Constantin Noica

Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească
(în vol. Pagini despre sufletul românesc – Bucureşti, Humanitas, 1991)

„De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, a trebuit să ne
aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia
condiţiilor istorice, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar aceasta ar fi trebuit să fie
motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face
istorie, pornirea oarbă şi primordială ne-ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal.
Astăzi la ce-am ajuns ? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este
lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în
tragicul nostru.” Rîndurile acestea, scrise de un tînăr acum cîţiva ani, pot nedreptăţi
sau nu neamul românesc: aceasta nu ne interesează. Ele ne aşază însă dintr-odată în
inima tensiunii care domină, pe toate planurile, lumea românească de azi.
Noi ştim că sîntem ceea ce se numeşte „o cultură minoră”. Mai ştim că aceasta
nu înseamnă neapărat inferioritate calitativă. Cultura noastră populara, deşi minoră,
are realizări calitativ comparabile cu cele ale culturilor mari. Şi ştim că avem în
această cultură populară o continuitate pe care nu o au cele mari. Despre strămoşii
noştri geţi, plugari şi ciobani, s-a putut spune (Pârvan, Getica, 131) că în secolul al
Vl-lea a. Chr. nu aveau o cultură calitativ inferioară, ci doar formal deosebită de a
grecilor; tot ce-i deosebea era că ei, geţii, erau săteni, nu orăşeni, ca grecii. Dar
tocmai aceasta ne nemulţumeşte azi: că am fost şi sîntem – prin ce avem mai bun în
noi – săteni. Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei. Tensiunea
aceasta – agravată nu numai prin faptul că sîntem conştienţi de ea, dar şi prin
convingerea că „a fi conştient” poate reprezenta un semn de sterilitate – alcătuieşte
drama generaţiei de azi. Economiceşte şi politiceşte, culturaliceşte ori spiritualiceşte,
simţim că nu mai putem de mult trăi într-o Românie patriarhală, sătească,
anistorică. Nu ne mai mulţumeşte România eternă; vrem o Românie actuală. Aceasta
este frămîntarea pe care o descriem, mai jos, pe plan de cultură.
Ceea ce dă un caracter dureros conflictului nostru este că, teoretic cel puţin, el
e fără ieşire. A cultiva mai departe, cu precădere, valorile spiritualităţii noastre
populare este o imposibilitate. Orice cultură conştientă este personală, este o formă
de individualizare, în timp ce creaţia populară e anonimă. De altfel, aceasta nici nu
poate constitui o cultură deliberată, voită, ci ţine de o anumită spontaneitate
creatoare care o apropie mai mult de natură decît de cultură. Deci spiritualitatea
populară trebuie depăşită – spre creaţie personală. Dar cum pot apărea personalităţi
de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apărea persoana
acolo unde – spre a vorbi kantian sau neokantian – lipseşte categoria personalităţii?
Eşti dinainte sigur că, într-o asemenea lume, individul creator va fi în subordine faţă
de individualităţile creatoare din culturile realizate: că, chiar dacă nu va imita şi
reproduce, va fi în umbra celorlalţi. Şi atunci tensiunea interioară a culturii
româneşti devine: să te pierzi în creaţie anonimă, care nu dă o cultură majoră? sau să
rîvneşti către creaţie personală care e în umbra culturilor mari din afară? O spunem
deschis: teoretic – după cum arătam – dilema aceasta pare astăzi fără ieşire. Din

conştiinţa teoretică a insolubilităţii nu ne mai poate paraliza. Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi.” Numai omul devine. din secolul al XX-lea. deci. şi gînditorul Lucian Blaga. ci stare pe loc. se frămîntă ceva în marginea lui. Cînd un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate. revelator în ce priveşte noţiunea de timp şi vreme: „Ceasul umblă. la eternitatea fiinţei. cel de azi. fixitate. În primul exemplu. nu realizări majore . rînduielile şi împărăţiile lor. eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. în accepţiunea pe care i-o dă Heidegger. E totul viu al lumii. în inima lui. A vremui nu aduce nimic nou faţă de vreme. a desfăşurării istoriei noastre. vremuieşte. în timp ce vremea stă.” Vremea nu-i pare curgere. un sens concret de durată şi petrecere. Dimitrie Cantemir.pe care neamul nostru nici n-ar fi avut cînd să le înfăptuiască – dau garanţia duratei: ci sentimentul că. „vremea vremuieşte'' o tautologic. „Toate veacurile se înţeleg ca ziua de ieri”. vremea stă. Vremea stă. dar sfîrşeşte prin a fi o afirmaţie de luptă pentru valorile vii ale culturii. dacă nu mă-nşel. Ea e încă ceva concret. Dar – şi aici e aspectul nou faţă de tînguirea biblică – neamul românesc e şi el. altul din secolul al XVIII-lea. există un plan faţă de care toată frămîntarea istorică este irosire şi pierdere. În fapt. pentru secolul al XVIII-lea. O repetă. Dar e un concret nemişcat. totul e zădărnicie. în fond. Şi nu stă pentru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilităţii. şi