Ioan Lesuţan

Logică şi argumentare

2

IOAN LESUŢAN

LOGICĂ ŞI ARGUMENTARE

3

4 .

..... Principiul terţului exclus ...2.... Disjuncţia .........68 3.............................4..1........4............2........................................2................................................... Legile silogismului.................... 83 3...2................ 29 2.............2............................. 31 2.................................. 17 2............... STRUCTURA ARGUMENTĂRII ........................... Operaţiuni logice cu termeni ............... Principiul identităţii ... Negaţia ....... TEHNICI DE ARGUMENTARE PRIN DEDUCŢIE SILOGISTICĂ............................2................................... 28 2.................. 22 2... Relaţii de echivalenţă între operatorii propoziţionali ................................................40 2............. 80 3................................................................................8.... IDENTIFICAREA ARGUMENTELOR ....1.................. CUPRINS 1...........6.........................1.............1.............................................1......... 13 1... Raporturi între termeni.................................1......... Condiţionalul.................... 82 3.........................2....3...2....1...................... LOGICA PROPOZIŢIILOR ................. Incompatibilitatea............................2.2............................... 85 3.... Principiul noncontradicţiei................ 56 3. Principiul raţiunii suficiente......................................................... 33 2................. Conjuncţia ............................... Clasificarea termenilor.......................................................................................... 59 3............................2............7....... TEHNICI DE ARGUMENTARE PRIN DEDUCŢIE INFERENŢIALĂ ............4.......................... 68 3........................ 88 3......................2........ 21 2...........1............. Forme eliptice şi compuse de argumentare silogistică ........... DEFINIREA ARGUMENTĂRII ............................................. Despre propoziţiile compuse .....1......... 50 2....4... Logica propoziţiilor categorice ................ Excluziunea...........................3.............................78 3..................................... TEHNICI SAU STRATEGII DE ARGUMENTARE....2......... Figuri şi moduri silogistice.......... Silogismul categoric – descriere şi structură................ 58 3...............................................................................1.........................3...........2................................................... Structura termenilor sau noţiunilor..............1...........73 3..................... Logica propoziţiilor modale .............................................................................................................. 26 2...............................9... 38 2........ 59 3........................................................2..................................3..........................................1........................ Definiţia..........................1................. 87 3......................................2.........................................2............................................................1............ 53 2.......................................................................... ELEMENTE DE LOGICĂ FORMALĂ PENTRU ANALIZA ARGUMENTĂRII ............................ 90 EXERCIŢII .............. PRINCIPIILE LOGICE ...................................2................ 7 1................. 24 2.2............1.............................. 8 1....5.................................2.4...3......................................70 3....................................................................... 79 3................ 98 5 ..2.................................. 27 2........................3.........1................................. CE ESTE ARGUMENTAREA? ...............................3..............2...3.................. Tehnici mediate de argumentare silogistică ................. LOGICA TERMENILOR SAU NOŢIUNILOR ......................................2.............1........................................................ 39 2........................ Tehnici imediate de argumentare silogistică .................................2......1.........2.....2............................................................1.......... Echivalenţa ....2................ 81 3...........1.................. 89 3......

6 .

în sine. să avem o opţiune sau nu ş. a ne determina să facem ceva împotriva voinţei sau conştiinţei noastre? În genere. Definirea argumentării 1. individul uman este expus.a.2. bine intenţionate. CE ESTE ARGUMENTAREA? 1. Cum putem să distingem între bunele intenţii şi cele destinate a ne manipula.3. Este ciocolata bună sau rea pentru sănătate? etc. se acceptă că ajutorul vine din partea gândirii noastre. a ne duce în eroare.1. Exemple: Trebuie să înveţi. Identificarea argumentelor Termeni cheie Argumentare Indicatori ai argumentării Operator/calificativ modal Demonstraţie Indicatori ai premiselor Temei Premise Indicatori ai concluziei Persuasiune Concluzie Context Raţionament deductiv Inferenţă Silogism În fiecare zi. şi chiar din partea sa – într-o comunicare intrapersonală. 1.d. din partea celorlalţi. în încercarea de a decide ce anume trebuie să facă într-o situaţie sau alta. dar există şi situaţii în care acestea sunt înşelătoare sau chiar rău voitoare. de a cântări avantajele şi dezavantajele alegerilor pe care le face sau i se impun. multe dintre îndemnurile celorlalţi sunt de bună credinţă. Votaţi-l pe Z că el ne reprezintă cel mai bine interesele. pe care fiecare o are.m. Cumpăraţi detergentul X pentru că este mai bun decât toate celelalte. Toate acestea sunt încercări din partea celorlalţi de a ne convinge să realizăm sau nu o anumită acţiune. cu conştiinţa sa. A ne raporta critic la pretenţiile celorlalţi este unul dintre 7 . fie în viaţa privată. fie în cea profesională. instrumentaliza. Desigur. Structura argumentării 1. de la ceea ce numim gândire critică. la numeroase încercări de convingere.

Un alt impediment în descifrarea sensului noţiunii de „argumentare” este faptul că ea este abordată de mai multe discipline: logica – care abordează argumentarea pentru ea însăşi făcând abstracţie de subiecţi. 1. I. iar rezultatul acestui act este o argumentaţie. (3) procesul prin care aducem în sprijinul unei teze anumite idei. „un argument”.elementele care de diferenţiază în lumea existenţelor. Altfel spus. dialectica – unde argumentarea este privită ca un proces prin care contradictoriul sau punctele de vedere opuse pot conduce. Iată în continuare câteva asemenea definiţii ale argumentării. abilităţile de a evalua informaţia şi opiniile. a întări. a demonstra ceva cu argumente. semantică (ce anume şi cum desemnează semnele) şi pragmatică (raportul dintre cei care folosesc semnele şi semne). fiind considerată o aptitudine naturală. iar publicul este privit pasiv. „un îndemn”. vb. în final la adevăr.argumentá. avem capacitatea de a analiza şi de a accepta sau nu un „sfat”. termenii de „argument”. Mai mult. argumentarea a intrat şi în vizorul unor discipline moderne cum ar fi: gândirea critică – care cercetează procesul raţional şi reflexiv a producerii argumentelor.1. argumentez. Tranz. deşi se poate realiza o oarecare diferenţiere între ei. a dovedi. (2) premise din care deducem o concluzie. retorica – argumentarea este analizată din punct de vedere a oratorului. A susţine. Pe lângă aceste trei discipline clasice. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX. semiotica – analizează argumentul dintr-o triplă perspectivă: sintactică (cum se leagă semnele). Şi anume. un argument este un act de argumentare. fiind o abordare logică a cotidianului. Sensurile principale fiind cele de (1) raţionament deductiv. Definirea argumentării Noţiunea de argumentare este una polisemică şi vagă. În literatura de specialitate. logica informală – ce evaluează modul cum un argument este folosit într-un context dat de conversaţie. există numeroase încercări de definire. 8 . asupra a ceea ce înseamnă argumentarea. Ce este însă un argument şi de ce trebuie să-l acceptăm? Cum îl identificăm şi mai ales cum ştim că el este unul corect? Iată câteva din întrebările la care vom încerca a răspunde în paginile următoare. 1998) se mărgineşte la a ne oferi sinonime ale acestei noţiuni . „argumentare” şi „argumentaţie” sunt utilizaţi nediferenţiat. cei doi actori având un rol activ în acest demers.

Arizona.edu/argument/ (accesat 30. aceasta s-ar putea face dacă criminalii ar înţelege consecinţele actelor lor înainte de a acţiona. Routledge Encyclopedia of Philosophy. În Internet Encyclopedia of Philosphy (IEP) regăsim următoarea definiţiei: „un argument este conexiunea dintre o serie de afirmaţii sau propoziţii.09. Logical and mathematical terms. glossary of: 'Argument'.”2 Exemplu: Pedeapsa cu moartea trebuie adoptată doar dacă împiedică crima. şi (2) o singură propoziţie numită concluzie. Concluzia acestui argument este ultima afirmaţie „trebuie să respingem pedeapsa cu moartea”. 2007. http://www. ele oferă raţiune sau justificare pentru această afirmaţie. 2 http://www. Argumentul se compune din una sau mai multe premise şi o concluzie. London: Routledge. Premisele unui argument sunt numite şi „date” sau „motive” ori „sprijin”. Totuşi. p. amplificării sau argumentelor non-demonstrative)3”. 1990.utm. Routledge Encyclopedia of Philosophy (REP) ne oferă următoarea definiţie a argumentului: „noţiune de bază a logicii. Constantin Sălăvăstru în lucrarea sa Teoria şi practica argumentării vorbeşte despre argumentarea ca despre „o organizare de propoziţii cu ajutorul 1 James Herrick. „susţinere” oferită pentru acceptarea concluziilor. James A. 3. luate împreună.iep. Argumentele complexe sunt construite prin punerea în ordine a unui număr de argumente simple sau paşi. Celelalte afirmaţii sunt premise.2010) 3 Michael Detlefsen. David Charles McCarty and John B. Argumentul cel mai simplu este un set de propoziţii divizat în două: (1) un set de propoziţii numite colectiv ca premise. Retrieved February 06. Gorsuch Scarisbrick. Premisele sunt acele afirmaţii care sunt luate ca suport sau evidenţă. trebuie să ofere raţiune pentru a crede concluzia în următoarele sensuri: ele articulează adevărul care este presupus ori garantat (în cazul deducţiei.). Publisher. şi de vreme ce nu se întâmplă astfel. Bacon (1998).rep. argumentelor demonstrative sau non-aplificative) sau sprijină într-un mai puţin grad adevărul concluzie (în cazul inducţiei. Critical Thinking: The Analysis of Arguments. unele dintre ele oferind suport. Herrick – vede argumentarea ca „o raţiune a raţiunilor avansate în sprijinul anumitor concluzii”1.routledge. In E. Craig (Ed. concluzia este aceea pe care premisele o sprijină. Premisele. justificare sau evidenţă pentru adevărul unei alte afirmaţii sau propoziţii. trebuie să respingem adoptarea pedepsei cu moartea.com/article/GLOSSITEM22 9 .

Belmont. Pierre Oléron vede argumentarea ca „demers prin care o persoană – sau un grup – urmăreşte să determine auditoriul să adopte o poziţie prin a recurge la prezentări sau aserţiuni – argumente – care urmăresc să-i arate validitatea sau buna întemeiere”8.p.raţionamentelor în vederea întemeierii (dovedirii) altei propoziţii. deductiv. argumentul prezentându-se ca un mijloc de realizare a argumentării. ţinta argumentării (concluzia) şi strategia de argumentare (stabilirea legăturii dintre cele două). o colectivitate) să ne accepte ideile. Astfel. Calitatea unui argument este de a convinge că o afirmaţie – concluzia – este adevărată”7. Editura Polirom. întrucât promovarea unei concluzii nu depinde doar de necesitatea logico-formală. Teoria şi practica argumentării. (sublinierea aparţine autorului) 6 Andrei Marga. a cărei adevăr argumentul încearcă să-l stabilească. să fie de acord cu noi într-o privinţă”5. Paris. 2003. dar deosebită de aceasta. b) concepţii după care argumentul este doar o componentă a argumentării. 34. Fără pretenţia unui principiu taxonomic riguros. Critical Thinking. cu scopul de a convinge interlocutorul de adevărul sau falsitatea ei”4. şi anume. elaborarea unui argument. 8 Pierre Oléron. Editura Dacia. 1999. op. 286. ce cuprinde baza argumentării (premisele). Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică. Cluj Napoca. celelalte sunt numite premise. 1996. le putem împărţi în două mari grupe: a) concepţii după care argumentul – ca atare – este o structură logică unitară. una dintre acestea numită concluzie. iar rezultatul acestui act este o argumentaţie. Wadsworth Publishing Company. 5 Gheorghe Enescu. Presses Universitaires de France. aflat într-o relaţie dialectică mijloc-scop. Iaşi. ci şi de acceptarea prealabilă a unor premise şi de condiţiile pragmatice. 134. Un alt autor. 1992. Un alt criteriu prin care putem să diferenţiem definiţiile este acela că unele dintre ele asimilează argumentarea şi demonstraţia sau raţionamentul formal. Richard Epstein – „Un argument este o colecţie de afirmaţii.. cit. Andrei Marga în Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică ne propune următoarea definiţie: „argumentarea este o formă de întemeiere. p. alături de demonstraţie. 5. Ediţia a patra. 10 . în timp ce altele se realizează tocmai pe baza stipulării acestei 4 Constantin Sălăvăstru. este un act de argumentare. aici lipsind în general o astfel de necesitate”6. p. După cum se poate observa definiţiile date argumentării diferă între ele. L’argumentation. sau conving că concluzia este adevărată. Gheorghe Enescu arată că: „argumentarea este un proces prin care căutăm să determinăm pe cineva (o persoană. care se presupune că duc la concluzie. Epstein. 7 Richard L. p.

Persuadarea urmăreşte aderarea la un anumit punct de vedere. urmărind a forma certitudini. Constantin Sălăvăstru face o distincţie clară între logică (care se preocupă cu raţionamentul deductiv) şi argumentare. p. logica în acţiune. argumentarea vizează verosimilul. Din acest motiv. unde argumentarea şi demonstraţia le înţelegem adesea ca fiind echivalente. emoţionale – în terminologia contemporană. certe ce se impun datorită evidenţei lor intuitive. ea a fost asociată unei logici a cotidianităţii. 134. urmărind punctele noastre sensibile. se caracterizează prin premise probabile. În logica tradiţională raţionamentul deductiv sau silogismul este cel ce are premise adevărate şi fundamentale. După cum afirmă Andrei Marga deosebirea dintre ele se concentrează în modalitatea derivării tezei de întemeiat din fundamentele (probele) luate ca temeiuri logice: „în timp ce în cazul demonstraţiei avem modalitatea necesar. în schimb. El se sprijină pe abilitatea publicului de a prelucra date statistice. denumindu-le ethos. acceptate de subiecţi sub forma opiniilor. şi ea este specifică retoricii. urmărind persuadarea. care este diferenţa între argumentare şi demonstraţie? Demonstraţia este sinonimă cu dovada sau raţionamentul deductiv din premise axiomatice. op. ca expresie a raţionalităţii pure. dintr-o perspectivă statică. decupată parcă din mediul în care el se manifestă practic (…) Ea este o încercare cu privire la ceea ce trebuie să fie. exemple sau mărturii într-un mod logic. în cazul argumentării avem modalitatea posibil”9. după cum susţine Aristotel. pathos-ul fiind echivalentul stimulilor psihologici.” În timp ce argumentarea investighează latura dinamică a raţionamentului: „argumentarea este. cu siguranţă.diferenţe. 11 . convingerea. Deci. adică stimuli pe care un agent persuasiv îi poate crea ori manipula pentru a convinge. cit. Argumentarea. pathos şi logos. Aristotel vorbeşte de trei tipuri de demonstraţii artistice. logica folosită în situaţiile în care omul intră în relaţie cu semenii pentru ai convinge. În timp ce demonstraţia vizează ideile clare. necesare. În fine. Altfel spus. arătând că logica realizează o analiză „în sine. în 9 Andrei Marga. Ethos-ul vizează persoana celui care persuadează. Primul caz este specific şi limbajului cotidian. fiind un proces de influenţare care nu apelează doar la partea raţională. trăgând diferite concluzii. pathos-ul presupune apel la pasiune şi voinţă. fiind vorba de reputaţia acestuia. am putea spune. În lucrarea sa. ci şi la partea emoţional afectivă. Retorica. logos-ul se referă la stimulii intelectului sau la latura raţională a fiinţei umane. plauzibilul.

Astfel concluzia devine o „problemă în dezbatere” ce se poate soluţiona doar prin intermediul comunicării. cit. în timp ce argumentarea – numită şi artă a convingerii sau a persuadării – urmăreşte inocularea acordului la o idee în virtutea unor considerente pragmatice sau interese acţionale. Scopul unui argument este de a convinge. Paris. în ambele cazuri. ea are un anumit destinatar. Aceeaşi idee a diferenţierii între logica formală şi argumentare o regăsim şi la Jean-Jacques Robrieux care arată că: „argumentarea nu se deosebeşte de raţionamentele formale prin obiectivele sale. toate implică avansarea şi evaluarea de argumente. Aşadar. susţinerea unei cauze de către un avocat etc. 1993. cel al argumentării pure – logica. dezbaterile din media. p. ci doar prin modalităţile sale. dar în timp ce raţionamentul formal întemeiază teza pentru a dovedi caracterul ei adevărat sau fals (adică pentru ea însăşi). Acest mod de a raţiona nu apare niciodată (poate doar în cazuri excepţionale) între oameni. în desfăşurarea procesul de comunicare identificăm un punct zero. de a face să progreseze gândirea pornind de la cunoscut pentru a face să se admită necunoscutul”11. diferenţa dintre argumentare şi raţionamentul formal constă în aceea că demonstraţia sau raţionamentul formal ţinteşte exclusiv adevărul sau falsul. toţi fiind consumatori şi producători de argumente. care aduce un plus în câmpul discursiv şi anumite aspecte ce ţin de natura omului. urmat îndeaproape de argumentare. dar şi să eficientizeze relaţiile discursive ale individului cu cotidianul”10. de a ne convinge pe noi dar şi pe alţii de adevărul concluziei.măsură să explice. Argumentarea este un demers orientat către celălalt. Logica sau argumentarea pură nu se lasă influenţată de figuri de stil sau sentimente. Aşadar. ce produce imediat 10 Constantin Sălăvăstru. DUNOD. algoritmului ce îl regăsim în programul de calculator. 34. Éléments de Rhétorique et d’Argumentation. răspunsul unui student la examen. Discuţiile cotidiene. independent de consecinţele pragmatice. de raţionamentul formal: ambele întemeiază o teză. În acest caz „argumentarea produce cunoaştere pentru că « limbajul maşină » este informaţie pură. . 11 Jean-Jacques Robrieux. Argumentarea se regăseşte în orice activitate a noastră. op. Această caracteristică a argumentării de a fi un discurs orientat către interlocutor exprimă o altă diferenţă faţă de logică. ci el este specific limbajului maşină. argumentarea întemeiază teza pentru a arăta interlocutorului că ea este adevărată sau falsă. deoarece prin natura sa fiinţa umană se defineşte în două dimensiuni raţional-logic şi emotiv-intuitiv. Este vorba. 12 .

deoarece şi acesta din urmă produce imediat acţiune. Structura argumentării După cum se poate observa din definiţiile date argumentării. adică acea argumentare ce implică şi natura sa emotiv-intuitivă. pentru că nu implică nimic uman. 12 Aurel Codoban. o perspectivă în care se situează indivizii umani. Herrick afirmă că premisele sunt: „afirmaţii avansate ca justificare pentru a crede alte afirmaţii”. Argumentarea poate fi privită ca un salt inferenţial de la credinţele existente la una nouă (avem aici o altă diferenţă faţă de raţionamentul deductiv sau silogism. Aurel Codoban pune pe acelaşi plan. o disponibilitate de a risca o confruntare cu alte puncte de vedere. a deciziilor celuilalt. aşa cum am mai spus. Year 2003. foloseşte în interacţiunea sa cu ceilalţi argumentarea de gradul întâi. o folosire discursivă care este un fenomen de comunicare. în Journal for the Study of Religions and Ideologies. Omul. în care. acestea conţin doi termeni care la rândul lor se cer definiţi: premise sau asumţii şi concluzie. perceptibil sau de descoperit”12. punctul zero este argumentarea pură. „e un grad zero. Ea se realizează prin intermediul comunicării. Toate aceste lămuriri conceptuale le putem situa într-un sistem de axe. care este iniţiată în vederea atingerii unui scop.2.acţiune”. „limbajul maşină” cu logos-ul divin. Pe treapta următoare se situează argumentarea ce urmăreşte convingerea în virtutea unor considerente pragmatice sau interese acţionale. ca o alegere între două sau mai multe puncte de vedere (silogismul constrânge către o concluzie unică). de reducere a incertitudinii. fiind partea argumentării are oferă temei concluziei. ea are un anumit destinatar. în vederea unor interese. No 4. din acest punct de vedere. el nu este un lucru ci un concept deschis. 13 . a atitudinii sau comportamentului celuilalt. 1. 125. seducţie şi ideologie ostensivă. neavând natura maşinii şi nici pe aceea a divinităţii decât într-un anumit grad. Termenul de premisă vine din limba latină praemisus ce însemna „situat în faţă”. Astfel. argumentarea este o încercare de reglementare. Argumentarea este un demers orientat către celălalt. în care concluzia este conţinută în premise). ci în oameni. p. Argumentarea este o folosire a limbajului (înţelegem atât limbajul actelor de vorbire cât şi limbajul nonverbal). fiind orientată spre schimbarea atitudinii celuilalt. James A. Argumentul nu se află în propoziţii. Manipulare.

dar el desemnează şi procesul de trecere de la premise la concluzii. Aceste enunţuri. În Dicţionar de filosofie şi logică Antony Flew arată că „în orice raţionament. din care se pretinde că decurge concluzia. 34 – 35. acţiuni etc. fiind o operaţiune mentală de a ajunge la o concluzie. p. 277. Aceste probe se concretizează în conţinutul informaţional al unor propoziţii care descriu fapte. 14 Constantin Sălăvăstru. unul dintre enunţuri din care este dedus alt enunţ (concluzia) sau în raport cu care concluzia e prezentată drept o consecinţă” este premisa. pete de sânge de pe îmbrăcămintea victimei etc. Concluzia: Trebuie să studiaţi logica şi teoria argumentării. (2) Prin studiu logicii şi al argumentării vă dezvoltaţi capacitatea de a convinge în mod raţional pe alţii de justeţea opiniilor voastre. Trecerea de la premise la concluzie are loc printr-o inferenţă. mai exact cu cel formal. constituie supoziţiile pe care concluzia se sprijină”13. 14 . situaţii. op.conţinutul argumentării – argumentele sau dovezile concretizate în propoziţiile-probe . p. cit.)”14.. veţi putea raţiona mai bine. Vorbind de structura procesului de argumentare Constantin Sălăvăstru arată că acesta cuprinde: . care şi el este alcătuit tot din premise şi concluzie. Unii autori au avansat structuri mai complexe ale argumentării încercând să determine structura ţinând seama de caracteristicile acestuia şi care îl diferenţiază de raţionament. 1999. Dicţionar de filozofie şi logică. aceste probe sunt de ordin material (în argumentarea juridică. evenimente. Bucureşti.tehnicile de argumentare – organizarea propoziţiilor cu ajutorul raţionamentelor 13 Antony Flew. Premise: (1) Dacă studiaţi logica şi teoria argumentării. Editura Humanitas. Destul de rar. Exemplu: Trebuie să studiaţi logica şi teoria argumentării pentru că pe această cale veţi putea raţiona mai bine şi vă veţi mări şansele de a obţine ceea ce urmăriţi. Această înţelegere a structurii argumentului păstrează o confuzie posibilă cu raţionamentul. pot fi aduse şi probe materiale: arma cu care s-a înfăptuit crima. care în mod obişnuit înseamnă un anume tip de argument. de exemplu. Constantin Sălăvăstru susţine că „într-o argumentare se aduc probe în favoarea sau în defavoarea tezei susţinute sau respinse.

operator/calificativ modal (Q) [modal qualifiers] . br ita nice 15 . 16 în virtutea Stephen Edelston Toulmin. probab il.finalitatea argumentării – organizarea conţinutului cu ajutorul tehnicilor de argumentare ce urmăreşte convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei15. Ceea ce informaţiile noastre vor să facă este de a stabili că concluzia este probabil valabilă. Cambridge University Press. Le gii naţio na lită ţii p. aceste date sprijină concluzia noastră datorită garanţiilor/justificării implicite din Legea naţionalităţii britanice. Q. Harry este c etă ţea n B r ita nic deoarece în a fară de ca zul câ nd U n o m năs c ut A mb ii părinţi s unt str ă ini/ e l în Be rmuda a de ve nit cetă ţea n A merica n este în ge nere cetăţe a n br ita nic 15 Ibidem. potrivit filosofului englez. 91 – 99.temei/ sprijin (B) [backing] . .garanţii/ justificarea (W) [warrant] .condiţii de excepţie (R) [rebuttal] Schema argumentării. C deoarece în afară de cazul când W R în virtutea faptului că B Exemplu 1: Concluzia că „Harry este cetăţean britanic”. Stephen Toulmin propune o structură mai complexă a argumentării ce conţine următoarele elemente:16 . sub condiţia clauzelor corespunzătoare.concluzia / teza de argumentat (C) [conclusion] . Cambrige.date/ fapte (D) [datum] . dar argumentul nu este prin el însuşi convingător în absenţa asigurării despre paternitate sau despre faptul că el nu şi-a schimbat naţionalitatea de când s-a născut. are următoarea formă: D So. Harry s. poate fi apărată prin apelul la informaţia că s- a născut în Bermuda.a născ ut în Ber muda dec i. 2003. The Uses of Argument.

care a distins între discursul teoretic şi discursul practic. 1983. 16 . ordinelor. în mod necesar Corpurile aflate în atmosferă cad. Bucureşti. „Teorii ale adevărului” în Cunoaştere şi comunicare. de fapt. „Un corp greu cade” (W). 17 Jürgen Habermas. iar în al doilea necesar. Un al doilea lucru de remarcat este faptul că. Aceste diferenţieri au fost subliniate de Jürgen Habermas. schema propusă de Toulmin pentru argumentare este valabilă şi pentru demonstraţie. cu anumite diferenţieri. Q = în mod necesar. „Corpurile sunt grele” (D). Exemplu 2: „Corpurile aflate în atmosferă cad” (C). constatări etc. aşa cum s- a arătat mai sus. „Orice corp greu aflat în atmosferă cade în virtutea legii gravitaţiei” (B). Norme sau principii de ipoteze privind legile etc. R = exceptând cazul în care este susţinut de o forţă oarecare. tocmai ceea ce diferenţiază demonstraţia de argumentare. 17 Discurs teoretico-empiric Discurs practic C Susţineri Ordine/aprecieri Pretenţia de validitate Adevărul Justeţea/adecvarea controversată Ceea ce este solicitat de Explicaţii Justificări oponenţi D Cauze (la evenimente) Temeiuri Motive (la acţiuni) W Uniformităţi empirice. acţiune sau apreciere B Observaţii rezultate ale Indicarea trebuinţelor interogării. Corpurile sunt grele. cerându-se o întemeiere teoretică. Criteriul de delimitare este cel al scopului: discursul teoretic se desfăşoară în jurul pretenţiei de adevăr al susţinerilor. p. 442. în timp ce discursul practic se desfăşoară în jurul pretenţiei de justeţe a aprecierilor. Editura Politică. Este. deoarece exceptând cazul în care Un corp greu cade este susţinut de o forţă oarecare Orice corp greu aflat în atmosferă cade în virtutea legii gravitaţiei Privind cele două exemple observăm că există o diferenţă dată de operatorul sau calificativul modal: în primul caz acesta este probabil. semnificative (valorilor) etc.

