. Ei se regăsesc în modelele cunoscute, mai mult sau mai puţin explicit. Reţelele semantice sunt modele destul de slab structurate, utilizate mai mult ca o primă schematizare a realităţii, ca o diagramă a textului descriptiv rezultat din faza de analiză a domeniului. Nodurile reţelei sunt elementele domeniului, nodurile terminale ale reţelei sau nodurile legate prin arce ce figurează verbul ARE sunt atribute ale entităţilor. Printre arce găsim legături structurale de tipul IS_A, IS_A_KIND_OF, sau legături de compunere/descompunere IS PART OF/CONSIST OF. Modelul entitate — asociaţie poate fi direct derivat din reţeaua semantică prin transformarea nodurilor
52

în entităţi, a nodurilor legate cu arce ARE, în atribute ale entităţilor şi a arcelor prin asociaţie. Modelul funcţional trebuie să cuprindă aspectul dinamic, activitate desfăşurată într-un anumit domeniu, funcţiile fiecărui element din modelul structural. Analiza activităţii se soldează adesea cu precizarea acestor funcţii, a entităţilor implicate (activ sau pasiv). În modelele conceptuale, aceste funcţii sunt relaţiile active dintre entităţi, obiecte. Funcţiile sunt exprimate în termeni foarte generali, entităţile implicate fiind obiecte compuse sau clase de obiecte. Aceste funcţii generale se pot descompune în acţiuni din ce în ce mai precise, mai elementare, identificându-se trei nivele: acţiune generică acţiune specifică acţiune elementară ( operaţie ) Spre exemplu arborele descompunerii funcţionale a acţiunii vânzare poate fi
eliberare livrare Vânzare facturare încasare ambalare expediere încărcare transport descărcare

Pe acest sistem de acţiuni elementare s-au construit limbaje funcţionale capabile să descrie şi să controleze aspectul dinamic al realităţii. Astfel, în arborele de descompunere de mai sus secvenţa de operaţii elementare : „ încărcare — transport — descărcare,, se poate implementa prin acţiunile rudimentare „ înglobează — mută — expulzează,,. Descompunerea acţiunilor indică şi succesiunea lor în timp, succesiune care se reprezintă explicit prin legături orizontale, pe acelaşi nivel, legături înainte-înapoi, denumite SUCCEDE/PRECEDE. Legăturile SUCCEDE/PRECEDE permit crearea de secvenţe de acţiuni, de proceduri care conduc la realizarea funcţiei sau subfuncţiei reprezentate în nodul arborelui. Această secvenţialitate a
53

acţiunilor este un prim pas spre capturarea aspectului temporal al activităţii. Sistemele informatice oferă fotograme ale realităţii prin înregistrarea datei calendaristice a unui eveniment. Posibilitatea de animare a acestor fotograme pentru a simula aspectul dinamic al realităţii este unul dintre obiectivele majore ale informaticii inteligente. Un model care surprinde aspectul declanşării unei acţiuni şi consecinţele ei este considerat un model de tip cauzal, fiind o reprezentare a legii cauză efect. In acest model se folosesc termenii de acţiune şi eveniment. Evenimentul este rezultatul, consecinţa unei acţiuni şi este perceptibil prin schimbarea valorii unor parametrii de stare, a unor atribute. Acţiunea este declanşată de un context de valori ale unor parametri de stare. Modelul conceptual care asociază o acţiune unui context de perechi Variabilă — valoare, este modelul regulilor de producţie.

2.8. Colectarea şi reprezentarea cunoştinţelor
a) Colectarea Această etapă urmăreşte colectarea tuturor cunoştinţelor necesare construiri modelelor conceptuale şi a bazei de cunoştinţe. Principalele probleme care intervin în realizarea sa sunt:22 lipsa de sistematizare iniţială, consecinţă a faptului că în exercitarea activităţii sale expertul nu are nevoie să-şi exteriorizeze cunoştinţele tendinţa firească de omitere a cunoştinţelor generale aparţinând fondului comun al profesiei sau domeniului respectiv existenţa mai multor surse de cunoştinţe dificultatea de a identifica, din masa de cunoştinţe, pe cele necesare sau relevante necesitatea de a colecta un număr cât mai mare de excepţii şi de cazuri nespecifice pentru a putea conferi suficientă flexibilitate viitorului sistem; nu trebuie uitat că, spre
54

-

-

deosebire de aplicaţiile informatice de gestiune tradiţionale, un sistem expert de asistare a deciziei îşi propune prin definiţie să rezolve probleme structurate sau nestructurate în care deci excepţiile sunt frecvente. Această diferenţiere trebuie observată şi în colectarea cunoştinţelor, fiind de preferat să se obţină o descriere cât mai completă înaintea abordării modului în care expertul le corelează şi le utilizează în rezolvarea problemelor. Descrierea cunoştinţelor se poate axa pe următoarele aspecte, care de altfel corespund celor specificate la modelarea conceptuală: - identificarea obiectelor, conceptelor sau a noţiunilor folosite, această identificare trebuie înţeleasă ca un proces de atribuire de identificatori unici şi de rezolvare a problemelor legate de eventualele ambiguităţi - descrierea obiectelor, conceptelor sau a noţiunilor folosite, prin precizarea atributelor şi a valorilor relevante ale acestora , care îmbracă de foarte multe ori o exprimare calitativă, de genul „bun, excelent, mediocru, opus, contrar". - Organizarea cunoştinţelor, care constă în identificarea şi precizarea reţelelor ierarhice ale obiectelor conceptelor sau noţiunilor folosite de către expert; cu acest prilej pot fi stabilite care sunt conceptele primare şi cele derivate precum şi relaţiile de transfer succesoral dintre ele. Colectarea cunoştinţelor se poate realiza pe cale manuală sau automată. Principalul procedeu de culegere manuală este interviul, care se utilizează frecvent şi în realizarea aplicaţiilor informatice convenţionale. Spre deosebire de acestea din urmă, în care obiectul studiului îl constituie în general, proceduri administrative bine definite, expertiza umană este mult mai dificil de delimitat şi obţinut, ceea ce adaugă la dezavantajele inerente ale interviului şi introducerea unui anumit nivel de incertitudine. Din această cauză, s-au definit diverse tehnici alternative care constau în esenţă în aplicarea unui demers dirijat de identificare sistemică a cazurilor de rezolvat şi a caracteristicilor
55

pe care se bazează expertul în formularea de decizii sau recomandări. Automatizarea achiziţionării cunoştinţelor presupune definirea unor instrumente informatice care să asigure următoarele servicii: - asistarea expertului în transmiterea directă a cunoştinţelor sale, fără a mai fi necesară participarea altei persoane - sprijinirea informaticianului în culegerea mai eficientă a cunoştinţelor, în special în cazul problemelor de mari dimensiuni sau complexitate ridicată În această privinţă există algoritmi şi programe, independente sau încorporate în generatoare de sisteme expert, capabile să efectueze asemenea prelucrări. Ele pot examina conţinutul unei baze de date, să identifice corelaţia dintre valorile luate de atributele acesteia şi să le exprime sub formă de reguli de producţie. Cunoştinţele colectate în cadrul acestei etape nu sunt direct utilizabile, ele urmează a fi structurate şi exprimate în forma adecvată metodei de reprezentare a cunoştinţelor şi a particularităţilor motorului de inferenţe. b) Reprezentarea cunoştinţelor Această etapă urmăreşte să asigure formalizarea şi reprezentarea cunoştinţelor în structura adecvată înregistrării lor în baza de cunoştinţe şi exploatării de către motorul de inferenţe. Realizarea sa este facilitată de unele generatoare de sisteme expert şi de instrumentele informatice de achiziţionare automată a cunoştinţelor. Reprezentarea cunoştinţelor este o etapă de detaliere a modelelor conceptuale, de traduceri în termeni mai concreţi, de aducere la un numitor comun a diferitelor modele structurale, funcţionale, cauzale şi cognitive care au rezultat din etapa de modela re conceptuală. Acest numitor comun se poate considera un numitor logic al cunoştinţelor, asemănător modelelor utilizate la nivelul logic al sistemelor informatice clasice, nivelul specificaţiei interne, interfaţa cu suportul software care asigură implementarea.
56

În domeniul inteligenţei artificiale acest nivel este acoperit de logica propoziţiilor şi a predicatelor sau de specificaţiile limbajelor orientate obiect. Aceste instrumente trebuie să permită reprezentarea tuturor simbolurilor din modele: entităţi, asociaţii, evenimente, legături cauzale şi primitive de raţionament. În prealabil se poate face o uniformizare a modelelor conceptuale, spre exemplu se vor transforma toate modelele inclusiv cele structural — informaţionale în modelul regulilor de producţie care nu este foarte potrivit pentru reprezentarea arborilor de clasificare şi descompunere dar limbajul de implementare solicită încadrarea în acest formalism.

2.9. Validarea sistemului
Scopul principal al acestei etape constă în verificarea măsurii în care sistemul obţinut poate fi utilizat în practică. Validarea sistemului trebuie să cuprindă toate elementele ce caracterizează sistemul, rezultatele furnizate de către acesta, procesele de raţionament care conduc la aceste rezultate şi metodele de inferenţă aplicate. Principalele criterii ce pot fi avute în vedere la validarea sistemului sunt: - naturaleţea în acţiunea cu utilizatorul uman - gradul de acoperire al gamei de probleme circumscrise domeniului de expertiză - capacitatea de a răspunde la formulări diferite ale problemelor - precizia rezultatelor furnizate şi proporţia rezolvării corecte în raport cu numărul total de probleme tratate. În funcţie de rezultatele observate, validarea poate impune completarea, rafinarea sau îmbogăţirea bazei de cunoştinţe ca şi operarea de modificări structurale menite să îmbunătăţească parametri de exploatare curent.
2) Zaharie D, Roşca I, „Proiectarea obiectuală a sistemelor informatice”,Ed Dual Tech, Bucureşti 2002, pag 12-18 3) Dorin Zaharie, colectiv, „ Sisteme Expert, teorie şi aplicaţii”,Ed. Dual Tech, Buc.1999, pag 11 4) Grupul BDASEIG, „Baze de date : fundamente teoretice şi practice”, Ed. Infomega , Buc.2002, pag 34-41 5) Irina Bogdan Bojan, „Sisteme expert pentru evaluarea întreprinderilor” Ed. Dual Tech, Buc.2004 pag 27

57

6) Dorin Zaharie, colectiv, op. cit.pag 52 7) Zaharie D, Roşca I, op.cit. pag 39 8) Grupul BDASEIG, op. cit. pag 12-21 9) Mirela Oancea, „ Sisteme informatice pentru asistarea deciziei financiare”Ed. ASE Buc.2005 pag 45-49 10) Într-o rezolvare matematică ordinea operaţiilor este : ridicarea la putere, radical, înmulţire şi împărţire ,adunare şi scădere. 11) Mirela Oancea , op. cit . pag 84 12) Veronica Ivancenco, „ Tehnici interactive de fundamentare a deciyiei financiare”, Ed.Dual Tech, Buc 2005 ,pag.80-87 13) Grupul BDASEIG, op. cit. pag 57 14)Irina Bogdan Bojan , op. cit. pag 94 15) Ioan Andone, Alex. Ţugui, „Sisteme inteligente în management, contabilitate, finanţe-bănci şi marketing”, Ed. Econ.1999, pag 257 16) Giaratano J, Riley G, Expert Systems. Principles and Programming Designing Expert Systems using CLIPS, PWS Pub., Boston,1993 pag 175 17) Puppe F., Systematic Introduction to Expert System Springer, Berlin 1993, pag 12 18) Ioan Andone, Alex Ţugui, op. cit. pag 250 19) Bielawski L, Lelelnd R.,”Inteligent Systems design John Willey, New York, pag 25 20) Mirela Oancea, op. cit. pag 126-130 21) idem, pag 126-130 22) Veronica Ivancenco, op. cit. pag 280

58

Capitolul 3.
GENERATOARE DE SISTEME INFORMATICE EXPERT 3.1 Generatorul Exsys Selector RuleBook,
Este un sistem expert care permite dezvoltarea aplicaţilor multiple în funcţie de necesitatea domeniului respectiv. RuleBook Tutorial permite utilizatorului să-şi conceapă propriul sistem, să utilizeze la maxim informaţiile şi să poată face modificări şi ajustări în funcţie de situaţie. El este construit pe o platformă tehnologică identică cu sistemul expert Exsys Corvid.1 Exsys Selector RuleBook permite livrarea direct către client a serviciilor dorite, prin intermediul internetului. Sistemul va recomanda cele mai bune produse pentru cerinţele clientului folosind o interfaţă operaţională direct între utilizator şi program fără a mai fi necesară existenţa unei persoane specializate pentru a oferi detalii. Sistemul pune o serie de întrebări utilizatorului despre produsul pe care îl solicită şi care ar fi criteriile minime de alegere . Accesând baza de date a programului, motorul de căutare va oferi soluţia care se potriveşte cel mai bine utilizatorului în funcţie de cerinţele specificate de acesta şi în cel mai scurt timp. Fiecare produs selectat poate fi vizualizat şi prezentat pentru a arăta cum se potriveşte cel mai bine cerinţelor utilizatorului. Dacă nu sunt selectate cerinţele minime afişate de interfaţa sistemului, cerinţele referitoare la un produs vor fi respinse. Aceasta are ca rezultantă un mesaj prin care este prezentat utilizatorului că nu există în baza de date un produs cu cerinţele şi specificaţiile utilizatorului. „Este ca şi cum am avea un agent de vânzări într-un magazin şi ar spune ne pare rău dar nu avem produsul respectiv, încercaţi în altă parte". Acel agent de vânzări nu va rezista prea mult pe piaţă iar pentru aceasta multe societăţi folosesc echivalentul
59

agentului de vânzări pe internet prin utilizarea unor pagini cu prezentarea produselor comercializate. Problema cel mai des întâlnită este aceea potrivit căreia să oferi clientului produsul potrivit, la locul potrivit şi cu preţul cel mai mic. Construirea unui sistem În ciuda sistemului logic şi avansat al sistemului Exsys Selector, realizarea unui sistem este foarte simplă, sistemul foloseşte o interfaţă bazată pe pictograme. Conceperea unui sistem se face în şase paşi: 1. Definirea atributelor care diferenţiază majoritatea produselor; 2. Definirea întrebărilor care vor fi adresate utilizatorului; 3. Definirea criteriilor privind produsele astfel încât, atributele să se potrivească cu cerinţele utilizatorilor; 4. Construirea unei liste de produse în dispozitivul de repartiţie şi introducerea în acesta a atributelor pentru fiecare produs; 5. Realizarea ecranului de interfaţă cu utilizatorul pentru a pune întrebări iar pe baza acestora să prezinte recomandarea sistemului; 6. Rularea programului; Sistemul porneşte prin accesarea acestuia din Start MeniuPrograms/Exsys/RuleBooks/SelectorRuleBook/Selector. Acesta va prezenta ecranul de pornire care permite deschiderea unui program existent sau realizarea unui program nou. Dacă se foloseşte o versiune de evaluare aceasta va rula o perioadă de 30 de zile din momentul în care a fost instalat programul pe calculator. După această perioadă programul nu mai funcţionează şi trebuie instalat din nou. Pentru început trebuie creat un fişier nou cu denumirea dorită şi cu extensia aferentă. Odată ce ai creat un fişier, va apărea interfaţa programului.
60

Această interfaţă foloseşte 7 pictograme cu cei mai importanţi paşi pentru construirea unui sistem. Prima pictogramă este cea privind „Ghidul", în partea stângă este un tabel care conţine informaţi ajutătoare pentru realizarea corectă a programului. Interfaţa utilizată este cea de la programul Windows XP. Pentru fiecare pas de urmat există câte un buton de ajutor în colţul din dreapta, sus al ferestrei. „Atributele", primul pas pentru construirea unui sistem Exsys Selector RuleBook, este adăugarea de produse pe care sistemul le va utiliza mai târziu. Atributele sunt caracteristici care deosebesc produsele între ele. Aceste atribute vor fi folosite pentru a defini „Criteriile de selectare a produselor", şi vor fi folosite pentru a construi repartiţii care să descrie fiecare produs din sistem. Intr-un sistem atributele sunt acele caracteristici care decid importanţa fiecărui produs în conformitate cu nevoile fiecărui client în parte. Pagina va afişa atributele din sistem care sunt introduse automat: „Produsul si Notele". Atributul „produs", este folosit pentru numele produsului, este necesar şi nu poate fi şters. Fiecare produs trebuie să aibă un nume sau o identificare. Când pictogramă pentru
61

produs este construită, atributul „produs", va fi folosit în întreg sistemul.

Pentru a adăuga un atribut se foloseşte butonul „adaugă", după care apare o pictogramă cu patru tipuri de atribute care pot fi adăugate ,acestea trebuie setate corect deoarece nu vor mai putea fi modificate de către sistem. Tipuri de valori care pot fi introduse: - Liste de valori, cel puţin două atribute - Atribute numerice, - Texte, care vor fi comparate cu alte pagini de internet - Imagini Întrebările: sunt folosite pentru a defini cerinţele specificate de utilizator. Această bază de date va fi comparată cu „atributele", pentru a vedea care se potrivesc cel mai bine chiar şi atunci când un produs nu îndeplineşte toate cerinţele solicitate. În multe privinţe „întrebările" sunt asemănătoare „atributelor", ambele pot avea liste de valori posibile sau să accepte valori numerice.

62

„Atributele" sunt caracteristicile produsului iar „ întrebările", reprezintă cerinţele din baza de date a clienţilor. Atributele pentru fiecare produs vor fi aceleaşi de fiecare dată când se rulează sistemul iar valoarea întrebărilor va fi schimbată de fiecare dată când clientul rulează sistemul. Introducerea întrebărilor se realizează prin apăsarea pe butonul adaugă o nouă întrebare. Înainte de a se realiza întrebările trebuie ţinut cont de faptul că acestea să cuprindă următoarele reguli: - Întrebările trebuie realizate astfel încât să răspundă la cerinţele clientului cu privire la produsul sau serviciul solicitat. - Întrebările care folosesc atribute realizează o interfaţă mai bună cu utilizatorul - Realizarea de întrebări la care utilizatorul să fie capabil să răspundă - Când întrebaţi despre o valoare numerică, fiţi siguri să includeţi unităţi de măsură pentru a nu exista confuzii - Realizarea doar de întrebări relevante pentru procesul decizional Fiecare întrebare adăugată trebuie să fie scurtă, la obiect şi descriptivă.
63

Ceea ce este scris în spaţiul „Prompt", va apare în interfaţă atunci când clientul doreşte să aleagă un produs. Dacă întrebarea este numerică de genul alegeţi o sumă, va apărea pe interfaţă un editor de unde se poate selecta sau introduce variabila numerică. De exemplu Pentru întrebarea „a avea o cameră video", La Prompt se introduce „ dorinţa de a avea o cameră video este" Tipul de valoare: listă de valori multiplă Nu necesară; preferabil; foarte important. Se va specifica clientului că se poate alege doar o singură variabilă.

Selectarea criteriilor este cea mai importantă etapă din sistem Criteriile trebuie introduse astfel încât sistemul să poată realiza o comparaţie corectă a indicatorilor introduşi pentru a se realiza analiza. Criteriile sunt motorul sistemului expert, în funcţie de modul în care sunt realizate va funcţiona sistemul, respectiv corect sau incorect. Atributele şi întrebările trebuie formulate în aşa fel încât să nu restricţioneze utilizatorul atunci când acesta doreşte să dezvolte sistemul pentru a obţine o varietate ridicată de indicatori calculaţi.
64

Nu toate criteriile funcţionează la fel de bine deoarece pe baza atributelor introduse în sistem nu se pot realiza toate întrebările posibile, de exemplu „cameră video vs nevoia de a avea cameră video „.

65

66

Rubrica de date: trebuie introduse o gamă cât mai mare de date, în cazul nostru de indicatori, pentru ca utilizatorul programului să poată avea acces la o bază de date complexă care să îi poată oferi soluţiile optime, în timpul cel mai scurt şi la un grad ridicat de încredere fără a mai apela la alte surse sau baze de date.

După ce au fost încărcate comenzile şi motorul de rulare , se pot obţine informaţiile dorite. O noutate adusă de sistem este aceea că poate fi construit pentru a răspunde mai multor cerinţe, indiferent de sectorul de activitate.

67

Programul a fost îmbunătăţit prin utilizarea unor macrocomenzi din SQL. Rularea programului : se face după ce au fost parcurşi paşii anteriori construiri sistemului. In funcţie de datele introduse în sistem acesta va realiza o analiză şi va oferi răspunsul dorit în cel mai scurt timp posibil. Notă: dacă datele introduse de utilizator sunt incorecte programul va realiza analiza pe baza acestor date.

