Elemente de biofizică

Biofizica - este o ştiinţă care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru cercetarea
fenomenelor lumii vii.
Luând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a materiei vii, ramurile principale ale
biofizicii sunt urmatoarele:

a. Biofizica electronică (cuantică)
b. Biofizica moleculară
c. Biofizica celulară
d. Biofizica sistemelor complexe

Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale fizicii:

 Biomecanica - diferitele tipuri de locomoţie animală până la motilitatea celulară;
 Bioelectricitatea - ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie, la nivel celular, tisular şi
de organ;
 Biotermodinamica şi bioenergetica - generarea, stocarea, conversia energiei la nivel celular
şi problemele energetice ale sistemelor biologice la nivel supraindividual;
 Biocibernetica - mecanismele reglării şi transmiterii de informaţii în sistemele biologice;
 Radiobiologia - fenomenele ce au loc la interacţiunea radiaţiei cu materia vie.
Fenomenele fizice stau la baza funcţionării mecanismelor biologice.

I.1. Mărimi fizice, unităţi de măsură, sisteme de mărimi şi unităţi
Mărimea fizică - o proprietate măsurabilă a unui corp

Mărimile fizice:

 Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora
[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului electric (i), intensitatea
luminoasă (I), cantitatea de substanţă (ν)]

 Derivate → se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor fundamentale
[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi timpului]

o Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de acelaşi fel cu ea, care se consideră
etalon şi, de aceea, se numeşte unitate de măsură.
o A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă (cu etalonul) şi a
vedea de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Unităţile de măsură:
 unităţi fundamentale
 unităţi derivate

În anul 1960 la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi s-au adoptat pe plan
internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile fundamentale.
 metrul (pentru lungime)
 kilogramul (pentru masă)
 secunda (pentru timp)
 kelvinul (pentru temperatură)
 amperul (pentru intensitatea curentului electric)
 candela (pentru intensitatea luminoasă)
 molul (pentru cantitatea de substanţă)

Unităţile derivate sunt cele corespunzătoare mărimilor derivate
Exemplu: [F]SI = [m]SI·[a]SI = kg·m/s2

Grupul de unităţi fundamentale stabilite şi toate unităţile derivate din unităţile fundamentale
constituie un sistem de unităţi de măsură.
Sistem Internaţional de unităţi de măsură (SI) → ansamblu coerent de unităţi fundamentale
şi derivate.
 şapte mărimi, respectiv şapte unităţi fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, kelvinul,
candela, amperul, nr. de moli.
Sistemul tolerat de unităţi este sistemul C.G.S. (centimetru, gram, secundă) a cărui folosire se
face în funcţie de necesităţi.

Mărimi fundamentale Unităţi fundamentale

Lungimea l , x, d , s m
Timpul t
s
Masa m kg
Intensitatea curentului electric I A( Amper)
Intensitatea luminoasă I l Cd (Candela )
Temperatura T K (Kelvin)
Cantitatea de substanţă  moli

Tabelul 1. Mărimi şi unităţi fundamentale.

Mărimi fizice scalare şi vectoriale

 Mărimile fizice scalare → se caracterizează prin:
 valoare numerică
 unitate de măsură,
de exemplu: temperatura, lungimea, masa etc.

 Mărimile fizice vectoriale → se caracterizează prin:
 valoare numerică
 unitate de măsură
 punct de aplicaţie
 orientare (direcţie şi sens)

de exemplu: forţa (se notează printr-o săgeata deasupra simbolului, F )

2

Mărimi derivate în mecanică Unităţi derivate în mecanică

Aria A  S  l
2
m2
Volumul V  l
3
m3
m kg
Densitatea 
V m3
d m
Viteza v 
t s
v m
Acceleraţia a 
t s2
m
Forţa F  m a kg   N ( Newton)
s2
  m
Impuls p  m  v kg   N  s
s
F N
Presiunea p   Pa( Pascal )
S m2
Lucrul mecanic L  F  d  cos  N  m  J (Joule )
L J
Puterea P   W (Watt )
t s
Energia E  L J
Momentul forţei M  F  b N m
  
Momentul cinetic L  r  p m N  s  J  s

Tabelul 2. Mărimi şi unităţi derivate în mecanică.

Mărimi derivate în electricitate Unităţi derivate în electricitate

Sarcina electrică q  I  t A  s  C (Coulomb)
L
Tensiunea electrică U J
q  V (Volt )
q s
Capacitatea electrică C  C
U  F (Farad )
U V
Rezistenţa electrică R  V
I  (Ohm )
F A
Inducţia magnetică B  N
I l  T (Tesla )
Flux magnetic   B  S Am
 T  m 2  Wb(Weber )
Inductanţa L  Wb
I  H (Henry )
A

Tabelul 3. Mărimi şi unităţi derivate în electricitate.

3

2. organismele vii produc energie. vitezele reacţiilor chimice ar creşte foarte mult. influenţând existenţa. uniformizând temperatura acestuia. creşte gradul de ordonare al moleculelor de apă. prin creşterea numărului de legături de hidrogen. Biofizica moleculară I. o Organismele vii pot primi din exterior cantităţi însemnate de căldură. Sângele. 4 . Ca urmare. Apa şi importanţa ei în lumea vie a. Variaţia densităţii apei cu temperatura o Spre deosebire de celelalte lichide. o Dacă se presupune că un organism viu ar fi un sistem izolat având căldura specifică apropiată de cea a apei (1 cal/g·grad). Ea are densitatea maximă la 4°C. (Această anomalie se explică prin faptul că. o În funcţie de provenienţă. transportă o mare cantitate de căldură din locul unde se produce în tot organismul. b. între 4°C şi 0°C apa se comportă anormal. apa îşi măreşte volumul prin solidificare şi îşi micşorează densitatea. Reţeaua moleculară devine tot mai structurată. apa poate fi legată (conţinută în structuri moleculare) şi liberă. care la rândul ei poate fi interstiţială şi circulantă (intravasculara). ceea ce determină mărirea volumului gheţii şi scăderea densităţii). mai ales sub formă de căldură. c. o Prin răcire. o După starea ei de fixare în organism. gheaţa are densitatea mai mică decât apa la 4°C şi de aceea pluteşte pe apă. o dată cu scăderea temperaturii. OBS. apa are o importanţă deosebită pentru organismele vii. Prin intermediul vaselor sanguine din apropierea suprafeţei corpului. Clasificarea apei din organismele vii o În raport cu celulele există apă intracelulară şi extracelulară. atunci valoarea temperaturii lui ar creşte mult peste 37 – 40°C. Prin proprietăţile fizice şi valorile constantelor termice. iar aceste modificări nu mai sunt compatibile cu viaţa). conformaţia şi funcţiile acestora.2. apa poate fi exogenă (adusă din exterior) sau endogenă (rezultată din procesele metabolice). Proprietăţile termice ale apei o Ca urmare a activităţii metabolice. prin conţinutul ridicat de apă.1. (Însă la temperaturi mai mari de 42°C încep să se denatureze proteinele. care însă produc încălziri mici. apa are un rol deosebit de important în procesele de termoreglare ale organismului (rol termoregulator). I. dilatându-se. sângele cedează căldură mediului exterior prin radiaţii. Proprietăţile fizice ale apei Datorită proprietăţilor fizice pe care le are.

solidă 3.suspensii Acest criteriu de clasificare nu se poate aplica moleculelor lungi (hidrocarburi) 2. în concluzie. care se află sub formă de particule.2.dispersie (elemente figurate) În sistemele biologice prezintă interes deosebit cazul în care dispersantul este lichid. globuline. Faze (fază .polifazice .parte a unui sistem separată de celelalte părţi prin interfeţe .amestec de două sau mai multe substanţe. 5 .liofobe (nu exista afinitate între solvit şi solvent) În organism există toate cele trei clase: soluţii adevărate. Noţiuni de fizica sistemelor disperse Sistem dispers .gazoasă . Cl. Starea de agregare a dispersantului .suprafeţe la nivelul cărora se produce o modificare bruscă a proprietăţilor fizico-chimice): . suspensii.) . în funcţie de: 1.heterogene : între părţile componente există suprafeţe de separare.Conductivitatea termică a apei este mare în comparaţie cu alţi constituenţi organici şi. De exemplu sângele este: .soluţie pentru cristaloizi (Na. Dimensiunile particulelor: . mai mult sau mai puţin fine. Afinitatea dintre componenţi: . având două componente: dispersantă şi dispersată. 4. organismele vii pot evita hipertermiile locale prin transport rapid al căldurii. Prima o conţine pe cealaltă. K) .monofazice. coloizi. care pot fi omogene ( proprietăţi identice în toate punctele sistemului) şi neomogene (proprietăţile diferă de la un punct la altul) .soluţii adevărate (moleculare) .solvent) .soluţii coloidale . Criterii de clasificare a sistemelor disperse.liofile (afinitate între solvit .2.coloid (proteine: serumalbumine. I.lichidă .

o Fenomenele moleculare de transport se manifestă în sisteme neomogene (asimetrice) şi se desfăşoară în sensul diminuării şi eliminării neomogenităţilor sistemului respectiv. Legile lui Fick Definiţie 1. Două soluţii de concentraţii diferite (C1>C2). o Atingerea stării de echilibru se realizează în mod spontan. Definiţia 3. Importanţă: Fenomenele de transport au o importanţă deosebită în biologie în special în cadrul fenomenelor de transport prin membrane biologice. Fluxul de substanţă transportată este proporţional cu diferenţa de concentraţie de-a lungul direcţiei după care are loc. numai prin agitaţie termică moleculară. Observaţie La lichide fenomenul se produce cu o intensitate mai mică decât la gaze. Biofizica celulară I. sub diverse forme. separate printr-un perete despărţitor → flux de substanţă de la concentraţie mare la concentraţie mică şi va înceta în momentul în care ele devin egale. fenomene de transport de substanţă şi transfer de energie. Definiţia 2.3. o În consecinţă va apărea un transport de substanţă şi energie care va avea ca scop diminuarea până la dispariţie a neomogenităţilor sistemului. Difuzia simplă.1.3. I. fără consum de energie din exterior. Fig. Difuzia simplă. 1. Fluxul de substanţă reprezintă cantitatea de substanţă care traversează unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. care sunt indispensabile funcţionării organismelor vii. 6 . datorită forţelor intermoleculare mai mari şi a agitaţiei termice mai mici decât în cazul gazelor. Difuzia reprezintă fenomenul de pătrundere a moleculelor unui corp printre moleculele altui corp aflat în aceeaşi stare de agregare. Fenomene de transport o La toate nivelele de organizare a materiei se întâlnesc.

Definiţia 4. cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă.  colesterolul. a. interacţionând în principal cu grupările polare ale lipidelor sau cu proteinele intrinseci (integrale) prin forţe electrostatice. Proteine periferice Ele sunt extrinseci şi pot fi extrase uşor prin tratare cu soluţii diluate de săruri. depinde de natura substanţei care difuzează şi de natura mediului în care are loc difuzia.  Dimensiunile lor sunt mai mari decât ale lipidelor. Principalele componente ale membranelor biologice sunt:  proteinele (60-80 %)  lipidele (40-20 %) (resturile glucidice sunt întotdeauna ataşate proteinelor sau lipidelor)  alte componente minore (ioni. Lipidele asigură funcţia de barieră a membranelor. Structură şi proprietăţi Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:  delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior. Membranele biologice se definesc ca fiind ansambluri compuse din proteine şi lipide care formează structuri continue bidimensionale. Cantitatea de substanţă transportată în unitatea de timp este proporţională cu secţiunea transversală prin care are loc difuzia. I. apă.  glicolipidele. Compoziţia biochimică a membranelor biologice Toate membranele biologice au în principiu o structură comună. Proteine integrate Aceste proteine sunt integrate şi nu pot fi extrase decât după distrugerea structurii membranei cu detergenţi. sunt ataşate la exteriorul bistratului lipidic. transportori) (insuficient studiate cantitativ). Principalele clase de lipide întâlnite în membranele celulare sunt:  fosfolipidele (55 % din lipidele membranare).  Ele intervin în transportul activ. 7 . prin care se realizează compartimentarea materiei vii.  prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele macromolecule. îndeplinesc funcţii enzimatice sau de receptori. Fenomene de transport prin membrana celulară Membrane biologice Definiţie.  constituie locul unor reacţii enzimatice. Există 2 categorii de proteine: proteine periferice şi proteine integrate. Proteinele conferă funcţionalitatea membranei. b.3. cu gradientul de concentraţie. acestea sunt molecule amfifile mici ce formează micele în apă.2.

Se disting mai multe tipuri de mişcări:  Mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor o mişcările de flexiune ale atomilor de carbon din grupările metilenice (-CH2-) din laţurile acizilor graşi (din ce în ce mai mobile spre centrul stratului dublu lipidic şi mai rigide spre gruparea polară).transportul prin bistratul lipidic . este inversul vâscozităţii  f   şi se aplică lichidelor izotrope (aceleaşi   proprietăţi în toate cele 3 direcţii ale spaţiului). Fluiditatea membranelor  1 Fluiditatea.transport pasiv (fără consum energetic. în sens opus gradientului de concentraţie sau al celui electrochimic) 2.transportul prin polipeptide (oligopeptide) 8 . d.rapid o mişcarea de deplasare transversală (flip-flop) – lent.2m/s o mişcarea de rotaţie în jurul axei longitudinale a moleculei . multilamelari) : Fig. Din punct de vedere energetic: . f. Caracteristicile fizice ale membranelor biologice Caracterul amfifil – se datorează lipidelor care prezintă un „cap” hidrofil şi o „coadă” hidrofobă. o mişcările atomilor din gruparea polară. Fluiditatea membranelor→ mobilitatea lor. Clasificarea tipurilor de transport: Tipurile de transport membranar pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Formarea miceliilor şi a lipozomilor. în consecinţă ele formează în mod spontan în apă micelii şi lipozomi (unilamelari. c. După natura substratului: .transport activ (cu consum energetic. în sensul gradientului de concentraţie sau al celui electrochimic) .  Mişcări ale întregii molecule de fosfolipide o mişcarea de deplasare laterală (translaţie). 1. 2.

dacă forţa exterioară este mai mare decât valoarea maximă a forţei pe care o poate dezvolta muşchiul.transportul prin proteine 3. peste o limită dată.3. al unor macromolecule prin membrane (de ex. la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă. transport activ I. Căldură disipată de muşchi este : . În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul se poate scurta. Alungirea muşchiului . 9 . Atât în repaus. fagocitoza – pătrunderea substanţelor solide în celulă pinocitoza – pătrunderea macromoleculelor lichide în celulă Exocitoza: se varsă în exteriorul celulei produsle secretate în celulă (se produce prin fuziunea unor vezicule din citoplasmă cu plasmalema şi materialele din vezcule sunt vărsate în afara celulei) Transcitoza: realizează transortul moleculelor prin celulele endoteliului capilar. fagocitoza) . muşchi solear 30).  microtransport 1. muşchiul degajă căldură.forţa variază ca mărime .muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante (ridicarea unei greutăţi).căldura de repaus. transport pasiv 2. contracţiile individuale fuzionează într-o contracţie unică . După cinetică: . în care moleculele de ADN trec atât prin peretele celular cât şi prin plasmalemă)  transp.contracţie tetanică (fig.Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă sub forma unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar contracţiei şi relaxării).) Frecvenţa depinde de tipul de muşchi (mai mare la muşchii rapizi)(musculatura oculară 350 stimuli/secundă. Muşchiul nu efectuează lucru mecanic. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare.3. dar tensiunea în el creşte.. Contracţie izometrică . la bacterii în cursul procesului de transformare genetică.difuzia simplă . Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă (contracţia posturală sau pentru susţinerea unui obiect). Contracţia tetanică . alungi sau poate păstra aceeaşi lungime. Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune.endocitoza (pinocitoza. dir. cât şi în contracţie. Tipuri de contracţii. Contracţie izotonică . Contracţie neizotonică .difuzia facilitată Sisteme de:  macrotransport  transp. Noţiuni de biomecanică a. acesta se alungeşte cu toate că se contractă activ. prin vezicule: .transcitoza Endocitoza: materialele pătrund în celulă înglobate în vezicule ce se desprind din plasmalemă.contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică.exocitoza .întinderea unui resort.

verticala CG (b în Fig. care la rândul ei este căldura de menţinere a forţei de contracţie şi căldura de scurtare (proporţională cu gradul scurtării). care se produce în urma reacţiilor chimice de regenerare a ATP. Diferitele vertebre îşi menţin poziţia una deasupra celeilalte în acelaşi mod ca şi capul. . trag bazinul înainte.căldura de restabilire. Trunchiul . Echilibrul capului.căldura de contracţie. trunchiului şi membrelor inferioare Capul .rezemat pe condilii primei vertebre. Echilibrul corpului în poziţie verticală În această poziţie. iar verticala CG trece la nivelul genunchiului prin faţa axei transversale articulare.condilii femurului se sprijină pe tibie. atlasul . capul său se apleacă înainte).gemenii şi ligamentele genunchiului asigură echilibrul. fapt pentru care capul nu se menţine în echilibru fără efort (observaţi un om care doarme. având rolul de a anula efectul greutăţii capului. care. în timp ce în regiunea lombară unde verticala CG trece prin spatele vertebrelor. 3) trece cu puţin anterior de articulaţia occipito-atlantoidă. opresc capul de a cădea înainte. Prin urmare. adică în faţa liniei transversale care uneşte cei doi condili. Fig. muşchiul psoasiliac şi tensorul fasciei late. muşchii cefei. corpul uman este în echilibru stabil. intervin muşchii spatelui. 3. care produc un moment de rotaţie pd. b. . sprijinindu-se pe coapsă. Condiţiile de echilibru al întregului corp cuprind şi echilibrul capului. în uşoară contracţie statică. 10 . . Pentru regiunea cervicală şi dorsală. momentul compensator pentru menţinerea echilibrului este format de muşchii abdomenului.verticala CG trece prin spatele axei imaginare orizontale care uneşte articulaţiile coxofemurale. momentul compensator fiind realizat de ligamentul lui Bertin. echilibrul craniului este asigurat de muşchii cefei. în stare de veghe însă. .stă în echilibru pe picioare. rezemat pe capetele celor două femururi. .căldura de relaxare. Echilibrul coapselor pe tibie . care se produce imediat după încetarea stimulării. iar verticala CG trece prin interiorul unui poligon convex de sprijin care în condiţiile pierderii echilibrului îşi măreşte suprafaţa prin îndepărtarea picioarelor.

În anumite condiţii. poate apărea o exagerare a curburii dorsale numită cifoză (Fig. 4) care este o deformare a coloanei vertebrale a cărei convexitate este îndreptată spre partea piciorului mai scurt. la adolescenţi mai ales. La un om care are un picior mai scurt. Exemple: 1. menţinerea echilibrului cere aplecarea trunchiului lateral către piciorul mai scurt. intervin mai activ muşchii gambei c. Tipuri de scolioză. Echilibrul gambei pe picior . care rezistă foarte bine la un efort de scurtă durată. . 4. 5).atitudini patologice datorate flexiei sau extensiei anormale a diferitelor segmente. 11 . 2.acesta este menţinut de tricepsul sural. consecinţa acestei aplecări repetate fiind apariţia scoliozei (Fig. . în limita permisă de distensia ligamentelor articulare. . ca urmare. .poziţa momentană datorată purtării unei greutăţi – verticala CG se deplasează. şi.genunchii sunt menţinuţi în extensie prin acţiunea gravitaţiei. dar nu şi la cele mai îndelungate şi se deformează sub influenţa contracţiilor musculare anormale de lungă durată. care în ortostatism se află în stare de contracţie permanentă. Fig.poziţii vicioase datorate modificărilor scheletului.verticala CG al întregului corp trece prin faţa articulaţiei tibio-tarsiene . omul trebuie să îşi schimbe poziţia până ce această verticală trece din nou prin poligonul de sprijin.pentru menţinerea echilibrului corpului în poziţie verticală. Poziţii anormale ale corpului uman .