Argumentarea apare atunci când cineva intenţionează a aduce un set de premise pentru a susţine sau a demonstra ceva. şi indicatori ai premisei(lor). de prezenţa unor cuvinte caracteristice. care nu indică că propoziţiile pe care le prefixează sunt premise. Iată câteva exemple din fiecare. 17 . altfel spus. dar nu orice afirmaţie pe care noi o facem sau pe care o fac ceilalţi este un argument. un indicator al premisei ne arată tocmai reversul. argumentarea este un demers prezent tot timpul în viaţa noastră. un indicator de concluzie ne arată că prima propoziţie este o premisă. cel mai adesea. prezenţa lor poate să indice o argumentare. Atunci când un indicator este plasat între două propoziţii care formează o afirmaţiei compusă. numite şi indicatori ai argumentării.3. Identificarea argumentelor Aşa cum am văzut.1. Aceştia sunt de două feluri: indicatori ai concluziei. fără ca lista să fie epuizată: Indicatori ai concluziei Indicatori ai premisei(lor) prin urmare în raport cu astfel întrucât deci pentru că aşadar presupunând că din acest motiv văzând că în consecinţă în acord cu corespunzător motivul este că rezultă că acest lucru este adevărat. iar a doua este concluzia ce rezultă din aceasta (eventual împreună cu altele). Această intenţie este relevată. Însă. adică cuvinte care ne arată că propoziţia care le conţine sau pe care o prefixează este o concluzie rezultată din anumite premise. deoarece morala este având în vedere faptul că ceea ce dovedeşte că aşa cum arată faptele ceea ce înseamnă că dat fiind faptul că din acestea putem concluziona în măsura în care ca rezultat nu se poate pune la îndoială faptul că în concluzie căci deoarece fiindcă Indicatorii concluziei şi premiselor sunt principalele semnale pentru identificarea unei argumentări şi pentru analiza structurii sale. În acelaşi context. aceste cuvinte pot să îndeplinească şi alte funcţii în propoziţii.

. Exemplu: În următoarea afirmaţie: El nu este acasă. indicatorul premisei „întrucât” ne arată că „el a plecat la film” este premisa care susţine concluzia că „el nu este acasă”. În practică. Afirmaţia poate fi reformulată astfel: Întrucât el nu este acasă. întrucât el a plecat la film. op. Regăsim aici o linie progresivă a actelor noastre de gândire: pornind de la ceea ce este dat şi ajungem la ceea ce se poate obţine din ceea ce este dat. Indicatorii argumentării. 18 . (motiv pentru care unii autori. nu este de fiecare dată evident dacă afirmaţia este un argument şi dacă întemeierea este una progresivă sau regresivă. Astfel. indicatorul concluziei „deoarece” ne indică că „el este plecat la film” este o concluzie susţinută de premisa că „el nu este acasă”. iar cei ai premisei indicând o argumentare regresivă ( indicatori ai întemeierii regresive). şi mai mult. ne oferă şi sugestii în privinţa naturii întemeierii pe care astfel de categorii de indicatori argumentativi o susţin. În afirmaţia că: El nu este acasă. Actul nostru de gândire urmează aici o linie regresivă: pornim de la rezultat şi trebuie să descoperim factorii care l-au determinat. Indicatorii argumentării regresive sau indicatorii premiselor dezvăluie o altă secvenţă temporală a relaţiei dintre premise şi concluzie: întâi se dă teza şi după aceea se caută premise sau dovezi care o susţin. Această numire a indicatorilor. deoarece este plecat la film. argumentează Constantin Sălăvăstru18. indicatorii argumentării progresive sau indicatorii concluziei sugerează şi o anumită ordine temporală în privinţa întemeierii concluziei: întâi se dau premisele (probele) şi după aceea. adică cei ai concluziei ne indică o argumentare progresivă. nu întâlnim întotdeauna indicatori ai argumentării. îi numesc şi indicatori ai întemeierii progresive). p. 60. cum este Constantin Sălăvăstru. el a plecat la film. pe baza lor se trage concluzia. cit. respectiv indicatorii concluziei şi indicatorii premisei(lor). ne arată şi forma argumentării. 18 Constantin Sălăvăstru.

Cuvântul „deoarece”. atunci acel cineva are suficiente elemente pentru a spune care din cele două interpretări posibile este corectă. şi anume: 1. cuvântul „deoarece” indicând o premisă. contextul este un alt element necesar în identificarea unui argument. Acest fragment de discurs poate avea două interpretări posibile ca argumentaţie. şi ca urmare şi susţinerile acestora au loc întotdeauna într-un context. Comunicarea dintre indivizi. care pot fi fizic-naturale sau social-istorice. Aşadar. în a doua afirmaţie introduce o propoziţie a cărei funcţie intenţională nu este de a dovedi sau de a stabili. iar în al doilea caz premisă. care ne poate ajuta să clarificăm susţinerea. în timp ce în a doua afirmaţie. Dacă afirmaţia este una verbală. În primul caz „ea nu-l va suna” este premisă. intonaţia vorbitorului ar putea oferi un indiciu în acest sens. De obicei. Exemplu: Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob. Ea nu-l va suna. ci şi de al evalua. aşa cum am menţionat deja. Continuând discuţia exemplului de mai sus. chiar dacă este prezent cuvântul „deoarece” nu avem o argumentaţie. Identificarea corectă a contextului ne permite să nu numai să stabilim dacă avem sau nu de-a face cu un argument. astfel nu se poate invoca simpla lor prezenţă. deoarece a plouat azi noapte. (argumentare progresivă) Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob. De asemenea. susţinerea implicită şi argumentarea apar într-un context. Exemplu: (1) Ar trebui să-şi iei umbrela. deci ea nu-l va suna. deoarece la prognoza meteo au anunţat că va ploua. dacă cineva ştie că cei doi au fost împreună până de curând. deoarece ea nu-l va suna. (2) Străzile sunt umede. Fragmentul original nu ne oferă nicio indicaţie care să ne arate care interpretare este corectă. (argumentare regresivă) Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob. alături de indicatorii argumentaţiei. 2. pentru existenţa unui argument. 19 . cuvintele care sunt de obicei indicatori argumentării pot să îndeplinească şi alte funcţii în propoziţii. Prima afirmaţie este o argumentaţiei. ci o explicaţie. ci de a explica de ce străzile sunt umede. „Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob” este în primul caz concluzie. iar în al doilea este concluzie. într-un cadru sau într-o situaţie acţională.

atunci nu este vorba de argumentare. op.19 19 Doina Olga Ştefănescu. 15. indiferent unde este plasată. c) verificarea dacă vreuna din propoziţiile textului are rol de concluzie.cit. b) stabilirea propoziţiei din text sau afirmaţie care exprimă ideea de bază şi analiza restului pasajului pentru a vedea dacă ne dă informaţii în plus pentru a ne convinge să admitem această idee. Ordinea expunerii s-ar putea să nu fie şi ordinea argumentării şi de aceea reordonarea textului ne poate ajuta să înţelegem ce idee este susţinută şi în ce fel. 20 . p. d) dacă am identificat concluzia şi premisa(ele). Doina Olga Ştefănescu propune pentru stabilirea dacă o afirmaţie sau un text conţine sau nu o argumentare străbaterea următorilor paşi: a) căutarea cuvintelor care ar putea indica prezenţa argumentării şi verificarea dacă în text sau în afirmaţie au rol de indicatori ai acesteia sau au alte roluri. este bine să prelucrăm textul aranjându-l în ordinea argumentării. Dacă textul nu dă informaţii în plus. Sorin Costreie. Adrian Miroiu. atunci nu avem o argumentare. Dacă stabilim că niciuna nu are un asemenea rol.

şi anume principiile logice. Principiile logice 2. Dar înainte de a vedea ce înseamnă o noţiune şi/sau o propoziţie. unele dintre ele oferind suport. a gândi. şi care este structura lor.3.1. Dar ce sunt şi care este structura propoziţiilor. Logica termenilor 2. Aşa cum am văzut. ELEMENTE DE LOGICĂ FORMALĂ PENTRU ANALIZA ARGUMENTĂRII 2. argumentarea este conexiunea dintre o serie de afirmaţii sau propoziţii.2. Logica propoziţiilor Termeni cheie Principii logice Argumentare Operator/calificativ modal Cuvânt Demonstraţie Temei Termen Premise Persuasiune Noţiune Concluzie Raţionament deductiv Justificare Silogism Inferenţă În capitolul precedent ne-am ocupat. care s-a preocupat îndeaproape de aceste probleme. Motiv pentru care. fără a ne preocupa de analiza sa din punct de vedere al corectitudinii. credem că este de cuviinţă a ne opri asupra unor condiţii de maximă generalitate care ne permit a raţiona. justificare sau evidenţă (numite premise) pentru adevărul unei alte afirmaţii sau propoziţii (numită concluzie). argumentarea se realizează cu ajutorul propoziţiilor. de definirea şi identificarea argumentării. în principal. subiectul prezentului capitol este oferirea câtorva elemente de logică formală necesare în analiza argumentării. respectiv a cuvintelor? La această întrebare găsim răspunsuri în logica clasică sau formală. Aşadar. 21 . 2. care la rândul lor sunt compuse din cuvinte.

aşa cum am văzut anterior. Ele sunt: 1. Principiul noncontradicţiei – „este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi obiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unui şi acelaşi predicat” (Aristotel).sunt fundamentale. oarecum instinctiv şi intuitiv.” (Aristotel). A este A. Ele nu exprima raţionamente. Aceste principii care sunt în număr de patru. deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu pot fi cunoscute. 4. au fost identificate şi formulate de Aristotel şi Leibniz. Şi în atâtea exemple câte vreţi. o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu astfel. Logica juridică. B este B. Validitatea reprezintă problema centrală a logicii şi argumentării. ci condiţii generale ale raţionamentelor indiferent de tipul de propoziţii cu care formulam inferenţa.în raport cu legile şi regulile logice. Bucureşti. Principiul identităţii – „fiecare lucru este ceea ce este. 20 Gheorghiţă Mateuţ. . 2.” (Leibniz). în literatura filosofică s-a subliniat că principiile logice prezintă următoarele caracteristici:20 . ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau să fie negat fiecare predicat…”. „… orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată sau falsă. Principiul raţiunii suficiente – „niciun fapt nu poate fi adevărat sau real.2.” (Leibniz). fără de care aceasta nu ar fi posibilă. această calitate este un ideal pentru individul uman – ele oferă un îndreptar. 3. iar operaţiile logice şi de fundamentare sunt valide doar dacă satisfac cerinţele exprimate de principiile logice.sunt formale – adică ele regizează procesele de raţionare şi nu oferă nicio informaţie privind caracteristicile determinate ale obiectelor. După cum arată Gheorghiţă Mateuţ şi Arthur Mihăilă. p. iar respectarea lor. Deşi aceste principii nu sunt suficiente pentru o gândire perfect logică – de altfel. Aceasta înseamnă că legile şi regulile logice presupun principiile logice şi ţin seama de ele cu ocazia fiecărei operaţii logice. 1998. Negarea sau nesocotirea lor antrenează consecinţe absurde. Editura Lumina Lex. Principiile logice La baza gândirii stau anumite condiţii formale numite principii logice sau legi de raţionare. Arthur Mihăilă. 22 . nicio propoziţie veridică fără să existe un temei.1. Principiul terţului exclus – „dacă nu e cu putinţă nici să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii. 66 – 67. permite urmarea unui fir logic în gândire.

- nu sunt simple convenţii de limbaj – aceasta înseamnă că renunţând la
principiile logice ar trebui să renunţăm la adevăr; ele nu au un temei în
limbaj sau în structurile logice, ci exprimă trăsături de maximă
generalitate a realităţii.
- sunt întemeiate. Întemeierea principiilor nu poate fi, însă, decât indirectă,
întrucât, fiind legi de maximă generalitate,principiile logice nu pot fi
derivate din legi mai generale.
Principiile logice au forme diferite în funcţie de domeniul în care sunt
formulate, respectiv ontologic, gnoseologic sau logic.
În formularea ontologică principiile sunt formulate în termeni de „obiect”,
„proprietate”,”posesie”:
- principiul identităţii: un obiect cu o anumită proprietate are acea
proprietate;
- principiul noncontradicţiei: este imposibil ca un obiect să posede şi să nu
posede o proprietate;
- principiul terţului exclus: un obiect cu o anumită proprietate sau o posedă
sau nu posedă aceea proprietate;
- principiul raţiunii suficiente: orice proprietate are un temei, orice efect are o
cauză.
Formularea gnoseologică a principiilor logice se face în termenii de
„propoziţie”, „valoare”,”adevăr” şi „fals”:
- principiul identităţii: o propoziţie adevărată este adevărată;
- principiul noncontradicţiei: o propoziţie nu poate să fie şi să nu fie
adevărată;
- principiul terţului exclus: o propoziţie este sau nu este adevărată;
- principiul raţiunii suficiente: orice propoziţie adevărată are temei în alte
propoziţii adevărate.
Formularea logică se face în termeni de „subiect” şi „predicat”:
- principiul identităţii: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un subiect care are
un predicat, are acel predicat;
- principul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este
imposibil ca un subiect să aibă sau să nu aibă acelaşi predicat;
- principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un subiect are
sau nu are un predicat, a treia posibilitate fiind exclusă;
- principiul raţiunii suficiente: orice propoziţie are un temei.

23

2.1.1. Principiul identităţii

Deşi formularea acestui principiu îi este atribuită lui Leibniz, el este
menţionat şi de Aristotel în mai multe rânduri. De exemplu, Aristotel arată că „tot
ceea ce este adevărat trebuie să fie în acord cu sine însuşi.”21 Unii autori, precum
T. Kotarbinski sau J. Lukasiewicz22 susţin însă că principiul identităţii nu există
pur şi simplu la Aristotel, găsindu-se doar o teză ce se apropie de aceasta lege în
Primele analitice, sau că principiul identităţii nu figurează deloc în opera
aristotelică.
Potrivit acestui principiu: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport orice lucru este
identic cu sine. Simbolic el este exprimat de relaţia A≡A. Acest principiu solicită
gândirii ca într-un demers raţional să-şi păstreze înţelesul – este o cerinţă de
precizie.
Identitatea nu semnifică, în acest caz, o simplă tautologie, ci postulează o
constanţă a obiectelor dincolo de schimbare, adică face apel la acele proprietăţi ce
fac ca un obiect să fie ceea ce este. Altfel spus, principiul identităţii nu se rezumă
la afirmarea că un obiect se află în relaţie de identitate cu sine, el afirmă că
mănunchiul de proprietăţi care-i conferă calitatea are o anumită constanţă
(exprimată prin este), chiar dacă restul proprietăţilor suferă modificări.
Argumentele şi demonstraţiile,precum şi inferenţele deductive şi inductive
trebuie să respecte acest principiu. Ele nu vor fi corecte dacă referindu-ne la ceva,
de fapt, noi înţelegem altceva.

Exemplu:
Fie raţionamentul:

Acest om este bolnav.
Acest om este tânăr.
Acest om este bolnav şi tânăr.

În a doua judecată „acest om” este presupus a fi acelaşi cu „acest om” din prima
judecată (se face abstracţie de eventuala schimbare a omului, deci avem îndeplinită
condiţia « în acelaşi timp »). La fel, „acest om” din a treia judecată (concluzia) este
acelaşi cu „acest om” din primele două (premise). Apoi, omul (acesta) este bolnav
sub un anumit unghi de vedere, tânăr sub un anumit unghi de vedere,şi în trecerea de
la premise la concluzie aceste unghiuri de vedere nu se schimbă.

21
Aristotel, Primele analitice, I, 32, 47a.
22
Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 212.
24

Dacă într-un raţionament se face schimbarea timpului şi raportului, atunci se
realizează o eroare de argumentare, un sofism.

Exemplu:

Ursul este şiret
Şiretul este de mătase
Ursul este de mătase

În cadrul acestui raţionament, termenul „şiret” are două înţelesuri diferite, în
prima premisă el desemnează o trăsătură de caracter, în timp ce în a doua premisă
numeşte o bucată îngustă de bumbac, ţesută tubular sau în fâşie, care, petrecută prin
butoniere speciale, serveşte pentru a lega sau a strânge încălţămintea sau diferite
obiecte de îmbrăcăminte. Astfel, concluzia este falsă.

Un exemplu celebru este sofismul „litigiosului” sau al lui Protagoras şi
Euathlus. Protagoras s-a angajat să-l instruiască pe Euathlus în domeniul
avocaturii, sub convenţia ca tânărul să-i plătească atunci când va câştiga primul
proces. Cum Euathlus nu practică meseria de avocat, Protagoras este în situaţia de
a-şi lua adio de la bani. Totuşi, sofistul ameninţă: ”Te voi da în judecată şi, oricare
va fi decizia tribunalului, îmi vei plăti datoria: dacă vei câştiga procesul, atunci
îmi vei plăti conform cu înţelegerea noastră, dacă vei pierde procesul, îmi vei plăti
conform hotărârii judecătorilor”. Euathlus a replicat: ”Dacă voi câştiga procesul,
nu-ţi voi plăti conform cu hotărârea judecătorilor, dacă voi pierde procesul, nu-ţi
voi plăti conform cu înţelegerea noastră; oricum, nu-ţi voi plăti.” Sofismul se
bazează pe dublul înţeles al termenului “a câştiga procesul” (ca inculpat/ca
avocat); aceeaşi situaţie şi cu termenul “a pierde procesul”.
Având în vedere cele menţionate mai sus, principiul identităţii apare ca şi
condiţie fundamentală pentru un raţionament corect. Consecinţele la care conduce
aplicarea acestui principiu sunt:
a) univocitatea – exprimă raportul unui termen notat A (sau non A) cu el însuşi
(A≡A sau non A≡non A);
b) precizia extensiunii – presupune înlăturarea din discurs a afirmaţiilor
incompatibile; vagul, confuzul, nesiguranţa în operarea cu termeni şi propoziţii
sunt dovezi de slăbiciune în argumentare;
c) claritatea afirmaţiei de susţinut sau de atacat este asigurată prin definirea
termenilor.

25

Aplicat la raţionament şi în argumentare acest principiu cere ca un obiect să aibă aceleaşi proprietăţi în premise şi în concluzie. în fapt. rezultă că este imposibil ca acelaşi om să conceapă că acelaşi lucru poate să fie şi să nu fie. ar avea opinii contrare. deoarece este imposibil ca predicate contrare să aparţină în acelaşi timp aceluiaşi subiect. în care una neagă ceea ce afirmă cealaltă. fiindcă aceasta este. după natură. a nu te contrazice. p.2. cum mai este numit.1. şi este tratat pe larg în cartea IV (I) din Metafizica unde găsim şi formularea ontologică a acestui principiu: „Este imposibil ca cineva să poată concepe că acelaşi lucru este şi în acelaşi timp nu este. nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate. excluderea contradicţiei se impune ca o primă şi elementară cerinţă. Nimeni nu are nevoie de un studiu sistematic al logicii teoretice pentru a-şi da intuitiv seama de faptul că o demonstraţie sau un discurs în care susţinem propoziţii contradictorii sunt incorecte. se bazează pe presupoziţia că o propoziţie oarecare nu poate fi decât adevărată sau falsă şi susţine că nu putem admite că una şi aceeaşi propoziţie este. în primul rând. logico-matematice. Iată pentru ce toate demonstraţiile se reduc la această ultimă axiomă. Acest principiu al noncontradicţiei are o evidenţă spontană. 3. Bucureşti. Din punctul de vedere a acestui principiu. tot în Metafizica. Stagiritul enunţă principiul noncontradicţiei astfel: „într-adevăr. totodată adevărată şi falsă. Principiul noncontradicţiei Acest principiu a fost considerat de Aristotel drept principiul fundamental al cunoaşterii. 1996. formularea negativă a principiului identităţii: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un obiect să fie şi să nu fie. Principiul logic al noncontradicţiei sau al contradicţiei excluse. Cu atât mai mult. două judecăţi. 26 . Editura IRI. iar concluziile lor inacceptabile. fiindcă acesta s-ar înşela asupra acestei chestiuni. 24 Ibidem. 129. Cu alte cuvinte.principiul tuturor celorlalte axiome. Metafizica. chiar şi la nivelul simţului comun. 23 Aristotel. formula care exprimă această regulă fundamentală a logicii fiind: „Este exclus A şi non A”. Respectarea acestui principiu asigură consecvenţa logică a argumentării şi demonstraţiei.2. căci a demonstra sau a argumenta corect înseamnă. în acelaşi timp şi privită în acelaşi context.”23 Sub o altă formă. IV.”24 Acest principiu este. 1005b. în elaborarea unor sisteme formale. sau în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate. o afirmaţie şi negaţia ei nu pot fi adevărate în acelaşi timp.

După cum însuşi Aristotel arăta. 2. rezultă că probând falsitatea propoziţiei care neagă teza de demonstrat – şi pe care nu o putem demonstra direct – am dovedit. p. se pare că însăşi Aristotel a admis o excepţie. potrivit căreia propoziţiile nu pot avea decât una sau alta din două şi numai două valori logice „adevărat” şi „fals” – condiţie care face posibil principiul terţului exclus.1. aşa cum este în cazul principiului noncontradicţiei. Metafizica. cealaltă falsă şi nu este intermediară posibilă. 27 . Apoi. cum este logica polivalentă sau logica modală.se presupune că el neagă contrariul. 26 Aristotel. o a treia posibilitate fiind exclusă. actele care depind de liberul arbitru al omului şi sunt realizabile în viitor nu sunt supuse acestui principiu. 4. cit. iar în Analiticele secunde „din două judecăţi contradictorii una este necesarmente adevărată. Dar acest lucru nu face ca principiul terţului exclus să devină desuet. Aristotel este cel care a enunţat acest principiu. un caz când principiul terţului nu funcţionează: anume.2. astfel.”26. 1007b. Filosoful grec nu acordă însă acestui principiu valoarea unui principiu ce se impune în mod imperios ca cel al noncontradicţiei. Întrucât două propoziţii contradictorii nu pot fi ambele false. Aceste acte viitoare – care au fost numite ulterior futura contingentia (viitorii contingenţi) – scapă jurisdicţiei acestui principiu. 213. În logica modernă şi-au făcut apariţia şi logici care admit mai mult de două valori logice. Analiticele secunde. I. acest principiu face posibilă demonstraţia prin reducere la absurd (un procedeu des utilizat). sunt multe situaţii în care el îşi păstrează validitatea.3. Logica tradiţională s-a constituit pe principiul bivalenţei. De altfel. după cum ne spune Anton Dumitriu27.op. în Metafizica găsim următoarea formulare: „Este imposibil ca judecăţile contradictorii să fie adevărate în acelaşi timp”25. IV. Principiul terţului exclus Principiul terţului exclus nu are o evidenţă axiomatică. el este mai degrabă un postulat care susţine că nu există decât două valori logice „adevărat” şi „fals”. acest principiu – exprimat prin adagiul „qui dicit de uno. considerând că aplicarea regulii tertium non datur (cum va deveni cunoscută ulterior) este utilă numai în demonstraţia indirectă. totodată că teza este adevărată. în drept. negat de altero” – ne arată că ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru. 27 Anton Dumitriu. 25 Aristotel.

intuiţii pure. Leibniz.”28 Acest principiu al raţiunii suficiente îi este de ajutor lui Leibniz pentru a-şi expune concepţia sa metafizică asupra lumii. 31. nicio propoziţie veridică.ci mai degrabă o regulă metodologică.4. Arthur Schopenhauer a abordat problema raţiunii suficiente în susţinerea ideii sale că lumea este reprezentarea noastră. 1994. fiecare corespunzând felului de reprezentare pe care o avem.în virtutea căruia socotim fals tot ceea ce cuprinde în sine o contradicţie.principiul raţiunii suficiente a cunoaşterii – clasa guvernată de acest principiu este cea a conceptelor sau reprezentărilor abstracte. fără să existe un temei.1. 63. în virtutea căruia considerăm că niciun fapt nu poate fi adevărat sau real. Astfel. pentru fiecare clasă de obiecte. sensibilitate şi conştiinţa de sine.principiul raţiunii suficiente a devenirii – el guvernează clasa obiectelor reprezentării empirice. principiul contradicţiei. şi adevărat ceea ce este opus falsului. ca piatră unghiulară a filosofiei sale. intuiţie. . intuiţii sensibile şi subiectul ca obiect al conştiinţei de sine. Facultatea de reprezentare se divide. temei care este dat de alte propoziţii din care propoziţia în cauză poate fi derivată pe baza unui procedeu 28 G. potrivit lui Schopenhauer. o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel. el distinge mai multe formele ale principiului raţiunii suficiente.. adică în contradicţie cu acesta. 28 . în patru specii: gândire. cum le numeşte filosoful german – se leagă într-o „armonie prestabilită”. corespunzătoare facultăţii gândirii. care postulează o conexiune universală: toate elementele care alcătuiesc Universul. Un alt filosof german. afirmă următoarele: „raţionamentele noastre sunt întemeiate pe două mari principii. deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute. O judecată trebuie să aibă un temei logic. p. şi principiul raţiunii suficiente. Principiul raţiunii suficiente Formulat de către Leibniz. Bucureşti. W. avem patru categorii de obiecte corespunzătoare: concepte. oricât de mici – monade. Principiul raţiunii suficiente ia forma legii cauzalităţii: orice stare este precedată de o alta din care rezultă cu necesitate. corespunzătoare facultăţii sensibilităţii. o regulă formală de construcţie a inferenţelor. Principiul raţiunii suficiente va căpăta.2. fiecare monadă oglindeşte toate schimbările din Univers şi fiece modificare înlăuntrul unei monade se răsfrânge în toate celelalte. Monadologia. 32. Editura Humanitas. principiul raţiunii suficiente nu este. În consecinţă. propriu zis. o anumită înfăţişare: . Leibniz în lucrarea sa Monadologia.