3.2 Utilizarea sistemului Microsoft SQL Server 2005 la îmbunătăţirea Sistemului expert Exsys Selector RuleBook.
Astăzi organizaţiile se confruntă cu numeroase provocări în ceea ce priveşte datele, de exemplu necesitatea unor decizii mai rapide şi mai avizate, necesitatea creşterii productivităţii şi flexibilităţii personalului responsabil cu dezvoltarea şi presiunea de a reduce bugetele IT generale simultan cu scalarea infrastructurii pentru a satisface cererile în continuă creştere.
68

Următoarea versiune a Microsoft SQL Server este concepută pentru a ajuta întreprinderile să abordeze aceste provocări. Microsoft SQL Server 2005 este soluţia Microsoft de generaţie următoare pentru managementul şi analiza datelor, care oferă securitate, scalabilitate şi disponibilitate crescute pentru datele întreprinderii şi aplicaţiile analitice, făcând crearea, implementarea şi managementul acestora mai facile.2 Generat având la bază SQL Server 2000, SQL Server 2005 oferă o soluţie integrată de management şi analiză a datelor, care va ajuta organizaţiile de orice dimensiune să: dezvolte, implementeze şi administreze aplicaţii la nivel de întreprindere mai sigure, scalabile şi fiabile maximizeze productivitatea IT prin reducerea complexităţii creării, implementării şi administrării aplicaţiilor pentru baze de date. partajeze date pe mai multe platforme, aplicaţii şi dispozitive pentru a facilita conectarea sistemelor interne şi externe. controleze costurile fără a sacrifica performanţa, disponibilitatea, scalabilitatea sau securitatea. Generalităţi despre baze de date Aplicaţiile care folosesc baze de date sunt, în general, aplicaţii complexe folosite pentru gestionarea unor informaţii de dimensiuni mai mari într-o maniera sigură şi eficientă. O bază de date reprezintă o modalitate de stocare a unor informaţii (date) pe un suport extern, cu posibilitatea regăsirii acestora. Uzual, o baza de date este memorată într-unui sau mai multe fişiere. Modelul clasic de bază de date este cel relaţional, în care datele sunt memorate în tabele. Pe lângă tabele, o baza de date mai poate conţine: proceduri şi funcţii, utilizatori şi grupuri de utilizatori, tipuri de date, obiecte, etc. Crearea unei baze de date Se face cu aplicaţii specializate oferite de producătorul tipului respectiv de baza de date.

69

Accesul la o baza de date Se face prin intermediul unui driver specific tipului respectiv de baza de date. Acesta este responsabil cu accesul efectiv la datele stocate, fiind legătura între aplicaţie şi baza de date. Definiţie JDBC (Java Database Connectivity) este o interfaţă standard SQL de acces la baze de date. JDBC este constituită dintr-un set de clase si interfeţe scrise în Java, furnizând mecanisme standard pentru proiectanţii aplicaţiilor de baze de date.3 Pachetul care oferă suport pentru lucrul cu baze de date este java. sql. Folosind JDBC este uşor sa transmitem secvenţe SQL către baze de date relaţionale. Cu alte cuvinte, nu este necesar să scriem un program pentru a accesa o bază de date Oracle, alt program pentru a accesa o bază de date Sybase şi aşa mai departe. Este de ajuns să scriem un singur program folosind API-ul JDBC şi acesta va fi capabil să trimită secvenţe SQL bazei de date dorite. Bineînţeles, scriind codul sursa în Java, ne este asigurată portabilitatea programului. Fiind robust, sigur, uşor de folosit, uşor de înţeles, Java este un excelent limbaj pentru a dezvolta aplicaţii de baze de date. Tot ceea ce-i lipseşte este modalitatea prin care aplicaţiile Java pot comunica cu bazele de date. Aici vine însă JDBC-ul care oferă acest mecanism. În linii mari, JDBC face trei lucruri: • • • stabileşte o conexiune cu o baza de date trimite secvenţe SQL prelucrează rezultatele

Conectarea la o bază de date Procesul de conectare la o bază de date implică două operaţii: 1. Încărcarea în memorie a unui driver corespunzător 2. Realizarea unei conexiuni propriu-zise

O conexiune (sesiune) la o bază de date reprezintă un context prin care sunt trimise secvenţe SQL şi primite rezultate. într-o aplicaţie pot exista mai multe conexiuni simultan la baze de date diferite sau la aceeaşi bază.
70

1. Încărcarea în memorie a unui driver Primul lucru pe care trebuie să-1 facă o aplicaţie în procesul de conectare la o bază de date este să încarce în memorie clasa ce implementează driver-ul necesar comunicării cu respectiva baza de date. Specificarea unei baze de date O dată ce un driver JDBC a fost încărcat în memorie cu DriverManager, acesta poate fi folosit la stabilirea unei conexiuni cu o bază de date. Având în vedere faptul că pot exista mai multe drivere înregistrate în memorie, trebuie să avem posibilitatea de a specifica pe lângă identificatorul bazei de date şi Driverul ce trebuie folosit. Aceasta se realizează prin intermediul unei adrese specifice, numita JDBC URL, ce are următorul format: jdbc:sub-protocol: identificator_baza_de_date Câmpul sub-protocol denumeşte tipul de driver ce trebuie folosit pentru realizarea conexiunii. Identificatorul bazei de date este un indicator specific fiecărui driver care specifică baza de date cu care aplicaţia doreşte să interacţioneze. În funcţie de tipul driver-ului acest identificator poate include numele unei maşini gazdă, un număr de port, numele unui fişier sau al unui director, etc. jdbc:odbc:testdb jdbc:oracle:thin@persistentjava.com: 1521 :testdb jdbc: sybase :testdb jdbc:db2:testdb La primirea unui JDBC URL, Driver Manager-ul va parcurge lista driver-elor înregistrate în memorie, până când unul dintre ele va recunoaşte URL-ul respectiv. Dacă nu există nici unul potrivit, atunci va fi lansată o excepţie de tipul SQL Exception, cu mesajul no suitable driver. Efectuarea de secvenţe SQL4 O dată făcută conectarea cu DriverManager.getConection(), se poate folosi obiectul Connection rezultat pentru a se crea un obiect de tip Statements, cu ajutorul căruia putem trimite secvenţe SQL către baza de date. Cele mai uzuale comenzi SQL sunt cele folosite pentru:
71

1. Interogarea bazei de date (SELECT) 2. Actualizarea bazei de date (INSERT, UPDATE, DELETE) Connection c = DriverManager.getConnection(url); Statement s — c.createStatement(); ResultSet r = s.executeQuery(" SELECT * FROM untabel ORDER BY o_coloana"); s.executeUpdate("DELETE * FROM un tabel"); Metoda executeQuery trimite interogări SQL către baza de date si primeşte răspuns într-un obiect de tip ResultSet. Obţinerea şi prelucrarea rezultatelor Interfaţa ResultSet5

String query = "SELECT cod, nume FROM localităţi ORDER BY nume”; ResultSet r = s.executeQuery( query ); while (r.next()) { System.out.println ( r.getString ("cod") + "," + r.getString ("nume")); Interfaţa ResuItSetMetaData ResultSet r = s.executeQuery(" SELECT * FROM localităţi"); ResuItSetMetaData rsmd = r.getMetaData(); System.out.println("Coloane: " + rsmd.getColumnCount());

Comenzi SQL in Oracle 8i
72

Lansare SQL*Plus Componentele de baza Oracle sunt: • Oracle SQL Server - execută toate comenzile SQL • SQL*Plus - mediu de dezvoltare, interfaţa cu utilizatorii • PL/SQL - Limbaj procedural pentru dezvoltare aplicaţii Oracle SQL Server este singurul component Oracle care are acces la informaţiile din Baza de Date, asigurând integritatea şi securitatea informaţiilor memorate. Serverul execută toate comenzile SQL pentru toţi utilizatorii conectaţi la staţii. Pentru fiecare utilizator conectat se deschide o sesiune separată. Fiecare utilizator va avea parola lui, dar mai multe sesiuni se pot lansa pe acelaşi user de la staţii diferite. Toata interfaţa cu utilizatorii este asigurată de către SQL*Plus, care are unele comenzi de editare, permite comunicarea cu Qracle SQL Server şi lansează programe PL/SQL. Lansarea SQL*Plus se face: START →Programs→Oracle →OraHome81→Aplication→Developement SQL*Plus In fereastra deschisă pentru conectare se dă: User Name: SCOTT tab - user existent cu drepturi limitate Password: TIGER tab Host string: B623server enter - Numele Bazei de Date existente pe server Se va lansa SQL*Plus şi Oracle8i SQL Server şi va apare prompter-ul de SQL.

- Se pot introduce comenzi SQL terminate cu ; Limbajul nu este case
sensitive. - O comanda se poate scrie pe mai multe linii, se termină cu; şi se lansează cu →enter. SQL>Select * From EMP; — afişează înregistrările din tabela EMP EMPNO ENAME JOB MGR HIREDATE SAL COMM DEPTNO EDIT - comanda SQL*Plus care deschide o fereastră de editare a ultimei comenzi SQL - în fereastra de editare nu se pune ; şi se termina cu / pe ultimul rând RUN - comanda SQL*Plus pentru lansare ultima comandă SQL editată în buffer
73

Comenzi SQL Se vor folosi alias pentru numele de câmpuri şi tabele. SQL> RUN 1 select Ename NUME_PRENUME, 2 FROM Emp E,Dept D WHERE Sal>=2000 AND e.Deptno=d.Deptno; SELECT * FROM Emp ,dept; ~ este un produs cartezian admis de Oracle (fără condiţie) În lista de câmpuri afişate se acceptă şi expresii, care pot conţine funcţii. Funcţia NVL (Null Value) precizează valoarea implicită pentru cazul in care câmpul este NULL. Like descrie o mască de căutare pentru câmp (jobul începe cu 'A'); 0 tabelă poate fi creată prin copierea alteia. CREATE TABLE Pers AS SELECT * FROM Emp; SELECT * FROM Pers; ~ afişează conţinutul noii tabele Crearea unei tabele se face precizând într-o listă numele şi tipul câmpurilor. Table created. Adăugarea de înregistrări într-o tabelă: INSERT INTO stud 1 (nume, adresa, bursa, datan) VALUES ('nume', 'prenume', salariu, 'data); 1 row created. Ştergere înregistrări:

DELETE FROM stud WHERE Adresa Like 'nume' Atenţie!! DELETE FROM stud; ~ şterge toate înregistrările salvându-le în Rollback ROLLBACK; — reface toate înregistrările şterse sau modificate COMMIT; ~ şterge fişierul Rollback şi modificările sunt definitive TRUNCATE TABLE Stud; şterge numai înregistrările şi tabela rămâne goală. Afişarea tuturor tabelelor din spaţiul utilizator: SELECT Owner, tablename from All_tables;
74

Descr All_tables — descrie structura tabelei All_tables Se admite Select in Select. Se admite SELF JOIN deschizând de 2 ori aceeaşi tabelă cu aliasuri diferite. SELECT E.Ename, E.Sal Salar, S.Ename Nume_, Salar sef FROM EMP E,EMP S WHERE E.Mgr-S.Empno; Operaţii pe grupe de înregistrări folosind GROUP BY şi funcţii agregat SUM,COUNT, AVG, MIN,MAX. Condiţia de grup se verifică cu HAVING. SELECT Job, avg (sal) Salar_mediu, Sum (sal) Suma_sal, Max (Sal) Sal_max,Min(sal) Min_sal Count(*) FROM EMP Group By job HAVING Avg(sal)>1000;
În continuare este prezentat un model de sistem expert de asistare a deciziei financiare având interfaţă grafică în SQL şi realizat în Java şi care contribuie la utilizarea mai bună a sistemului Exsys Selector RuleBook . Modulul de analiză financiară este conceput să realizeze preluarea informaţiilor din situaţiile financiare ale întreprinderii cu privire la soldurile conturilor de bilanţ, rulajele nete ale conturilor de venituri şi cheltuieli, retratările financiare necesare obţinerii bilanţului financiar. În urma preluării acestor date financiar — contabile se pot vizualiza pentru anii corespunzători următoarele informaţii: bilanţurile financiare, conturile de profit şi pierderi, indicatorii de echilibru financiar, soldurile intermediare de gestiune, analiza cifrei de afaceri pe sectoare de activitate, diagnosticul financiar rapid, interpretarea diagnosticului financiar, sinteza indicatorilor financiari, evaluarea financiară a întreprinderii pe baza bilanţului contabil.

75

76

TABLOU DE BORD este butonul ce ne permite iniţializarea datelor societăţii cu privire la anii de analiză, denumirea societăţii, numărul de acţiuni (facultativ), rata medie a dobânzii, număr de luni în ultimul an de analiză şi exprimarea monetară (în mii lei sau milioane lei). INTRODUCERE SOLDURI BILANŢ este zona cu un set de 4 butoane corespunzătoare celor 4 ani de analiză. Pentru primul an există butonul Anul I, pentru anul al doilea există butonul Anul II. După ce datele din bilanţ au fost introduse, programul va realiza analiza financiară pe baza cerinţelor impuse de utilizator având stocată în el baza de date necesară . Soluţiile propuse de sistem au un grad ridicat de corectitudine, iar indicatorii analizaţi, conţin intervalele de minim şi de maxim în care se încadrează fiecare rezultat, iar pe baza acestora se poate da un răspuns pentru fiecare indicator în parte pe o perioadă de maxim patru ani analizaţi.
77

Dacă se tastează butonul „interpretare diagnostic financiar", programul va realiza un raport final pe baza tuturor indicatorilor calculaţi şi va oferi utilizatorului sugestii cu privire la stadiul în care se află societatea şi ce măsuri trebuie luate pe viitor . Programul este foarte flexibil şi poate fi adaptat oricărui tip de agent economic, indiferent de obiectul acestuia de activitate. Se recomandă a fi utilizat la bănci în cazul în care se doreşte verificarea clientului înainte ca acesta să obţină un credit. Programul se adresează în special societăţilor mici şi mijloci care nu-şi permit angajarea unei firme de consultanţă financiară sau care nu au angajaţi analişti financiari. Datele introduse în program sunt salvate în fişier cu extensiile; cvd şi slrb. Datorită modului uşor de utilizare, programul poate fi folosit de persoane cu un nivel elementar de cunoştinţe de informatică. Pentru instalarea programului pe calculator este necesară licenţa următoarelor programe informatice: Microsoft Office XP 2003 Professional, Exsys Selector RuleBook, Exsys Tutorial, Corvid, Java precum şi SQL. Datorită calităţilor pe care le are programul Selector RuleBook, fac din acesta un redutabil analist capabil să ofere informaţiile necesare disponibil la orice oră utilizatorului şi cu un cost de întreţinere foarte scăzut.

1)
2)

Sursa internet www.exsys.com Sursa internet www. microsoft.ro Sursa internet www.java.com Sursa internet www.sql.com Sursa internet www.spss.com

3) 4)
5)

78

Capitolul 4.
SISTEME EXPERT DE ASITAREA A DECIZIEI FINANCIARE LA NIVEL MICROECONOMIC
Scopul implicării sistemului expert în cadrul analizei situaţiei financiar patrimoniale pe baza bilanţului contabil este acela de a stabili diagnosticul financiar al firmei studiate, pe baza indicatorilor introduşi în programul de analiză cu intervalele aferente fiecărui indicator analizat şi în funcţie de rezultatele obţinute să se poată lua o decizie cu privire la activitatea viitoare a firmei. Sistemul trebuie să furnizeze concluzii reale şi sigure necesare pentru informarea: - conducătorului firmei, acţionarilor, cu privire la modul de gestionare al resurselor, despre performanţele firmei, modul de corectare al anumitor indicatori precum şi managementul firmei. Baza de date a sistemul utilizat trebuie să deţină informaţii cu privire la : A. bilanţul contabil: - active imobilizate - active circulante - cheltuieli - capitalul propriu - datorii pe termen scurt şi lung - rezerve B. contul de profit şi pierdere: - cheltuieli din exploatare - cheltuieli financiare - cheltuieli extraordinare - venituri din exploatare - venituri financiare - venituri extraordinare - rezultatul exerciţiului În cadrul acestei lucrări programul este conceput pentru a studia următorii indicatori: a) Ratele de structură ale activului
79

- rata activelor imobilizate - rata activelor circulante - rata stocurilor - rata creanţelor comerciale - rata disponibilităţilor b) Ratele de structură ale datoriilor: - rata stabilităţii financiare - rata autonomiei globale - rata datoriilor pe termen scurt - rata datoriilor totale c) Analiza lichidităţii şi solvabilităţii: - rata lichidităţii generale - rata lichidităţii curente - rata lichidităţii imediate - rata lichidităţii patrimoniale - rata solvabilităţii generale - rata solvabilităţii patrimoniale d) Analiza corelaţiei dintre: - fondul de rulment necesarul de fond de rulment - trezoreria netă. e) Analiza echilibrului economico — financiar prin metoda ratelor: - rata autonomiei financiare - rata de finanţare a stocurilor - rata de autofinanţare a activelor - rata datoriilor - rata de finanţare a necesarului de fond de rulment

80

4.1. Bilanţul instrument de bază al analizei financiare
Bilanţul contabil şi anexele sale răspund multiplelor exigenţe de ordin juridic, contabil şi fiscal, fiind stabilite pe baza reglementărilor legale. Între datele furnizate de bilanţul contabil şi realitatea economico-financiară a întreprinderii analizate pot să apară diferenţe. Din acest motiv, majoritatea analiştilor financiari consideră că se impune operarea cu un aşa zis "bilanţ suport al analizei". Prin valoarea teoretică şi utilitate practică se disting: bilanţul patrimonial şi bilanţul funcţional.1 4.1.1. Bilanţul patrimonial Bilanţul patrimonial prezintă o importanţă deosebită pentru acţionari (care doresc să cunoască valoarea averii lor) şi creditori (pentru care patrimoniul reprezintă o garanţie pentru realizarea drepturilor lor). Dintre cele trei concepţii cunoscute de teoria contabilităţii (juridică, economică şi financiară) privind conţinutul bilanţului, pentru analiza situaţiei financiar — patrimoniale a întreprinderii prezintă o
81

importanţă deosebită concepţia financiară, care defineşte activul bilanţului ca un ansamblu de mijloace folosit pentru achitarea datoriilor la scadenţă, în timp ce pasivul reflectă totalitatea datoriilor grupate în funcţie de termenul lor de exigibilitate.2 Bilanţul patrimonial este folosit în analiza financiară pentru evaluarea firmei, analiza structurii mijloacelor economice şi a surselor de finanţare a acestora, analiza lichidităţii şi solvabilităţii, analiza echilibrului financiar etc. Principiile care stau la baza determinării bilanţului patrimonial, sunt: pentru activ: ordinea inversă a lichidităţii (aptitudinea posturilor de activ de a se transforma în numerar); pentru pasiv: ordinea inversă a exigibilităţii (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziţia întreprinderii). Astfel, luând ca punct de pornire bilanţul contabil, pentru a stabili bilanţul patrimonial se impun unele tratări (corecţii) ale informaţiilor acestuia, după cum urmează: A. In activ: a) eliminarea activelor de natura nonvalorilor (activelor fictive). Aceste elemente sunt înscrise în activul bilanţului contabil dar care, din punctul de vedere al lichidităţii nu au nici o valoare întrucât nu dau naştere unui flux de numerar. Principalele active de natura nonvalorilor sunt: cheltuielile de constituire, cheltuielile de repartizat asupra exerciţiilor financiare următoare, primele privind rambursarea obligaţiunilor, debitorii din capital subscris şi nevărsat, diferenţe de conversie de activ. Pentru eliminarea acestor elemente din bilanţul patrimonial se procedează astfel: cheltuielile de constituire, debitorii din capitalul subscris şi nevărsat şi cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciţii financiare se scad din activ şi concomitent din capitalurile proprii; primele privind rambursarea obligaţiunilor: se scad din activul bilanţului contabil şi din pasiv din împrumuturi şi datorii asimilate pe termen mediu şi lung; diferenţele de conversie activ: se elimină din activul bilanţului contabil şi se corectează în sensul scăderii capitalurilor proprii, întrucât reprezintă o pierdere latentă.
82

b) includerea în activele imobilizate a activelor circulante cu termen de lichiditate mai mare de un an; cuprinderea în activele circulante sau în activele imobilizate, în funcţie de lichiditatea sumelor înregistrate la "Decontări din operaţiuni în curs de clarificare" (soldul debitor al contului 473); efectele scontate neajunse la scadenţă sunt creanţe cedate băncii pentru care sa înregistrat o creştere a disponibilităţilor, în consecinţă cu valoarea acestora se majorează activele circulante (creanţele), concomitent cu majorarea creditelor pe termen scurt. B. în pasiv: Corecţiile mai sus menţionate, generează modificări cu caracter de consecinţă şi în pasivul bilanţului. Pe lângă acestea, se impun a fi efectuate şi următoarele: a) datoria fiscală latentă, aferentă subvenţiilor pentru investiţii, provizioanelor reglementate şi provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, precum şi altor elemente de capitaluri proprii, se va include în categoria datoriilor pe termen scurt sau pe termen mediu şi lung după natura acestora; b) veniturile înregistrate în avans, în funcţie de conţinutul lor, se includ în datorii pe termen scurt sau datorii pe termen mediu şi lung; c) cu diferenţele de conversie pasiv se majorează capitalurile proprii, ele reprezentând un profit potenţial. d) datoriile totale ale întreprinderii se grupează în două mari categorii: datorii pe termen scurt, cele care au un termen de exigibilitate sub un an; datorii pe termen mediu şi lung, cele care au un termen de exigibilitate mai mare de un an. În urma corecţiilor efectuate, bilanţul patrimonial va avea următoarea formă :

83

Tabel 4.1.Prezentarea bilanţului patrimonial3

4.1.2. Bilanţul funcţional Bilanţul funcţional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare din punct de vedere economic a întreprinderii, punând în evidenţă utilizările şi sursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare. Ciclurile întreprinderii sunt: de investiţii, de exploatare, de finanţare şi de trezoreriei). Ciclul de investiţii cuprinde achiziţionarea de active imobilizate, iar ciclului de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producţie şi distribuţie (vânzări) atât sub forma unor fluxuri fizice, cât şi a unor fluxuri financiare. Ciclul de finanţare cuprinde ansamblul operaţiunilor dintre întreprindere şi proprietarii de capital (acţionarii şi creditorii întreprinderii). Fluxul de finanţare permite ca întreprinderea să facă faţă decalajului dintre fluxul de lichidităţi de intrare şi de ieşire provocat de ciclul de exploatare. Stabilirea bilanţului funcţional se realizează avându-se în vedere următoarele principii: - activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută (se are în vedere valoarea de intrare în patrimoniu); - imobilizările închiriate, deţinute în leasing sau în locaţie de gestiune sunt integrate în activ şi, corespunzător, în pasiv la "Împrumuturi şi datorii asimilate" datorită faptului că ele servesc ciclului de exploatare; - conceptul de activ fictiv nu mai este operaţional; - cheltuielile ce privesc exerciţiile financiare următoare se asimilează activelor imobilizate; - efectele scontate neajunse la scadenţă, debitorii privind capitalul subscris şi nevărsat, primele privind rambursarea obligaţiunilor şi
84

diferenţele de conversie de activ şi de pasiv se tratează în acelaşi mod ca şi la elaborarea bilanţului patrimonial; amortizarea şi provizioanele sunt incluse în pasivul bilanţului funcţional ca surse aciclice (care rămân la dispoziţia întreprinderii o perioadă mai mare de un an). Principiile menţionate provoacă anumite corecţii ale informaţiilor cuprinse, caz în care bilanţul funcţional va avea următoarea formă 4

4.2. Prezentarea bilanţului funcţional Bilanţul funcţional permite aprecierea structurii financiare a întreprinderii, stabilirea din punct de vedere funcţional a fondului de rulment, necesarului de fond de rulment şi trezoreriei nete.