Lordoza. pentru a cărei compensare se produce o amplificare a curburii lombare cu convexitatea anterioară. Apare datorită discordanţei dintre apăsarea puternică şi continuă a corpului celui care stă mult timp în picioare şi este supraîncărcat cu greutăţi şi rezistenţa oaselor şi a ligamentelor (în multe cazuri este vorba despre o boală profesională care apare la persoanele care lucrează mult timp în picioare). Piciorul plat (Fig. 6). 3. 7) reprezintă tot o consecinţă a poziţiei verticale vicioase. Cifoza. 5. 12 . Fig. 6. numită lordoză (Fig. Fig.

aparatele. Inima este un organ cavitar musculos care pompează sânge (lichid nenewtonian pseudoplastic) în tot organismul prin contracţii ritmice (datorită ciclului cardiac) în vasele de sânge de diametre diferite. Inima are aproximativ 60-100 bătăi /minut.000 bătăi/zi. şi aproximativ 100. Compartimentele inimii Rolul de pompă al inimii Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie. Fig. modelele precum şi dispozitivele experimentale folosite pentru acest studiu. Platfus. Elemente de hemodinamică Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulaţiei (mecanica inimii şi hidrodinamica curgerii sângelui prin vase elastice). Bătăile inimii sunt accelerate de activitatea musculară şi de temperatura mai ridicată a corpului. Inima este constituită din două pompe (Fig. d. 8). Fig. între artere şi tuburile elastice etc. 8. 7. prin închiderea şi deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapă. Studiul circulaţiei sanguine foloseşte modele mecanice datorită numeroaselor analogii care există între funcţionarea inimii şi cea a unei pompe. conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică: 13 . având pereţi nerigizi şi parţial elastici.

iar în stări febrile.pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp (circulaţia sistemică) Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care. Când atriile sunt complet golite. El este egal cu volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie (volum-bătaie). În somn. creşte. care reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut. debitul cardiac de repaus este de aproximativ 5 l /min. în mod normal. Închiderea valvulelor atrioventriculare şi a celor aortice produce sunetele specifice bătăilor inimii şi pot fi ascultate cu ajutorul stetoscopului (Fig. Când ventriculele sunt complet golite. care reprezintă ciclul cardiac. Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre atrii. Septul este peretele care desparte atât atriile cât şi ventriculele şi care împiedică trecerea sângelui dintr-un atriu/ventricul în celălalt.pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat din organism (circulaţia pulmonară) . Fig. 14 . înmulţit cu frecvenţa cardiacă. urmată de influxul sanguin în ventricule. iar frecvenţa cardiacă normală este de 70-75 bătăi/min. Acesta cuprinde 3 faze: . 9). Fiecare bătaie a inimii constă într-o anumită succesiune de evenimente. în medie 4 l în repaus. 9.sistola ventriculară constă în contracţia ventriculelor şi ejecţia din ventricule a sângelui. impun deplasarea sângelui într-un singur sens. cele două pompe ale inimii având fiecare câte două camere: atriul este un rezervor care colectează sângele adus de vene şi ventriculul care pompează sângele în artere. valvulele atrioventriculare se închid. sarcină şi la altitudine. împiedicând întoarcerea sângelui în atrii. iar în timpul exerciţiilor fizice. în medie.diastola constă în relaxarea atriilor şi ventriculelor. Volumul- bătaie al fiecărui ventricul este. Inima trebuie să pună în mişcare în fiecare minut. Fazele ciclului cardiac Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac. Musculatura cardiacă asigură atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi energia necesară funcţionării prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard. ventricule şi vase sanguine. Etanşeitatea pompelor este determinată de musculatura cardiacă. valvula pulmonară şi cea aortică se închid.sistola atrială constă în contracţia celor două atrii. astfel. . urmată de reumplerea atriilor.. de 70 ml. până la 20 l. . ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită. care intră astfel în sistemul circulator. . Pozitia valvelor în timpul diastolei si a sistolei. debitul cardiac scade.

presiunea intraventriculară continuă să scadă până la valori inferioare celei din atrii. În mod uzual. urmat de un aflux mai lent. valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode. Umplerea corespunde diastolei ventriculare care durează 0. iar presiunea aortică este mai mare decât cea ventriculară. dar volumul sângelui conţinut rămâne acelaşi. Presiunea sângelui creşte rapid depăşind-o pe cea din aortă. asupra unui lichid incompresibil. prin perceperea primei pulsaţii a arterei radiale (palparea pulsului) la decomprimarea lentă a manşonului aplicat în jurul braţului. Dintre metodele indirecte menţionăm: metoda palpatorie. urmându-se a determena atât presiunea sistolică. contracţia izovolumică sau izometrică. Acest experiment stă la baza utilizăriicateterului pentru măsurarea directă a presiunii arteriale. metoda auscultatorie. cu referire la ventriculul stâng sunt: umplerea (diastolă ventriculară). În acest moment. Musculatura se relaxează după jumătatea perioadei de ejecţie şi presiunea din ventricul scade. În momentul în care devine mai mică decât presiunea atrială. din punct de vedere mecanic.50s. generând umplerea rapidă a ventriculului. începe umplerea cu sânge a ventriculelor. la început mai încet decât cea aortică. presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte bazate pe principiul comprimării unei artere mari cu ajutorul unei manşon pneumatic în care se realizează o presiune măsurabilă. Fazele ciclului cardiac. se deschide valvula mitrală ducând la scurgerea sângelui din atriu. Sângele a urcat în tub până la înălţimea de 2. Această relaxare este foarte rapidă. mai ales în urgenţă). cu viteză mare. permite scăderea în continuare a presiunii. Măsurarea presiunii arteriale Primul document care atestă măsurarea presiunii arteriale datează din secolul al XVIII-lea. În acest timp. comparativ cu presiunea cunoscută din manşetă. permiţând deschiderea valvelor atrio-ventriculare. se ascultă cu ajutorul unui stetoscop plasat în plica cotului zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale la decomprimarea lentă a manşonului. în acest moment deschizându-se valvula sigmoidă. cercetătorul englez Stephen Hales a măsurat în mod direct presiunea sângelui unui cal prin inserarea unui tub cu un capăt deschis direct în vena jugulară a animalului. datorită circulaţiei turbulente. ejecţia şi relaxarea izovolumică (izometrică). Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră. fapt care duce la o creştere foarte rapidă a presiunii intracavitare. În timpul acestor faze. Prin urmare. expulzarea sângelui continuind mai lent. Relaxarea continuă a miocardului. În timpul ejecţiei. Urmează o perioadă scurtă în care ventriculele devin cavităţi închise (diastolă izovolumică sau relaxare izovolumică). presiunea aortică şi cea ventriculară devin foarte apropiate ca valoare. la o diferenţă de 2-3 mmHg. Datorită relaxării miocardului. În timpul contracţiei izovolumice (la volum constant). contracţia atrială. datorită scăderii diferenţei de presiune. la început având loc o ejecţie rapidă (aproximativ 2/3 din debitul sistolic este expulzat în prima jumătate a sistolei). Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică. Când presiunea ventriculară scade sub cea aortică. datorită contracţiei miocardului ventricular. ambele valvule sunt închise. metoda oscilometrică. forma ventriculului se modifică. aşezarea fibrelor musculare în straturi cu orientare diferită şi energia elastică înmagazinată în ţesutul conjunctiv ce leagă straturile reprezentând factori deosebit de importanţi. În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului. ventriculul contractându-se ca o cavitate închisă. prevăzută cu un manometru miniaturizat care permite monitorizarea continuă a presiunii sângelui (metoda este folosită rar.5 m adică până la înălţimea la care presiunea coloanei de sânge (greutatea coloanei raportată la suprafaţă) a devenit egală cu presiunea din sistemul circulator. Contracţia atrială este faza în timpul căreia se umple complet ventriculul. valvula sigmoidă este închisă. cât şi 15 . Deoarece musculatura se contractă. se închide valvula sigmoidă. sângele este expulzat în aortă. presiunea intracavitară scade rapid până la câţiva mmHg. În 1773.

Când presiunea aerului devine egală cu presiunea sistolică. creşterea vâscozităţii sângelui cere o contracţie mai mare din partea inimii pentru a asigura circulaţia. în pierderea de sânge sau când se consumă multe lichide înainte de recoltarea sângelui. zgomotele se aud tot mai tare deoarece amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali creşte şi odată cu ea se intensifică vibraţiile sonore. după care aerul este decomprimat lent. prin febră. Aceste creşteri ale hematocritului pot apărea ca un mecanism compensator în hipoxie (scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sânge) . Creşterea vâscozităţii sanguine se poate datora unui număr anormal de leucocite (de exemplu în leucemii) sau unei cantităţi crescute de proteine plasmatice . Se pompează aer în manşon până ce prin stetoscop nu se mai aude nici un zgomot (presiunea din manşon este mai mare cu 30-40 mm Hg peste cea la care dispare pulsul radial). prin vărsături) precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea exagerată a numărului de globule roşii). diastolice şi medii. Din cauza valorilor mari ale hematocritului. Metoda oscilometrică (Pachon) permite determinarea presiunii sistolice. sângele reuşeşte să se deplaseze prin artera brahială dincolo de zona comprimată de manşon. aderenţa trombocitară. zgomotele scad brusc în intensitate şi dispar. prin favorizarea unei curgeri turbulente. Conform legii lui Poiseuille. ea reprezentând valoarea presiunii sistolice. presiunea diastolică la dispariţia acestora. 16 . Presiunea citită în acest moment pe manometru este presiunea diastolică. În momentul în care presiunea aerului din manşon şi presiunea diastolică sunt egale. Prin urmare. Curgerea se face în regim turbulent deoarece se îngustează lumenul arterial.cea diastolică. iar în stetoscop se aud primele zgomote. ateroscleroza şi accidentele vasculare. creşte vâscozitatea sângelui prin stânjenirea mişcării libere a hematiilor care sunt deformate mecanic şi favorizarea apariţiei de aglomerări eritrocitare.fibrinogenul (în inflamaţii) sau ca lanţurile K (proteine ce intră în compoziţia anticorpilor) secretate de o linie limfocitară anormală (boală numită macroglobulinemie în care vâscozitatea relativă a serului este >4 ). atingând uneori valoarea 2. în cazul deshidratării (prin transpiraţie. Zgomotele provin de la vârtejurile ce apar în coloana de sânge care curge cu viteză mare. precum şi la modificări apărute în diametrele şi elasticitatea vaselor de sânge. momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolica. Presiunea sistolică se înregistrează la apariţia oscilaţiilor. acest lucru favorizând staza sanguină.de exemplu hipoxia datorată altitudinii sau hipoxia din unele boli ce afectează ventilaţia pulmonară. când poate fi cauza apariţiei unor sufluri la un cord normal. Scăderea vâscozităţii sanguine este întâlnită în stările de anemie. ale dimensiunilor inimii. în hidremie şi hiperglicemie. Vâscozitatea sângelui creşte în intoxicaţiile cu bioxid de carbon din cauza creşterii volumului hematiilor. ceea ce se traduce prin creşterea tensiunii arteriale. artera nu se mai închide în diastolă. Creşterea hematocritului se întâlneşte rar. Apare suprasolicitarea cordului prin creşterea presiunilor arteriale în circulaţia sistemică şi în special pulmonară. Aspecte biofizice ale patologiei circulaţiei sângelui Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine. Pe măsură ce aerul din manşon este decomprimat. Creşterea vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii Poiseuille- Hagen). iar presiunea medie în momentul în care amplitudinea oscilaţiilor este maximă. trebuie să se acţioneze cu o presiune cu atât mai mare cu cât vâscozitatea lichidului este mai mare. În acest moment se citeşte presiunea pe manometru. momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã presiunea sistolica. pentru a trece printr-un vas un anumit debit de sânge. Aşadar. Această metodă urmăreşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul decomprimării treptate a aerului din manşonul gonflabil.

17 . 10) depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge. cu capul rotunjit pentru a permite alunecarea prin artere şi vene. Conform ecuaţiei de continuitate. inima mărindu-şi dimensiunile (razele de curbură ale pereţilor devenind mai mari). de asemenea. poate să apară şi riscul curgerii turbulente. Îngustarea peretelui vascular în ateroscleroza. trebuie luate măsuri pentru evitarea coagulării sângelui. urmate de o scădere a presiunii statice. Cateterul poate fi folosit atât pentru stabilirea unui diagnostic. teflon sau polietilenă. Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă dispare sau se micşorează foarte mult. când este introdus cateterul în vasul de sânge. pentru a realiza o aceeaşi presiune sistolică se produce o tensiune mai mare în pereţi. În ateroscleroză (Fig. O creştere a vitezei de curgere a fluidului atrage după sine. Mai mult. prin intermediul unui cateter umplut cu fluid. Angioplastia. Fig. între 110 mm. aria secţiunii transversale îngustându-se. debitul de sânge este vizualizat prin fluoroscopie. e. Practic. Cateterul este un tub de cauciuc. cât şi pentru terapie. Procedurile bazate pe cateterizare pornesc de la ideea de a minimaliza traumele datorate introducerii cateterului în vasul de sânge. Cateterul. ceea ce duce la obosirea acesteia. inclusiv angiografie (radiografie a vaselor sangvine pentru studiul vaselor de sânge arterial prin injectare de substanţă de contrast printr-un cateter. Modificarea dimensiunilor inimii poate să apară ca urmare a presiunii mărite a sângelui care necesită din partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare. ideea de bază constă în poziţionarea unui cateter balon în interiorul secţiunii îngustate a unei artere. vasul putându-se bloca. Angiografia. urmat de creşterea rezistenţei la înaintare a coloanei de sânge şi la apariţia unor sufluri. umplut cu lichid (soluţie heparină-salină). inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai mare decât în mod obişnuit. cât şi în monitorizarea îngrijirii critice şi operative (cateterul este fixat pentru o perioadă de timp mai mare într-o arteră periferică). conform legii lui Laplace.angioplastia este o metodă nechirurgicală pentru tratamentul stenozelor arterelor coronare. o creştere a presiunii dinamice. Cateterizarea cardiacă. De asemenea. Cea mai obişnuită tehnică de măsurare directă a presiunii utilizează un cateter conectat la un traductor de presiune extravascular. Această tehnică este pe larg aplicată în practica clinică. este posibil ca un cheag de sânge să blocheze vasul îngustat. cu diametrul suficient de mic. la fel cum. creşte viteza fluidului prin acea secţiune. În aceste condiţii. atât în cateterizarea diagnosticului (cateterul este conectat de la o arteră periferică spre o arteră centrală). micşorează diametrul acestora. conform ecuaţiei lui Bernoulli. prin umflarea balonului de la capătul cateterului se lărgeşte secţiunea îngustată şi se deschide artera. pe bază de raze X) şi angioplastie (cardiologie intervenţională . pacientul nu simte mişcarea cateterului în interiorul vasului de sânge. 10.

valvuloplastie sau embolizare. prin care un tub lung şi subţire – cateterul – este ghidat în cavităţile inimii. Vasul de sânge îngustat datorită aterosclerozei este deschis prin angioplastie şi este menţinut deschis prin utilizarea stent-ului. Pentru depistarea zonei blocate arterele coronare sunt vizualizate prin radiografiere cu ajutorul razelor X (angiografie). pentru investigarea inimii stângi). pentru o bună vizualizare pe imaginea radiografică (alb). Deplasarea lichidului produce o deformare a diafragmei traductorului care este înregistrată de un sistem electromecanic. Punctul de acces al cateterului în sistemul cardiovascular poate fi braţul sau piciorul. de exemplu. sub control radiologic. Dispozitivul pentru angioplastia cardiacă este un cateter (tub flexibil.oximetriei sanguine. eventual chiar şi aorta . tratamente nechirurgicale precum angioplastie. apoi condos prin aortă în poziţia necesară. Presiunea sângelui este transmisă prin această coloană de lichid la traductor. În angioplastie cateterul balon urmăreşte firul conducător până în artera coronară blocată. Pentru introducerea stent-ului este introdus mai întâi un fir conducător în zona îngustată a arterei. evaluarea cantităţii de sânge. cateterul este condus spre zona de investigaţie. stentare . pentru investigarea inimii drepte. Cateterul şi firul conducător sunt retrase. reformându-se în jurul stent-ului. obţinerea curbelor de diluţie pentru substanţe marker. tot prin intermediul cateterului. implantare de pacemaker. Cateterul balon este desumflat. Semnalul electric rezultat este apoi amplificat pentru a fi vizualizat. un fir conducător este inserat printr-o arteră în braţ sau în picior. Cateterul permite verificarea presiunii sângelui din vase şi cavităţile inimii. Balonul este desumflat. Deoarece vasele de sânge sunt iluminate. Balonul este umflat şi împinge plaga spre pereţii arterei. suprafeţele îngustate sau identifică blocajul. In situaţii speciale se pot executa. de obicei printr-un vas de sânge de la mână sau picior (o venă periferică. Cateterizarea cardiacă este o procedură minim invazivă de investigaţie a aparatului cardiovascular. de către cardiologi. un cateter este inserat de-a lungul firului conducător şi este injectată substanţa de contrast în vasele de sânge. Cateterizarea cardiacă reprezintă unul din cele mai precise teste pentru diagnosticul bolilor arterelor coronare. sau o arteră periferică. afectând în acelaşi timp şi rezultatul măsurării presiunii. iar stent-ul rămâne în zona de interes pentru a menţine artera deschisă. Pentru angiografie. Un cateter balon cu un stent este plasat în artera îngustată. radiologi. Pentru a preveni acest lucru se pot folosi stent-uri cu medicament care este absorbit în timp de organism. Angioplastia este o procedură utilizată pentru deschiderea arterelor îngustate de ateroscleroză. cardiologi intervenţionişti şi alţi specilaişti. 18 . plaga poate recidiva.efectuarea angiocardiografiei. După un anumit interval de timp. subţire şi lung) care este introdus într-un vas de sânge al inimii (artera coronară) pentru a deschide o suprafaţă îngustată sau blocată (percutaneous transluminal coronary angioplasty or PCTA). Prin punctul de acces. vizualizarea arterelor coronare de la suprafaţa inimii.Acest fenomen conduce la un tromboembolism. verificarea nivelului de oxigen din sânge . Prin umflarea balonului acesta expandează şi împinge plaga spre pereţii arterei. iar cateterul şi firul conducător sunt retrase. La aproximativ un centimetru de vârf se află un orificiu care permite pătrunderea sângelui în cateter. Procedurile bazate pe cateterizare sunt aplicate în laboratoare speciale în spitale. pe un monitor. În acest moment.

cât şi cu mediul înconjurător încetează. aflate în interacţiune energetică atât între ele cât şi cu mediul exterior. caz limită. sistemul evoluează de la starea finală spre starea iniţială pe acelaşi drum. în orice moment sistemul este în echilibru termodinamic.ansamblu de componente aflate în interacţiune. termodinamica este acea ramura a fizicii care se ocupă de relaţiile între căldură (Q) şi lucru mecanic (L). . 19 .nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul.3.ireversibile – sunt. Elemente de termodinamică biologică Noţiuni generale. în general. . procese necvasistatice. Termodinamica biologică se ocupă cu studiul transformărilor de energie în sistemele biologice. fără a fi egală cu zero.au valori definite în orice punct al sistemului.4.parametrii de stare sunt constanţi în timp.extensivi . . Starea sistemului termodinamic .schimbă cu exteriorul numai energie .sistem macroscopic alcătuit dintr-un număr foarte mare de atomi şi molecule. Starea staţionară se caracterizează prin: . Sisteme termodinamice. . dar într-un sens mai larg. util numai pentru simplificarea unor raţionamente. atât între componentele sistemului.schimbă cu exteriorul atât energie cât şi substanţă . În accepţiunea originală. Ele pot fi : .intensivi . . Sistemul izolat este o abstractizare.sunt procese cvasistatice. În natură nu există sisteme izolate. Clasificarea sistemelor termodinamice: -deschise . Definiţie.parametrii intensivi sunt constanţi în spaţiu (omogenizare).depind de dimensiunile sistemului şi de cantitatea de substanţă existentă în sistem (volumul.izolate .schimburile de substanţă şi energie între componentele sistemului şi cu mediul extern nu încetează. Dacă se schimbă semnul parametrilor termodinamici.dezordinea este maximă (entropia termodinamică este maximă). . I.este caracterizată de următoarele proprietăţi: . a. care nu depind de dimensiuni (presiunea. . Starea de echilibru termodinamic . masa. Sistem termodinamic . de care sunt separate prin pereţi adiabatici.schimburile de energie şi substanţă. . ea este ştiinţa care studiază transformările reciproce ale diferitelor forme de energie în sistemele naturale şi în cele construite de om.treceri ale sistemului termodinamic de la o stare (staţionară sau de echilibru termodinamic) la altă stare (staţionară sau de echilibru termodinamic) prin modificarea în timp a parametrilor termodinamici.producerea de entropie încetează.parametrii de stare sunt constanţi în timp.este reprezentată de totalitatea parametrilor săi de stare (care sunt mărimi fizice măsurabile) Parametrii de stare sunt de două feluri: . .reversibile .producerea de entropie este minimă. Revenirea la starea iniţială (dacă este posibilă) se face pe alt drum şi pe seama unei intervenţii active din exterior (nu poate decurge de la sine). delimitate de mediul extern care îl înconjoară. Sistem . concentraţia. numărul de moli).închise .parametrii intensivi nu sunt constanţi în spaţiu. temperatura). Procese termodinamice .

trebuie să se ţină seama de faptul fundamental că ele sunt sisteme deschise care iau şi degajă în exterior energie. să funcţioneze la nesfârşit fără a consuma energie (perpetuum mobile de speţa I-a) s-a ajuns la concluzia că nu se poate “crea” energie. postulează existenţa unui parametru caracteristic oricărui sistem. Principiul I al termodinamicii sau principiul conservării energiei. 20 . În 1840. parmetru care exprimă capacitatea totală a sistemului de a efectua acţiuni de orice tip şi are o valoare bine determinată în fiecare stare a sistemului.L = Q . H. Aplicând principiul I în cazul unui organism. H. prin care se stabileşte valoarea de referinţă la care să fie raportat efectul diferiţilor factori care influenţează metabolismul energetic. Helmholtz) au descoperit echivalenţa dintre lucru mecanic şi energie şi au determinat echivalentul mecanic al caloriei. Subiectul este în repaus (nu efectuează lucru mecanic) şi nu a mâncat 12 ore (nu preia energie din mediu). deci: H = Qizobar (căldura schimbată de sistem izobar) Mărimea H = U + pV se numeşte entalpia sistemului şi este foarte utilă în studiul termodinamic al reacţiilor chimice. Dacă scriem expresia principiului I: U = Q . Bilanţul energetic al organismului. este un exemplu de asemenea bilanţ în condiţii simplificate. starea fiziologică etc.pV cantitatea de căldură Q va fi: Q = U + pV = (U + pV) = H. J. Principiul I al termodinamicii În urma eşecurilor de a construi o maşină care. randamentul de transformare fiind întotdeauna subunitar. Pentru a aplica corect principiul I în cazul organismelor. numit energie internă (U) a sistemului.). Principiul II al termodinamicii Principiul II al termodinamicii generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în lucru mecanic. bilanţul energetic se poate scrie: căldura degajată = .energia depozitată = energia utilizată c. Testul clinic al intensităţii metabolismului bazal. odată pornită.R. iar procesele biologice sunt procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate creşte sau scădea în funcţie de diferite condiţii (vârsta. b. Hess a formulat regula după care căldura eliberată sau absorbită într-o reacţie chimică nu depinde de etapele intermediare prin care poate decurge această reacţie ci numai de starea iniţială şi cea finală a reactanţilor. astfel încât problema conservării energiei se pune numai pentru sistemul închis format din organismul respectiv împreună cu mediul său înconjurător. ci pentru furnizarea unei energii este necesară consumarea alteia. Aplicaţii ale principiului I in biologie Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise. Joule. Când H > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii endoterme) şi când H< 0 sistemul cedează căldură (reacţii exoterme). Între 1842 şi 1850 o serie de cercetători (J. Mayer. se poate formula următorul bilanţ energetic: energia preluată din mediu = travaliul mecanic efectuat + căldura degajată + energia depozitată în rezevele organismului. În acest caz.

d. adică există o diferenţă de temperatură între diferite puncte ale sale. convecţie şi radiaţie Transportul căldurii prin conducţie Fenomenul de transport al căldurii se numeşte conductibilitate termică şi a fost studiat de către Fourier.  Sistem neuniform încălzit. Conform acestei variante. cu gradientul de temperatură şi depinde de natura substanţei. Mecanismul de transmitere → energia cinetică a moleculelor fiind mai mare la capătul mai cald duce la o ciocnire mare a moleculelor şi energia calorică se transmite din aproape în aproape la capătul opus. 11. Cantitatea de căldură transportată în unitatea de timp este proporţională cu secţiunea transversală prin care are loc conductibilitatea. Odată cu aceasta fluctuaţiile de entropie se reduc şi ele. 21 . Definiţia 2. Există mai multe formulări ale principiului II. Entropia este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem termodinamic. Fig. Definiţia 3. Transportul căldurii prin conducţie. Principiul III al termodinamicii Entropia unui sistem tinde spre o valoare constantă atunci când temperatura se apropie de zero absolut. e. principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei.  În consecinţă → flux de căldură (JQ) → echilibru termic (se egalează temperaturile). Definiţia 1. Fluxul de căldură (JQ) reprezintă cantitatea de căldură Q ce trece prin unitatea de arie S în unitatea de timp. Transportul căldurii prin conducţie. În varianta care indică sensul spontan al desfăşurării proceselor termodinamice. agitaţia termică se reduce şi sistemul tinde să devină ordonat. Pe măsură ce sistemul se apropie de zero absolut . Fluxul de căldură depinde de gradientul de temperatură şi de natura substanţei. procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.

Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată spre cele cu temperatura mai scăzută prin conducţie şi convecţie. Atunci când un corp negru este încălzit. astfel încât rolul principal în transportul căldurii îl constituie sângele.  Conductibilitatea termică a lichidelor este mai mică decât a solidelor.  Dacă solidul cu care vine în contact masa de fluid (ex.  Căldura pe care o primeşte corpul prin încălzire se transformă în energie radiantă. fiind aproximativ egală cu cea a apei (1 calg·grad sau 4185 J/kg·grad). la locul de contact cu o sursă caldă.  Un corp care absoarbe toate radiaţiile care cad asupra lui se numeşte corp negru. aerul va „cădea”.  Devenind prin răcire mai dens. iar de aici spre mediul exterior.  În acest fel se realizează o deplasare continuă de aer în jurul peretelui şi totodată se realizează un transfer de căldură de la aerul cald la peretele rece  Prin încălzire. Transportul căldurii în organism  Organismul uman produce căldură care se transmite din centrul corpului spre suprafaţă. Transportul căldurii prin radiaţie  Spre deosebire de conducţie şi convecţie. Corpul negru este definit ca emitor şi totodată absorbant perfect de radiaţie.  Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de la un organ la altul. Transportul căldurii prin convecţie (curenţi)  Are loc numai în cazul lichidelor şi al gazelor care vin în contact cu un material solid compact aflat la altă temperatură. urmând să fie înlocuit de o cantitate de aer mai cald din incintă. mai ales a celor groase. aer) este la o temperatură mai scăzută decât a acestuia. el emite toate radiaţiile posibile. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii culoarea lui variază spre alb.  Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de căldura lui specifică mare.  Când un corp metalic atinge o temperatură de 5000C el se înroşeşte şi devine luminos.  Conductibilitatea termică a cristalelor depinde de direcţie deoarece sunt sisteme anizotrope. 22 . Conductibilitatea termică şi cea electrică cresc atunci când temperatura scade.  Energia radiantă emisă în unitatea de timp se numeşte putere emiţătoare a corpului. Ele se numesc radiaţii infraroşii.  Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă.  Energia calorică se transmite prin unde electromagnetice cu lungime de undă mai mare decât a luminii de culoare roşie din spectrul vizibil (>roşu). care sunt purtătoare cu căldură. atunci fluidul cald cedează peretelui o parte din energie şi se va răci. iar a gazelor este mai mică decât cea a lichidelor. la transportul căldurii prin radiaţie nu este necesar un mediu material pentru a transporta energia. fluidul îşi modifică densitatea şi ca urmare se formează curenţi ascendenţi.  Corpurile care permit trecerea radiaţiilor infraroşii se numesc diatermane iar cele care nu permit trecerea lor se numesc atermane.

Autoclava.) pot fi distruşi la temperaturi mari fie prin blocarea unor procese vitale din microorganisme.  Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie. Diverşii germeni (bacterii. Are valori cuprinse între (– 50) – (-100) mV.  Transmiterea căldurii prin conducţie. este însă un proces statistic şi de aceea temperatura trebuie menţinută un timp minim pentru ca probabilitatea de distrugere să fie cât mai apropiată de 1 (deci rata de supravieţuire a germenilor să fie practic zero). Sterilizarea Etuvele. Etuvele permit obţinerea de temperaturi mari şi distrugerea germenilor în general în condiţii uscate. Grosimea acestui strat scade atunci când corpul este în mişcare. şi faptul că activitatea metabolică menţine diferenţe de concentraţii ale acestor ioni. Această diferenţă de potenţial se numeşte potenţial de repaus celular (PR)(spre deosebire de cel din timpul activităţii). atât în citoplasma oricărei celule.3. convecţie şi radiere reprezintă aproximativ 70 – 80 % din totalul căldurii transmise mediului exterior. radiere şi evaporarea apei prin transpiraţie. Pentru a explica modul în care apare PR se vor analiza câteva sisteme bicompartimentale simple dintre care ultimul este apropiat de sistemul citoplasmă – lichid interstiţial. iar prin evaporare se cedează 20 – 30 % din aceasta. Fenomene bioelectrice Prezenţa. fie prin descompunerea efectivă a unor molecule complexe. 23 . convecţie.5. autoclavele sunt dispozitive în care se pot obţine şi menţine temperaturi relativ mari. I. fac ca fenomenele electrice să fie proprii tuturor celulelor. deci încărcate electric. potenţialul este acelaşi. a numeroase tipuri de atomi şi molecule ionizate. Potenţialul de repaus al celulelor O caracteristică de bază a unei celule vii este existenţa unei diferenţe de potenţial electric între faţa externă şi cea internă a membranei celulare. 12. În interiorul celulei. În cazul muncilor fizice grele corpul poate pierde 4 –12 l apă prin evaporare. Autoclavele (Fig. respectiv în mediul interstiţial. ceea ce reprezintă o cedare considerabilă de căldură. Distrugerea acestora Fig. corpul se va opune cedării căldurii prin curenţii de convecţie şi conducţie. 12). numit strat marginal. toxine etc. cât şi în fluidele extracelulare. permit sterilizarea umedă la temperaturi şi presiuni mari (la presiunea de 1 atm apa ar fierbe şi s-ar evapora la 100°C).  Din cauza aderării unui strat de aer de circa 4 – 8 mm la suprafaţa pielii.  În condiţii de efort fizic pierderea de căldură prin evaporare este de 60–70 % din totalul căldurii. fiind incinte ermetic închise. Deci diferenţa de potenţial se stabileşte între aceste medii.

Atunci când asupra fibrelor nervoase acţionează un stimul de durată are loc o acomodare manifestată prin creşterea pragului de excitabilitate. Există şi potenţiale de acţiune hiperpolarizante. în faza ascendentă şi parţial în faza descendentă. în care excitabilitatea este redusă. 13): Fig. Faza a treia este alcătuită din postpotenţialele pozitiv şi negativ. 24 . Ionii implicaţi sunt în special ionii de Na+ (în faza ascendentă a PA) şi de K+ (în faza descendentă). Propagarea potenţialului de acţiune. numit perioadă de latenţă. Potenţialul de acţiune celular Sistemul nervos periferic şi central constituie o vastă reţea de comunicaţie în cadrul organismului. şi perioada refractară relativă. în care celula nu poate fi excitată. Propagarea potenţialului de acţiune Propagarea potentialului de actiune de-a lungul membranei excitabile (Fig. în celelalte faze ale PA. perioada refractară absolută. influxul sau impulsul nervos. Apar fluxuri de ioni care determină producerea unui semnal electric. În celula musculară. Prima fază a potenţialului de acţiune este reprezentată de un potenţial local şi se numeşte prepotenţial. Din punct de vedere funcţional se disting două perioade refractare. în cazul PA hiperpolarizante). Declanşarea potenţialului de acţiune se realizează prin deschiderea porţilor unor canale cationice sau anionice (uneori prin închiderea porţilor cationice. Potenţialul de acţiune este o depolarizare trecătoare a membranei celulare prin care interiorul celulei devine mai puţin negativ decât în stare de repaus şi diferenţa de potenţial de-o parte şi de alta a membranei celulare scade. caracteristic fiecărui tip de celule. Impulsul nervos reprezintă variaţia tranzitorie şi propagabilă a potenţialului de membrană al fibrelor nervoase. 13. de exemplu în celulele receptoare retiniene. numită potenţial de acţiune (PA). reţea în care pentru transmiterea semnalelor este utilizat un fenomen de natură bioelectrică. cu fazele ascendentă şi descendentă. Fazele potenţialului de acţiune Între momentul acţiunii excitantului şi răspunsul celulei există un interval de timp. în faza ascendentă sunt implicaţi ionii de Ca++. produsă de un stimul (uneori există şi o activitate celulară spontană). Acomodarea poate fi rapidă (fibrele din nervii motori) sau lentă (unele fibre senzitive). Faza următoare este potenţialul de vârf.

 Ca urmare a acestei inversari apar curenti locali atât în interiorul fibrei cât si în exterior.  Acesti curenti tind sa excite dintr-o zona excitata si zonele vecine. 25 . Mecanismul propagarii excitatiei este explicat cu ajutorul teoriei cablului. În acest caz curentii locali trec în afara.  Excitatiile se propaga deci într-un singur sens  Viteza impulsului nervos atinge zeci de metri pe secunda în cazul fibrelor amielinice. deoarece zona C care a fost excitata înaintea zonei B nu mai este sensibila la depolarizare pentru ca ea se gaseste într-o perioada refractara.  Zona excitata B este caracterizata printr-o inversare a polarizarii. fapt ce determina o crestere a conductiei.  La fibrele mielinice conducerea (propagarea) excitatiei se face în salturi si mult mai repede decât în cazul fibrelor amielinice. prin lichidul interstitial.  Propagarea se face din aproape în aproape în sensul indicat mai sus.  Stratul de mielina este de natura lipo-proteica si deci este un bun izolant.

Generalităţi. Fig. fapt care le permite uşoare mişcări de rotaţie. scăriţă.4. 2 – canalul auditiv extern.timbrul Înălţimea – este senzaţia fiziologică de sunete ascuţite (înalte) şi grave (joase) se datoreşte exclusiv frecvenţei.intensitatea . 7 – melcul. 6 – Trompa lui Eustachio. Secţiune prin ureche: 1 – pavilionul.4. Timbrul este acea proprietate a sunetului prin care putem deosebi sursa care l-a produs (persoane diferite. 14. Urechea externă formată din pavilion şi canalul auditiv extern. a. Urechea medie ocupă căsuţa timpanului şi este alcătuită dintr-un sistem format din trei osicioare aşezate în lanţ: ciocănel. I. instrumente diferite). Proprietăţile sunetului: .06 s şi intensitatea I mai mare de 10-12W/m2. nu se propagă în vid. 4 – timpanul. Biofizica sistemelor complexe I. υ < 20 Hz – infrasunete υ > 20000 Hz – ultrasunete Sunetul (unda sonoră) are nevoie pentru propagare de un suport material. Intensitatea auditivă – senzaţia fiziologică de intensitate a sunetului se măsoară prin intensitatea auditivă (tăria sunetului). nicovală.1. Noţiuni de bioacustică Bioacustica – disciplină care se ocupă cu aplicaţiile acustici în medicină. Acustica – ramură a fizicii care se ocupă cu studiul sunetelor.Sistemul auditiv.înălţimea . În figura 14 este reprezentată în secţiune urechea. Aceasta este alcătuită din trei unităţi structurale care îndeplinesc funcţii diferite. durata mai mare de 0. Organul auditiv uman recepţionează sub formă de sunet orice (oscilaţie) undă mecanică cu frecvenţa υ cuprinsă între 20 şi 20000 Hz. 5 – căsuţa timpanului. În căsuţa 26 . are rolul de a capta undele sonore şi a le conduce spre timpan. Noţiunea de sunet este înţeleasă în legătură cu senzaţia de auz a omului. 3 – oscioarele căsuţei timpanului.

de frecvente si intensitati diferite. aerul din canalele si oasele de la nivelul urechii si a craniului. 15 si 18 ani -ca parte a examinarii fizice de rutina. având partea îngustă spre cavitatea urechii mijlocii. Testele auditive ajuta la determinarea felului de hipoacuzie. dar sunt si teste auditive ce nu necesita raspuns. este organ al echilibrului. daca nu se suspecteaza o hipoacuzie. vibratii aflate in mediul inconjurator. daca o persoana pare sa nu asculte sau sa raspunda la o conversatie) 27 . in general. se propagă prin acesta în cohlee (melc). legătură asigurată de trompa lui Eustachio. invatare sau de comportament ale copiilor. deoarece undele sonore se transmit direct la fereastra ovală de la care începe urechea internă. Majoritatea testelor auditive cer pacientului sa raspunda la o serie de cuvinte spuse pe tonalitati diferite. deci o undă mecanică. Sunetele sunt. Teste auditive (audiometria) Generalitati Testul auditiv (audiometria) face parte din examinarea urechii si evalueaza capacitatea unei persoane de a auzi. Pavilionul are rolul unui cornet acustic. Urechea internă. vorbi sau de a intelege limbajul -screeningul copiilor si adolescentilor pentru a evidentia o posibila pierdere a auzului. Mecanismul audiţiei. unde sunt "auzite". melcul (cohleea). 12. la una sau la ambele urechi.conduce sunetele) si de a se transmite prin intermediul oaselor (oasele – conducatoare de sunete). la copii. cat de severa este si care este cauza aparitiei acesteia. Rolul oscioarelor în urechea mijlocie este de a optimiza transmiterea convenabilă către urechea internă a puterii recepţionate de timpan. ci la micşorarea acuităţii auditive. celălalt. Unda sonoră care se propagă prin aer este o formă de propagare longitudinală a unei perturbaţii de presiune.timpanului se află aer menţinut aproximativ la aceeaşi presiune cu cea exterioară datorită conexiunii acestei cavităţi cu faringele. de fapt. un auz normal este important pentru o dezvoltare corespunzatoare a vorbirii. este suficient numai testul in care se soptesc cuvintele -a evalua o posibila pierderea a auzului la o persoana ce a observat o problema persistenta auditiva. b. este diagnosticata gresit o diminuare a capacitatii mentale la varstnici datorita hipoacuziei (de exemplu. este în esenţă un selector şi un traductor al vibraţiei mecanice în impulsuri nervoase (electrice). Prin recepţionarea simultană a undelor sonore de către pavilioanele urechilor. Perforarea timpanului nu duce la pierderea auzului. sau care are dificultati de a intelege cuvintele dintr-o conversatie -screeningul problemelor auditive al adultilor: deseori. o parte din problemele de vorbire. auzul ar trebui verificat la fiecare vizita la medic. Testele auditive determina prezenta hipoacuziei (scaderea capacitatii de a auzi). Timpanul este o membrană elastică. cu grosimea de 0. omul poate localiza sursa sonoră.1 mm. În acestă ultimă parte se află două organe cu funcţii diferite: unul. prin masurarea capacitatii sunetelor de a ajunge in urechea interna prin canalul auditiv (aerul . sunt determinate de tulburari ale auzului. având o structură fibroasă. prin forma sa captând sunetul. Testele auditive sunt efectuate pentru: -screeningul sugarilor si copiilor pentru probleme auditive ce pot interfera cu abilitatea acestora de a invata. Academia Americana de Pediatrie recomanda efectuarea unui test auditiv la varstele de 4. asemănătoare membranelor difuzoarelor. care selectează şi traduce vibraţia mecanică în impulsuri nervoase electrice. format din canalele semicirculare. prin masurarea abilitatii sunetelor de a ajunge la creier. ajuta aceste vibratii sa parcurga drumul dintre ureche si creier. Unda ajunsă la fereastra ovală. Forma timpanului este de pâlnie.

de fiecare data cand aude un ton. ce ruleaza o serie de tonuri prin intermediul unor casti. acesta va trebui sa-si indeparteze ochelarii. Fiecare ureche 28 . medicul va rosti cuvintele din ce in ce mai tare. masurata in Hertzi) si putere (intensitate. Consultul de specialitate Pacientul ar trebui sa apeleze la medic daca: -a fost expus recent la un sunet puternic. Medicul va controla volumul tonului. dar o problema a nervilor auditivi sau. deoarece impiedica pozitionarea corecta a acestora. acesta poate interfera cu abilitatea de a auzi tonuri si cuvinte in timpul testarii. Audiograma cu ton pur Audiograma cu ton pur utilizeaza un aparat denumit audiometru. Apoi va mari din nou puterea tonului. 2. aceasta va trebui indepartata inainte de testare.In testul in care pacientul poarta casti. Fiecare ureche va fi testata separat. mai rar. apoi la 60 de cm in spatele pacientului si va sopti o serie de cuvinte. sunetele ajung la nivelul urechii interne. Pacientul va trebui sa semnalizeze prin ridicarea mainii sau prin apasarea unui buton. Daca pacientul poarta o proteza auditiva. logoped sau de catre un tehnician. pana cand acesta va putea auzi din nou. Aceste tonuri variaza ca nivel (frecventa. folosind un ton cu o frecventa din ce in ce mai mare. un tub subtire de plastic care va mentine canalul auditiv deschis. Daca acesta nu percepe cuvintele la o soptire usoara. de catre un specialist (audiologist) sau in cabinetul medical de la scoala sau de la locul de munca. Apoi acesta se va pozitiona. Medicul va repeta de cateva ori aceasta operatiune. In acest caz. Pregatirea pentru testele auditive Inainte de a incepe un test auditiv. inainte de testare. -screeningul persoanelor ce sunt supuse in mod repetat la zgomote intense sau care iau anumite antibiotice. Pacientul trebuie sa repete cuvintele pe care le aude. neurosenzoriala sau ambele): -in hipoacuzia conductiva. urechea trebuie spalata. chiar si atunci cand acesta este foarte vag. Mod de efectuare Testele auditive pot fi efectuate in laboratoare specializate. pentru a determina daca presiunea exercitata de casti pe urechea externa determina inchiderea canalului auditiv. se va plasa. pana cand pacientul le va putea auzi. medicul va cere pacientului sa-si acopere una din urechi cu degetul. transmiterea sunetelor (conducerea) este blocata si nu poate trece spre urechea interna -in hipoacuzia neurosenzoriala. Medicul va apasa pe urechi. 1. cerceii sau agrafele pentru par. Testul cuvintelor soptite In testul cuvintelor soptite. un psiholog. masurata in decibeli). impiedica auzul. precum gentamicina -are probleme in a auzi o conversatie normala sau a observat alte semne caracteristice hipoacuziei -a avut recent o viroza respiratorie sau o infectie a urechii. care a determinat durere sau a fost expus la un zgomot ce a dus la aparitia acufenelor (zgomote in urechi). de catre o asistenta medicala. reducand puterea pana cand nu mai este auzit de catre pacient. medicul va verifica daca exista si va indeparta cerumenul (ceara) din canalul auditiv. Testele auditive evalueaza pierderea auzului. a creierului. inainte de efectuarea unui test auditiv trebuie evitate zgomotele puternice pentru aproximativ 16 ore -ia sau a luat antibiotice ce pot determina afectarea auzului. precum gentamicina -determinarea tipului si gravitatii hipoacuziei (conductiva. Inainte de efectuarea testului cu potentiale evocate auditive. intai la 30 de cm.

insa. Testul diapazonului Diapazonul este un dispozitiv metalic. Audiograma cu potentiale evocate Pentru audiograma cu potentiale evocate sunt plasati niste electrozi la nivelul pielii capului si pe fiecare lob al urechii. spuse la grade diferite de putere. Acesta este efectuat prin plasarea unui microfon mic in canalul auditiv extern al copilului. masoara abilitatea de a auzi si de a intelege o conversatie normala. Aceasta investigatie diagnosticheaza hipoacuzia neurosenzoriala. diferenta intre hipoacuzia de conducere si ce neurosenzoriala (hipoacuzia de perceptie). aceste testari nu implica nici un disconfort. iar pe osul din spatele urechii va fi plasat un dispozitiv ce vibreaza. Testul de receptie a vorbirii si de recunoastere a cuvintelor Testul de receptie a vorbirii si de recunoastere a cuvintelor. Fig. Aceasta investigatie nu face. 4. Apoi castile vor fi indepartate. astfel. 15. In aceste teste. 6. Sunetele sunt introduse apoi printr-o sonda mica si flexibila in urechea copilului. 3. sunt trimise zgomote asemanatoare unor clicuri si este inregistrat raspunsul. Prin intermediul unor casti. Medicul va lovi diapazonul pentru a-l face sa vibreze si sa emita. alcatuite din doua silabe. Diapazonul. medicul va stabilii daca exista o problema a nervilor sau de conducere a sunetelor catre nervi. Acest test stabileste cat de bine circula sunetele prin ureche. In functie de cat de bine aude pacientul sunetele. In mod normal. Microfonul detecteaza raspunsul urechii interne la sunete. Pacientul va trebui sa semnalizeze de fiecare data cand aude un ton. 15). Acest test face diferenta intre hipoacuzia de transmisie si cea neurosenzoriala.este testata separat. un ton. c. Evaluarea emisiei otoacustice Testul emisiei otoacustice este folosit deseori pentru screeningul hipoacuziei la nou-nascuti. Se mai poate efectua un test ce determina capacitatea pacientului de a repeta o serie de cuvinte familiare. pacientul este rugat sa repete o serie de cuvinte simple. ce produce un ton atunci cand vibreaza (Fig. 5. Efectele biologice ale ultrasunetelor (US) 29 . in forma de furculita.

S-a remarcat. La intensităţi foarte mari se observă fenomene de rupere a ţesuturilor datorită unor procese de cavitaţie foarte intense (cavitaţia este procesul de formare în interiorul corpului iradiat cu US a unor bule sau cavităţi vide sau umplute cu aer). intensitatea şi frecvenţa radiaţiilor ultrasonore. 30 . În concluzie. până în momentul modificărilor ireversibile. a culorii. Observaţiile experimentale făcute asupra muşchilor mamiferelor au arătat că aceştia se încălzesc la iradierea cu US. vitamine etc. de exemplu. Particularităţile acţiunii ultrasunetelor asupra organismului. fiecare din ele având proprietăţi diferite (piele. este provocat de faptul că rezistenţa la rupere a ţesuturilor musculare variază în diferite direcţii. în general. seporduc dilatări mari ale fibrelor musculare. formând spaţii libere. constau în efectele diferite asupra componentelor acestuia : proteine. s-a constatat că temperatura corespunzătoare timpului respectiv este de 80ºC. nu se observă modificări histologice. muşchi. enzime. cartilagii. La intensităţi mici se observă că fibrele musculare nu se rup în direcţie longitudinală. Fenomenul de rupere. Caracterul absorbţiei US în ţesuturile animale este condiţionat de conţinutul în ligamente. temperatura acestora putea creşte cu câteva grade/minut. S-a constatat în unele cazuri că tratarea cu ultrasunete poate conduce la schimbări ireversibile în ţesutul animal. cercetările privind acţiunea termică asupra ţesuturilor a US au arătat că cel mai bine se pretează folosirea pentru tratamentul diferitelor afecţiuni a US de joasă frecvenţă. Modificări profunde ale acestor componente sunt preîntâmpinate. undele ultrasonore produc doar dereglări revesibile ale unităţilor contractile (miofibrile) ale fibrelor musculare care. Din măsurătorile de temperatură cu ajutorul unor termocuple sensibile. Pentru sânge s-a ajuns la concluzia că energia acustică este absorbită în mare parte de componentele albuminice şi este folosită pentru modificarea structurii interne a moleculelor de serumalbumină. grăsime. Se cunoaşte deja că iradiind cu US suspensii coloidale şi diferite lichide. o albumină specifică din plasma sanguină. condiţionat de gradul de absorbţie. de exemplu. de acţiunea protectoare a ţesuturilor. S-a constatat experimental că iradierea cu US produce asupra muşchilor diferitelor mamifere un efect termic. se absoarbe o parte din energia acustică ce este transformată în energia termică a particulelor ce compun ţesutul respectiv. S-a constatat că US au acţiune de desfacere a fibrelor ţesuturilor conjunctive. S-a pus problema determinării timpului maxim de acţiune a US asupra muşchiului (experimente realizate pe ţesuturi musculare animale). lucru explicabil dacă ne gândim că în ţesutul animal. Dacă structura ţesutului muscular este iradiată cu intensităţi mici. o crştere considerabilă a temperaturii la limita de separare a ţesutului osos de ţesutul muscular. Căldura degajată în ţesutul animal nu se distribuie în mode gal tuturor componenţilor săi şi acesta din cauza selectivităţii undelor ultrasonice în diferite medii. în timp ce în cazul intensităţilor mari. muşchi etc. de exemplu. În aceste condiţii. în special în acelea formate din straturi ce alternează. fascii şi de dispunerea lor în calea frontului de undă. aceasta permiţând o reducere a încălzirii ţesuturilor. datorită modificărilor din proteinele globulare. ci doar se distanţează între ele. se pot amplifica o dată cu creşterea intensităţii şi duratei de ultrasonare. numit şi cavitaţie de ţesut. Studiul influemţei ultrasunetelor asupra ţesuturilor organismului uman este mult îngreunat. datorită complexităţii biochimice precum şi a compoziţiei ţesuturilor. lipide. Se observă deci o variabilitate mare a coeficientului de absorbţie de la un ţesut la altul.).

paralel cu axul optic principal. 17) ca fiind punctul în care se întâlnesc razele de lumină care cad pe suprafaţa oglinzii venind de la infinit. după reflexia pe oglindă. prin urmare distanţa focală a oglinzii sferice este egală cu jumătatea razei de curbură a acesteia. 16. raza de curbură R şi indicii de refracţie ai celor două medii transparente n şi n’. b) convexe 31 . Se poate demonstra că focarul unei oglinzi sferice se află la jumătatea distanţei dintre centrul oglinzii şi vârful acesteia. Elementele dioptrului sferic (Fig. Se defineşte focarul oglinzii (F în Fig. Focarul unei oglinzi sferice a) concave. sticlă – aer etc. I. Elemente de optică geometrică Dioptrul sferic Numim dioptru suprafaţa de separare dintre două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi (apă – aer.2.4. Formarea imaginii unui obiect PQ prin dioptrul sferic Oglinzi sferice O oglindă sferică reprezintă un dioptru în care cel de-al doilea mediu nu mai este transparent ci perfect reflectător. 16) sunt: vârful V (punctul de intersecţie al axului optic principal cu suprafaţa dioptrului). Elemente de optică biologică a. Fig.) În cazul în care suprafaţa de separare dintre două medii cu indici de refracţie diferiţi este sferică dioptrul este sferic. 17. Fig.

oglinda fiind. 18 Formarea imaginii unui obiect PQ într-o oglindă concavă. aflându-se la intersecţia prelungirilor razelor de lumină.se trasează mersul razei care este reflectată de vârful Q al obiectului PQ. paralel cu axul optic principal. . b) obiectul fiind situat între focar şi vârf.la intersecţia celor două raze se află imaginea punctului Q. Q’. pentru construirea imaginii unui obiect PQ printr-o oglindă concavă (Fig. iar cel al unei oglinzi convexe este virtual. în timp ce. 18 a) şi b)) se urmăresc paşii: . În funcţie de concavitatea oglinzilor. În mod similar se procedează pentru construcţia unei imagini printr-o oglindă convexă (Fig. Fig. 19 Formarea imaginii unui obiect PQ într-o oglindă convexă. sau pot să fie împrăştiate. mărită şi dreaptă Focarul unei oglinzi concave este real. . a) obiectul fiind situat în afara centrului oglinzii. Astfel. în funcţie de locul de plasare a obiectului în faţa oglinzii. virtuală şi micşorată. 19) Fig. imaginea P’Q’ este dreaptă. 17a).raza care pleacă din vârful Q orientată către centrul oglinzii se va reflecta pe acelaşi drum. 32 . 17b). după reflexia pe oglindă această rază va trece prin focarul oglinzii. convexă (Fig. Se observă că.coborând o perpendiculară din punctul Q’ pe axul optic principal. razele de lumină care cad pe oglindă pot converge după reflexie. se obţine punctul P’ care constituie imaginea punctului P. putem obţine imagini reale sau virtuale. . caz în care oglinda se numeşte concavă (Fig. în acest caz. .imaginea finală a obiectului PQ este segmentul P’Q’. imaginea P’Q’ este reală. imaginea finală este virtuală. drepte sau răsturnate în oglinda concavă. Formarea imaginilor prin oglinzi se face ţinând cont de legile reflexiei. micşorată şi răsturnată.

colorimetrele au oglinzi plane care aduc prin reflexie lumina de la izvorul luminos în câmpul optic al aparatului. aflată la capătul unei tije metalice. oglinda convexă formează doar imagini virtuale. Cistoscopul (Fig. Lumina trimisă de lampa L se reflectă în oglinda m şi este trimisă în uretră. un sistem optic A care cuprinde o oglindă plană m. În endoscopie se folosesc oglinzi plane pentru explorarea unor cavităţi ale corpului. În oto-rino-laringologie (ORL) se foloseşte mult oglinda frontală care primeşte lumină de la un bec electric care concentrează lumina asupra regiunii de examinat. În Fig. Uretroscop cu iluminare exterioara. Endoscoapele pot fi cu iluminare internă sau externă. 33 . cu aceasta se priveşte în partea posterioară a dinţilor. microscoapele. care apropie imaginea fără să o mărească. o lampă electrică cu incandescenţă L. mărită şi dreaptă. Oglinda stomatologică este o oglindă concavă. cavităţi care au un orificiu de comunicare cu exteriorul. Fig. imaginea finală fiind virtuală.20. Pentru examinarea laringelui se introduce în gură aşa-numita oglindă laringoscopică (Fig. la care se întrebuinţează iluminarea internă. Fig. Utilizarea oglinzilor în medicină Aparatele de cercetare. perforată la mijloc. 22). 21) este o sondă care are o regiune curbată spre extremitatea ce pătrunde în vezică şi un sistem de oglinzi care aduce imaginea la ochiul observatorului. 20 este desenată schema unui uretroscop cu iluminare exterioară.indiferent de poziţia obiectului. Un endoscop utilizat la examinarea vezicii este cistoscopul. El este compus dintr-o sondă S. drepte şi micşorate ale acestuia. iar examinarea se face prin sistemul optic. 21 Cistoscop.

25). Lentilele convergente sunt mai groase la mijloc decât la margini. . iar un fascicul de raze paralele ce traverseaza lentila. Clasificare: . 24). Lentilele: • Piese din material optic transparent mărginite de suprafeţe sferice. Lentile. Formarea imaginilor in lentile. 24.În funcţie de modul cum sunt fabricate pot fi cu ambele suprafeţe sferice sau cu o suprafaţă sferică si una plana. Dând oglinzii frontale şi oglinzii laringoscopice direcţii convenabile se poate obţine o iluminare corespunzătoare a corzilor vocale şi se poate vedea imaginea lor în oglinda laringoscopică. Traiectoria unui fascicul de raze ce traversează o lentilă convergentă. Tipuri de lentile. Fig. iar un fascicul de raze paralele ce traversează lentila. lentilele se împart în lentile convergente şi divergente.În funcţie de modul în care sunt deviate razele luminoase de care sunt traversate. Fig. 22 Oglinda laringoscopica. devine convergent spre un punct denumit focar (în acest caz real) (Fig. Fig. 34 . 23. devine divergent dinspre un punct denumit focar imagine (în acest caz virtual) (Fig. Lentilele divergente sunt mai subţiri la mijloc decât la margini.

pravazută cu semn. 25. f = +10 cm). 35 .∞. • Reprezintă distanţa. 25 şi 26). Notată de obicei cu f (Fig. • Lentilele divergente au o distanţa focală negativă (de ex. 25 şi 26). Distanţa focală • Este marimea fizică ce caracterizeaza o lentila. • Lentilele convergente au o distanţa focală pozitivă (de ex. f = -15 cm). 28 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat la . dintre lentilă şi focarul imagine (Fig. 29 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat la – f. Fig. Fig. Fig. Obţinerea imaginilor prin lentile Pentru a construi mersul razelor de lumină printr-o lentilă convergentă putem desena mersul a două raze reflectate de vârful obiectului: raza care trece nedeviată prin centrul optic al lentilei şi raza care cade pe lentilă paralel cu axul optic principal (aceasta se va refracta prin focar). 27 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat la – 2f În figurile 27 – 31 sunt reprezentate imaginile unui obiect situat la distanţe diferite de o lentilă convergentă. Fig. Se observă că imaginea este reală (se află la intersecţia rezelor de lumină şi poate fi captată pe un ecran) dacă obiectul este situat la o distanţă mai mare decât distanţa focală faţă de lentilă. Traiectoria unui fascicul de raze ce traversează o lentilă divergentă.

• Daca obiectul este situat între focar şi dublul distanţei focale ale unei lentile convergente imaginea obţinută este reală. nu poate fi captată pe un ecran) Lentile divergente dau imagini virtuale ale obiectelor reale. • Pentru obiecte depărtate de lentila convergentă (dincolo de dublul distanţei focale) imaginea care se obtine este reală. În cazul în care obiectul este situat între focar şi centrul lentilei imaginea devine virtuală (aflată la interesecţia prelungirilor razelor de lumină. Fig. • O lentilă convergentă dă imagine virtuală mai mare decât obiectul situat între focar şi lentilă. rasturnată şi mai mare decât obiectul. indiferent de poziţia acestora faţă de lentilă (Fig. 36 . Concluzii • O lentilă divergentă dă întotdeauna imagini virtuale. 30 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat între –2f şi –f. Fig. 32). Fig. 32 Formarea imaginii prin lentila divergentă. drepte şi mai mici decit obiectele. 31 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat între –f şi vârf. rasturnată şi mai mică decât obiectul.

2. antero-posterior. mişcarea. b. Structura globului ocular (secţiune longitudinală). În cele ce urmează va fi abordat numai segmental periferic – ochiul. Elemente de biofizica analizatorului vizual Analizorul vizual este un sistem de comunicare a organismului cu lumea înconjurătoare care permite recepţionarea. Muşchii ciliari pot elibera. Fig. Zonula menţine cristalinul în poziţia sa în stare de tensiune mecanică.corneea (transparentă) . 33 şi 34): . culoarea obiectelor acesteia. prin contracţie.coroida (ţesut puternic pigmentat care absoarbe lumina parazită. dimensiunile. traiectele nervoase aferente şi eferente. Semnalul fizic ce poate fi recepţionat de către analizorul vizual este radiaţia electromagnetică cu lungimea de undă cuprinsă între 400 - 750 nm. Structura globului ocular Formă globulară cu diametrul de cca. Elementele principale ale analizorului vizual: ochi.sclerotica (ţesut opac. cristalinul de sub tensiunea zonulei. 33. poziţia. staţii de prelucrare intermediare şi proiecţia corticală.cristalinul (lentilă transparentă) . fibros şi elastic) . pata galbenă şi papila) .irisul (diafragmă inelară pigmentată) . analiza şi traducerea în impuls nervos a informaţiilor privind forma.camera posterioară cu umoarea vitroasă . împiedicând difuzia acesteia) Muşchii ciliari (fibre radiare şi circulare) şi zonula lui Zinn (ligament inelar legat de sclerotică.retina (cu foveea. elementele ochiului sunt (Fig. alcătuit din fibre elastice) permit modificările convergenţei cristalinului.camera anterioară cu umoarea apoasă .5 cm. În ordine. 37 .

Convergenţa sa va creşte şi imaginea se formează mai aproape de centrul optic (mai în faţă. 34. Acest fenomen se numeşte adaptare la lumină. diametrul pupilei creşte. Structura globului ocular şi dispunerea muşchilor (oblic inferior. Aceasta se realizează astfel: cristalinul este înconjurat de un ligament circular. La contracţia fibrelor circulare. fibrele circulare ale irisului micşorează pupila (mioză). Pentru ca imaginea să fie clară. Invers. văzut clar cu acomodare maximă.defecte axiale (dimensiunile globului ocular) 38 . drept superior şi tendonul muşchiului oblic superior). Pr – cel mai depărtat. Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum – pp. Când luminozitatea este slabă. ea trebuie să se formeze pe retină. bombându-se sub efectul propriei elasticităţi. Studiul ochiului din punct de vedere al opticii geometrice 1. imaginea lor s-ar forma în spatele retinei dacă cristalinul nu s-ar bomba mărindu-şi convergenţa. fibrele radiale ale irisului se contractă (midriază). deci pe retină). văzut clar fără acomodare. imaginea unor obiecte foarte îndepărtate se formează pe retină. pe care se află înseraţi muşchii ciliari circulari şi radiari. zonula lui Zinn. La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm. Fig. cristalinul se subţiază şi îşi micşorează convergenţa. drept inferior. pr  . la contracţia fibrelor radiare. zonula este din nou pusă sub tensiune. Pp – cel mai apropiat. Dacă obiectele sunt situate la o distanţă mai mică de 6 m de ochi. Defectele geometrice ale vederii (ametropiile) . zonula se relaxează şi cristalinul iese de sub tensiune. În acest fel se realizează acomodarea. Adaptarea la lumină Irisul – diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe retină şi care micşorează aberaţiile cromatice şi de sfericitate produse de lentilele ochiului. Acomodarea Într-un ochi normal. La iluminare excesivă.şi punctum remotum – pr-. 2.

defecte de elasticitate (proprietăţile mecanice ale cristalinului) 1. razele luminoase care provin de la diferitele obiecte ale mediului înconjurător cad pe retină. Se corectează cu lentile divergente. Cele 5 tipuri de celule prezente în retină şi dispuse în straturi succesive sunt: Celulele epiteliului pigmentar . Forma dioptrilor nu mai este sferică. Axul anteroposterior este mai lung.alcătuiesc stratul distal format dintr-un singur şir de celule epiteliale. Cel mai frecvent este strabismul convergent. Cristalinul trebuie să se bombeze în permanenţă pentru a aduce imaginea pe retină. 3. Aceasta se datorează tulburării de coordonare a musculaturii oculare extrinseci. 2. imaginea se formează înaintea retinei. În acest caz axele optice sunt deviate înăuntru (înspre interior).defecte de indice (indicii de refracţie ai mediilor transparente) . Hipermetropia de curbură – cristalin mai alungit. Extragerea cristalinului este o operaţie chirurgicală curentă la subiecţii atinşi de cataractă.defecte de curbură (forma dioptrilor) . pp se află mai departe. Pp şi pr se află mai aproape de ochi. în special a cristalinului. convergenţa va fi mărită (de obicei este legată de oboseală). Miopia de indice – creşte indicele de refracţie datorită creşterii concentraţiei saline – în stări patologice. în general. 5. Hipermetropia axială – ax anteroposterior mai scurt. Astigmatismul Ametropie de curbură. Corectarea acestei anomalii constă în înlocuirea cristalinului absent sau extras printr-o lentilă menisc convergent plasată în locul cristalinului extras. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea obiectele apropiate. dar diabetul. structură complexă având o suprafaţă de cca 2 cm2 şi grosimea de 350 m. ci se intersectează. Corectarea se face cu ajutorul lentilelor cilindrice. Presbiopia Este o ametropie de elasticitate care apare. Hipermetropia Imaginea se formează în spatele retinei. fie datorită altor cauze. Bombarea se face mai dificil. Biofizica recepţiei vizuale 1. 6. Structura retinei După ce străbat mediile transparente ale ochiului. după vârsta de 40 de ani. Afakia (din greceşte a înseamnă absenţă şi phakos = lentilă) Constă în faptul că ochiului îi lipseşte cristalinul. Miopia Miopia axială – cea mai frecventă. Strabismul divergent se manifestă prin devierea înspre exterior a axelor optice ale globilor oculari. 39 . 4. Corectarea se face cu lentile convergente. fie congenital. albuminuria şi manipularea anumitor substanţe predispun la cataractă. Conţin un pigment – melanina. Razele de curbură ale dioptrilor nu sunt egale de la un meridian la altul al dioptrilor (mai ales pentru cornee).care absoarbe lumina (pentru a evita difuzia). Miopia de curbură – curbura cristalinului este mai mare. . Strabismul Este un defect ce constă în aceea că axele ochilor nu sunt paralele între ele. maladie caracterizată prin opacifierea părţii anterioare a globului ocular. Cataracta poate fi senilă.

ajung în corpii geniculaţi şi apoi în scoarţa cerebrală (scizura calcarină) unde produc senzaţia vizuală. Structura şi funcţia celulelor fotoreceptoare Celulele fotoreceptoare realizează funcţia de de traducere a semnalului vizual – radiaţia electromagnetică din domeniul vizibil. Rodopsina – proteină transmembranară care traversează membrana de 7 ori ( - helixuri) – este alcătuită din opsină (partea proteică) şi cromoforul retinal (aldehida vitaminei A. se închid canalele de Na (Ca). la fel cum celulele orizontale interconectează celulele fotoreceptoare. Repartiţia lor în retină nu este uniformă. Potenţialul celular poate ajunge la –80 mV. Variaţia de potenţial declanşează excitaţia neuronilor bipolari. Celulele bipolare – alcătuind primul strat al neuronilor vizuali (de aceea retina poate fi considerată o porţiune de creier periferic)(se mai numesc şi neuroni bipolari) realizează legături între celulele receptoare şi cele ganglionare. – fiecare con realizează legături sinaptice cu o bipolară şi fiecare bipolară cu o ganglionară. la întuneric. cilindrică. Celula cu bastonaş este alcătuită din două părţi: segmentul extern (SEB). după ce strabate învelişul globului ocular. Ionii de Na intră în celulele fotoreceptoare prin canale. sub formă alungită. de bastonaş. restul se datorează energiei proceselor metabolice. În urma fotoexcitării şi activării rodopsinei. curentul de întuneric dispare şi membrana se hiperpolarizează. care fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare (6-50 celule fotoreceptoare). Sunt lipsite de axon şi trimit informaţii dinspre centru spre periferie. În fovee se află numai celule cu conuri. partea prostetică). 40 . pe calea nervului optic. Celulele fotoreceptoare sunt orientate cu extremitatea fotosensibilă înspre coroidă. Bastonaşele au o sensibilitate foarte mare: un singur foton poate duce la blocarea intrării în celulă a 106 sarcini pozitive – amplificare de putere. În zona foveală corespondenţa este biunivocă. SEB are o structură specială. Urmează stratul de celule orizontale. şi segmentul intern(SIB). De la neuronul ganglionar vor porni trenuri de potenţiale de acţiune tot sau nimic care. Pata oarbă (papila) . În întuneric membrana este polarizată negativ (-20 . În pata oarbă.locul în care nervul optic se îndreaptă spre corpii geniculaţi laterali. care conţin pigmenţii fotosensibili. Segmentul extern este fotoreceptorul propriu-zis.-40 mV). astfel încât potenţialele de acţiune apărute în aceştia ajung în final la sinapsa cu neuronul ganglionar pe care-l excită. Spre periferia foveei şi în afara acesteia. Fiecare ganglionară primeşte astfel informaţii de la un singur con. mai multe celule receptoare realizează conexiuni sinaptice cu o bipolară şi mai multe bipolare trimit informaţii unei singure ganglionare. În fovee celulele sunt mai expuse luminii prin scăderea densităţii straturilor anterioare. cel intern are rol metabolic. 2. celulele cu conuri şi bastonaşe. depinzând de intensitatea luminii.lipsită de celule fotoreceptoare. astfel încât. Curentul de Na (Ca) reprezintă curentul de întuneric. Bastonaşele asigură vederea scotopică (la lumină crepusculară) având o mare sensibilitate. fiind parţial îngropate în epiteliul pigmentar.în semnal electric. Celulele amacrine realizează conexiuni între neuronii bipolari. Membrana discurilor este formată din subunităţi membranare (cca 5 nm diametru) în centrul cărora se găseşte pigmentul fotosensibil – rodopsina (107-108 molecule/bastonaş). în timp ce densitatea celulelor cu bastonaşe creşte înspre periferie. Fotonul este doar trigger (declanşator). Stratul următor: cel al celulelor fotoreceptoare. Ca este evacuat printr-un mecanism antiport 3Na/1Ca în SEB. Membrana bastonaşului conţine numeroase canale de Na şi Ca. iar axonii lor alcătuiesc nervul optic. există un influx pasiv de Na şi Ca (curent de întuneric) (10-15% Ca). conţinând un mare număr de discuri membranare (până la 2000) suprapuse. Ultimul strat – celulele ganglionare – fac sinapsă cu cele bipolare. pe unde ies fibrele nervului optic. celulele fotoreceptoare lipsesc complet. dar nu se acumulează deoarece sunt evacuaţi pe măsură ce intră de către pompele ionice din SIB.

Celulele cu conuri – permit perceperea culorilor (vedere fotopică – diurnă). Ele sunt activate în
condiţii de luminozitate accentuată – au un prag crescut de activare. Au forma de con , iar în loc de
discuri au o membrană faldurată. Pigmentul fotosensibil al conurilor este iodopsina. S-au identificat
trei tipuri de conuri, cu sensibilitate cromatică diferită şi care conţin trei tipuri de pigmenţi
iodopsinici: eritrolab ( -570 nm), clorolab ( -535 nm) şi cianolab ( - 445 nm). Acestea sunt
valorile în cazul retinei umane. Ele diferă de la o specie la alta.

3. Discromatopsiile
Sunt alterări congenitale ale senzaţiei cromatice.
Acromatopsia – lipsa percepţiei culorilor (lipsa conurilor).
Dicromazia – perceperea a două culori: protanopie – lipseşte roşul, deuteranopie – lipseşte
verdele, tritanopie – lipseşte albastrul.
Existenţa celor trei tipuri de conuri vine în sprijinul teoriei tricromatice a vederii colorate
(Young, Maxwell, Helmholtz) conform căreia orice culoare se poate obţine prin combinarea a trei
culori. Matematic:
C = xR + yV + zA
x, y, z – coeficienţi cromatici (proporţia fiecărei culori).
Daltonismul. Există cazuri patologice de ochi uman manifestate prin incapacitatea congenitală
de a percepe diferenţiat culorile. În cele mai multe cazuri ochiul nu poate recunoaşte culoarea roşie
sau verde, sau ambele culori (5% din populaţie).

41

II. 3. Bazele fizice ale imagisticii medicale

II.3.1. Radiografia şi radioscopia (diagnosticul cu radiaţii X sau
roentgendiagnosticul)
a. Producerea radiaţiilor X (Roentgen)

Tubul Coolidge (figura 52) este un tub de sticlă vidat (vidul trebuie să fie destul de înaintat) şi
conţine un catod dintr-un material greu fuzibil (poate fi wolfram) încălzit prin trecerea unui curent
electric şi un anod (tot dintr-un material greu fuzibil (wolfram, molibden, reniu). Prin încălzire
catodul emite electroni (efect termoelectronic) iar electronii puternic acceleraţi de câmpul electric
dintre catod şi anod (tensiunea poate depăşi 100 kV).

Fig. 52. Schema tubului Coolidge.

Tubul generator de radiaţii X trebuie plasat într-o incintă de plumb pentru a preveni iradierea
persoanelor care deservesc instalaţia. În această incintă este perforat un orificiu îngust care permite
ieşirea unui fascicul îngust şi bine colimat de radiaţii X.

b. Formarea imaginii radiologice

Imaginea radiologică se formează având la bază proprietăţile razelor X de a se propaga în linie
dreaptă, de a pătrunde şi a fi absorbite de organe şi ţesuturi, de a produce luminescenţa ecranului
fluorescent sau fosforescent, de a impresiona filmul radiografic (figura 53).
Ea este un produs atât al legilor de proiecţie, cât şi al proprietăţilor de pătrundere a razelor X
care fac ca un obiect, tridimensional din spaţiu să se proiecteze într-un singur plan în două
dimensiuni.
Dacă fascicolul de raze X străbate toracele, constituit din organe şi ţesuturi cu compoziţie
chimică, densitate şi grosimi variate, absorbţia va fi inegală, iar imaginea rezultată pe ecranul
fluoroscopic va consta din zone mai luminose sau mai întunecate.
Pe filmul radiografic reprezentarea este inversă celei de pe ecranul fluorescent, zonele
luminoase vor apărea negre (radiotransparente) iar zonele întunecate albe (radioopace).

42

Fig. 53. Schema obtinerii unei radiografii (radioscopii).

În radioscopia clasică imaginea se formează pe un material celulozic ori plastic pe care este
depus un strat subţire (cca. 1 mm) dintr-o substanţă fluorescentă.
În radiografia standard, radiaţia X transmisă impresionează o placă ori un film fotografic
sensibil în domeniul X. Suprafeţele iradiate mai puternic, deci corespunzătoare zonelor radio-
transparente, vor apare pe film, după developare, întunecate, iar cele corespunzătoare zonelor radio-
opace mai luminoase. Se obţine deci o imagine negativă. Timpul de iradiere e mult mai scurt, deci şi
doza primită de pacient. Examinarea se face după developare, la un negatoscop, dispozitiv care
iluminează filmul.
Coastele şi claviculele au o structură densă şi absorb o cantitate mai mare de raze X astfel
gradul de luminozitate a ecranului va fi mai mic.
Muşchii toracici, tendoanele şi aponevrozele absorb o cantitate mai mică de raze X decât oasele;
organele parenchimatoase pline (cordul şi vasele, ficatul, rinichii, splina) ori lichidele, lasă să treacă
prin ele o parte din fascicol şi de aceea, în dreptul lor, ecranul se va lumina discret, iar filmul
radiografic se va înnegri nuanţat, în raport cu grosimea şi densitatea lor.
Ţesutul adipos absoarbe de 10 ori mai puţin razele X decât muşchii şi organele din jurul cărora
se găseşte pe care le scoate în evidenţă.
Aerul şi gazele, care au densitate de 1000 ori mai mică decât a părţilor moi, absorb o cantitate
mai mică de raze X şi contribuie la contrastarea organelor pe care le mărginesc.
Ţesutul pulmonar cu structură spongioasă şi conţinut aeric ca şi camera cu aer a stomacului, nu
absorb aproape deloc razele X din fasciculul incident şi, la ieşirea din torace, ajung în cantitate mare
şi luminează ecranul sau înnegresc puternic filmul.
Se spune că plămânul şi camera cu aer a stomacului sunt transparente la razele X.
În regiunea mediastinală radiaţiile fiind absorbite aproape în întregime, atât de schelet, cât şi de
organele din mediastin, ecranul rămâne complet întunecat iar sărurile de argint din filmul radiografic
rămân nemodificate.
Absorbţia inegală determină „relieful radiologic” constituit din nuanţe de umbră şi nuanţe de
lumină (grade de opacitate şi grade de transparenţă) care creează contrastul natural între diferite
organe şi ţesuturi având ca rezultat imaginea radiologică care redă forma acestor organe şi, de multe
ori, structura ţesuturilor.

43

c. si alti medici precum medicul de familie. d. Zonele radioopace (ce lasă să treacă o cantitate mică de radiaţii) sunt pe film luminoase (pe ecranul iniţial fiind întunecate). existand un mic risc ca acestea sa afecteze celulele sau tesuturile. Exemplu de radiografie normală şi radiografie a unui pacient cu pneumonie În figura 54 este prezentată radiografia unui pacient fără nici o afecţiune internă la nivelul toracelui. au ieşit la developare. de culoare închisă (pe ecranul iniţial fiind luminoase). Daca este absolut necesara efectuarea radiografiei toracice viitoarea mamă va trebui sa poarte un sort special din plumb pentru a proteja fatul.  In timp ce se face radiografia pacientul va sta in picioare. Daca este necesar sa se aşeze. 44 . Placa metalica de care sta lipit pacientul s-ar putea sa fie rece.  Se fac de obicei doua radiografii toracale. internistul. pe film. De asemenea. Tehnica explorării radiologice Pregatirea pacientului  Radiografia toracica nu se recomanda femeilor insarcinate deoarece radiatiile pot fi daunatoare pentru fat. iar daca are dureri in piept s-ar putea sa simtă dicomfort cand stă intr-o anumita pozitie sau cand inspiră adânc in momentul in care se face radiografia.  Trebuie indepărtate bijuteriile care ar putea obstructiona imaginea si pacientul se va dezbraca pana la talie. una din spate si una din lateral.  Radiografia toracica se efectueaza si se interpreteaza de catre medicul radiolog. Observaţi zonele radiotransparente (ce lasă să treacă radiaţiile X) ce corespund ţesuturilor moi.  Va trebui ca bolnavul să stea nemiscat in timp ce se face radiografia pentru nu rezulta o imagine neclara. cu pieptul lipit de placa aparatului. Nu se resimte nici o durere in timp ce se va face radiografia (radioscopia) toracica. in acest interval doctorul îl va ruga sa-şi ţină respiratia pentru cateva secunde. in functie de recomandarile medicului. S-ar putea sa fie necesare radiografii si din alte unghiuri. De asemenea. Riscuri Expunerea la un nivel scazut de radiatii. Sansele ca bolnavul sa sufere vreo complicatie dupa o radiografie (radioscopie) toracica sunt foarte mici in comparatie cu beneficiile sale. chirurgul pot examina radiografia. medicul va pozitiona pacientul în poziţia corectă.

imaginea se construieşte de către un calculator în aşa fel încât oricărui element de volum să-i corespundă un element de imagine (pixel – picture element) (Fig. 57). 56. Radiografie toracică laterală. Tomografia de raze X (CT – Computed Tomography) a.3. Fig. 54. durere la nivelul pleurei. secţiunea se împarte în elemente de volum (voxel – volum element) şi trebuie obţinut un semnal corespunzător răspunsului individual al fiecăruia. hemoptizie. Radiografie normală. Odată înregistrate acele semnale. În continuare. În figurile 55 şi 56 se observă imaginile radiologice ale unui bolnav (bărbat de vârstă mijlocie) cu următoarele simptome: cianoză. Prima etapă este stabilirea secţiunii ori secţiunilor pe care se face înregistrarea. deci înseamnă obţinerea unor imagini pe secţiuni. Fig. 55. Generalităţi Cu ajutorul radiaţiilor X.2. II. 45 . Radiografie toracică frontală. Fig. la nivelul lobului drept superior şi lobului drept inferior. Termenul de tomografie vine de la grecescul Tomi – secţiune. se pot obţine imagini tomografice. pirexie şi tahipnee. Se observă o anumită densitate (zona luminoasă) în plămânul drept.

sub formă de evantai. Apoi emiţătorul îşi schimbă poziţia înregistrându-se absorbţia pe altă direcţie. Emiţătorul de radiaţii X emite un flux îngust de radiaţii X pe o direcţie din secţiunea a cărei imagine vrem să o obţinem. După obţinerea imaginii unei secţiuni patul cu pacientul poate fi deplasat pentru obţinerea imaginii unei noi secţiuni. Permite obţinerea imaginii oricărei secţiuni prin corpul uman obţinându-se imagini de mare precizie. Radiaţiile emergente sunt detectate iar computerul calculează absorbţia pe direcţia investigată. După ce este baleiată toată suprafaţa computerul calculează absorbţia în fiecare punct al suprafeţei şi construieşte imaginea pe monitor. Ea emite un fascicol colimat.15 s. în acelaşi plan cu detectoarele. b. Fig. Imaginea este foarte precisă mai ales pentru ţesuturile mai dense (de exemplu oase). planul înregistrării (figura 58). Durata totală de expunere pentru o secţiune. primind informaţii de pe traiectorii diferite. Fig. ci doar respectarea unor conditii care faciliteaza obtinerea unor imagini cu calitate diagnostica: 46 . este de 1. Principiul şi formarea imaginii în tomografia de raze X Corpul pacientului e înconjurat de un număr (mai multe sute) de detectoare de radiaţie aflate toate în acelaşi plan. Pregătirea pacientului pentru explorarea imagistică cu tomograful de raze X Pregatirea generală a pacientului Pregatirea pentru examinarea CT a capului si toracelui nu presupune masuri speciale. Deplasarea poate fi făcută şi continuu simultan cu rotirea generatorului de radiaţii X (CT în spirală) ceea ce reduce timpul de examinare. Corespondenţa element de volum – element de imagine în tomografie. Pe măsura rotirii sursei. Detectoarele situate pe direcţia fiecărei raze a fascicolului înregistrează radiaţia transmisă pe direcţia respectivă. 58. Sursa de raze X e mobilă şi se roteşte în jurul corpului. Dacă se fac imagini ale secţiunilor succesive acestea pot fi asamblate în imagini tridimensionale ale organelor interne. Schema de principiu a instalaţiei de tomografie X. Pentru mărirea contrastului pe ţesuturi mai puţin dense se folosesc substanţe de contrast ce conţin iod (care absoarbe radiaţiile X) administrate intravenos sau pe cale orală. 57. c. fiecare detector este excitat de mai multe ori.

Pregatirea speciala a pacientului Este diferita pentru fiecare protocol in parte si fi condusa de catre personalul specializat. . 47 .evaluarea nivelului creatininei serice este obligatorie pentru pacientii de peste 60 de ani. a substanţei de contrast. cu fereastra plămânului. patologie renala cunoscuta. .o radiografie abdominala exclude prezenta bariului in tubul digestiv. examinarea fi amanata in cazul in care sunt descoperite urme. respectiv fereastra mediastinului. 59. . Pregatirea pacientului pentru examinarea CT a abdomenului Se vor respecta aceleasi masuri de pregatire generala ca si pentru examinarea CT a toracelui. la cei cu ateroscleroza avansata. CT toracale fără substanţă de contrast (stânga) şi cu substanţă de contrast (dreapta).examenele de stadializare a tumorilor tubului digestiv impun pregatirea colonului ca pentru clisma baritata sau endoscopie. Exemplu de CT toracală normală În figura 59 sunt prezentate două tomografii de raze X normale toracale. .v. .alimentatia solida este interzisa in ultimele 4-6 ore.pacientii necooperanti si copiii vor fi examinati dupa sedare sau anestezie generala. in urgenta se poate incerca examinarea sub aceasta rezervă. d. Contraindicatiile examenului CT .prezenta bariului rezidual in tubul digestiv poate induce artefacte ce diminuează sau compromit calitatea diagnostica a imaginilor. .vezica urinara fi golita cu cel mult 30 minute inainte de examen. in plus.pacientii care au avut accidente alergice la substante de contrast sau sunt susceptibili de a face reactii alergice vor fi premedicati inainte de injectarea i. sunt necesare: . inaintea examinarii propriu-zise. Fig. .copiii si pacientii necooperanti vor fi sedati. in serviciul de CT. diabet zaharat.

Undele sonore sunt oscilaţii mecanice transmise de către particulele mediilor solide. În final se baleiază un arc de cerc iar calculatorul. se aplică pe corp o pastă care asigură. practic. Ultrasunetele au frecvenţe superioare spectrului audibil (peste 20 KHz) fiind compuse din oscilatori corpusculari longitudinali. prin care este generat curent electric. Pentru a micşora reflexia ultrasunetelor pe suprafaţa pielii. pătrunderea ultrasunetelor în corp fără reflexii (adaptarea de impedanţă) Undele sunt reflectate de diferitele suprafeţe interne (ecou) şi recepţionate de un detector (în general cristalul care emite ultrasunetele este şi detector). când un cristal de cuarţ supus unei diferenţe de potenţial va suferi o deformare mecanică. Ecografia (Ultrasonografia) a. Dacă se folosesc simultan mai multe sonde de ultrasunete plasate convenabil imaginile plane (2D) pot fi asamblate de calculator şi transformate în imagini tridimensionale iar dacă dispunem de un calculator puternic şi de programele adecvate imaginile tridimensionale pot fi obţinute practic instantaneu (ecografie 4D sau 3D). 4D (In cazul ecografiei 2D.3. II. acestea sunt trimise in diferite unghiuri. Caracteristicile generale ale undelor sonore Ecografia este o metodă de examinare imagistică ce utilizează drept vector al informaţiei medicale ultrasunetele reflectate în corpul uman. care determină mişcarea particulelor mediului respectiv în jurul poziţiei de echilibru. generează o imagine. Fenomenul se produce şi în sens invers prin efectul piezoelectric invers. Ecografia reprezintă o clasă de metode de investigaţie din care fac parte ecografiile de tip 2D. ultrasunetele sunt trimise direct in jos si reflectate înapoi. 3D. Un generator (de obicei piezoelectric) de ultrasunete emite un puls foarte scurt şi unidirecţional de ultrasunete (cu frecvenţă fixă uzual între 2 şi 20 MHz).3. Se măsoară timpii scurşi între emiterea pulsului de ultrasunete şi recepţionarea ecourilor iar un calculator cunoscând viteza de propagare a ultrasunetelor va calcula distanţele până la punctele în care au avut loc reflexiile. sunt similare cu cele 3D. fără a se propaga în vid. care ar duce la pierderea în cea mai mare parte a energiei undei pătrunse în corp. Ultrasunetele (US) sunt vibraţii mecanice ale materiei. b. transmise ca unde acustice sau unde sonore. Acesta este efectul piezoelectric direct. Această deformare generează ultrasunetele. Sonda ecografică 48 . Toate aceste metode se bazează pe reflexia ultrasunetelor pe suprafeţele de separaţie dintre diferitele regiuni din corpul uman. pe când in ceea ce priveşte o ecografie 3D. În acelaşi timp reprezintă variaţii de presiune. Producerea ultrasunetelor (US) Efectul piezoelectric Ultrasunetele utilizate în diagnosticul ecografic sunt generate de efectul piezoelectric constând în apariţia unei diferenţe de potenţial electric între cele două suprafeţe ale unui cristal de cuarţ. lichide sau gazoase. Apoi se emite un puls pe o altă direcţie la un mic unghi faţă de prima.) şi Doppler. Evident în ecografia 4D se obţin mult mai multe informaţii decât în cea 2D. cu excepţia faptului ca arata si deplasările organelor. pe baza distanţelor calculate. Ecografiile 4D. atunci când acesta este supus unei deformări mecanice.

Piesa care emite ultrasunetele şi recepţionează ecourile ultrasonore se numeşte traductor sau transductor (engl. iniţiale). care intră în structura organului. d. 60. 49 . Proprietăţile acustice ale ţesuturilor Ţesuturile biologice prezintă câteva proprietăţi care influenţează interacţiunea lor cu undele ultrasonore:  Viteza de propagare a ultrasunetelor este o constantă pentru fiecare ţesut în parte şi ea variază în limite relativ mici pentru diferitele tipuri de ţesuturi moi (vezi domeniul vitezelor menţionat anterior. Pentru organele parenchimatoase ea depinde de proporţia de ţesut conjunctiv fibros.000 m/sec. la nivelul traductorului sunt în principal: cuarţ sau ceramici sintetice de tipul zirconatului de plumb.  Elasticitatea reprezintă proprietatea unui corp de a reveni la forma şi volumul iniţial după ce a fost supus unei deformări mecanice. refracţie. Elasticitatea contribuie la generarea ecourilor ultrasonore şi este unul dintre factorii determinanţi ai vitezei de propagare a US printr-un ţesut. Ţesuturile mai dense vor genera viteze de propagare crescute (os. difracţie (cu modificarea traiectoriei de propagare). În limbajul curent sunt utilizate şi denumirile de sursă acustică sau palpator. Materialele fizice utilizate pentru producerea ultrasunetelor. sau titanatului de bariu. ţesuturile moi vor genera viteze medii de propagare. între 331¸6. transducer). Fig. absorbţia şi difuzia (cu modificarea energiei ultrasunetelor incidente. precum şi fenomene complementare atenuarea. având un comportament similar cu cel al unui fascicul luminos. cu valori medii 1540¸1570 m/sec). c. Comportarea ultrasunetelor în corpul uman Undele US se propagă liniar în interiorul corpului uman. Prin urmare undele US suferă fenomene de reflexie. precum şi derivaţi de mase plastice de tipul fluorurii de poliviniliden. calcul).  Densitatea ţesuturilor influenţează viteza de propagare. Schema de principiu a ecografului. iar lichidele vor genera viteze mici de propagare.

Energia fasciculului incident rezultată după reflexie se transmite celui de-al doilea mediu în care va suferi noi fenomene de reflexie şi transmisie. considerat incident. generând artefacte ecografice care parazitează imaginea. Datorită acestor consecinţe fizice rezultă necesitatea obiectivă ca unghiul incident a să fie cât mai aproape de 0 grade. Înregistrarea grafică a ecourilor ultrasonore şi prin aceasta a caracterizării ţesuturilor care le-au reflectat. Energia US reflectată şi cea transmisă după reflexie mediilor următoare se află în relaţie de inversă proporţionalitate. situat de cealaltă parte a perpendicularei şi nu va putea fi receptat (a = a1). se va întoarce în mediul de provenienţă sub forma undelor US reflectate (fasciculul reflectat) sau a ecourilor ultrasonore. Se produc astfel ecouri de împrăştiere (dispersie) care diminuă mult energia fasciculului incident. Difuzia fasciculului US Reprezintă preluarea de către unele particule din mediul de propagare a unei cantităţi din energia incidentă şi reemiterea acestei energii în toate direcţiile. Tot ceea ce se reflectă sub unghiuri mari. Astfel. Se instalează astfel la fiecare interfaţă o nouă atenuare a fasciculului incident. Refracţia ultrasunetelor Reprezintă schimbarea direcţiei de transmitere a fascicului US incident la traversarea unei interfeţe. fasciculul reflectat va emerge sub acelaşi unghi a1. apropiate de 90 de grade se pierde. Difuzia sau dispersia stă la baza apariţiei ecourilor de împrăştiere importante în generarea imaginii ecografice. Comportamentul ultrasunetelor la nivelul suprafeţelor de separare: Transmisia şi reflexia ultrasunetelor Un fascicul US la nivelul unei interfeţe se va reflecta. Refracţia nu afectează examenul ecografic întrucât acelaşi traductor este utilizat ca emiţător şi receptor. o parte din energia fasciculului iniţial. fără a-şi pierde energia iniţială. Termenii de ultrasonografie sau ecografie reprezintă înregistrarea grafică a ecourilor ultrasonore reflectate. Aceste reflexii sau ecouri depind nu numai de unghiul de incidenţă ci şi de numărul şi calitatea interfeţelor. La nivelul organelor parenchimatoase unde există interfeţe multiple se produc reflexii multiple ale unor fascicule de energie din ce în ce mai joasă. Pentru definirea comportamentului ultrasunetelor în cursul propagării este considerată noţiunea de interfaţă ecografică. reprezintă rezultanta examenului ecografic. Direcţia fasciculului reflectat depinde de unghiul pe care-l realizează fasciculul incident cu interfaţa. undele US se vor propaga în spatele obstacolului. Dacă fasciculul incident este perpendicular pe interfaţă unda reflectată va avea aceeaşi direcţie perpendiculară. iar ecourile se refractă şi în sens invers faţă de fasciculul incident. Difracţia ultrasunetelor Reprezintă deflectarea undelor US în jurul unei interfeţe mai mică decât lărgimea de bandă a semnalului sonor. Cu cât se reflectă mai multă energie la nivelul unei interfeţe cu atât se tranmite mai puţină energie în cel de-al doilea mediu. în cursul propagării prin transformarea treptată a energiei acustice în energie termică. Noţiunea reprezintă suprafaţa de separare între două medii cu impedanţe acustice diferite (practic cu densităţi fizice diferite). pentru ca unghiul undei reflectate a1 să fie de asemenea aproape de 0 grade şi astfel reflexia respectivă să poată fi captată. Dacă fasciculul incident este înclinat sub un unghi a faţă de perpendiculara pe interfaţă. 50 . Absorbţia ultrasunetelor Reprezintă pierderea treptată a energiei fascicului incident. elemente care definesc diagnosticul ecografic. nemaifiind recuperat de traductor.

de compensarea atenuării în funcţie de timp. spre o altă interfaţă. Ecograma în modul M înregistrează mişcarea tuturor structurilor de pe o linie de informaţie în funcţie de timp. f. Fiecare ecou al unei linii de informaţie este transformat electronic într-un punct luminos. generând impulsuri cu durata de o microsecundă şi recepţionând ecouri timp de 99 microsecunde. .Modul B (modularea strălucirii. iniţiala “B” provine de la termenul brightness . difuzie şi reflexie.difuzia. intermitent. e. modulele auxiliare. redate pe display-ul aparatului. . mai mult sau mai puţin strălucitoare care generează imaginea ecografică bidimensională. un sistem de afişare a informaţiei (convertor analog sau digital de imagine) şi un computer încorporat. Principiile fundamentale de obţinere a imaginilor ecografice Formarea imaginii. Prin mişcarea traductorului se obţin mii de astfel de puncte. în planul în care este mişcat traductorul.frecvenţa US este direct proporţională cu atenuarea. care determină 80 % din pierderile de energie. Aparatura de diagnostic ecografic Aparatul utilizat în diagnosticul medical cu ultrasunete se numeşte ecograf.Modul A (modularea amplitudinii) reprezintă grafic o singură linie de informaţie în spaţiu cu profunzimea de la care provine. având strălucirea cu atât mai mare cu cât amplitudinea ecoului este mai mare. la nivelul unor interfeţe dense ecografic.reflexia. Imaginea ecografică modul B reprezintă o tomogramă bidimensională ultrasonoră a unei regiuni limitate a organismului. Înregistrarea este similară celei electrocardiografice cu două dimensiuni: pe verticală este prezentată mişcarea în spaţiu iar pe orizontală timpul. Ecografia bidimensională (2D) este modalitatea de diagnostic US cea mai frecvent utilizată în practica medicală.Modul M (modularea poziţie timp sau mişcare timp . metal.modul TM). . după care ciclul emisie-recepţie se reia. Afişarea grafică a impulsurilor electrice corespunzătoare ecourilor se poate face în mai multe moduri ecografice astfel: .distanţa parcursă influenţează atenuarea în mod exponenţial. unităţile accesorii şi unităţile de arhivare. pastă baritată). Unitatea de bază este sistemul complex al ecografului. Modalităţi de înscriere. La nivelul interfeţelor o parte din energia acustică se reflectă generând ecourile iar restul de energie se propagă mai departe. puternic reflectogene (aer. standard. . Factorii care influenţează atenuarea sunt: . care determină transformarea impulsurilor electrice provenite din ecourile reflectate în puncte de imagine. 51 . Principalele componente sunt unitatea de bază.absorbţia. calculi. Emisia de US are deci un caracter pulsator.time motion . prin numărul mare de interfeţe mici (de exemplu în ţesutul adipos sau fibros).engl. . corespunzând secţiunii topografice în corpul uman de la care au fost culese informaţiile. iar în profunzime se vor transmite doar US cu frecvenţă mică. os. traductoarele. Undele reflectate parcurg traseul invers al fasciculului incident şi la nivelul ceramicii traductorului generează impulsuri electrice prin efect piezoelectric direct. alcătuită din plăci şi circuite integrate. Atenuarea fasciculului ultrasonor Reprezintă suma pierderilor de energie acustică rezultate din absorbţie. frecvenţele mari vor fi atenuate rapid. strălucire). Fasciculul de Us intersectează structuri mobile care generează ecouri puternice în mişcări ritmice pozitive şi negative faţă de linia de informaţie. Traductorul funcţionează alternativ ca emiţător şi receptor de US. după un parcurs scurt. atenuarea fiind direct proporţională cu pătratul distanţei parcurse de fasciculul US. . Se compune la rândul ei din sistem de focalizare al ultrasunetelor.