. .logic. 264 – 265. reale sau ideale”30.principiul raţiunii suficiente a existenţei – clasa obiectelor asupra cărora se aplică este cea a obiectelor date de intuiţia pură. ca studiu al propoziţiilor şi a modului în care ele sunt folosite în procesul de raţionare. pentru orice hotărâre de acţiune există un temei. Adrian Miroiu. principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente. 29 Anton Dumitriu. 1997. În logică este preferat în locul cuvântului „termen” sau „noţiune” şi el este analizat prin prisma unui întreg ce cuprinde trei componente logico-semantice: . De altfel. Principiile care stau la baza adevărului judecăţilor noastre sunt principiul identităţii. iar în al doilea dogmatismul. iar dacă o propoziţie nu are temeiuri suficiente. 2.2. p. vol. Doina Olga Ştefănescu şi colaboratorii definesc termenul ca „un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte care exprimă o noţiune şi care se referă la unul sau mai multe obiecte. logica propoziţiilor şi logica sau teoria raţionamentului. care stă la baza formării convingerii sau instrumentul prin care aceasta se realizează. „noţiune” sau componenta cognitivă . trebuie să facem un detur explicativ prin cuvinte şi propoziţii. dacă o propoziţie are temeiuri suficiente ea poate fi admisă ca adevărată.principiul raţiunii suficiente a acţiunii – acţionează asupra clasei de obiecte dată de facultatea de reprezentare a simţului intern ce sunt guvernate de „legea motivaţiei”. 29 . „termen”. în mod tradiţional. se împarte în: logica termenilor. Logica termenilor sau noţiunilor Pentru a desluşi ce anume presupune argumentarea. „vorbă”. „zicere”. În primul caz este înlăturat scepticismul. în spaţiu şi timp obiectele sunt legate în aşa fel încât se determină şi se condiţionează. 34.„cuvânt” sau componenta lingvistică . op. care este o expresie a voinţei subiectului şi determină raţiunea suficientă a oricărei acţiuni.cit. Editura Tehnică. logica. Sorin Costreie. III.29 Acest principiu este temeiul a ceea ce se numeşte gândire critică. . prin care ele sunt situate în spaţiu şi timp.„obiectul” sau componenta ontologică. În limbajul cotidian cuvânt este folosit ca sinonim cu „noţiune”. 30 Doina Olga Ştefănescu. principiul noncontradicţiei. p. Bucureşti. Istoria logicii. ea trebuie respinsă.

4. aleargă. într-o formă logică abstractă a proprietăţilor esenţiale comune unei anumite realităţi. Orice act de cunoaştere este un act care funcţionează în baza unor termeni logici. lăsând la o parte folosirea sa cotidiană. vol. Gheorghe Enescu în Tratat de logică preferă noţiunea (pe care o foloseşte sinonimă cu termen) şi pe care o defineşte ca „un ansamblu de determinări gândite de care dispunem despre un obiect real.în plan mintal – se înţelege „noţiunea” sau „concept” . Noţiunea este reflectarea pe plan mintal. p. care are în vedere o abordare a limbajului în el însuşi. în sine şi prin sine. Această definiţie a noţiunii este realizată doar în planul mintal şi în cel al realităţii. Editura Ştiinţifică. formele inteligibile ale lucrurilor şi nu lucrurile (de unde şi denumirea de logică formală – logica are în vedere studiul formelor abstracte. p. Aristotel s-a concentrat asupra noţiunilor cele mai generale – categoriile. care potrivit tradiţiei este de domeniul retoricii văzută ca arta exprimării şi persuadării. I. Organon. care sesizează universalul. Teoria sau logica termenilor îşi are începuturile în Organon-ul lui Aristotel. alb. 30 . Categoriile. adică a judecăţii. care conţin termenul. unde filosoful grec se preocupă de ceea ce el consideră ca fiind obiectul logicii. pe când expresiile fără legătură cum ar fi: om. Bucureşti.. Căci fiecare afirmare sau negare trebuie. Termenul nu se reduce la cuvântul care îl redă şi nici la reprezentarea pe care o însoţeşte. 124. al folosirii ei în comunicare. cit. presupus real sau imaginat”31. numai prin legarea acestor termeni iau naştere propoziţiile afirmative sau negative. care sunt necesare pentru a studia natura şi felul predicaţiei. o afirmaţie sau o negaţie. nu pot fi nici adevărate. şi anume. să fie ori adevărată.”32 31 Gheorghe Enescu. 17. ori falsă. Prin modul în care un termen este utilizat şi în funcţie de context. nici false. nefiind interesată de aspectul pragmatic. (sublinierile aparţin autorului) 32 Aristotel. 1957. Acesta este modul în care ea a fost şi este abordată în logică. şi anume cuvântul sau grupul de cuvinte . în Aristotel. care se constituie în referinţa termenul în cauză. forma. adică onticul din realitatea concretă: „termenii nu implică. prin termen vom înţelege: .în planul limbajului – expresia lingvistică a acestuia. 2a. op. învinge. după cum se ştie. care este dat de mulţimea cuvintelor organizate în propoziţii şi fraze. Înţelesul asociat unui termen este dat de context. a conceptelor care sunt reflecţii ale lucrurilor în intelect).în planul realităţii – termenul desemnează un anumit obiect sau o clasă de obiecte.

Aceştia reţin în conţinutul lor caracterele generale. deşi au acelaşi nume. o cunoştinţă gramaticală este în suflet ca subiectul ei. a fi atribuit. arată Aristotel. Fiind o formă logică distinctă. 1a. p. cit. comune tuturor indivizilor ce aparţin unei clase. 1a. dar care se deosebesc îndeobşte printr-o terminaţie. Se disting patru cazuri: 1. „om” este enunţat despre un anumit om luat ca subiect (ex. Cum noţiunea poate fi exprimată prin expresii diferite. căci referinţa unui termen poate fi obiecte abstracte sau ideale (ex. 33 Gheorghe Enescu. cit. după cum explică Gheorghe Enescu. 119 – 121. op. termenul are o structură proprie. termenul se compune din: a) sfera sau extensiunea termenului b) conţinutul sau intensiunea termenului. 1. 35 Aristotel. „om” despre Socrate).. 24. a fi enunţat despre un subiect şi a fi într-un subiect (ex. Socrate). Prin sfera sau extensiunea unui termen înţelegem totalitatea obiectelor∗ care cad sub incidenţa termenului. a fi asertat despre. a fi enunţat despre un subiect. dar nu este enunţată despre vreun subiect). 34 Aristotel. „A fi enunţat despre” înseamnă a fi aplicat la. Raportarea la subiect presupune o distincţie esenţială între „a fi enunţat despre” şi „a fi într-un subiect”. număr. de sinonimia termenilor: „se cheamă sinonime lucrurile la care atât numele cât şi noţiunea corespunzătoare numelui sunt comune”. p. Astfel. ci a nu putea să existe în afară de subiectul în care este.lucrurile care îşi trag numele dintr-un alt nume. în sfârşit. p. 122. proprietate etc.2. Noţiunea este cea care se referă la unul sau mai multe obiecte sau un ansamblu de cuvinte. diferă în noţiunea corespunzătoare numelui”. op. adică a obiectelor la care termenul poate fi aplicat.cit. şi paronimia termenilor: „se cheamă. putem vorbi.) 31 .1. Termenii sunt raportaţi fie la subiect. Socrate). Categoriile. fie la predicatul unei enunţări. a fi într-un subiect.33 astfel. dar nu într-un subiect (ex. Noţiunea „a fi într- un subiect” este precizată astfel de Aristotel: „prin a fi într-un subiect nu înţeleg a fi cum sunt părţile într-un întreg. cunoştinţa este în suflet ca subiectul ei şi este enunţată despre gramatică ca subiectul ei). 3. Categoriile. a nu fi într-un subiect şi nici enunţat despre un subiect (ex. Structura termenilor sau noţiunilor Termenul nu se reduce la cuvântul care îl redă şi nici la reprezentarea care o însoţeşte. paronime.”35 2. 2. dar nu enunţat despre un subiect (ex. op. 4. 2.”34 Termenii reprezintă forma logică cea mai simplă. omonimia termenilor: „se cheamă omonime lucrurile care. ∗ Obiect nu trebuie înţeles ca fiind întotdeauna un lucru real şi concret..

el este primul răspuns. Obiectele care alcătuiesc sfera sau extensiunea unui termen sunt desemnate sau denotate de termenul respectiv. batracieni. pe când nota „a fi patrulater” sau „cu unghiuri drepte” nu sunt definitorii. Exemple: Termenul „animal” se aplică tuturor fiinţărilor care sunt animale. atunci spunem că ele se află în raport de generalitate (prima este mai generală decât a doua). Sfera termenul „vertebrate” constă din peşti. care sunt de două feluri: „note definitorii” şi „note generale” (sau „note nedefinitorii”). Termenul mai general se numeşte gen. determinată de genul căreia îi aparţine şi de diferenţa care o caracterizează. cel mai general la întrebarea „ce este?”. reprezentând înţelesul acelui termen. adăugând la caracterele genului. Conţinutul sau intensiunea unui termen se referă la totalitatea determinărilor cuprinse în noţiunea corespunzătoare. cuprinzând un număr foarte mare de specii diferite în unitatea lor. Determinările se mai numesc şi note. păsări şi mamifere. Exemplu: Nota sau determinarea pătratului de a fi „patrulater cu laturile egale şi cu unghiuri drepte” este definitorie. cu atât conţinutul este mai sărac şi cu cât extensiunea este mai îngustă cu atât conţinutul este mai bogat. Genul arată ce este un lucru. Specia – este determinată înăuntrul unui aceleaşi gen. din această cauză el este cel mai puţin determinat. Genul este conceptul. adică cel mai sărac în conţinut. altfel spus „referinţa” termenul. Specia este. Proprietăţile care alcătuiesc intensiunea unui termen sunt conotate de acel termen. În cazul raportului de generalitate acţionează legea raportului invers sau regula variaţiei inverse a extensiunii în relaţiei cu intensiunea: cu cât extensiunea este mai largă. deci. iar cel subordonat – specie. caracteristicile care disting un grup din interiorul genului de celelalte grupuri care se pot forma. 32 . închizând în el cea mai mare generalitate. reptile. Dacă extensiunea (sfera) unui termen este astfel încât ea cuprinde extensiunea (sfera) altui termen.la care termenul se poate aplica cu sens.

Clasificarea termenilor Clasificarea termenilor este o operaţie indispensabilă pentru studierea modului în care aceştia interacţionează şi pentru studiu propoziţiilor şi a raţionamentelor. Termenii relativi sau corelaţi sunt termenii care nu au sens decât în raport cu alţi termeni.) 2. (Sensul termenului „poligon” avut în vedere în acest exerciţiu este cel de „figură geometrică formată dintr-o linie frântă închisă” şi nu pe cel de „teren pentru trageri de instrucţie cu arme de foc”. un criteriu des folosit este cel al intensiunii şi extensiunii. căci pe lângă notele termenului de „animal” îi aparţin şi notele sale specifice (ex.2. Din punct de vedere intensional termenii se clasifică în: 1. 33 . Exemple: Termenul de „animal” este mai larg decât cel de „mamifer”. termenul de „mamifer” este mai îngust.2. Termeni absoluţi şi termeni relativi Spunem despre un termen că este absolut dacă exprimă proprietăţi ale unor obiecte. Schema de mai jos ilustrează raportul dintre conţinut şi sferă în cazul termenilor „poligon” şi „pătrat”. iar conţinutul său mai sărac. a naşte pui vii şi a-i hrăni cu lapte). putând fi înţeles în mod independent de alţi termeni. adică are un sens de sine stătător. Termenii pot fi clasificaţi după diverse criterii. invers. dar conţinutul său mai bogat. căci lipsesc notele specifice mamiferelor.

„soţ” – „soţie”. Termenii negativi se exprimă printr-o prefixare negativă de genul a-.m. anti-. i-. acţiune care nu este legală. sunt în fapt termeni pozitiv din punct de vedere logic („incontestabil” = „cert”. pentru formarea termenilor negativi ne folosim de negaţia „ne”. la fel. „ne” din limba română nu exprimă întotdeauna o absenţă. O specie a termenilor relativi sunt termenii contrari: „bun” – „rău”. iar un termen este negativ atunci când exprimă lipsa unei proprietăţi sau altfel spus o absenţă în raport cu o prezenţă. 3. „incoruptibil”. de aceea. în logică. În ciuda aparenţei. Astfel. ce sugerează o formă negativă (prin prezenţa prefixării in-. „cald” – „rece” etc. b) orice în afară de A c) orice lucru diferit de A din genul lui A. în aceste exemple) sub raport lingvistic. Astfel. „incoruptibil” = „cinstit”. in-. ne-. fie de negaţia „non” (din latină). în timp ce „non-om” este negativ. De asemenea. se preferă negarea prin „non”.. Termeni simpli şi termeni compuşi 34 . trebuie să fim atenţi.va însemna: a) absenţa legalităţii b) orice nu este legal c) orice faptă. Cu privire la interpretarea termenului negativ („non-A”). există trei posibilităţi: a) absenţa lui A pur şi simplu. primul fiind „părinte” numai în raport cu altul. „om” este un termen pozitiv. „indispensabil” = „obligatoriu”. Termeni pozitivi şi termeni negativi Un termen poate fi caracterizat drept pozitiv prin faptul că el indică prezenţa unei proprietăţi. luat în mod izolat din mulţimea oamenilor. termeni precum „incontestabil”. „inevitabil” = „sigur”). 2. „inevitabil” ş. „frumos” – „urât”. pentru că el desemnează la fel fiecare om.d. el se aplică la o pereche de oameni. Exemplu: Termenul „non-legal” care poate fi exprimat şi prin „ilegal” sau prin „ceea ce nu este legal”. În principiu. Exemple: „Om” este un termen absolut. întrucât forma logică nu corespunde întotdeauna celei lingvistice a termenului. care este „fiu” sau „fiică”. non-. „Părinte” este un termen relativ.a. „indispensabil”.

de obicei.). naşterea unui copil cu trei picioare a făcut ca termenul să nu mai fie factual vid. „balaur cu şapte capete” etc. 35 . „centaur”. Termenii simpli constau dintr-un singur cuvânt (ex. „bun rău”. Din punct de vedere extensional termenii pot fi: 1. ei sunt actual sau potenţial nevizi. „pedeapsă contravenţională”. „pătrat rotund”. în timp ce termenii compuşi sunt cei formaţi din mai multe cuvinte (ex. „balaur cu şapte capete”. Termenii logici vizi sunt. op. De exemplu. se referă la un obiect. la fel „infractor nevinovat”. luat separat. „om”. ca în cazul nostru limita murdarului sau intensitatea deosebită a însuşirii: nemaipomenit de bun. „tare slab”. limita absolută a unei însuşiri. p. „capitala României”.. Termeni logici vizi: „pătrat rotund” – cuprinde doi termeni care se contrazic prin definiţie. Este un mod de a exprima. Aşa cum aminteam.L. „animal”. ceea ce nu e cazul. 44. Aici trebuie să facem o distincţie între termenii logici vizi şi factual vizi. arată logicianul român. „punct”. nu cuprinde niciun element. fiecare. Termenii singulari care fac parte din termenii compuşi. deoarece există expresii care dau impresia că sunt logic contradictorii: „curat murdar” (vezi I. nu în raport cu orice experienţă posibilă.). Termenii factual vizi sunt vizi numai în raport cu experienţa noastră. Caragiale). iar „om cu trei picioare” este un termen vid. clasa obiectelor denotate de el. Termeni vizi. etc. Exemple: Termeni vizi: „cel mai mare număr natural”. „autorul poemului Luceafărul”. Termenul „cel mai mare număr natural” este logic vid pentru că el vine în contradicţie cu infinitatea numerelor naturale. „carte”. Printr-un paradox de exprimare se accentuează însuşirea. Gheorghe Enescu arată că. fiind rezultatul unei tendinţe 36 Gheroghe Enescu. iar prin asociere în termenul compus se referă la un alt obiect sau clasă de obiecte diferit de cel desemnat de termenii singulari care îl compun. aceşti termeni sunt vizi doar în raport cu experienţa noastră. Aceştia desemnează obiecte ideale care apar ca rezultat al gândirii limitei. cei care conţin o contradicţiei logică.36 Termenii ideali sunt rezultatul procesului de idealizare. termeni nevizi şi termeni ideali Spunem că un termen este vid dacă extensiunea acestuia. „infractor nevinovat”. extrem de slab. Referitor la termenii logici vizi. s-a crezut mult timp că „biped” este o însuşire esenţială a omului. „număr” etc. Or. cit. Termeni factual vizi: „centaur”.

2. sunt indiferenţi în conţinut. Un caz aparte. Exemple: Termeni singulari: sunt în principal numele proprii. „dreaptă”. „toţi oamenii”. Aceşti termeni ideali ocupă o poziţie intermediară între termenii vizi şi cei nevizi (motiv pentru care unui autori nici nu-i includ în clasificări. dar nu există obiecte „spaţiu”. precum „Ionescu”. „clasă”. şi termeni precum „timp”. Exemple: Termeni distributivi: „animal” – termenul se aplică la orice individ care este animal.cum sunt termenii logic vizi. „doi oameni”. „punct”. 3. „copac” etc. se referă la un anumit obiect individual. „Polul Nord” etc. Termeni distributivi şi termeni colectivi Prin termen distribuit înţelegem că un termen se poate aplica la fiecare element al unei clase de obiecte sau altfel spus dacă o proprietate se enunţă despre un obiect se enunţă şi despre fiecare componentă a acestuia. în virtutea formei lor lingvistice şi al înţelesului pe care îl au. „om”. ei nu sunt contradictorii. îl constituie termenii concreţi pentru proprietăţi care nu admit cuantificare: de ex. clasele de obiecte nefiind o multiplicitate ci un sistem sau colecţii de obiecte.). „cinstit” etc. dar având o anumită referinţă în realitate. „echipă”. altfel spus. La fel. „unii oameni” etc. „fiinţă”. „Ion”. „Europa”. animale etc. de tipul: „satelitul natural al Pământului”. „student” etc. Termeni generali: „om”. „orice verde”. arbuşti. sau expresii descriptive. Nu putem spune „un verde”. aşa cum este aceasta). „Aristotel”. . „mamifer”. generali şi categoriali Termenii singulari sunt termenii care. Termeni colectivi: „pădure” – nu este distributiv în raport cu componentele sale (copaci. Aceştia permit specificaţii cantitative: „un om”. „doi verzi”. la fel. poate fi predicat despre astfel de indivizi. „corp solid” etc. Termenii generali au ca extensiune o clasă cu mai mult de un obiect/individ. Termeni categoriali: termenul „spaţiu” desemnează un ansamblu de proprietăţi ale corpurilor.reale exprimată de sintagma „din ce în ce mai” (de ex. „planetă”. 36 „student”. Termeni singulari. „carte”. Termenii generali care nu au nicio referinţă în realitate. Termenii colectivi sunt termeni care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se conservă prin trecerea de la întreg la parte. din acest punct de vedere. „armată” etc. cu alte cuvinte. plante erbacee. „carte”. „verde”. pe de altă parte. fiind sinteze. deşi toate corpurile sunt spaţiale. sunt numiţi şi termeni categoriali. Pe de o parte nu există obiect ideal ca atare. Aceşti termeni exclud posibilitatea unui gen superior. „substanţă”. „bun”. Categoriile sunt termeni caracterizaţi printr-o extremă generalizare (summum genus). „profesorul de filosofie a lui Alexandru Macedon” (Aristotel) etc.). „colegul meu de bancă”. la fel. Ei determină clase de obiecte (concrete sau abstracte).

în alta nu este sau ceea ce înseamnă acum infracţiune. deoarece criteriile nu au fost stabilite ferm. adică ceea ce într-o ţară poate fi considerat infracţiune. ceea ce trebuie reţinut 37 . Termenul vag sau imprecis are o sferă care nu poate fi delimitată clar. termenul „infracţiune” este un termen pragmatic. în urmă cu un anumit timp nu era considerat ca atare. – în cazul acestor termeni putem să ne pronunţăm în mod clar şi univoc dacă un obiect aparţine extensiunii unui astfel de termen. „anorganic” etc. Pot fi identificate şi alte criterii de clasificare. el diferind şi timp. căci realitatea determinată de el rămâne constantă. – de exemplu. 5.4. în cazul termenul „tânăr” este dificil să apreciem care indivizi sunt cuprinşi în sfera sa. adică cunoaştem ce obiecte sunt desemnate de el. „triunghi”. Exemple: Termenul „om” este un termen cognitiv. Termenii pragmatici sunt termeni a căror extensiune este dată de o convenţie şi se poate modifica în funcţie de contextul social-istoric. Termeni vagi şi termeni precişi Termen precis este acel termen care are o extensie bine determinată. Termeni vagi sau imprecişi: „tânăr”. Termenul „infracţiune” este statuat prin convenţii în fiecare ţară. Termeni cognitivi şi termeni pragmatici Termenii cognitivi sunt acei termeni a căror extensiune este dată în mod obiectiv şi îşi păstrează înţelesul în orice situaţie. motiv pentru care. „bun” etc. „înţelept”. extensiunea acestui termen nu poate fi stabilită decât plasând-o într-un context istoric şi geografic. Exemple: Termeni precişi: „om”. Această clasificare nu epuizează întreaga posibilitate de clasificare a termenilor. Aşadar.

Raport de ordonare (incluziune): ex. o extensiune să o cuprindă strict pe cealaltă. 2.3. dar identitatea de conţinut implică identitatea de sferă. termenii „reptilă” şi „mamifer” nu au nimic în comun. Raporturile de sferă sunt: a) raportul de identitate. Este cazul cuvintelor sinonime cu aceeaşi sferă şi conţinut. De exemplu. 2. „probă” şi „viciu”. Raporturile de conţinut între termeni sunt: 38 . precis. adică ei se aplică aceleaşi clase de obiecte. termenul „om” este un termen general.este că aceste clasificări nu se exclud între ele. Raport de încrucişare: ex. „minge” şi „sferă”. adică sunt studenţi care studiază dreptul. mulţimile denotate de termenii respectivi nu au nici un element comun. dar nu toţi studenţii studiază dreptul. „cinstit” – „onest”. termenii „student” şi „drept”.2. „animal amfibiu” şi „mamifer”. 1. b) raportul de ordonare (incluziune) între termeni se stabileşte atunci când extensiunea unui termen este inclusă strict în extensiunea altui termen sau. d) raportul de excludere există atunci când doi termeni au sfere total diferite sau altfel spus. altfel spus. întrucât extensiunea speciei va fi cuprinsă întotdeauna în extensiunea genului. cognitiv etc. distributiv. „prozator” şi „scriitor”. Termenii diferă cel puţin prin expresie. Incluziunea sau ordonarea stă la baza relaţiei dintre gen şi specie. c) raportul de încrucişare sau intersectare apare atunci când numai o parte a termenilor este identică. care apare atunci când sfera termenilor coincide. fără. Raporturi între termeni Între termeni se pot stabili raporturi extensionale sau din punct de vedere al sferei lor şi raporturi din punct de vedere al conţinutului lor sau raporturi intensionale. sfera unuia dintre termeni este cuprinsă total în sfera celuilalt. adică când extensiunile termenilor au elemente comune. însă. „nea” – „omăt” – „zăpadă”. „pătrat” şi „poligon”. unul şi acelaşi termen poate fi considerat din punct de vedere al diferitelor clasificări. Identitatea de sferă nu presupune nemijlocit identitatea de conţinut. Raport de excludere: ex. „ipocrit” – „perfid”. Exemple: Raport de identitate: ex. „pisică” şi „felină”.

„judecător” în cadrul genului de „jurist”.operaţii constructive – adică se porneşte de la obiecte şi se ajunge la termeni. . de exemplu: între „alb” şi „negru” se află toate culorile.raport de contradicţie – atunci când un termen este determinat negativ faţă de altul. Acest raport poate. clasificarea şi idealizarea. „triunghi” – „cerc”. în cadrul aceluiaşi univers de discurs∗.2.operaţii formale – termenii noi sunt obţinuţi prin derivare din alţi termeni. un animal este fie „vertebrat”. Aceste operaţii logice în raport cu termenii pot fi împărţite în două mari categorii: . ∗ Un „univers de discurs” reprezintă un domeniu de referinţă. respectiv o categorie de obiecte de un anumit gen. ei fiind extremele unui şir de termeni sau o parte din acel şir. iar „verde” – „albastru” sunt intermediari între extremele „alb” şi „negru”. generalizarea. 2. 39 . . a) raportul de identitate – apare atunci când diferă doar forma lingvistică. b) raportul de diferenţă simplă sau simplă diferenţiere – fiecare termen este determinat în interiorul aceluiaşi gen. Termenii contrari au intermediari sau sunt intermediari. Altfel spus. abstractizarea. c) raportul de opoziţie apare atunci când între mulţimile denotate de termenii respectivi nu există nici un element comun. Exemple: Raport de diferenţă simplă: termenii „avocat”. un animal se găseşte în una din aceste extensiuni ale termenului „animal”. la rândul lui. Acest raport stă la baza clasificărilor dihotomice. fi de două feluri: .4. aşa cum s-a văzut mai sus. Raport de contrarietate: „verde” – „albastru”. 1. şi numai în una dintre ele. „procuror”. „munte” – „câmpie” etc. a treia posibilitate fiind exclusă. Operaţii constructive În cadrul operaţiilor constructive întâlnim: comparaţia. Operaţiuni logice cu termeni Pentru formarea termenilor utilizăm mai multe operaţiunii logice. Raport de contradicţie: „vertebrat” – „nevertebrat”.raport de contrarietate – atunci când termenii nu pot fi aplicaţi simultan şi sub acelaşi raport unui obiect. fie „nevertebrat”.

a) Comparaţia este operaţiunea prin care raportând două sau mai multe obiecte.1. anume existenţa noţiunilor. Ele sunt căi logice prin care se formează numeroşi termeni. Definiţia Ne este aproape imposibil să cunoaştem toate cuvintele unei limbi (chiar materne) sau toţi termenii aflaţi în circulaţie. formând astfel o mulţime de noţiuni diferite. adică ducem la limită o tendinţă reală care însă în realitate nu este atinsă niciodată. c) Generalizarea este operaţia prin care extindem o proprietate de la o mulţime dată de obiecte la o clasă ale cărei obiecte satisfac această proprietate. Vom spune astfel că toate obiectele care satisfac o anumită condiţie (definitorie pentru clasă) satisfac şi proprietatea dată şi astfel obţinem o noţiune a cărei sferă este clasa respectivă. Aceste operaţiuni formale cu termeni sunt: a) Determinarea – adică trecerea de la o noţiune generală la alta mai puţin generală prin introducerea unor note specifice. Pornind de la proprietăţile prin care se aseamănă formăm o noţiune comună respectivelor obiecte.2. Abstractizarea implică două sensuri: a abstrage (a scoate) proprietăţile comune şi a face abstracţie de proprietăţile diferite.4. e) Idealizarea este operaţiunea prin care formăm concepte la limită. De aceea. care stau la baza discursurilor. c) Diviziunea formală – este operaţia de trecere de la o noţiune dată la o n noţiuni cosubordonate în funcţie de un anumit criteriu dat. este firesc să întâlnim termenii pe care nu ştim sau nu putem preciza exact ce sens au sau la ce anume se 40 . Cea mai importantă specie de determinare este definiţia (motiv pentru care ne vom ocupa de ea în mod special). b) Abstractizarea este un procedeu prin care separăm proprietăţile comune de cele care diferă. b) Generalizarea formală – este trecerea de la o noţiune la alta prin suprimarea notelor specifice. fiecare din ele exprimând o clasă şi fiind subordonată noţiunii corespunzătoare universului de obiecte. este o operaţie inversă a determinării. argumentărilor. punem în evidenţă proprietăţile prin care ele se aseamănă şi proprietăţile prin care se deosebesc. 2. iar pornind de la proprietăţile care le deosebesc formăm noţiuni deosebite subordonate noţiunii comune. d) Clasificarea este operaţia prin care grupăm obiectele dintr-un univers de obiecte dat în clase după anumite criterii. unele la altele. Operaţii formale Aceste operaţii presupun operaţiile constructive. 2.