4.2. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii
Analiza s-a realizat pe baza Bilanţului contabil al SC RA SERVICE SRL Sibiu al cărei obiect de activitate este producţia de mase plastice. Societatea a luat fiinţă în anul 1993 şi "este constituită ca societate cu răspundere limitată având personalitate juridică română şi desfăşoară activitatea conform legislaţiei României". Natura capitalului este 100% privat având un singur director. Firma a început activitatea în 1993 şi a reuşit să se impună pe piaţă ca o firmă competentă, cu un nivel ridicat de specializare a producţiei, al personalului şi al calităţii. În continuare este prezentat în tabelul 4.3, elementele componente ale bilanţului, aferent anului 2004, respectiv 2005 .
85

ACTIV Imobilizări necorporale Imobilizări corporale Imoblizări financiare

An 2005 9550

An 2004 9984

PASIV Capital social

An An 2005 2004 300000 300000

574200 526400 730 730 Provizioane reglementate Rezultatul exerciţiului

97500

49200 22750

Rezerve

42000

55670

25425

ACTIVE Imoblizate Stocuri

584480 537114 CAPITAL PROPRIU 301640 309500 Datorii financiare (scadenţă> 1 an)

495170 397375 394850 354500

Clienţi

70120

120000 Avansuri şi aconturi 4225 primate 25480 43620 Furnizori şi conturi 25480 asimilate Alte datorii pe termen 99580 scurt TOTAL DATORII

3750

Alte creanţe Valori mobiliare plasament Disponibilităţi ACTIVE Circulante TOTAL ACTIV

9050 de 41875

95289

12500

24700

209500

435185 523300

524495 663039 101966 1060414 5

101966 1060414 TOTAL 5 PASIV

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea şi urmărirea evoluţiei ponderii diferitelor elemente patrimoniale (de activ şi de pasiv)

86

87

4.2.1. Analiza structurii activului Analiza se realizează pe baza datelor din activul bilanţului patrimonial. Valorile ratelor de structură a activului sunt influenţate de caracteristicile tehnice, economice şi juridice ale activităţii întreprinderii.5 Principalele rate de caracterizare a structurii activului sunt: a) rata activelor imobilizate:6 A ctive im o b iliza te x100 Total activ Ri = 537114/1060414*100 = 50,65 % pentru anul 2005 Ri = 584480/1019665*100 = 57,32 % pentru anul 2004 Această rată măsoară ponderea activelor imobilizate în patrimoniul total al întreprinderii. Conţinutul diferit al componentelor activelor imobilizate justifică utilizarea şi a unor rate complementare:

88

a.l) rata imobilizărilor necorporale: Imobilizări necorporale ------------------------------- x 100 Total activ Activ Total Rin = 9550/1019665*100 = 0,94 % pentru anul 2005 Rin = 9984/1060414* 100 = 0,94 % pentru anul 2004 Mărimea acestui indicator reflectă ponderea activelor intangibile (brevete, licenţe, mărci, fond comercial etc.) în cadrul patrimoniului firmei. a.2) rata imobilizărilor corporale: Imobilizări corporale ---------------------------x 100 Total activ Ric = 574200/1019665*100 = 56,31 % pentru anul 2005 Ric = 526400/1060414*100 = 49,64 % pentru anul 2004 Această rată reflectă ponderea capitalurilor fixe în cadrul patrimoniului întreprinderii. Ea înregistrează valori foarte mari în cazul firmelor care folosesc o infrastructură importantă sau echipamente costisitoare (producerea şi distribuţia de energie, transporturi etc). De asemenea, ia valori ridicate în industria grea, în activităţile ce presupun importante investiţii imobiliare (industria hotelieră) sau funciare (exploataţiile agricole). Mărimea acestei rate este influenţată şi de politica de amortizare practicată de întreprindere7. a.3) rata imobilizărilor financiare: Imobilizări financiare ------------------------------x 100 Total activ

89

Rif = 730/1019665*100 = 0,07 % pentru anul 2005 Rif=730/1060414*100 = 0,07 % pentru anul 2004 Această rată reflectă intensitatea legăturilor şi relaţiilor financiare pe care firma analizată le-a stabilit cu alte firme cu ocazia operaţiilor de creştere externă (participaţii, investiţii de portofoliu, credite acordate etc). Rata ia valori foarte ridicate în cazul holdingurilor al căror obiect de activitate îl constituie gestionarea unui portofoliu de participaţii. Rata ia valori foarte scăzute la firmele mici şi la cele puţin axate pe o politică de investiţii financiare. b) rata activelor circulante Active circulante ------------------------x 100 Totul activ

Rac = 435185/1019665*100 = 42,68 % pentru anul 2005 Rac = 523300/1060414*100 = 50,65 % pentru anul 2004 Reflectă ponderea activelor circulante în totalul mijloacelor economice ale întreprinderii. Ca rate complementare se recomandă a fi stabilite: b .l) rata sto cu r ilo r: S to cu ri ---------------x 100 T o ta l a ctiv R s = 3 0 1 6 4 0 /1 0 19 6 6 5 * 10 0 = 2 9 ,5 8 % p en tru an u l 2 0 0 5 R s = 3 0 9 5 0 0 /1 0 6 0 4 1 4 * 1 0 0 = 2 9 ,1 9 % p e n tru a n u l 2 0 0 4

A c e a s t ă r a t ă i a v a l o r i r i d i c a t e în c a z u l f i r m e l o r c u a c t i v i t a t e d e p r o d u c ţ i e , ccui c l u l u n g d e f a b r i c a ţ i e , p r e c u m ş i î n c a z u l f i r m e l o r c u s p e c i f i c d e d i s t r i b u ţ i eb d e u r i m a t e r i a l e . un R a ta ia v a lo ri fo arte red u se la firm e le cu sp e cif ic d e p restare d e serv icii.

90

b .2 ) rata crea n ţe lo r co m e rc iale: C lien ţi ş i s to cu ri a sim ila te ---------------------------------x100 T o ta l a c tiv Rcr = ( 70120+9050 )/1019665*100 = 7,76 % pentru anul 2005 Rcr = ( 120000+25480 )/1060414*100 = 13,72 % pentru anul 2004 Rata reflectă importanţa portofoliului de creanţe comerciale în cadrul patrimoniului. Ea este influenţată de durata în care se fac plăţile de către clienţi şi de specificul activităţii desfăşurate. Această rată ia valori ridicate în cazul întreprinderilor industriale şi înregistrează valori scăzute la firmele care vin în contact direct cu o clientelă ce plăteşte în numerar. b.3) rata disponibilităţilor8: Disponibilităţi băneşti + Titluri de plasament --------------------------------------------------------x 100 Total activ Rd = (12500+41875 )/1019665*100 = 5,33 % pentru anul 2005 Rd = (24700+43620)/l060414* 100 = 6,44 % pentru anul 2004 Mărimea acestei rate trebuie analizată cu circumspecţie datorită faptului că disponibilităţile suferă modificări de mare amplitudine pe perioade scurte. Rata are o valoare informaţională scăzută deoarece nu totdeauna o pondere ridicată a disponibilităţilor în totalul activului semnifică o activitate bună a firmei. 4.2.2. Analiza întreprinderii structurii surselor de finanţare a

Obiectivul analizei îl constituie stabilirea ponderii şi evoluţiei principalelor categorii de surse ce participă la acoperirea mijloacelor economice ale întreprinderii. Analiza se efectuează pe baza următoarelor rate de structură ale pasivului bilanţului patrimonial:

91

a) rata stabilităţii finanţării: Capital permanent -------------------------x 100 Total pasiv Rsf = ( 495170+394850 )/l019665* 100 = 87,29 % pentru anul 2005 Rsf = ( 397375+354500)/1060414*100 = 70,90 % pentru anul 2004 Capitalul permanent este format din capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu şi lung. Această rată reflectă ponderea surselor ce rămân la dispoziţia întreprinderii pentru o perioadă mai mare de un an în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice. b) rata autonomiei globale: Capital propriu ---------------------x 100 Total pasiv Rag= 495170/1019665*100 = 55,64 %pentru anul 2005 Rag= 397375/1060414*100 = 52,85 % pentru anul 2004 Această rată reflectă ponderea surselor proprii folosite în finanţarea mijloacelor economice ale întreprinderii. Ea diferă în funcţie de politica financiară a întreprinderii şi rentabilitatea ei. Această rată se recomandă a fi > 1/3. c) rata datoriilor pe termen scurt: Datorii pe termen scurt ------------------------------x 100 Total pasiv Rdt= ( 99580+25840+4225 )/1019665*100 = 12,71 % pentru anul 2005 Rdt= ( 209500+95289+3750 ) /l 060414* 100 = 29,10 % pentru anul 2004 Rata semnifică ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate mai mic de un an în totalul surselor întreprinderii.

92

d) rata datoriilor totale: Datorii totale ------------------x 100 Total pasiv Rdt= 524495/1019665*100 = 51,64 % pentru anul 2005 Rdt= 663039/1060414* 100 = 62,53 % pentru anul 2004 Valoarea acestei rate reflectă în ce proporţie activele firmei sunt finanţate pe seama datoriilor pe termen scurt, mediu şi lung.

4.3. Analiza patrimoniului net
Patrimoniul net reflectă activele întreprinderii negrevate de datorii. Patrimoniul net exprimă averea acţionarilor stabilită pe baza bilanţului patrimonial. Acest indicator este echivalentul activului net contabil (formă de evaluare patrimonială a firmei).9 Patrimoniul net, se poate determina în două moduri: a) ca diferenţă între activul total şi datoriile totale (exprimare materială a patrimoniului net);
93

b) ca sumă a surselor de finanţare a acestuia. Pentru determinarea şi analiza patrimoniului net, informaţiile din bilanţul patrimonial se structurează astfel, tabel 4.310

Având în vedere componenţa materială a patrimoniului net, respectiv prima modalitate de calcul, creşterea acestuia se înregistrează atunci când ritmul activelor totale devansează ritmul datoriilor totale. Analizând sursele de finanţare a patrimoniului net se pot întâlni, de regulă, următoarele aspecte: - dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe seama rentabilităţii întreprinderii: rezervele legale până la limita prevăzută de lege, fondurile proprii majorate pe seama profitului net ca urmare a deciziei acţionarilor; - capitalul social se modifică doar în cazul unor noi aporturi, respectiv a unei finanţări din surse externe (ale vechilor acţionari sau ale unor noi acţionari) şi/sau prin conversia unor datorii în capital social (stingerea unor datorii în schimbul unui pachet de acţiuni); - rezultatul reportat poate fi profit nerepartizat (şi atunci determină creşterea patrimoniului net) sau pierdere neacoperită (caz în care determină diminuarea patrimoniului net). Deci, patrimoniul net poate să crească pe seama surselor interne (rentabilitatea întreprinderii) şi pe baza unor surse externe (aporturi, primirea cu titlu gratuit a unor active, conversia unor datorii în capital social).

94

Pe baza datelor furnizate de bilanţul contabil se pot calcula principalele rate de structură, ale activelor datoriilor şi capitalului propriu pe cei doi ani luaţi în analiză, astfel:
Nr crt I. 1. 1.1 1.2 1.3 2. 3. 4. 5. II. 1. 2. 3. 4. Indicatori Ratele de structură ale activelor Rata activelor imobilizate Rata imobilizărilor necorporale Rata imobilizărilor corporale Rata imobilizărilor financiare Rata activelor circulante Rata stocurilor Rata creanţelor comerciale Rata disponibilităţilor Rate de structură ale datoriilor Rata stabilităţii finanţării Rata autonomiei globale Rata datoriilor pe termen scurt Rata datoriilor totale 87,29 55,64 12,71 51,64 70,90 52,85 29,10 62,53 57,32 0,94 56,31 0,07 42,68 29,58 7,76 5,33 50,65 0,94 49,64 0,07 50,65 29,19 13,72 6,44 Anul % 2004 Anul 2005 %

Concluzii: Din punct de vedere al ratelor de structură ale activului: Rezultă că întreprinderea aparţine sferei productive, respective unui sector care necesită o dotare tehnică competitivă, fapt reflectat de ponderea mare a imobilizărilor corporale în totalul activelor, în ambele perioade analizate. Rata imobilizărilor corporale este foarte apropiată de cea a activelor imobilizate ceea ce demonstrează preponderenţa, acestui element în totalul imobilizărilor. Valoarea redusă a ratelor imobilizărilor financiare şi necorporale semnifică o activitate de investiţii financiare
95

restrânsă, şi de asemenea o pondere mică a activelor intangibile în total active. Activele circulante deţin o pondere de 42,68% în primul an, care creşte în anul următor la 50,65%. Această majorare a ratelor activelor circulante s-a realizat preponderant pe seama creanţelor al căror indice a fost de 183,76%. Această situaţie poate fi determinată de creşterea volumului de activitate, de acordarea unor termene de plată mai confortabile pentru clienţi, dar şi de apariţia unor creanţe incerte. Din punct de vedere al ratelor de structură ale pasivului rezultă: Întreprinderea prezintă o stabilitate financiară ridicată dar care s-a degradat în timp, ( 70,90% în anul 2005 faţă de 87,29% în anul 2004). De asemenea firma dispune de autonomie financiară, ponderea capitalului propriu în capitalul permanent fiind de 55,64%, dar în anul următor aceasta scade semnificativ, apropiindu-se de limita minimă admisă de 50% din capitalul permanent, ca urmare a scăderii capitalului propriu deci a creşterii datoriilor pe termen mediu şi lung. Rata datoriilor totale a crescut simţitor pe seama obligaţilor pe termen scurt, ceea ce a mărit gradul de îndatorare al firmei. Deşi firma dispune de stabilitate şi autonomie financiară, se înregistrează totuşi o deteriorare a situaţie financiare pe anul 2005 comparativ cu anul 2004, ceea ce impune o reorientare a politicii financiare în perioada următoare.

96

97

4.3. Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă
4.3.1. Fondul de rulment Fondul de rulment reprezintă marja de siguranţă a întreprinderii, impusă de diferenţele dintre sumele de încasat şi sumele de plătit, precum şi de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile. Existenţa unui fond de rulment suficient de mare, mai ales în cazul firmelor cu activitate de producţie, este determinată de faptul că, în cazul datoriilor pe termen scurt probabilitatea de plată a acestora este de 100%, în timp ce pentru activele circulante probabilitatea de transformare în disponibilităţi nu este întotdeauna de 100%, ca urmare a existenţei unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă, precum şi a unor creanţe incerte. Fondul de rulment poate fi analizat pe baza bilanţului patrimonial şi a bilanţului funcţional. Fondul de rulment patrimonial se poate determina în două moduri:11 a) FR = Capital permanent Active imobilizate FR=(495170+394850)-584480=890020-584480=305540 2005RON pentru anul FR=(397375+354500)-537114=751875-537114=214761 pentru anul 2004 RON

Fondul de rulment este partea din capitalul permanent folosită pentru finanţarea activelor circulante. Fondul de rulment patrimonial poate fi descompus în: fond de rulment propriu (FRp) şi fond de rulment împrumutat (FRî). b) FR = Active circulante - Datorii pe termen scurt În acest caz, noţiunea de fond de rulment rezultă prin punerea în corespondenţă a lichidităţii activelor circulante cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt. Fondul de rulment permite aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plată. Modificarea fondului
98

de rulment poate avea drept cauze principale: înregistrarea de profit sau de pierderi, distribuirea de dividende, noi aporturi ale acţionarilor, variaţia datoriilor financiare pe termen mediu şi lung, vânzarea de active imobilizate, noi investiţii în imobilizări necorporale, corporale şi financiare etc. 4.3.2. Necesarul de fond de rulment Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi sursele temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp, între fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie determinate, în principal, de activitatea de exploatare. Pe baza datelor din bilanţul patrimonial necesarul de fond de rulment se poate determina astfel: NFR= Active circulante exclusiv-datorii pe termen scurt, exclusiv disponiblităţi băneşti credite pe termen scurt NFR=(435185-12500)-99580-25840-4225=293040 RON pentru anul 2005 NFR=(523300-24700)-209500-95289-3750=190061 RON pentru anul 2004 N F R (S to c u+ C re a n ţe ) - O b lig a ţii p e te rm e n sc u rt = ri Sau: Necesarul de fond de rulment reflectă, în esenţă, activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor nefinanţate pe seama obligaţiilor pe termen scurt (surselor atrase). Obligaţiile pe termen scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc, până în momentul plăţii lor reprezintă o sursă atrasă de finanţare a activelor circulante. Mărimea necesarului de fond de rulment din exploatare este influenţată de: natura activităţii, durata ciclului de fabricaţie, viteza de rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de activitate etc.

99

4.3.3. Trezoreria netă Trezoreria netă (Tn) este indicatorul care exprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe termen scurt12. Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanţului funcţional astfel: Tn=FRNG-NFR, sau Tn=Ta-Tp în care: Ta- reprezintă trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de disponibilităţi şi plasamente; Tp - trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt. Trezoreria netă pozitivă este un excedent monetar al exerciţiului financiar, fiind obţinut ca urmare a unei activităţi rentabile. În cazul în care necesarul de fond de rulment este constant, atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu dividendele plătite în cursul aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea. Trezoreria netă negativă reflectă un deficit monetar la sfârşitul anului şi care a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. In situaţia în care necesarul de fond de rulment este constant, trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piaţă (de aprovizionare şi de desfacere), dar înregistrează o creştere a necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activităţii, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o situaţie economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor şi creanţelor în lichidităţi şi durata medie de onorare a obligaţiilor pe termen scurt. TN = FR - NFR TN = 305540-293040 = 12500 RON pentru anul 2005 TN = 214761-190061 = 24700 RON pentru anul 2004

100

Concluzii:

Se constată că întreprinderea înregistrează la finele exerciţiului financiar 2004 şi 2005 un excedent de trezorerie, ceea ce înseamnă că dispune de lichidităţi pentru rambursarea datoriilor, acordarea de împrumuturi terţilor şi efectuarea de plasamente.

101

În urma preluării acestor date financiar-contabile se pot vizualiza pentru anii corespunzători următoarele informaţii: bilanţurile financiare, conturile de profit şi pierderi, indicatorii de echilibru financiar, soldurile intermediare de gestiune, analiza cifrei de afaceri pe sectoare de activitate, diagnosticul financiar rapid, interpretarea diagnosticului financiar, sinteza indicatorilor financiari, evaluarea financiară a întreprinderii pe baza bilanţului contabil.