omul îmbătrîneşte. în aceeaşi conştiinţă. tot ce se întîmplă apare. românului drept zădărnicie. permanenţă. loveşte.fericire. Nu o plenitudine istorică. o defineşte ca neîntîmplare. acţiunile şi străduinţele oamenilor. nu pot sta pe primul plan aici. Momentele sînt reprezentate de: Neagoe Basarab. . vremuieşte. Pentru a descrie însă coborîrea românească în istorie şi părăsirea viziunii dacă nu hieratice. Ce este această eternitate din care începem să ieşim? – Românul are un proverb. Alături de „vreme” ca expresie a eternităţii. pe calapoade naţionale. Neamul nostru rămîne pentru că şi el participă. La noi. Aşa se întîmplă pînă la un punct. nici efortul de cunoaştere ştiinţifică şi nici cel de desăvîrşire morală. peste trupul lui chiar – dar el rămîne neschimbat. În această concepţie. pentru ziua de azi. însă. noi mergem către forme istorice. aleg trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVl-lea. Iar cel de-al treilea moment cultural. solidar cu acel plan neschimbător. într-un fel. care e conceptual şi abstract. se va vedea ce se petrece într-o conştiinţă orientată spre absolut. în fond. şi vremea stă. privit sub specia fiinţei. ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui dintr-odată forme istorice superioare. spre deosebire de noţiunea de timp (de la „tempus”). Ceasul care umblă loveşte. în orice caz statice. pentru secolul al XVI-lea. precumpănirea caracterului istoric. încearcă să aducă o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti. În orice caz. nu a devenirii. cum e la Kant. în felul lui. iar al treilea de azi. „Trece şi asta” e una din cele mai curente vorbe româneşti. spune românul. În limba germană a vremui (zeitigen) are. ca repaus. Românul mai spune: „Vremea vremuieşte. Din această eternitate ne străduim să ieşim. unde precumpăneşte eternul. I se întîmplă şi lui multe. omul care îmbătrîneşte pe cînd vremea stă iarăşi. În cealaltă va ieşi la iveală criza şi nemulţumirea cu sine pe care o trezeşte.

pe la începutul veacului al XVI-lea. Minte luminată şi caldă. E în jurul lui şi chiar în inima lui o atmosferă de refuz al lumii. Aceasta nu înseamnă. chiar el însuşi compune. das uns die slawische Literatur jener Zeit überhaupt bietet. s-a călugărit. dar moare fără s-o poată face. nu e de mirare dacă vor figura în lucrare multe citate din Biblie. al cărei ctitor este. a mitropoliţilor ortodocşi din ţările vecine şi a multor altor feţe de seamă. Pe urmă. întîia mare carte a culturii româneşti. Mai mult încă. în atmosfera religioasă a timpului şi a ţării sale. vreau să ilustrez ce înseamnă conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa cînd învinge eternul. E însufleţit de măreţia domniei şi cercetează atent ceremonialul curţilor. Este vorba de lucrarea intitulată Mahnreden des walachischen Woywoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios. tip de principe conştient de tot ce e putere lumească. care constituie cea mai valoroasă operă pe care ne-o oferă literatura slavă din acea vreme. prin autorul şi conţinutul lor. cum o va spune singur mai tîrziu. Dar Neagoe vorbeşte fiului său nu numai despre puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului. cum ar fi înmormîntarea maicii sale. care trebuia să-i urmeze ca domn. din motive religioase. Neagoe e însufleţit de cultură. aşa cum o dovedeşte Mînăstirea Curţii de Argeş. Se ştie bine că autorii rîvneau pe vremea aceea mai puţin la originalitate. chiar e românesc.. Învăţăturile reprezintă. Nu numai că face tipografii. pedepsiţi de Dumnezeu. iar limba e atît de frumoasă şi autentică. fireşte. care nu pare compatibilă cu domnia pămîntească. religioase. încît mulţi au crezut că originalul. care pare a fi avut mare înrîurire asupră-i. după modelul împăraţilor bizantini. iar cu atît mai puţin un domnitor se va strădui să dea totul numai de la el. cît la adevăr impersonal. cum să primească pe soli. scrisă pe la 1520. (nota red. Romansky spune textual că Neagoe a dat o operă „welches das beste ist. cum că judece. dîndu-i alteori sfaturi cum să cinstească. el scriind chiar pagini de adevărată tehnică războinică. din Vieţile Sfinţilor. Deci. Înainte de a fi domnitor. căci e scrisă în limba slavonă. ci şi despre lucruri mai personale. după moartea lui Neagoe.) . Dar şi dacă nu este aşa. din legendele populare sau din tratatele unor autori nu întotdeauna citaţi. în clipa cînd sfinţeşte măreaţa Mînăstire a Curţii de Argeş. spre a nu şti că „şi domnia lui se va risipi ca fumul”. domn fiind. o operă indiscutabil românească. că opera e în întregime originală. Despre cartea lui Neagoe s-a scris şi în limbi străine. sau sfaturi general omeneşti. o carte de „învăţături” către fiul său Teodosie. 