A este definitul (în latină definiendum). p. definiţia este operaţia logică de determinare a însuşirilor unui obiect prin care. 41 . iar B definitorul (în latină definiens). definitorul – ceea ce defineşte. „a stabili”. pentru a ieşi din astfel de situaţii apelăm la dicţionare. care este un verb cu sensul de „a mărgini”. folosit la călărit şi tracţiune Trebuie remarcat faptul că definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul definitului. În istoria logicii definiţia a fost înţeleasă în moduri diferite: . care sunt colecţii de definiţii. caracterizat prin copită nedespicată. În mod obişnuit. op. şi anume: 37 Gheorghiţă Mateuţ. Presupunând că noi ştim ceea ce înseamnă definitorul vom spune că acesta ne ajută să înţelegem sensul definitului.37 Pentru a fi în prezenţa unei definiţii corecte trebuie respectate anumite reguli. Din punct de vedere logic. cuvântul „definiţie” provine din limba latină definio.operaţia de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj (Carnap). ci doar exprimă acelaşi înţeles ca şi acesta. prin care se indică notele caracteristice unui termen. Arthur Mihăilă. Sau altfel spus. Definitul este ceea ce trebuie definit (termenul). Structura standard a unei definii poate fi redată prin următoare formulă: A=dfB în care. care îl deosebesc de orice alt termen.aplică.operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel) . iar relaţia de definire reprezintă relaţia (de identitate) ce se stabileşte între definit şi definitor. =df relaţia de definire. 97. definiţia este un caz particular al operaţiei determinare. Etimologic. respectiv două expresii. se introduce un raport de identitate.operaţie de stabilire a înţelesului unui nume (Hobbes) . „a pune hotar”. între doi termeni. cit.operaţie de traducere a unei expresii dintr-un limbaj în altul (Wittgenstein) . Exemple: Pătrat =df romb cu toate unghiurile egale Cal =df mamifer domestic erbivor de talie mare.

deoarece notele definitorului nu caracterizează numai fizica. şi alte domenii. care nu studiază operaţii cu numere. . împreună. În definiţia: Cocoşul =df este mamifer. formează un temei suficient pentru a preciza care este clasa reprezentată de definit.sfera definitorului este prea largă. şi permit identificarea clasei respective. . cum ar fi chimia sau biologia. căci pe de o parte. filosofia nu se concentrează sub aspect tematic în mod exclusiv asupra umanităţii. Încălcarea acestei reguli conduce la următoarele situaţii: . 1. în matematică există. 42 . Altfel spus. ci alte entităţi sau relaţii ideale. Regula adecvării definitorului la conţinutul definitului Această regulă cere ca definitorul să fie astfel alcătuit încât să corespundă întregului definit şi numai lui. pe lângă aritmetică. ci şi alte ştiinţe ale naturii. În cazul definiţiei: Filosofia =df cunoaşterea omului avem de a face cu un raport de încrucişare şi nu cu unul de identitate. iar pe de altă parte. Notele care formează definitorul aparţin şi altor elemente din clasa respectivă. iar definiţia este incorectă. Notele pe care le exprimă definitorul nu aparţin întregului definit. acoperindu-se reciproc numai parţial din punct de vedere al extensiunii. . În schimb definiţia: Matematica =df ştiinţa care studiază operaţiile cu numere este prea îngustă. definitorul trebuie să selecteze din totalitatea notelor existente în intensiunea definitului pe cele care. Exemple: Definiţia: Fizica =df ştiinţa care studiază fenomenele naturale este prea largă. adică termenul definitor este subordonat termenului definit. pentru că notele definitorului nu aparţin întregului definit. de exemplu. aşa cum este. ci se preocupă şi de alte probleme.sfera definitorului este prea îngustă. între definit şi definitor nu ar exista un raport de identitate. adică termenul definitor este supraordonat termenului definit. de om se ocupă numeroase alte domenii de reflecţie pe lângă cea filosofică.sferele definitorului şi definitului se resping reciproc. În cazul nerespectării acestei reguli. nu aparţin şi altor obiecte. cazul geometrie. sferele definitorului şi definitului nu se intersectează deloc. Asemenea note sunt comune tuturor obiectelor din această clasă.sfera definitorului şi definitului se află într-un raport de încrucişare.

ci să fie un termen independent de acesta. Exemplu: Definiţia: Logica =df ştiinţa gândirii corecte în conformitate cu legile logice încalcă această regulă. Aceste definiţii nu sunt false. 43 . Regula clarităţii şi univocităţii Potrivit acestei reguli definitorul trebuie: . necunoscuţi sau termeni vizi . Dacă se întâmplă acest lucru. între definit şi definitor păstrându-se diferenţa esenţială dintre cunoscut şi necunoscut. 2. definitul nu trebuie să se regăsească în definitor. metafore. deoarece pentru a defini logica trebuie să definim anterior şi independent ştiinţa gândirii corecte. definiţia este tautologică. în sensul că nu comunică nimic despre definit. 4. care este gândirea în conformitate cu legile logice. definiţia este circulară. să se limiteze strict la acele elemente care formează un temei suficient pentru identificarea definitului. ci lipsite de valoare informativă. Exemplu: Definiţia: Psihologia =df ştiinţa care studiază procesele şi particularităţile psihologice este circulară pentru că definitorul conţine definitul („psihologic”). Dacă nu se respectă această regulă. fiind o eroare cunoscută sub numele de „cerc vicios”. figuri de stil . 3. să nu aibă în componenţa sa termeni figuraţi. însă. Deşi par tautologice. Regula ireflexivităţii sau evitării circularităţii Potrivit acestei reguli. să nu conţină termeni confuzi. Regula asimetriei Termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit. definiţiile prin sinonime (definiţii lexicale) nu încalcă această regulă pentru că ele explică un termen printr-un alt termen.

o impresie subiectivă. galben. Totuşi. Dacă definiţia unui termen ar spune ce nu este înţelesul sau extensiunea lui. Exemplu: Definiţia: Alb =df culoare care nu este nici negru. ci încearcă să ne sugereze o imagine. oranj. pe cât posibil. sau Aspirina =df este un medicament care conţine acid acetilsalicilic nu spune nimic unui om care nu are cunoştinţe de farmacie. Regula consistenţei definiţiei 44 . sunt situaţii în care definiţiile negative nu pot fi evitate. Regula formei logic afirmative Această regulă ne cere ca definitorul să ne spună. Exemple: Definiţia: Normă =df lege formulată de om cuprinde termenul ambiguu „lege”. respectiv extensiunii termenului pe care îl definim. atunci când nu există definiţii afirmative pentru un anumit termen sau când în rolul definitului avem un termen negativ (termen care sugerează absenţa unei proprietăţi care în mod firesc ar trebuie să fie prezentă). nici roşu. albastru. Exemplu: Sărac =df persoană lipsită de mijloace materiale Amorf =df obiect lipsit de formă Paralele =df drepte care oricât ar fi prelungite nu se întâlnesc niciodată 6. De pildă. atunci el ne-ar lăsa într-o stare de necunoaştere a intensiunii. nu ne spune ce este de fapt definitul. care poate desemna atât o propoziţie a ştiinţei. ce este definitul şi nu ce nu este. cât şi o convenţie. indigo sau violet nu ne formează o imagine despre intensiunea şi nici despre extensiunea termenului „alb”. 5. Definiţia dată de Pascal omului: Omul =df o trestie gânditoare este frumoasă. verde. dar nu ne este utilă din punct de vedere al cunoaşterii.

Exemplu: Definiţia: Clor =df element chimic gazos de culoare galben-verzuie. toxic. care constau din următoarele: . Exemplu: În definiţia: Pătrat =df dreptunghi cu toate laturile egale termenul „pătrat” exprimă un termen specie care apare ca obiect al acestei definiţii.genul să fie proxim. cum ar fi: 1. ţinând seama de asemănările cu alţi termeni. nu au o formă stabilă şi tind să ocupe întreg volumul pe care îl au la dispoziţie Aşa cum se poate observa şi din exemplele de până acum. Această ultimă regulă cere ca definiţia să nu intre într-un raport de opoziţie (contradicţie logică) cu alte definiţii sau propoziţii acceptate în acel moment în domeniul din care face şi ea parte. . cu un miros înţepător. din cauza conexiunii moleculare slabe.introducerea termenul de definit într-un termen care este genul său. să constea într-o notă proprie care să deosebească definitul de celelalte specii incluse în termenul proxim. De reţinut este faptul că acest mod de definire nu se poate aplica decât 45 . termenul „dreptunghi” este genul său proxim. Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: . După procedura de definire se disting următoarele tipuri de definiţie: a) definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică. iar „cu toate laturile egale” redă diferenţa specifică ce corespunde speciei menţionate.diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor sau diferenţelor. există numeroase tipuri de definiţii. Ele pot fi clasificate după diverse criterii. cu proprietăţi decolorante intră în contradicţie cu definiţia: Gaz =df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă. uşor deformabile şi expansibile. adică supraordonat imediat. sufocant. . incolore. altfel spus ceea ce diferenţiază termenul „pătrat” de termenul „dreptunghi” din mulţimea „poligoanelor”.diferenţa să fie specifică. altfel spus. care.

care desemnează specii. Pe de altă parte. „în faţă avem …”. luate laolaltă. întrucât clase desemnate de ei nu pot fi gândite ca specii faţă de alte clase corespunzătoare. rugby. deoarece. Este evident că procedura prin enumerare completă nu poate fi aplicată decât atunci când clasa redată de definit conţine un număr mic de obiecte. e) definiţii constructive şi/sau genetice – sunt definiţiile în care definitorul indică sursa din care provine obiectul definit şi felul în care acesta ajunge să fie 46 . folosindu-se expresii precum: „aceasta este …”. nu pot fi definite prin gen proxim. Exemple: Tară scandinavă =df Danemarca. este o definiţie prin enumerare completă jocuri sportive =df volei. c) definiţii prin indicare sau ostensive – sunt acele definiţii în care precizarea definitului se face indicând efectiv (arătând) printr-un gest oarecare obiecte care fac parte din clasa redată de definit. sunt suficiente pentru a delimita obiectul definiţiei oarecum indirect. ea nu se poate aplica termenilor singulari. Exemplu: Numărul par =df numărul a cărui rezultat în urma împărţirii cu 2 este un număr întreg. „iată un/o …” etc. tenis. încât definitorul s-ar transforma într-o descriere sau caracterizare a obiectului definiţiei. baschet etc. în cazul lor nu dispunem de o diferenţă specifică logic- suficientă. ceea ce face problematică ideea genului proxim. Suedia. este o definiţie prin enumerare incompletă. în sensul că orice obiect care trece cu succes toate aceste probe este un exemplu din clasa denotată de către definit. d) definiţii operaţionale sunt acelea în care definitorul indică o serie de operaţii. Finlanda şi Norvegia. acest procedeu de definire nu se aplică nici termenilor cu un grad mare de generalitate (categoriilor). pentru simplu fapt că ele nu au un gen proxim. b) definiţii prin enumerare – sunt acele definiţii în care definitorul enumeră complet sau parţial obiectele cunoscute din clasa definitului. categoriile fiind termeni de maximă generalitate.termenilor generali. ceea ce ar duce la încălcarea regulii privind claritatea şi univocitatea. Definiţiile enumerative complete sunt preferabile celor parţiale. experimente sau probe care. fotbal. ceea ce ar conduce la o enumerare de însuşiri neesenţiale. deoarece permit precizarea definitului cu mai multă exactitate. Altfel spus.

b) iar definiţiile nominale sunt cele care urmăresc precizarea sensului unui termen. în timp ce definiţia: Inorog =df animal fantastic. întâlnit în mitologia mai multor popoare din vechime. După obiectul definiţiei redat de definit există următoarele tipuri de definiţie: a) definiţii reale sunt cele care ne spun ce este un lucru. 2. bogate în carbonat de calciu. arătându-se că primele sunt rezultatul unei construcţii abstracte. relaţiile. în funcţie de intenţiile definirii. Este destul de greu de precizat dacă o definiţie este reală sau nominală. Exemple: Definiţia: Satelit =df obiect (natural sau artificial) care se roteşte pe o orbită eliptică în jurul unui corp ceresc este o definiţie reală. obiectului la care se referă definitul. indiferent dacă acesta are sau nu un corespondent în realitate. adică descrie procesul natural prin care apare ceea ce numim „stalactită”. fixată la bază de tavanul golurilor subterane (peşteri. proprietăţile etc. cât şi real. este o definiţie genetică. iar cele din urmă sunt rezultatul unui proces natural. care este natura lui sau care sunt trăsăturile sale esenţiale. deoarece de multe ori aceeaşi definiţie poate fi luată atât nominal. În unele clasificări definiţiile constructive sunt separate de cele genetice. 47 . reprezentat ca un cal cu un corn lung şi ascuţit în frunte este o definiţie nominală. Prin acest tip de definiţie se dezvăluie notele definitului şi pe această cale însuşirile. Iar definiţia: Cerc =df loc geometric rezultat prin secţionarea unui cilindru pe un plan paralel cu baza este o definiţie constructivă. Exemple: Definiţia: Stalactita =df formaţiune calcaroasă conică.ceea ce este. galerii) constituită prin depuneri succesive ale carbonatului de calciu dizolvat în apa care se scurge treptat ca rezultat al infiltrării ei constante prin straturile superioare. realizate de om.

iar în al doilea acesta este menţionat. cuvântul „avocat” este folosit. definiţiile nominale pot fi: . (iii) fiind dat faptul că unele cuvinte sunt polisemice. (iv) în cazul unor denumiri complicate sau a căror folosire este relativ dificilă sau a unor expresii frecvent utilizate determină introducerea unor abrevieri. iar pe de altă parte. o invenţie ce impun introducerea unui termen nou în vocabularul limbii. ele precizând toate sensurile în care poate fi utilizat un cuvânt într-o anumită limbă . ea ne precizează înţelesul cuvântului „avocat”: prin „avocat” se înţelege persoana care are pregătirea şi calitatea de a acorda asistenţă juridică. Aceste definiţii corespund unor stări concrete. (ii) cuvintele existente într-o limbă pot primi. Acest termen poate fi o construcţie nouă sau un termen împrumutat dintr-o altă limbă. dobândite în urma folosirii lor îndelungate.definiţii lexicale sau explicative – adică acele definiţii care indică felul în care este folosit termenul într-o limbă naturală. care stabilesc starea de facto în care sunt folosite cuvintele. 48 . este că în definiţia stipulativă se specifică starea de iure. Trebuie spus că anumite cuvinte ale limbii naturale. care astăzi au parte de definiţii lexicale. Internet. în general.definiţiile stipulative sunt definiţii care conferă o nouă accepţie unui termen deja existent datorită utilizării lui într-un context nou sau introduc termeni noi. definiţii lexicale.). Definiţiile de dicţionar sunt. În primul caz. pentru a evita confuzia se impun precizări privind sensul în care este utilizat în anumite domenii. noi înţelesuri. adică au mai multe înţelesuri. Diferenţa faţă de definiţiile lexicale. computer etc. cum ar fi: (i) o descoperire. la origine au fost introduse printr-o definiţie stipulativă (de exemplu. adică modul în care trebuie înţelese unele cuvinte sau expresii lingvistice. La rândul lor. Exemplu: În cazul definiţiei: Avocat =df persoană care are pregătirea şi calitatea de a acorda asistenţă juridică pe de o parte putem spune că avocatul este (sau reprezintă) persoana a cărei activitate este de a acorda asistenţă juridică pe baza pregătirii şi calităţii pe care o are. la un moment dat.

(iii) comunicare =df (1) înştiinţare. veste. în limita unor termene care curg în mod obişnuit de la data comunicării. După modalitatea de exprimare avem următoarele tipuri de definiţie: a) definiţii explicite – sunt definiţii în care înţelesul termenului rezultă direct b) definiţii indirecte sau contextuale – înţelesul termenul este dat indirect din modul de utilizare a termenului sau din relaţia sa cu alţi termeni. în timp ce: X este mama lui Y =df X este părintele lui Y şi X este femeie este o definiţie indirectă sau contextuală. anume zeul Soarelui şi al luminii. orice definiţie este contextuală. 3. ştire. săvârşită cu 49 . se poate argumenta că. înţelesul în acest caz nu ne este dat clar şi univoc. a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup. Totuşi. fiind dependentă de contextul în acre apare. întâmpinare. prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice. el modificându-se în funcţie de valorile pe care le iau componentele sale (X. iar după 1960. Exemple: Definiţia: Mama =df părinte de gen feminin este o definiţie explicită. (3) [sociologie] mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor. (2) [drept] aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune. prin definiţie contextuală înţelegem acele definiţii care manifestă o dependenţă contextuală strictă faţă de un anumit sistem teoretic. definiţia infracţiunii în dreptul penal („fapta care prezintă pericol social. hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte. în fond. bine precizat şi delimitat. numele primeşte şi sensul din definiţia de mai sus (prin stipulaţie). Exemple: (i) Tahion=df particulă care se deplasează mai rapid decât fotonul în vid sau un termen împrumutat dintr-o altă limbă Management =df ştiinţa conducerii eficiente a întreprinderilor şi instituţiilor private sau publice (ii) Appolo =df program spaţial american de explorare a Lunii cu ajutorul unor nave cosmice cu echipaj Numele Appolo a fost şi este folosit pentru desemnarea unui zeu al mitologiei greceşti. în vederea transmiterii unei informaţii. respectiv Y) La limită. realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri. De exemplu.

urmărind provocarea unei anumite reacţii emoţionale. la o concepţie generală. 50 . fiind neutră din punct de vedere moral. acest termen prezintă şi un neajuns. 4. Exemplu: Definiţia: Avort =df întrerupere a sarcinii datorită eliminării spontane sau provocate a fătului din cavitatea uterină este o definiţie teoretică. Acestea nu sunt neutre din punct de vedere moral. având un grad de sugestivitate ridicat faţă de definiţia teoretică. În funcţie de intenţie. 2. urmărind provocarea anumitor reacţii emoţionale în vederea susţinerii sau combaterii unei teze sau propoziţii. b) definiţii persuasive – sunt definiţii care urmăresc inducerea unei atitudini favorabile sau nefavorabilă faţă de obiectul definit prin alegerea deliberată a unor expresii lingvistice puse pe post de definitor. relaţiile logice nu sunt relaţii între acte mentale. în mod obişnuit.3. în timp ce următoarea definiţie: Avort =df uciderea barbară a unei persoane nevinovate şi neajutorate este o definiţie persuasivă. adică luarea unei atitudini faţă de un asemenea conţinut. Însă. Logica propoziţiilor Argumentarea este conexiunea dintre o serie de afirmaţii sau propoziţii. mai mult. dar ce sunt propoziţiile? Nu există o definiţie satisfăcătoare a propoziţie. prin „judecată” este desemnat actul mintal de acceptare sau respingere a unui conţinut propoziţional. calificabile ca adevărate sau false. Ori. şi anume.vinovăţie şi prevăzută de legea penală”) are o referinţă contextuală clar delimitată: legea penală. în acest caz dezavuarea unei asemenea practici. logicienii şi filosofii au preferat multă vreme termenul de „judecată” în loc de cel de „propoziţie”. sistematică despre lume sau un domeniu al existenţei. ci între conţinuturi propoziţionale. definiţiile se împart în: a) definiţii teoretice – adică acele definiţii care fac apel la o teorie ştiinţifică sau în general. Termenul „judecată” desemnează conţinutul propoziţional şi are avantajul de a reliefa deosebirea de obiect dintre analiza logică şi analiza gramaticală. neutră din punct de vedere moral. nefiind neutră din punct de vedere moral.

la rândul lor. 51 . pot fi: .propoziţiile imperative – sunt acele propoziţii care transmit un ordin sau un îndemn. Propoziţiile pragmatice – sunt propoziţiile care au ca intenţie a-l determina pe cel căruia i se adresează să efectueze o acţiune. . dar şi „idee”. situând subiectul pe o scală de valori. susţinut. etc. Propoziţii cognitive – studiate de logica tradiţională sub denumirea de propoziţii de predicaţie.propoziţiile condiţionale – propoziţiile care condiţionează relaţia subiect – predicat.propoziţii categorice – adică. Astfel. necesar. Etimologic termenul de „propoziţie” provine din latinescul propositio unde semnifica „înfăţişare”. posibil falsă. cit.propoziţiile interogative – sunt cele care cer un răspuns din partea subiectului. sunt propoziţiile care transmit o informaţie cu o anumită valoare logică (adevărată. op. o interdicţie. negat. falsă.propoziţii modale – sunt propoziţiile care nuanţează afirmaţiile prin intermediul unui modus (posibil. 3. . 2.propoziţiile disjunctive – propoziţiile care au predicate alternative. în logica modernă şi în teoria argumentării se utilizează cu precădere termenul de „propoziţie” în loc de cel de „judecată”.propoziţiile deontice sau normative. Propoziţiile cognitive. întâmplător. sau împreună cu Constantin Sălăvăstru: „propoziţia este judecata pentru care se stabileşte o valoare de adevăr interindividuală. „prezentare”. Cele mai importante propoziţii pragmatice sunt: . posibil adevărată. „premisă” sau „teză”. . Propoziţiile axiologice – sunt propoziţii care oferă o evaluare. p. adică cele care statuează o obligaţie pentru subiect. propoziţia este o aserţiune. putem spune că. .. Pentru a evita confuzia dintre logic şi psihologic. a scopului lor. implicat sau presupus. contestat. . imposibil). în virtutea raportării conţinutului de gând la realitatea pe care el o exprimă”. o apreciere valorică. 38 Constantin Sălăvăstru. cel mai utilizat criteriu de clasificare este cel al intenţiei pe care ele o exprimă. admis.38 Propoziţiile pot fi de mai multe feluri. postulat. adică un enunţ declarativ care este adevărat sau fals. o permisiune. propoziţiile care afirmă sau neagă predicatul despre subiect fără nici o condiţie. 125. În limbaj filosofic prin „propoziţie” se înţelege tot ceea ce poate fi asertat. absurdă). Din perspectiva acestui criteriu există trei tipuri fundamentale de propoziţii: 1.

.” – propoziţie modală „Dacă este vinovat.. La baza tuturor acestora se află propoziţiile categorice.”. Între numeroasele deosebiri dintre aceste tipuri de propoziţii. şi o logică a propoziţiilor axiologice). una prezintă o importanţă deosebită: propoziţiile cognitive sunt singurele care pot fi adevărate sau false. dar. Altfel spus. de unde rezultă caracterul fundamental al propoziţiilor categorice faţă de toate celelalte.” – propoziţii deontice sau normative „Închide uşa!”.” – propoziţie disjunctivă Propoziţii pragmatice: „Trebuie să respecţi legea. o logică a întrebării sau a propoziţiilor interogative. criterii potrivit cărora diferite construcţii propoziţionale non-cognitive pot fi bine sau rău alcătuite. 52 .” sau „Omul nu este biped. a propoziţiilor disjunctive etc. coerente sau incoerente etc. „Studiul logicii este util. altfel spus toate celelalte se formulează în legătură cu o astfel de propoziţie.” Între aceste tipuri de propoziţii există numeroase legături. fireşte.” – sunt propoziţii categorice „Este posibil ca x să fie american.” – propoziţie condiţională „Norma juridică este permisivă sau imperativă sau supletivă. „X este un om cinstit. trebuie pedepsit. „Cine este el?” – propoziţii interogative Propoziţii axiologice: „Acest tablou este frumos. o logică a propoziţiilor pragmatice – unde la fel avem o logică a propoziţiilor deontice.”. a propoziţiilor condiţionale. între aceste clase de propoziţii există deosebiri esenţiale. „Este interzis să traversezi strada prin locuri nepermise. această problemă este irelevantă în raport cu ele.”. „Este permis să fumezi în locurile amenajate în acest scop. motiv pentru care analiza fiecărui tip de propoziţii se realizează în teorii logice distincte (astfel avem o logică a propoziţiilor cognitive – în cadrul căreia avem o logică a propoziţiilor categorice. Pentru toate celelalte tipuri de propoziţii există.”. „Fii cinstit!” – propoziţii imperative „Cum te cheamă?”. semnificative sau absurde. numai propoziţiile de predicaţie au valoare logică sau alethică (în greaca veche alétheia = adevăr). a propoziţiilor modale. în ceea ce priveşte adevărul sau falsitatea. o logică a propoziţiilor imperative. Exemple: Propoziţii cognitive: „Omul este biped. În acelaşi timp.

aşadar conţine subexpresii care sunt propoziţii. În cadrul unei propoziţii categorice avem următoarele elemente: . fără a pune în legătură cu altceva sau a condiţiona acest raport de altceva. Termenii din cadrul propoziţiilor categorice nu au aceeaşi funcţie. sau forme logice ce exprimă un singur raport logic între doi termeni. O altă clasificare a propoziţiilor ţine seama de structura internă a acestora şi. Ea se construieşte prin utilizarea unor cuvinte sau expresii ce se numesc operatori propoziţionali. ci este atemporală. putând s-o extindem deopotrivă asupra trecutului şi viitorului. b) propoziţia de intensiune – care are forma „X aparţine lui Y”. Aceasta se prezintă în mai multe forme: a) propoziţia de predicaţie – este de forma subiect – predicat.subiectul logic (simbolizat prin „S”) – termenul despre care este enunţat ceva .1. 2. oricare din subexpresiile sale nu constituie o propoziţie. propoziţiile pot fi: 1. 2. o caracteristică. Propoziţie simplă sau propoziţii atomare – în alcătuirea căreia nu intră alte propoziţii.poate exista şi un al patrulea element (care poate fi explicit sau implicit). o însuşire). adică sunt relaţionaţi doi termeni sau mai mulţi.copula – cuvântul sau cuvintele prin care subiectul şi predicatul logic sunt puşi în legătură. adică afirmarea sau negarea lui „P” se referă la întreaga extensiune sau doar la o parte din extensiunea lui „S”.predicatul logic (simbolizat prin „P”) – termenul prin care se enunţă ceva despre „S” . 53 . în timp ce celălalt indică ceea ce se spune despre primul (o proprietate. în funcţie de aceasta. astfel despre unu se enunţă ceva. Propoziţia compusă sau propoziţii moleculare– este aceea care cuprinde în alcătuirea ei alte propoziţii. Aceste cuvinte care specifică cantitatea se numesc cuantificator. c) propoziţia de relaţie – care are forma „X se află în relaţie cu Y”. atunci când se pune problema cantităţii. . Reţinem că semnificaţia copulei nu trimite la momentul prezent. Logica propoziţiilor categorice Propoziţiile categorice pot fi caracterizate drept orice propoziţie în care un termen se enunţă sau se neagă despre alt termen.3. altfel spus.

logica propoziţiilor de predicaţie a fost numită şi logica propoziţiilor AEIO. iar din punct de vedere al cantităţii.O – propoziţiile particulare negative.E – propoziţiile universal negative . . propoziţiile categorice pot fi: .propoziţii categorice afirmative („S este P”). Logica tradiţională a studiat numai judecăţile universale şi cele particulare. în care „S” este afirmat sau negat de către „P” în întreaga sa sferă. folosindu-se primele vocale ale cuvintelor latine AfIrmo şi nEgO.propoziţii categorice singulare („S este P” sau „S nu este P”). după cum urmează: .universal negative. În Evul Mediu s-a trecut la notarea acestora. . Îmbinând cele două criterii se obţin următoarele forme ale propoziţiilor: .propoziţii categorice universale („Toţi S sunt P” sau „Nici un S nu este P”).Structura unei propoziţii categorice este următoarea: S este P cuantificator – subiect logic – copulă – predicat logic Exemplu: Toţi oamenii sunt muritori Cuantificat Subiect logic Copulă Predicat logic Propoziţiile categorice se pot împărţi.singular negative .I – propoziţiile particulare afirmative .propoziţii categorice negative („S nu este P”). Astfel.propoziţii categorice particulare („Unii S sunt P” sau „Unii S nu sunt P”). în funcţie de calitate în: . . cele singulare fiind asimilate celor universale.particular afirmative . 54 .universal afirmative . unde „S” este afirmat sau negat de „P” într-o parte a sferei sale.singular afirmative .particular negative .A – propoziţiile universal afirmative .