102

4.4. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii
Lichiditatea este proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă. Capacitatea de plată este reprezentată de solvabilitatea imediată şi exprimă capacitatea mijloacelor băneşti disponibile la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp (de obicei până la 30 de zile) de a acoperi obligaţiile scadente pentru acelaşi interval de timp. Pentru analiza lichidităţii şi solvabilităţii unei firme se recomandă folosirea metodei ratelor. Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se impune compararea pasivelor pe termen scurt cu resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă. În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute şi sub denumirea de rate de trezorerie şi au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respective solvabilitatea pe termen scurt. În orice moment, prima grijă a managerului financiar o constituie
103

lichiditatea: va putea firma să-şi onoreze obligaţiile care au termenul de scadenţă în viitorul apropiat? Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat pentru aprecierea gradului în care firma face faţă obligaţiilor pe termen scurt. Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt: a) Rata lichidităţii generale (Rlg), se determină prin raportarea valorii activelor curente la valoarea pasivelor curente.13 Active curente Rlg --------------------Pasive curente

R lg = (1 2 5 00 + 4 1 8 75 + 3 0 1 64 0 + 7 0 12 0 )/( 2 5 8 4 0 + 39 4 8 50 + 4 2 2 5pentru 0 0 = 1 ,7 % )*1 anul 2005 Rlg = (24700+43620+309500+120000 ) / ( 209500+3750+354500 )*100 = l3,36 % pentru anul 2004 Activele curente includ disponibilităţile, valorile mobiliare foarte lichide, efectele comerciale de primit şi stocurile, iar pasivele curente sunt formate din efecte comerciale de plătit, credite bancare pe termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu şi lung a căror scadenţă este în cadrul exerciţiului financiar curent impozite de plătit şi alte obligaţii (în principal cele salariale). Dacă o întreprindere trece prin dificultăţi financiare aceasta începe să-şi onoreze plăţile mai târziu, să acumuleze credite bancare etc. Dacă pasivele curente cresc mai rapid decât activele curente rata curentă scade, ceea ce constituie semnalul apariţiei unor probleme de natură economico — financiară. Concluzie : Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment care îi permite întreprinderii să facă faţă
104

incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficienţă a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor la cererea creanţierilor. Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că lichidităţile sunt mai mici decât exigibilităţile potenţiale. Aceasta se datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu, de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă. Totuşi, valoarea subunitară a ratei nu constituie un pericol atunci când stocurile se reduc treptat în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea producţiei. Trebuie evitată o evoluţie descendentă a lichidităţii, deoarece aceasta evidenţiază o activitate în declin, fapt ce determină creditorii să devină circumspecţi în ceea ce priveşte acordarea de noi împrumuturi. Rata lichidităţii generale este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilităţii pe termen scurt, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor, care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei perioade, care corespunde perioadei de maturitate a datoriilor. Deşi media acestei rate în ramura industrie este de 1,8 ori 1,2, ea nu poate fi considerată ca reprezentând un număr magic pe care toate firmele din sector trebuie să încerce să-l atingă. Aceasta deoarece, unele firme foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar alte firme tot aşa de bune, se pot plasa sub valoarea mediei ratei. În situaţia în care ratele financiare pentru o anumită firmă sunt departe de valoarea medie pe ramură, analistul trebuie să cerceteze cauzele acestei variaţii. In cadrul industriei, există variaţii mari între valorile acestei rate de la o întreprindere alta. b) Rata lichidităţii restrânse (Rlr), este cunoscută şi sub denumirea de "rata rapidă" sau "testul acid (quick ratio)", potrivit teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea
105

întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.14 2) "Normele metodologice nr. 181061/28.03.1995, privind întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli de către regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat", prevăd că lichiditatea generală se apreciază favorabil când mărimea acestei rate este supraunitară (cuprinsă între 2 şi 2,5). Ca modalităţi de calcul, rata lichidităţii curente (Rlc) se poate determina, astfel: - prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la valoarea pasivelor curente: Active curente – Stocuri Rlr : --------------------------------Pasive curente Rlr = 274495/ 514495 = 0,69 % pentru anul 2005 Rlr = 1,03 % pentru anul 2004 Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei întreprinderi (pot apare pierderi în momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri). De aceea, această rată poate fi considerată ca fiind un "test acid" pentru măsurarea capacităţii firmei de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt. - prin raportarea sumei creanţelor şi disponibilităţilor la datoriile exigibile pe termen scurt (pasivele curente), şi anume: Această rată este de regulă subunitară. Ea trebuie însă analizată şi interpretată cu prudenţă prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanţelor (număr de clienţi, ponderea lor în totalul creanţelor etc). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte solvabilitatea parţială. c) Rata lichidităţii imediate (Rli), realizează corespondenţa dintre elementele cele mai lichide ale activului cu obligaţiile imediat exigibile ale pasivului. Această rată, cunoscută şi sub denumirea de rata capacităţii de plată imediate, măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor, utilizând disponibilităţile existente, astfel:

Plasamente si disponibilităţi 106

Rli :

------------------------------------Datorii imediat exigibile

Rli = 0,22 % pentru anul 2005 Rli = 0,42 % pentru anul 2004 În teoria economică, această rată mai este cunoscută sub denumirea de trezoreria la vedere sau rata solvabilităţii efectuate. Pentru interpretarea acestei rate trebuie luate în considerare o serie de informaţii privind condiţiile de desfăşurare a activităţii. Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, efectuate o solvabilitate ridicată, dar care poate fi consecinţa unei utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei lichidităţii efectuate poate fi compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităţilor sale, deţinând în schimb valori de plasament, creanţe, stocuri uşor mobilizabile în concordanţă cu exigibilitatea datoriilor efectuate. Menţinerea capacităţii de plată este rezultatul unei activităţi complexe desfăşurată de întreprindere şi care reclamă o corelare judicioasă a termenilor de plată a obligaţiilor cu cele de încasare a creanţelor. Eficacitatea analizei sporeşte, în situaţia în care este luată în calcul şi viteza de rotaţie a capitalurilor întreprinderii. Rata lichidităţii efectuate, este totuşi un indicator puţin relevant datorită instabilităţii încasărilor.15
Pentru a măsura gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor sale se utilizează rata solvabilităţii globale (Rsg). Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate şi active circulante) şi se determină, astfel

Activ total Datorii totale

Active fixe + Active circulante Datorii totale

Rsg = ------------------ = ---------------------------------------

Rsg = 1060414/663039 = 1,6 % pentru anul 2004 Rsg = 1019665/524495 = 1,94 % pentru anul 2004 Solvabilitatea este rezultatul unei activităţi eficiente, iar lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot avea efect temporar, dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate globală.
107

Rata solvabilităţii globale, exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung şi scurt, precum şi marja de creditare a întreprinderii. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti, efectuate şi îndepărtate, faţă de terţi. Tot aşa, o valoare situată sub acest nivel evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii. Băncile, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite, determină şi rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp), astfel:
Capitaluri proprii Rsp = --------------------------------------------Capitaluri proprii + Credite bancare

Rsp = 397375/ ( 397375 + 95289+209500 ) = 0,57 % pentru anul 2005 Rsp = 495170/ (495170 + 25840 +99580 ) = 0,79 pentru anul 2004 În cazul în care această rată înregistrează valori mai mari de 0,5, situaţia este considerată ca normală, iar valoarea minimă se apreciază a fi 0,3.

Indicatori Rata lichidităţii generale Rata lichidităţii curente Rata lichidităţii imediate Rata lichidităţii patrimoniale Rata solvabilităţii generale Rata solvabilităţii patrimoniale

An 2004 ( % ) 3,36 1,03 0,42 1,25 1,94 0,79

An 2005 ( % ) 1,7 0,69 0,22 1,12 1,6 0,57

În ambele perioade nivelul acestor rate se încadrează în limitele considerate normale. Ca tendinţă se înregistrează o diminuare a tuturor indicatorilor, cele mai accentuate fiind cele ale lichidităţii
108

curente şi generale, care în anul 2004 coboară chiar sub limita admisă (1,8 ). Deşi situaţia întreprinderii nu este alarmantă, trebuie adoptate măsuri pentru menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii şi solvabilităţii în perioadele următoare.

4.5. Analiza echilibrului economico — financiar prin metoda ratelor
Echilibrul financiar trebuie înţeles ca un ansamblu de corelaţii care se formează în procesul de rotaţie a capitalului. În starea generală de echilibru financiar se circumscriu atât egalităţi cât şi inegalităţi, cu semnificaţiile lor economice. Principalele rate folosite sunt:16 a) Rata autonomiei financiare, reflectă ponderea capitalului propriu în cadrul surselor ce sunt la dispoziţia întreprinderii pentru o perioadă mai mare de 1 an:
Capital propriu ----------------------x 100 Capi tal permanent

Raf = 495170 /( 495170 + 394850 ) * 100 = 0,56 % pentru anul 2005 Raf = 397375 / (397375 + 354500 ) * 100 = 0,53 % pentru anul 2004 b) rata de finanţare a stocurilor pe seama fondului de rulment: Rfs = 305540 / 301640 * 100 = 1,01 % pentru anul 2005 Rfs = 214761 / 309500 = 0,69 % pentru anul 2004 c) rata de finanţare a activelor circulante pe seama fondului de rulment:
Fond de rulment ---------------------x 100 Active circulante

Rfac = 305540 / 435185 * 100 = 0,70 % pentru anul 2005 Rfac = 214761 / 523300 * 100 = 0,41 % pentru anul 2004 d) rata de finanţare a necesarului de fond de rulment:

109

Fond de rulment ________________________x 100 Necesarul de fond de rulment

Rfac = 305540/ 293040 * 100 = 1,04 pentru anul 2005 Rfac 214761 / 190061 * 100 = 1,12 pentru anul 2004 Rata menţionată poate fi mai mare, egală sau mai mică decât 100, după cum trezoreria netă este pozitivă, egală cu zero sau negativă. e) Rata de autofinanţare a activelor : Capital propriu R active = ________________________________x 100 Active circulante + Active imoblizate Rfa = 495170/ ( 435185 + 584480 ) * 100 = 0,49 % pentru anul 2004 Rfa = 397375/ 1060414 * 100 = 0,37 % pentru anul 2005
Indicatori Rata autonomiei financiare Rata de finanţare a stocurilor Rata de autofinanţare a activelor Rata datoriilor Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment Anul 2004 0,56 1,01 0,49 0,51 1,12 Anul 2005 0,53 0,69 0,37 0,63 1,04

La societatea analizată anterior, echilibrul economico — financiar înregistrează o relativă degradare, dar ca şi în cazul indicilor de solvabilitate şi lichiditate, aceste rate se încadrează în limitei considerate satisfăcătoare, ceea ce demonstrează funcţionarea corespunzătoare a acesteia.
110

Cele mai multe întreprinderi funcţionează într-un mediu economic în care schimbările, imprevizibilul şi incertitudinea reprezintă singurele certitudini. In acest mediu, una din principalele provocări care stă în faţa unei organizaţii este tocmai supravieţuirea sa. Cerinţa reinventării permanente, necesitatea de a răspunde cât mai rapid unor situaţii neaşteptate, confruntarea zilnică cu imprevizibilul fac ca ingeniozitatea, experienţa, flerul managerilor să joace un rol important în viaţa organizaţiei. Cel mai important factor pe care se bazează majoritatea schimbărilor în cadrul mediului economic şi în cadrul organizaţiilor îl constituie, fără îndoială, tehnologiile informaţiei şi a comunicaţiilor. Astăzi se vorbeşte despre coeficientul de inteligenţă al întreprinderilor, se definesc indicatori cu ajutorul cărora acesta să poată fi cuantificat, se stabilesc ierarhii în funcţie de acest criteriu, iar termenul de "organizaţie inteligentă" a devenit un termen uzual în limbajul afacerilor. La ora actuală, pe piaţa internaţională de software oferta de programe expert este extrem de bogată. Dacă în urmă cu zece ani existau programe specializate doar pentru societăţile care dispuneau de fonduri ridicat, astăzi asistăm la o adevărată „invazie" de programe informatice care oferă o comunicare bună cu utilizatorul, dispuse să ofere servicii la „cheie" chiar şi celor mai exigenţi utilizatori. Sistemele expert actuale sunt construite în aşa manieră încât să nu mai solicite un limbaj de programare diferit în funcţie de softul utilizat. Ele tind să utilizeze interfeţe comune şi să aplice aceleaşi reguli pentru a oferi rezultatul potrivit în timpul cât mai scurt şi cu un grad ridicat de certitudine. Deci sistemul expert încearcă să imite în principal raţionamentele expertului uman prin raţionamente artificiale şi cu costuri foarte scăzute. Mai mult, după prelucrarea cunoştinţelor expertului uman, sistemul expert le multiplică şi explicitează experienţa acestuia. Este cunoscut faptul că un expert uman într-un domeniu se formează greu, şi necesită pe lângă pregătire şi experienţă personală şi calităţi native dar sistemul expert, încercând să imite expertul uman nu
111

realizează nici un fel de greşeală şi prezintă situaţia analizată într-un interval de timp foarte scurt. Programul prezentat în această lucrare se adresează în special societăţilor mici şi mijloci care nu-şi permit angajarea unei firme de consultanţă financiară sau care nu au angajaţi analişti financiari. La sfârşitul rulării programului, sistemul expert prezintă un raport decizional cu principalele concluzii şi recomandări necesare managerului în luarea deciziilor viitoare. Concluziile oferite de sistem sunt referitoare la indicatorii financiari analizaţi şi prezintă evoluţia firmei pe o perioadă de analiză de maxim patru ani, situaţia financiară a firmei, rentabilitatea şi o prognoză de evoluţie a firmei în viitor. Sistemul este capabil să prezinte şi o serie de recomandări pentru a asigura o creştere economică. În cazul de faţă pe baza datelor utilizate din bilanţul contabil al unei societăţi comerciale recomandările sistemului sunt: Rezultă că întreprinderea aparţine sferei productive, respective unui sector care necesită o dotare tehnică competitivă, fapt reflectat de ponderea mare a imobilizărilor corporale în totalul activelor, în ambele perioade analizate. Rata imobilizărilor corporale este foarte apropiată de cea a activelor imobilizate ceea ce demonstrează preponderenţa, acestui element în totalul imobilizărilor. Valoarea redusă a ratelor imobilizărilor financiare şi necorporale semnifică o activitate de investiţii financiare restrânsă, şi de asemenea o pondere mică a activelor intangibile în total active. Activele circulante deţin o pondere de 42,68% în primul an, care creşte în anul următor la 50,65%. Această majorare a ratelor activelor circulante s-a realizat preponderant pe seama creanţelor al căror indice a fost de 183,76%. Această situaţie poate fi determinată de creşterea volumului de activitate, de acordarea unor termene de plată mai confortabile pentru clienţi, dar şi de apariţia unor creanţe incerte. Întreprinderea prezintă o stabilitate financiară ridicată dar care s-a degradat în timp, ( 70,90% în anul 2005 faţă de 87,29% în anul 2004). De asemenea firma dispune de autonomie financiară, ponderea capitalului propriu în capitalul permanent fiind de 55,64%, dar în anul următor aceasta scade semnificativ, apropiindu-se de limita minimă
112

admisă de 50% din capitalul permanent, ca urmare a scăderii capitalului propriu deci a creşterii datoriilor pe termen mediu şi lung. Rata datoriilor totale a crescut simţitor pe seama obligaţilor pe termen scurt, ceea ce a mărit gradul de îndatorare al firmei. Deşi firma dispune de stabilitate şi autonomie financiară, se înregistrează totuşi o deteriorare a situaţie financiare pe anul 2005 comparativ cu anul 2004, ceea ce impune o reorientare a politicii financiare în perioada următoare. Se constată că întreprinderea înregistrează la finele exerciţiului financiar 2004 şi 2005 un excedent de trezorerie, ceea ce înseamnă că dispune de lichidităţi pentru rambursarea datoriilor, acordarea de împrumuturi terţilor şi efectuarea de plasamente. În ambele perioade nivelul acestor rate se încadrează în limitele considerate normale. Ca tendinţă se înregistrează o diminuare a tuturor indicatorilor, cele mai accentuate fiind cele ale lichidităţii curente şi generale, care în anul 2004 coboară chiar sub limita admisă (1,8 ). Deşi situaţia întreprinderii nu este alarmantă, trebuie adoptate măsuri pentru menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii şi solvabilităţii în perioadele următoare. La societatea analizată anterior, echilibrul economico — financiar înregistrează o relativă degradare, dar ca şi în cazul indicilor de solvabilitate şi lichiditate, aceste rate se încadrează în limitele considerate satisfăcătoare, ceea ce demonstrează funcţionarea corespunzătoare a acesteia. Datorită calităţilor pe care le are programul Selector RuleBook, fac din acesta un redutabil analist capabil să ofere informaţiile necesare disponibil la orice oră utilizatorului şi cu un cost de întreţinere foarte scăzut.

113

114

1) 2) 3) 4)

Ristea M. Dumitru, „Contabilitatea financiară”,Ed ASE Buc ., 2003 , pag 120 M. Niculescu, „Diagnostic economico-financiar”, Ed.Economică 1997, pag 346 Robu V, Nicolae G. „ Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, Buc.2001, pag 24-26 M. Niculescu, op. cit. pag 346 Sorin Stan, Ion Anghel, „Evaluarea activelor necorporale”, IROVAL,1999 pag 10-11

5)
6) 7) 8) 9)

,

Balteş Nicolae şi colectiv, „Analiză economico-financiară”, Ed. CONTINENT,2004, pag 72 Feleagă N, Malciu L. „Politici şi acţiuni combinate”, Ed. Economică, 2002, pag 36 Robu V, Nicolae G. op. cit. pag 82-87 Hada Teodor, Socol Adela , „Teoria şi practica bilanţului” Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca 2003, pag 194

10) 11)

Idem , pag 210 Idem , pag 179

12) Bătrâncea I.şi colectiv, „ Analiză financiară pe bază de bilanţ” , Ed. DACIA Cluj-Napoca 2001 , pag.
234-235 13) Briciu Sorin, Todea Nicolae, „ Audit şi certificarea bilanţului contabil”, Ed DACIA Cluj-Napoca 2003 , pag 150. 14) Paul Halpern, Fred Weston, Eugen F. Brigham, „Finanţe manageriale ( Modelul canadian)”, Ed. Economică, 1998, pag 103 15) 16) Robu V., Nicolae G., Op cit. pag 122 Todea Nicolae, Cenar Iuliana, „ Analiza financiară , aplicaţii practice”, Ed .Universitatea Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2001, pag 78-82 „ 1

115

CAPITOLUL 5.
BUGETELE ŞI TABLOURILE DE BORD ELECTRONICE :– instrumente şi tehnici moderne ale managementului de performanţă . 5.1. Bugetarea, metodă modernă de conducere
Fundamentarea financiar-monetară, prin activitatea specifică finanţiştilor de întocmire şi realizare a bugetelor, trebuie să constituie o prezenţă permanentă în toate actele manageriale din oricare firmă , întro corelaţie permanentă cu fundamentarea tehnică, economică socială, etc.1 Bugetele sunt instrumente ale managementului , materializate în documente financiare proforma, care detaliază planurile financiare ale firmelor, în care sunt arătate modul de utilizare a fondurilor pentru activitatea de exploatare, cea de investiţii, cum vor fi cheltuite fondurile de salarizare, procurarea materialelor de bază şi auxiliare, mijloacele fixe, lucrările pentru terţi, etc. şi indică de unde şi cum se vor obţine fondurile necesare. Bugetele se utilizează în planificarea, coordonarea, şi controlul operaţiilor firmei.2 Ca regulă generală, în practica managerială economicofinanciară, se utilizează trei tipuri de bugete, respectiv, Bugetele exploatării (fabricaţiei sau activităţii de bază), Bugetele numerarului şi Bugetele capitalului . Bugetul exploatării este o sumă de bugete individuale, combinate pentru a forma o parte a Planului de afaceri al firmei. Ca şi prim pas în elaborarea unui Buget al exploatării, îl reprezintă pregătirea Bugetului vânzărilor, care constituie o parte deosebit de dificilă şi de mare importanţă a planificării, deoarece necesită luarea în consideraţie a unui mare număr de factori, incluzând toate condiţiile în care funcţionează economia şi ramura de activitate din care face parte firma,
116

capacitatea de producţie a acesteia, preţurile şi segmentul de piaţă pe care îl ocupă, concurenţa, cheltuielile de reclamă şi de promovare, etc. După întocmirea şi aprobarea Bugetului vânzărilor se poate trece la pregătirea Bugetului producţiei, urmărindu-se realizarea celor două obiective principale ale planificării, respectiv: să atingă vânzările aşteptate pentru perioada aferentă bugetării şi să realizeze un nivel dorit al stocurilor de la sfârşitul perioadei de planificare. În plus, Bugetul producţiei, prezintă şi costurile de producţie viitoare care se preconizează a se efectua pentru realizarea volumului de vânzări estimate şi cu stocurile finale. Etapa finală de elaborare a Bugetului exploatării, include combinarea Bugetului vânzărilor cu cel al producţiei, pentru calcularea estimativă a nivelului profitului brut. Bugetul numerarului reprezintă un instrument de planificare, cu precădere, pe termen scurt, el reprezentând o previziune detaliată (lună de lună) a aşteptărilor privind intrările şi ieşirile de numerar pentru o perioadă de un an, sau mai lungă, el oferind suportul de informaţii în legătură cu : -Data la care firma poate să-şi investească surplusul de numerar sau din contră, va fi nevoită să recurgă la împrumut . -Câţi bani sunt în joc la fiecare decizie de investire sau recurgerea la împrumuturi . -Periodicitatea şi duratele investiţiilor sau împrumuturilor . Sunt previzionate – în general – nevoile de numerar ca şi componentă generală a planificării procesului previzional, respectiv, veniturile din vânzări, activele imobilizate şi stocurile, nivelurile de realizare a încasărilor şi a periodicităţii acestora, plata impozitelor dobânzilor, dividendelor şi a altor obligaţii, etc. În final, toate aceste informaţii prezentate în Bugetul numerarului, arată planificarea intrărilor şi ieşirilor de numerar din firmă pe o perioadă de timp. Principalele etape de realizare a unui astfel de buget sunt : -Previzionarea vânzărilor -Planificarea intrărilor totale de numerar inclusiv încasările previzionate . -Planificarea ieşirilor totale de numerar. -Interacţiunea dintre intrări şi ieşiri, având la bază deciziile conducerii firmei.
117

-Determinarea excedentului sau deficitului de numerar pe perioada planificată. Etapa finală în procesul planificării numerarului încearcă diferite strategii de acoperire a deficitului sau de investire a surplusului de numerar. Precizia bugetului depinde de caracteristicile firmei, gradul de incertitudine cu mediul afacerilor şi de capacitatea planificatorului de a previziona corect fluxurile viitoare de numerar . Bugetele pe termen lung sunt folosite pentru scopuri de planificare generală, în timp ce bugetele pe termen scurt, sunt utilizate la controlul curent al numerarului. În luarea deciziei privind durata pentru care se elaborează planificarea numerarului, trebuiesc luaţi în considerare următorii factori: -Ratele inflaţiei şi costurile de oportunitate . -Mărimea fluxurilor de numerar. -Timpul efectiv disponibil pentru planificarea şi administrarea fluxului de numerar . -Predictibilitatea în timp şi ca mărime a fluxului de numerar. -Mărimea nivelului pentru asigurarea echilibrului numerarului . Bugetul capitalului (bugetul investiţiilor), este de fapt o listă a proiectelor de investiţii planificate să intre în funcţiune în perioada de plan .