Traductoarele electronice posedă un dispozitiv electronic de activare a cristalelor de cuarţ fiind în general convexe sau inelare. Interpretarea secţiunilor examinate se face în mod convenţional astfel: 52 . radiologice. fermenţi pancreatici. Traductoarele reprezintă dispozitivele de producere a ultrasunetelor şi de transformare în impuls electric a ecourilor captate. fereastra ecocardiografică obişnuită este localizată în spaţiul III-IV intercostal stânga parasternal. fără alte măsuri deosebite. Modulele auxiliare separate sunt module tehnologic moderne în ecografia Doppler. Se vor alege “ferestre ecografice”. care reflectă iniţial ultrasunetele împiedicând formarea imaginilor ecografice. lateral sau ventral. prokinetice.în caz de constipaţie se vor administra laxative sau clisme evacuatorii. Unităţile accesorii sunt monitorul. 8 ore în medie înaintea examinării. . Pentru evidenţierea organelor abdominale este frecvent utilizată examinarea în inspir profund blocat. dorsal).în caz de obezitate sau meteorism se administrează cărbune medicinal. g. Tehnica examinării ecografice În funcţie de regiunea care urmează a fi examinată şi de modul de abordare.căruciorul . videoprinterul. . după forma imaginii pe care o generează (sector de cerc cu rază de curbură mare sau imagine circulară). pentru îndepărtarea conţinutului tubului digestiv solid şi gazos care parazitează imaginea. zone anatomice care permit abordul direct al organului de examinat. . Traductoarele mecanice au în structura lor un dispozitiv mecanic de activare a cristalelor de cuarţ care poate acţiona pendulant sau rotativ. care poate parazita imaginea. evitându-se interpoziţia elementelor care împiedică penetrarea US (aer. . os). se pot utiliza poziţii multiple ale bolnavului: decubit dorsal.perioadă ajeun. Regiunea de examinat este acoperită cu un gel special cu rolul de a realiza un contact intim între traductor şi piele. EKG). fiecare fiind de două tipuri.şi kit-urile de biopsie. hematologice. Unităţile de arhivare sunt hard disk-ul şi discul optic. De exemplu. Se pot utiliza perne care să producă extensia unor regiuni (cervical. mecanice şi electronice. post absolut. poziţie şezândă sau ortostatism. flancuri. Traductoarele liniare produc pe ecran o imagine dreptunghiulară iar cele sectoriale o imagine în formă de sector de cerc. Pot fi subîmpărţite după modul de emergenţă al fasciculului US în liniare şi sectoriale. Metodologia examinării ecografice Ecografia este o metodă complementară de diagnostic la care se recurge numai după efectuarea unei anamneze complete. Ecografia abdominală: .se vor evita regiunile cu pilozitate crescută (sau se vor epila) şi cicatricile cheloide. placa de conectare la PC. în zona de matitate cardiacă absolută. trolley- ul . imprimanta.repaus la orizontală 15 minute înainte de examniare.examenul ecografic se va face la distanţă de 3-4 zile de un examen digestiv baritat. Pregătirea pacientului Ecocardiografie . cu rol în îndepărtarea interpunerii aerului.pacientul va reţine urina timp de 4-5 ore înaintea examenelui pentru realizarea repleţiei vezicii urinare care formează o “fereastră ultrasonică” ce conduce ultrasunetele pentru vizualizarea organelor pelvine retrovezicale. a unui examen clinic atent şi a analizelor complementare considerate “uzuale” (biochimice. .

pe mai multe paliere de ecogenitate: . pereţii unor organe cavitare.al treilea palier de ecogenitate este reprezentat de parenchimul splenic. în diverse nuanţe de gri. parotide. . proporţional cu densitatea lor. focalizării. care produc o reflexie intensă a ultrasunetelor datorită densităţii fizice crescute. a gipsului sau metalelor care nu permit penetrarea US în ţesuturi. cu densităţi fizice mai mici decât cele enumerate. osul. în secţiunile examinate. cuprinzând nuanţe progresive de la negru până la alb. examinare în condiţii improprii de pregătire a bolnavului. contrastului şi luminozităţii. vor fi redate pe ecran în culoarea albă. apar situate la stânga imaginii. endometru. fibroase cu conţinut crescut de ţesut conjunctiv (de ex. în aşa numita scală de gri. pereţii caliceali grupaţi în sinusurile renale). Condiţii care fac dificilă examinarea ecografică . tiroidă. . datorită procentului mare de apă. conţinutul veziculei biliare.Variaţiile sursei de alimentare în tensiune şi frecvenţă. al vezicii urinare. alimentar.Reglări incorecte ale compensării ecografice. care determină reflexii multiple repetate (de ex. fiziologic sau în condiţii patologice prin procent mai mare de apă sau prin potenţial congestiv. . urmat de cel hepatic (în mod normal. . . care nu produc nici un fel de reflexie a ultrasunetelor. pereţi vasculari.Artefacte de reverberaţie în cazurile unei interfeţe puternic reflectogene. Structurile biologice cu densităţi parenchimatoase vor reflecta diferit ultrasunetele. un examen incomplet. placentă). parenchimul glandelor submandibulare. dar şi ficatul de stază sau unele structuri tumorale congestive sau intens vascularizate.primul palier de ecogenitate corespunde structurilor dense. structurile musculare fiziologice sau proliferările musculare.Prezenţa pansamentelor. Asemenea structuri vor fi denumite anecogene. Asemenea structuri vor fi denumite hiperecogene sau sonolucente. conţinutul vascular). fascii.Prezenţa conţinutului digestiv. calculii. transsonice. iar cele caudale inferioare apar la dreapta imaginii. vor fi redate pe ecran în culoarea neagră. Interpretarea convenţională a imaginilor ecografice. respectiv fondul negru pe care ecourile apar reprezentate ca puncte albe cu străluciri diferite. pancreas. . fibrozante. .de obicei se utilizează polaritatea normală a imaginii. deşi comparabil cu parenchimul splenic. necunoaşterea unor repere anatomice. parenchimul hepatic este uşor mai hipoecogen).Erori datorate examinatorului: precipitarea.secţiunile longitudinale sunt privite dinspre dreapta bolnavului astfel încât pe ecranul display- ului regiunile craniale. . a cicatricilor deformante. incluziunile metalice). se vor prezenta hipoecogene parenchimul renal. Terminologie ecografică Pornind de la codificarea convenţională a imaginii ecografice pe fond negru. . pe display-ul ecografului. Structurile biologice lichidiene (de ex. a pastei baritate sau a aerului la pacienţii meteorizaţi. nerecunoaşterea unor aspecte ecografice caracteristice.al doilea palier de ecogenitate îl reprezintă structurile glandulare. Structurile biologice solide cu densitate mare la reflexia ultrasunetelor (de ex. . . datorită multiplelor interfeţe produse de structura tubuloacinoasă.secţiunile transversale sunt privite dinspre picioarele bolnavului astfel încât viscere abdominale situate în dreapta bolnavului de exemplu vor fi vizualizate în stânga imaginii. 53 . superioare. vor fi vizualizate structurile biologice reflectogene cu nuanţe de gri.următoarele paliere de ecogenitate corespund structurilor parenchimatoase. capsule de organ. format din corticală şi medulară.

Printre nucleele care au această proprietate se numără protonul (nucleul de hidrogen H1). În practică un puls foarte scurt de radiounde aduce nucleele în starea excitată iar detectoarele înregistrează radioundele (de aceeaşi frecvenţă cu cele care au produs excitaţia) re-emise de nuclee la dezexcitare.3. 61. Astfel imaginile vor fi foarte precise pentru ţesuturile bogate în apă (moi). Schema tomografului RMN din figura 61 este aceeaşi cu a tomografului de raze X doar că pacientul trebuie plasat în interiorul unui electromagnet ce creează un câmp magnetic foarte intens (0.05 – 3 T aproximativ de 20. Aceste nuclee se comportă ca nişte mici magneţi care plasaţi într-un câmp magnetic extern puternic se vor orienta faţă de acesta paralel (starea excitată) sau antiparalel (starea fundamentală). Absorbţia radioundelor (de frecvenţă fixă) nu poate avea loc decât la o valoare bine precizată a câmpului magnetic. F19.000 de ori câmpul magnetic terestru). Trecerea între cele două orientări se face prin absorbţia sau emisia de radiounde. II. Fig. Na21. În MRI imaginile se obţin pe baza absorbţiilor şi re-emisiilor radioundelor de către nucleele H1. Tomografia RMN permite obţinerii imaginilor distribuţiei oricăruia din aceste nuclee precum şi monitorizarea proceselor la care acestea iau parte. Foarte importante sunt însă şi 54 . Imagistica RMN Tomografia RMN (rezonanta magnetica nucleara în engleza NMR sau MRI) Se bazează pe proprietatea unor nuclee (numite paramagnetice) de a absorbi radiounde atunci când sunt plasate într-un câmp magnetic adecvat. Punctul în care are loc absorbţia poate fi ales prin crearea unui gradient de câmp magnetic cu ajutorul unor bobine în interiorul cărora sunt plasate şi dispozitivele care generează radioundele.4. P31. Schema de principiu a unui tomograf RMN.

putand diagnostica afectiuni ca stenoza de canal vertebral (stenoza spinala cervicala). . poate depista afectiuni ale venelor sau arterelor. in acest caz purtand numele de angiografie prin rezonanta magnetica. se foloseste pentru depistarea tumorilor. substanta de contrast folosita nu contine iod. sangerare. In timpul IRM. Prin folosirea unei substante de contrast in timpul IRM. IRM ofera informatii care nu pot fi vizualizate prin radiografie. Pregatirea pacientului Inainte de efectuarea IRM trebuie informat medicul specialist daca: . În general.oasele si articulatiile . este plasata intr-un aparat special care reprezinta un magnet urias. probleme ale maduvei osoase.vasele sanguine . la femei poate vizualiza uterul si ovarele. afectari ale articulatiei temporomandibulare. In multe din cazuri. daca exista antecedente de alergie la substanta de contrast folosita pentru IRM.regiune abdominala si pelvina . tumori osoase. poate stabili daca plamanii sau inima sunt afectate.IRM poate detecta tumoti. IRM poate de asemenea detecta afectiuni ale nervului optic si globului ocular. In anumite cazuri se poate utiliza o substanta de contrast pentru a vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului.coloana vertebrala .IMR poate vizualiza discurile si nervii coloanei vertebrale. uneori beneficiile efectuarii testului pot depasi riscurile sale.metodele (din păcate puţin utilizate în România) care permit urmărirea proceselor metabolice în care sunt implicate diverse nuclee paramagnetice. Urmărirea proceselor metabolice poate fi suprapusă peste imaginea anatomică. ca artrite. contrastul imaginilor este foarte bun şi fără utilizarea substanţelor de contrast dar în cazuri speciale pot fi folosite şi astfel de substanţe (de exemplu substanţe pe bază de Gadolin care reduc timpul de re-emisie a radioundelor de către protoni făcând ca imaginea să fie mai luminoasă). . pancreas. IRM poate afirma cu precizie daca un os este rupt sau nu. leziuni.IRM poate evidentia afectari ale sistemului osos sau articular. valvele cardiace si vasele coronare. vezica biliara. O IRM este indicata pentru: . ale urechilor si nervului auditiv.pacientul este alegic la medicamente. hernie de disc sau tumori de coloana vertebrala.IRM poate depista diferite afectari ale organelor abdominale ca ficat. anevrisme. rinichi si vezica urinara. se pot vizualiza clar anumite tesuturi. se recomanda informarea medicului specialist inainte de efectuarea testului. uneori se foloseste substanta de contrast pentru vizualizarea mai clara a vaselor sanguine. De asemenea pot fi facute poze sau filme daca situatia o cere.regiunea toracica .IRM poate fi folosita pentru vizualizarea vaselor de sange si a circulatiei sangelui prin vase.regiunea cefalica . de asemenea poate fi folosita pentru diagnosticarea cancerului de san sau pulmonar. la barbati se poate vizualiza prostata. ultrasonografie sau tomografie computerizata. sangerari la nivel cerebral.IRM poate vizualiza cordul. ca anevrisme vasculare. atunci cand radiografia este neclara. . ca si cele cauzate de accident vascular cerebral. un cheag la nivel vascular sau ruptura partiala a peretelui vascular (disectie). leziuni nervoase si alte afectiuni. afectari vasculare sau infectii. 55 . infectiilor si diferitelor obstacole. Informatiile furnizate de IRM pot fi stocate si salvate intr-un computer. regiunea corpului ce trebuie investigata. . IRM se efectueaza pentru diagnosticarea anumitor afectiuni ca tumori. rupturi de ligamente sau tendoane sau infectii. Generalitati Imagistica prin rezonanta magnetica este un test care se foloseste de un camp magnetic si de pulsuri de radiofrecventa pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe si tesuturi ale corpului omenesc. IRM se foloseste cel mai frecvent pentru depistarea afectiunilor osoase sau articulare. . sangerarilor. afectari ale cartilajului.

de asemenea trebuie informat medicul daca pacientul lucreaza cu metale sau daca recent a suferit o interventie chirurgicala pe vasele sanguine. In cazul in care se efectueaza o IRM abdominala. pacientul poate necesita administrarea unor medicamente pentru calmare. Pacientul va scoate toate obiectele de metal (ca dispozitive pentru auz. tije metalice sau orice fel de metal fixat in corp (mai ales la nivelul ochiului). pe piele sau coloana vertebrala. alti medici sunt capabili sa interpreteze o IRM. Se recomanda ca pacientul sa fie insotit de cineva. . Un dispozitiv in forma de colac poate fi plasat peste sau in jurul regiunii care urmeaza sa fie scanata. se mai pot auzi diverse zgomote care sunt rezultatul scanarii. cu benzi magnetice inscriptionate deoarece prin IRM se pot demagnetiza. In timpul testului pacientul se va intinde pe spate pe masa dispozitivului. in cazul in care pacientul a suferit un accident sau daca lucreaza cu metale. Pacientul va semna un document prin care intelege riscurile efectuarii IRM si este de acord sa efectueze testul. acesta nu este la fel de limitat ca dispozitivele clasice. Unele tipuri de IRM (numite IRM deschise) sunt construite asfel incat magnetul nu inconjoara corpul in intregime. de asemenea. in ochi. in cazul in care se administreaza medicamente sedative.daca pacientul are instalat un pacemaker.daca pacientul prezinta alte afectiuni ca disfunctii renale sau siclemie. pacientul va auzi un ventilator si va simti aerul miscandu-se. toracele si membrele pot fi fixate cu niste curele pentru a mentine pacientul nemiscat. De asemenea pacientul va fi rugat sa isi tina 56 . un membru artificial. In cazul in care se permite pastrarea unor haine. . valve cardiace metalice. Se recomanda discutarea cu medicul specialist despre necesitatea efectuarii testului. Dispozitivele cu sistem deschis pot fi utile in cazul pacientilor claustrofobici. Unii pacienti devin agitati (claustrofobicii) in interiorul magnetului IRM. pacientul nu va manca si consuma lichide cu cateva ore inainte de efectuarea testului. pacientul va trebui sa goleasca buzunarele de orice monede sau carduri (exemplu carti de credit sau carduri ATM). Daca pacientul nu poate mentine pozitia nemiscata i se va administra un medicament sedativ pentru relaxare. orice tip de bijuterii. modalitatea de efectuare si semnificatia posibilelor rezultate. pozele vor fi interpretate de catre un medic radiolog. care reprezinta scanner-ul aparatului. . care pot contraindica efectuarea unei IRM cu substanta de contrast. clipsuri metalice la nivel cerebral. acest lucru poate contraidica efectuarea testului. Masa va aluneca in interiorul unui dispozitiv care contine magnetul. in anumite cazuri este contraindicata efectuarea IRM. ceasul si agrafe de par) de pe corp deoarece exista riscul ca aceste obiecte sa fie atrase de catre magnetul folosit pentru efectuarea testului. Unele aparate prezinta casti sau dopuri pentru urechi pentru a reduce din zgomot.daca pacienta prezinta un dispozitiv intrauterin (DIU). implanturi metalice in ureche sau pe sprancene sau orice fel de implanturi sau proteze medicale. . Capul. riscurile sale. placi dentare. Pacientul va trebui sa se dezbrace complet in functie de aria pe care se efectueaza (in anumite cazuri pacientii pot pastra o parte din haine. pacientul va trebui sa stea nemiscat in interiorul magnetului MRI sau mai exista un tip de dispozitiv de IRM cu configuratie deschisa. daca nu incomodeaza). Este foarte important ca pacientul sa nu se miste in timpul scanarii. . exista posibilitatea ca acesta sa prezinte fragmente de metal la nivelul regiunii cefalice. De asemenea. In interiorul scannerului. Pacientul va folosi un halat pe toata perioada efectuarii testului. de aceea se recomanda efectuarea unei radiografii inainte de efectuarea IRM pentru a stabili daca testul se poate efectua.daca pacientul devine agitat in locuri inchise (limitate). Modul de efectuare a testelor IRM se efectueaza de regula de catre medicul specialist in rezonanta magnetica.daca pacienta este sau nu insarcinata.

respiratia pentru scurte perioade de timp. insa rezultatul final va fi gata in circa doua zile. exista un risc scazut de infectie la nivelul venei pe care se introduce substanta de contrast. micsorat sau modificat Pot exista excrescente anormale (de exemplu tumori) Pot exista lichide anormale aparute datorita sangerarii sau infectiei. Magnetul va deregla un ceas care se afla in apropierea lui. In cazul in care este necesara utilizarea unei substante de contrast. sistemul osos si articular sunt normale din punctul de vedere al formei. Un IRM dureaza de obicei 30 pana la 60 minute. acest lucru este normal. Cu toate acestea. Daca exista suspiciunea ca ar exista fragmente metalice la nivelul ochiului. insa medicul specialist va supraveghea pacientul prin intermediul unei ferestre transparente. In cazul in care se foloseste substanta de contrast. lichide anormale. poate aparea senzatie de raceala sau caldura in timpul introducerii substantei la nivel venos. aspectului si localizarii Nu exista excrescente anormale. se recomanda efectuarea unei radiografii inainte de efectuarea IRM. medicul specialist trebuie informat daca apare senzatie de greata. Pacientul va putea comunica printr-un microfon. Imagistica prin rezonanta magnetica normala: Organele. Masa pe care se intinde pacientul poate fi tare.furnicaturi la nivelul cavitatii bucale in cazul in care pacientul prezinta dentitie de metal . In cazuri rare. magnetul este foarte puternic. Substanta de contrast va fi administrata in 1 pana la 2 minute. Cu toate acestea. ca de exemplu tumori Nu exista sangerari. Tatuajele sau machiajul permanent pe baza de pigment ce contine fier pot provoca iritatii ale pielii. dar se poate prelungi pana la doua ore. pot fi prezente revarsate lichidiene la nivelul plamanilor sau la nivelul regiunii cardiace 57 . In timpul efectuarii testului. iar camera poate fi rece. De aceea el poate afecta pacemakerele. Apoi se pot efectua o serie de clisee. Exista un mic risc de aparitie a unei reactii alergice in cazul in care se folosesc substante de contrast in timpul IRM. Pacientul poate fi speriat sau iritat daca trebuie sa mentina pozitia nemiscata. IRM poate depista afectarea unui organ sau tesut chiar daca forma si marimea organului este normala. pacientul va fi inchis in camera de scanat. cefalee. De asemenea. Rezultatele Medicul specialist poate explica pacientului rezultatul testului imediat dupa efectuarea lui. efectuarea IRM poate afecta retina. Campul magnetic sau undele de radiofrecventa folosite de dispozitiv nu produce durere. poate aparea: . ameteala. durere sau dificultati de respiratie Riscuri Nu exista efecte adverse secundare expunerii campului magnetic folosit pentru IRM. marimii. aceasta va fi administrata la nivelul venelor periferice ale bratului pacientului. se interzice efectuarea IRM. vasele sanguine. Daca pacientul prezinta fragmente metalice la nivelul ochiului. majoritatea reactiilor sunt moderate si pot fi tratate cu antialergice. In cazul in care radiografia a depistat fragmentele metalice. obstacole sau tumefactii (anevrisme) la nivelul vaselor Nu exista semne de inflamatie sau infectie Imagistica prin rezonanta magnetica anormala: Un organ poate fi marit. voma. membrele artificiale si alte dispozitive medicale care contin fier.incalzirea zonei care se examineaza.

Introducerea substanţei marcate poate fi făcută prin injectare. impiedicand vizualizarea acestora. IRM poate afecta aceste dispozitive si de aceea se poate contraindica efectuarea testului . de asemenea poate exista un anevrism vascular Exista blocaj la nivelul ductelor vezicii biliare Exista afectari articulare.sarcina . oasele pot fi afectate prin infectii sau alte afectiuni Pot exista afectari ale sistemului nervos ca scleroza multipla. Scintigrafia (SPET. Cu ajutorul unui calculator datele înregistrate privind emisia de radiaţii sunt transformate într-o imagine pe monitor (figura 62). II. dementa.o persoana supraponderala poate depasi limitele aparatului. boala Alzheimer sau hernie discala.obezitatea . marcate cu izotopi radioactivi emiţători de radiaţii.3. cu ajutorul unui detector de radiaţii (de obicei cu scintilaţii) ce se mişcă lent într-un plan perpendicular pe axa centrală a corpului se înregistrează radiaţiile emise de izotopii radioactivi.IRM este contraindicat la femeile insarcinate . Diagnosticul radioizotopic a.dispozitive medicale metalice.inabilitatea pacientului de a sta nemiscat . Pot exista blocaje sau ingustari vasculare. inhalare sau pe cale orală.dispozitive medicale electrice ca pacemakere sau pompe medicale cu injectie. Factorii care afecteaza testul Factorii care pot influenta testul sau acuratetea rezultatului includ: . De exemplu un dispozitiv intrauterin (DIU) poate impiedica vizualizarea clara a uterului . ligamentare sau ale cartilajelor.single photon emission tomography) Presupune introducerea în organism a substanţelor. 58 . necesar substanţei marcate pentru a ajunge în organul de investigat. După un timp.5. specifice funcţionării organului de investigat. aceste dispozitive pot estompa imaginile organului examinat.

nu doar simpla structură anatomică a anumitor organe aşa cum este revelata de clasicele examene radiologice Scanarea de tip PET este frecvent folosită pentru supravegherea periodică a posibilelor degenerări de tip malign. prin producerea unor imagini ale fiziologiei. este un procedeu prin care se identifică celulele tumorale din organism. Este injectată intravenos o mică cantitate de glucoza (zahăr) marcată radioactiv.este o metodă de Imagistică Medicală de ultimă generaţie. Fig. Detectarea simultană a celor doi fotoni . elastic. Scaner-ul PET se va roti in jurul corpului şi va capta imagini ale zonelor din organism unde glucoza este consumată. indică existenţa reacţiei de anihilare şi deci a emisiei unui pozitron. Celulele maligne vor apărea mai luminoase deoarece sunt mai active metabolic şi folosesc mai multa glucoză . in asociere cu manifestari de hipertiroidie. Este o metodă asemănătoare scintigrafiei doar că în organism se introduc substanţe marcate cu izotopi radioactivi ce emit radiaţii ß+. Fig. 62. Tomografia prin emisie de pozitroni (PET. mobil la inghitire. constituind modalitatea cea mai modernă de diagnostic. 63. Schema de principiu a unui scintigraf. Radiaţia ß+ (pozitronul) are aceeaşi masă cu electronul şi sarcină egală cu el dar pozitivă fiind antiparticula electronului. Când o antiparticulă se ciocneşte cu particula corespunzătoare are loc reacţia de anihilare cele două transformându-se în energie (conform relaţiei lui Einstein E=mc2). imagini imposibil de obţinut cu alte metode. Cu toate că prezintă unele riscuri pentru pacient scintigrafia oferă informaţii morfologice şi funcţionale care o fac indispensabilă în unele cazuri. Pentru aceasta mai multe detectoare cu scintilaţie sunt montate în coincidenţă astfel încât spre calculator nu va fi trimis un semnal decât dacă două detectoare 59 . În cazul nostru ciocnirea unui pozitron cu un electron va genera doi fotoni. Acest mod de vizualizare înfăţişează metabolismul precum şi alte funcţii importante. Sugerează prezenta unui nodul tiroidian de dimensiuni mari. b. deci funcţionării organismului. Scintigrafie tiroidiana cu imagine tipica de adenom toxic (sageata). PET scan permite medicului să examineze complet şi dintr-o dată corpul pacientului. cu inhibarea captarii in restul glandei.positrons emission tomography) Tomografia cu Emisie de Pozitroni / PET scan .

metabolismul). . Fig. SPCT. anomalii. Studiile ştiinţifice au arătat că degenerarea senilă de tip Alzheimer poate fi identificată prin scanare PET înainte de apariţia simptomelor clinice: pierdere de memorie sau tuburări comportamentale. Particularitatea metodelor funcţionale de creare a imaginii (IMR. de calitate tot mai bună. în imagini tridimensionale de rezoluţie tot mai mare. PET) constă în faptul că reprezintă într-un moment dat diferite caracteristici funcţionale specifice ale ţesuturilor (de ex. Detectarea senilităţii de tip Alzheimer cât mai devreme este extrem de importantă pentru a da posibilitatea noilor opţiuni de tratament să fie cât mai efective. transportul oxigenului. . . Scanarea PET poate : . Apariţia unei boli provoacă prima oară transformări funcţionale caracteristice în ţesuturi şi organe în general. CT. Schema unui detector PET. Metodele tradiţionale de creere a imagini (US.scan. MRI) înfăţişează în primul rând relaţiile anatomice ale organelor. stadializarea cazurilor noi de cancer mamar. detectarea metastazelor la distanţă şi evaluarea răspunsului la terapia neoadjuvantă. numai după aceea apar schimbări anatomice.evalua răspunsul la tratamentul anti canceros .diferenţia tumorile maligne de cele benigne . Este astfel de înţeles cămetodele de creare a imaginii funcţionale sunt capabile să semnalizeze boala mult mai repede decât apariţia transformărilor anatomice. Indicaţiile PET sunt: complement al mamografiei în detectarea cancerului mamar. apar transformări. morfologia sistemelor organice.detecta degenerarea malignă într-un ţesut cu aparenţă anatomică normală . Dezavantajul acestora este că nu se poate stabili dacă procesul patologic este malign sau benign decât dacă în structura.metoda este foarte sensibilă permiţând observarea unor fenomene fiziologice cum ar fi metabolismul glucozei. Mod de efectuare a PET – ului 60 . sinteza proteinelor etc. Calculatorul înregistrează reacţiile de anihilare şi pe baza lor generează o imagine pe monitor (figura 64).poate fi folosită pentru măsurarea metabolismului cerebral . în general. circulaţia sanguină.diferenţia între un nodul limfatic malign şi unul benign . . 64. .înregistrează simultan câte un foton. şi nu ale organelor. diagnosticul diferenţial benign-malign al tumorilor mamare. dimensiunea sau forma organului în cauză.

se indică a se încerca apropierea de valoarea normală a glicemiei la începutul examenului. Cel mai des utilizat radiofarmocon. dar în orice caz aceasta să fie sub 8. cam toate procesele biochimice. orice moleculă ce ia parte la metabolismul organismului viu se poate marca cu izotop PET. aminoacizi. În caz de nivel ridicat al glicemiei. Ulterior. astfel. se elimină în urină (în opoziţie cu glucoza). prin rinichi. Insuficienţa renală îngreunează interpretarea imaginilor. 18F fluoro-dezoxi-glucoza (pe scurt FDG) se adună în celulele cu glucozo-metabolism ridicat (creier. glucoză. Dezvoltarea tehnicii şi utilizarea clinică a semnalării urmelor izotopice se leagă de numele omului de ştiinţă maghiar György Hevesy. Alăptarea nu este contraindicată. Producerea izotopilor are loc în acceleratorul de particule nucleare (ciclotron). În timpul sarcinii. tumori maligne. pe baza acestor secţiuni se pot forma imagini. Farmaconul introdus (FDG) sub formă molară reprezintă o doză de substanţă foarte mică. 15O). fiziologice se pot înregistra în imagini. după care materialul marcat (radiofarmocon) este introdus în organismul bolnavului. Esenţialul metodei constă în marcarea unor diferite substanţe biologice (de ex. 61 . Examenul se efectuează pe stomacul gol. etc. respectiv. făcând astfel posibilă recunoaşterea şi localizarea proceselor clinice. miocard. cu pozitroni ce emit izotopi ( 11C. 18F. 40% din activitatea farmaconului injectat se îndepărtează deja prin urină. 13N. urmând stabilirea imaginii distribuţiei acestuia. iar cu ajutorul metodei. Caracteristica izotopilor PET este că prezintă un timp de divizare fizică foarte scurt (2-110 minute). nu se metabolizează. fiindcă după mulgerea sînii. ligandoreceptori. chiar pe întregul corp. aplicarea acestora presupune supunerea bolnavului la o sarcină mai mică de radiere. în primul rând. examenul nu se va efectua. dar se impune o hidratare corespunzătoare. premiat în 1943 cu Premiul Nobel. alăptarea poate fi continuată la 20 de ore după examinare. glucocite şi limfocite activate). Este caracteristic ritmului de selecţie că în 90 de minute de la introducere. datorită radierii la care se supun ţesuturile cu divizare rapidă. dar nu exclude examenul. li se poate măsura activitatea. respectiv biologice).3 mmol/l.) în timpul descompunerii. Distribuţia în ţesuturi a substanţei introduse în organism se poate detecta cu ajutorul camerei PET prin intermediul observării radierii aferente emisiei pozitronice. felii perpendiculare pe axa lungimii corpului (asemănător CT-ului). pe baza datelor obţinute în timpul examenului. în direcţia dorită. Examenul alcătuieşte. Distribuţia în ţesuturi a farmaconilor introduşi diferă în mare măsură în diverse stări funcţionale (fiziologice. se interzice consumul de mâncare cu aproximativ 6 ore înaintea examenului. Reconstruirea imaginilor are loc cu ajutorului computerului. Teoretic. fără efect farmacodinamic. după care în formă neschimbată. chiar tridimensionale.

obţinută prin PET arată leucemia prezentă în măduva osoasă înainte de tratament (stânga).scan. 64. Fig. Imagine PET. Imaginea de mai sus. 62 . persistând şi după chimioterapie (dreapta).

Fig. circulatorie etc. Emisia de radiaţii infraroşii este dependentă de temperatură astfel încât înregistrarea emisiei în infraroşu permite determinarea cu mare precizie a temperaturii (se pot determina diferenţe mai mici de 0. băile de soare constituind un tonic general al organismului. pubertate întârziată. anexite. Fototerapia Constă în utilizarea în medicină a efectelor biologice şi fiziologice ale luminii.). II. supuraţii cutanate. infecţii. 63 . lupus. II. stare generală proastă. îmbunătăţeşte funcţionarea inimii şi a respiraţiei. La rândul ei temperatura este determinată de activitatea locală (metabolică.4.1. adenite cronice. Procedee de diagnostic şi terapeutice bazate pe factori fizici II. reumatism. De remarcat că metoda este total neinvazivă iar costurile sunt mici. Determinarea diferenţelor de temperatură între diferite regiuni ca şi a modificărilor de temperatură. convalescenţă. acnee). fistule. insomnii. Helioterapia. debilitate fizică. Sindromul Raynaud – atacuri vasospastice care determina vasoconstrictia capilarelor de la extremitati. 65. nefrite.4. hipocalcemie. sub efectul razelor soarelui. organismul reţine mult mai bine calciul şi fosforul cu rezultate notabile în cazurile de rahitism. în timp. stafilococie cutanata (furuncule. 65). Sub acţiunea radiaţiilor solare se refac globulele roşii şi globulele albe. Helioterapia stimulează activitatea glandei tiroide. dureri de cap. plăgi atone. anemie. randamentul muncii intelectuale scazut. osteoartrite. Termografia Reprezintă o tehnică de înregistrare a radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa corpului uman (practic o fotografie în infraroşu) (Fig. Helioterapia actionează favorabil în cazuri de: dispepsii de origine nervoasă. fototerapia realizată la malul mării.). respiraţia şi digestia sunt stimulate. afecţiuni tiroidiene etc. în acelaşi loc permite semnalarea modificărilor de structură şi/sau funcţie a diverselor organe chiar şi înainte de declanşarea bolii.2. iar circulaţia sângelui.1 °C). diferite tipuri de tuberculoză (osoasă şi articulară). Aceasta permite diagnosticarea unei multitudini de boli (cancere. peritonită tuberculoasă.4.

Icterul dispare sau scade in intensitate de la sine. corpul mamei indeparteaza bilirubina fatului prin intermediul placentei. Atat timp cat copilul primeste suficient lapte si este un copil hranit corect si frecvent (de 8- 10 sau mai multe ori in decurs de 24 de ore). ceea ce are ca rezultat cresterea timpului de eliminare a bilirubinei. Bilirubina este produsa prin distrugerea celulelor rosii din sange (hematii) si a hemoglobinei. tuberculoză pulmonară. Dupa nastere nou-nascutul trebuie sa indeparteze singur bilirubina din sange. Excesul de bilirubină neprocesată determină icterul fiziologic şi culoare gălbuie a pielii copilului. pana la concentratii ce determina coloratia galbena a tegumentelor si mucoaselor. De obicei. Acesta se elimina din organismul uman prin urina si scaun (fecale). O altă aplicaţie a fototerapiei se întâlneşte în maternităţi. bilirubina poate inregistra valori crescute. Un număr mare de copii se nasc cu aşa numitul icter fiziologic. situatia fiind cunoscuta sub denumirea de icter nuclear. apare un anumit grad de coloratie tegumentara galbena la aproximativ 2-4 zile de la nastere. hraniti cu lapte de mama. un icter usor se poate mentine 10-14 zile dupa nastere sau pot apare recurente in timpul perioadei de alaptare. hipertensiune arterială în stadii avansate. Icterul la nou-nascut apare de obicei dupa aproximativ 24 de ore de la nastere. In timpul sarcinii. fara tratament si fara urmari in 1-2 saptamani. Aceste leziuni pot fi urmate de pierderi ale auzului. in 64 . icterul nu este o problema. simpla baie de lumină distruge bilirubina. Cu toate acestea copilul trebuie supravegheat. Rareori cantitati foarte mari de bilirubina se acumuleaza in sange si determina leziuni cerebrale. datorita imaturitatii organelor care nu pot face fata ritmului in care bilirubina trebuie sa fie eliminata din organism. iar în cazul persoanleor suferinde de boli febrile. cum sunt bolile aparatului digestiv. culoarea galbena apare prima data pe fata si pe piept. cancer. expunerea la soare se face numai la indicaţia medicului curant. Cauze Icterul apare ca urmare a dezechilibrului intre productia si eliminarea bilirubinei. Deshidratarea la sugar poate apare usor si conduce la incetinirea formarii urinii si a fecalelor. Bilirubina este procesată de ficat care este imatur la nou-născuţi. In cazul nou-nascutilor alimentati la san. Trebuie să se ţină cont însă şi de efectele negative ale expunerii îndelungate la soare cum ar fi grăbirea îmbătrânirii pielii. Copiii tind să producă o cantitate mare de bilirubină. La nou-nascut. infectiile sau incompatibilitatile grupelor sanguine. hipertiroidie. deoarece în primele săptămâni de viaţă au o cantitate prea mare de globule roşii (bilirubina reprezintă un produs secundar al distrugerii globulelor roşii uzate). In cazuri rare. bilirubina este fotosensibilă. Simptome Cea mai frecventa manifestare a icterului la nou-nascut este colorarea in galben a pielii si sclerelor sau a mucoasei bucale. prin urmare. Metabolismul bilirubinei este influentat si de unele substante care intra in compozitia laptelui matern. Hemoglobina este o proteina care se gaseste in hematii si care are rolul de a transporta oxigenul de la plamani la tesuturile din restul corpului. In cazul nou-nascutilor sanatosi. Însă. Icterul la nou nascuti (hiperbilirubinemia) Generalitati Icterul este o afectiune caracterizata prin colorarea in galben a pielii si a partii albe a globului ocular (sclera) si este consecinta acumularii unei cantitati mari de bilirubina in sange (hiperbilirubinemia). retard mental si tulburari de comportament. hiperbilirubinemia poate fi cauzata de alte afectiuni sau boli.

Aceasta se intampla de obicei cand mesele sunt la intervale de timp prea mari. ca de exemplu: -toropeala si scaderea capacitatii de a suge. pot apare complicatii. Icterul aparut in timpul alaptarii la san este determinat de o deshidratare usoara care prelungeste si intensifica icterul fiziologic. frecventa scaunelor si a urinatului. Daca nivele foarte mari de bilirubina nu sunt tratate. Intensitatea icterului creste dupa prima zi de la nastere pana in ziua 3-4 de viata. Icterul fiziologic apare la toti copiii (la unii este de intensitate redusa si trece neobservat) cu debut dupa prima zi de viata. desi o usoara nuanta galbuie poate persista pe toata durata alaptarii. -nastere (daca copilul s-a nascut prematur sau la termen). Tipic. -istoricul familial al afectiunilor ce pot produce icter. -greutatea copilului la nastere si evolutia ei in timp. Investigatii Medicul specialist poate diagnostica icterul nou-nascutului din istoricul bolii si examenul obiectiv (examinarea fizica a nou-nascutului). se recomanda un consult medical de specialitate. mai ales de-a lungul sarcinii. -convulsii. -alimentarea copilului. tremuraturi si plans. icterul nou-nascutului poate fi determinat de unele afectiuni asociate ale acestuia. desi ziua aparitiei variaza de la un nou-nascut la altul sau in functie de tipul de icter. -arcuirea spatelui. Nu este cunoscut mecanismul prin care unele componente ale laptelui de mama afecteaza eliminarea bilirubinei de catre nou-nascut. Consultul de specialitate Consultul medical de specialitate se impune de urgenta atunci cand nou-nascutul prezinta semne si simptome care denota un nivel crescut de bilirubina in sange. Pentru a realiza istoricul bolii medicul se poate interesa despre: -starea generala de sanatate a mamei. -dificultati prezentate in timpul nasterii. pentru ca organele copilului nu sunt inca capabile sa elimine eficient excesul de bilirubina. Acest tip de icter incepe sa dispara in luna a doua. Daca aceasta coloratie continua sa creasca in intensitate dupa a treia zi de viata sau nu scade dupa a cincea zi de viata. De obicei nivelul bilirubinei in sange ajunge la un nivel de platou (constant pentru mai multe zile) si apoi scade treptat. are rar ca si cauza icterul neonatal si acesti copii trebuie investigati pentru alte cauze. Acest tip de icter poate apare atunci cand nou-nascutul nu primeste destule lichide. astfel incat coloratia scade sau chiar dispare in aproximativ 1 saptamana fara a fi urmata de nici o complicatie.primele 5 zile dupa nastere. cresterea frecventei meselor copilulul are ca urmare scaderea sau disparitia acestui tip de icter intre zilele 5-7 de viata. -compatibilitatea mamei si copilului in sistemul ABO si Rh (sistem de proteine situate pe membrana hematiilor in functie de prezenta carora se definesc grupele de sange). Coloratia in galben a tegumentelor care apare in mai putin de 24 de ore de la nastere. Semnele unui nivel foarte crescut de bilirubina includ: -perioade de oprire a respiratiei (apnee) sau de respiratie dificila (dispnee). -iritabilitate. 65 . De retinut este faptul ca marirea frecventei meselor copilului poate fi de ajutor si poate fi urmata de scaderea nivelelor de bilirubina. dar imature ale nou-nascutului. ce apare in jurul zilelor 10-14 de viata. -tipat strident de tonalitate inalta. deoarece ingreuneaza eliminarea bilirubinei din organism de catre sistemele specifice. Deshidratarea contribuie la aparitia icterului. Rar. Icterul determinat de laptele de mama are ca si cauza cresterea nivelului circulant de bilirubina.

Alimentarea frecventa a copilului (8-10 ori pe zi) ii asigura acestuia fluidele necesare organismului pentru a elimina bilirubina in exces. Se poate folosi un dispozitiv transcutanat pentru a masura nivelul bilirubinei. Medicul specialist va examina copilul si va aprecia culoarea pielii acestuia. Uneori pot fi folosite ambele tipuri de terapie concomitent. retard mental si tulburari de comportament. au nevoie de tratament. Cand copilul urmeaza terapia la domiciliu este foate important ca parintii sa inteleaga modul de functionare al aparatului. Cea mai folosita metoda de terapie este fototerapia. Fototerapia standard este aplicata de obicei in spital. se poate masura din sange nivelul bilirubinei. In cazul copiilor internati in spital. de forma unor paturi. ba chiar cresterea frecventei meselor. astfel incat aceste dispozitive nu ar trebui sa ii deranjeze. se recomanda ca mamele sa se mulga pentru a-si mentine productia de lapte. Aceasta foloseste lumina fluorescenta ce intensifica transformarea bilirubinei intr-o forma pe care corpul o poate elimina intr-un ritm mai rapid. Coloratia in galben a sclerelor si a tegumentelor nu dispare imediat in urma tratamentului prin fototerapie. Daca culoarea se intensifica trebuie anuntat medicul specialist. Daca rezultatele sunt ingrijoratoare. In timpul terapiei. Specialistul trebuie sa determine daca icterul este prezent doar la nivelul ochilor. Dispozitivele folosite pentru protectia ochilor sunt inlaturate in timpul alimentarii. Daca apar nemultumiri sau neintelegeri poate fi consultat medicul specialist. Rezultatele acestei determinari sunt folosite de specialist pentru a lua o decizie in privinta necesitatii unui tratament. Cu toate acestea este necesara urmarirea copiilor pentru a observa aparitia eventualelor schimbari ale nuantei pielii si ale comportamentului. Lumina fluorescenta utilizata in timpul fototerapiei nu este daunatoare daca este folosita prudent. exista o metoda de tratament la domiciliu care foloseste un dispozitiv format din fibre optice. de forma unor paturi. Asociatiile internationale recomanda continuarea alaptarii nou-nascutului cu icter. In cazul copiilor care nu mai sufera de alte boli. semne ale unor afectiuni asociate care pot cauza icterul. de aceea sunt folosite doar pentru tratamentul formelor usoare de icter. Tratament ambulatoriu Cel mai bun tratament ambulatoriu pentru icter este de obicei alimentatia. Sunt mame care cred ca alaptarea trebuie intrerupta in cazul aparitiei icterului. Indiferent de cauza. De asemenea trebuie sa descopere daca exista. Nou-nascutii sunt obisnuiti cu intunericul dupa lunile petrecute in uter. Daca se suspecteaza o alta boala ce determina hiperbilirubinemie se impune efectuarea unor teste suplimentare. Copiii care au nivele periculos de mari de bilirubina in sange. nivelele mari de bilirubina ramase netratate pot duce la leziuni cerebrale (icter nuclear) ce au ca rezultat pierderea auzului. Cantitatea de bilirubina din sangele copilului trebuie monitorizata zilnic. fie ca este la san sau cu biberonul. Laptele astfel recoltat poate fi folosit pentru hranirea copilului internat. Expunerea copilului la lumina soarelui nu reduce nivelul bilirubinei din sange insa pielea copilului poate suferi arsuri. Tratament . 66 . In cazul copiilor care nu mai sufera de alte boli. In plus. ochii copilului vor fi protejati. copilului ii poate fi frig si de aceea e necesara o lumina speciala si un mediu controlat pentru tratamentul in siguranta al icterului.Generalitati In majoritatea cazurilor nu este necesar tratamentul icterului (hiperbilirubinemiei) la nou- nascuti. Aceste "paturi" reduc nivele de bilirubina mai incet decat fototerapia standard. exista o metoda de tratament la domiciliu care foloseste un dispozitiv format din fibre optice. fetei si capului sau apare si la nivelul toracelui si partii inferioare a corpului.

3. Chirurgia cu laser este foarte precisă. radiaţia emisă. 66. Laserul este utilizat şi în tratamentul glaucomului. nu solicită efort mecanic şi nu este însoţită de sângerări importante. care se lipeşte de sclerotică prin fotocoagulare. 67 .4. II. Un laser cu CO2 cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi folosit pentru realizarea unui bisturiu cu laser. Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină (Fig. Fig. astfel. Terapia LASER (LASER . condusă printr-un ghid optic (un fascicul de fibre optice) fiind focalizată pe ţesutul ce urmează a fi tăiat. 67). întreaga lui energie fiind cedată retinei. Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi în biostimularea cu radiaţii laser. deoarece fasciculul laser poate străbate mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de acestea. deoarece pereţii plăgii se coagulează termic iar vasele mai mici se închid. presiunea intraoculară (Fig. 66).amplificare a luminii prin stimularea emisiei radiaţiei) LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a organismului. ţesut pe care îl încălzeşte rapid şi extrem de localizat până la vaporizare. Folosirea terapeutica a laser-ului in cazul dezlipirilor de retina. permiţând refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular şi scăzând.Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation .

Terapia antitumorală cu ajutorul microparticulelor magnetice Definiţie : Microparticulele magnetice sunt microparticule alcatuite din substante cu un caracter magnetic foarte pronuntat (fier. avand drept consecinta scaderea presiunii intraoculare. 68). o importanta deosebita o au microparticulele care contin înglobat un miez magnetic. în final. în consecinta. diverse ferite). enzime. cum ar fi celule. Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele procese biologice. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia cardiacă: prin perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată geneza unor noi vase şi. 67. de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctură(echivalent al acupuncturii) etc. substante biologic active (anticorpi. o mai bună vascularizare a miocardului (Fig.4. Pe masura ce studiile trec de la faza cercetarilor de laborator in vitro si in vivo. acizi nucleici. laserul este utilizat în endoscopie. În multe cazuri. medicamente). Fig. în cea de studiu clinic. 68. Interventia LASER pentru refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular. pe animale de laborator.4. microparticule ce prezinta. antigene. oxizi de fier – magnetita. 68 . Revascularizarea cardiaca cu ajutorul laserului. de a grăbi vindecarea rănilor şi a fracturilor. Acoperirea particulelor magnetice cu polimeri sintetici biodegradabili si biocompatibili este una dintre cele mai noi directii de cercetare de o importanta deosebita pe plan international în acest domeniu datorita avantajelor extrem de importante ce privesc biocompatibilitatea (nefiindu-le detectate nici un efect acut sau subacut toxic prin studii histologice si serologice) si posibilitatea adsorbtiei si legarii chimice de substante biologic active pe care le ofera utilizarea acestor polimeri ca strat de acoperire a particulelor sensibile magnetic. Aplicatiile purtatorilor magnetici în domeniul medical In cadrul clasei microparticulelor. atât pentru iluminare cât şi pentru eventuale microintervenţii chirurgicale. folosirea microparticulelor magnetice în domeniul oncologiei devine din ce în ce mai evidenta ca o metoda de mare viitor. un moment magnetic mare si cu ajutorul carora se pot transporta în câmpuri magnetice diverse entitati nemagnetice. II. Fig. Principala caracteristica este deci de a migra în câmpuri magnetice.

modificând suprafata acestor particule. oferind un mod controlabil de reactie sau tintire. sau în eliberarea unei cantitati specifice de medicament toxic prin transfer de energie termica într-un tesut tinta cum ar fi un tesut tumoral. devenind astfel perfect compatibile cu acestea. De exemplu. Aceste particule pot fi acoperite cu materiale biodegradabile în organismele vii. cum ar fi substante antitumorale. La îndepartarea câmpului magnetic extern. sau poate fi utilizata ca agent de transport în chimioterapie sau în radioterapie unde un grad moderat de crestere a temperaturii tesutului conduce la o distrugere mai efectiva a celulelor maligne. In acest mod ele pot fi destinate transportului de substante. crescându-se astfel timpul lor de circulatie sangvina si deci si timpul lor de actiune. sau de o serie de atomi radioactivi. momentele magnetice ale particulelor îsi modifica statistic directia. cum ar fi un tesut tumoral. a proteinelor (5-50 nm) sau a genelor (2 nm latime si 10-100 nm lungime). Drept urmare. si în consecinta pot fi manipulate prin intermediul unui gradient de câmp magnetic extern. microparticulele sunt magnetice. particulele raspund la câmpurile magnetice având loc miscarea lor pe directia liniilor de câmp magnetic. 69 . Aceasta „dirijare de la distanta” combinata cu penetrabilitatea intrinseca a câmpului magnetic prin corpul uman. ceea ce conduce la ideea de a fi utilizata ca agent în hipertermie. microparticulele magnetice pot fi proiectate sa raspunda prin rezonanta la un câmp variabil în timp. ceea ce înseamna ca se supun legii lui Coulomb. ele au dimensiuni controlabile de la câtiva nanometri pâna la zeci de micrometri. In absenta unui câmp magnetic extern. care le plaseaza într-un domeniu de dimensiuni comparabile cu cele ale celulelor (10- 100 µm). amplificându-se astfel intensitatea câmpului magnetic propriu. momentul magnetic total fiind aproximativ egal cu zero. Microparticulele magnetice ofera câteva posibile aplicatii extrem de atractive în biomedicina. virusurilor (20-450 nm). In al treilea rând. ele pot fi mai rapid capturate de sistemul reticulo-endocitar. ele pot fi acoperite cu molecule biologice care le ofera proprietatea de a interactiona cu sau a se lega la o entitate biologica. particula poate sa se încalzeasca. Modificarile de suprafata ale polimerilor biodegradabili ce conduc la marirea timpului de circulatie în sânge a microparticulelor si combinarea acestora cu molecule specifice pot permite o actiune mai eficienta a lor la nivelul organelor tinta. In plus. cu rezultate avantajoase mai ales când se urmareste transferul de energie de la un câmp energetic pulsatoriu spre microparticula. In primul rand. Acest lucru semnifica ca ele pot veni în contact intim cu o entitate biologica tinta. particulele pierzându-si proprietatile magnetice. spre o regiune tinta din organism. particulele se orienteaza de-a lungul liniilor de câmp magnetic. Si într- adevar. In al doilea rand. Când este aplicat un câmp magnetic extern. deschide orizonturi noi pentru multe aplicatii ce presupun transportul si/sau imobilizarea microparticulelor magnetice sau a entitatilor biologice tintite magnetic. momentele magnetice ale particulelor mici sunt orientate absolut întâmplator.

nuclee de heliu. Poate fi folosită în scop curative sau adjuvant în tratarea cancerelor. II. sau de neutroni.surse de raze X sub formă de tuburi Coolidge sau realizate cu ajutorul unor betatroane (acceleratoare circulare de electroni). conform căreia radiosensibilitatea unui ţesut este cu atât mai pronunţată cu cât în el au loc mai multe mitoze şi este mai puţin diferenţiat. acestea fiind chiar caracteristicile tumorilor maligne. în radioterapie iradierea trebuie concentrată în zona tumorii. Uzual se folosesc următoarele tipuri de surse: . precum şi de starea generală a pacientului. În esenţă. Pacienţii supuşi brahiradioterapiei devin surse de iradiere pentru ceilalţi bolnavi şi pentru personalul medical. Radioterapia cuprinde proceduri teleradioterapice şi brahiradioterapice. mezoni π negativi. evident cu un control foarte exact al dozelor de radiaţie absorbite de tumoră şi de zonele sănătoase.7 zile în tumoră. urmată de iradierea locală a tumorii prin transmitere de fascicule de radiaţii ionizante din mai multe direcţii. primul pas constă în folosirea tehnicilor imagistice (de preferat a celor care nu utilizează radiaţie ionizantă) pentru localizarea precisă a tumorii. sub formă de ace (de 226Ra sau 137Cs) care se lasă 3 .7.8 zile.1014 dezintegrări/secundă). Folosirea radiaţiilor ionizante în distrugerea tumorilor cancerigene se bazează pe legea lui Bergonié şi Tribondeau. în funcţie de localizarea acesteia. astfel încât aceştia trebuie să ia măsurile de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante. Se întâlnesc şi surse de protoni. 70 . 198Au cu timpul de înjumătăţire de 2. producătoare de fascicule ce pot fi proiectate din multiple direcţii asupra tumorii. De aceea. deuteroni. b) Brahiradioterapia (numită şi radioterapie de mică distanţă sau radioterapie de contact) presupune introducerea de izotopi radioactivi în tumoră sau în imediata ei vecinătate. .7 zile) implantate permanent în tumoră. O altă metodă brahiradioterapică este injectarea unei soluţii coloidale de 198Au. localizarea şi stadiul tumorii. Sursele sunt păstrate în containere de plumb. .surse de raze produse de izotopul 60Co care au timpul de înjumătăţire de aproximativ 5 ani (cobaltoterapie). a) Teleradioterapia utilizează surse exterioare de radiaţii. spre exemplu 222Rn cu timpul de înjumătăţire de 3. sau sub formă de capsule (acestea conţin radioizotopi cu viaţă scurtă.surse de electroni acceleraţi. sursele sunt foarte intense (pot avea o activitate radioactivă 3.5. în funcţie de tipul. Radioterapia este combinată cu alte tipuri de tratament cum ar fi chemioterapie şi intervenţia chirurgicală. protejând zonele adiacente sănatoase. Radioterapia are însă şi aplicaţii în condiţii benigne cum ar fi tratamentul nevralgiei trigeminale. Radioterapia Constă în utilizarea medicală a radiaţiei ionizante ca parte a tratamentului cancerului pentru a controla proliferarea celulelor maligne.

Microundele (MW). Acţiunea factorilor fizici se manifestă în mod diferenţiat la nivelul fiecărei trepte de organizare a organismelor vii. deşi au domeniul lungimilor de undă foarte mic în spectrul undelor electromagnetice au rol primordial asupra vieţii.1. 2. De exemplu.Efectele radiaţiilor neionizante asupra organismelor Oraganismele vii se află în interacţiune cu mediul în care trăiesc. 4. Radiaţiile din domeniul vizibil şi ultraviolet sunt puternic absorbite şi în general ele nu pot străbate pielea. Efectele biologice ale radiaţiilor neionizante şi ionizante şi mijloace de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante II. Acţiunea undelor electromagnetice asupra organismelor Numeroase tehnici privind tratamentul sau diagnosticul folosesc diferite tipuri de unde electromagnetice. Faptul că radiaţiile electromagnetice au diferite efecte se explică prin faptul că acestea posedă energii diferite funcţie de frecvenţă. Microundele şi radiofrecvenţele sunt puţin absorbite de aceea aceste radiaţii trec aproape neatenuate. II. chimică şi biologică a mediului exterior. sensibilitatea faţă de acţiunea factorilor fizici creşte şi ea. Efectele fiziologice produse de radiaţiile electromagnetice neionizante depind de modul cum sunt absorbite de ţesuturi. Radiaţiile vizibile (VIS). Radiaţiile infraroşii (IR). Acestea sunt: 1. 71 . chimică sau biologică astfel încât să asigure dezvoltarea normală a funcţiilor ce asigură dezvoltarea şi creşterea cât mai armonioasă a animalelor şi a lui. 3. Radiaţiile luminoase (cu lungimi de undă cuprinse între 400 – 760 nm). schimbarea factorilor fizici ai microclimatului şi a altor factori fizici produce stări de stres. apar cazuri de îmbolnăviri. Pe măsura creşterii complexităţii organismelor.6. De aceea omul trebuie să acţioneze prin diferite mijloace de natură fizică. devine opac pentru radiaţiile din domeniul vizibil şi devine din nou transparent pentru razele Röntgen (X). Din punct de vedere al energiei pe care o transportă undele electromagnetice pot fi radiaţii neionizante şi ionizante. corpul omenesc este transparent faţă de unde radio. a) Efectele microundelor şi radiofrecvenţelor asupra organismelor Efectele terapeutice ale microundelor şi radiofrecvenţelor sunt bazate pe faptul că acestea: . Diferite lungimi ale spectrului undelor electromagnetice au efecte fiziologice foarte diferite. depind în mare măsură de acest mediu.penetrează corpul. Acţiunea radiaţiilor neionizante asupra organismului animal Radiaţiile neionizante sunt acele radiaţii care nu produc ionizări. funcţie de frecvenţă sau lungimea lor de undă. În aceste condiţii. astfel încât ele sunt supuse în permanenţă acţiunii de natură fizică.6. Radiaţiile infraroşii sunt mai puternic absorbite decât microundele de către ţesuturi. Radiaţiile ultraviolete (UV).

Sursa cea mai importantă de radiaţii luminoase o constituie Soarele.acţiunea radiaţiilor infraroşii este îndeosebi calorică. Această tehnică de diagnostic este termografia în infraroşu. examinarea degerăturilor. Fototropismul 72 . Fotoperiodismul 4. . Termografele au fost utilizate şi pentru analiza vitalităţii diferitelor tipuri de grefe de piele. flacără). Lumina are importanţă în realizarea unor procese vitale pentru existenţa omului.radiaţiile infraroşii nu pătrund adânc în corpuri şi de aceea nu sunt utilizabile când este necesară încălzirea ţesuturilor în adâncime. . .acţiunea îndelungată a radiaţiilor infraroşii produce însă arsuri sau eriteme la nivelul pielii iar în cazul expunerii ochiului neprotejat poate duce la cataractă sau chiar la dezlipire de retină. . De aceea se poate obţine o imagine a corpului omenesc folosind detectori sensibili de radiaţii infraroşii. deşi aceste radiaţii nu produc modificări chimice în corp. radiaţii luminoase formând spectre discontinue. Lămpile cu radiaţii infraroşii sunt utilizate în terapia pe bază de căldură.iradierea moderata activează şi glandele sudoripare. atomii emit în anumite condiţii (tuburi de descărcare. Fizica proceselor de emisie a radiaţiilor a arătat că orice corp aflat la o temperatură superioară lui 0°K emite radiaţii electromagnetice (legea lui Kirchoff). Radiaţiile luminoase au un rol esenţial în următoarele procese vitale: 1. ex: la fotografierea venelor şi a altor structuri aflate sub piele care sunt invizibile pentru ochi. Dacă acţiunea radiaţiilor infraroşii este de scurtă durată. acestea stimulează activitatea celulelor şi ţesuturilor. Radiaţiile infraroşii sunt reţinute de piele şi astfel se produce încălzirea ei. a plantelor şi a animalelor. Domeniul infraroşu al spectrului undelor electromagnetice constituie radiaţia termică. Fotosinteza 3. activitatea nervoasă a pielii este stimulată. necesară în scopuri de diagnostic. Corpul uman. b) Efectul radiaţiilor infraroşii asupra organismelor . radiaţii care constituie radiaţia termică. Prin încălzire. În stare liberă. totuşi ele pot produce arsuri interne la o expunere excesivă sau arsuri superficiale dacă elementele de transmisie sunt în contact cu pielea. . Utilizarea termografelor permite detectarea cancerului întrucât temperatura tumorii este cu 1 - 2°C mai mare decât cea a ţesuturilor normale (au fost raportate chiar şi diferenţele de temperatură de 5°C). aflat la o temperatură medie de 37°C este şi el un emiţător de radiaţii care are maximul în domeniul infraroşu. Fotografiile în infraroşu sunt utilizate şi pentru diagnostic în anumite boli ale ochiului.ele se folosesc însă la fotografierea în infraroşu. etc. accelerează formarea pigmenţilor şi regenerarea celulelor epidermice. Ele produc vasodilataţia arterială şi creşterea debitului sanguin. Vederea 2. c) Efectul radiaţiilor luminoase asupra organismelor Domeniul cel mai important al spectrului undelor electromagnetice îl constituie domeniul vizibil. contribuind la calmarea durerilor. . ridică temperatura părţii din corp care este expusă radiaţiei (de aceea aceste radiaţii servesc pentru ameliorarea durerilor musculare sau osoase precum şi în alte cazuri în care încălzirea în adâncime a ţesuturilor este folositoare).

în prezenţa luminii. . obţinerea unui spor de creştere. În acelaşi timp radiaţiile din UV apropiat se folosesc pentru efectul lor de fotorestaurare (reparaţie a ADN). Există şi animale care se orientează spre lumină (fluturii şi păianjenii). acţiunea este cu atât mai puternică cu cât lungimea de undă este mai scurtă (spre violet). măreşte concentraţia de calciu şi fosfor din sânge. culoarea. calciu în detrimentul glucozei. . În consecinţă ea este folosită pentru prevenirea rahitismului. Lumina produce creşterea numărului de eritrocite şi deci şi a hemoglobinei din sânge iar plasma îşi îmbogăţeşte conţinutul în fosfor. chiar când animalele primesc o hrană corespunzătoare. Plantele. 1. deci se manifestă un fototropism pozitiv spre deosebire de fototropismul negativ care se manifestă la animale care fug de lumină. Radiaţiile luminoase servesc la transmiterea de informaţii şi ca semnalizator între indivizi. Se cunoaşte că floarea soarelui îşi orientează floarea spre Soare (fototropism pozitiv). profilaxia unor boli.în cazul unei iluminări insuficiente. Hibernarea. asupra nucleului. Primele trei procese se realizează cu ajutorul a trei pigmenţi specifici: retinalul. aşa cum sunt păsările de noapte. d) Efectul radiaţiilor ultraviolete (UV) asupra organismelor Efectele acestor radiaţii sunt atât folositoare cât şi nocive: 1. Iradierea cu UV intensifică metabolismul. înflorirea plantelor pun în evidenţă fenomenul de fotoperiodism. Fototropismul este fenomenul de orientare a organismelor vegetale sau animale înspre lumină. exemple: . radiaţiile UV cu lungimi de undă mari acţionează asupra citoplasmei iar cele cu lungimi de undă mici. Fotosinteza. 3. dezvoltarea şi perpetuarea organismelor animale. 4. de asemenea în prezenţa radiaţiilor UV are loc migrarea unor pigmenţi (melanina care produce bronzarea pielii).lumina are efecte pozitive în ceea ce priveşte procesele metabolice din organism. fac ca acestea să devină din ce în ce mai debile şi apoi mor (excepţie fac cele cavernicole). Iradierea prelungită cu lumină cu lungimi de undă de 400-500 nm produce asupra pielii eriteme.la unele animale. cum sunt unele specii de peşti şi cameleonul. Lumina. 73 . 4.acţiunea prelungită a luminii poate produce însă şi fenomene negative. 2. La intensităţi luminoase egale. Vederea. sunt aspecte percepute cu ajutorul ochiului: ea condiţionează viaţa. Rahitismul se manifestă foarte grav la copii. La nivel celular. proces indispensabil vieţii acestora. La anumite doze şi lungimi de undă mici radiaţiile UV determină modificare structurii ADN. iar asupra ochilor conjunctivite. 2. 3. Lipsa luminii. scade nivelul glicemiei. formarea bulbilor şi tuberculilor. Pentru oameni şi animale. Fotoperiodismul reprezintă ansamblul fenomenelor care se produc în legătură cu alternanţa zi-noapte (lumina-întuneric). în afara procesului vederii. lumina determină o schimbare a culorii pielii prin deplasarea pigmentului de la suprafaţa pielii. În acest fel se produc anomalii cromozomiale cu efecte mutagene. Sinteza vitaminelor D2 şi D3 este stimulată de radiaţia UV. clorofila şi fitocromul. prin desfacerea punţilor de hidrogen dintre bazele azotate. radiaţiile luminoase produc efecte considerabile. este stimulată reacţia de apărare a organismului ceea ce permite utilizarea lor în tratarea anemiei şi a spasmofiliei. datorită acestor efecte. . după cum am arătat. lipsa vitaminelor A şi D conduce la apariţia rahitismului. Lumina acţionează şi asupra sistemului nervos. realizează procesul de fotosinteză. la fel ca şi radiaţiile albastre. radiaţiile UV sunt folosite în zootehnie şi medicina veterinară pentru stimularea metabolismului.

 Se produce o modificare a dimensiunilor celulare. În acelaşi timp însă. distrugând atât bacteriile cât şi virusurile. producând cancerul de piele. La iradierea căilor respiratorii se produce o hiposecreţie a mucoaselor urmată de leziuni de tip inflamator şi edeme. Efectele radiaţiilor ionizante asupra glandelor endocrine şi a sistemului nervos central  Tiroida este radiozezistentă dar sensibilitatea ei creşte în hipertiroidie.  Se produc modificări în transportul activ şi pasiv modificându-se puternic potenţialul de repaus al membranei celulare.6. se schimbă echilibrul ionic crescând permeabilitatea pentru apă şi electroliţi ceea ce au ca rezultat modificarea raportului ionilor de calciu şi natriu. în cazul unei expuneri intense. zootehnie la sterilizarea diferitelor medii sau la tratamente. Ultravioletul îndepărtat are o puternică acţiune bactericidă. sunt nocive. activitatea enzimelor şi deci funcţia fiziologică a celulei.  Leziuni capilare datorită scăderii volumului plasmei ca urmare a creşterii permeabilităţii vaselor sanguine.  La nivelul tubului digestiv dozele slabe afectează secreţia de substanţe şi enzime necesare procesului de digestie. Dozele mai ridicate produc ulceraţii ale mucoasei intestinale dând posibilitatea bacteriilor din intestin să treacă în sânge.  La nivelul pielii efectele sunt în funcţie de doză şi de timpul de acţiune. La doze mari apare necroza osoasă.  Aceste procese influenţează starea proteinelor intracelulare. 74 .2. radiaţiile UV. pe când capilarele sunt afectate prezentând tulburări funcţionale la început iar mai târziu modificări histologice. însoţite de creşterea tensiunii arteriale  (HTA – hipertensiune arterială).  Se produc edeme tisulare care apar datorită acumulării apei în spaţiul extracelular. pigmentaţii iar la doze mari apar radiodermitele. ce se pot ulcera sau se pot transforma în tumori maligne. De aceea lămpile cu vapori de mercur.  În doze mici apar eriteme.  Substanţele cu masa moleculară mare pot penetra în mod anormal membrana. sunt folosite în medicină.  Au fost observate modificări osoase în special la tineri şi copii care constau în oprirea procesului de osificare şi creştere.  Întârzierea mitozei la doze mici şi suprimarea ei la doze mari. 6. ducând la moartea celulei. La baza acţiunii bactericide stă acţiunea acestor raze de a produce timina. o doză mai mare duce la oprirea totală a eliberării de hormoni. Efectul radiaţiilor ionizante asupra diferitelor organe  Inima şi vasele mari de sânge sunt rezistente la radiaţii atât funcţional cât şi morfologic. O iradiere slabă produce creşterea sau micşorarea secreţiei de hormoni.  Hipofiza are o mare radiorezistenţă. 5. Radiaţiile UV întârzie dezvoltarea bacilului antraxului.  Sistemul respirator este şi el relativ radio-rezistent. sursele de radiaţii UV. streptococul şi stafilococul. II.Efectele radiaţiilor ionizante asupra organismelor şi mijloace de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante Efectele radiaţiilor ionizante asupra funcţiilor celulare  Produc o midificare a permeabilităţii membranelor biologice.  La iradiere apar modificări electrocardiografice. care împiedică replicarea ADN. distrug bacilul febrei tifoide.

 O radiosensibilitate foarte mare o au gonadele (expulzarea şi distrugerea ovulelor. o Afectarea cristalinului şi producerea cataractei. Prin mutant se înţelege individul care se deosebeşte prin caracterele sale modificate de indivizii din care a făcut parte. . Mutaţiile sunt modificări ireversibile ale materialului genetic induse de diverşi factori fizici. modifică electroencefalograma.  Iradierea creierului. Cele mai grave efecte sunt: o Afectarea organelor hematopoetice cu modificări esenţiale în hemogramă (leucocite). micşorarea timpului de staţionare în apropierea sursei. dacă particulele alfa sunt oprite cu ajutorul mănuşilor de cauciuc. poate apare leucemia. o Malformaţii ale embrionului. cele mai sensibile structuri din corp sunt cele care produc sânge. Aberaţiile cromozomiale produse de radiaţiile ionizante nu periclitează viaţa celulei ci dau naştere la mutaţii cromozomiale. Evaluarea efectelor radiaţiilor ionizante Efectele radiaţiilor ionizante sunt foarte diferite în funcţie de specie. radiaţiile beta sunt oprite de materiale cu procent mare de H. . La doze mici. Reacţia organismului animal la iradiere este apariţia unor simptome ca greaţa. plasarea în faţa sursei a unor ecrane de protecţie. hiperactivitatea. iar X şi gama sunt doar atenuate de acrane de plumb şi beton. iar la nivelul celulelor cele mai sensibile sunt ţesutul limfatic. b) Protecţia chimică – se realizează cu substanţe care urmăresc radiorezistenţa organismului.ateria vie cuprinde următoarele faze: 75 . . c) Protecţia biochimică – se asigură cu preparate biologic active care diminuează efectul nociv al radiaţiilor şi favorizează refacerea celulară. Important! Protecţia împotriva radiaţiilor ionizante a) Protecţia fizică – se realizează prin: . Organismele superioare au o rezistenţă mai mică. Efectele genetice ale radiaţiilor ionizante Aberaţiile cromozomiale produse de radiaţii reprezintă unul din efectele cele mai grave din punct de vedere al consecinţelor. creşterea distanţei faţă de sursă. Pentru om. ovarele devin fibroase cu chisturi). ochii. d) Protecţia biologică – se face prin introducerea în organism a unor celule viabile care favorizează refacerea funcţiilor hematopoetice.  Glandele suprarenale sunt sensibile. iar la doze mari apar rupturi de axoni sau modificări în teaca de mielină. o Sterilitatea feminină prin suprimarea menstruaţiei şi azoospermia. o Tumori maligne. o Radiodermitele. chimici şi biologici. Concluzii Se poate spune că absorbţia radiaţiilor ionizante de către m. voma. esenţial este ADN-ul (acid dezoxiribonucleic). epitelial şi din măduva osoasă. cele sexuale. În acest proces. La doze mari se poate produce încetarea activităţii endocrine şi la sterilitate.

II) reacţii chimice. Dozele de radiaţii se cumulează în timp! 76 . Iată de ce efectul nociv nu apare imediat ci după o anumită perioadă. III) modificarea funcţiilor şi structurii celulelor.I) ionizarea şi excitarea moleculelor.

77 .