Formularea raporturilor vizează formele de propoziţii şi nu propoziţii concrete. care au fost schematizate într-un „pătrat logic” de filosoful roman Anicius Manlius Severinus Boethius (480-524). Raporturile vizează propoziţiile categorice care au ca termeni acelaşi subiect şi predicat logic în aceeaşi poziţie. cunoscut şi sub numele de „pătratul lui Boethius”. contrarietate Sap SeP e c i o ţ n c Subalternare Subalternare t i r d a r d t i n c o ţ c i e SiP SoP subcontrarietate 55 . Exemple: „Toţi oamenii sunt muritori” – propoziţie universal afirmativă (A) „Nici un om nu este nemuritor” – propoziţie universal negativă (E) „Unii oameni sunt albi” – propoziţie particulară afirmativă (I) „Unii oameni nu sunt albi” – propoziţie particulară negativă (O) „Socrate este filosof” – propoziţie singulară afirmativă „Socrate nu este filosof” – propoziţie singulară negativă Cele spuse până acum pot fi sintetizate conform tabelului de mai jos: Forma logică a Cantitatea Calitatea Codul Formula propoziţiei propoziţiei propoziţiei propoziţiei propoziţiei Toţi S sunt P Universală Afirmativă A SaP Nici un S nu este P Universală Negativă E SeP Unii S sunt P Particulară Afirmativă I SiP Unii S nu sunt P Particulară Negativă O SoP Între propoziţiile categorice se pot stabili relaţiilor sau raporturi logice. iar extensiunea lor nu este vidă.

5. dar nu este factual posibil (raportat la experienţa noastră) 4. 2+3=5 este logic necesar. Dacă este logic posibil nu rezultă că este şi factual posibil. iar „ca X să fie student” este dictum. Dacă este factual posibil este şi logic posibil. cât şi la propoziţii. Exemplu: Este posibil ca X să fie student. evenimente) ne dau modalităţile factuale. în timp ce modalităţile aplicate la conţinutul logic al propoziţiilor (contradicţia. adică judecăţile care conţin modus. deci este şi factual necesar (în raport cu experienţa noastră) 6. 56 . Dacă nu este factual posibil nu rezultă că nu este logic posibil. 6. dar nu este şi logic imposibil. 5. Este posibil să plouă (factual).3. 2. Modalităţile în funcţie de conţinutul determinat al propoziţiilor (adică propoziţiile care se referă la fapte.2.dictum – ceea ce este afectat de modalizare. Aceasta este o propoziţie modală unde „Este posibil” este modus-ul. Dacă nu este logic posibil nu este nici factual posibil. 2.modus – este necesar. este contingent. este posibil. Nu este posibil logic 2+3=7. Nu este factual necesar ca mâine să plouă.2. Dacă nu este factual necesar nu este nici logic necesar etc. Logica propoziţiilor modale Propoziţiile modale pot fi caracterizate drept propoziţii în care un termen se enunţă sau se neagă despre alt termen prin modalizare. noncontradicţia) corespund modalităţilor logice. Exemple: 1. Orice propoziţie modală este formată din două părţi: . Dacă este logic necesar este şi factual necesar. Nu este factual posibil să existe centaur. Factualul se referă la o experienţă dată şi nu la orice experienţă posibilă. 3. este imposibil . 4. Este logic posibil să existe centaur. adică nu este contradictoriu să plouă. deci nu este nici logic necesar. deci logic este posibil să plouă. Între modalităţile factuale şi modalităţile logice există următoarele relaţii: 1. Modalităţile pot fi aplicate atât la stările de fapt şi evenimente. deci nici factual posibil ca 2+3=7 (nu întâlnim în experienţă cazuri care să confirme această propoziţie) 3.

57 .propoziţii modale de necesitate – cele care au modus-ul „necesar”. simbolizate prin „I”∗ De asemenea. dictum negativ). Procedând la fel cu celelalte modalităţi. dictum afirmativ) . propoziţiile modale pot fi clasificate şi în funcţie de modus şi dictum astfel: . simbolizate prin „P” . şi respectiv „U” pentru propoziţiile de imposibilitate.MD (modus afirmativ. simbolizate prin „N” . dictum negativ) . ele pot fi sistematizate într-un pătrat logic ca şi propoziţiile categorice (asertorice). Astfel.propoziţii modale de imposibilitate – cele care au modus-ul „imposibil”. Raporturile sunt aceleaşi ca şi în cazul propoziţiilor categorice.propoziţii modale de contingenţă – cele care au modus-ul „contingent” (contingent =df ceea ce nu este necesar). dictum afirmativ) . dacă luăm modus-ul „posibil” şi-l trecem prin toate cele patru situaţii avem: Este posibil p (simbolic Pp) Este posibil non-p (simbolic P~p) Nu este posibil p (simbolic ~Pp) Nu este posibil non-p (simbolic ~P~p). ∗ Se mai întâlnesc şi simbolizările „L” pentru propoziţiile modale de necesitate. În ceea ce priveşte relaţiile dintre propoziţiile modale. plecând de la o singură propoziţie.propoziţii modale de posibilitate – cele care au modus-ul „posibil”.M~D (modus afirmativ. Propoziţiile modale pot fi: . obţinem în total 16 propoziţii modale. „Q” pentru propoziţiile modale de contingenţă.~MD (modus negativ. simbolizate prin „C” . „M” pentru propoziţiile modale de posibilitate.~M~D (modus negativ.

3. şi inferenţa inductivă – în care baza argumentării este condiţie probabilă a tezei.inferenţe deductive silogistice – în care temeiul necesar este dat de relaţiile dintre termenii care alcătuiesc structura propoziţiilor care intră în structura argumentării. care este structura lor şi cum sunt ele constituite. Din discuţia din primul capitol a rezultat că argumentaţia este o structură logică unitară alcătuită din premise sau asumţii (numite şi baza argumentării) şi concluzie (ţinta argumentării). Prin inferenţă. între care se stabileşte o legătură. Este timpul să reluăm discuţia despre argumentare. Tehnici deductive Termeni cheie Argumentare Indicatori ai argumentării Operator/calificativ modal Demonstraţie Indicatori ai premiselor Temei Premise Indicatori ai concluziei Persuasiune Concluzie Context Raţionament deductiv Inferenţă Silogism În capitolul precedent am văzut ce înţelegem prin termen şi propoziţie în sens logic. Tehnici deductive inferenţiale 3. 58 .3.1. Inferenţa se împarte în două mari categorii: inferenţă deductivă – în care premisele se constituie în condiţii suficiente ale tezei. Tehnici imediate de argumentare 3. poate fi diferenţiată în: . TEHNICI SAU STRATEGII DE ARGUMENTARE 3. înţelegem operaţia logică de derivare a unei propoziţii din alta. şi anume inferenţa (strategia actului de a argumenta). iar aceasta din urmă consecinţa probabilă a sa.2. care este consecinţa lor necesară. la rândul său. prin care se admite o propoziţie în virtutea unei legături a ei cu o propoziţie sau cu alte propoziţii considerate ca adevărate. Inferenţa deductivă.

nici ambele false. Astfel de propoziţii nu pot fi nici ambele adevărate.O – propoziţiile particulare negative.inferenţe deductive inferenţiale – în care caracterul necesar al condiţionării dintre temei şi teză este dat de relaţiile de adevăr dintre propoziţiile argumentării. care. Tehnici de argumentare prin deducţie silogistică Argumentarea prin deducţie silogistică este o formă de întemeiere a unei teze în baza unor tehnici (raţionamente) în care trecerea necesară de la premise (argumente) la concluzie (teză) este determinată de relaţiile dintre termenii angajaţi în propoziţiile care îndeplinesc rolul de premise (argumente). Propoziţiile care diferă atât după calitate cât şi după cantitate (SaP – SoP şi SeP – SiP) se numesc contradictorii.1. Ele se pot identifica fie pornind de la structura pătratului logic (pătratul lui Boethius) a propoziţiilor categorice. respectiv cu „1” – adevărat.1. 3. Tehnicile sau strategiile de argumentare constituie subiectul demersului nostru următor.I – propoziţiile particulare afirmative . după criteriul cantităţii şi calităţii se împart în: . 210. aşa cum am arătat în capitolul anterior. respectiv predicatului unei propoziţii categorice. întrucât trecerea de la premisă la concluzie este un proces mai complex. înţelese ca funcţii de adevăr. . astfel încât din adevărul uneia decurge logic falsitatea celeilalte şi invers. op. este de discutat cât de „imediate sunt aceste tehnici. cit.E – propoziţiile universal negative . 59 . 3. Tehnici imediate de argumentare silogistică Tehnicile imediate39 de argumentare silogistică sunt acelea în care concluzia se fundamentează pe o singură premisă.1. p. Aceste raporturi de valoare pot fi reprezentate în următorul tabel. Relaţiile din pătratul logic sunt următoarele: 1.A – propoziţiile universal afirmative . 39 După cum arată Constantin Sălăvăstru. Argumentarea prin deducţie silogistică utilizează propoziţii categorice. fie de la anumite operaţii care se aplică subiectului. unde notăm cu „0” – fals. ci întotdeauna au valori logice opuse. Acestea au ca fundament propoziţiile compuse.

Dacă este adevărată propoziţia „Unii oameni iubesc muzica clasică” (SiP). propoziţia contrară „Nici un om nu este muritor”(SeP) nu poate fi decât falsă. fiind falsă propoziţia „Toţi oamenii sunt nemuritori”. contrara ei „Nici un om nu este nemuritor” este adevărată. SaP – SoP Contradicţie SeP – SiP 1 1 0 1 0 1 0 1 1 0 0 0 Exemplu: Dacă este adevărată propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori” (SaP) atunci este cu siguranţă falsă afirmaţia „Unii oameni nu sunt muritori”(SoP). atunci este cu necesitate falsă propoziţia contradictorie „Nici un om nu iubeşte muzica clasică” (SeP). 2. Propoziţiile universale de calitate opusă (SaP) şi (SeP) sunt propoziţii contrare. În schimb. Propoziţiile particulare de calitate opusă (SiP şi SoP) se numesc propoziţii subcontrare: astfel de propoziţii nu pot fi ambele false (astfel încât din falsitatea uneia dintre ele decurge logic adevărul celeilalte). SaP – SeP Contrarietate 1 1 0 1 0 1 0 1 1 0 0 1 Exemplu: Întrucât propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori”(SaP) este adevărată. dar pot fi ambele false (astfel încât din falsitatea uneia dintre ele nu decurge prin implicaţie logică valoarea de adevăr a celeilalte). 3. însă contrara ei „Nici un om nu mănâncă carne” este tot falsă. Ele nu pot fi niciodată ambele adevărate (astfel încât adevărul uneia implică logic falsitatea celeilalte). tot falsă este şi propoziţia „Toţi oamenii mănâncă carne”. dar pot fi ambele adevărate 60 .

adevărat fiind că „Unii oameni au copii”. SiP – SoP Subcontrarietate 1 1 1 1 0 1 0 1 1 0 0 0 Exemplu: Dacă este falsă propoziţia „Unii oameni nu sunt pasionaţi de fotbal” (SiP). căci ceea ce se poate afirma sau nega despre „toţi S” a fortiori se poate spune şi despre „unii S”. 4. Dar dacă este adevărată propoziţia „Unele triunghiuri sunt poligoane”. SaP – SiP Subalternare SeP – SoP 1 1 1 1 0 0 0 1 1 0 0 1 61 . contrara ei „Unele triunghiuri nu sunt poligoane” nu este. ci falsă. În schimb. cu atât mai puţin s-ar putea spune despre „toţi S”. în schimb. Propoziţiile de aceeaşi calitate. atunci neapărat este adevărată subcontrara ei „Unii oameni sunt pasionaţi de fotbal” (SoP). Pe de altă parte. pentru că ceea ce nu se poate afirma sau nega despre „unii S”. adevărul subalternei nu implică logic valoarea de adevăr a supraalternei deoarece nu tot ceea ce se poate afirma sau nega despre „unii S” este adevărat despre „toţi S”. e la fel de adevărat „Unii oameni (restul) nu au copii”. iar particulară corespunzătoare se numeşte subalternă. la rândul ei. însă de cantităţi diferite (SaP – SiP şi SeP – SoP) se află în raport de subalternare. falsitatea subalternei implică logic falsitatea supraalternei corespunzătoare. adevărată. în schimb. Adevărul universalei supraalterne implică logic adevărul particularei subalterne. propoziţia universală se numeşte supraalternă.(astfel încât adevărul unei propoziţii particulare nu implică logic valoare logică a subcontrarei sale). falsitatea supraalternei nu exclude întotdeauna adevărul subalternei sale.

SaP: 1 SeP: 0 SiP: 1 SoP: 0 SaP: 0 SeP: x SiP: x SoP: 1 SeP: 1 SaP: 0 SiP: 0 SoP: 1 SeP: 0 SaP: x SiP: 1 SoP: x SiP: 1 SaP: x SeP: 0 SoP: x SiP: 0 SaP: 0 SeP: 1 SoP: 1 SoP: 1 SaP: 0 SeP: x SiP: x SiP: 0 SaP: 1 SeP: 0 SiP: 1 Notă: x – înseamnă că nu putem deduce nimic cu certitudine privitor la valoarea de adevăr a acelei propoziţii. au loc atunci când propoziţiile au acelaşi subiect şi predicat logic în aceeaşi poziţie. dar propoziţia universală negativă corespunzătoare „Nici un triunghi nu este isoscel” este falsă. Aceste raporturi logice în care se află cele patru propoziţii categorice fundamentale. cum am mai spus. vom încerca să vedem ce putem deduce dintr-o propoziţie categorică dacă schimbăm fie locul termenilor. însă este posibil ca propoziţia particulară negativă „Unele triunghiuri nu sunt isoscele” să fie adevărată. Exemple: Dacă propoziţia „Toate mamiferele au inimă” (SaP) este adevărată. atunci şi propoziţia „Unele mamifere au inimă” (SiP) este adevărată. în care. obversiunea. fie cantitatea sau calitatea lor. din adevărul propoziţiei particulare afirmative „Unele mamifere au copite” nu putem să deducem ca fiind adevărată propoziţia universal afirmativă corespunzătoare „Toate mamiferele au copite”. Rezultatele raporturilor logice dintre propoziţii pot fi sistematizate sub forma unui tabel. Aceste transformări se numesc. 62 . nemijlocit. aşa cum am arătat. inferenţe imediate. În continuare. cunoscând valoarea de adevăr a propoziţiei categorice din prima coloană. Dacă este fals că „Unele triunghiuri au cinci laturi”(SoP) . întrucât concluzia este derivată direct. putem deduce valorile de adevăr ale propoziţiilor corespunzătoare acesteia. În schimb. nu are cum să fie adevărat că „Toate triunghiurile au cinci laturi” (SeP). dintr-o unică premisă. Cele mai importante inferenţe imediate cu propoziţii categorice sunt: conversiunea.

căci proprietatea pe care acesta o exprimă nu se referă numai la „S”. dimpotrivă că „Nici un S nu are proprietatea P”. Conversiunea – este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie categorică dată (numită convertenda) obţinem o altă propoziţie categorică (numită conversa propoziţiei iniţiale) în care subiectul propoziţiei iniţiale devine predicatul ei. ci poate fi atribuită şi altor obiecte. E limpede că în propoziţiile categorice universale „S” este distribuit. Un termen este distribuit într-o anumită propoziţie categorică dacă propoziţia se referă la întreaga sferă a termenul respectiv. propoziţia nu se referă la întreaga sferă a lui „P”. partea din sfera lui „S” la care se referă „P” se separă de întreaga sferă a lui „P”. În cazul propoziţiilor particular afirmative (SiP). Distribuţia subiectului logic nu prezintă dificultăţi majore. „P” este întotdeauna distribuit în negative şi nedistribuit (de regulă) în afirmative. Mecanismele inferenţiale bazate pe relaţii dintre termenii propoziţiilor categorice sunt condiţionate de distribuţia termenilor „S” şi „P”. aşa cum am văzut este numai „S”. În propoziţiile universal negative (SeP) se arată că orice element din „S” este lipsit de legătură cu orice element din „P”. şi în cazul propoziţiilor particulare negative (SoP). O condiţie esenţială a validităţii acestora este respectarea legii distribuirii termenilor: un termen poate apărea distribuit în concluzie numai dacă este distribuit în premisă. iar 63 . diferenţierea se face între propoziţiile afirmative şi cele negative. Se poate spune că. În cazul propoziţiilor afirmative universale (SaP). În ceea ce priveşte distribuţia predicatului logic. că „S” este întotdeauna distribuit în universale şi nedistribuit în particulare. în caz contrar (atunci când sensul propoziţiei vizează doar unele elemente din sfera acelui termen). altfel spus proprietatea exprimată de „P” nu revine niciunui element din sfera lui „S”. sensul acestor propoziţii vizând numai o parte din elementele cuprinse în sfera lui. odată ce se afirmă că „Toţi S au proprietatea P” ori. atât sfera lui „S” cât şi cea a lui „P” sunt vizate numai parţial. La fel. La fel de evident este şi că în propoziţiile categorice particulare. Astfel. distribuit. datorită cuantificatorilor. „S” este nedistribuit. Notând distribuit cu semnul „+” şi nedistribuit cu „–” putem sintetiza cele spuse cu ajutorul următorului tabel: A E I O Subiectul + + – – Predicatul – + – + 1. termenul este considerat nedistribuit. introduse prin cuantificatorul „unii”. aşadar.

conversiunea se înfăţişează astfel: S – P conversiune P – S Ţinând seama de legea distribuirii termenilor nu toate propoziţiile categorice se convertesc în acelaşi mod. distribuit în concluzie. este: „Unii bipezi sunt oameni”. Faptul că sferele termenilor S şi P sunt separate complet. De asemenea. Această operaţie păstrează neschimbată calitatea propoziţiilor.predicatul propoziţiei iniţiale devine subiectul ei. având în acest în acest caz numai o trecere unidirecţională de la premisă la concluzie. Conversia corectă a acestei propoziţii. S a P conversiune P a S + – + – Se observă că P. deoarece predicatul este nedistribuit în premisă (proprietatea de „a fi biped” se poate aplica şi altor obiecte). Singura conversiune corectă. şi regula de distribuire a termenilor este respectată într-o conversie de forma: S e P conversiune P e S + + + + 64 . Conversa şi convertenda nu sunt logic echivalente. care este o propoziţie particulară. în conformitate cu legea distribuirii termenilor. a propoziţiilor de forma SaP. a) În cazul propoziţiilor universale afirmative (SaP) simpla inversare a termenilor ne dă o propoziţie falsă. altfel spus. deoarece nu este respectată regula distribuirii termenilor. este posibilă enunţarea în ambele sensuri. specific propoziţiilor universale afirmative care se transformă în propoziţii particulare afirmative se numeşte conversiune prin accident sau conversiune prin limitare. În cazul acestei conversii nu putem aplica dubla conversie pentru a obţine din nou propoziţia iniţială. simpla inversare a termenilor din propoziţia dată este funcţională. b) În ceea ce priveşte propoziţiile universale negative. este nedistribuit în premisă. Schematic. ţinând seama de legea distribuirii termenilor este de forma: S a P conversiune P i S + – – – Acest gen de conversiune. Exemplu: Propoziţia categorică universală afirmativă „Toţi oamenii sunt bipezi” prin simpla conversie devine „Toţi bipezii sunt oameni” ceea ce este fals. premisa şi concluzia sunt propoziţii categorice de aceeaşi calitate.

Dacă prima este adevărată. este adevărată şi conversa sa. premisa şi concluzia inferenţei sunt logic echivalente. S apare ca termen nedistribuit. de asemenea. . că şi regula de distribuire a termenilor este respectată. S devine termen distribuit în concluzie. S i P conversiune P i S – – – – Exemplu: Propoziţia „Unele mamifere sunt fiinţe acvatice” prin simpla conversie devine „Unele fiinţe acvatice sunt mamifere”. care este distribuit. 65 . Exemplu: Propoziţia „Nici un om nu a călătorit pe Marte” prin simpla conversie devine „Nici un călător pe Marte nu a fost om”. ceea ce contravine legii distribuirii termenilor. din termen nedistribuit în premisă. Rezumând: . deşi ei şi-au schimbat locul.propoziţiile de tip E (SeP) şi I (SiP) se convertesc simplu. pentru că în prima propoziţie ambii termeni sunt distribuiţi. prin conversiune obţinem propoziţia „Unii studenţi nu sunt oameni” care este evident falsă. ceea ce este adevărat. în care conversa are aceeaşi cantitate ca şi convertenda se numeşte conversiune simplă. Întrucât în propoziţiile SoP. . S o P conversiune P o S – + – + Exemplu: Dacă este adevărată propoziţia „Unii oameni nu sunt studenţi”. Se observă. lucru valabil şi în conversă. c) Aceeaşi situaţie o avem şi în cazul propoziţiilor particulare afirmative. iar prin conversiune S devine predicat logic în conversa PoS.propoziţiile de tip O (SoP) nu se convertesc. d) Conversiunea propoziţiilor particulare negative nu este posibilă ca operaţie logică. relaţia de atribuire se poate face în ambele sensuri. Prin urmare. fiind vorba de acea parte comună din sferele lui S şi P. astfel încât prin reconvertirea conversei se revine la propoziţia iniţială. Acest gen de conversiune.propoziţii de tip A (SaP) se convertesc prin accident.

prin obversiune. avem operaţii complexe cum ar fi contrapoziţia. 2. iar concluzia se cheamă contrapusă. Obversiunea – este inferenţa imediată prin care. iar ca predicat contradictoriul predicatului din propoziţia iniţială. dar de calitate opusă. Astfel. obvertirea conversiei şi inversiunea. Schematic. ea poate fi a analizată independent de legea distribuirii termenilor. 66 . eventual urmată de încă o obversiune. obversa este de aceeaşi cantitate. a cărei calitate este opusă calităţii premisei şi care are ca predicat negaţia predicatului premisei. având acelaşi subiect logic. dintr-o propoziţie categorică asumată ca premisă. Contrapoziţia – este o operaţie logică complexă. predicatul premisei se înlocuieşte cu negaţia sa non P. cele patru propoziţii categorice se obvertesc în felul următor: S a P obversiune S e ~P S e P obversiune S a ~P S i P obversiune S o ~P S o P obversiune S i ~P Exemple: obversiune SaP S e ~P Propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori” are ca obversă a ei „Nici un om nu este nemuritor” obversiune S e P S a ~P Propoziţia „Nici un om nu este nemuritor” devine prin obversiune „Toţi oamenii sunt muritori” obversiune SiP S o ~P Propoziţia „Unii studenţi sunt serioşi” are ca obversă a ei „Unii studenţi sunt neserioşi” obversiune SoP S i ~P Propoziţia „Unii studenţi sunt neserioşi” devine prin obversiune „Unii studenţi sunt serioşi” Propoziţiile categorice pot fi transformate succesiv prin aplicarea repetată şi alternativă a conversiunii şi a obversiunii. a cărui extensiune conţine aceleaşi obiecte şi numai acelea care nu aparţin extensiunii termenului pozitiv P. Altfel spus. obversiunea se prezintă astfel: S – P obversiune S – ~ P sau obversiune S–P S – non P Unde ~ P ( se mai foloseşte şi P) arată că. ce presupune mai întâi o obversiune şi apoi o conversiune. 3. Prin faptul că obversiunea nu schimbă cantitatea propoziţiilor categorice. Astfel. Propoziţia iniţială se numeşte contraponendă. rezultă drept concluzie o propoziţie categorică numită obversă.