5.2. Sisteme expert de modelare a planificării financiare
Începând din anii 1960 o serie de firme din S.U.A, Marea Britanie, Germania, Japonia, etc., au cheltuit bani şi timp pentru perfecţionarea planificării financiare, prognozării eficiente şi cât mai exacte a realizării şi cheltuirii resurselor. Astăzi, aceste acţiuni sunt computerizate, informatizate şi poartă denumirea generalizată de modele de planificare financiară, care nu sunt numai instrumente de îmbunătăţire a previzionării ci şi un sprijin efectiv al managementului pentru o mai bună înţelegere a interacţiunilor deciziilor privind investirea, finanţarea şi dividendele . Specialiştii în domeniu au pus la dispoziţia firmelor, trei modele alternative de planificare, analiză şi previziune financiară: - modelul ecuaţiilor algebrice simultane , - modelul programării lineare , - modelul econometric
118

Cu ajutorul acestor modele se obţin documente financiare proforma (bilanţ contabil cont de profit şi pierderi, balanţe, etc.), se previzionează profitul pe acţiune, preţul pe acţiune, acţiunile şi obligaţiunile nou emise. Modelul ecuaţiilor algebrice simultane, tratează planificarea financiară globală a firmei, în contrast cu planificarea strictă, pe un domeniu anume, ca de exemplu bugetarea capitalului ... Obiectivul modelului este nu numai cel de-a optimiza ceva anume, ci mai degrabă de a servi ca instrument de furnizare a informaţiilor semnificative celui care ia decizia. Un punct forte al acestui model de planificare, pe lângă a celui referitor la construcţia sa, este acela că el permite utilizatorului să simuleze impacturile financiare ale modificării presupunerilor referitoare la variabile ca vânzările, indicii de exploatare, indicele preţ-profit, indicele datorii-capital propriu şi rata de reţinere a profitului. Avantajul utilizării unei structuri de ecuaţii simultane care reprezintă politicile privind investirea, finanţarea, producţia şi dividendele este posibilitatea lărgirii capacităţii de interacţiune a domeniilor în care se iau aceste decizii. Prin utilizarea modelelor de programare lineară în planificarea financiară, decidentul stabileşte o funcţie obiectiv, cum ar fi de exemplu, maximizarea valorii firmei, bazându-se pe o anumită teorie financiară. Modelul optimizează funcţia obiectiv în condiţiile unor restricţii, cum ar fi valorile maxime admise pentru indicii „datoriicapital propriu” şi „ dividente-profit net”, spre exemplu ... La modelele programării lineare pentru deciziile financiare, problema trebuie să fie formulată parcurgând următoarele trei etape : -Identificarea variabilelor principale controlabile aferente problemei de rezolvat . -Definirea obiectivului ce va fi maximizat şi definirea funcţiei pe baza variabilelor controlabile principale . -Definirea restricţiilor, fie ca ecuaţii lineare, fie ca inegalităţi ale variabilelor principale Programarea lineară se foloseşte cu precădere la maximizarea profitului, raţionalizarea capitalului şi planificarea şi previzionarea financiară. Modelul econometric pentru planificare şi analiză financiară, combină tehnica ecuaţiilor simultane cu analiza regresiei. metoda econometrică modelează firma în funcţie de o serie de ecuaţii de
119

regresie predictive şi apoi, procedează la estimarea parametrilor modelului în mod simultan, luând astfel în considerare, interacţiunea dintre diferite politici şi decizii. Tehnicile sau modelele econometrice, implică deci, stabilirea şi măsurarea practică a relaţiilor funcţionale dintre variabile economice (spre exemplu, volumul vânzărilor) şi una sau mai multe variabile explicative. Din cauza impactului potenţial mare asupra procesului planificării financiare şi implicit asupra viitorului existenţial al firmei, modelul asumat de planificare trebuie ales cu grijă, credibilitatea datelor de ieşire, depinzând atât de prezumţiile fundamentale şi teoria financiară specifică pe care modelul se bazează, cât şi de uşurinţa utilizării sale de către planificatorul financiar. Punctul cheie la evaluarea oricărui model de planificare îl constituie modul în care acesta este formulat şi construit. Pentru ca un model de planificare financiară să fie util şi eficient, trebuie să prezinte următoarele caracteristici : - Presupunerile şi rezultatele modelului trebuie să fi credibile. - Modelul trebuie să fie flexibil astfel încât să poată fi adaptat şi extins pentru a satisface o mare varietate de circumstanţe . - Modelul să poată fi îmbunătăţit pe baza practicii curente atât în sensul tehnic cât şi al performanţei . - Datele de intrare şi cele de ieşire din model, trebuie să fie inteligibile pentru un utilizator fără cunoştinţe (informaţii), suplimentare prea vaste . - Modelul trebuie să ţină cont de legătura (interacţiunea) dintre deciziile privind investirea, finanţarea dividendul şi producţia, precum şi de efectul acestora asupra valorii de piaţă a firmei. - Modelul trebuie să fie cât se poate de simplu pentru utilizator, pentru a opera fără intervenţii prea mari ale personalului nefinanciar, evitând pe cât posibil o formulare greoaie a datelor de intrare.

120

5.3. Tablouri de bord electronice (TBE)
Tabloul de bord, în accepţiunea ştiinţei managementului, reprezintă o tehnică specifică cu rolul de-a prezenta într-o formă prestabilită, ansamblul de informaţii referitoare la indicatorii de bază ai organizaţiei şi la factorii esenţiali, care condiţionează desfăşurarea eficientă a activităţii.3 Componentele centrale ale unui Tablou de Bord Electronic sunt reprezentate de staţii de lucru, corespunzătoare fiecărui utilizator şi de un sistem de programe specializat care îi permite să definească prezentări de informaţii (tabele , grafice , etc) şi să declanşeze căutări în diferite baze de date, prin intermediul unor reţele de comunicare. Printre avantajele oferite de Tablourile de Bord Electronice specificăm: - Sunt adaptabile nevilor şi metodelor de lucru, proprii utilizatorului decident . - Sunt uşor de accesat, prin comenzi simple şi puţine, precum şi prin echipamentele periferice (mouse, ecran tactil). - Oferă un timp scurt de răspuns, afişarea rezultatelor realizându-se direct pe ecran. - Prezintă informaţiile şi sub formă grafică, tabelară, inclusiv cu unele comentarii sau evidenţierea unor valori semnificative. - Utilizează informaţii, în special pentru funcţiile de urmărire şi control, incluzând decizii puţin structurate. - Permite căutarea de informaţii, utilizând grade de analiză a acestora din ce în ce mai fine. Sistemul dispune de o funcţie specială numită „drill-down” (cercetare pe trepte), prin care se corelează diferite cercetări, pornind de la cazurile generale către cele particulare . Cu toate că Tablourile de Bord Electronice aduc factorilor de decizie un plus de informaţii pertinente, prezintă şi unele limite care nu pot fi ignorate:4 1. TBE prezintă dezavantajele specifice oricărui sistem care se alimentează cu date. Astfel, dacă sistemele de bază, care furnizează datele de origine internă şi externă, sunt rudimentare, utilizarea TBE nu va avea drept finalizare furnizarea unor informaţii suplimentare de calitate.
121

2. Realizarea unor modificări în conţinutul TBE apare ca
extrem de dificilă, deoarece programele software sunt foarte complexe. 3. TBE creează un inconvenient sensibil la nivel strategic, deoarece conexiunea automatizată la informaţiile externe este mai dificilă. 4. TBE conduce uneori la neglijarea unor reflexii globale de ansamblu, focalizând atenţia asupra problemelor secundare ale organizaţiei Prin evidenţierea acestor limite nu dorim în nici un fel să minimizăm cumva importanţa acestor instrumente în plan decizional. Pornind de la momentul în care sistemele informatice funcţionale sunt puse în practică, iar exploatarea bazelor de date poate fi realizată în condiţii acceptabile de timp şi cost, TBE pot deveni un instrument eficient şi util pentru orice angajat, în conformitate cu sarcinile şi competenţele sale reale, nu numai exclusiv doar factorilor de decizie. În acest mod asistăm deci la o translatare a conceptului de sistem informatic pentru decident către cel de sistem informatic pentru angajat, cunoscut sub denumirea de „Employee Information Systems”
1.Ovidiu Nicolaescu,” Sisteme , metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei”, Ed. Economică, 2000, pag 231-233 2. Cornel Jucan „ Sisteme expert în modelarea deciziilor financiare”, Volumul I, Ed. ALMA MATER, Sibiu, 2003 ,pag3940 3.Mirela Oancea „ Sisteme informatice pentru asistarea deciziei financiare”,Ed. ASE, BUC 2005, pag 90-92 4. Idem

122

Capitolul 6.
SISTEME INFORMATICE DE ASISTARE A DECIZIEI MANAGERIALE

6.1. Noi concepte în managementul sistemelor de producţie
Schimbările în lumea afacerilor duc la schimbări în cadrul firmelor. în ziua de azi nu e de ajuns să satisfaci dorinţele consumatorilor, lucru demonstrat în capitolele anterioare, trebuie să- le anticipezi. Schimbările din cadrul firmei trebuie să aibă loc în toate departamentele acesteia. Numai îmbunătăţirea continuă a celor trei obiective principale ale unei afaceri: Calitatea, Costurile şi Timpul vor duce la un viitor sigur al afacerii respective. Pentru a putea anticipa dorinţele clienţilor, trebuie de asemenea schimbate structurile şi procesele de producţie de până acum. Vechile concepte de producţie au ca rezultat: • Nivelul stocurilor foarte ridicat, • Timpi de fabricaţie mari, • Planificarea şi urmărirea producţiei foarte costisitoare, • Siguranţa scăzută în livrare, • Pierderi mari, • Flexibilitate scăzută, • Angajaţi nemotivaţi, • Clienţi nemulţumiţi, • Termene limită amânate. Pentru a preveni aceste neajunsuri noile concepte de organizare şi management al producţiei, care conduc prin ele însele, pe care orice angajat le poate aplica, sunt implementate în tot mai multe întreprinderi. Între acestea pot fi plasate conceptele Just in Time, Kaizen, Lean Manufacturing şi, unele dintre instrumentele de aplicare, Kanban sau Six Sigma (6a). Rezultatul implementării unor astfel de
123

concepte se concretizează în următoarele beneficii care pot să apară în procesul de fabricaţie: • Nivelul scăzut al stocurilor, • Timpi de fabricaţie scăzuţi, • Planificarea şi urmărirea producţiei la costuri mici, • Siguranţa ridicată în livrare, • Scăderea pierderilor, • Flexibilitate ridicată, • Angajaţi motivaţi, • Clienţi mulţumiţi. Pentru a reuşi să facă faţă concurenţei americane, Toyota Motor Company din Japonia, a început din anul 1947 dezvoltarea unor noi sisteme pentru planificarea şi controlul producţiei. Obiectivele companiei erau creşterea productivităţii şi scăderea costurilor. Pentru a atinge aceste deziderate Taicchi Ohno a dezvoltat "Sistemul de Producţie Toyota". Parte a acestui noi sistem era şi "Producţia Just-in-Time". Pentru ca reperele dorite, să ajungă la locul dorit, la momentul oportun, în cantitatea necesară trebuie să fie comunicat acest lucru. Ca mediu al transmiterii acestor informaţii au fost utilizate carduri (cartele denumite în japoneză - "Kanban"), care erau trimise de la client la furnizor şi invers. în acest fel au fost simplificate procesele, făcându-le în acelaşi timp mai transparente. Aceste sisteme de producţie au ajuns să fie cunoscute în ţările occidentale la sfârşitul anilor '70 şi s-au dezvoltat până astăzi într-un sistem cuprinzător de planificare şi control a sistemelor de producţie. De exemplu, Kanban-ul este mai mult decât un simplu sistem informaţional, este un instrument care ajută la optimizarea tuturor proceselor din cadrul întreprinderii. Pentru a beneficia din plin de avantajele conceptului firma trebuie să implementeze în toate departamentele noul sistem.

6.2. „Lean Manufacturing" - Caracterizare şi etape de implementare
6.2.1. Caracteristicile principale ale conceptului „Lean Manufacturing" Conceptul "Lean manufacturing" se caracterizează prin:
124

• Producţia integrată a unui singur tip de reper (flux continuu de lucru) cu inventar minim la fiecare stagiu al procesului de producţie. • Cap abilităţi de producţie bazate pe grupuri (cantităţi, loturi) mici care sunt sincronizate cu programele de livrare. • Implicarea activă a lucrătorilor în rezolvarea problemelor pentru îmbunătăţire calităţii şi eliminarea risipei. • Integrarea întregului flux creator de valoare de la materia primă la produsul final pe baza unor relaţii de parteneriat orientate spre furnizori şi distribuitori.

In general conceptul "Lean manufacturing" înseamnă reducerea risipei de la un capăt la celălalt al procesului de producţie. Eliminarea risipei se va face prin concentrarea pe următoarele şapte categorii de risipă prezentate: 1. Producţia în exces (overproduction) - producţia peste nivelul cerinţelor clienţilor, producţia de materiale şi produse nenecesare. 2. Inventarul (inventory) - Păstrarea sau achiziţionarea de materii prime şi materiale nenecesare, producţiei în curs de execuţie sau produse finite. 3. Transport (transportation) - Manevrări multiple, întârzieri în manevrarea materialelor, manevrări şi manipulări nenecesare. 4. Aşteptarea (waiting) - întârzieri, timp neutilizat (timp în care nu se înregistrează valoare adăugată). 5. Mişcări (motion) - Acţiuni ale oamenilor sau echipamentelor care nu adaugă valoare produsului.
125

Prelucrare excesivă (over-processing) - Etape de prelucrare şi elemente de lucru care nu sunt necesare (muncă fără valoare adăugată). Instrumentele de evaluare "Lean" conţin zece fişe de lucru pentru cele zece atribute ale conceptului "Lean manufacturing". 1. Conştientizarea culturală (Cultural Awareness) 2. Spaţiul de lucru al organizaţiei (cei 5 S) & "Visual Management" (Workplace Organization (5 S 's) & Visual Management) 3. Standardizare (Standardized Work) 4. Operaţii flexibile (Flexible Operations) 5. Îmbunătăţire continuă (Continuous Improvement) 6. Demonstrarea erorilor (Error Proofing) 7. Capacitatea de schimbări rapide (Quick Changeover Capability) 8. Întreţinere productivă totală (Total Productive Maintenance) 9. Controlul materialelor (Material Control) 10. Nivelul producţiei (Level Production) Implementarea conceptului se face printr-un proces ce are la bază cinci faze (etape) prin care se stabilesc elementele fundamentale de pe care poate fi realizată construcţia adevărată a producţiei şi tehnicilor manageriale de tip „Lean manufacturing". Cele cinci faze, evidenţiate şi în figura următoare, sunt: 1. Stabilitate 2. Flux continuu 3. Producţie sincronă 4. Sistem „pull-trage" 5. Echilibrarea producţiei

126

Fig. 6.1. Etapele pregătitoare pentru implementarea conceptului „Lean manufacturing”

Prima etapă se referă la asigurarea unor staţii de lucru stabile cu capacitate de producţie consistentă şi care să se realizeze cu ajutorul unor măsurători riguroase privind timpii pe ciclu, performanţele angajaţilor şi echipamentelor având la bază programarea riguroasă a programului de producţie.

Fig. 6.2. Etapa 1 -Asigurarea unor staţii de lucru stabile cu producţie consistentă

Etapa a doua pleacă de la premisa realizării unui flux continuu de producţie cu transfer facil de la un post de lucru la altul,
127

pe trasee bine stabilite, având la bază un inventar minim de proces pe linia tehnologică. În a treia etapă se urmăreşte obţinerea unei sincronizări a proceselor de producţie plecând de la realizările obţinute în primele două etape cu o focalizare cât mai pronunţată pe cerinţele şi nevoile clienţilor, pe termenele de execuţie şi pe volumul de producţie. Se urmăreşte, de asemenea, asigurarea unei coeziuni de echipă între participanţii la procesul de producţie cu ajutorul unor întâlniri regulate care urmăresc evidenţierea obiectivelor şi a problemelor apărute pe flux. Etapa a patra are în vedere implementarea sistemului „pull (trage)", una din verigile esenţiale ale conceptului „Lean manufacturing", cu implicaţii majore atât asupra procesului de producţie, cât şi asupra personalului implicat în proces, pentru că va impune schimbări majore asupra mentalităţii personalului şi asupra culturii organizatorice.

Fig. 6.3 Etapa 4 - Implementarea sistemului „pull" (trage)

La locul de muncă sunt "trase" (Principiul "PULL") doar materialele, reperele dorite, în cantitatea dorită şi la momentul dorit (principiul Just-in-Time). Condiţia este o simplificarea comunicării printr-o notare, ce reper în ce cantitate este necesar. Un sistem "pull"

128

înseamnă oferirea muncitorilor a componentelor de care aceştia au nevoie - unelte, software, echipament, acces, feedback sau oportunitatea de a participa. Sistemele "pull" reacţionează la cerere, nu o anticipează. Sistemele "pull" dezvoltate cu succes furnizează cantitatea potrivită de material la locul potrivit la momentul oportun.

Fig. 6.4. Sistemul clasic de producţie
În Fig.6.4 este prezentat sistemul clasic, care este condus centralizat, planificarea şi urmărirea producţiei desfăşurându-se pas cu pas . În figura următoare, 6.5 se poate observa modul în care sistemul clasic de producţie „împinge” materialele pe linie, conform principiului PUSH.

Fig. 6.5 Exemplificarea sistemului "push"
Modul în care este adus - "tras" materialul pe linie se desfăşoară conform figurii 6.6, care este descrisă în rândurile următoare. Când este consumat materialul, adică stocul a scăzut sub limita minimă stabilită (şi doar atunci) furnizorului i se cere să aducă din nou material. Acest lucru se realizează cu ajutorul unui Kanban (Card Kaban), care este transportat cu fiecare lot de repere. Cardul este utilizat şi pentru a face o nouă comandă.

129

Fig. 6.6 Exemplificarea sistemului "pull"
Implementarea sistemului presupune, ca odată ce acesta a început să funcţioneze, urmărirea producţiei să fie făcută doar la faza de control final (vezi figura 6.7). Sistemul trebuie să funcţioneze de la sine fără intervenţii din afara acestuia.

Fig. 6.7. Sistemul clasic de producţie

Dacă întreprinderea nu are experienţă în implementarea unui sistem de producţie modern, este recomandat să înceapă cu un proiect pilot. Acest proiect ar trebui aplicat unui domeniu din producţie care: • Este pe cât posibil clar definit, • Are un nivel constant de producţie, • Are cel puţin trei nivele de transformare, • Are un număr redus de furnizori.
130

Este extrem de important ca pentru acest proiect să fie ales un manager competent şi cu experienţă. Alegerea managerului de proiect şi a echipei de lucru trebuie să aibă la bază o serie de elemente: a. Roluri ale managerului de proiect: • Interpersonal: - Trebuie să colaboreze eficient cu oameni cu pregătiri diferite; - Trebuie să realizeze coeziunea echipei; - Trebuie să rezolve disputele din echipa; - Trebuie să menţină concentrarea (focus) şi să motiveze membrii echipei pentru a atinge obiectivele fixate în direcţia realizării scopului proiect; • Informaţional: - Pregătirea şi conducerea întâlnirilor echipei de lucru; - Crearea şi menţinerea programării (orarului) proiectului; - Comunicarea viziunii proiectului superiorilor; - Oferirea feedback-ului în legătură cu calitatea rezultatelor proiectului; • Decizional: - Diferenţierea între caracteristici şi beneficii; - Alocarea de resurse dacă proiectul rămâne în urma programării; - Menţinerea balanţei între Cost, Calitate şi Timp. b. Cinci calităţi ale unui manager de proiect competent: • Entuziasm; ECHILIBRAREA PRODUCŢIEI

131

Fig. 6.8 Etapa 5 - Echilibrarea producţiei

6.3. Indicatori folosiţi pentru monitorizarea procesului
Pentru monitorizarea procesului se pot folosi următorii indicatori. Acestea sunt măsuri compuse (agregate) folosite în monitorizarea sistemului şi a impactului conceptului "Lean Manufacturing" asupra procesului. 1. Capacitatea de prelucrare fără erori (PFE) 2. Producţia în conformitate cu programarea (PCP) 3. Timpul recepţie - livrare (intrare - ieşire) (TRL) 4. Performanţa totală a echipamentelor (PTE)

6.3.1. Indicatori de tip macro care pot monitoriza procesul 1. Capacitatea de prelucrare fără erori (PFE) procentajul pieselor care termină un proces de producţie şi realizează cerinţele de calitate la prima trecere prin proces (fără întoarceri pe linia tehnologică). Nt –( N rebut+ Nreprel + Nretest + Nral ) PFE= -----------------------------------------------Nt
132

unde: Nt- numărul total de unităţi intrate în proces – (total Units Processed) – toate unităţile care sunt procesate la un punct de evaluare PFE pentru prima dată. Unităţile prelucrate în cadrul unui singur punct de evaluare de mai multe ori vor fi înregistrate o singură dată.; Nrebut- numărul de rebuturi înregistrate Nreprel - numărul de reprelucrări; Nretest - numărul de retestări; Nral - numărul unităţilor reparate în afara procesului. Obiective de atins: - zero defecte - zero defecte transferate de-a lungul liniei de producţie - capacitatea de prelucrare fără erori 100%. Frecvenţa de colectare a datelor: zilnic. 2. Producţia în conformitate cu programarea (PCP) arată cât de bine execută o unitate de producţie planificarea de a produce volumul corect stabilit de produse, la momentul corect şi în combinaţia (mix-ul) corectă. P Co :l XP Pm i x X Pe c v v s p r Nd o P o l: - - - - - - - - - - - - - - - - v ; p lN n i f a
mix

N

P ix m

: -------------------

N prod
s e Nv c P e c v: - - - - - - - - - - - - - - s N m ix

unde: Pvol - performanţa de volum - performanţa de volum (volumul producţiei) este o măsură tradiţională folosită în procesul de producţie pentru a raporta realizările la ceea ce era planificat. în acest concept indicatorul PCP include câteva aspecte deosebite în aprecierea volumului producţiei, după cum urmează:
133

- Volumul de producţie programat este stabilit pornind de la cerinţele zilnice ale clienţilor şi nu de la cerinţele unităţii de producţie. Programele comparative folosite în calcularea PCP sunt stabilite anterior. Acestea nu sunt ajustate de unitatea de producţie zilnic. Programul comparativ săptămânal utilizat în calcularea zilnică a PCP poate diferi de planificarea actuală ce are la bază capacitatea unităţii de producţie. Pmix - performanţa mix-ului de produse - componenta de mix a PCP indică procentul produselor derivate, modelelor diferite sau tipurilor de produse pe care o unitate de producţie performanţa secvenţei de producţie Psecv- performanţa secvenţei de producţie - componenta secvenţială a PCP indică procentul acelor produse realizate în ziua stabilită şi care au fost produse, de asemenea, în secvenţa corectă. Fabricarea de produse în secvenţa planificată este importantă din următoarele motive: - Facilităţile de producţie, care aprovizionează secvenţial cu repere unităţile de asamblare trebuie să se străduiască să producă în secvenţa stabilită pentru a împiedica producerea de stocuri mari de produse finite şi risipă în mişcarea materialelor. - Unităţile de asamblare trebuie să lucreze în secvenţa optimă pentru a obţine potenţialul de manipulare şi eficienţa realizată prin reducerea inventarului de proces atunci când materialul este livrat pe linia de asamblare secvenţial. - Unităţile de producţie care fabrică produse în grupuri trebuie să se străduiască să menţină secvenţa de grup programată pentru a reduce RISIPA referitoare la: • schimbările radicale ale proceselor neplanificate şi ineficiente; • timpii de aşteptare pentru schimbarea personalului şi a sculelor; • supraproducţie; • mişcări excesive în cadrul procesului a sculelor şi produselor. Dintre toate componentele PCP, performanţa secvenţială este cel mai greu de realizat, necesitând procese cu performanţe şi capacităţi ridicate cu valori ridicate şi stabile a indicatorilor PTE (performanţa totală a echipamentelor) şi PFE (capacitatea de prelucrare fără erori).
134

N prod - numărul total de unităţi produse; N planif - numărul de unităţi planificate pentru a fi produse; Nmix - numărul actual de unităţi produse în cadrul mix-ului; Nsecv - numărul actual de unităţi produse în cadrul secvenţei Obiectiv de atins: 100% Frecvenţa de colectare a datelor: zilnic.