121) În 1643. în prezenţa Patriarhului Constantinopolului. Stoian Romansky. Cu această carte. în „Jahresbericht”-ul lui Weitgand de către un cercetător bulgar. Ioan Hrisostomul. alături de pasaje din Omiliile Sf. Neagoe Basarab e domnitor al Munteniei.”1 (p. Neagoe a trăit totuşi prea mult. publicată în 1900. E greu de spus că lucrurile acestea din urmă nu sînt originale. cum să poarte războaie. învăţăturile lui Neagoe conţin precepte morale.. dînd un strălucit examen de comportare voievodală. cum se mai scria încă pe atunci la noi. opera a fost tradusă în româneşte. Căci în acelaşi timp Neagoe e însufleţit de spirit militar. care erau cu atît mai utile cu cît erau mai verificate sau spuse mai cu autoritate. doamna Neaga. despre împăraţii cei răi. 1 . pe boieri şi pe slugi. Opera lui Neagoe a ispitit pe un bulgar. Neagoe este un domn: iată de la început contrastul dintre etern şi istoric. Neagoe a vieţuit el însuşi pe lîngă mînăstire. Şi totuşi. cum să domnească. şi despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale. Un unchi al său. pornit spre magnificenţă uneori. Soţia sa va sfîrşi prin a se călugări şi ea.

Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu. orientată spre contemplaţie. Lumea trebuie pusă în paranteză. după modelul slăvit al împăraţilor bizantini. spiritul. înţelesul acesta pe care-l capătă omul îi dă o nouă linişte. . în felul acesta. Odată lumea oprită. Dar nu numai gîndului propriu trebuie să-i curmăm firul spre a ne adînci mai bine în noi înşine: şi lumea trebuie oprită. nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. Pe planul eternităţii. de pe orice plan al istoriei omeneşti. „Iar plîngerea face frică”'. Aşa procedează. „Mulţi împăraţi au împărăţit şi vieţuit pe această lume. şi una spirituală. conştiinţa unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilinţă şi plîngere. aşa cum arăta Neagoe.dar problema e a noastră. Dar. locul acesta. mai întîi de toate. Lumea e refuzată şi de astă dată. în mersul ei amăgitor. că. De aici. Neagoe îndreaptă gîndurile fiului său către cele veşnice. Primele trepte ale filozofării sînt. spre a lăsa loc glasului adînc al esenţelor. Este însă un fapt că pînă la urmă totul se scaldă în perspectiva eternităţii. şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii.” Să adîncim. izvorul de cunoaştere şi de comportare morală. obişnuit. Neagoe arată fiului său care sînt treptele desâvîrşirii: „Că. care-l ridică pînă în vecinătatea îngerilor şi a lui Dumnezeu. totul nu este desfăşurarea pură a unei conştiinţe care caută pe Dumnezeu şi nu riscă să se oprească la sine. Şi atunci fiinţa e cuprinsă de panica singurătăţii şi a pierderii. se miră împreună cu prorocul : „Ce este omul. iar împărăţia cerească puţini au dobîndit-o. fiul său Teodosie trebuie să se gîndească mai ales la treptele care-l pot urca spre contemplaţie. Ce se întîmplă însă în viziunea eternităţii de aici? Spiritul nu apare. Nici cogito-ul lui Descartes nu e posibil fără această interzicere a lumii. Aşa fac toate filozofiile. E o problemă cum acelaşi Neagoe care făptuieşte orgolios. de o εποχή. şi frica face smerenie. şi că smerenia „dă socoteală de cele ce vor să fie”. toate tehnicile spirituale. fără îndoială că se pierde filozofia. unde sfîrşeşte conştiinţa lui Neagoe. Ce se întîmplă însă de aici înainte ? Tocmai în punctul acesta se poate marca deosebirea dintre o conştiinţă filozofică.” De aceea. de-ai făcut pentru el atîta mărire”: e o problemă cum o conştiinţă care refuză religios lumea se împacă practic cu ea. a dragostei. o reducere a lumii. că pun în joc spiritul însuşi. În clipa cînd totul e tăcere. chiar dacă nu recunosc făţiş că sînt idealiste. spre eternitate. iar acea socoteală face dragoste. nu e a lui Neagoe. într-o lume rînduită de făptuitor. revelator ca un poem. Aşa porneşte orice tehnică de viaţă spirituală. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în faţa lui calea spre cunoaştere şi acţiune. El nu simte conflictul şi totul sfîrşeşte la el pe dimensiunea eternităţii. nu poate fi . La început. sensibilitatea în acelaşi timp religioasă şi filozofică a unui cuget românesc din veacul al XVI-lea. dar care exprimă. orientată spre cunoaştere şi acţiune. Şi. într-un pasaj care poate fi dintr-un tratat ascetic. fie că e religioasă ori filozofică. resortul intim al voinţei. spune Neagoe. Din orice regiune a lumescului. iarăşi. şi nici metoda fenomenologică. Itinerariul e de aici înainte cu totul altul decît în primul caz. este tăcerea. Că de la frică se trece la smerenie. puţin. Cuvîntul de suprafaţă trebuie să se stingă. este tăcere. Cugetul nu ia cunoştinţă de sine şi nu se aşază în faţa lumii. cum e conştiinţa românească din secolul al XVI-lea. oprirea face umilinţă şi plîngere. se iveşte. Doamne. ca şi asceza. negative. E nevoie de o oprire. dar spiritul nu se găseşte pe sine. toate metodele filozofice. iar tăcerea face oprire. contactul conştient cu lumea. după ce a călătorit printre singurătăţi şi spaime. adică de împlinirea legii dumnezeieşti. în sfîrşit. smerenia face socoteală de cele ce vor să fie. a doua treaptă: „tăcerea face oprire”. adică la conştiinţa că eşti făptură. iar plîngerea face frică.