SoP contrapoziţie ~Po~S (SoP obversiune Si~P conversiune ~PiS obversiune ~Po~S) 4.SaP inversare ~SoP (SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS obversiune ~Pa~S conversiune ~Si~P obversiune ~SoP) . Contrapoziţia se prezintă în două forme: a) parţială – aceea care schimbă calitatea contraponendei şi are ca predicat subiectul propoziţiei iniţiale. mai exact: 1. Inversiunea este inferenţa prin care se trece de la o propoziţie cu termeni pozitivi la una cu termeni negativi şi constă într-un lanţ de obversiuni şi conversiuni. Obvertirea conversei este operaţia logică ce schimbă ordinea celor două etape ale contrapoziţiei. SeP şi SoP. 3 – obţinerea inversei particulare.SeP contrapoziţie ~PiS (SeP obversiune Sa~P conversiune ~PiS) .SaP obvertirea conversei Po~S (obţinută astfel: SaP conversiune PiS obversiune Po~S) . 4 – obţinerea inversei totale. Ţinând seama de legea distribuirii termenilor ea este aplicabilă doar propoziţiilor categorice SaP. Contrapoziţia totală se aplică numai propoziţiilor categorice SaP.SeP inversare ~So~P (SeP obversiune Sa~P conversiune ~SiP obversiune ~So~P) În tabelul următor sunt rezumate concluziile tuturor inferenţelor imediate discutate mai sus: 67 .convertirea propoziţiei date. dar nu a calităţii: . cu schimbarea cantităţii.SeP obvertirea conversei Pa~S (SeP conversiune PeS obversiune Pa~S) .SaP contrapoziţie ~PeS (obţinută astfel: SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS) . SeP şi SiP: . SeP şi SiP: . Astfel avem: . 2 – obvertirea conversei. Propoziţia obţinută se numeşte conversă obvertită. efectuând mai întâi conversiunea şi apoi obversiunea.SeP contrapoziţie ~Po~S (SeP obversiune Sa~P conversiune ~PiS obversiune ~Po~S) .SaP contrapoziţie ~Pa~S (obţinută astfel: SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS obversiune ~Pa~S) .SaP inversare ~Si~P (SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS obversiune ~Pa~S conversiune ~Si~P) .SiP obvertirea conversei Po~S (SiP conversiune PiS obversiune Po~S) 5. Această opraţiune se poate aplica numai propoziţiilor categorice universale şi cunoaşte două forme: a) parţială – este negat doar primul termen.SeP inversare ~SiP (SeP obversiune Sa~P conversiune ~SiP) b) totală – sunt negaţi ambii termeni.SoP contrapoziţie ~PiS (SoP obversiune Si~P conversiune ~PiS) b) totală – aceea care menţine calitatea contraponendei şi are ca predicat negaţia subiectului acesteia. cu schimbarea cantităţii şi a calităţii: . Această inferenţă este validă numai în cazul propoziţiilor SaP.

silogismul este inferenţa în care o propoziţie categorică este derivată în calitate de concluzie.”40 În alt loc. că de aici rezultă totdeauna o consecinţă. Topica. acela de tip fundamental de inferenţă deductivă imediată. care îl defineşte ca „o vorbire în care. în care din anumite lucruri date rezultă cu necesitate altceva. Analitica primă. pe temeiul celor date. 1997. 41 Aristotel. fiecare termen apărând în două din cele trei propoziţii. 100a. El este o demonstraţie când raţionamentul este obţinut din premise adevărate şi prime sau din premise a căror cunoaştere derivă din premise adevărate şi prime. în Organon I. p. Editura IRI.2. În categoria inferenţelor mediate bazate pe relaţiile dintre noţiuni un loc fundamental îl ocupă silogismul. Bucureşti. în mod special. din alte două propoziţii categorice asumate ca premise. Editura IRI. 68 . În sens larg. iar prin această expresie din urmă. că nu mai este nevoie de nici un alt termen din afară pentru a face consecinţa necesară. anume în Topica. I. I. în Organon II. tehnicile mediate de argumentare silogistică sunt acelea bazate pe inferenţe în care temeiul (premisele) se concretizează în cel puţin două propoziţii. 251. Într-un sens mai restrâns. Silogismul categoric – descriere şi structură Cel care s-a ocupat de acest mod de inferenţă. Înţeleg prin expresia: din ceea ce a fost dat.1. Acesta este silogismul categoric. încât există în componenţa lor exact trei termeni. Bucureşti. altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. Tehnici mediate de argumentare silogistică Spre deosebire de tehnicile de argumentare discutate până acum. dacă ceva a fost dat.2.1. 3. 1998. prin silogism înţelegem orice fel de inferenţă cu două premise şi o concluzie. p.”41 40 Aristotel. 1. SaP SeP SiP SoP Conversiunea simplă – PeS PiS – Conversiunea prin accident PiS PoS – – Obversiunea Se~P Sa~P So~P Si~P Obvertirea conversei Po~S Pa~S Po~S – Contrapoziţia parţială ~PeS ~PiS – ~PiS Contrapoziţia totală ~Pa~S ~Po~S – ~Po~S Inversiunea parţială ~SoP ~SiP – – Inversiunea totală ~Si~P ~So~P – – 3. a fost Aristotel. 24b.1. iar cele trei propoziţii sunt în aşa fel legate între ele. 1. 299. Aristotel vorbeşte despre raţionament care este „o vorbire.

adică termenul major al silogismului (în exemplul nostru „Toţi oamenii sunt muritori”). . fiecare apărând în două din cele trei propoziţii. . . . Aceştia. observăm că ea ne atrage atenţia asupra structurii acestui tip de inferenţă mediată: două propoziţii ne sunt date.concluzia – care are drept subiect şi drept predicat termenii necomuni ai premiselor şi nu conţine termenul care le este comun – termenul mediu (în exemplul nostru „Socrate este muritor”). iar o a treia rezultă din acestea. Revenind la definiţia silogismul categoric de mai sus. • extremul care în concluzie joacă rolul de subiect se numeşte termen minor al silogismului (în exemplul nostru „Socrate”) notat cu „S”. 69 . Astfel: .termenul mediu – care este termenul comun celor două premise (în exemplul nostru „om” – cu semnificaţia generică „toţi oamenii”) notat în schemă cu „M”. la rândul lor sunt: • extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte termen major al silogismului (în exemplul nostru „muritor”) notat în schemă cu „P”.premisa majoră – este premisa care conţine (indiferent cu ce rol) predicatul concluziei. Exemplu: Toţi oamenii sunt muritori (premisa 1) Socrate este om (premisa 2) Socrate este muritor (concluzia) Schematic silogismul de mai sus se prezintă astfel: M este P S este M S este P Pentru descrierea şi analiza logică a silogismului avem la dispoziţie o terminologie clasică. De asemenea. în componenţa sa există trei termeni.termenii extremi – sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din premise.premisa minoră – este premisa care conţine termenul minor al silogismului (în exemplul nostru „Socrate este om”).

numite legi ale silogismului. Încă logica clasică a formulat o lege sau o axiomă generală potrivit căreia ceea ce se afirmă despre toţi se afirmă şi despre fiecare element în parte. Legile silogismului Schema silogistică categorială poate fi validă numai dacă se conformează unor cerinţe sau reguli. putem reformula definiţia silogismului categoric în felul următor: inferenţa formată din trei propoziţii (două premise – majora. 3. Ar exista posibilitatea ca cele două părţi din extensiunea mediului corespondente extremilor să nu coincidă. nici un termen nu poate avea în concluzie o extensiune mai mare decât în premise. 1. 4. Pentru ca un silogism să fie valid este necesar ca termenul mediu să fie distribuit în cel puţin una dintre premise. termenul major şi termenul minor).2. în caz contrar nu s-ar putea formula vreo concluzie care să decurgă cu necesitate din premise. Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. Alături de această axiomă au fost formulate un set de legi ale silogismului care pot fi grupate în: . . 2. mediul nerealizând o legătură determinată între extremi. Această lege decurge din însăşi definiţia acestui tip de inferenţă. şi .legi care vizează numărul.2. respectiv predicatul (P) 70 . respectiv minora şi concluzia) şi trei termeni (termenul mediu. atunci fiecare dintre termenii extremi ar fi legat doar cu o parte indeterminată din extensiunea termenului mediu.legi care vizează cantitatea propoziţiilor (7 – 8).nu există silogism valid cu ambele premise negative. Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în nici una dintre premise. (1 – 3) .1. apariţia şi distribuţia termenilor din structura propoziţiilor.legi care vizează calitatea propoziţiilor dintr-un silogism (4 – 6). Într-un silogism valid există trei şi numai trei termeni. iar ceea ce se neagă despre toţi se neagă şi despre fiecare membru în parte (în latină „dictum de omni et nullo” – „a zice despre toţi şi despre niciunul”). cum este necesar pentru o inferenţă validă (ar fi posibile situaţii în care din premise adevărate să tragem o concluzie falsă). Altfel spus. 3. atunci fiecare dintre ele se referă la ceea ce subiectul (S).din două premise negative nu rezultă nici o concluzie. Din această lege decurg următoarele: . Raţiunea acestei legi este foarte simplă: dacă ambele premise sunt negative. Nici unul dintre termenii extremi ai silogismului nu poate fi distribuit în concluzie decât dacă este distribuit şi în premisa în care apare. Astfel.

în sensul că acela dintre ei care se află în premisa negativă este separat de orice element aflat în zona de coincidenţă a sferei celuilalt termen extrem cu sfera termenului mediu. Cel puţin una dintre premise trebuie să fie universală. iar dacă apare o premisă particulară. ar rezulta că termenul mediu nu ar fi distribuit în nici una dintre premise. fiind separat atât de S. Dintr-o premisă afirmativă şi alta negativă nu poate rezulta decât o concluzie negativă. astfel încât premisele se referă numai la acele părţi din sferele lui S şi P care se suprapun cu M. 7. respectiv propoziţiile particulare faţă de cele universale. fiecare termen extrem este pus în concordanţă cu termenul mediu. în acest caz M. Logicienii medievali au contopit legile 6 şi 8 într-o singură lege sub formularea „concluzia urmează partea cea mai slabă din premise” – considerând că sunt „slabe” propoziţiile negative faţă de cele afirmative. Demonstraţia acestei legi este întrutotul similară celei precedente. Dintr-o premisă universală şi una particulară nu se poate extrage decât o concluzie particulară. vom avea doar un singur termen distribuit în premise. decât particulară. enunţă un raport de opoziţie între termenul mediu şi celălalt termen extrem. Dacă ambele premise sunt afirmative. Implicit se stabileşte un raport de opoziţie între S şi P. în virtutea legii 2 trebuie să fie termenul mediu.nu au în comun cu termenul mediu (M). . Încălcarea legilor generale ale silogismului conduce la erori logice. mai jos sunt expuse asemenea erori. Această lege este o consecinţă a unor legi anterioare. concluzia ar fi negativă. există trei cazuri posibile pentru ambele premise particulare: . Cealaltă premisă fiind negativă. . 71 . cât şi de P. 6. dar conform legii 6. stabilind un raport de excludere între extremi. sau într-o formulare echivalentă un silogism format din două premise particulare nu poate fi valid. Prin urmare. acolo unde apare o premisă negativă. atunci concluzia nu poate fi. Premisa afirmativă enunţă un raport de concordanţă între termenul mediu şi termenul extrem pe care îl conţine. deci termenul major este în ea distribuit. Potrivit acestei legi. părţi despre care premisele nu oferă nici o informaţie. 5. nu poate spune nimic despre relaţia dintre termenii extremi. care. la rândul ei. concluzia (dacă se poate extrage vreuna) va fi neapărat negativă. 8. într-un silogism valid. încălcându-se astfel legea 2. o concluzie negativă s-ar referi la acele părţi sin sfere lui S şi P nesuprapuse sferei lui M.dacă ambele premise sunt afirmative.dacă ambele premise sunt negative. ceea ce ar încălca legea 3. concluzia nu poate fi decât afirmativă.dacă una dintre premise este afirmativă şi cealaltă negativă. s-ar încălca legea 4.

termenul minor având în concluzie o extensiune mai mare decât în premisă: Studenţii sunt tineri Studenţii activează în învăţământul superior Toţi cei care activează în învăţământul superior sunt tineri În silogismul: Plantele de seră au nevoie de căldură Lămâiul are nevoie de căldură Lămâiul este o plantă de seră termenii aparent comuni din prima premisă „au nevoie de căldură” nu se referă. încălcându-se astfel legea 1. întrucât concluzia nu rezultă cu necesitate. decât la o parte a extensiunii termenului mediu. Se încalcă legea 7. în fapt. deci nu se poate face o legătură necesară. 72 .Exemple: Fie silogismul: Oricine introduce un cuţit în corpul altcuiva trebuie pedepsit Chirurgul introduce un cuţit în corpul altcuiva Chirurgul trebuie pedepsit se produce o eroare logică numită quaternio terminorum. Se încalcă legea 2. din premisele indicate nu rezultă în mod necesar această concluzie. ceea ce face ca termenii silogismului însumaţi să fie patru. ambele premise sunt particulare. Unele opere literare sunt capodopere Unele scrieri ale lui Nietzsche sunt opere literare Unele opere ale lui Nietzsche sunt capodopere În acest silogism. Tot o încălcare a legii 3 avem şi în următorul silogism. dar de data aceasta numit minor ilicit. Avem o încălcare a legii 3. care constă în folosirea unui termen în două sensuri în cursul aceluiaşi silogism (în cazul de faţă „cei care introduc cuţitul în corpul cuiva” – care este termenul mediu). deci silogismul nu este valid. În silogismul următor: Toţi cei care participă la activităţile sportive sunt tineri X nu participă la activităţi sportive X nu este tânăr se produce eroarea numită major ilicit.

pentru această figură există două posibilităţi: . atunci P ar fi distribuit şi pentru a nu se încălca legea generală 3.minora să fie să fie negativă. Având minora negativă se antrenează automat legea generală 6. Astfel. deci aceasta ar trebui să fie negativă. legea generală 1 este respectată. deoarece M are rol de subiect şi subiectul este distribuit în judecăţile universale (a se vedea legea distribuirii termenilor discutată mai sus). deoarece M are rol de predicat şi predicatul este distribuit în judecăţile negative. 73 . rezultă că premisa minoră trebuie să fie afirmativă. dar interdependente: 1) poziţia termenul mediu în cadrul premiselor. Figuri şi moduri silogistice Silogismele cunosc o mare varietate de tipuri şi pot fi clasificate în conformitate cu două criterii diferite. adică concluzia va fi negativă.2.1. . premisa majoră este obligatoriu universală. Exemplu: Incestul este pedepsit de lege Unele raporturi sexuale constituie incest Unele raporturi sexuale sunt pedepsite de lege. se determină condiţiile speciale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi respectate toate legile generale ale silogismului. În cazul figurii de faţă.majora să fie universală. el trebuie să fie distribuit şi în premisa majoră unde are rol de predicat. sunt posibile patru scheme de raţionament numite figuri silogistice: a. premisa minoră este obligatoriu afirmativă B.3. singura soluţie pentru respectarea legii generale 2 este: A.3. Figura I – numită în logica clasică şi „figura perfectă” – unde termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră: M–P S–M S–P Pentru fiecare figură în parte. Dacă concluzia este negativă. Aceste condiţii sunt numite legi speciale ale figurii respective. Pentru a fi respectată legea generală 2. Deci. ceea ce încalcă legea generală 5.

Una din premise este obligatoriu negativă. C. Figura II – termenul mediu este predicat în ambele premise: P–M S–M S–P Procedând analog figurii I. premisa minoră este. universală. Concluzia nu poate fi universală. Exemplu: Orice om care respectă morala este virtuos Nici un om virtuos nu se lasă corupt Nici un om care respectă morala nu se lasă corupt c) Figura III – termenul mediu este subiect în ambele premise: M–P M–S S–P În cazul acestei figuri intervin următoarele legi speciale: A. în mod obligatoriu. Dacă premisa minoră este afirmativă. Dacă premisa majoră este afirmativă. în mod obligatoriu. concluzia nu poate fi universală. obţinem că în acest caz trebuie respectate următoarele reguli speciale: A. universală. B. Premisa majoră este în mod necesar universală. premisa majoră este. Premisa minoră este în mod obligatoriu afirmativă B. Exemplu: Orice mamifer este vertebrat Orice mamifer este animal Unele animale sunt vertebrate d) Figura IV – termenul mediu este subiect în minoră şi predicat în majoră: P–M M–S S–P Pentru această figură intervin următoarele legi speciale: A. 74 . b. B. Dacă o premisă este negativă.

75 . rezultă că modurile valide sunt aaa – 1. Pornind de la aceste premise admise de figura I. pentru figura I.în cazul perechii de premise aa. de unde rezultă că modurile valide în acest caz sunt eae – 1 şi eao – 1. Analizate din perspectiva legilor generale ale silogismului şi cele speciale ale fiecărei figuri. deci de tipul a (universal-afirmativă) sau e (universal-negativă). putem vorbi de următoarele combinaţii de premise: aa. rezultând astfel 256 de variante. Ele au fost numite moduri silogistice. „3” – figura silogistică II. Aşadar. potrivit legilor speciale pentru figura I. rezultă modul valid eio – 1. variantele fiind a (universal-afirmativă) şi i (particular-afirmativă).în cazul perechii de premise ei. SiP sau SoP. . Prin aceasta figurile silogistice se transformă din structuri abstracte în scheme de inferenţă prin menţionarea tipului de propoziţii (a. ai. conform legii generale 4. iar „4” figura silogistică IV. La fel se procedează şi în cazul celorlalte figuri. cu ajutorul legilor generale putem determina ce concluzii rezultă din ele.în cazul perechii de premise ai. conform legilor generale 4 şi 8. majora este universală. cele 256 de moduri silogistice se reduc la numai 24 de moduri valide (câte şase pentru fiecare figură). deci de tipul a sau i. care au fost considerate de Aristotel ca moduri perfecte. concluzia este o judecată particular-afirmativă.în cazul perechii de premise ea. ce apar drept premise şi concluzie. conform legii generale 6. potrivit legile generale 6 şi 8. MeP. poate fi o propoziţie de forma MaP. e. de tipul o. validitatea celorlalte moduri fiind ∗ „1” – indică figura silogistică I. iar minora este afirmativă. de structura M – P. concluzia nu poate fi decât o judecată afirmativă. Exemplu: Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social Nici o faptă care prezintă pericol social nu este licită Nici un licit nu este infracţiune 2) calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice ce compun silogismul. respectiv aai – 1.∗ . . „2” va indica figura silogistică II. o premisă majoră din figura I. concluzia nu poate fi decât o propoziţie negativă de tipul e sau o. ea şi ei. deci modul valid este aii – 1. Astfel. Silogismele asumate ca valide în mod evident sunt cele din figura I. De exemplu. i sau o). Calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice permit diferenţierea a 64 de variante posibile pentru fiecare figură. Astfel. concluzia nu poate fi decât o propoziţie particular-negativă. putem avea următoarele concluzii: .

76 . prin anumite procedee logice modurile imperfecte pot fi reduse la cele perfecte.Barbari AEE – Camestres IAI – Disamis IAI – Dimaris EAE – Celarent EIO – Festino OAO – Bocardo EIO – Fresison EAO – Celaront AOO . Altfel spus.Camenop 42 Această lucrare a lui Petrus Hispanus (care în 1276 devine papă sub numele de Ioan al XXI-lea) are darul de a fi consacrat termenul de „logică” pentru ştiinţa gândirii. II. pot fi reduse la modurile perfecte ale figurii I. Astfel pentru a fi mai uşor de reţinut şi a arăta felul în care modurile silogistice ale figurilor II. în care literele din care se compun aceste denumiri au o anumită semnificaţie: . Editura Tehnică. .dedusă din acestea. A se vedea.consoanele iniţiale. III şi IV.Barbara EAE – Cesare AII – Datisi AEE – Camenes AAI . Astfel. un logician pe numele său Petrus Hispanus (1226 – 1277) în lucrarea sa Summulae logicales42 a introdus o serie de cuvinte mnemotehnice∗ pentru modurile logice. Istoria logicii vol.vocalele indică succesiunea propoziţiilor din care este alcătuit modul respectiv. . modurile silogistice ale celor patru figuri sunt: Figura I Figura II Figura III Figura IV AAA . ∗ mnemotehnică =df ansamblu de procedee care uşurează memorarea şi reproducerea unor cunoştinţe (din grecescul „mneme = memorie). în Evul Mediu.consoanele din interiorul denumirilor codificate ale modurilor imperfecte au următoarele semnificaţii: • m (mutare) – transpoziţia (inversarea premiselor) • s (simpliciter) – propoziţia precedentă se converteşte simplu. Anton Dumitriu. Bucureşti.Baroco EIO – Ferison EAO – Fesapo EIO – Ferio AEO – Camestrop AAI – Darapti AAI – Bramantip AII – Darii EAO – Casaro EAO . cu care încep denumirea modurilor imperfecte indică modul perfect la care se face reducţia. în acest sens.Felapton AEO . Tehnica reducerii este exprimată şi prin codificările pe care logicienii medievali le-au atribuit diferitelor moduri silogistice. 58. • p (per accidens) – propoziţia precedentă se converteşte prin accident. 1995. p. de aceea ele sunt numite moduri imperfecte.

Modul Cesare desfăşurat arată astfel: PeM Nici un peşte nu este zburător SaM Orice vultur este zburător SeP Nici un vultur nu este peşte convertind premisa majoră PeM convertire MeP (Nici un peşte nu este zburător convertire Nici un zburător nu este peşte) obţinem premisa majoră a modului Celarent din figura I. PaM SeM convertire MeS SeM PaM PaM SeP PeS convertire SeP Toate pisicile sunt feline Nici un câine nu este felină convertire Nici o felină nu este câine Nici un câine nu este felină Toate pisicile sunt feline Toate pisicile sunt feline Deci. Modurile care conţin propoziţii particulare negative (o) nu se convertesc. cum se reduce modul Cesare din figura II. deci nu se poate aplica. Exemple: Iată. nici o pisică nu este câine convertire Deci. De aceea se apelează şi la metoda reducerii indirecte sau reducerea la absurd. 77 . nici un câine nu este pisică Deci. nici o pisică nu este câine Nici o felină nu este câine Nici o felină nu este câine Toate pisicile sunt feline Toate pisicile sunt feline Deci. aşa cum s-a arătat în discuţia despre procedeul convertirii propoziţiilor. în cazul lor. metoda reducerii directe. fiind necesară inversarea premiselor şi o dublă conversie. care desfăşurat arată astfel: MeP Nici un zburător nu este peşte SaM Orice vultur este zburător SeP Nici un vultur nu este peşte Modul Camestres din figura II se reduce tot la Celarent din figura I. nici un câine nu este pisică Această metodă se numeşte metoda reducerii directe. iar consoana interioară s ne semnalează faptul că reducere se bazează pe p conversie simplă a premisei majore din modul Cesare. dar procedura este mai laborioasă. Consoana iniţială ne spune că reducerea se realizează aducând acest mod din figura II la modul perfect Celarent din figura I. însă nu toate modurile silogistice pot fi transformate astfel.

Exemplu:
Să luăm spre exemplu modul Bocardo din figura III. Presupunem deci că acest
mod este nevalid, ceea ce înseamnă că premisele sale, respectiv MoP şi MaP sunt
adevărate, iar concluzia, SoP, este falsă. Din falsitatea concluziei, în virtutea
raportului de contradicţie logică, vom deduce că SaP este adevărată. Din presupoziţia
iniţială rezultă că pot fi adevărate împreună MoP, MaP şi SaP. Din ultimele două,
considerând pe S termen mediu şi SaP premisă majoră, vom obţine, cu ajutorul
modului perfect Barbara (aaa – 1), că MaP este de asemenea adevărată. În concluzie
avem adevărate atât MoP, cât şi MaP, fapt ce reprezintă o contradicţie logică. Prin
urmare, presupoziţia noastră este falsă, deci modul Bocardo (oao – 3) este valid.

3.1.2.4. Forme eliptice şi compuse de argumentare silogistică

În argumentare întâlnim nu numai forma standard a silogismului, ci şi alte
forme cum sunt: entimema, polisilogismul, soritul sau epicherema.
Entimema este acel raţionament silogistic eliptic a cărui schemă inferenţială
corespunde unui silogism (categoric), fără a se menţiona explicit ambele premise
sau se enunţă numai premisele, extragerea concluzie fiind de ordinul evidenţei. El
a fost numit de Aristotel ca silogism retoric.

Exemplu:
Celebra afirmaţie a lui Descartes „Cuget, deci exist” este o entimemă, în forma
completă a silogismului categoric ea arată în felul următor:
Toţi cei care cugetă există
Eu cuget
Deci, eu exist.

Polisilogismul este un lanţ de două sau mai multe silogisme simple, în care
concluzia unui silogism (exceptându-l pe ultimul) constituie una din premisele
silogismului următor. Silogismele simple înlănţuite într-un polisilogism pot fi
toate de aceeaşi figură sau de figuri diferite.

78

Exemplu:
Nici o felină nu e câine
Toate pisicile sunt feline silogism eae – 1
Nici o pisică nu este câine
Unele mamifere sunt câini silogism eio – 2
Unele mamifere nu sunt pisici
Toate mamiferele sunt vertebrate silogism oao – 3
Unele vertebrate nu sunt pisici

Soritul reprezintă o formă de polisilogism entimematic, adică un silogism a
cărui concluzii intermediare lipsesc, ele fiind subînţelese.

Exemplu:
Nici o felină nu este câine
Toate pisicile sunt feline
Unele mamifere sunt câini
Toate mamiferele sunt vertebrate
Unele vertebrate nu sunt pisici

Epicherema constituie o inferenţă silogistică în care apar ca verigi una sau
mai multe entimeme (având câte o premisă suprimată).

Exemplu:
Nici o balenă nu e peşte, pentru că toate balenele sunt cetacee
Toate cetaceele sunt mamifere, întrucât nasc pui vii
Unele animale nasc pui vii
Deci, unele animale nu sunt balene.

3.2. Tehnici de argumentare prin deducţie inferenţială

Argumentarea bazată pe deducţia inferenţială asigură caracterul necesar al
întemeierii concluziei graţie relaţiilor de adevăr care există între propoziţiile ce
constituie premisele argumentării. Prin urmare, astfel de tehnici de argumentare
utilizează raţionamente care au între premisele lor propoziţii compuse.