3. Timpul recepţiei – livrare (intrare-ieşire) (TRL) – timpul scurs între recepţia materiei prime şi livrarea produselor finite. Timpul recepţiei – livrarea este un indicator al sistemului de producţie care ajută la identificarea risipei în procesul de producţie. Acest indicator se focalizează pe activităţile care nu adaugă valoare cât şi pe timpul în care materia primă este adusă în proces şi timpul în care se face livrarea sub formă de produse. De fiecare dată când semifabricatele se opresc şi aşteaptă în interiorul procesului costurile care nu sunt asociate cu activităţile ce adaugă valoare începe să crească, iar următoarele sunt câteva exemple care pot să ducă la creşterea acestor costuri: Spaţiul şi sistemele de depozitare pentru producţia în curs de execuţie sunt acceptate ca necesare. Pe măsură ce inventarul se transformă în subansamble acestea sunt mutate în zone neutilizate unde vor fi greu localizate (greu de găsit şi recuperat) atunci când e nevoie de ele. Subansamblele produse pot să nu mai fie necesare datorită schimbărilor de producţie sau de design, iar când acestea sunt în cantităţi mari apar probleme greu de rezolvat. O mare cantitate de bani este blocată în inventarul de proces (stocuri). Timpul recepţie - livrare (TRL) reprezintă timpul scurs între descărcarea şi recepţia materiei prime şi eliberarea produselor finite pentru livrare. TRL este măsura (în ore) a vitezei materialului în unitatea de producţie şi nu viteza procesului de producţie. Prin constituirea de depozite tampon mari în cadrul procesului de prelucrare se pot realiza mai multe produse (creşte viteza în proces) dar scade viteza materialelor. TRL nu trebuie confundat cu instrumentele şi indicatorii folosiţi în managementul inventarului. Acest indicator poate înlocui o parte din indicatorii folosiţi în prezent (nr. de zile până la livrare, rotaţia stocurilor, reducerea timpului de lansare - Float reductions) Din moment ce TRL se concentrează pe controlul mişcării
135

materialului pe linia de producţie, şi nu pe întreg inventarul de proces, este important ca unităţile de producţie ce au introdus fluxul sincron de material să reducă inventarul (stocurile) total al unităţii de producţie. TRL asigură o concentrare pe întreaga unitate de producţie., acesta putând fi unul din cei mai importanţi indicatori ce pot fi folosiţi în managementul unei unităţi de producţie pentru determinarea progresului făcut în introducerea conceptului „lean manufacturing". TRL este un indicator asemănător temperaturii corpului uman, ne spune că suntem bolnavi, dar nu ne spune unde şi de ce.

TRL = ( CMP + CPIE + CPF ) X Tt
unde: C MP – cantitatea de materii prime; C PIE – cantitatea de produse în execuţie; C PF – cantitatea de produse finite; T t – tactul (cadenţa) impusă de clienţi. Obiective de atins: timpul între şi livrare 1 zi şi 15 zile între comandă şi onorarea acesteia (livrare). Frecvenţa de colectare a datelor : zilnic 6.3.1.1. Beneficiile îmbunătăţirii timpului recepţie - livrare Reducerea risipei la acest capitol duce la înregistrarea de rezultate îmbunătăţite şi la alţi indicatori ai sistemului de producţie. Câţiva dintre aceştia vor fi prezentaţi în continuare: Îmbunătăţirea performanţelor planificate - creşterea indicatorului producţie în conformitate cu programarea (PCP). Produceţi ceea ce clienţii doresc. Nu lăsaţi produsele finite în exces să stea în depozite doar pentru că cineva le va dori cândva. A fabrica produse în exces care un sunt cerute este în opoziţie totală cu conceptul "Lean", acesta atacând excesul de stocuri (inventar), supraproducţia şi deplasările în exces. Reducerea rebuturilor şi îmbunătăţirea calităţii - creşterea indicatorului capacitatea de prelucrare fără erori (PFE). - Defectele ce necesită retuşuri sau reprelucrări pot încetini întregul proces. Calitatea crescută poate duce la scăderea risipei la capitolul defecte, mişcări şi transferuri inutile, ineficientă. Îmbunătăţirea fiabilităţii echipamentului / reducerea timpului de oprire (downtime). - creşterea indicatorului performanţa totală a
136

echipamentelor (PTE). - Pentru a obţine un timp recepţie - livrare (TRL) cât mai scăzut trebuie ca să "alergi" atunci când e nevoie. PTE este un instrument deosebit pentru măsurarea şi reducerea opririlor neplanificate. Timpii de aşteptare trebuie reduşi drastic. Reducerea costurilor - Eliminarea risipei din costurile totale duce la economii substanţiale, această afirmaţie fiind valabilă pentru orice categorie de risipă. Manipulările de material cât mai puţine, reducerea spaţiilor de depozitare pentru inventarul în exces şi costurile de stocare reduse sunt doar primul pas în reducerea risipei. Spaţiile de producţie eliberate prin eliminarea surplusului de inventar asigură loc pentru dezvoltarea afacerilor viitoare. Timpul recepţie - livrare se concentrează pe întrebarea: Unde se pierde timp? 6.3.1.2. Modalităţi de îmbunătăţire a timpului recepţie livrare Analiza valorii adăugate (AVA) este un instrument excelent de analiză şi de îmbunătăţire a elementelor din cadrul indicatorului TRL în momentul în care un nou sistem Activităţile cu valoare adăugată sunt acelea care schimbă forma sau adaugă funcţiuni produsului pentru care clientul doreşte să plătească. Activităţile care nu adaugă valoare sunt exact opusul celor menţionate anterior şi sunt reprezentate de transportul şi manipulările materialului de-a lungul liniei de producţie, reparaţii şi prelucrări ulterioare (retuşuri, reprelucrări), stocări intermediare. Nici o firmă cu specific productiv nu poate înregistra un procent de 100% activităţi cu valoare adăugată. Firmele cele mai performante pe plan mondial ajung să aibă circa 30 -50% activităţi cu valoare adăugată. în mod obişnuit valorile înregistrate uzual, din punctul de vedere al activităţilor ce aduc valoare adăugată, de unităţile productive obişnuite sunt cuprinse între 0,3% şi 25% din totalul activităţilor înregistrate. în graficul următor este prezentat raportul dintre activităţile cu valoare adăugată şi cele fără valoare adăugată înregistrate în mod uzual. Desigur sunt operaţii ce nu adaugă valoare produsului final, dar care sunt strict necesare pentru ca fluxul de producţie să fie funcţional. Scopul principal este de a reduce, pe cât
137

posibil, sau de a elimina ponderea activităţilor fără valoare adăugată şi de a creşte viteza în cadrul tuturor activităţilor pentru a permite unităţii de producţie să răspundă cât mai rapid schimbării cereri şi nevoilor de pe piaţă.

Fig. 6.9. Raportul între principalele activităţi din sfera producţiei
4. Performanţa totală a echipamentelor (PTE) - e s t e o m ă s u r ă a disponibilităţii, eficienţei şi ratei calitative pentru un produs dat pe un echipament (punct de lucru) dat. PTE : D x Ef x Cr To D :-------------Tnd Tct x Np Ef : ---------------To
138

Np - N d Cr : ---------------Np unde: D - disponibilitatea - Disponibilitatea este cantitatea timp în care maşina sau procesul este disponibilă să funcţioneze în comparaţie cu timpul total pentru care aceasta a fost planificată să funcţioneze. Disponibilitatea echipamentelor poate fi afectată de defecţiunile înregistrate, pauzele de reglare şi de setare, pauzele pentru schimbarea sculelor, etc. Ef - eficienţa - Eficienţa determină cât de aproape funcţionează o unitate de echipament sau un proces de producţie de parametrii şi timpii pe ciclu ideali. Acesta poate fi afectat de pierderi de viteză, pierderi asociate cu inutilizări neprevăzute sau opriri minore rezultate din blocaje sau perioade de nealimentare cu piese care solicită în plus, sau nu solicită suficient echipamentele de producţie. Blocajele şi întârzierile care afectează funcţionarea echipamentelor trebuie evitate pe cât este posibil. Cr - rata calitativă - Rata calitativă este reprezentată de numărul total al produselor bune, din punct de vedere calitativ, fabricate la o staţie de lucru sau într-un proces în comparaţie cu totalul produselor obţinute. To - timpul de operare; Tnd - timpul net disponibil; tci - timpul pe ciclu ideal - rata proiectată a unui ciclu a echipamentului pentru un produs dat folosind scule specifice sau rata de sfârşit a prelucrării proiectată raportată la viteza liniară a procesului. Np – numărul total de unităţi în lucru Nd – numărul total de defecte

6.3.1.3. Diagrama de timp a echipamentului Diagrama de timp a echipamentului ( Fig 6.10 ), este un instrument grafic deosebit pe care îl poate folosi o societate de
139

producţie în analiza pertinentă a elementelor temporale din performanţa totală a echipamentelor ( PTE ). Timpul total planificat (timpul planificat) - lungimea de timp pe care o parte a echipamentului sau procesului este programată (planificată) pentru producţie şi activităţi de întreţinere (mentenanţă). Planificarea secţiei de producţie pentru întreg procesul de producţie trebuie să stabilească timpul necesar pentru fabricarea numărului de produse necesare în conformitate cu planificarea pe schimb, să fie completat cu orice schimbări de scule sau de echipament necesare şi să stabilească foarte clar planificarea întreţinerii. Toată planificarea producţiei trebuie să se bazeze pe cerinţele consumatorilor combinate cu cerinţele şi capacitatea de producţie a unităţii de producţie. Timpul total planificat trebuie să crească pentru a reflecta extensiile timpului de lucru (operare) pentru producţia planificată.

Fig. 6.10. Diagrama de timp a echipamentului

140

6.4. Microindicatori pentru monitorizarea procesului
1.
Productivitatea muncii (Wp) - numărul de unităţi produse raportat la numărul de ore lucrate . Nprod WP = --------------Tl

unde: Nprod - numărul de unităţi produse; Tl -.număr total de ore lucrate. 2. Suprafaţa de producţie (Sp) - suprafaţa totală utilizată pentru procesul de producţie. Această măsură include toate spaţiile ocupate de utilaje, muncitori, echipamente de producţie, producţia în curs de execuţie (stocuri), magazii de materii prime, materiale, SDV-uri. 3. Distanţe de transport sau transfer - distanţa totală parcursă de un reper, subansamblu, produs finit în transferul din cadrul unui proces de producţie de la prima până la ultima prelucrare. 4. Timpul total destinat schimbării - durata totală în care un proces este oprit pentru schimbări începând (măsurată fiind) din momentul finalizării procesului pentru ultimul reper produs şi care se încheie în momentul începerii lucrului la primul reper după schimbare, în momentul în care linia de fabricaţie este pregătită pentru un nou produs. Acestea se referă la: • Timpul destinat pregătirii şi reglajului maşinilor şi sculelor • Timpul destinat calibrării şi setării echipamentului • Timpul necesar pentru a produce piese de calitate după ce schimbarea a fost efectuată

5.

Inventarul producţiei în execuţie (Work In Process - WIP) - este reprezentat de numărul de piese care au început să fie prelucrate, dar nu au fost încă terminate (sau nu au finalizat procesul de fabricaţie). 6. Timpul de oprire (Down Time) - subelement al PTE - deşi este un subelement al performanţei totale a echipamentului (PTE) acesta trebuie tratat separat
141

Toc TÎ = 1 - ------------Tnd Toc - timpul de operare curent Tnd - timpul net disponibil

6.5. Tehnologiile avansate de fabricaţie şi analiza economică
Tehnologiile avansate de fabricaţie revoluţionează modalitatea de fabricaţie a produselor şi cuprinde proiectarea asistată de calculator (CAD), sistemele flexibile de fabricaţie (SFF), controlul total al calităţii, necesarul de materiale şi sistemul de planificare a resurselor pentru fabricaţie (Manufacturing Resources Planning Systems -MRP) şi sistemele de tip Just in Time. Se pare că în acest caz indicatorii de măsurare a performanţei tradiţionale sunt neadecvate şi chiar pot informeze greşit managementul firmei care foloseşte asemenea tehnologii. Profesorul Kaplan afirmă că gestiunea managerială tradiţională „produce măsurile greşite. Acestea îndreaptă firma în direcţie greşită, recompensează managerii pentru neajunsurile înregistrate de firmă şi nu asigură stimulente pentru îmbunătăţirea performanţelor 1." Firmele trebuie să concureze într-un mediu instabil, pe pieţe care se schimbă rapid şi din ce în ce mai sofisticate, din punctul de vedere al dorinţelor consumatorilor. Folosirea acestor noi tehnologii de fabricaţie, de tip Just in Time şi Lean Manufacturing, ajută firmele să facă faţă acestor provocări, sporindu-le capacitatea de a produce bunuri de calitate ridicată la costuri scăzute la timpul potrivit, producând creşterea satisfacţiei consumatorilor. Firmele trebuie, aşa cum am arătat şi în capitolele precedente, să fie inovative, flexibile şi să fie capabile să se confrunte cu cicluri de viaţă ale produsului din ce în ce mai scăzute. Trebuie, de asemenea, să poată oferi o mai mare varietate de produse în condiţiile menţinerii sau chiar reducerii costurilor, pentru aceasta trebuind să reducă drastic timpii de lansare şi de setare şi inventarul având flexibilitate maximă.
142

Sistemele de producţie de tip Just in Time lucrează, aşa cum am arătat, pe baza conceptului de tip „pull" şi încearcă să elimine la maxim orice formă de risipă şi orice activitate ce nu adaugă valoare produsului final. Având în vedere înlănţuirea activităţilor ce duc la realizarea produsului, timp de inspecţii - timp de transport - timp legat de întârzieri – timpi de stocare- timpi de procesare, se observă că doar ultimul este cel care adaugă cu adevărat valoare produsului. Cele mai importante probleme legate de sistemele de măsurare a performanţelor şi de indicatorii tradiţionali raportaţi la tehnologiile avansate de fabricaţie sunt : Absorbţia costurilor – metodele tradiţionale de calculaţie a costurilor folosesc absorbţia costurilor bazate pe volumul producţiei . • Comportamentul costurilor - în metodele tradiţionale costurile sunt fixe şi variabile, pe când în noile sisteme de producţie multe costuri sunt legate de activităţile de suport care sunt asociate unor factori sau activităţi care nu sunt legate de volumul de producţie. • Standardizarea costurilor - ideia că performanţa este satisfăcătoare atunci când atinge standarde predeterminate nu mai este în consens cu filozofia îmbunătăţirii continue folosită în cadrul sistemelor de tip JIT. • Indicatori pe termen scurt - mulţi din indicatorii tradiţionali sunt asociaţi cu performanţa pe termen scurt (costuri, eficienţa producţiei calculată prin costul unitar, etc.) Din această cauză este necesară o schimbare în sistemul de indicatori de măsurare a performanţelor şi de analiză a gestiunii manageriale, acesta ducând la apariţia unor metode noi de analiză inclusiv concepte care, nu de puţine ori, în afara aspectului de noutate, au şi o deosebită finalitate prin prisma eficienţei înregistrate de firmele care le-au pus în practică. O adevărată revoluţie s-a înregistrat şi în domeniul calculaţiei costurilor impunându-se metode şi procedee moderne de prelucrare a informaţiilor privind costurile cum ar fi: metoda costurilor bazată pe activităţi (ABC - Activity Based Costing), metoda de calculaţie throughput (TA - Throughput Accounting), metoda costurilor retrocalculate (BFA -Backflush Accounting), metoda costurilor ţintă (TC - Target Costing). - măsuri de performanţă nonfinanciare.
143

Metoda „Direct-Costing" se bazează pe separarea cheltuielilor variabile de cele constante (fixe) şi includerea în costul de producţie numai a cheltuielilor variabile. După această metodă, costul de producţie comportă numai cheltuielile de producţie variabile, deci cele care variază în raport cu volumul fizic al producţiei: consumul de materii prime şi materiale, salariile personalului productiv, inclusiv contribuţiile aferente, consumul de energie şi combustibil pentru scopuri tehnologice, cheltuielile de desfacere cu caracter variabil (ambalarea şi transportul produselor finite vândute) etc. Noţiunea de cheltuieli variabile nu se suprapune cu cea de cheltuieli directe. În cheltuielile variabile intră atât cheltuielile directe (materii prime şi salariile personalului productiv, inclusiv contribuţiile legate de acestea), cât şi cheltuielile de întreţinere şi funcţionare a utilajului Nu se include amortizarea, care este o cheltuială constantă şi care alături de celelalte cheltuieli fixe nu se includ în costuri Această metodă nu permite calculul costului total pe produs deoarece se limitează doar la cheltuielile variabile Metoda costurilor bazate pe activităţi (Activity Based Costing - ABC) Principiul de bază al ABC este utilizarea activităţii ca interfaţă între resurse şi produse nu numai pentru a căuta să se evite alocările arbitrare, ci adesea pentru că aceasta este sau se pare că ar fi realitatea în care: „Produsele consumă activităţi, activităţile consumă resurse " 2. De aceea este de preferat analiza firmei pe activităţi şi procese şi nu pe funcţiuni şi pe produse. Unităţile de lucru sunt înlocuite prin inductorii de cost care nu sunt neapărat criterii cantitative, ci elemente care declanşează activităţile şi, deci, generează costurile. Aplicarea acestei metode presupune parcurgerea următoarelor etape: • Identificarea activităţilor; • Repartizarea resurselor pe fiecare activitate; • Identificarea inductorilor de cost pe activităţi; • Regruparea activităţilor în funcţie de inductorul care le-a generat şi calculul costului global al inductorilor;
144

• Calculul costurilor pe produse. Axându-se pe activităţile care cauzează costuri indirecte şi influenţând costurile directe produse, metoda ABC permite ca o mare parte din costurile indirecte să fie puse în legătură cu producţia. În metodele tradiţionale cele mai multe costuri indirecte nu pot fi puse în legătură cu producţia decât într-un mod cât se poate de arbitrar. Metoda de calculaţie throughput (TA) este o metodă de măsurare a performanţelor care leagă producţia şi celelalte costuri de intrări. TA calculează costul de producţie în funcţie de folosirea resurselor cheie de către diferitele produse3. Throughput Accounting se bazează pe trei concepte: Primul concept se bazează pe ideia potrivit căreia cu excepţia costurilor materiale, pe termen scurt, cele mai multe dintre costurile factorilor de producţie (incluzând aici şi manopera directă) sunt fixe. Aceste costuri fixe pot fi grupate laolaltă şi numite costurile totale ale factorilor (TFC - Total Factory Costs). Cel de-al doilea concept are în vedere faptul că în sistemul JIT (Just in Time) nu se realizează nici un produs dacă nu există un client care aşteaptă după el, deoarece nivelul ideal al stocurilor este zero. Se poate uşor constata că profitul este invers proporţional cu nivelul stocurilor , potrivit relaţiei : 1 Profit = f( ---------) MRT unde MRT — timpul de răspuns al producţiei (manufacturing response time). Potrivit celui de al treilea concept profitabilitatea este determinată de rapiditatea cu care se obţin produsele pentru a satisface comenzile clienţilor. Atunci când se produce pe stoc nu se obţine profit, dar printr-o îmbunătăţire a utilizării capacităţilor de producţie se va putea mări rata la care cererea clientului poate fi atinsă şi astfel se va îmbunătăţi profitabilitatea. În cazul acestei metode se calculează indicele TA ca raport între câştigurile pe ora de fabricaţie şi costul pe ora de fabricaţie. Acest indice trebuie să fie supraunitar, deoarece în cazul în care ar fi subunitar produsul respectiv este nerentabil pentru întreprindere şi ar trebui
145

luată decizia eliminării sale din producţie. TA orientează conducerea spre a se concentra pe elementele cheie în realizarea profiturilor, reducerea costurilor şi reducerea timpului de răspuns la cererea clienţilor. Metoda costurilor retrocalculate (BFA-Backflush Accounting) este definită ca „un sistem de contabilitate a costurilor care se axează pe ieşirile organizaţiei şi apoi lucrează în sens invers pentru a repartiza costurile între bunurile vândute şi stocuri"4. În esenţă metoda constă în faptul că atât pentru materiile prime şi pentru producţia în curs de execuţie se utilizează un singur cont şi anume „Contul de materii prime şi producţie în curs". Toate costurile de conversie (materiale şi manoperă) sunt aplicate costului produsului finit şi nu producţiei în curs de execuţie. Avantajele acestei metode constau în aceea că este, pe de o parte, simplă în sensul că materiile prime şi producţia în curs de execuţie nu se urmăresc separat şi se utilizează un număr redus de documente primare, iar pe de altă parte, metoda descurajează managerii de a produce pe stoc, deoarece lucrând cu materiale nu se adaugă valoare dacă sunt stocate. Metoda costurilor ţintă (TC - Target Costing) este larg răspândită în Japonia. Este o metodă care porneşte de la prospectarea pieţei, aceasta stabilind condiţiile de performanţă ale întreprinderii şi preţul de vânzare ţintă pentru ca întreprinderea să poată câştiga segmentul de piaţă pentru produsul propus. Marja de profit dorită se scade din preţul de vânzare ţintă şi rezultă costul ţintă al produsului . Utilizarea acestei metode presupune ca proiectanţii produselor, cei de la aprovizionare şi cu cei care se ocupă de producţie să lucreze împreună pentru determinarea caracteristicilor produselor şi proceselor care să permită realizarea pe termen lung a costului ţintă a produsului.