. Despre Rusia e destul să spunem că-şi începe istoria literară cu Antioh Cantemir. a lui Petru cel Mare. încercînd să iasă din plasa eternităţii în care părea prinsă. după cum nu-l va îndemna nici să făptuiască potrivit cu norme omeneşti. dar împăcată cu ceea ce i-a fost dat să fie. după cîte se pare. prin renunţarea la spirit sau prin ocolirea spiritului cu tot ce implică el: cunoaştere. Fiu de domnitor al Moldovei. dar folosind din plin cultura occidentală. să trecem acum la momentul în care conştiinţa românească cîştigă înţelesul şi gustul lumescului. Conflictul de fapt dintre planul etern şi cel istoric este soluţionat direct. pentru că nu e în joc spiritul pur şi simplu. între 1710—1711. Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago. influenţată puternic de Van Helmont. Aici. Pentru a vedea cît de mult judeca un Dimitrie Cantemir în perspectiva unor categorii care nu erau cele româneşti de pînă atunci. incapabile să împace ceea ce sînt cu ceea ce vor să devină. Dar. împuţinat în puterile sale creatoare de obsesia către cele veşnice. el este pus să mărturisească doar. mai mare. e destul să urmărim dezvoltarea lui culturală. De la acest moment anistoric. fiul-poet al lui Dimitrie. Cantemir e primul fenomen de criză din spiritualitatea românească. pentru cestălalt tratat filozofic al lui Cantemir trebuie să recurgem la influenţele Apusului. barbară încă. Iată deci ce înseamnă perspectiva eternităţii. rămas în manuscris şi tipărit mult după moartea lui. Contactul e între om şi Dumnezeu. Dacă. Omul nu se afirma aici. conflictul dintre cele două planuri se reliefează. cu excepţia celei de-a doua domnii.vorba nici de cunoaştere. corectînd-o. pentru logică. Cînd ia cunoştinţă de sine. pînă atunci echilibrată şi împăcată. De aceea s-a putut spune că „a studia pe Dimitrie Cantemir înseamnă a reface starea Europei ştiinţifice de la începutul secolului al XVIII-lea”. scrie el micul tratat de logică. odată cu apariţia înţelesului vieţii proprii a omului. afirmare omeneasca. Nici un moment Neagoe Dasarab nu va sfătui pe fiul său să se închine efortului de luminare proprie. el însuşi domnilor în doua rînduri. Nu spiritul critic. şi cultura bizantină. acţiune. care funcţionează paralel cu activitatea creatoare. nemulţumirea aceasta care şi astăzi însufleţeşte multe cugete româneşti. faptul că odată cu Cantemir începe şi spiritul de critică. cu toate implicaţiile lui negative şi pozitive. Dacă ţinem seama că în restul vieţii. aristotelicienii bizantini sau un Teofil Coridaleu ar putea fi izvoarele unice. atît de reputat în secolul al XVll-lea. filozoful mistic şi teozoful de origine germanică. nu mulţumită cu sine. sub impulsul evadării în planul istoric. faptul istoric e cel care primează. Iar atunci. sub stâpînirea turcă. iar tot ce e atribut al lumii contemplative. Aşa va fi la Dimitrie Cantemir şi e una din cele mai izbitoare trăsături. apare într-o lumină nesatisfăcătoare. ci nemulţumirea faţă de sine. nemulţumirea că eşti aşa cum eşti. e limpede că nu-şi putea face pregătirea sa culturală decît la Constantinopol. Faptul că se putuse exercita o influenţă vanhelmontiană în plin Bizanţ arată cît de variată era lumea culturala de aici. în măsura în care ea ajungea pînă acolo. pentru o eventuală istorie a vieţii spirituale româneşti. Deci în Constantinopol avea să găsească domnitorul nostru izvoarele culturii apusene. Cantemir a trăit aproape tot timpul în Rusia. nu între om şi propria sa conştiinţă legislatoare. Tot aici îşi va fi scris şi cealaltă lucrare filozofică. pentru care optează spiritualitatea românească din veacul al XVI-lea. în Moldova. nici de efort etic. tot ce e sterilizat. conştiinţa românească e nemulţumită de sine. Cantemir îşi petrece prima parte a vieţii sale la Constantinopol.

prin amplele amănunte pe care le dă asupra Moldovei din veacul al XVII-lea şi începutul veacului al XVIII-lea. Cantemir îşi trăieşte ultimii ani în împărăţia ţarului. întocmai unui Leibniz. Dar chiar dacă lucrările sale nu vedeau lumina tiparului prea curînd. Şi totuşi nici succesele din Apus. ci a şi dat acestora opere de seamă. în timpul lui. De aici ies cele două lucrări latineşti. el luînd. în secolul al XVIII-lea o descriere statistică atît de bună . publicate ambele de asemenea postum. înaintaşii noştri imediaţi n-aveau. Nu numai pentru că e dreaptă. în urma înfrîngerii suferite de Petru cel Mare – . să fie înţeles după cum se cuvine: un român europenizat îşi întoarce privirile asupra României. întîiul român învrednicit cu această cinste. în fondul ei. în lumina setei noastre de a face istorie. chiar dacă avem şi noi conştiinţa nemulţumită a europeanului Cantemir. capitolul din Descriptio Moldaviae intitulat „Despre datinile românilor”. Nu se ştie sigur dacă a întîlnit la Moscova pe Leibniz sau alţi cărturari germani de frunte. ci se pune singur. pe lîngă care îl aruncase duşmănia turcilor. sentimentul că între ceea ce e etern şi ceea ce e actual românesc nu se poate să nu fie conflict. Ţara noastră îl farmecă şi. pe care le ajută să se cunoască pe sine . franceză şi germană. cum se întîmpla cu opera istorică de care am amintit) ? „Din obiectivitate” spune Cantemir. parcă. critica izvorăşte dintr-o tendinţă strict europenizantă. este cea care a făcut în primul rînd reputaţia cărturarului român. care nu mai este a noastră.să-şi descrie neamul. în chip special. De altfel. publicată după moartea sa de Antioh fiul. Consilier intim al lui Pentru cel Mare. chemaţi acolo de Petru cel Mare. Dintre ele. critica aspră pe care o face Cantemir la adresa românilor va trebui să treacă pe sub ochii fiecărui tînăr român. Cantemir îşi făcuse o reputaţie de european. Din vina ei? din vina lui? E conflictul dintre etern şi istoric. Există în Descriptio Moldaviae. Dar de ce îşi mustra Cantemir neamul într-o carte destinată exclusiv străinilor (căci traducerea românească a Descripţiei n-avea să fie făcută de el. dar şi pentru că. Istoria Imperiului Otoman. – stâpîni pe acea vreme asupra destinelor româneşti. dar şi pentru că e nedreaptă. Iar atunci se produce spectacolul acesta excepţional de interesant. Ales membru al Academiei din Berlin. Nu numai pentru că putem îndrepta multe neajunsuri româneşti în lumina ei. Deşi cartea. o pagină de critică aspră la adresa spiritualităţii româneşti. este clasică în România . Ceea ce e sigur este însă că era privit de contemporani drept vrednic să confere cu aceştia. . pentru istoria culturii româneşti. Descriptio Moldaviae şi Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. O anumită sfială a făcut pe înaintaşii noştri să nu pună sub ochii fiecărui şcolar român. pentru care întreprinde o serie de cercetări ştiinţifice sau scrie despre religia mahomedană şi alte teme de interes imediat.paginile de critică la adresa spiritualităţii româneşti sînt oarecum trecute cu vederea. primul european din Răsărit. Cantemir este îndemnat de colegii săi germani să scrie despre poporul său. Dimitrie Cantemir este.ba s-a putut spune chiar despre ea că nici o ţară înaintată în cultură nu poseda. Noi însă aşa simţim! Şi de aceea sînt încredinţat că. scrisă în 1715. îl nemulţumeşte. în acelaşi timp. care de astă dată. De aceea domină el cu atîta uşurinţă în lumea lui Petru cel Mare. Specialist în chestiuni orientale pentru Apus. Învăţaţii germani îi îndeamnă de altfel – aşa cum pare a face întotdeauna spiritul german cu celelalte popoare. în engleză. iniţiativa de a se alcătui o Academie rusească. nici situaţia excepţională pe care o are în Răsărit nu-l voi face să uite că e român. şi care abia azi începe. nu mai trebuie pus de noi. Cantemir nu este numai tributar lumii culte apusene sau orientale. în clipa cînd generaţia cea nouă va face manuale de şcoală.

vreun ecou. E ceva inconsistent. abia mai găsim ceva ce ar putea merita laudă la români. pentru români. spirit excesiv de tiranic uneori. spre a fixa cel dintîi termenii conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce trebuie să fie istoric în neamul românesc. Cîtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează nici de astă dată. elanurile lirice ale gîndului. Dar. . care însufleţea pe Cantemir la începutul secolului al XVIII-lea. cum ar fi cea de bravură. atît de straşnic. Inima. dar dragostea de adevăr îl îndeamnă să-i arate pe faţă greşelile. Cantemir ar fi voit pentru neamul său o ieşire în istorie. fără temei adesea. în aceeaşi carte în care vorbise cu căldură despre nobila origine a românilor sau despre însuşirile hotărîte. dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice. filozofico-religioasă. care a publicat în limba română o singură lucrare. era cu neputinţă să-şi facă loc curiozitatea ştiinţifică. Explicaţia e mai adîncă şi o avem dintru început. în aceeaşi carte în care pledează. Cantemir judecă după setea de cunoaştere şi adevăr a apuseanului. gustul faptei şi al triumfului lumesc. avem cei doi termeni ai unei drame care dă încă sens viu frământării noastre româneşti. Cantemir decretează: cu excepţia religiei drept- credincioase şi a ospitalităţii. Cantemir judecă după categorii etice. Aroganţă şi mîndrie. Cantemir sfîrşeşte chiar la excese. prin contemplaţie. excesiv de blînd alteori. conştiinţa lui de european însă îl face rigid şi neînduplecat cu păcate ale căror resorturi adînci nu le mai vede. inconstanţă. Am întîlnit în Învăţăturile lui Neagoe o viziune călcata pe planul eternităţii. spirit de ceartă. curaj deosebit de mare la începutul bătăliei. ştiţi ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj! Atîta pornire nu se explică numai prin excesul de obiectivitate în care cade. care nu sînt sau nu erau ale neamului românesc.pentru ca. o lume a statorniciei. dar nici prietenie lungă. Într-o asemenea perspectivă. faţă de străini. În orice caz. mult încercaţi de soartă. Lipseşte spiritul aşezat autonom în faţa lumii şi capabil să se ridice chiar împotriva ei. parcă. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un român. Şi totuşi. să-i şi critice. constată cărturarul acesta. Cantemir se grăbeşte. să spună că românul nu se prea ţine nici de cele dumnezeieşti. setea de împlinire morală pe nivel omenesc. „Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea”. e o lipsă de armonie în sufletul său înstrăinat. Că Imperiul Otoman. fără să aibă. constată Cantemir. ba chiar le urăsc. am văzut că lipseşte categoria personalităţii. de tinereţe. n-a putut supune un popor „atît de incult şi de neputincios” ţine doar de providenţa divină. neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bisericeşti . dar şi concilianţă peste măsură. care iese din cadrul anistoric al vieţii româneşti. Cantemir. în acelaşi capitol. îndemn spre viaţă uşoară. sete care iarăşi nu însufleţea neamul românesc. Conflictul e şi cel de astăzi. spune Cantemir – uitînd că ruşii erau şi mai refractari decît românii. Compatrioţii săi nu sînt amatori de litere. apoi tot mai puţin. spune el. nici mînie. spre justificarea stării ei de inferioritate. Iar cînd întîlneşte curaj la români. iată cîteva trăsături pe care vrea Cantemir să le vadă în firea românului. îl îndreaptă spre înţelegerea ţării sale aşa cum este. Din setea de a fi obiectiv în judecata asupra neamului său. Şi astfel. ceva mai jos.Dragostea de patrie l-ar îndemna să-şi laude neamul. Într-un spirit care rîvneşte să atingă. fireşte. el îl judeca din perspectiva unor criterii care nu-şi găseau aici locul. cu perspectiva de veşnicie a lui Neagoe Basarab din secolul al XVI-lea şi nemulţumirea de om al istoriei.

de către alţii. aşa cum o dau un Frobenius sau Spengler. prin care singură poate face ştiinţă. Ea îmbogăţeşte categoriile kantiene cu categorii purtate de o matcă stilistică. la fel cu structurile autonome ale maturităţii. istorie. spune Blaga. Dacă un Cantemir nu putea simţi decît în chip obscur tot ce e valabil în spiritualitatea anonimă românească. pornind pe linia romantismului german la cercetarea culturilor populare. de creaţie voluntară. spune Blaga. Să vedem dacă e soluţia ce poate stinge tensiunea de care vorbeam. ne aducem aminte de satul românesc. În orice caz. o conştiinţă omenească. după cum arătam la început. Dar. Ales în 1937 membru al Academiei Române. Filozofia lui Blaga e o filozofie a apriorismului stilistic. creator de sistem şi de valori filozofice proprii. ale sufletului popular. în aparenţă disparate: apriorismul kantian şi relativismul filozofiei culturii. anistoric în sufletul românesc. satul nostru s-a păstrat. Uneori s-a crezut că o condiţie de trecere de la minor la major e apariţia insului genial. ne-a dat revelaţia unei bogăţii de care sîntem mîndri. după obicei. în fruntea uneia din lucrările sale de filosofie a culturii. Vremea a vremuit. Nu ne interesează deocamdată justificarea acestei filozofii şi îndreptăţirea ei deopotrivă faţă de filozofia germană a culturii. După el. Şi atunci ce elogiu va rosti el la intrarea în Academie? Elogiul satului românesc. Conflictul dintre etern şi istoric pare a-şi găsi o soluţie. Lucian Blaga a scris un întreg capitol. un adevărat filozof în înţelesul occidental al cuvîntului. deci pecetea adîncă a neamului romanesc a rămas aceeaşi. Dar copilăria nu reprezintă. Satul nostru. Dacă e adevărat că fără un a priori stilistic nu . pe tema raporturilor dintre cultura majoră şi cea minoră. *** Iată-ne acum în veacul al XX-lea. ci de vîrstă. El constată că de 100 de ani tindem spre cultură de tip mare. artă. ori faţă de filozofia transcendentală a lui Kant. religie. Secolul trecut. cel puţin academică. străini de neamul nostru. Cultura minoră trebuie înţeleasă ca o expresie a copilăriei. ci în această accepţie poate fi privită ca o structură autonomă. el nu vede nimic înjositor în atributul copilăriei pe care-l au culturile minore. În momentul totuşi în care producem pe cel mai personal dintre creatorii noştri de azi. Nu genialitate. anonim. Dar vom reţine că. Copilăria poate fi eternă. noi ştim azi limpede. deosebirile dintre aceste două tipuri de culturi nu sînt de proporţii. pentru că e purtătoarea unei mătci stilistice. E poate interesant că un gînditor a putut apropia aceste două lumi. nici Lucian Blaga – sau poate mai puţin decît oricine el – nu va propune. scrie în chip sugestiv Blaga. azi să rămînem la cultura minoră. conştient sau nu. ci prelungire a minorului ne trebuie. pe Lucian Blaga. Cel mai personal dintre creatorii români de azi face elogiul a tot ce e impersonal. nu e nevoie de atît de mult. cultura minoră e de aceeaşi calitate spirituală cu cea majoră. Nu. Totuşi. multă vreme neştiute şi nedrămuite de critica estetică. am sfîrşit prin a ne integra şi noi în procesul de creaţie cultă. în jurul lui se făcea. pentru Blaga. elogiul. dar matca stilistică. în definitiv. a avut tăria să se păstreze „boicotînd” istoria. Lucian Blaga nu are un înaintaş căruia să-i facă. un termen dintr-o desfăşurare în timp. Primul elan valabil către realizări de cultură majoră este înfrăţit la noi cu recunoaşterea caldă a culturii minore romaneşti. pipăim cu emoţie şi încîntare realizările. într-un loc special creat spre a-i încununa meritele.

Ceva mai tîrziu. se îndreaptă singură spre ea. pe plan militar. efortul de a teoretiza. De aceea. Şi problema rămîne deschisă. în favoarea ţărănimii. spaţiul ondulat. După pacea de la Adrianopol. problemele sociale au venit să schimbe si ele rînduielile româneşti. cultura majoră are neajunsul că depărtează de natură. Vasile Pârvan spunea. pentru că e tensiunea în care trăiesc toate culturile tinere. spre un război pe care nu l-am mai purtat în graniţele noastre. de „Mume”. Goethe şi romantismul german. Totul a venit să ne scoată din eternitate. Sînt foloase şi neajunsuri în fiecare. decît culmea artistică a unei poezii populare de speţa Mioriţei. prin simplul fapt că strîmtorile Dardanelelor au fost deschise. în economie. să sublimăm şi monumentalizăm valorile noastre anonime şi vom atinge creaţii care să se impună. după o expresie pe care i-au sugerat-o. România e îmbrîncită spre istorie sau. Mai putem rămîne aşa pe plan de cultură? Mai putem îndrăgi numai ceea ce sîntem de totdeauna. şi comerţul occidental venea să ne schimbe structura economică. am intrat în aventura politică. Între Mioriţa şi mioritic se circumscrie. Totul.se capătă o cultură majoră. nu şi ceea ce putem fi? De aceea îmi par adînc semnificative pornirile spre istoric din planul culturii. atunci satul romanesc. Încă din 1919. desigur. Ambele culturi sînt produsul aceleiaşi matrice stilistice. nu vom imita minorul. Pentru mulţi dintre ei nu vom putea realiza niciodată. Iar astăzi. alternanţa dintre deal şi vale. Ce avem de făcut. Dar tocmai pe baza sugestiei ei spaţiale. cu elemente originale. Am intrat şi în materie de cultură în aventura istoriei. alteori. De mai bine de 100 de ani. oscilaţia noastră. Şi e limpede: ultimul elan e cel care precumpăneşte. istoria ne trimite spre o nouă formă de luptă. se întreabă el? Să ridicăm cu o octavă mai sus realizările noastre populare. tensiunea vastă pe care am urmărit-o de-a lungul cîtorva piscuri ale culturii româneşti. ca pînă acum. ci undeva în stepele Rusiei. Blaga nu vede posibilitatea unei fuziuni desăvîrşite între cultura minoră şi cea majoră. Care din ele e de preferat? se întreabă el la un moment dat. deci. acum. care ne ţine la îndemînă acest a priori stilistic. pe plan social sau pe plan militar. intitulată Spaţiul mioritic. O va soluţiona el altă dată de-a binelea? N-o ştim încă. şi nici nu are sens să rîvnim către altceva. e cel mai bun rezervor de creaţie românească înaltă. economia noastră patriarhală s-a transformat – arată istoricii – într-o economie de schimb. pe un anumit plan. După 1848. Astăzi trăim din plin problema aceasta deschisă. În sfîrsit. impunînd mai multe exproprieri ale bunurilor agrare. Numeroşi cărturari tineri au pornit la sate. în viata politică. În timp ce cultura minoră nu se poate realiza monumental în istorie. dar îi vom urmări „elanul stilistic interior”. Blaga a făcut o impresionantă analiză a fenomenului românesc din perspectiva filozofiei sale. la inaugurarea . În ciuda acestei soluţii pline de armonie şi de adîncime filozofică – ce poate fi mai filozofic decît unitatea spiritului cu sine? –. arată că neamul trebuie şi vrea să-şi rişte istoria. alţi cărturari tineri cultivă nu spiritul Mioriţei. cînd România se întregise. ci „mioriticul”. în 1829. spre a surprinde ştiinţific realitatea aceasta atît de greu sesizabilă a creaţiei populare. asupra unui material care pentru ei nu poate rămîne decît pretext. înarmaţi cu metodele sociologiei monografice. nicidecum ţintă. Nu vom repeta. deci nu e de căutat decît acordul adînc cu noi înşine. Blaga mărturiseşte sincer că problema trebuie lăsată deocamdată deschidă.

în conştiinţa româneasca. Spre care culmi? N-o ştim încă limpede. În secolul al XVI-lea precumpănea nostalgia neschimbării: în secolul al XVIII-lea.” Astăzi lucrul este spus şi mai strident. iar dacă vede României o superioritate faţă de celelalte ţări mici care o înconjoară. e pentru că ea are o conştiinţă nemulţumită. pe un plan ori altul. Şi n-au fost doar împrejurări exterioare cele care ne-au scos din rosturile de pînă acum.este un atentat împotriva României. pe trei trepte diferite.” Nu se putea spune nimic mai aspru împotriva eternităţii româneşti. El visează un neam românesc cuprins de febra modernizării. singura lor salvare e că istoria nu e natură. Simţim limpede că. „Tot ce nu e profeţie în România . care venea cu tot Occidentul în el să se aplece asupra neamului românesc. Nemulţumiţi de ceea ce ştim că puteam fi şi nu sîntem încă. Noi ştim că la sfârşitul veacului acestuia poporul românesc va număra 50 sau 60 de milioane de locuitori.” Nemulţumiţi. Unul din cei mai reprezentativi scriitori tineri.a spus acelaşi tînâr pe care îl citam . Emil Cioran. Nemulţumiţi. însă nu întocmai unui Cantemir. cu al cărui citat am început paginile de faţă. Ceea ce ştim însă e că trebuie să fim pe măsura unei creşteri care a venit să lărgească. Dacă ne frământăm astăzi. de la fiinţă către formă istorică. pe toate planurile. spunea într- o carte intitulată sugestiv Schimbarea la faţă a României: „obsesia culturilor mici trebuie să fie saltul istorie. e pentru ca atunci să ne merităm istoria. aşa ne simţim în fond.Universităţii româneşti din Cluj: „Nu românizarea noastră feroce întru vegetativul etnografic. dacă ne deschidem azi către istorie. ci continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea cultura românească. orizontul neamului nostru. permanenţele româneşti nemulţumeau: în secolul al XX-lea vrem să purtăm cu noi şi ce e etern si ce poate fi istoric. e mai ales pentru că biologic şi spiritual se întîmplă cu neamul nostru un proces de creştere dinăuntru în afară. . Am urmărit tensiunea creată de întîlnirea dimensiunii eternului cu cea a istoricului.