79

3.2.1. Despre propoziţiile compuse

Aşa cum am mai amintit, propoziţia compusă sau propoziţia moleculară este
forma logică ce cuprinde în alcătuirea ei alte propoziţii prin utilizarea aşa-
numiţilor operatori propoziţionali. Aceşti operatori propoziţionali, după modul
de acţiune, se împart în:
- verifuncţionali – atunci când valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse
este determinată univoc de valorile de adevăr a propoziţiilor componente;
- nefuncţionali – atunci când valoarea de adevăr a compusei nu este
determinată de valorile componentelor.
Operatorii propoziţionali verifuncţionali sunt, la rândul lor, de două feluri:
- operatori logici – cei ce se aplică unei singure propoziţii, în speţă
afirmaţia şi negaţia
- conectori logici – cei prin intermediul cărora din două sau mai multe
propoziţii se obţine una nouă, precum conjuncţia, disjuncţia, implicaţia
etc.
În logica actuală, propoziţia compusă este abordată din două perspective
distincte (dar interdependente), una a informaţiei conţinute, cealaltă a valorii sale
de adevăr (alethică). Dacă acceptăm că enunţarea unei propoziţii vădeşte o
anumită intenţie (aşadar, vrea să spună ceva), ea va transmite o informaţie ce se
pretează a fi calificată drept adevărată sau falsă. Totodată, din unghiul
conţinutului informaţional vehiculat, unele propoziţii compuse din cel puţin două
elemente sunt formate la întâmplare, fără a sugera vreo legătură între stările de
fapt evocate. Astfel, se apreciază că nu dispunem de criterii riguroase pentru a
alcătui propoziţii compuse, ca atare, ne orientăm adesea în funcţie de contextul în
care le utilizăm. În schimb, din punct de vedere al valorii alethice, spre a evita
anumite dificultăţi, se consideră că propoziţiile se constituie ţinând cont de
corelaţiile existente între stările de fapt pe care le enunţă.
În filosofie şi logică, termenii adevăr şi fals au dobândit accepţiuni dintre cele
mai diferite. Aristotel i-a socotit ca proprietăţi ale enunţurilor noastre şi nicidecum
ale lucrurilor însele. Astfel, adevărul reprezintă corespondenţa dintre conţinutul
afirmaţiilor sau negaţiilor pe care le facem şi realitatea la care ele se referă, în
timp ce falsul rezidă tocmai în absenţa acestei concordanţe.
De obicei, simţul comun consideră propoziţiile ca fiind ori adevărate, ori
false. În viaţa cotidiană, deşi frecventă, o asemenea dihotomie este aplicabilă
numai în anumite situaţii, existând destule altele în care conformitatea enunţurilor
noastre cu realitatea nu este exactă, ci doar aproximativă, astfel că este mai

80

cele conţinând variabile. Cu alte cuvinte. calificarea alethică este dependentă şi de tipul propoziţiei luate în considerare. O propoziţie sau o expresie oarecare şi negaţia ei sunt contradictorii (adică una dintre ele este adevărată şi cealaltă falsă. supunându-se principiului bivalenţei. potrivit căruia există două şi numai două valori de adevăr. citită în toate cazurile „nu p” sau „non-p”. Logica tradiţională a asumat această dihotomie fundamentală. nici false. Aşa cum am spus mai sus. implicit nuanţe intermediare între valorile polare. În schimb. numită propoziţie de negaţie. adică se inversează valoarea de adevăr a propoziţiei sau expresiei negate. 81 . valoarea de adevăr a propoziţiei compuse este dependentă de valorile de adevăr ale propoziţiilor componente. negaţia ei. pot fi valorizate drept adevărate sau false. 0]. propoziţiile compuse sau moleculare sunt tratate ca funcţii de adevăr ce se deosebesc între ele prin operaţii logice realizate pentru constituirea lor. decurge că adevărul şi falsul nu sunt decât rezultatul unor idealizări. adică cele lipsite de părţi variabile. Np (aşa numita notaţie poloneză. 3. ceea ce înseamnă că unei combinaţii de valori a acestora îi corespunde o valoare unică a compusei. anume adevărul şi falsul. nu sunt – în această formă – nici adevărate. rezultă următoarea matrice a funcţiilor de adevăr: p ~p 1 0 0 1 ∗ Lucrările de logică utilizează diferite notaţii simbolice ale negaţiei. sau ~p. neputând fi nici ambele adevărate. Negaţia Negaţia (simbolizată prin „~”)∗ este operaţia care modifică valoarea de adevăr a propoziţiei în opusa ei. propoziţiile deschise. consacrată de Lukasiewicz). ce restrânge diversitatea situaţiilor posibile la aceea calificabilă în două valori nu doar exclusive. din nou. Pe de altă parte. fiecăruia dintre operatori i se asociază câte o funcţie (în sens algebric) definită pe mulţimea valorilor de adevăr [1. în cazul aplicării operatorilor verifuncţionali. luând o variabilă propoziţională oarecare p. nici ambele false). şi având ca domeniu de valori aceeaşi mulţime [1.potrivit să vorbim de „grade de corespondenţă”. regăsim următoarele simbolizări: p’. Notând. Aşa-numitele propoziţii închise. De aceea.2. 0]. cu „1” valoarea de adevăr.2. şi cu „0” valoare fals. ci şi contradictorii. Din aceste remarci.

Exemple: „Toate dialogurile lui Platon s-au transmis posteriorităţii” – negaţia „Nu (este adevărat că) toate dialogurile lui Platon s-au transmis posteriorităţii. stâng respectiv drept. „Numai unele triunghiuri sunt echilaterale”. utilizându-se parantezele: (p&q)&(q&r) după cum. după cum avem şi situaţii când este necesară o transformare radicală a întregii propoziţii supuse negării. Kpq. „Stiloul meu este negru” – negaţia „Stiloul meu nu este albastru” „Unele pisici sunt tărcate” – are drept negaţie nu „Unele pisici nu sunt tărcate”. citită „p şi q”. alteori în interiorul ei. negaţia. iar propoziţiile p şi q se numesc termeni. „este fals că” etc. Simbolic ~(~p) = p. Propoziţia „Toate triunghiurile sunt echilaterale” – desigur. la rândul ei se poate aplica propoziţiilor conjunctive: ~(p&q) ∗ Se mai utilizează şi alte notaţii simbolice.3. de pildă: p&q&r&s De asemenea. falsă – poate fi negată prin diferite expresii: „Unele triunghiuri nu sunt echilaterale”. o conjuncţie se aplică şi altor conjuncţii. Conjuncţia Conjuncţia (simbol „&”)∗ este operaţia prin care din două propoziţii p şi q rezultă o alta p&q numită propoziţie conjunctivă. În limbajul natural.2. Acest procedeu se numeşte legea dublei negaţii. mecanismul nefiind uniform. „non”.. uneori negaţia este plasată în faţa propoziţiei. se obţine valoarea logică a variabilei iniţiale p. p ∩ q. negaţia se exprimă prin „nu”. conjuncţia se poate aplica şi variabilelor sau formulelor negative: p&(~q) iar. „Nu toate triunghiurile sunt echilaterale”. 82 . ci „Nici o pisică nu este tărcată” (conform pătratului logic). Simbolul „&” este conectorul conjuncţiei. O propoziţie conjunctivă poate avea mai mulţi termeni. precum: p · q. Exemplu: „Plouă” – „Nu plouă” – „Nu este adevărat că nu plouă” (adică „Plouă”) 3. „nu este adevărat că”. în faţa predicatului gramatical. Prin negarea propoziţiei negative ~p. De asemenea.

2. „Voi merge la meci. iar. sunt vagi. disjuncţia este semnalată de expresii de genul: sau. deşi. exprimă o legătură conjunctivă între propoziţii. În ceea ce priveşte valoarea sa de adevăr. o simplă pauză în intonaţie. cu toate că etc. sau în propoziţia „Vremea s-a încălzit şi zăpada se topeşte”. Ca atare. în acest caz.4. există şi alte utilizări a lui „şi” în care acesta nu îndeplineşte funcţia de operator interpropoziţional. iar el germană”. Tabelul de adevăr se prezintă în felul următor: p q p&q 1 1 1 1 0 0 0 1 0 0 0 0 În limbajul natural. „Eu vorbesc engleză. Exemple: Propoziţii conjunctive: „Merg la munte şi schiez”. fiind falsă dacă respectivul vorbeşte numai una dintre ele sau niciuna din ele. El poate exprima o relaţie de succesiune. În limbaj natural. deşi nu mă pasionează fotbalul”. ci aceasta este doar o propoziţie atomară având un subiect compus. Disjuncţia Disjuncţia este operaţia de compunere prin care din două propoziţii p şi q rezultă o altă „p sau q” numită propoziţie disjunctivă. 3. unde exprimă o relaţie cauzală.. „Învăţ la logică şi la teoria comunicării”. cât şi o excluziune. Propoziţia conjunctivă: „Vorbesc franceza şi engleza” este adevărată dacă şi numai dacă acela care face această afirmaţie vorbeşte cele două limbi. fiind falsă în toate celelalte cazuri. fie. în sensul că exprimă atât o incluziune. La fel şi în propoziţia „A bătut la uşă şi a aşteptat să i se deschidă” unde şi exprimă o relaţie de succesiune. cauzală etc. conjuncţia se exprimă în mai multe modalităţi. cum ar fi: şi. avem două forme ale disjuncţiei. marcată grafic printr-o virgulă. dar. uneori. În propoziţia „Eminescu şi Creangă au fost contemporani” şi nu exprimă un operator interpropoziţional. Pe de altă parte. o propoziţie conjunctivă este adevărată dacă şi numai dacă ambii ei termeni sunt adevăraţi. care au valori de adevăr diferite: 83 . ori. Operatorii propoziţionali.

(p&q) V (q&r). „ori …. fie. sau nimic”. Pentru a delimita acest tip de disjuncţie de precedenta. prin „sau” se subînţelege „posibil ambele”. să ajung şi la munte şi la mare. în care propoziţia nouă este adevărată numai atunci când propoziţiile atomice componente au valori logice opuse. ~(pVq) etc. ori …”. de exemplu: pVqVrVs putând fi aplicată negaţiilor şi conjuncţiilor: ~pVq. a) Propoziţii disjunctive inclusive (neexclusive. La rândul lor. sau comutatorul s-a defectat”. slabe) simbolizate prin „V”∗ (pVq). „fie …. fie. întrucât este posibil să fie adevărate ambele. indicându-se adaosul subînţeles „nu ambele”: „sau …. conjuncţia şi negaţia pot fi aplicate propoziţiilor disjunctive neexclusive: p&(qVr). merg la munte sau merg la mare” este o disjuncţie inclusivă. sau …”. dar nu întotdeauna acestea au sensul unei disjuncţii exclusive. ori. adică nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi „vinovat” şi „nevinovat”. Apq. La fel şi în cazul propoziţiilor „Sau totul. ∗ Se mai foloseşte şi notaţia p + q. Deosebirea dintre cele două tipuri de disjuncţie reiese din tabelul de adevăr: p q pVq pWq 1 1 1 0 1 0 1 1 0 1 1 1 0 0 0 0 Exemple: Propoziţia „În concediu. Dar. în propoziţia „Sau filamentul becului s-a ars. Acestea se exprimă tot prin sau. În acest caz. propoziţia „X este vinovat sau nevinovat” este o disjuncţie exclusivă. „Fie promovăm examenul. b) Propoziţii disjunctive exclusive (tari). simbolizate prin „W”∗. dar. se subînţelege „nu ambele”. fie cădem”. fie …”. deşi avem reiterarea lui „sau” nu avem o disjuncţie exclusivă. În schimb. ori. 84 . deoarece numai una din stările de fapt îi poate fi atribuită lui X. O disjuncţie neexclusivă poate avea mai mulţi termeni. pentru că este posibil ca. în care propoziţia nouă este falsă dacă ambele componente sunt false şi adevărată dacă cel puţin una – indiferent care – este adevărată. ∗ Se mai folosesc şi notaţiile p U q. în acelaşi concediu. se reiterează sau.

Exemple: Propoziţia „Dacă plouă. sau „dacă p.3. iar propoziţia „Dacă toţi oamenii sunt muritori. iar q o condiţie necesară pentru p.2. atunci nu merg la plajă” nu are acelaşi sens şi nu este adevărată în aceleaşi condiţii ca şi propoziţia „Dacă nu merg la plajă. care este falsă numai atunci când antecedentul este adevărat iar secventul fals. Cpq. 85 . Ordinea celor doi membrii nu este întâmplătoare. Tabelul de adevăr al propoziţiei condiţionale este: p q p →q 1 1 1 1 0 0 0 1 1 0 0 1 ∗ Se mai folosesc şi notaţiile p⇒q. Se mai spune că p reprezintă o condiţie suficientă pentru q. citită „p implică q”.o conexiune necesară între proprietăţi. . atunci Socrate este muritor” exprimă o conexiune necesară între proprietăţi. p⊃q. respectiv secvent. . Exemplu: Propoziţia „Dacă plouă. „Dacă încălzim metalul.5. atunci obiectele s-ar risipi în spaţiu” avem o legătură contrafactuală. atunci acesta se dilată” exprimă o legătură cauzală. În cazul propoziţiei „Dacă Pământul şi-ar pierde forţa de atracţie. Relaţia condiţională dintre antecedent şi consecvent poate exprima: .o legătură contrafactuală. schimbarea ordinii lor schimbă şi sensul propoziţiei condiţionale. Condiţionalul Condiţionalul sau implicaţia (simbolizat prin „→ →”)∗ este operaţia logică prin care din două propoziţii (numite antecedent.o legătură care are loc între două evenimente. atunci plouă”. . atunci q”).o legătură cauzală. succedent sau consecvent) se construieşte o propoziţie compusă numită condiţională sau implicativă (p→q. .o legătură inferenţială (deductivă) între propoziţii. atunci îmi iau umbrela” exprimă o legătură între două evenimente.

cu o propoziţie compusă de genul următor? „Dacă astăzi plouă. În orice altă zi de joia. Astfel. Ce se întâmplă. însă. căci falsul implică atât adevărul. prin urmare. imposibil din punct de vedere logic ca. peste o lună”. propoziţia compusă condiţională este falsă. Liniile doi. dar plouă peste o lună? (consecvent adevărat). s-ar părea că implicaţia este. cât şi consecventul sunt false – întrucât nici joi nu e şi nici cursul de logică nu se ţine între orele 10 şi 12. peste o lună – deci şi consecventul este fals. nu se poate verifica în alte zile ale săptămânii. trei şi patru arată că din fals rezultă orice. concluzia nu poate fi decât falsă. atât antecedentul. Şi totuşi. Observăm că o propoziţie condiţională este falsă numai atunci când dintr-un antecedent adevărat rezultă un consecvent fals. Presupunând că azi nu plouă – deci antecedentul este fals – şi nu plouă nici la aniversare. este. implicaţia este considerată adevărată. în acest caz. o demonstraţie care – premeditat sau nu – acceptă premise false poate ajunge la concluzii fie adevărate. iar consecventul concluzia ei). Dacă ne referim la implicaţia deductivă (în care antecedentul reprezintă premisele unei inferenţe. dar corecte din punct de vedere formal şi care au o importanţă decisivă în teoria demonstraţiei. Exemple: Fie propoziţia compusă „Dacă azi e joi. cât şi falsul. atunci anul I are curs de logică de la 10 la 12”. Bunul simţ. întrucât ea nu spune altceva decât că „a fi joi” este o condiţie necesară pentru a fi programat în orar cursul de logică – ceea ce. ne-ar spune că. atunci va ploua şi de ziua mea. gândind corect. propoziţia compusă pare să fie adevărată. totuşi. să putem extrage din premise adevărate o concluzie falsă. după cum rezultă şi din exemplele de mai jos. Se pot desprinde de aici câteva reguli ce par bizare din perspectiva simţului comun. trei şi patru arată că adevărul rezultă din orice sau că o concluzie adevărată poate fi dedusă atât din premise adevărate. dacă premisele sunt false şi inferenţa nu conţine niciun viciu de construcţie logică. în toate celelalte cazurile. căci dacă ar fi plouat … cine ştie? Dar dacă azi nu plouă (antecedent fals). fie false. cât şi din premise false. Liniile unu. cu alte cuvinte. este suficient să ne asigurăm de adevărul premiselor şi să nu comitem erori în argumentare pentru a intra în posesia unor concluzii certe. adevărată. aceasta putând să ne ducă în situaţii obscure şi complicate. evident. 86 . Linia doi arată că falsul rezultă în mod valid numai din fals. Aceste consideraţii ne arată că nu ne putem baza numai pe intuiţie sau pe „bunul simţ” în inferenţe. dovedindu-se că nu există nici o relaţie necesară între ploaia de azi şi starea vremii de peste o lună. Prima linie din tabelul de adevăr arată că din adevăr rezultă în mod valid numai adevărul.

„p numai dacă q”. Ele exprimă când condiţia suficientă (cea necesară fiind sugerată de context). prin definiţie. Astfel. simbolizată prin „↔ de compunere a două propoziţii în urma căreia rezultă o propoziţie numită bicondiţională (p↔q. alcătuind tabelul de valori al propoziţiei conjunctive p&~q vom obţine tabelul alethic al implicaţiei: p q ~q p&~q ~(p&~q) →q p→ 1 1 0 0 1 1 1 0 1 1 0 0 0 1 0 0 1 1 0 0 1 0 1 1 3. adică „este fals că p→q” se poate exprima la fel de bine prin formula p&~q. Întrucât o propoziţie condiţională adevărată este. 87 . „p este o condiţie necesară şi suficientă pentru q” etc.6. adică o conjuncţie a celor două valori logice care contrazic definiţia implicaţiei: antecedent adevărat şi consecvent fals (antecedentul are loc şi consecventul nu se produce). „⇔”. formula ~(p→q).2. dar nu are loc sau este fals consecventul q. ori de câte ori p. ∗ Alte simboluri folosite „=”. când însăşi condiţionarea necesară şi suficientă. precum: „dacă şi numai dacă p. Altfel spus. acestea sunt mai multe. când condiţia necesară (cea suficientă fiind subînţeleasă). aceea în care antecedentul este condiţie suficientă a consecventului – cu alte cuvinte. Echivalenţa ↔”)∗ este operaţia Echivalenţa (sau implicaţia reciprocă. citită „p implică q” şi „q implică p”) care va fi adevărată atunci când componentele au aceeaşi valoare de adevăr şi falsă când au valori diferite. p q p ↔q 1 1 1 1 0 0 0 1 0 0 0 1 În ceea ce priveşte formulările verbale ale propoziţiei bicondiţionale. neapărat q – rezultă că o propoziţie condiţională este falsă atunci când are loc sau este adevărat antecedentul p. „≡”. „p cu condiţia q”. atunci q”.

Incompatibilitatea Incompatibilitatea (sau anticonjuncţia. întrucât poate fi exprimată şi printr-o conjuncţie de implicaţii reciproce: (p↔q)↔[(p→q)&(q→p)] p q →q p→ →p q→ →q)&(q→ (p→ →p) ↔q p↔ 1 1 1 1 1 1 1 0 0 1 0 0 0 1 1 0 0 0 0 0 1 1 1 1 3.2. Exemple: „Dacă şi numai dacă se strică vremea. (atunci) excursia va fi amânată” „Promovez examenul numai dacă iau nota 5” Aşa cum am mai spus. adică incompatibilitatea şi negaţia conjuncţiei sunt echivalente: (p/q)↔~(p&q) ∗ Notată şi „↑”. motiv pentru care se mai numeşte şi anticonjuncţie.7. fie că nu q” este adevărată. atunci propoziţia compusă „fie că nu p. p q p/q 1 1 0 1 0 1 0 1 1 0 0 1 Incompatibilitatea are valori alethice opuse faţă de cele ale conjuncţie. Două propoziţii incompatibile nu pot fi împreună adevărate. dacă una din componente atomare este falsă. simbolizată prin „/” numit şi „bara lui Sheffer)∗ este operaţia logică prin care se naşte o propoziţie compusă de forma „fie că nu p. ori dacă ambele sunt false. echivalenţa se numeşte şi „implicaţie reciprocă” sau „dublă implicaţie”. fie că nu q” (p/q) ce se prezintă ca o disjuncţie de propoziţii negative. 88 .

Excluziunea Un alt tip de propoziţie compusă este conjuncţia de propoziţii negate. ori nu prin autobuzul” 3.2. de forma „nici p. p q pΛq 1 1 0 1 0 0 0 1 0 0 0 1 Acest tip de propoziţii compuse sunt inversul dual al disjuncţie. fie nu am bani” „Ori nu mă trezesc. 89 . în toate celelalte cazuri fiind falsă. nici q”.8. motiv pentru care sunt numite şi propoziţii antidisjunctive. numită şi propoziţii de excluziune sau antidisjunctive. (pΛq)↔~(pVq) p q pVq ~(pVq) pΛq 1 1 1 0 0 1 0 1 0 0 0 1 1 0 0 0 0 0 1 1 ∗ Altă simbolizare folosită este „↓”. Λ”∗. p q p&q ~(p&q) p/q 1 1 1 0 0 1 0 0 1 1 0 1 0 1 1 0 0 0 1 1 Exemple: „Fie nu am timp. Operatorul propoziţiilor compuse de forma menţionată se simbolizează prin „Λ O astfel de propoziţie este adevărată numai atunci când ambele componente sunt false.

printr- o implicaţie reciprocă: (p↔q)↔[(p→q)&(q→p)] 90 . ~(pVq). capătă un caracter superfluu. am arătat că echivalenţa poate fi exprimată.2. în loc de: pWq putem utiliza ~(p↔q) în loc de p/q. Exemple: „Nici nu merg la cursul de logică. la rândul ei. anume: dintre incompatibilitate şi negaţia conjuncţiei. nici pentru restanţe nu am învăţat” Tabelul de mai jos trece în revistă propoziţiile compuse analizate până acum: (1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) p q p&q pVq pWq →q p→ ↔q p↔ p/q pΛq 1 1 1 1 0 1 1 0 0 1 0 0 1 1 0 0 1 0 0 1 0 1 1 1 0 1 0 0 0 0 0 0 1 1 1 1 3. iar. Astfel. operatorii „W”. Pe baza echivalenţelor deja arătate. Raportul de dualitate este foarte important şi extrem de util în simplificarea calculului. nici nu rămân acasă” „Nici la mare nu am fost. întrucât există posibilitatea exprimării unora prin intermediul celorlalţi. De asemenea. prin reducerea la minimum a numărului de conectori utilizaţi. „/”. în loc de pΛq. Dacă privim coloanele (3) şi (5) observăm că între disjuncţia exclusivă şi echivalenţă există un raport de dualitate: (p↔q) ↔ ~(pWq) Raportul de dualitate reprezintă o relaţie de simetrie în sensul în care unul dintre termeni poate fi definit în raport cu celălalt.9. oricare din ei putând fi substituiţi prin inversul său dual negat. antidisjuncţie (exclusivitate) şi negarea disjuncţiei şi disjuncţia exclusivă şi echivalenţă. Relaţii de echivalenţă între operatorii propoziţionali Logica propoziţiilor compuse se pretează la simplificări. Astfel. incompatibilităţii şi excluziunii). ~(p&q). şi reciproc. studiind valorile de adevăr ale operatorilor verifuncţionali se constată că numărul lor poate fi restrâns. „Λ Λ” (disjuncţiei exclusive.

Pe baza acestor identităţi logice. de unde rezultă: (p→q) ↔ ~(p&~q) ceea ce înseamnă că şi implicaţia poate fi eliminată. Apoi. cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen este de preferat. Altfel spus. am mai văzut că propoziţia condiţională este echivalentă cu negaţia unei propoziţii conjunctive de forma (p&~q). Astfel. potrivit căruia: „nu trebuie să punem mai multe lucruri fără necesitate”.ceea ce înseamnă. motiv pentru care sunt cunoscute sub numele de „legile lui Morgan”. că echivalenţa poate fi eliminată. disjuncţia. Toate aceste transformări se efectuează astfel: pentru substituirea conjuncţiei prin disjuncţie şi invers. Aceste formule de reducere au fost intuite încă din Evul Mediu de William Occam (1285 – 1349)43. exprimându-se prin intermediul implicaţiei. se neagă întreaga formulă. rămân necesari numai trei operatori elementari sau primitivi: negaţia. exprimându-se prin intermediul conjuncţiei şi negaţiei. 91 . tabelul de valori al propoziţiilor compuse se poate scrie în felul următor: (1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) pq p&q ~p&~q ~(p&q) ~(~p&~q) pVq ~pV~q ~(pVq) ~(~pV~q) 11 1 0 0 1 1 0 0 1 10 0 0 1 1 1 1 0 0 01 0 0 1 1 1 1 0 0 00 0 1 1 0 0 1 1 0 43 William Occam este cunoscut pentru formularea unui principiu fundamental al economiei gândirii numit Briciul lui Occam (sau Lama lui Occam). dar au fost formulate în limbaj simbolic al calculului propoziţional de Augustus de Morgan (1806 – 1878) – unul dintre fondatorii logicii matematice. adică lucrurile nu trebuie multiplicate mai mult decât este necesar. conjuncţia. Mai mult chiar. calculul propoziţional se poate constitui cu numai doi operatori primitiv – negaţia şi conjuncţia sau negaţia şi disjuncţia. precum şi fiecare membru al ei.

Prin urmare. avem tehnici de susţinere bazate pe implicaţie. este adevărat q ∗ Dacă nu este menţionat al autor. 199 – 208. exprimă o relaţie de determinare dintre două propoziţii simple. iar secventul (q) să fie fals. Tehnici deductive inferenţiale de susţinere şi de respingere a argumentării∗ Tehnicile de argumentare prin deducţie inferenţială se pot diferenţia în două categorii. Astfel sunt posibile patru scheme de inferenţă: p→q p→q p→q p→q p ~p q ~q q ~q p ~p Din aceste scheme de inferenţă numai prima şi ultima sunt valide. Schema aceasta se citeşte: Dacă este adevărat p. în funcţie de dimensiunea argumentării în care ele sunt utilizate: susţinerea sau respingerea. de forma „dacă p.10. atunci este adevărat q Or este adevărat p Deci. aşa cum am văzut. Pe baza acestei relaţii se constituie ceea ce se numeşte silogismul ipotetico- categoric în care avem două propoziţii ca premise. şi 2. Acest tip de propoziţii compuse. disjuncţie. fie din secvent sau negaţia sa. potrivit căreia este imposibil ca antecedentul (p) să fie adevărat. p. Tehnicile de susţinere bazate pe implicaţii sunt acelea care au printre premise una sau mai multe propoziţii implicative sau condiţionale (p→q). 1. pe implicaţie şi disjuncţie (dileme).4. ∗ Tradus aproximativ acesta însemnă „modul punerii” sau „modul afirmativ”) şi mai este cunoscut şi sub denumirea de „formula de eliminare a condiţionalului”.5.2. Ambele categorii pot fi determinate în funcţie de propoziţiile compuse care pot îndeplini rolul de premise. iar cea de a doua constă fie din antecedentul sau negaţia sa. 92 . atunci q”. Editura Polirom. Prima schemă poartă denumirea de modus ponens (sau ponendo ponens)∗ [(p→q) & p] → q şi rezidă în trecerea de la afirmarea în premisa secundă a antecedentului implicaţiei iniţiale la afirmarea în concluzie a secventului aceleaşi implicaţii. din lucrarea lui Constantin Sălăvăstru.3. conţinutul acestui subcapitol este o adaptare a subcapitolelor 2. 2003. prima fiind o propoziţie implicativă (condiţională). Iaşi. Teoria şi practica argumentării.

am gripă Sunt şi alte boli care pot cauza dureri de gât. care corespunde celei de a doua scheme: Dacă Socrate a fost ucis într-un accident. Socrate nu este mort se comite eroarea negării antecedentului. iar dacă se dovedeşte ca din p derivă q. îmi iau umbrela. atunci am dureri în gât Am dureri în gât Deci. deoarece prima comite eroarea afirmării secventului. dar din alte motive. îmi iau umbrela Or plouă Deci. iar a treia eroarea negării antecedentului. Socrate a fost ucis într-un accident de masină Inferenţa este invalidă pentru că în această formă nu dă suficiente motive pentru a stabili concluzia. atunci el este mort Socrate este mort Deci. Tehnici de susţinere bazate pe disjuncţie sunt acele forme de inferenţă în care una dintre premise este o propoziţie disjunctivă. Dacă plouă. Acest argument este cel mult un argument slab. atunci este mai mare ca 5 Numărul 15 este mai mare ca 10 Deci. Exemple: Dacă un număr este mai mare ca 10. În exemplu nostru „Socrate este mort” – este adevărat. atunci el este mort Socrate nu a fost ucis într-un accident de maşină Deci. A doua şi a treia schemă spuneam că nu sunt valide. atunci q în calitate de nouă propoziţie este adevărată. atunci el este mort). Sau Dacă am gripă. Eroare constă în faptul că implicaţia este tacit considerată ca exclusivă (dacă şi numai dacă Socrate a fost ucis în accident de maşină. Exemple: Fie inferenţa. numărul 15 este mai mare ca 5. Disjuncţia inclusivă exprimă 93 . ca de exemplu răceala sau guturaiul. aşadar. 2. Această inferenţă corespunde schemei trei. În inferenţa: Dacă Socrate a fost ucis într-un accident de maşină. unde p reprezintă e regulă o propoziţie dată (o axiomă) sau demonstrată anterior (o teoremă). orice schemă de inferenţă ce merge de la adevărul premiselor la adevărul concluziei şi cunoaşte o largă întrebuinţare în cadrul demonstraţiei. Modus ponens descrie. şi anume „a băut cucută”.

acest vertebrat este mamifer. 94 . Un tip interesant de inferenţă tolendo ponens este inferenţa sau raţionamentul prin eliminare de forma: pVqVrVs ~p ~q ~r s În acest caz disjuncţia iniţială trebuie să fie completă. prima premisă ar putea fi falsă şi atunci valoarea alethică a concluziei ar fi incertă. cealaltă este în mod necesar adevărată. Exemple: Călătoriile se fac pe jos sau cu un mijloc de transport Călătoria planificată pentru astăzi nu se face pe jos Călătoria planificată se face cu un mijloc de transport Sau Acest element chimic este sau metal sau metaloid Acest element chimic nu este metaloid Deci. fie pasăre. Şi în acest caz pot fi patru scheme de inferenţă. Dacă ar fi incompletă. acest element chimic este metal Raţionament prin eliminare: Acest vertebrat este fie mamifer. fie peşte. fie reptilă Acest vertebrat nu este peşte Acest vertebrat nu este batracian Acest vertebrat nu este pasăre Acest vertebrat nu este reptilă Deci.acea relaţie de determinare dintre două propoziţii simple potrivit căreia este imposibil ca ambele propoziţii să fie false: dacă una este falsă. dar numai două sunt valide: pVq pVq identic şi în cazul p W q pWq ~p ~q disjuncţie ~p ~q q p exclusive q p Aceste moduri de inferenţă se numesc modus tollendo-ponens („modul negativ-afirmativ) şi realizează trecerea de la negarea în premisă a uneia din componentele disjuncţiei (exclusive sau neexclusive) iniţiale la afirmarea celeilalte. fie batracian. Altfel spus. ar putea fi lipsi exact acea variantă pentru care disjuncţia ar fi adevărată. adică presupunem cel puţin una din cele două sau mai multe posibilităţi ale alternativei are loc.

dar pun în valoare alte relaţii ce rezultă din matricea de adevăr a acestor premise. avem şi tehnici deductive inferenţiale de respingere a argumentării. înseamnă că premisa respinge teza. ea poate fi constructivă (când se trece de la afirmarea antecedentului în premise la afirmarea secventului în concluzie). Tehnici de susţinere bazate pe implicaţii şi disjuncţii – tehnicile de susţinere a unei teze pot avea drept suport şi inferenţe care au ca premise atât propoziţii implicative (condiţionale) cât şi propoziţii disjunctive. Prin intermediul acestora o teză este respinsă. şi distructivă (când se trece de la negarea secventului în premise la negarea antecedentului în concluzie). 95 . când există trei asemenea propoziţii suntem în prezenţa unei trileme.3. aşa cum am amintit. a) Dilema simplă constructivă are forma: (p→q) & (r→q) pVr q b) Dilema complexă constructivă: (p→q) & (r→s) pVr qVs Exemple: a) Dacă plouă. se udă florile şi dacă stropim. prima premisă este alcătuită din conjuncţia a două sau mai multe propoziţii condiţionale. se udă florile b) Dacă plouă. în genere. îmi iau umbrela sau îmi iau cojocul Alături de tehnicile deductive inferenţiale de susţinere a argumentării. iar premisa secundă afirmă măcar unul dintre antecedente sau neagă măcar unul dintre consecvente Cea mai cunoscută inferenţă de acest tip este dilema – atunci când avem două propoziţii implicative. Ele au ca suport aceleaşi propoziţii compuse în calitate de premise. Dilema poate fi simplă (atunci când concluzia este o propoziţie categorică) şi complexă (când concluzia este o propoziţie disjunctivă). avem o polilemă. În silogismele cu premise ipotetice şi disjunctive. îmi iau cojocul Plouă sau este frig Deci. Dacă o premisă (un argument) este un temei pentru a arăta falsitatea tezei. iar când dispunem de n propoziţii condiţionale (unde n>2). îmi iau umbrela şi dacă e frig. Totodată. se udă florile Plouă sau stropim Deci.

5. Această secvenţă inferenţială se citeşte: Dacă este adevărat că p. în calitate de argumente într-o relaţie de întemeiere. Aceste relaţii dau naştere la două tehnici de respingere cunoscute sub numele de modus ponendo-tollens: p/q p/q p q ~q ~p Premisele sunt temeiuri pentru respingerea concluziilor. Exemplu: Dacă un număr este mai mare decât 10. dilemele pot genera şi tehnici de respingere. nu este adevărat p. 4. Aceleaşi două tehnici de respingere se obţin şi dacă propoziţia compusă cu rol de premisă este o disjuncţie exclusivă. atunci el este mai mare decât 5 Numărul 4 nu este mai mare decât 5 Deci. „modul luării” sau „modul negativ”) . atunci este adevărat că q Dar nu este adevărat q Deci. Acţiunile sunt obligatorii sau interzise Maltratarea semenului este o acţiune interzisă Maltratarea semenului nu e o acţiune obligatorie 6. Tehnici de respingere bazate pe incompatibilitate – din matricea incompatibilităţii rezultă că propoziţiile p şi q. numărul 4 nu este mai mare ca 10. Tehnici de respingere bazate pe dilemă – aşa cum am amintit în treacăt. Tehnici de respingere bazate pe implicaţie – a patra schemă arătată în cadrul discuţiei despre implicaţie [(p→q) & ~q] → ~p numită modus tollens (sau modus tollens. constă în trecerea de la negarea în premisa secundă a secventului implicaţie la negarea în concluzie a antecedentului respectivei implicaţii. atunci când secvenţii premiselor 96 . atunci este suficient ca interlocutorul care vrea să o respingă să găsească o propoziţie contrară adevărată. Exemple: Acţiunile sunt obligatorii sau interzise A frecventa cursurile şcolii primare este o acţiune obligatorie Deci. a frecventa cursurile şcolii primare nu este o acţiune interzisă. pentru declararea lor ca false. Dacă una din aceste concluzii este susţinută ca o teză a argumentării. se resping reciproc.

atunci această operaţie atrage după sine negarea antedecenţilor premiselor implicative în concluzie. a) Dilema simplă distructivă: (p→q) & (r→q) ~p V ~r ~p b) Dilema complexă distructivă: (p→q) & (r→s) ~q V ~s ~p V ~r Exemple: a) Dacă înveţi.implicative sunt negaţi în premisa disjunctivă. promovezi examenul Nu eşti mai informat şi nu ai promovat examenul Deci. mănânc o friptură şi dacă mi-e sete. eşti mai informat şi dacă înveţi. 97 . Dilema în acest caz se numeşte dilemă distructivă. nu mi-e foame sau nu mi-e sete. nu înveţi b) Dacă mi-e foame. care poate fi simplă şi complexă. beau un pahar cu vin Nu mănânc o friptură sau nu beau un pahar cu vin Deci.

pentru că ei au admis că au neglijat repararea trotuarului pe care el s-a plimbat şi unde el şi-a rupt piciorul. deoarece cred că vânarea vulpilor este greşită. Identificaţi indicatorii argumentării (încercuindu-i) şi subliniaţi concluzia din următoarele texte: a) În următorii ani. având în vedere faptul că viaţa persoanelor publice este de interes pentru public. identificaţi premisele (explicite sau implicite) şi concluzia conform cu următoarea schemă: a) Premise (1) _________________________________________________ ____________________________________________________ (2) _________________________________________________ ____________________________________________________ Concluzie __________________________________________________ ____________________________________________________ b) Premise (1) _________________________________________________ ____________________________________________________ (2) _________________________________________________ ____________________________________________________ Concluzie __________________________________________________ 98 . d) Adrian ar trebui să dea în judecată consiliul local. 2. La urma urmelor. b) Fumătorii trebuie să fie obligaţi să-şi plătească asigurări de sănătate suplimentare. de vreme ce ei ştiu că fumatul este dăunător pentru sănătatea lor. EXERCIŢII 1. Pentru fiecare din enunţurile de la exerciţiul 1. este greşit să ucizi pentru simpla plăcere. e) Nu trebuie să existe un control asupra dreptului presei de a publica fotografii şi informaţii despre persoanele publice. şi nu au dreptul de a aştepta ca ceilalţi să plătească pentru viciul lor. deoarece preţul gazelor şi al ţiţeiului va deveni prohibitiv pentru majoritatea. din ce în ce mai mulţi oameni se vor orienta către energia solară pentru a-şi încălzi casele. c) Sunt împotriva vânătorii. iar vânătoarea de vulpi implică uciderea unor animale pentru simpla plăcere. iar preţul pentru instalaţiile solare vor scădea.

Argument Ce spui?! Mingea ieşise în Motivaţie: afara terenului? Nu cumva eşti orb? N-ai văzut că atunci Explicaţie când am lovit-o cu piciorul eram în teren. identificaţi care este argument şi care este explicaţie. Motivaţi răspunsul. În următoarele exemple. la mai mult de un metru de linia de margine? 99 . c) Premise (1) _________________________________________________ ____________________________________________________ (2) _________________________________________________ ____________________________________________________ Concluzie __________________________________________________ ____________________________________________________ d) Premise (1) _________________________________________________ ____________________________________________________ (2) _________________________________________________ ____________________________________________________ Concluzie __________________________________________________ ____________________________________________________ e) Premise (1) _________________________________________________ ____________________________________________________ (2) _________________________________________________ ____________________________________________________ Concluzie __________________________________________________ ____________________________________________________ 3. Argument Motivaţie: Jocul a fost amânat deoarece Explicaţie a plouat.

________________________________________________________________________ deoarece_________________________________________________________________ ________________________________________________________________________ b) Andrei este un student slab. atunci coaliţia se va destrăma. Cercetătorii au arătat că absolvenţii de facultate câştigă mai mulţi bani pe parcursul vieţii decât cei care nu absolv o facultate. decât cei care nu sunt promiscui. Presupunând că fiecare din următoarele texte sunt un argument. SIDA este o boală cu transmitere sexuală. Oamenii care folosesc prezervative au un risc mai scăzut de a se îmbolnăvi decât cei care nu le folosesc. aranjaţi propoziţiile textelor în schema de argumentare propusă: a) Educaţia influenţează câştigul salarial potenţial. iar acest lucru cu siguranţă nu se va întâmpla. Andrei îşi petrece aproape tot timpul uitându-se la TV. 100 . dacă o Explicaţie respinge. cu siguranţă Motivaţie: nu veţi trimite la moarte un tânăr decent şi muncitor. Explicaţie doar pentru faptul că şi-a pierdut pentru un moment controlul. Argument Domnilor juraţi. Argument Pentru a lua acest Motivaţie: medicament urmaţi instrucţiunile date de medic. 4. Căci. ____________________________ de vreme ce _________________________________ c) Oamenii cu o viaţă sexuală promiscuă au şanse mai mari de a se îmbolnăvi de SIDA. Păstraţi medicamentul la loc ferit de lumină şi de căldură. Nu este suficientă pedeapsa că el va trăi toată viaţa măcinat de remuşcări? Argument Puteţi fi siguri că Ionescu va Motivaţie: fi de acord cu această propunere. Medicamentul se va lua după Explicaţie ce aţi mâncat.

101 . b) Ionescu probabil a participat la votarea primarului din oraşul X. Antropologii au arătat că drepturile oamenilor diferă de la o societate la alta.________________________________________________________________________ fiindcă __________________________________________________________________ şi ______________________________________________________________________ ________________________________________________________________________ d) Nu există drepturi naturale. De vreme ce _____________________________________________________________ precum şi ________________________________________________________________ rezultă că ________________________________________________________________ 5. chiar şi în interiorul unei societăţi de-a lungul timpului. Susţineţi următoarele teze potrivit schemei de argumentare propusă de Stephen Toulmin. furnizând elementele care lipsesc: a) Inculpatul nu a săvârşit crima.

iar vizitiul stă pe capră. ca mine! Trebuie să o iscăleşti. rezultă că frunza este un adjectiv. iar verde este un adjectiv. atunci ea este şi rece. Caragiale. ori să nu se revizuiască. deşi ambele premise sunt adevărate. din cauza nerespectării unuia dintre principiile logice.” (Ibidem) 102 . Principiu încălcat Explicaţie „Batem depeşă la Bucureşti… Trebuie să ai curaj. O scrisoare pierdută).L. şi anume. o dăm anonimă. 2. dar să nu se schimbe nimic. Argument Principiu eludat Explicaţie Capra este un animal.pe acolo. Argument Principiu eludat Explicaţie Întrucât frunza este verde.” (I. Să se arate despre ce principiu logic este vorba. Despre ce principii este vorba şi unde apar încălcările lor? Principiu încălcat Explicaţie „…ori să se revizuiască. şi deoarece şi zăpada este un substantiv. unde are loc încălcarea lui şi în ce anume constă eroarea. În fiecare din următoare argumente concluzia este falsă.1. În textele următoare se încalcă principiile logice. Argument Principiu eludat Explicaţie Rece este un substantiv. primesc. deci stă pe un animal. primesc. dar atunci să se schimbe pe ici.în părţile esenţiale.

deoarece toţi cei pe care-i ştiu eu prin partid sunt stelişti. travaliul. este sublimă putem spune. pentru că ţine o librărie şi cine are carte.dar pârâtul de ce face trafic ilicit cu valută şi cosmetice? Principiu încălcat Explicaţie Nu mă aşteptam la nimic bun din partea guvernării partidului P. 103 . D este un mare friguros fiindcă se poartă cu mănuşi cu pacienţii şi mănuşi poartă cei care sunt friguroşi. Principiu încălcat Explicaţie Domnul dr. care nu se face de loc în ţara noastră!” (Ibidem) Principiu încălcat Explicaţie „Industria noastră este admirabilă. recunosc că martorii citaţi sunt mincinoşi. dar lipseşte cu desăvârşire” (Ibidem) Principiu încălcat Explicaţie Este un om avut şi influent. are parte. Principiu încălcat Explicaţie Onorată instanţă. Principiu încălcat Explicaţie „Ce aclamăm noi? Munca.

Deosebiţi termenii generali de cei individuali: Termen General Individual Lucian Blaga Autorul romanului Fraţii Jderi Număr impar Capitala Franţei Urs Poligon Recompensă Jupiter Câmpie 104 . Principiu încălcat Explicaţie Cred că este un mare meloman. În cazul următorilor termeni distingeţi între termeni vizi şi termeni nevizi. 1. conform exemplului: Termen Nevid Vid Factual vid Logic vid Cerc pătrat X X Triunghi Cel mai mare număr natural Copac Inorog Muzician Sfinx Infractor nevinovat Profesor Covor zburător Flogistron Turbină Perpetuum mobile Inteligenţă Elixirul tinereţii Extratereştrii 2. iar în cazul termenilor vizi să se arate care sunt factual vizi şi care sunt logic vizi. căci l-am văzut de multe ori cu geanta plină de casete şi CD-uri rare şi scumpe.

Deosebiţi termenii absoluţi de cei relativi: Termen Absolut Relativ Număr par Funcţie trigonometrică Raport Nevertebrat Omonim Frate Coincidenţă Soţie Însoţitor Cititor Asociat 105 . Arătaţi care dintre termeni sunt distributivi şi care sunt termeni colectivi Termen Distributiv Colectiv Bibliotecă Corp medical Biblioteca Naţională Regiment Moleculă Filosofie Mecanism Cireadă Faună marină Dictatură 4. Deosebiţi termenii precişi de cei vagi: Termen Precis Vag Triunghi Centaur Element chimic Victorie Electron Blândeţe Inteligent Frumos Număr prim Talentat 5.3.

următorii termeni: (i) Carte a) b) c) d) e) Concret Abstract Concret Concret Nici una Relativ Absolut Absolut Absolut Pozitiv Pozitiv Pozitiv Negativ (ii) Mut a) b) c) d) e) Concret Concret Abstract Abstract Nici una Relativ Absolut Relativ Absolut Pozitiv Negativ Pozitiv Negativ 106 . după criteriul conţinutului. Alegeţi varianta ce caracterizează.6. după criteriul sferei. Alegeţi varianta ce caracterizează. următorii termeni: (i) Biblioteca Naţională a) b) c) d) e) Nevid Nevid Vid Nevid Nici una General Individual Individual General Colectiv Colectiv Colectiv Divizat Precis Precis Vag Vag (ii) Cel mai mare număr natural a) b) c) d) e) Vid Vid Nevid Nevid Nici una Individual General Individual General Colectiv Divizat Colectiv Colectiv Precis Precis Precis Vag (iii) Student a) b) c) d) e) Nevid Nevid Nevid Vid Nici una General Individual Individual General Divizat Colectiv Divizat Divizat Precis Precis Vag Precis 7.

Punctul este ceea ce nu are întindere spaţială şi nici dimensiune. Psihologia este ştiinţa despre fenomenele psihice. patrulater convex. Cauza este fenomenul care provoacă efectul. om. Eterul este mediul elastic invizibil prin care se propagă undele luminoase. Definiţie Regulă încălcată Angoasa este o stare de anxietate. Sincopa este o lipsă. brad. Catedrala Notre Dame este o simfonie în piatră. „Cunoaşterea este putere. animal. 107 . organism. vertebrat. pătrat.(iii) Caraghios a) b) c) d) e) Abstract Abstract Concret Concret Nici una Absolut Relativ Absolut Relativ Pozitiv Negativ Pozitiv Pozitiv 8. Matematica este ştiinţa despre numere. poligon.” (Francis Bacon) Noaptea este atunci când nu este zi. arbore ________________________________________________________________________ __________________________________________________________ d) arădean. dreptunghi ________________________________________________________________________ __________________________________________________________ b) mamifer. român. şi aranjaţi-le în ordinea corectă: a) paralelogram. Următoarele definiţii sunt incorecte întrucât nu respectă unele reguli de definire. biped. sud-est-european ________________________________________________________________________ __________________________________________________________ 9. Indicaţi ce regulă nu este respectată. Comparaţi următoarele serii de noţiuni din punct de vedere al sferei. om ________________________________________________________________________ __________________________________________________________ c) plantă. Fizica este ştiinţa despre fenomenele naturale. Frumosul este ceea ce suscită simţul estetic. conifer. european. bănăţean.

Un număr este par dacă rezultatul împărţirii sale cu doi este un număr întreg. Indicaţi ce tip de definiţii sunt următoarele: Definiţie Tip Pentagonul este un poligon cu cinci laturi. Partea este un element al întregului care posedă o relativă independenţă faţă de acesta. 10. Acidul este substanţa care înroşeşte hârtia de turnesol. formată în lungi perioade de timp prin eroziunea unor formaţiuni calcaroase de către un curs de apă. Raţiunea este facultatea de a judeca bine. să se arate de ce nu pot fi acceptate. să se arate de ce tip sunt: Definiţie Explicaţie Memoria este facultatea de a regândi ceea ce a fost anterior conştientizat. Zero este numărul care adunat cu orice alt număr x lasă valoarea lui x neschimbată şi care înmulţit cu orice alt număr x dă ca rezultat al înmulţirii tot zero. În cazul celor incorecte. precum cimentul. Betonul este un material de construcţie obţinut prin întărirea unui amestec de nisip şi pietriş cu ajutorul unui liant anorganic. Cercul este figura geometrică obţinută prin secţionarea unui cilindru cu un plan paralel cu baza cilindrului. iar în cazul celor corecte.Lenea e cucoană mare care n-are de mâncare. Să se arate care din următoarele enunţuri sunt definiţii logic corecte. Canionul este o depresiune adâncă şi îngustă. Eleronul este acea parte din aripa unui avion care dirijează mişcarea ascensională sau descendentă a avionului. 108 . Un poem epic este o operă literară asemănătoare cu Iliada şi Odiseea lui Homer. cu Mahabharata sau Cântul Nibelungilor 11. sau organic. precum bitumul.

adevărul şi falsul. frumosul şi urâtul. Suedia sau Finlanda.” (J. Ecoul este repetarea unui sunet datorită reflectării undelor sonore la contactul cu un obstacol. spontan şi imediat. America de Nord.adică de a discerne binele şi răul.N.” (L. Cercul este linia curbă închisă formată prin rotirea unui segment de dreaptă în jurul unui punct fix. Tolstoi) 109 . Africa. America de Sud. Spaţiul este ordinea coexistenţei. printr-un sentiment interior. Modestia este o trăsătură de caracter rezultată dintr-o apreciere obiectivă. Asia. Infracţiunea este o faptă săvârşită cu vinovăţie. Keynes) „Idiscernabil” este ceea ce nu poate fi deosebit de altceva. Ziaristul este orice persoană care lucrează în domeniul mass-media. Tară scandinavă este oricare dintre statele: Norvegia. Prin continente înţelegem oricare dintre acestea: Europa.M. „Arta este acea activitate umană al cărui scop este de a transmite celorlalţi cele mai înălţătoare şi mai bune sentimente ce s-au născut vreodată în sufletul omenesc. Australia. Antartida. Numim „tetrapod” orice animal cu patru membre. care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală. „Ştiinţa economică este disciplina care cercetează fenomenele apărute în activitatea economică pe care oamenii o desfăşoară în cadrul societăţii. prelucrării şi transmiterii de informaţii. Politicianul este omul care face politică. în scopul culegerii.

Considerând pe rând fiecare din următoarele propoziţii ca fiind adevărată. 110 . moţata lui Zăpăcitu şi pestriţa lui Nicoliţa. „Găina este o orătanie ca porumbaca noastră. b) Unele feline latră. Să se rezolve următoarele sarcini. arătaţi ce puteţi spune despre valoarea de adevăr a celorlalte trei propoziţii. Propoziţie Forma standard Tipul Distribuţia propoziţiei Unele furnici sunt roşii Unii S sunt P I (particular S – nedistribuit afirmativă) P – nedistribuit Omul a ajuns pe Lună Toţi politicienii mint Delfinul este un animal inteligent Unele avioane nu pot fi detectate prin radar Unele probleme sunt grele În unele ierni nu a nins Toate substanţele organice provin din săruri minerale Unele insecte sunt greu de observat Există maşini nefolositoare 1. apoi falsă.Stresul este pecingine a civilizaţiei moderne. a) Nici o felină nu latră. d) Unele feline nu latră. c) Toate felinele latră. conform modelului: • Aduceţi fiecare din următoarele propoziţii la o forma standard • Arătaţi tipul propoziţiei în cauză • Precizaţi dacă termenii subiect şi predicat sunt distribuiţi sau nu.” (Amza Pelea) 1. Folosiţi-vă de pătratul lui Boethius.

111 . Nu există infracţiune fără legea care o prescrie. Cel puţin un om a călătorit pe Marte. Cel puţin un om este incoruptibil.a) adevărată b) falsă c) falsă d) adevărată a) falsă b) c) d) b) adevărată a) c) d) b) falsă a) c) d) c) adevărată a) b) d) c) falsă a) b) d) d) adevărată a) b) c) d) falsă a) b) c) 2. O parte din cei prezenţi nu dispun de bani. Ulciorul nu merge de 100 de ori la apă. Hoţul nedovedit este negustor cinstit. Convertiţi următoarele propoziţii: Orice om care traversează strada trebuie să fie prudent. Nici măcar un student nu s-a pregătit pentru examen. Formaţi contrapoziţiile parţiale şi totale pentru următoarele propoziţii: Orice morală dovedeşte tăria de caracter. Obvertiţi următoarele propoziţii: Dreptul umblă cu capul spart. 3. 4.

Formaţi inversiunile propoziţiilor: Cine dă lui îşi dă. Orice profesor de prestigiu se respectă S–M orice profesor de prestigiu Orice profesor de prestigiu este S–P este politicos. 6. Nu există om care să nu fi greşit o dată. conform exemplului: Ca orice om care se Orice om care se respectă este politicos M–P respectă şi este politicos. Nici măcar un om nu este fără slăbiciune. Unii oameni nu sunt infractori. cât şi vertebrat. căci ei nu sunt răufăcători. 5. Cel puţin un om n-a păcătuit. politicos aaa – 1 Cum orice om iubitor de semeni este un om bun care nu-şi lasă semenul fără ajutor. unele animale sunt vertebrate. Aranjaţi următoarele silogisme în forma lor standard şi stabiliţi modul şi figura căreia aparţin. Orice mamifer fiind atât animal. or toţi infractorii sunt răufăcători. 112 . nici un vultur nu este peşte. nici un iubitor de semeni nu-şi lasă semenii fără ajutor. Deoarece orice vultur este zburător şi nici un peşte nu este zburător.

deoarece X este un om generos.Unele fiinţe acvatice sunt peşti. Indicaţi şi tipul de inferenţă imediată. Tipul de Schema inferenţei Validă / inferenţă Nevalidă imediată Unii civili sunt fricoşi. unele înotătoare sunt fiinţe acvatice. Se consideră adevărată următoarea propoziţie: „Nici un militar nu este fricos”. 6. Care din următoarele propoziţii poate fi derivată în mod valid din propoziţia iniţială. Toţi militarii sunt curajoşi. iar toţi peştii sunt înotătoare. Nimeni nu este zeu. Mioriţa nu este o lucrare ştiinţifică fiindcă e scrisă în versuri. Transformaţi următoarele entimeme în forma completă a silogismului categoric: Toţi suntem muritori deoarece suntem oameni. toţi avem slăbiciuni. Unii civili nu sunt 113 . 7. X este stimat de colegi. Toţi oamenii curajoşi sunt civili. Unii militari nu sunt curajoşi.

curajoşi. Andrei şi Cristian. Deseară voi citi sau voi asculta muzică. va fi selecţionat în echipa Universităţii. . 114 . de ce fel şi care sunt conectorii logici: Propoziţie Simplă / compusă Tip / simbolizare Conector(i) logici La sfârşitul acestei Compusă Negaţie (~p) nu săptămâni nu merg la cinematograf. Andrei şi Ioana sunt prieteni. 7. Cel puţin unul dintre prietenii mei. Dacă duminica viitoare este vreme frumoasă. atunci se va însănătoşi repede. Unii oameni curajoşi nu sunt civili. În vacanţa de vară voi merge şi la mare. Dacă Bogdan aplică zilnic tratamentul prescris. Ziariştii pot să dezvăluie sursa informaţiilor dacă şi numai dacă nu au făcut promisiuni că nu vor dezvălui această sursă. şi la munte. atunci voi merge să mă plimb. Identificaţi care din următoarele propoziţii sunt compuse. Copiatul la examene este imoral şi ilegal. Nici un om fricos nu este civil.