146

Fig. 6.11 Abordarea costurilor ţintă - target costing

Din toate cele arătate se poate trage concluzia că preocupările legate de managementul timpului în toate compartimentele unei organizaţii sunt de strictă actualitate, pornind de la ideea că un management performant al timpului poate constitui o sursă de avantaje competitive, iar gândirea unui sistem de indicatori şi de măsurare a performanţei, care să reflecte fidel implicaţiile temporale asupra tuturor elementelor de analiză economică şi strategică este un deziderat important pentru management. Apariţia unor noi sisteme de măsurare a performanţei şi adaptarea acestora la cerinţele practice şi la situaţiile concrete întâlnite în mediul de afaceri actual constituie provocări serioase pentru integrarea în sistemul informaţional a unor surse noi de informaţii ce pot sprijini la realizarea obiectivelor pe termen lung ale organizaţiilor şi la obţinerea unei colaborări benefice cu toţi purtătorii de interese ai acesteia pentru adaptarea la noile viziuni privind organizaţia viitorului.

1) 2)
3) 4)

Lucey T, ,, Management Accunting,Third Edition “, D.P.Publiction Ltd. , Londra, 1992 Milkoff R., ,, Le concept de comptabilite’ de gestion a base d’ activites”, IAE de Paris-GREGOR- cahier de recherche

1996.06. http:// panoramix.univ-paris 1.fr-GREGOR-96-o6.html Lucey T. Op cit. Lucey T. Op. cit.

147

Capitolul 7.
BILANŢUL STRATEGIC-INSTRUMENT DE BAZĂ AL DECIZIEI FINANCIARE Arta strategiei constă în abordarea acelor afaceri în care deţinem cele mai bune şanse de a avea o poziţie concurenţială puternică, prin valorificarea superioară a resurselor şi competenţelor noastre1. Poziţia concurenţială globală a unui sistem de afaceri este reflectată la un moment dat de armonia care există între "ceea ce are" în interior sistemul si "ceea ce-i cere să aibă" mediul său. Ea nu este statică si poate apărea ca o sumă de avantaje şi dezavantaje. O poziţie concurenţială avantajoasă se menţine dacă firma deţine avantaje concurenţiale (competitive) decisive, durabile şi care pot fi apărate cu succes. Un avantaj competitiv rezultă dintr-o mai bună conducere a competiţiei comparativ cu ceilalţi concurenţi şi din atingerea unui factor cheie de succes intr-un sector sau segment dat. Spunem că o firmă deţine un avantaj competitiv dacă posedă o resursă strategică pe care alţii nu o au şi stăpâneşte mai bine decât concurenţa competenţele necesare exploatării resursei, în vederea atingerii factoriior-cheie de succes. Avantajul competitiv este dependent deci de doi factori interni ai organizaţiei (resursele strategice şi competenţele sale cheie), dar şi de un factor de sinteză care caracterizează cerinţele impuse acesteia de către mediul său extern (prin intermediul factoriior-cheie de succes). Putem deci să oferim o imagine expresivă asupra patrimoniului strategic al unei afaceri prin intermediul unui bilanţ care are ca elemente de activ resursele şi competenţele esenţiale de care dispune firma, iar ca elemente de pasiv, cerinţele majore impuse acesteia de către mediul său extern, prin intermediul factoriio-cheie de succes2. Pentru a avea egalitate bilanţieră, acest bilanţ strategic se închide prin posturile de avantaje şi dezavantaje competitive, posturi care funcţionează relativ similar (mărind sau
148

micşorând patrimoniul) cu posturile de profit şi pierdere din cadrul bilanţului contabil.

Dacă firma are capacităţi strategice (resurse şi competenţe) superioare concurenţilor săi pentru a controla forţele contextului concurenţial, ea va beneficia de avantaje competitive; în caz contrar, opţiunile sale strategice vor fi limitate în orice moment din cauza dezavantajelor pe care le suportă şi care-i reduc capacitatea strategică. Bilanţul strategic scoate astfel în evidentă necesitatea de a dezvolta noi competenţe şi de a utiliza resursele astfel încât să se poată profita de ocaziile oferite de piaţă. Putem acum reformula afirmaţia noastră anterioară conform căreia un sistem de afaceri deţine o poziţie concurenţială superioară, aflându-se deci în echilibru strategic, doar atunci când dispune de capacităţi strategice la nivelul exigenţelor mediului său, folosindu-ne de noţiunea de potenţial strategic. Dacă diferenţa absolută care există între avantajele şi dezavantajele competitive ale unui sistem de afaceri la un moment dat este pozitivă, acesta se va afla în echilibru sau, altfel spus, va deţine potenţial strategic. Creşterea permanentă a potenţialului strategic reprezintă temelia de bază a construcţiei oricărei strategii; căci o strategie trebuie să creeze potenţial, nu doar să exploateze potenţialul existent. Pornind de la reprezentarea oferită de bilanţ, putem defini (şi apoi reprezenta) întreprinderea ca fiind o îmbinare de resurse şi competenţe proprii acesteia, utilizate în scopul concretizării şi susţinerii opţiunilor sale de piaţă. Capacităţile neutilizate sau rău utilizate distrug potenţialul strategic al firmei şi diminuează valoarea patrimoniului său.
149

7.1. Structurile bilanţului strategic.
Resursele strategice sunt resurse rare existente într-un anumit sector, tangibile sau Intangibile, tranzacţionabile sau nu, şi a căror deţinere de către firmă poate să-i asigure acesteia avantaje competitive specifice. O resursă care nu este rară, adică una pe care toţi concurenţii dintr-un sector o au sau o pot relativ uşor obţine, nu poate asigura firmei dobândirea unui avantaj competitiv. Face excepţie de la această regulă "resursa timp", o resursă mal specială, intangibilă, care în anumite condiţii concurenţiale, devine resursă strategică ca urmare a eficienţei utilizării Chiar dacă sunt valoroase, resursele strategice nu sunt neapărat cuantificabile. Resursele politice, ce reprezintă în unele sectoare surse prioritare de obţinere a avantajelor competitive (Harley Davidson s-a salvat de la faliment datorită lobby-ului făcut la congresul american pentru a impune taxe vamale ridicate pentru motocicletele japoneze), cu greu pot fi evaluate monetar. La fel stau lucrurile şi cu resursa umană, considerată resursă strategică în multe dintre sectoarele noii economii(cum fiecare angajat al firmei devine mai degrabă un specialist al firmei decât unul funcţional, valoarea sa economică pentru alte întreprinderi este inferioară celei pe care o are firma în cauză). Competenţele distinctive reprezintă un ansamblu de cunoştinţe şi priceperi specializate, de natură tehnico-economică sau managerială, greu imitabile şi rare, care, utilizate eficient în cadrul organizaţiei, pot să asigure acesteia avantaje competitive specifice. Sunt multe firme care, deşi deţin resurse strategice, nu au "ştiinţa utilizării" acestor resurse pentru a le putea transforma în avantaje competitive. Pentru ca o competenţă să producă efect strategic pozitiv, ea trebuie să fie una esenţială, să caracterizeze un număr restrâns de organizaţii (să fie rară), să poată fi exploatată şi să fie cu greu imitată. Multe firme şi-au construit succesul pornind de la un anumit tip de competenţă distinctivă: în domeniul software (IBM), în domeniul producerii de motoare (Honda), în domeniul comunicării (Kodak a intrat în domeniul serviciilor telefonice atunci, când a descoperit că are competenţe de comunicare neutilizate) etc. Căci, în funcţie de specificul organizaţiei,
150

competenţele strategice pot apărea în domeniul tehnologiei, în cel al concepţiei, fabricaţiei sau distribuţiei, în mărimea şi gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, în calitatea şi costurile fabricaţiei, în coerenţa şi pertinenţa marketingului mixt, dar şi în elemente ale sistemului de gestiune (operaţional sau strategic). Factorii-cheie (critici) de succes sunt variabile strategice de bază asupra cărora se poartă concurenţa şi în baza cărora se poate stabili ierarhia competitivităţii firmelor dintr-un anumit sector. Un factor-cheie de succes (FCS) reprezintă o caracteristică ce influenţează în mod determinant actul de cumpărare pe piaţă (alegerile clientelei între mai mulţi furnizori), Variind de la un sector la altul, ei sunt pietrele de hotar pe care se bazează avantajul competitiv. Astfel, în sectorul extractiv, accesul la zăcămintele bogate reprezintă un astfel de FCS, în timp ce în sectorul producţiei de lifturi, calitatea activităţii de service poate face diferenţierea între competitori. Toate firmele de vârf actuale, fără excepţie, şi-au consolidat poziţia aplicând o poziţie bazată pe FCS. Factorii-cheie de succes sunt în general reduşi ca număr la nivelul unui sistem de afaceri (chiar dacă paleta lor poate fi largă privită global), ei putând reflecta la fel de bine nivelul de preţ acceptat ca şi nevoile aşteptate de clienţi în materie de funcţionalitate a produselor. Factorii-cheie de succes nu pot fi consideraţi aceiaşi pentru totdeauna, ei evoluând conform fazelor ciclului de viaţă ale domeniului analizat, atât sub presiunea pieţei cât şi a tehnologiei. Aceasta impune identificarea lor într-o optică dinamică, în scopul înţelegerii şi anticipării schimbărilor pe care le suferă. De exemplu, ceasurile de mână se diferenţiau în trecut prin corectitudinea cu care indicau ora exactă, fapt indicat în costurile de producţie şi, prin urmare, în preţ. O dată cu producţia în masă a cipurilor şi a oscilatoarelor de frecvenţă, exactitatea indicării orei a pierdut teren în faţa altor noi surse de diferenţiere (eleganţă şi aspect exterior).

7.2 Elaborarea practică a unui bilanţ strategic
Să presupunem că firmele A, B şi C concură singure pe un segment strategic comun, fiind toate interesate în producţia şi comercializarea aceluiaşi produs Simplificând la extrem situaţia lor
151

concurenţială, să încercăm să construim bilanţul strategic pentru firma A, evaluându-i posturile bilanţiere în mărimi relative şi utilizând în demersul nostru următoarele notaţii ajutătoare: R + C = resurse strategice şi competenţe distinctive (capacităţi strategice); FCS = factori-cheie de succes AC, DC = avantaje, respectiv dezavantaje competitive. Presupunem totodată că, în urma efectuării analizei strategice (externe şi interne), s-au identificat cinci factori-cheie de succes în segmentul analizat, dar şi capacităţile strategice cerute în vederea atingerii acestor factori de competitivitate: FCS1 - reţea puternică de distribuitori angro ( capacitate de distribuţie); FCS2costuri de distribuţie mici (capacitate de distribuţie); FCS3 - relaţii bune cu furnizorii (capacitate de aprovizionare); FCS4 - lărgimea liniei de producţie şi de asamblare {capacitate de producţie); FCS5 -reputaţie (capacitatea de a te face cunoscut). În plus, s-a evaluat prin coeficienţi de ponderare (suma ponderilor fiind bineînţeles , unitatea) importanţa factorilor-cheie de succes şi s-a apreciat totodată, pe o scară de la 0 la 1, nivelul capacităţilor strategice ale fiecărei firme in satisfacerea acestor factori, (tabelul 1).

Indicatorul global GC astfel obţinut permite o apreciere de ansamblu privitoare la posibilităţile firmelor analizate de a satisface, cu capacităţile strategice pe care le deţin, cerinţele ce leau fost impuse de către mediul lor concurenţial, prin intermediul factorilor-cheie de succes. Acest indicator permite însă doar o evaluare globală a competitivităţii, evaluare ce poate fi ulterior
152

îmbunătăţită. Relevanţa sa în diagnostic constă în dinamica valorilor pe care le poate lua (trendurile sunt relevante) şi nu în valoarea abaterilor sale faţa de un nivel minim acceptat, nivel care nu poate fi determinat cu suficientă aproximaţie şi care, în plus, este variabil de la un sector la altul. Câştigul major al utilizării acestui indicator este însă în planul reflecţiei strategice. Dacă am compara gradul de competitivitate de 70% al firmei A cu cel de 100% al unei firme ideale care concură în sector (ce are capacităţi maxime în satisfacerea tuturor factorilor-cheie existenţi) bilanţul strategic al firmei A ar arăta astfel:

Faţă de o astfel de firmă ideală, firma A are doar dezavantaje competitive şi, logic, nici un avantaj. Cum desigur, o astfel de firmă ideală nu există ( este imposibil să stăpâneşti în cadrul unui segment dat toţi FCS existenţi şi aceasta la un nivel superior tuturor celorlalţi concurenţi), este în general indicată comparaţia cu liderul segmentului analizat. Prin această limitare la performanţa liderului (firma B în cazul nostru), acceptăm totodată o reducere a patrimoniului strategic total al sistemului de afaceri; în cazul nostru el nu va fi de 100% , ci doar de 87%, căci diferenţa de 13% reprezintă „zăcământul de competitivitate" neexploatat actualmente de sistemul firmelor A, B şi C; altfel spus, aici nu pot fi găsite momentan avantaje şi dezavantaje competitive între firmele analizate. În contextul sistemului "firma A - lider", în care patrimoniul strategic se reduce la 84%, să studiem competitivitatea firmei A ( vezi tabelul 2 ) şi să construim bilanţul său strategic.

153

Diferenţa de competitivitate a firmei A, apare ca o însumare a punctelor tari (avantaje competitive) şi slabe (dezavantaje competitive) pe care ea le are în raport cu liderul, şi reflectă potenţialul său strategic negativ în raport cu acesta. Acest potenţial este foarte bine pus în evidenţă de bilanţul strategic al firmei A în raport cu liderul din sector.

154

Analiza poate fi realizată nu numai în raport cu liderul, ci şi luând ca bază de referinţa o firmă cu o competitivitate medie în sectorul analizat, deci caracterizată printr-un grad mediu de satisfacere a factorilor-cheie de succes (având, pentru exemplul nostru, un grad de competitivitate de 72%). Bineînţeles, în acest caz bilanţul strategic al firmei A va arăta cu totul altfel. Firma- Lider poate să-şi construiască bilanţul strategic luând ca bază de referinţă pe urmăritor. Concluzii : Instrument al comunicării no-financiare, bilanţul strategic oferă o altă imagine a realităţii întreprinderii decât bilanţul contabil sau cel financiar. Nu este vorba de o imagine mai fidelă, ci de una sintetică şi calitativă (care nu mai ignoră nemăsurabilul), construită în cu totul alt scop. Căci nu mai căutăm o reprezentare structurală şi cuantificabilă a poziţiei financiare, ci o reprezentare poate vagă a competitivităţii, dar care pune accent pe elementele de esenţă ce determină poziţia strategică a firmei în mediul său. Instrument de reflecţie şi decizie strategică, bilanţul strategic scoate în evidenţă elementele-cheie care determină competitivitatea (sau lipsa de competitivitate) a unei firme. Punând în evidenţă potenţialul strategic al afacerii şi căile de creştere a acestuia, un astfel de bilanţ se dovedeşte de un mare ajutor în proiectarea şi construcţia oricărei strategii de firmă, fiind deci un instrument indispensabil în orice proces de management care se doreşte a fi strategic. Căci, reamintim, ... managementul strategic este procesul managerial prin care o organizaţie se străduieşte să obţină un avantaj competitiv.
1.Fărcaş D., „Contribuţii la extinderea rolului analizei şi diagnosticului în procesul de formulare a strategiei unei firme” Temă de doctorat, Cluj-Napoca 1998. 2. Doru Marius Fărcaş, „ Un alt tip de bilanţ”, Revista CONTABILITATE, EXPERTIZA şi AUDITUL AFACERILOR,Nr. 8- 2005, pag 8 3. Idem , pag 10-12

155

Capitolul 8.
TEHNOLOGII INFORMATICE MODERNE APLICABILE IN SFERA CREDITĂRII BANCARE

8.1 Modernizarea activităţii de creditare bancară prin aplicarea noilor tehnologii
Tehnologia bancară este fundamentală pentru îmbunătăţirea activităţii de creditare, oferind posibilităţi de diversificare şi modernizare a modalităţilor de acordare rambursare - garantare, în scopul corelării ofertei de produse de credit cu solicitările şi necesităţile clienţilor. Din punct de vedere al solicitanţilor, activitatea de creditare se adresează persoanelor juridice, pentru care nivelul creditelor este mai ridicat şi riscul bancar este mai mare, precum şi persoanelor fizice, pentru care împrumuturile sunt mai mici şi riscurile mai reduse. Din punct de vedere al necesităţii şi capacităţii clientului privind obligaţiile financiare, activitatea de creditare poate fi: - pe termen scurt : pentru acoperirea necesităţilor curente, cu termen de rambursare în limita unui an. Dezvoltarea tehnologiei bancare a permis conturarea a doua modalităţi principale de creditare: Creditele de tip rcvolving (liniile de credit; liniile globale de exploatare), oferă agenţilor economici o flexibilitate convenabilă de finanţare, sub raportul costurilor. Creditele pentru Destinaţii speciale (credite pentru finanţarea stocurilor; creditele pentru export; credite de scont; creditele de factoring). În cazul activităţilor economice care presupun anumite stocuri, tehnologia bancară pune la dispoziţia clientului un plafon de creditare, din care el efectuează trageri eşalonat, pe baza unui grafic şi in limita unui interval de timp. Pentru activităţile economice de producţie cu ciclu lung de fabricaţie agenţii economici apelează la tehnologia de creditare
156

similară creditării globale de exploatare, sau liniilor de credite, cu termene de rambursare mai mari de un an. Pentru activităţile de producţie cu desfacere la export, băncile comerciale romaneşti promovează tehnologii de creditare specifice : Credite pentru prefinanţarea exportului: au ca destinaţie satisfacerea nevoilor curente sau excepţionale, pentru fabricarea produselor destinate exportului ; Credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii: se adresează exportatorilor, pentru desfăşurarea activităţii curente, pe perioada de la livrarea produselor şi pană la încasarea contravalorii lor. Desfăşurarea relaţiilor de încasări şi plăţi între agenţii economici, prin utilizarea de efecte de comerţ, creează posibilitatea, ca ei să sconteze la bancă aceste titluri obţinând un credit de scont în lei sau valută. Procedura de acordare, presupune înregistrarea valorii titlului în debitul contului de credite de scont, şi în creditul contului curent al clientului. În România utilizarea instrumentelor de plată de tipul cambiei şi biletului la ordin este mai restrânsă, mai frecvent fiind utilizate ordinul de plată şi cecul. Banca poate efectua la cererea clienţilor săi operaţiuni de factoring, la intern sau la extern în lei şi în valută. Pentru a veni în sprijinul clienţilor, noile tehnologii de creditare bancară, dezvoltă modalităţi de creditare pe termene foarte scurte: Credite pentru facilitaţi de cont în lei: se acordă pentru acoperirea decalajului în fluxul de lichidităţi, rezultat din întârzierea încasării mărfurilor livrate; Credite pe descoperit de cont în lei: se acordă agenţilor economici pe perioade foarte scurte (7 zile), pentru achitarea unor obligaţii foarte stringente; Pe termen mediu, cu termen de rambursare între 1 şi 5 ani; Pe termen lung, pentru investiţii de anvergură cu termene de rambursare negociate de peste 5 ani. Creditele pe termen mediu şi lung se acordă :
157

Pentru finanţarea de investiţii: se acordă pentru completarea surselor de finanţare proprii ale clienţilor ; Pentru cumpărarea de acţiuni sau active: se acordă pentru achiziţionarea de active fixe de valori ridicate; Pentru activitatea de leasing: se acordă în completarea resurselor proprii ale societăţilor de leasing ; - pentru promotori imobiliari, se acordă în scopul finanţării construcţiilor de locuinţe.

8.2. Activitatea de creditare pentru persoane fizice
Pe termen scurt se pot acorda populaţiei sub formă de credite de trezorerie (punte), credite de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale sau pentru plata unor forme de şcolarizare, credite de trezorerie nenominalizate sau credite pentru cumpărări de bunuri. Creditele de trezorerie nenominalizate sunt cele mai solicitate de populaţie pentru ca se acordă în numerar, iar destinaţia acestora rămâne la latitudinea beneficiarului. Şi creditele pentru cumpărare de bunuri sunt foarte solicitate şi pot fi acordate pe termen scurt şi mediu. Pe termen mediu creditele pentru achiziţionarea autoturismelor, pot fi acordate pe termen de până la 5 ani. Cele mai ridicate ca valoare sunt creditele pentru cumpărarea de locuinţe. Acestea se acordă prin virarea sumelor în contul vânzătorilor sau prestatorilor de servicii şi se rambursează în termen de până la 10 ani. Un rol important îl are tehnologia bancară în creditarea în valută a persoanelor fizice pe termen scurt sau mediu, pentru petrecerea sejururilor în străinătate, pentru cumpărarea de produse tehnico-medicale pentru uz personal, pentru plata unor forme de şcolarizare sau a unor tratamente medicale în străinătate.

8.3. Folosirea tehnologiilor informatice în activitatea de creditare bancară
Tehnologiile informatice şi-au demonstrat utilitatea în luarea deciziilor de creditare. Acesta nouă orientare a instituţiei
158

bancare în activitatea de creditare reduce pe cât posibil riscurile specifice. Adaptarea şi aplicarea tehnologiilor informatice în activitatea de creditare bancară presupune rezolvarea a doua probleme: -Constituirea unor sisteme de cuantificare şi ierarhizare a criteriilor şi premiselor de acordare a creditelor; -Implementarea unui sistem informatic de prelucrare electronică a datelor pentru ierarhizarea obiectivă a fiecărei solicitări de împrumut. Prin credit-scoring se determina măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de acordare/respingere a creditului. Poate fi considerat un element modern al tehnologiei de creditare bancară, de apreciere şi evaluare a caracteristicilor solicitanţilor de credit. Folosirea sa presupune asigurarea unor premise: stabilirea unui număr de variabile care sa dea o imagine de ansamblu a stării potenţialului debitor; stabilirea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ comun pentru a exprima poziţia solicitantului în raport cu ceilalţi potenţiali debitori. Setul de variabile diferă în funcţie de tipul solicitantului care poate fi persoana fizică sau persoană juridică. Prin alinierea activităţii băncilor romaneşti la tehnologia internaţionala, locul credit-scoring-ului a fost luat de ratingul bancar. Scopul determinării ratingului de credite este acela de a stabili dacă solicitantul poate fi creditat în condiţiile asumării de către bancă a unui risc limitat. La o persoană juridică determinarea ratingului presupune determinarea stării economico-financiare prezente şi de perspectiva. O metodă de determinare prin tehnologie informatică a indicatorilor economico-financiari şi a rating-ului unui client presupune utilizarea unor programe de preluare şi prelucrare pe calculator a informaţiei din documentele financiar contabile ale clientului. Sistemul expert este o tehnologie mai avansată de analiză şi diagnostic în luarea deciziilor de creditare :
159

-Reprezintă un model superior de prelucrare a datelor exprimat prin programe speciale ; -Realizează rapoarte specializate incluzind tabele şi diagrame ale fluxurilor de fonduri. -Analiza cererilor de împrumut cu sistemul expert este descompusă pe doua nivele: analiza evoluţiei anterioare a debitorului: situaţia financiară, starea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii; implementarea informaticii a tehnicilor specifice băncii. Tehnologia bancara întemeiată pe programe informatice permite băncilor adaptarea politicilor de creditare la resursele disponibile. Pe baza unor algoritmi complecşi se stabilesc care sunt limitele de creditare admisibile în funcţie de structura resurselor disponibile, de solicitările de credite şi de termenele de creditare. La solicitarea unui împrumut tip linie de credit de către un agent economic, cu ajutorul unui program informatic specializat se va determina volumul maxim al creditului ce poate fi acordat unui client, astfel încât acesta să fie capabil să-şi plătească Ia timp dobânzile şi creditul. În cazul creditelor de investiţii se realizează informatic o previziune privind proiecţia resurselor de investiţii care exprimă modul in care va fi susţinuta investiţia din resurse proprii. Acordarea creditelor este condiţionată şi de măsura în care solicitantul poate asigura anumite garanţii materiale acceptate de bancă, ceea ce implică selecţia şi evaluarea lor. Programele utilizabile lucrează în mod interactiv cu funcţionarul bancar, şi printr-o prelucrare automată a informaţiilor furnizează valoarea evaluată a garanţiei. Tehnologia informatică este utilizată şi în înregistrarea contractelor de garanţie şi a celor de credit. În domeniul creditelor destinate persoanelor fizice tehnologia informatică bancară oferă posibilitatea construirii unor baze de date cu elemente esenţiale şi a unor structuri de analiză. Procedura cuprinde următoarele etape: funcţionarul bancar introduce elementele esenţiale din documentele de credit, după care dă comanda de executare automată a documentaţiei. Astfel se emit automat toate documentele de creditare necesare.
160

Tehnologia informatică bancară permite şi crearea automată a graficelor de rambursare a creditelor şi a dobânzilor aferente. Programele informatice pot asigura şi determinarea dobânzilor lunare totale, iar periodic printr-o procedura similară celei de acordare de credite se efectuează verificarea calităţii garanţiilor materiale, monitorizarea datoriilor şi înregistrarea eventualelor restante. Implementarea tehnologiei informatice în activitatea de creditare bancară este indispensabilă pentru modernizarea şi creşterea competitivităţii băncilor. 8.3.1 Utilizarea tehnologiei sistemelor expert in asistarea deciziei de acordare a creditelor
Sistemul expert se bazează pe conceptul de inteligenţă artificială care presupune stimularea proceselor caracteristice unui raţionament uman; este o aplicaţie a calculatorului care realizează sarcini îndeplinite de către un expert Asigura declanşarea, derularea, interpretarea şi multiplicarea unor raţionamente prin intermediul unui generator de sistem expert. Problemele activităţii financiar-bancare se pot rezolva şi prin sistemele interactive de asistare a deciziei (SIAD) sau prin sistemele executive (ESS). H. Simon a elaborat un model de decizie în condiţii de incertitudine, bazat pe următoarele premise: -deciziile se referă la un domeniu limitat; -viitorul este greu de anticipat; -cerinţele unui anumit domeniu sunt în contradicţie cu cele din alt domeniu;
161

-sistemul expert este bazat pe modelul raţionalităţii limitate. Tipurile de sisteme inteligente folosite în sistemul bancar sunt: a) SIAD -sisteme interactive de asistare a deciziei care rezolvă probleme nestructurate; SEG - sisteme expert de gestiune care asigură diagnosticul decizional; ESS - executiv support systems sau EIS - executiv information systems, folosite pentru luarea deciziilor în regim automat. Cele trei tipuri de sisteme inteligente interacţionează prin intermediul unei sinergii. Avantajele implementării unui sistem expert pentru analizarea oportunităţii acordării de credite bancare: -reducerea timpului pentru luarea deciziei: -răspândirea competentelor către persoane ce nu au calitatea de expert; -uniformizarea documentaţiei rezultate din prelucrările cu sistemul expert; dezvoltarea cercetării in domeniu; -sprijinirea pregătirii profesionale a salariaţilor. Limitări ale sistemului expert: -necesitatea obţinerii informaţiilor privind activitatea clientului pe un interval de timp anterior - între 2 şi 5 ani; -crearea unei baze de cunoştinţe presupune o activitate de prelucrare a informaţiilor manual sau automat; -limitări legate de natura mediului economic cum ar fi : modificări ale cadrului legislativ, schimbarea raportului cerereofertă, influenţe concurenţiale. Sistemul expert este beneficiarul cunoştinţelor însuşite de la inspectorul de credite. Utilizarea lui necesită introducerea datelor referitoare la clientul analizat privind: tipul, volumul şi valoarea creditului solicitat, solduri/rulaje din balanţele de verificare şi bilanţurile anterioare, garanţiile oferite.

162

8.3.2 Procedura automată de stabilire a deciziei de creditare
Porneşte printr-o comunicare între analist şi sistem. Sunt înregistrate date privind starea financiară curentă şi previziunile financiare pentru client. Se verifică performantele economico financiare ale clientului, apoi sistemul urmăreşte determinarea deciziei de creditare pe baza scorului general obţinut prin calculul automat al indicatorilor financiari. Se determină şi scorul nefinanciar prin evaluarea informaţiilor privind garanţiile, parametrii activităţii clientului, prin atribuirea de punctaje dintr-o listă de valori. Răspunsul- decizie pe care sistemul expert îi furnizează utilizatorului poate fi de aprobare, dacă scorul general depăşeşte pragul de admitere la creditare, sau de respingere a ereditarii, dacă scorul general nu atinge pragul de admitere la creditare. Tehnologia sistemelor expert poate contribui la îmbunătăţirea activităţii de creditare, furnizând decizii mai fundamentate într-un interval scurt de timp.

8.3.3 Aplicaţie - Soluţii moderne de selecţie a clientelei bancare in activitatea de creditare
Funcţia principală a unei bănci în economie este creditarea. Aceasta creează băncilor responsabilităţi importante privind promovarea unei economii bazate pe criteriul rentabilităţii şi eficienţei. În activitatea de creditare a agenţilor economici, băncile trebuie să „selecţioneze" afacerile şi să le susţină pe cele eficiente, viabile şi legale. Adoptarea unor decizii corecte şi sigure privind creditarea clientului obligă băncile să-şi" extindă şi consolideze eforturile în scopul cunoaşterii potenţialului economico-financiar al acesteia. De aceea, în cazul firmelor, analiza bazei de credit a solicitantului presupune parcurgerea următoarelor etape: -analiza istoricului firmei; -analiza viitorului firmei. Analiza istoricului firmei urmăreşte să evidenţieze punctele bune şi slabe ale evoluţiei financiare a firmei, eficienţa sau ineficienţa utilizării resurselor firmei de către managerii acesteia, (comparativ cu alte firme cu oportunităţi şi riscuri de piaţa asemănătoare), precum şi calitatea managementului firmei.
163

În practica bancară romanească, se manifestă doua tendinţe privind determinarea performanţelor firmei pe baza indicatorilor de bonitate şi anume: a) pe baza bilanţului întocmit conform metodologiei elaborate de Ministerul Finanţelor, situaţie în care băncile calculează următorii indicatori: lichiditatea imediată şi patrimonială, solvabilitatea, rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea în funcţie de costuri, gradul de îndatorare şi serviciul datoriei; fiecărui indicator i se atribuie o notă (punctaj) şi prin însumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculaţi se obţine o notă finală (un scor), pe baza căreia creditul se clasifică în cinci categorii: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere. b) pe baza bilanţului de profit şi pierdere restructurat, care permite o fundamentare mai riguroasă a indicatorilor de bonitate, precum şi calculul unor indicatori suplimentari (cum sunt: trezoreria netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment), specifici ţărilor cu economie de piaţa dezvoltată. Analiza viitorului firmei, vizează toată perioada derulării şi rambursării creditului se efectuează în scopul identificării eventualelor riscuri ale afacerii pe care banca o creditează, a surselor de recuperare a creditului, a gradului de susţinere a afacerii de către acţionari „precum şi a accesibilităţii firmei pe piaţă" Deşi băncile pretind o serie de documente solicitanţilor de credite (cum ar fi: proiecţia resurselor şi plasamentelor, planul de afaceri, studii de fezabilitate, studii de marketing s.a.), ponderea analizei viitorului firmei în decizia de creditare este redusă. Practic, analiza istoricului firmei pe baza bonităţii şi garanţiilor stau la baza deciziei de acordare, sau neacordare, a creditului, chiar şi pentru investiţii. Băncile comerciale acordă credite pe diferite orizonturi de timp nu numai unităţilor economice, ci şi persoanelor fizice. Practica bancară internă şi internaţionala evidenţiază faptul că procesul de investigare a solicitărilor de credite este greoi, că analiza dosarelor de credit, când numărul lor este mare şi valoarea unitară mică, este costisitoare pentru bancă, iar suportarea cheltuielilor acordate lor de către clienţi conduce la micşorarea numărului de credite acordate de bancă.
164

De aceea, pentru eficientizarea activităţii de analiză a solicitărilor de credite, din partea persoanelor fizice, în practica bancară se utilizează tot mai des metoda evaluării prin punctaj (scoring). Această metoda se poate utiliza, în special, în cazul creditelor pe termen scurt (pentru finanţarea cumpărării unor bunuri de folosinţă îndelungată) şi a creditelor pe termen lung (pentru cumpărarea, construirea sau modernizarea unor imobile). Aplicarea metodei în cazul acestor credite, este posibilă şi indicată deoarece solicitanţii acestora au un comportament identic, iar obiectul creditului este identificabil ca valoare şi durată, astfel încât riscurile asumate sunt comparabile. Pe baza unor informaţii preliminare, pe care clientul le oferă băncii, completând un formular şi depunandu-1 împreună cu cererea de credit, aceasta, utilizând anumite tehnici statistice de tratare a informaţiilor referitoare la comportamentul solicitanţilor de credite, poate identifica riscul de nerambursare a unui credit prin intermediul unui punctaj. Utilizarea credit-scoring-ului are ca efecte principale reducerea atât a timpului necesar investigării dosarelor de credit, cât şi a cheltuielilor aferente. Credit-scoring-ul, bazându-se pe analiza discriminatorie, îşi propune să realizeze o ierarhizare a solicitanţilor de credit printr-o notă medie sau de punctaj. În acest scop sunt necesare atât stabilirea unui număr de variabile (soluţie materială, mărimea veniturilor nete, stabilitatea la locul de muncă, situaţia familială, comportamentul anterior, în relaţiile cu banei şi în calitate de debitor etc.) cât şi statuarea unui sistem de agregare care să permită transformarea variabilelor într-un calificativ comun, de expresie globală. Sistemul de agregare, care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ comun, prezintă următoarele dezavantaje (deficienţe): -agregarea, ca mod de generalizare, este o pierdere de informaţii, o renunţare la laturile concrete dezvăluite de acestea; -agregarea conduce la pierderea identităţii unor caracteristici specifice clienţilor, iar anumite aspecte esenţiale pot fi neutralizate, deoarece prin fenomenul de compensare ce se produce prin agregare, anumite caracteristici esenţiale pot fi înlocuite cu altele nesemnificative pentru scopul propus. De aceea, pentru optimizarea sistemului de agregare este necesar să se utilizeze
165

caracteristicile cele mai semnificative, care pot constitui variabile ale sistemului. Pentru aplicarea acestei metode trebuie stabilite anumite criterii care să grupeze, corect, clienţii unei bănci, în clienţi buni şi clienţi răi. De regulă, clienţii buni sunt cei care au rambursat creditele la timp, iar clienţii răi sunt cei care fie că au înregistrat întârzieri în rambursarea creditelor primite, fie ca nu le-au rambursat. Pentru determinarea criteriilor de solvabilitate, se analizează dosarele de credite derulate şi arhivate de bancă, reţinându-se pentru fiecare titular de credit anumite informaţii referitoare la adresa, profesie, vârsta, situaţie familiala, venit, ş.a), în continuare, pe baza informaţiilor obţinute se stabilesc criteriile specifice fiecărei categorii de clienţi. De exemplu, clienţii buni se caracterizează prin: -sunt proprietari ai locuinţei; -au conturi bancare; -poseda telefon fix; -lucrează în aceeaşi firmă de minimum 10 ani; -sunt căsătoriţi şi au 2-3 copii. Clienţii răi se caracterizează prin aceea că: -nu sunt proprietari ai locuinţei; -nu au conturi bancare; -nu au telefon; -au mai mult de 3 copii; -sunt divorţaţi ş.a. Fiecărui criteriu stabilit i se atribuie o notă (care ţine loc de pondere) în funcţie de importanta. Pentru fiecare dosar analizat, notele acordate criteriilor de solvabilitate se însumează obţinânduse nota totală (scorul). Următoarea etapă consta în a determina nota limita sub care probabilitatea ca un client să fie nesolvabil este foarte mare. Dacă banca accepta nota limită la un nivel scăzut, atunci se acceptă toţi clienţii buni, dar şi mulţi dintre cei răi. Dacă se accepta nota limită la un nivel mare se elimina toţi clienţii răi, dar şi un număr mare de clienţi buni. Prin urmare, banca, în această etapă trebuie să determine o notă limită optimă, care să elimine cât mai mulţi clienţi răi şi cei mai puţini clienţi buni. Pentru optimizarea notei limită este necesară evaluarea contribuţiei fiecărui client la profitul băncii. În cazul clienţilor buni contribuţia acestora la profitul băncii este pozitiva, iar în cazul celor răi
166

negativă, datorită cheltuielilor pe care banca trebuie să le suporte pentru a-şi recupera creanţele (cum sunt, de exemplu, cheltuielile de judecată, de executare silita s.a.). Nota optimă va fi aceea care are o influenţă favorabilă asupra profitului băncii, adică aceea unde eliminarea clienţilor neperformanţi (răi) compensează avantajos pierderea unui număr de clienţi cu comportament pozitiv. Se cunoaşte că în toate ţările dezvoltate economic, creditele de consum deţin o pondere importantă în totalul creditelor acordate de către băncile comerciale (de pildă, în S.U. A., aceste credite reprezintă circa 42% din totalul creditelor acordate). În continuare, pentru înţelegerea credit-scoring-ului vom prezenta anumite caracteristici şi ponderile acestora:
Tabelul 1.1. Sistemul credit Caracteristici 1. Locuinţa principala a. proprie; b. cu chirie; c. nu răspunde; d. alte situaţii. 2. Durata actualului a. sub 6 luni; b. 6 luni - 2 ani; c. 2 ani - 6 1/2 ani; d. peste 6 1/2 ani; e. nu răspunde. 3. Durata actualei ocupaţii a. sub 1 1/2 ani; b. 1 1/2-3 ani; c. 3 - 5 1/2 ani; d. peste 5 1/2 ani; e. şomer. 4.Vârsta solicitantului a. sub 45 ani; b. peste 45 ani; 12 5 5 8 -scoring (caracteristici si ponderi) Punctaj Caracteristici Punctaj 60 40 40 30 10 10 10 40 40 30 10 15 10 5 10 5

5. Referinţe bancare 40 a. cont curent si de economii; cont curent; 8 b. 8 25 c. cont de economii; d. împrumut si cont curent si de economii; e. numai împrumut; 12 f. nu a primit împrumut; 15 35 8 g. nu răspunde. : a. majora si de magazin; b. numai majora; c. numai de magazin; d. nu răspunde. 7. Referinţe ale companiilor a. una; b. doua sau mai multe; c. nu are; : d. nu răspunde. | 8. Venituri a. 0 - 100$; 22 6. Cari de credit

4 20

167

c. nu răspunde.

4

9. Plaţi lunare a. 0 - 100$; b. 100-300$; c. peste 300$; d. nu are plaţi; 5 0 5

b. 100-500$; c.500-1.000$; d. peste 1.000$ 10. Evaluări nefavorabile 3a. nu au fost cercetate; 2b. nu sunt evidenţiate; c. doua sau mai multe aprecieri defavorabile d. o apreciere nefavorabila;

15 30 50 0 0 20 0

Pe baza analizei de rentabilitate a dosarelor, s-a constatat că raportat la 100 lei credit fiecare client bun, contribuie în medie cu 20 lei profit pentru bancă şi fiecare client rău generează o pierdere de 80 lei pentru bancă. Dacă banca stabileşte nota limită 200, ea elimină 160 clienţi buni şi 48 răi. În această ipoteză, profitul se modifică cu: -160x20+ 48x80 = +640


În sistemul financiar-bancar proiectarea sistemelor informatice va deveni dependentă de proiectarea sistemelor bazate pe cunoştinţe, unde vor coexista sisteme expert, fie separat, fie integrate în sisteme informatice. Asemenea implementări fac obiectul unor cercetări asidue în scopul de a se obţine soluţii eficiente, cu costuri şi riscuri reduse. În prezent tehnologiile de inteligenţă artificială , la noi, fac obiectul unor finisări intense, personalul este reciclat în practicarea unor asemenea tehnologii şi se acţionează încă în sensul schimbării atitudinii tradiţionale. Ele vor avea un impact deosebit asupra funcţiilor executive şi îşi vor pune amprenta pe toate deciziile. Utilizarea sistemelor expert în domeniul financiar-contabil cuprinde trei domenii de aplicabilitate: - Analiza şi aprecierea unui client; - Previziune-planificare; - Controlul. Pentru exemplificare vom lua un caz de subscriere, calcul dobândă şi răscumpărare a unui Titlu, în PROGRAMUL DE TITLURI, scris în Fox Pro 2.6. Se va parcurge toate etapele teoretice pentru crearea şi utilizarea unui SE simplificat. Operaţiile executate în acest program
168

sunt cele primare adică funcţiile relative ale unui sistem informatic asupra bazelor de date: - crearea bazei de date - INTRARE. PRG; COTORPRE. PRG - introducerea datelor în bazele de date - PRELTIT. PRG - căutarea unei date din baze de date - EMISPREL. PRG - definirea operaţiunii solicitate - SITCLI. PRG - modificarea unor date deja existente în baza de date EMISDCAP. PRG - ştergerea datelor din baza de date - RECALL.PRG - consultarea bazelor de date - MSG-ZESN. PRG RETURNTOTITLUI. PRG

TEME pentru REFERATE şi SEMINARII: 1.Problematica modelării proceselor economico-financiare. 2.Revoluţia cibernetică şi economia. 3.Utilizarea Sistemelor inteligente în domeniul economic. 4.Sistema informatice de asistare a deciziei SIAD. 5.Sistemele expert în domeniul economico-financiar. 6. Modelarea conceptuală. 7.Sisteme expert de asistare a deciziei financiare la nivel microeconomic. 8.Bugetele şi tablourile de bord electonice - instrumente şi tehnici moderne ale managementului de performanţă. 9. Bugetarea, metodă modernă de conducere. 10.Sisteme expert de modelare a planificării financiare. 11. Tablouri de bord electronice TBE. 12. Bilanţul strategic- instrument de bază al deciziei financiare.

169

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful