CAPITOLUL 1 Handicapul în general şi specificitatea handicapului

neuromotor
1. Generalităţi, definiţii, cauzalitate, clasificare

O.M.S. face o distincţie clară între noţiunile amintite, prin definirea lor, după
cum urmează:
 deficienţa este considerată orice pierdere sau anomalie a structurii sau
funcţiei psihologice, fiziologice sau anatomice;
 incapacitatea este considerată orice restricţie sau lipsă (rezultând dintr-o
deficienţă) a capacităţii de a efectua o activitate de maniera sau în cadrul a
ceea ce se consideră normal pentru fiinţa umană;
 handicapul este un dezavantaj (pentru o persoană), rezultând dintr-o de-
ficienţă sau incapacitate, care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol
care este normal, depinzând de vârstă, sex, factori sociali şi culturali, pentru
persoana respectivă (Rezoluţia 37/52 a Adunării Generale a O.N.U. din
3.XII.1982, referitoare la „Programul de acţiune privind persoanele handi-
capate”). Handicapul este deci o funcţie a relaţiei dintre persoanele cu in-
capacităţi şi mediul lor înconjurător. Apare atunci când acestea întâlnesc ba-
riere culturale, fizice sau sociale care le împiedică accesul la diferite sisteme
ale societăţii, care sunt disponibile altor cetăţeni. Se evidenţiază astfel, că
handicapul este pierderea sau limitarea ocaziilor de a lua parte la viaţa co-
munităţii, de la nivel egal cu al celorlalţi membri ai acesteia.
Deficienţele, incapacităţile şi handicapurile neurologice pot fi
complexe şi grave, cum ar fi incapacitatea de locomoţie, de autoîngrijire, de
comunicare, de abilitate, de comportament sau handicapul de independenţă
fizică, ocupaţional, de îngrijire, de integrare socio-economică, etc. Asistenţa
bolnavului neurologic este reprezentată de un proces îndelungat şi de multe
ori continuu (pentru toată viaţa).
Profesorul D. Vereanu (şi colaboratorii), referindu-se la sechelele după
bolile neuronului motor central, arată că ele se află la originea unor
handicapuri neuromotorii, definindu-le ca pe o „tulburare persistentă, fără să
fie fixă, a motricităţii şi posturii, apărută de la naştere sau în primii ani de
viaţă şi legată de o atingere netumorală şi nedegenerativă a creierului,
survenind în cursul dezvoltării sale normale, înainte, în timpul sau după
naştere

1

CAPITOLUL 2 Normalitate şi mişcare
În legătură cu fiinţa umană, normalitatea se defineşte ca fiind starea de
sănătate, care este reprezentată de „organismul neatins de boală, ale cărui
organe, aparate şi sisteme funcţionează normal, existând un echilibru
perfect”.
Mişcarea este definită ca „acţiunea de a se mişca şi rezultatul ei” (D.E.X.),
iar în „Îndrumătorul terminologic pentru studenţii secţiilor de kinetoterapie”
(D. Moţet, Bacău, 1997), mişcarea este definită „ca schimbarea suferită de
materie, atât ca deplasare mecanică a unui corp în raport cu un sistem de
referinţă, cât şi ca transformare în sine a materiei”.

2. Mişcarea ca act reflex
Cea mai simplă formă de mişcare este cea reflexă, care este totodată şi actul
reflex cel mai bine cunoscut.
Orice reacţie a organismului – motorie, secretorie sau vasomotorie –
constituie răspunsul la o excitaţie senzitivă şi poartă denumirea de act reflex.
În expresia cea mai simplă o mişcare reflexă se compune din trei faze
succesive, şi anume:
a. excitarea nervului sensitiv, înregistrată de organism prin receptorii săi pe
care Sherrington i-a clasificat în:
 exteroceptori;
 interoceptori, care la rândul lor se subâmpart în:
– proprioceptori (situaţi la nivelul muşchilor, tendoanelor, ligamentelor
şi suprafeţelor articulare) şi
– visceroreceptori (situaţi la nivelul organelor interne).
b. excitarea centrului nervos intermediar, realizată prin căile de conducere
constituite de fibrele mielinice din grupa I, cele senzitive primare (I-A şi I-
B), care au o viteză mare de transmitere (70-120 m/sec) cu acţiune
inhibitoare asupra motoneuronilor din care provin şi stimulativă asupra
muşchilor antagonişti, fibrele mielinice secundare, cele din grupa a II-a cu
viteză mai mică de transmitere (30-70 m/sec), fibrele din grupa a III-a (care
controlează senzaţia de durere) şi cele din grupa a IV-a (cele ale sistemului
vegetativ);
c. excitarea nervului motor (realizată prin căile eferente), urmată de mişcarea
ce o însoţeşte.
Modalitatea particulară de transmitere a sistemului nervos, este constituită
de sinapsă, care reprezintă o regiune de contiguitate. În prezent este cunoscut
faptul că transmiterea la nivelul sinapsei este un proces biochimic, al cărui
transmiţător este acetilcolina (căreia i se mai adaugă acidul glutamic,
endorfina, dopamina, ş.a.m.d.).

2

Excitabilitatea neuronului depinde de următorii factori:
 natura de bază a neuronului;
 numărul sinapselor excitatoare care acţionează în unitatea de timp;
 numărul sinapselor inhibitoare (ex.: la nivelul encefalului mai mult de o
treime sunt sinapse inhibitoare cu rol deosebit în reglarea funcţiilor nervoase).
Sinapsa asigură transmiterea într-un singur sens constituind o adevărată
valvă cu sens unic.
Sinapsa asigură: – posibilitatea amplificării excitabilităţii
nervoase prin faptul că permite descărcări rapide repetate (500-1000
impulsuri/sec.);
– permite dezvoltarea fenomenelor de facilitare, deosebit
de importante pentru activitatea de recuperare.
Trebuie făcută precizarea că „facilitarea” este starea care uşurează
stimularea neuronului motor.

3. Mişcarea voluntară şi mişcarea involuntară
Activitatea de mişcare a omului, se compune din mişcări reflexe voluntare şi
involuntare.
Actele voluntare, reprezintă o legare a mai multor mişcări elementare, care
se petrece în timp şi spaţiu. La originea oricărei mişcări voluntare stă
reprezentarea mintală a mişcării. Această reprezentare este determinată de
starea tuturor legăturilor temporare existente la nivelul scoarţei, de bagajul
motric, de întreaga experienţă a omului, de conştiinţă şi de informaţiile
provenite din mediul intern şi extern.
Mişcările automate sunt acte voluntare reprezentate de combinarea
mai multor mişcări, care sunt repetate în aceeaşi ordine şi în aceleaşi
condiţii, de un mare număr de ori, până la fixarea tuturor componentelor,
formând noi structuri. Aceasta este şi explicaţia dependenţei mişcărilor
automate, de bagajul motric al subiectului, alături de care am văzut
importanţa plasticităţii scoarţei cerebrale. Procesul de automatizare se
realizează în timp, pe baza unui mare număr de repetări, care contribuie la
fixarea puternică a legăturilor temporare.
Mişcarea involuntară este cea care nu depinde de dorinţa sau trebuinţa
subiectului, ea răspunzând reflex cerinţelor funcţionale ale organelor,
aparatelor şi sistemelor corpului omenesc, fiind în afara posibilităţilor de
control ale individului. Musculatura netedă este tipică pentru aceste tipuri de
mişcări, asupra cărora nu vom insista deoarece nu face obiectul
preocupărilor noastre.
Mişcarea înseamnă viaţă, iar caracteristicile acesteia sunt în continuă
schimbare fiind în strânsă legătură de interacţiune cu o seamă de factori

3

Contracţiile statice (izometrice). tot în mişcările complexe se numără mişcarea biologică. FACTORII ŞI LEGILE CARE STAU LA BAZA MIŞCĂRILOR 1. într-o variaţie de combinaţii şi raporturi. Mişcarea voluntară. este aleasă de individ. CAPITOLUL 3 CLASIFICAREA. limitează mişcarea la punerea sub tensiune a muşchiului între capetele de inserţie. şi excentrice (de asemenea înăuntru şi înafara segmentului de contracţie). fie prin apropierea lor (unghiul 4 . urmare a cedării muşchiului care lucrează. care şi ele au un dinamism propriu la care contribuie în mare măsură activitatea omului (de aici şi interacţiunea amintită). de întreaga experienţă a omului.(interni şi externi). printre care un loc important îl ocupă condiţiile mediului înconjurător. cea cibernetică (mişcarea informaţiei) şi cea cosmică. pe cele fizice şi pe cele chimice. în care pe măsura creşterii complexităţii se reduce ponderea formelor simple. care în ultimă instanţă sunt tot mişcări reflexe. Această reprezentare este determinată de starea tuturor legăturilor temporare existente la nivelul scoarţei. sunt reprezentate de deplasarea segmentelor osoase ce formează articulaţia. Tipuri de mişcare Activitatea de mişcare a omului se compune din mişcări reflexe voluntare şi automate. care pot fi statice şi dinamice. la acţiunea unei forţe externe mai mari ca puterea muşchiului. ideokinetică. urmare a învingerii unei forţe exterioare mai mici decât forţa muşchiului care lucrează. stă la baza clasificării mişcărilor în simple şi complexe. fără deplasarea segmentelor osoase care formează articulaţia. ca efect al deplasării segmentelor osoase ale articulaţiilor. Clasificarea mişcărilor este rezultatul aplicării unor criterii diverse. Contracţiile dinamice sunt concentrice (înăuntru şi înafara segmentului de contracţie). cea socială. cea psihică (spirituală). de conştiinţă şi de informaţiile provenite din mediul intern şi extern. Mişcările complexe le includ pe cele simple. Contracţiile dinamice concentrice au ca rezultat mişcările concentrice. după cum urmează:  Criteriul general. Mişcările simple includ mişcările mecanice. astfel încât să servească realizării unui anumit scop. La originea oricărei mişcări voluntare stă reprezentarea mintală a mişcării. iar contracţiile dinamice excentrice au ca rezultat mişcările excentrice. Contracţiile dinamice au ca rezultat mişcările dinamice. Aceste două tipuri de mişcări (concentrice şi excentrice). Criteriul tipurilor de contracţie musculară. de bagajul motric.

executate de către subiect împotriva unei forţe exterioare (rezistenţă opusă de kinetoterapeut sau de aparate). – mişcări active cu rezistenţă. antagonişti. care se efectuează de specialist sau de altă persoană. ca mijloace folosite pentru atingerea scopurilor 5 . care sunt executate de subiect ajutat de către kinetoterapeut (pentru ca mişcarea să se execute corect). oprirea sau moderarea mişcării. fără ca subiectul să depună vreun efort. costituite de cele de mediu (aer. alături de care sunt importante particularităţile psihice ale persoanei. segmentele participante. constituită de sediul mişcării. – mişcări active asistate.). Legile mişcărilor  Primele referiri sunt cele privind legea eficienţei. fie prin depărtarea lor (unghiul dintre segmentele osoase devenind din ce în ce mai mare). reprezentate de acţiunea muşchilor (agonişti. de la cel mai mic până la randamentul maxim. viteza.  Atingerea scopului/scopurilor propuse de către individ presupune intenţionalitatea. 3. conform căreia efectuarea unei mişcări necesită consumul unei anumite cantităţi de energie pentru a se obţine efectul propus. Caracterul voluntar al mişcărilor este în strânsă legătură cu conştientizarea efectuării lor. posibilitate pentru realizarea căreia se impune o selecţie corespunzătoare a mijloacelor ce urmează a fi folosite. etc. perfect adaptate scopului de atins. etc. fără participarea acestuia la realizarea mişcării (cu efort propriu din partea pacientului). la acestea se adaugă particularităţile anatomice ale segmentelor implicate. care se execută de către subiect la solicitarea kinetoterapeutului. de următorii factori:  forţe externe. referindu-se la "mişcarea organismului uman" . o apreciază "ca sistem integrat în mediu" ea fiind condiţionată (determinată). Dragnea.  dificultatea mişcării. ca şi de cele concepute special pentru a opune rezistenţe mişcărilor efectuate în diferite planuri şi axe de mişcare. de aparatele folosite în activităţile corporale.. apă). Factorii care stau la baza mişcărilor A.  inerţia. 2.  forţe interne.dintre segmente devenind din ce în ce mai mic). care trebuie învinsă pentru realizarea. – mişcări active libere. Criteriul implicării subiectului în efectuarea mişcării clasifică mişcările în: – mişcări pasive. Aceasta presupune ca efectele optime să se obţină cu un consum minim.

trecând la acţiunea motrică şi ajungând la activitatea motrică. Actul motric. înnăscută şi/sau dobândită.  Acţiunea motrică este un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar. care de regulă se consideră ca fiind un act voluntar. se referă la faptul că orice mişcare se derulează într-un timp şi spaţiu definit (caracteristic). în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau constituire a unei acţiuni motrice. instinctuale şi automatizate. Motricitatea a fost şi este studiată în raport de complexitatea elementelor componente ale mişcărilor. A. eficienţă şi expresivitate. Epuran). "o însuşire". Pe scurt.urmărite. oferindu-i acesteia cursivitate. Acţiunea motrică are în acelaşi timp caracteristici de constanţă (aptitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică 6 . El este totodată. Un studiu bazat pe o analiză minuţioasă a condus la următoarele definiţii:  Actul motric este un simplu fapt de comportare realizat de muşchii scheletici care pun în mişcare un întreg ansamblu de elemente articulare. care constituie cazuri particulare – cum ar fi mişcările pasive). care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei acţiuni motrice. inclusiv prin efectuarea unor deprinderi specifice unui domeniu de activitate". aceste câteva componente sunt esenţiale pentru legea intenţionalităţii sau a efortului voluntar. sub controlul dispeceratului central (sistemul nervos central). care caracterizează toate tipurile de mişcare (cu unele excepţii. Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe. ca realitate şi devenire perfectibilă. ceea ce presupune respectarea traiectoriilor optime şi a ritmurilor convenabile desfăşurării mişcării (întregului corp sau numai a segmentelor participante la mişcare). cinematici şi cognitivi ai mişcării. vizând omul în mişcare integrat în ansamblul vieţii sociale (după M. Atunci când se vorbeşte de motricitatea omului.  Legea temporalităţii şi spaţialităţii. se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau activitate motrică. De aici rezultă că motricitatea este o "capacitate". un element component folosit în analiza acţiunii sau activităţii motrice apreciate ca efecte globale pentru specializarea kinetoterapie. CAPITOLUL 4 Motricitatea omului Ştiinţa activităţilor corporale are ca obiect de studiu "motricitatea" omului privită procesual. Dragnea arată că acţiunea motrică este determinată de integrarea factorilor energetici. în scopul rezolvării unor sarcini imediate. cea mai cuprinzătoare definiţie se consideră ca fiind "totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural şi/sau social. pornind de la actul motric.

sportivă. Activitatea motrică se încadrează.a.m. ş.în repetate rânduri. pag.  recuperarea în vederea integrării-reintegrării sociale şi profesionale a persoanelor cu nevoi speciale şi promovarea unei noi filozofii. 35). cit. prin care trebuie să se realizeze:  cunoaşterea realităţii din interiorul şi din afara persoanei proprii. strategii. 7 . scrisul) şi caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repetă niciodată identic. de exemplu. acţiuni. care asemenea celorlalte limbaje constă în exprimarea subiectului. care să înlocuiască suferinţa individuală cu un climat pozitiv. Activitatea motrică este folosită şi ca o expresie ce caracterizează numai acele exerciţii fizice care se află într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop Realizarea oricărei forme de activitate motrică.  posibilitatea de a trăi în comunitate. de definire printr-un univers propriu de gesturi. Activităţile motrice ale omului constituie partea integrantă a acţiunii educaţionale. în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. conţinutul şi finalitatea kinetoterapiei. de încredere şi parteneriat.d.  posibilitatea de "a fi"... de depăşire a condiţiei precare şi de angajare într-o relaţie colectivă puternică şi eficientă. socială.  posibilitatea acţionării eficiente pentru a atinge un nivel bun de competenţă pragmatică în activitatea zilnică. motivant. de a împărtăşi bucuria mişcării în grup. în general. profesională. ca şi educaţiei fizice şi sportului. însuşirea în mod autonom a valorilor care există la un moment dat. a intenţiilor sale comunicative şi de a interacţiona cu ceilalţi. Se poate deduce că actul şi acţiunea motrică sunt niveluri "concentrice" ale mişcării (op. ci există mici variaţii ale ei). într-o solidaritate care alimentează exprimarea deplină a fiecăruia. posibilitatea punerii în valoare într-un permanent act de creare a mişcării. de a participa alături de ceilalţi. de sănătate sau de petrecere a timpului liber. într-un concept privind organizarea. înseamnă folosirea unui limbaj specific.  Activitatea motrică este un ansamblu de acţiuni motrice încadrate într- un sistem de idei. reguli şi forme de organizare.

Moţet defineşte psihomotricitatea ca expresie complexă a interrelaţiilor dintre procesele psihice şi cele motrice. Din studiile efectuate în decursul timpului se desprind trei repere generale. precum şi cu modalităţile de învăţare şi adaptare socială.  Conduitele perceptivo-motrice în care se includ orientarea- organizarea-structurarea spaţială şi temporală. prin componentele sale de bază psihomotricitatea face posibilă: adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale. conţinând imaginea schemei corporale. ce trebuie cunoscute şi avute în vedere în procesul de apreciere şi educare- reeducare a psihomotricităţii. care asigură atât receptarea şi prelucrarea informaţiilor. adaptarea estetică (tehnici de expresie corporală). poziţiile fundamentale şi capacitatea de a opera cu ele. adaptarea educativă. lateralitatea şi structura spaţio-temporală. reglarea mişcărilor (activităţii) prin limbaj. adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală). studiile teoretice abordau psihomotricitatea mai ales din punct de vedere al dezvoltării motorii şi al raportului dintre aceasta şi inteligenţă.  Conduitele motrice de bază conţinând deprinderile motrice de bază (coordonarea dinamică generală şi coordonarea dinamică segmentară). autorul opinează pentru:  Cunoaşterea (organizarea) schemei corporale (şi a conştiinţei de sine). manuale. definită ca rezultat al integrării funcţiilor motorii şi mintale.  modul în care se realizează relaţia cu partenerii. Aşa după cum se arată în literatura de specialitate. a fost denumită psihomotricitate. ce vizează raportul subiectului cu corpul său şi cu mediul înconjurător (Encyclopedia Universalis – Franţa 1990).  modul în care se realizează contactul cu mediul înconjurător. intelectuale).37) În ce priveşte structura psihomotricităţii. ca şi pentru persoanele obişnuite (normale). 8 . studiile actuale abordează structurile motorii în legătură cu stabilirea unor relaţii dintre acestea şi schema corporală. şi anume:  modul în care se realizează relaţia cu sine. (36. relaxarea şi autocontrolul mişcărilor. cât şi căile de transmisie pentru executarea corespunzătoare a răspunsului. controlul segmentelor. Dacă la început. lateralitatea şi dominanţa acesteia. stabilirea dominanţei segmentare. D. Studiul psihomotricităţii este considerat primordial în organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate vârstele şi tipurile de deficienţi. sub efectul maturizării sistemului nervos.CAPITOLUL 5 Conceptul de psihomotricitate Legătura amintită şi dezvoltarea acesteia în cadrul ştiinţelor interdisciplinare.

dacă se ţine seama de faptul că acestea sunt condiţionate de o serie de factori deosebit de importanţi pentru întreaga manifestare umană. Desigur că evaluarea se efectuează cu instrumentele specifice (teste) urmărindu-se componentele psihomotricităţii. sex. Totuşi această lege nu poate constitui o modalitate "legică" de a considera din perspectivă psihologică relaţia dintre psihism şi motricitate.  în intervale mici de timp apar transformări continui dar imperceptibile. starea de sănătate. legea amintită acţionând valabil doar în cazurile de patologie nervoasă.  dezvoltarea se produce stadial. prima formulare a unei legităţi a psihomotricităţii aparţine dr-ului E. în cazurile unor tulburări. bineînţeles urmărirea rezultatelor prin evaluări periodice. a modului în care ele sunt realizate de către subiect (este vorba de comportamentul psihomotor). factorii de mediu. în acest fel putându-se depista tulburările acestui comportament. Orientativ.  frecvent dezvoltarea este asincronă la nivelul diferitelor procese şi însuşiri. Despre caracteristicile psihomotricităţii se poate discuta foarte mult. în etape distincte şi cu caracteristici proprii fiecărei vârste.  calităţile nou apărute nu le desfiinţează pe cele anterioare. Dupré şi a fost făcută în legătură cu deficienţa mintală. ci le includ. ale acesteia atât la copii. aceste caracteristici pot fi folosite în procesul de educare-reeducare a psihomotricităţii.Aceste repere sunt rezultate ale conţinutului structural al psihomotricităţii şi al modalităţilor de evaluare a stadiului în care se află aceasta. P. ca fiind următoarele:  dezvoltarea psihomotricităţii înregistrează salturi calitative ce au la bazăacumulările cantitative. Este vorba de vârstă. În 9 . După cum s-a văzut la începutul acestui capitol. fapt pentru care s-a şi făcut referire la ea şi se impune să fie reţinută în raport cu tema recuperării la persoanele cu handicap psihoneuromotor. formele noi de comportament sunt superioare celor precedente. experienţă anterioară. concomitent cu măsurile terapeutice ce se impun a fi instituite şi. Încercându-se o creionare a caracteristicilor dezvoltării motricităţii. în contextul maturizării neuro-motrice şi a modalităţii de stimulare a funcţiilor. se pot elabora obiectivele ce se urmăresc în stadiile dezvoltării psihomotrice atât în ce priveşte evoluţia (cronologică corelată cu cea biologică). În strânsă legătură cu cele de mai sus. Ciumăgeanu enumeră aceste caracteristici. cât şi a situaţiei existente la un moment dat. aceasta s-a făcut pentru copii. cât şi la adolescenţi şi adulţi. Arcan şi D.

antagonişti. Acţiunea agoniştilor se valorizează prin contracţia muşchilor neutralizatori – reprezentaţi de antagonişti care au rolul de a suprima mişcările secundare ale motorului principal (ex. Astfel. 10 .1. Muşchii care se opun mişcării iniţiate şi produse de agonişti – sunt antagoniştii – ei având – în consecinţă rolul de frenatori. Albu. fie oprirea ei. amplitudine şi direcţie. adică de frână musculară elastică.  în sfârşit al treilea factor este constituit de experienţa şi conduita motrică. Aceste două categorii de muşchi asigură o mişcare concretă. C. rolul lor inversându-se în funcţie de clasa mişcării (flexie-extensie. A şi Albu. pentru realizarea cărora acţionează muşchi ca: agonişti. Modificarea tensiunii de contracţie a antagoniştilor – în sensul creşterii – produce fie dereglări ale mişcării iniţiate de aceştia. sinergişti şi fixatori. care intervine înaintea ligamentelor şi oaselor (în cea mai mare parte dintre cazuri). adică la rolul pe care îl are ansamblul elementelor învăţate asupra condiţiilor şi formelor evoluţiei motrice. se fac referiri la factorii care favorizează evoluţia ei. etc. Muşchii agonişti sunt cei care iniţiază şi produc mişcarea. motiv pentru care poartă numele de “motorul primar”. mişcării iniţiate şi efectuate de agonişti (prin contracţie). ele fiind cunoscute şi sub denumirea de ideokinetice. CAPITOLUL 6 Bazele anatomo-funcţionale şi biochimice ale mişcărilor 1. care contribuie la cursivitatea mişcării cu indici normali de viteză.: supinaţia – pronaţia cu cotul întins/îndoit).literatură. Componentele musculare şi nervoase Motricitatea voluntară – grupează mişcările efectuate cu intenţionalitate. pe care fiinţa umană o realizează pe baza structurilor înnăscute şi care prin dezvoltare vor furniza în permanenţă elementele de bază pentru construirea noilor structuri.  al doilea factor la care se face referire este învăţarea şi experienţa. Astfel.). (2) fac referiri la trei factori. îi corespunde relaxarea antagoniştilor. Motricitatea voluntară 1. Interacţiunea echilibrată agonişti- antagonişti asigură precizia mişcării alături de forţa şi rapiditatea acesteia. abducţie – adducţie. Acţiunea acestor muşchi este simultană şi opusă. în afara factorilor care condiţionează caracteristicile psihomotricităţii. şi anume:  maturizarea nervoasă cu importanţă deosebită la copil în stadiile de dezvoltare până la terminarea mielinizării (în jurul vârstei de 5 ani) şi se continuă până la maturizarea totală la care un rol deosebit de important îl joacă experienţa câştigată prin acţiune şi bogăţia acestora.

Primele sunt urmarea punerii sub tensiune a muşchiului/muşchilor. fără mişcare articulară.  intrarea în acţiune a sistemului de control (constituit în principal de cerebel). producându-se deplasarea segmentelor articulare. Rezultatul contracţiei musculare este reprezentat de mişcare – aşa după cum am văzut – deliberarea conştientă a unei mişcări voluntare fiind urmată de următoarele etape:  conceperea corticală a actului şi a planului mişcării.Involuntar acţionează şi muşchii fixatori. prin scurtarea fibrelor contractile în acelaşi timp cu alungirea pasivă a elementelor necontractile (ligamente. care pot fi sintetizate după următoarea schemă: 11 . care acţionează asupra motoneuronului afla. Distingem. cât şi a celui gama în conjugare cu alte structuri (cum ar fi formaţiunea reticulată). Contracţiile auxotonice sau mixte.  intrarea în funcţiune a sistemului motor executiv (tractul piramidal şi căile extrapiramidale) pentru a transmite impulsurile motorii spre motoneuronii alfa din coarnele anterioare. tendoane). naturii efortului ce trebuie depus. Contracţiile izotonice au ca rezultat modificarea lungimii muşchiului/muşchilor. Motricitatea voluntară îşi află punctele de plecare la nivel cortical. ei având rolul de a (fixa) susţine segmentul de membru în poziţie funcţională şi ajută ca mişcarea să se facă cu putere. izotonice şi auxotonice. ca şi asupra secvenţialităţii (secvenţelor) mişcării.  culegerea informaţiilor senzitivo-senzoriale asupra poziţiei receptorilor articulari (sensibilitatea proprioceptivă). şi alungirea muşchilor când capetele de inserţie se depărtează între ele. pentru executarea unei mişcări – rezultat al unor procese complexe – între elaborarea corticală şi contracţia propriu-zisă interpunându-se o serie de fenomene. asupra distanţei. astfel încât lungimea muşchiului rămâne în ansamblu aceeaşi. ca şi a lungimii fusurilor musculare şi transmiterea lor spre cerebel. Contracţiile musculare se pot clasifica în izometrice. sunt reprezentante de combinaţii ale contracţiilor izotonice şi izometrice şi constituie situaţia cea mai frecventă în activitatea de mişcare voluntară (şi cu precădere în activitatea sportivă). Mişcările se deprind prin experienţă (repetare).  culegerea de informaţii prin receptori (în special vizuali). şi formează engrame (scheme) de mişcare. situaţie în care capetele de inserţie se apropie. aceste scheme reprezentând fondul de automatism al mişcării. pe baza cărora omul execută variatele acte motorii zilnice (generale şi profesionale). în cazul contracţiilor izotonice. scurtarea muşchilor.

Legea se aplică tuturor membranelor excitabile şi derivă din însăşi natura lor. Mişcarea automată Mişcarea este o reacţie reflexă pe care o elaborează corticalitatea şi ea trebuie înţeleasă ca un act complex adaptat îndeplinirii unui scop. la terminaţia sa din placa terminală musculară. Forţa de contracţie – izometrică sau de scurtare a muşchiului – creşte invers proporţional cu intervalul amintit. astfel încât al doilea să ajungă la muşchi înainte de sfârşitul ciclului contractil. rezultat din depolarizarea membranei prin eliberarea unei mici cantităţi de acetilcolină. contracţia este mai puternică atunci când stimulii se sumează prin repetare. Din punct de vedere biomecanic. un axon şi grupul de fibre musculare inervate de el. caracterizată prin:  absenţa răspunsurilor gradate la stimuli gradaţi. dar nu înainte de epuizarea perioadei refractare a muşchiului.). ea supunându-se din acest punct de vedere legii “tot sau nimic”. 1.  existenţa unei perioade refractare postexcitaţie. Din aceste caractere se poate trage concluzia că dintre factorii care influenţează amploarea răspunsului (temperatură. intensitatea stimulului nu are nici o influenţă. ceea ce reprezintă fenomenul de transmisie neuromusculară care este unul neurochimic.1. Transmiterea neuromusculară Contracţia musculară nu depinde de intensitatea stimulului.2. impulsul nervos este condus de-a-lungul axonului neuronului motor. substanţe chimice etc. Gradarea forţei de contracţie fiind obţinută prin ritmul de succedare a stimulilor.3. Unitatea motorie – funcţională a muşchiului – nu corespunde celei anatomice. Mişcările se deprind prin experienţă şi formează engrame (scheme) de mişcare pe baza cărora omul execută variatele acte motorii zilnice (generale şi profesionale).  capacitatea de a propaga răspunsul. Este evident că muşchiul în totalitatea sa nu se supune legii “tot sau nimic”. mişcarea se clasifică în: 12 . de către un număr de zone ce creşte direct proporţional cu cea de magneziu. atunci când este deasupra pragului de excitaţie. pH. Perioada refractară este perioada în care complexul acetilcolină-receptor nu a fost încă distrus. 1.  absenţa sumaţiei.  existenţa unui prag de excitaţie. ea fiind alcătuită dintr-un neuron. Aceste scheme reprezintă fondul de automatism al mişcării. Acest complex are o acţiune de creştere a permeabilităţii membranei faţă de anumiţi ioni.1.

2. III. motorul primar – constituit de muşchiul sau grupul de muşchii care efectuează mişcarea respectivă. unele faţă de altele. antagonistul – a cărui intensitate de contracţie influenţează fluenţa şi precizia mişcării (contracţia slabă pentru efectuarea unei mişcări precise.  forţă.  rezistenţă. Ele nu trebuie privite ca formaţiuni fixe.  mişcări de tensiune rapidă (săritura. ci ca şi complexe anatomice (organe) care s-au adaptat filogenetic la diferite funcţii de ansamblu ale aparatului locomotor.2. Forma articulaţiilor este condiţionată de funcţia pe care o au. căpătând treptat modificările ontogenetice şi ajungând la funcţii din ce în ce mai perfecte. IV. astfel încât să se realizeze mişcarea segmentelor corpului uman. W.  mişcări de oscilaţie (legănările. aruncarea unei mingi).P. lipsită de bruscheţe). rostogolirea). II. Componenta articulară şi aspectele biomecanice ale mişcărilor 1. muşchii de fixare – care au rolul de a susţine segmentul (de membru) în poziţie funcţională şi ajută ca mişcarea să se facă cu putere. muşchii neutralizatori – reprezentaţi de antagoniştii care suprimă mişcarea secundară a motorului principal (ex. Pe lângă clasificarea biomecanică a mişcărilor.  curbi-liniară. semimobilă sau fixă între două sau mai multe extremităţi osoase sau– “un complex anatomic” a cărui funcţie este aceea de a permite deplasarea a două sau mai multe oase.  mişcări balistice (mânuirea barosului. 13 . Articulaţia Articulaţia – este legătura mobilă.  precizie (adresă). pendulările).1.  detentă. Un rol important în forma articulaţiilor îl au locurile de inserţie musculară. Participarea musculară într-o mişcare include minimum următoarele elemente: I.: pronosupinaţie cu cotul întins). 1. O altă clasificare împarte mişcările după acţiunea motorului primar:  viteză.  angulară sau rotatorie. Bowen le mai clasifică şi după gradul de implicare al muşchilor asociaţi motorului primar:  mişcări de tensiune slabă (scrisul). rectilinie sau tranzitorie.

la care se adaugă produsul de descuamare al straturilor superficiale ale sinovialei şi cartilajelor articulare (măreşte adeziunea suprafeţelor). prezentându-se ca un manşon. este o continuare a periostului extremităţilor osoase participante la articulaţie. a cărui inserţie se face în jurul epifizelor articulare (la articulaţiile cu mişcări limitate) sau la nivelul metafizei (la articulaţiile cu mişcări mai ample). la copii şi se subţiază pe măsura creşterii osului şi osificarea epifizei. variabile ca grosime.Cartilajul articular – extremităţile osoase participante la o articulaţie sunt îmbrăcate în cartilagii. Lichidul sinovial – este un transsudati al membranei sinoviale. Capsula articulară – uneşte extremităţile osoase izolând conţinutul articulaţiei. fiind mai groase în zonele de presiune mai ridicate (genunchi). 14 .

reflexul tendinos sau reflexul de secusă.i 1. al cărui vârf se află în axul articulaţiei (umăr. sferoidale (enartroze) – cu 3o de mobilitate (umăr). cot). etc. permiţând declanşarea. articulaţii plane (diartroze) – cu grad redus de mişcări (intercraniene.2. alături de cele voluntare cu punct de plecare cortical.2. abducţie şi adducţie – se petrec perpendicular pe planul sagital. postural şi de expresie. Reflexul nociceptiv de flexie este un reflex de apărare (ex. II. broasca decapitată – acid – flexie). b. asigură o adaptare continuă a tonusului bazal. iar în linie reflexă aparţin reflexului nociceptiv de flexie. IV. cele de flexie reprezintă îndoiri faţă de poziţia ortostatică. flexie şi extensie (în paralel cu planul sagital). în reacţiile de apărare. II. simple (umăr) b. mişcări de opoziţie (prono-supinaţie) – în care unul din segmentele osoase se mişcă faţă de cel cu care formează o articulaţie în mod alternativ. nervi senzitivi care pleacă din terminaţiile libere subcutanate. articulaţii cilindroide – care permit mişcarea rotatorie (radio-cubitală). cu punct de plecare medular sau supramedular. având ca ramuri aferente fibre din subgrupa beta şi delta. Reflexele cu localizare medulare sunt clasificate după diferite criterii şi denumite în consecinţă. şold). CURSUL 7 REFLEXELE MEDULARE Modularea activităţii tonice medulare. Din acest punct de vedere vom vorbi despre reflexul nociceptiv de flexie. cu deplasarea osului (radius faţă de cubitus): – internă. sagital. Acest reflex se manifestă prin contracţia muşchilor flexori ai membrului afectat. într-un sens şi în cel opus. III. De reţinut că acest reflex apare şi la . mişcarea de circumducţie – segmentul articular descrie în spaţiu un trunchi de con sau con. – externă. menţinerea şi finalizarea diferitelor acte motorii reflexe. prin intermediul cuplului de motoneuroni alfa- gama. Mişcările articulare se împart în 4 grupe principale: I. extensiile – în sensul îndreptării poziţiei ortostatism şi chiar al exagerării. în mers. reflexul de destindere- miotatic invers sau reflexul briceag. mişcări de rotaţie: a. Mişcarea articulară Se cunosc următoarele tipuri de articulaţii: I. mişcări de alunecare – mişcări articulare plane. calcaneo- cuboidală). reflexul de întindere sau miotatic. faţă de acţiunea/acţiunile nocive ale unui agent/agenţi exteriori. Cel mai frecvent şi adecvat interesului nostru este clasificarea în legătură cu importanţa în staţiunea bipedă (ortostatism). El utilizează arcuri multisinaptice. III. articulaţii elipsoide – cu 2o de mobilitate (genunchi. IV. Se clasifică în raport cu planul în care au loc: a.

ca răspuns la o excitaţie cutanată plantară. poziţia lui în legătură cu trunchiul. Astfel.bolnavii cu secţiune de măduvă. cerebel şi ganglionii bazali. “în serie” cu muşchiul. ca o secusă a celorlalte degete. El este apreciat ca o manifestare parţială a reflexului de întindere. Răspunsurile motorii datorită acţiunii unui grup de reflexe normale de postură. el menţinând tonusul musculaturii. contracţie reglată printr-un bombardament intens şi asincron al neuronilor motori. poartă denumirea de mobilitate principală. Acest reflex este controlat de formaţiunile nervoase superioare. la nivelul tricepsului sural. Acestea se numesc reflexe posturale şi au fost studiate şi descrise de Rudolf Magnus. astfel încât poziţia verticală se menţine (prin învingerea gravitaţiei). la care activitatea voluntară a membrelor inferioare este imposibilă. Se pune în evidenţă. Dacă la oamenii normali se remarcă aceste reflexe – deşi modificate şi transformate prin activitatea centrilor superiori în scheme motorii mai complexe şi diferenţiate – nu se pot observa reflexe de postură anormale decât la bolnavii cu leziuni ale S. printr-o contracţie regulată a muşchiului întins. Reflexul Babinski – extensia degetului haluce.  proprioceptorii musculaturii gâtului. Reflexul Hoffman – răspunsul printr-o flexie bruscă. asupra poziţiei acestora în spaţiu.N. Reflexul tendinos sau reflexul de secusă se produce ca şi cel anterior. prin intermediul unui arc monosinaptic cu conducere rapidă.  exteroceptorii cutanaţi. adducţia şi flexia policelui la percuţia feţei palmare a ultimei falange a mediusului. statica (pe membru) sunt rezultatul activităţii reflexe a unui mare număr de muşchi. Orientarea capului.C. asupra poziţiei capului în raport cu trunchiul. de regulă. informaţiile primite de centrii reflecşi vin de la:  labirint (asupra poziţiei capului în spaţiu).  proprioceptorii din muşchii trunchiului şi membrelor. poziţia ortostatică a trunchiului. Este patognomic pentru lezarea tractului piramidal. . CURS 8 Rolul centrilor medulari Reflexele trunchiului cerebral Funcţia posturală este localizată în trunchiul cerebral. Receptorul de întindere se comportă astfel. Există opinii că reflexul nociceptiv de flexie modulează în mare parte şi păşirea. este diversă. de către impulsurile venite pe căile I-A din fusurile musculare. iar atunci când sunt eliberate de controlul superior sunt reflexe primitive. Clonusul – dispariţia sincronismului descărcării neuronului motor. Reflexul de întindere – numit şi miotatic – este cel datorită căruia se menţine poziţia ortostatică. coordonate de niveluri subcorticale.  receptorii vizuali. Originea stimulilor care provoacă mecanismele de postură.

La bolnavul spastic. care nu este cel real al reflexului postural. 3. reflexele se sistematizează astfel (Magnus): 1. La hemiplegic această reacţie este manifestată atât prin aceea că flexia membrului inferior bolnav poate fi educată (în momentul sprijinului pe membrul inferior sănătos). dar se pune mai greu în evidenţă. 1. atunci când membrul homolateral este obligat să se flecteze ca răspuns la un stimul nervos. Reacţia pozitivă de sprijin sau de magnet (câine decerebrat – atingerea perniţelor labei produce rigiditate accentuată. Reflexul este provocat. iniţial. în poziţie de sprijin. iar membrul se întinde complet şi împiedică partea anterioară a corpului să cadă de partea respectivă. reacţii statice generale – prin stimulii porniţi din labirintul membranos şi receptorii musculaturii gâtului şi care determină poziţia capului în spaţiu (rolul de conducător al capului în mişcare). Reacţia statică locală este un reflex de menţinere a ortostatismului. reacţia poate avea loc. Reapare la depărtarea degetelor. b) Reflexul de deplasare – din poziţia de sprijin patruped. Acesta fiind rezultatul unui stimul proprioceptiv care declanşează reacţia statică de întindere. deci se declanşează calea proprioceptivă). Reacţiile statice generale au la bază stimulii plecaţi din musculatura cefei şi din labirintul membranos. care constă din creşterea reacţiei de susţinere de o parte (sau cealaltă a capului). încât nu are funcţie protectoare. laba dreaptă anterioară ridicată prin reacţia negativă de sprijin. reacţii (reflexe) statice segmentare – cu origine în efectele unei mişcări asupra extrimităţii opuse. ordinea este: stimulul cutanat din perniţe produce un reflex de depărtare a degetelor. Reacţia este prezentă şi la om. Dacă mâna examinatorului împinge toracele spre partea dreaptă se simte creşterea tonusului extensorilor. această reacţie este fundamentală. Reacţiile statice segmentare sunt reprezentate de: a) Reflexul de extensie încrucişată. Aceste reflexe au fost denumite de Magnus “reflexe de atitudine” şi din ele fac parte: a) Reflexele tonice ale cefei (RTC) b) Reflexele tonice labirintice (RTL) . cât şi prin aceea că sprijinul se face pe membrul inferior bolnav în extensie puternică. După natura receptorilor senzitivi. 2. extremitatea urmând ca un magnet degetul examinatorului). reacţii (reflexe) statice locale – provocate de stimuli gravitaţionali. Evaluarea tonusului extensorilor se face prin flexii pasive ale “cotului”. şi atunci se realizează cu o asemenea forţă de extensie (exacerbată de reacţia statică de sprijin). dezechilibrând mersul şi determinând înclinarea de partea lezată. La spastic. iar de aici prin întinderea muşchilor interosoşi pleacă stimulul proprioceptiv care declanşează reacţia statică de întindere (piele anesteziată – reacţia dispare. 3. Reacţia este caracteristică şi animalelor normale. 2. formând baza rigidităţii în extensie a membrului de sprijin şi este caracteristică modului în care aceşti bolnavi se ridică şi se aşează pe scaun sau cum coboară o scară. de un stimul exteroceptor.

reuşesc să înveţe singuri cum să-şi folosească “capul” pentru facilitarea activităţii (în cazul atetozicilor şi. pisica decerebrată).  Reflexe de redresare îşi au centrul în talamus şi sunt determinate de rolul utriculei din canalele semicirculare. În cadrul RTC se descriu:  RTC rotatoare asimetrice – Rotarea capului într-o parte.. să împiedice spasmul tricipital. dar şi la adult prin înregistrare electrică.C. Din reflexele de redresare fac parte: – Reflexele de redresare labirintică – sunt reprezentate de reflexul de ridicare a capului – esenţial. cu o creştere direct proporţională cu greutatea şi invers cu vârsta. unii folosesc flexia capului pentru a se ridica de pe scaun). spasticul (copilul) nu poate folosi membrul superior de partea feţei (care se află în extensie puternică) pentru a se alimenta (flexia pentru a-l duce la gură este imposibilă). ele sunt patognomice pentru L. ceea ce dă certitudinea că modificările posturii de repaus sunt produse numai de reflexele de origine labirintică. îl împiedică să-şi menţină echilibrul. membrele superioare se flectează. cu intelect normal. în scopul eliminării căilor aferente. Poziţia membrelor. Reflexele posturale trebuie cunoscute. a celor cu sindrom extrapiramidal. RTC au fost descrise la făt şi nou-născut şi la copilul normal. decât dacă se face pasiv extensia capului. Concomitent cu flectarea capului (când este lăsat liber şi cade).picioare). a) Reflexele tonice ale cefei au fost studiate prin distrugerea experimentală a labirintului şi eliminarea surselor de excitaţie pentru reflexele de postură. în general. care învaţă să-şi menţină echilibrul.  RTC de flexie – Flexia capului şi gâtului produce flexia (relaxarea) membrelor anterioare şi extensia rigidă a membrelor inferioare.trunchi . pierzându-se posibilităţile de sprijin. deoarece constituie primul moment (timp) al redresării întregului corp . face să crească reflexele miotatice de întindere în membrele de acea parte şi relaxează musculatura în membrele de partea opusă rotaţiei.  RTC de extensie – Extensia capului produce întinderea membrelor anterioare şi relaxarea celor inferioare (ex. În cazurile grave. Copiii mai mari. Reflexele de redresare constituie particularitatea de a păstra o anumită orientare a capului şi corpului în spaţiu (ridiciare în ordine: cap . Concomitent cu extensia capului se realizează flexia membrelor inferioare (în cazurile hiperextensiei acestora).S. în menţinerea ortostatismului. b) Reflexele tonice labirintice se deosebesc de RTC prin secţionare (în experiment) a primelor 4 rădăcini posterioare ale regiunii cervicale. Reflexele tonice sunt patognomice pentru leziunile cerebrale. deoarece în lipsa controlului inhibitor central. determinată de poziţia capului. mai ales prin flexia şi rotaţia uşoară a capului. Copiii spastici nu pot să se sprijine pe membrul superior (în poziţia patrupedă).

Ex. – Reflexeul de redresare a cefei se datorează exteroceptorilor (vezi reflexul tonic al cefei – de această dată lateral – culcat pe dreapta. . – Reflexul de redresare a corpului cu acţiune asupra capului. prin stimularea asimetrică a exteroceptorilor de o singură parte a corpului. care vin în contact cu suprafaţa de sprijin (ex. – Reflexele de redresare a corpului.  Reacţii (reflexe) de aşezare. se datorează tot exteroceptorilor şi este o modalitate de echilibrare (corpul + umerii în poziţie lateral – membrele posterioare la orizontală – poziţie care dispare dacă se fixează suprafaţa superioară printr-o greutate). membrele opuse – de pe stânga se flectează.în poziţia sa obişnuită. de aşezare accelerare – pisica aruncată cu capul în jos (legată la ochi). de accelerare Acestea depind de scoarţă şi cerebel şi pentru producerea lor se cere integritatea zonelor respective. mişcările sunt fără scop. iar excitarea suprafeţei centrului motor cu microelectrozi nu determină nici o mişcare a segmentelor. se produce în afara stimulilor vizuali şi labirintici. RELAŢIA DINTRE SCOARŢĂ ŞI FORMAŢIUNILE RETICULATE 1. CURS 9 FUNCŢIILE MOTORII ALE CEREBELULUI ŞI SCOARŢEI CEREBRALE. de sărit. Se ştie că în absenţa lui. Funcţia motorie a cerebelului Rolul centrului motor în fiziologia mişcării nu este elucidat pe deplin. iar celelalte se extind). cu acţiune asupra corpului. – Reflexele de redresare optică – au centrul situat cortical. cu iepurele – pe masă şi apoi scândură). dezordonate.

efectele sale motorii fiind produse prin intermediul sistemului extrapiramidal. Acelaşi organ periferic poate primi impulsuri de la diferiţi analizatori. excitarea electrică a zonei motorii este capabilă să întărească mişcarea produsă prin excitarea zonei motorii a cortexului – la nivel subminimal – fără mişcare dacă nu este excitat concomitent şi cerebelul). imaginea corporală (kinestezică) este reprezentată în ordine inversă faţă de aria motorie primară. aria motorie secundară – este mica suprafaţă din prelungirea laterală a girusului precentral până la marginea scizurii Sylvius. 2. situate în afara acestui câmp. ganglionii bazali şi proprioceptorii. disartrie. Chiar dacă nu are o activitate motorie proprie. ci are conexiuni întinse cu structurile trunchiului cerebral. Istoria localizării centrilor motori începe în 1870 şi se dezbate şi astăzi. eliminându-se dismetria. Aici răspunsurile motorii necesită praguri mai înalte de excitaţie şi sunt mai uşor afectate de anestezice. parietal posterior. fiecare dintre aceştia având un câmp principal cu acţiune maximă asupra organelor cu care este legat şi elemente diseminate. centrul motor este totuşi un centru important în fiziologia mişcării. Cerebelul este un sistem de control al mişcărilor rapide. arcul reflexului cortical se închide în diferiţi analizatori. aria motorie primară – încă nedelimitată precis. aria motorie suplimentară – constituită de partea mediană a câmpului 6. Această suprafaţă nu contribuie la calea piramidală. . care pot – de asemenea – să influenţeze aceleaşi organe. 3. care în mers poate constitui şi originea sistemului extrapiramidal. Leziunea cerebelului produce tremor. împărţite astăzi astfel: 1. Funcţia motorie a scoarţei cerebrale Encefalul este sediul mişcărilor voluntare. datorită faptului că el nu trece prin piramidele bulbare şi lanţurile sale neuronale sunt întrerupte sinaptic în ganglionii bazali sau alţi nuclei subcorticali. occipital şi circumvoluţiile postcentrale ale regiunii temporale. Deci aria motorie din cortexul uman nu se limitează la cunoscutele câmpuri 4 şi 6 ci se întinde şi în alte zone. denumit astfel. Conform teoriei pavloviene – scoarţa cerebrală este formată din capetele corticale ale analizatorilor. Cerebelul îndeplineşte 2 funcţii:  predictivă – când o anumită parte a corpului ajunge la poziţia auto-comandată.  inhibitoare (damping function) – prin care mişcarea este oprită când a ajuns la punctul dorit. cerebelul intervine ca un coordonator în executarea mişcării şi în menţinerea posturii. 2. dismetrie. mers alexic. Se ştie de mult că sistemul descendent principal care conduce impulsurile motorii este calea piramidală a cărei origine se află în lobii prefrontali. în cazul excitării acestora din urmă (analizatorii). iar cerebelul este centru al acestora. fapt demonstrat de Rossi prin evidenţierea acţiunii stimulatoare a cerebelului (ex. dar mai puţin diferenţiat. Prin conexiunile anatomo-fiziologice cu cortexul dar şi cu sistemul extrapiramidal. Deci. În această regiune.

 deprinderi senzoriale – aprecierea dimensiunilor. Distrugerea acestui releu produce modificări. Ordonând această categorie de acţiuni se vorbeşte despre:  deprinderi intelectuale – calculul matematic. dirijând-o cu stabilitate şi frânând-o. constituind o adevărată schemă cibernetică ce stă la baza evoluţiei comportamentului motric. arii suplimentare – sunt situate pe întreaga suprafaţă a creierului mare şi crează posibilităţi deosebite în activitatea de reeducare neuromotorie. al unor apariţii însuşite în prealabil. Leziunile ganglionilor bazali. fiindu-le atribuite – în bună parte – rezultatele pozitive obţinute de neurochirurgi. Zona subcorticală – aprecia Pavlov – este o sursă de energie pentru intrarea în activitatea nervoasă superioară. 3.  deprinderi de muncă. Mişcarea involuntară – Arseni ş. le întăreşte sau diminuează. Relaţiile dintre scoarţă şi formaţiunile reticulate Scoarţa este legată prin intermediul unui mare număr de fibre descendente şi ascendente cu formaţiunile cenuşii subcorticale şi în primul rând cu corpul striat şi cu talamusul. Sfera deprinderilor nu se limitează la activitatea motrică. a valorii sunetelor muzicale. dirijând astfel plasticitatea mişcărilor. – este datorată unor leziuni la nivelul sistemului CURS 10 MOTRICITATEA AUTOMATĂ (DEPRINDERILE MOTRICE) 1. DEPRINDERILE ÎN GENERAL ŞI DEPRINDERILE MOTRICE Motricitatea omului a ajuns la o perfecţiune deosebită. . în sensul spasticităţii musculare şi al unor reflexe de apucare forţată. În ce priveşte transmiterea eferentă. nucleii intermediari se interpun căii extrapiramidale. asigurând un complex de deprinderi motrice cu largi implicaţii funcţionale. Experimental s-a demonstrat că formaţiunea reticulată este un nucleu important de transmitere a impulsurilor aferente. Leziunile.  deprinderi diverse. care produc atetoza şi coreea.4.. pe care le modifică.  deprinderi artistice. a zgomotelor înconjurătoare etc. în raport cu condiţiile de adaptare cerute de mediu. subtalamusului şi substanţei nigra sunt asociate cu tulburări ale tonusului muscular şi diskineziile (mişcări involuntare).. iar scoarţa deţine rolul de mecanism de reglare a acestei forţe oarbe. luarea notiţelor etc. le montează. Multe acţiuni pe care omul le îndeplineşte în mod obişnuit în cadrul unei zile au în componenţa lor mişcări realizate pe fondul unor deprinderi. scrierea ortografică.a. interconectate labil în diverse moduri. pe baza cooperării unui lanţ de circuite aferente şi eferente. se presupun a fi localizate în striatum.

fără a fi preocupaţi de logica lor. Ca acţiune automatizată.  etapa a IV-a – cea de automatizare a deprinderii. Ele sunt sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii). etc.) transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate. sunt operaţii pe care le realizăm de cele mai multe ori automat. la sistemul nervos ajungând numeroase excitaţii care iradiază în mai multe zone senzitive şi motorii. Etapele formării şi consolidării deprinderilor motrice Din punct de vedere psiho – fiziologic se disting următoarele etape:  etapa I-a denumită şi “etapa mişcărilor grosolane şi nediferenţiate”. bazată pe interacţiunea dintre diferitele excitaţii (kinestezice. 1. ca tehnici de execuţie în cadrul unor activităţi deosebit de diverse. ale vederii şi ale celorlalţi analizatori. devenind componente automatizate ale activităţilor respective. ale vorbirii. Adunarea sau scăderea. Ele mai sunt definite şi ca lanţuri de reflexe condiţionate. zonele senzitive şi cele motorii din scoarţă. Prima etapă este caracterizată prin predominanţa mişcărilor inutile şi lipsa de coordonare. vizuale. fenomenele de iradiere. stabilind un lanţ de conectări multiple şi complexe între analizatori. vestibulare. . ca urmare a unei slabe inhibiţii (active). Aceste tehnici de execuţie se perfecţionează prin repetări multiple.) 2. pe de o parte. În ce priveşte deprinderile motrice. sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare. care se explică prin excitarea unei zone vaste din scoarţă. deprinderea este însuşită conştient. acestea sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia motricităţii. concentrare şi inducţie a proceselor nervoase fundamentale (E + Inh. auditive etc. de către ergofiziologul român A. Acest lucru provoacă o generalizare a răspunsurilor. punerea semnelor de punctuaţie. dar realizate prin încordări puternice”.  etapa a-II-a – cea a “mişcărilor conforme cu scopul acţiunii.În conformitate cu cele de mai sus. Principalele mecanisme şi procese implicate în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice sunt cele ale formării şi întăririi legăturilor temporare. Ele au fost însuşite în cadrul unei activităţi conştiente şi în orice moment pot fi puse sub controlul conştiinţei. elaborate şi consolidate prin exerciţii îndelung repetate. care se bazează pe legături multiple între zonele corticale. "programarea" neselecţionată a mişcărilor determinând contracţii inutile şi lipsă de coordonare. deprinderile ne apar ca modalităţi de acţiune. pe de altă parte. are un caracter voluntar şi este supusă în permanenţă controlului conştiinţei. Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată. complexe.. Demeter (“Bazele fiziologice şi biochimice ale deprinderilor motrice”). şi centri motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi.  etapa a III-a – denumită şi etapa “diferenţierilor fine”. Reflexele astfel dobândite unifică componentele acţiunii.

să cuprindă arii corticale suplimentare. se fac mişcări inutile cu unele segmente ale corpului care nu participă la efectuarea mişcărilor specifice. Ceea ce trebuie reţinut este că el se realizeză prin mişcările tuturor părţilor corpului omenesc(cap-gât. dr. ritm. Din punct de vedere cinematic. flexia genunchiului (care corespunde sprijinului pe întreg piciorul de sprijin) pregăteşte desprinderea . Muşchii antagonişti (ai segmentului sau segmentelor participante la mişcare) sunt puternic contractaţi. La primele execuţii. a formării deprinderilor motrice. aceste zone corticale determină angrenarea în actul motor a unor grupe şi lanţuri musculare suplimentare.). denumită şi "de diferenţiere fină". deoarece prin mers se realizează locomoţia. corespunde elaborării propriu-zise a deprinderii motrice. membrele superioare şi inferioare) şi se constituie printr-o alternanţă a mişcărilor cu poziţiile de sprijin (la care participă segmentele mai sus amintite). toate urmărind adaptarea la cerinţele de mediu şi la cele de răspuns faţă de acestea. nediferenţiate”. este ce a “mişcărilor conforme cu scopul acţiunii. ceea ce conduce la formarea unei deprinderi supradimensionate în spaţiu şi timp. Concentrarea excitaţiei corticale fiind însă parţială şi inhibiţia de diferenţiere va fi parţială. Andrei Demeter “etapa mişcărilor grosolane. 3. Această etapă este denumită de prof. se realizează o coordonare mai bună între activitatea celor două sisteme de semnalizare. viteză. şi anume: rotaţia pelvisului. spre un obiectiv sau dinspre acesta cu scopuri diferite. concentrându-se la centrii motori adecvaţi. fapt care determină scăderea forţei de contracţie a agoniştilor şi modifică caracterul mişcărilor (parametrii spaţiali. A doua etapă. dar realizate prin încordări puternice (contracţii excesive)”. 4. La rândul lor. etc. subiecţii sunt crispaţi ca urmare a contractării musculaturii întregului corp (sau a unei întregi regiuni a acestuia). datorită numărului mare de repetări. iar doi paşi succesivi formează un „ciclu de păşit”. înclinarea acestuia (care se produce în momentul sprijinului pe toată planta). reprezentat de distanţa dintre punctele de contact cu solul ale celor două membre inferioare (stângul – dreptul). se reduc mişcările inutile. mersul se defineşte ca „bipedalism alternativ”. fapt care determină diferenţierea excitaţiilor şi o echilibrare a excitaţiei şi inhibiţiei. A treia etapă. fiecare verigă devenind excitant pentru veriga următoare. bazin. mersul se analizează prin şase mişcări. intervenţia inhibiţiei duce la un proces de selecţie. Elementele de referinţă în măsurarea mersului sunt constituite de aprecierea „pasului”. trunchi. În această etapă. ceea ce face ca programul elaborat de scoarţă în vederea iniţierii deprinderii motrice de răspuns. care devine un bun câştigat. se reduce zona iradiată de excitaţie. descrierea momentelor care compun mersul fiind diferite la diverşii autori care îl descriu. După Steindler. activitate neeconomicoasă care determină un mare consum de energie. Comenzile de răspuns sunt mai precis selecţionate. Mersul şi prehensiunea Mersul se defineşte ca deprindere motrică ce se constituie într-un obiectiv de importanţă majoră pentru activitatea omului. 4. adică de eliminare a acţiunilor inutile şi de sistematizare. A patra etapă este etapa de automatizare a deprinderii motrice.

care este fixată de grupe întinse şi variate de muşchi. timp în care capul. se poate executa sub controlul cortexului sau automatizat prin repetare. mişcarea piciorului şi genunchiului. Fie şi numai aceste elemente şi este suficient pentru definirea mâinii ca organ al expresivităţii umane. membrul superior înaintea axului corpului. capul. care la om este caracterizată de opoziţia policelui. membrele superioare apropiate de axa corpului. este demonstrată de participarea pe care o are mâna în actul vorbirii. se datoresc acţiunii stabilizatoare. fiind controlată la nivelul cortexului de o suprafaţă foarte mare. bazinul uşor rotat anterior şi înclinat lateral. bazinul este în uşoară rotaţie anterioară. şoldul în uşoară rotaţie internă. întreaga evoluţie a civilizaţiei umane fiind în strânsă legătură cu acest organ atât de perfect cum s-a arătat mai sus.  faza a IV-a – de balans. iar glezna fiind în flexie plantară. piciorul se sprijină pe pingică degetele fiind în extensie din articulaţiile metatarsofalangiene. genunchiul în flexie uşoară. bazinul îşi reduce rotaţia anterioară. Prehensiunea. în timp ce pentru alţii ele trebuie să se constituie în cadrul procesului de formare a stereotipului dinamic . cu membrul superior opus antedus. al mimicii. iar cel opus este în uşoară flexie. gâtul şi trunchiul sunt pe verticală. Prehensiunea este un act de mare fineţe şi complexitate. gâtul şi trunchiul sunt pe verticală. piciorul fiind în unghi drept cu gamba. Legătura strânsă a centrilor motori ai mâinii cu centrii motori evoluaţi ai scoarţei. acestea putând fi automate pentru unii oameni. în care capul. coapsa în rotaţie externă. adaptate la diferitele situaţii pentru realizarea cărora se execută. şi ca toate deprinderile motrice. membrele superioare pe lângă corp. deoarece fiecărui tip de prehensiune îi corespunde o anume poziţie a întregului membru superior. structura şi funcţia sa fiind adaptate complexei activităţi omeneşti. face din mână un organ de lucru deosebit de important. cotul în uşoară flexie. a personalităţii cele mai elaborate. Mâna reprezintă cel mai complicat segment. membrul opus în spatele axului corpului cu cotul întins. genunchiul de partea rotaţiei este întins. coapsa şi genunchiul în flexie. genunchiul membrului de atac este întins. gâtul şi trunchiul sunt la verticală. al expresiei.  faza a II-a – momentul verticalei.următoare. când capul.  faza a III-a – a sprijinului unilateral (când piciorul se desprinde de sol). Prehensiunea este constituită din acte motrice specializate. urmată de deplasarea laterală a pelvisului (care completează sinusoida centrului de gravitate pe verticală şi orizontală). Mişcările care se constituie în diversele tipuri de prehensiune. bazinul execută o uşoară rotaţie anterioară. membrul inferior de sprijin este pe verticala bazinului cu piciorul în unghi de 90o pe gambă şi în uşoară eversie. Cele patru faze ale mersului se prezintă asfel:  faza I – atacul cu călcâiul. De aici rezultă că mâna nu este numai organul care execută prehensiunea. gâtul şi trunchiul sunt la verticală. coapsa opusă este rotată extern (moderat). ci este şi un segment de reprezentare a personalităţii umane. neutralizatoare şi facilitatoare a musculaturii întregului membru superior. Fiecare tip de prehensiune are caracteristici diferite. al expresivităţii.

Extensia începe cu capul. joacă un rol important. dar nu se poate sprijini pe membrele superioare. apoi şoldurile. poate să-şi lase greutatea pe un membru inferior. de la un capăt la altul. copilul învingând treptat forţa gravitaţiei. distinge două culori (de obicei roşu şi verde). Pe măsură ce se dezvoltă tonusul extensorilor. acesta este un semn descris de Vojta pentru diagnosticul leziunii piramidale. Distinge sunete calitativ diferite (clopoţel de sonerie).). Controlul capului este îmbunătăţit. încercând să se sprijine pe vârful piciorului. Stă în decubit ventral cu bazinul pe planul de sprijin. R. cuprinde coloana. influenţa reflexelor tonice cervicale scade. în echin. predominând tonusul flexorilor: nu poate să-şi întindă complet membrele. trage cearceaful spre el. În decubit ventral se păstrează modelul de flexie: poate să întoarcă însă capul într-o parte. În decursul acestui stadiu se observă dezvoltarea treptată a tonusului de extensie. mişcările sunt fără scop şi fără un efect anumit. dar nu şi pentru alţi profesionişti. Stadiul primului model de flexie (Vojta). Dacă este susţinut în ortostatism apare reflexul de “păşire”. La 3 luni. apare un salt important. Gângureşte. În general. pumnii sunt strânşi. distinge apa simplă de apa îndulcită (Kasatkin). Prinde obiecte mari (biberonul). care în decubit ventral rămân flectate. Stadiul mişcărilor neorganizate. Extensia membrelor inferioare este mai bună. Copilul prezintă o postură simetrică. Reacţionează la sunetul clopoţelului. La 2 luni urmăreşte un obiectiv în direcţie orizontală. Încetează să plângă când i se vorbeşte. fără să mai calce pe vârf. se joacă cu mâinile cercetându-le. dar poate să facă mişcări alterne cu membrele inferioare. se susţine pe antebraţe şi coate – postura “păpuşii” (chiar dacă pumnii nu se deschid) şi îşi menţine capul ridicat. membrul inferior de partea spre care se înclină se extinde (reacţie pozitivă de sprijin). dacă în această poziţie este înclinat într-o parte. La o vârstă mai mare (peste 4-5 luni). Controlul capului este absent. Din decubit dorsal se întoarce parţial pe o parte. CURS 11 DEZVOLTAREA MIŞCĂRILOR ŞI STADIILE DEZVOLTĂRIIPSIHOMOTORII LA COPILUL NORMAL CARACTERISTICILE FIECĂRUI STADIU Stadiul I (0-3 luni). Dispariţia . fiind subordonate puternic reflexelor tonice primitive de postură. La 1 lună urmăreşte un obiect cu privirea dintr-o parte a poziţiei mediane.C. o octavă. Fixează chipul adultului. ridică pentru câteva momente capul şi poate să-l întoarcă. membrele sale luând poziţii conforme cu acţiunea reflexelor tonice cervicale. etc. Apare reflexul de “prindere” (strânge degetul care se introduce în palma sa). membrele inferioare se extind mai bine. senzorial. în funcţie de postura capului. În decubit ventral. La nou-născut. gustul sărat de cel dulce sau acru. Gambele încearcă să facă mişcări de târâre.(cântatul la un instrument este un automatism pentru interpret. distinge inconstant două mirosuri. Surâde.T. Susţinut în picioare.

Zguduie patul şi masa. controlaterale. soluţia de zahăr 1% de cea de 2% şi soluţia care conţine 20 de picături de lămâie în 100 ml apă de soluţia care conţine numai 16 picături. eventual piciorul. Stadiul al III-lea (7-10 luni). Şade fără sprijin sau cu uşor sprijin lombar şi îşi foloseşte mâinile pentru a se juca sau pentru menţinerea echilibrului. se târăşte în toate sensurile şi toate modurile. Creşterea tonusului extensor determină apariţia reflexului Landau. La 8 luni se ridică în şezând fără ajutor. La 9 luni. Această fază este de obicei mai marcată către 6 luni. se agaţă de părul şi hainele persoanelor care se apleacă asupra sa. Ridicarea în picioare (între 9 şi 10 luni) se face în două moduri:  “Din patru labe” îşi ridică trunchiul şi se agaţă de un suport cu mâinile. Stadiul mişcărilor necoordonate (Denhoff). aduce un genunchi. Pedalează. Reflexul Moro descreşte în intensitate. şi nu este obligatorie.T. face mişcări dirijate pentru a se debarasa de un prosop pus pe faţă. se întoarce pentru a-l privi pe cel care îl strigă. Stadiul al II- lea de flexie (Vojta: 6-9 luni). apoi aduce un picior înainte – în fandat – (postura “cavalerului”) şi se ridică prin sprijin pe acest .4% de soluţia 2%. deosebeşte soluţia de NaCl 0. se joacă cu picioarele.A. Controlul capului este foarte bun. încercând să-l punem în picioare. Începe să poată fi sprijinit în şezând. cu priză palmară cubitală şi opoziţie parţială a policelui. indiferent de poziţia capului. Îşi recunoaşte mama. ea ştergându-se în luna a 8-a. ţine capul ridicat şi-l întoarce în ambele sensuri. Se joacă de-a “cucu- bau”. Către sfârşitul acestei luni apare reflexul de “pregătire pentru săritură”. Se rostogoleşte cu alternarea coordonată a flexiei şi extensiei braţelor şi gambelor. Stadiul I de extensie (Vojta). Se ridică eventual în picioare. Vocalizează câteva silabe.lor face posibilă rostogolirea. Poate fi aşezat în şezând şi în această poziţie îşi ţine capul ridicat şi îl rotează. Prinde obiectele în mod precar. Râde. se poate ridica “în patru labe”. La 5 luni. Stadiul al II-lea (4-6 luni). Reţine cu mâna obiecte. caută o linguriţă care a căzut. La 7 luni poate să se ridice în poziţie şezând din decubit dorsal. La 6 luni se rostogoleşte pe burtă şi pe spate. zgârie.C. Inhibarea R. distinge chipurile familiale de cele străine. Examinează cu interes o jucărie. Începe să deschidă mâna (în postura “păpuşii” se sprijină pe palme). La sfârşitul acestei perioade apar primele reacţii de echilibru în poziţiile culcat pe burtă şi pe spate. cu opoziţia completă a policelui. Îşi prinde coapsa. Se întoarce jumătate pe burtă. La copiii cu ataxie.5-4 tonuri. Aşezat pe spate. culcat pe spate. poate prinde o pastilă (cu pensă totală). La 4 luni distinge două sunete care se deosebesc ca înălţime cu 5. datorită dezvoltării reflexului de “pregătire pentru săritură”. flectat lângă trunchi. îşi flectează membrele inferioare – faza de astazie. Extinde cotul şi se poate sprijini în decubit ventral pe braţele întinse. duce la dezvoltarea mişcărilor simetrice. dar uneori. această fază se menţine şi după 1 an şi ceva. Ţine câte un cub în fiecare mână. ridică de toartă o ceaşcă răsturnată. Stadiul de debut al coordonării (Denhoff).

nu păşeşte şi nu are reacţii de echilibru în ortostatism. de fapt aleargă mai degrabă decât merge. Mâinile îl ajută în acest caz să extindă genunchii până când – în picioare – poate prinde cu mâinile un suport. ţinându-se de mobilă sau ţinut de o singură mână. Cooperează la îmbrăcare. III şi uneori IV. Stadiul al IV-lea (10-24 luni). la această vârstă.membru inferior. Se deplasează după jucării. cu încrucişare homolaterală. La 15 luni merge singur. Începe să-şi întoarcă lingura în gură pentru a o curăţa de dulceaţă. prinde şi se poate roti fără să-şi piardă echilibrul. Ţine creionul cu degetele (nu în palmă ca până acum). Prehensiunea este. Merge lateral. face paşi. Stadiul al II-lea de extensie (Vojta: 8 luni). Ridică obiectele de pe podea fără să cadă. dacă sunt ceva mai înalte. Poate arunca mingea după cum i se arată. are tendinţa să ţină genunchii ţepeni şi uneori aleargă pe vârfuri. La 11 luni merge “în patru labe”. Se alimentează singur. La 20 de luni stă pe un singur picior cu asistenţă. scoate braţele din vestă. La 21 de luni mototoleşte hârtia după demonstraţie. La 13 luni merge în mâini şi cu membrele inferioare extinse (mersul “elefantului”). cu tot corpul (“dintr-o bucată”. apoi se aşează din nou. Poate merge cu păpuşa în braţe. Merge rulând piciorul “călcâi-degete”. Stă singur câteva secunde. Introduce mărgele (perle) într-o sticlă. Echilibrul lateral în şezând este independent de poziţia membrelor inferioare. Aruncă bile într-un pahar. suind sau coborând cu acelaşi picior. dar nu fără să se murdărească. şi să fie chiar susţinut de o singură mână. îşi pune pieptenele în păr. Merge lateral (la 16 ½ luni. trage jucării după el mergând cu spatele. ca “lupul”). ajută la întorsul paginilor unei cărţi. La 12 luni nu are încă reacţii de echilibru în mers. Trece în poziţie ventrală. duce batista la nas. Când aleargă. bate din palme. culege sâmburi. Copilul capătă o mai mare mobilitate în mers: se întoarce într-o parte sau înapoi. La 18 luni stă şi merge singur.  Se ridică sprijinindu-se (căţărându-se) cu mâinile pe propriile sale membre inferioare. pornind şi oprindu-se fără să cadă. Primele trei degete ale mâinii capătă o importanţă tot mai mare. mai apropiată de cea a adultului. aduce amândouă picioarele pe aceeaşi treaptă. Prezintă pensă digitală – cu opoziţie faţă de degetele II. Urcă scările ţinându-se de balustradă. Poate să prindă obiecte mici între police şi faţa externă a indexului. de obicei. aşezând 2-3 cuburi unul peste celălalt. În picioare. Urcă şi coboară singur scările. trage piciorul din încălţăminte. deşi mai întâmpină dificultăţi la prinderea obiectelor mici. în medie). Între 12 şi 18 luni dispare reacţia Landau. sună clopoţelul. cu bază largă de sprijin. Stadiul coordonării parţiale (Denhoff). sprijinit. Construieşte turnuri suprapunând 5- 6 cuburi. Merge “în patru labe”. La 10 luni şade singur cu bună coordonare. apoi cu vârful celor două degete. Se joacă. dar. . se târăşte. Flutură mâna în semn de bun rămas. La 24 de luni copilul aleargă bine fără să cadă. Construieşte un turn. Deşi poate să se ridice în picioare.

creşterea vitezei de reacţie şi a preciziei mai necesită timp. Întoarce singur paginile unei cărţi. Pentru punerea în evidenţă. Merge singur cu tricicleta. . Desenează un pătrat cu două greşeli. să cânte la un instrument. care apare într-un anumit stadiu de dezvoltare şi despre care noi am vorbit mai sus. menţinându-şi echilibrul. artă. Enescu. Aruncă mingea (fără direcţie).m. Desenează o cruce fără greşeală. dar nu prea bine. în care fiecare act se perfecţionează până la desăvârşire cu preţul unui efort. sare de 2-3 ori pe un picior. Reflexul de “pregătire pentru săritură –. un cerc. Îşi pune singur ghetele. copilul este gata să-şi folosească şi să-şi dezvolte aptitudinile motorii pentru acţiuni mai complicate: să scrie. Această reacţie persistă toată viaţa. Aruncă 10 mărgele într-o sticlă în 30 s. Sare de pe ultima treaptă a scării (sub 25 cm) cu amândouă picioarele. se apleacă brusc copilul ţinut în picioare sau luat în braţe în decubit ventral. acesta este legănat înainte. un romb cu patru greşeli. La 30 de luni merge pe vârful degetelor după demonstraţie. şi dezvoltarea mişcărilor necesare în muncă. Sare de la o înălţime de 20- 30 cm cu picioarele lipite. În cadrul reflexelor labirintice. Dezvoltarea căilor neuro-motorii nu se opreşte bineînţeles aici. de la 4 la 8 s. Desenează un romb cu trei greşeli.d. cu desfacerea lor în momentul în care corpul este pe punctul de a cădea înainte. parcurgând circa 2 m. o altă serie de reflexe de redresare şi reacţii primare necesare cunoaşterii şi dezvoltării neuro-motorii şi unei mai bune stabiliri a vârstei biologice a sugarului. Aruncă cele 10 mărgele într-o sticlă în numai 20 s. ca “un avion în planare” spre planul mesei sau al patului. constând în extensia mâinilor şi a degetelor. cu două greşeli. Merge. pe un singur picior. sport etc. Se spală singur pe mâini şi pe faţă. hrănire. La 42 de luni stă pe vârfuri şi pe un singur picior (cel puţin 2 s). cu echilibru. Stă. să coase. făcând 1-3 greşeli în 30 m. imitând desenul făcut de un altul (nu tocmai regulat). al unei munci dirijate şi susţinute. Iată acum. Construieşte turnuri cu 6-7 cuburi. un pătrat. dezvoltarea motorie a copilului a ajuns la un nivel înalt. Sare în mai puţin de 25 s. dar de obicei pe dos (gheata stângă în piciorul drept). La 5 ani copilul poate sta pe un singur membru inferior minimum 8 s. La 5 ani. La 36 de luni copilul normal urcă scara cu alternarea picioarelor. Merge pe vârfuri distanţe lungi. în continuare. automatizarea actelor obişnuite. un cerc (nu prea regulat). este o cale lungă şi grea. dar coboară încă tot cu amândouă picioarele pe o treaptă. Să ne amintim de performanţele lui Mozart. Roberto Benzi. urmărind cu aproximaţie o linie dreaptă. Construieşte turnuri cu 9 cuburi. Construieşte un turn cu 8 cuburi. Copiază o cruce. Stadiul al V-lea. reprezintă un reflex de apărare.Poate desena un unghi. Stadiul controlului total al corpului (Denhoff). să deseneze.a. La această vârstă. Shirley Temple ş. să deseneze.. La 48 de luni coboară scara cu alternarea picioarelor. îmbrăcare etc. Schaltenbrand a mai clasificat o grupă de reflexe. Între actele simple: mers.

).a. urmează extensia acestor segmente de membru cu sprijin pe plantă. pentru producerea acestui reflex este necesară extensia pasivă a capului. deoarece unele boli sunt mai frecvente la bărbaţi (ex. Aşa cum spuneam. S-ar putea ca această reacţie să nu fie altceva decât o reacţie locală de sprijin.). Acest reflex este prezent din a 10-a zi. profesia. tabesul. Nici această reacţie nu este suficient explicată până în prezent. dacă este propulsat va face paşi. Pentru a asigura realizarea acestui deziderat. ce conţin informaţii. le flectează din toate încheieturile.Reacţia de ortostatism. care poate da repere pentru bolile . susţinut în ortostatism.: distrofiile musculare progresive. cu picioarele pe sol. el va flecta segmentele membrului inferior respectiv şi va sui piciorul pe masă. care printre altele procură repere privind perioada în care s-a instalat boala (miopatia apare în copilărie sau adolescenţă şi doar excepţional la adult. sexul. se produce o extensie progresivă a segmentelor membrelor inferioare. Nou-născutul. cu ritm regulat şi cu un bun rulaj al piciorului.a. CURS 12 Patologia neurologică Bolile neurologice fac subiectul unor tratate care însumează mii de pagini.: miastenia ş.m. Uneori.d. paralizia generală progresivă). după cum urmează:  datele de identificare ale bolnavului. între care vârsta (data naşterii). pornind de la cele de semiotică şi încheind cu tratamentele indicate fiecărui caz în parte. Dacă sugarul mic este pus lângă marginea mesei în ortostatism şi faţa dorsală a unui picior întâlneşte obstacolul marginii mesei. către lunile a 6-a – a 7-a această reacţie poate fi înlocuită de o fază de astazie. în timp ce altele sunt mai frecvente la femei (ex. dimpotrivă. Mc Keith a constatat că mersul automat poate să fie provocat prin extensia capului chiar după ce reacţia a dispărut. Mersul automat. în care copilul refuză să se sprijine pe picioare. poliomielita anterioară acută apare doar la copii pe când poliomielita anterioară subacută şi cronică este întâlnită şi la adult ş. Dacă nou-născutul este ţinut de torace sau de sub axile în poziţie ortostatică. reacţia de ortostatism şi apoi reacţia mersului automat. este necesar să se cunoască o serie de date privind subiectul (bolnavul). Reflexul de “păşire peste obstacol”.

echilibrului (static şi dinamic) în care el include şi mersul.).d. Hemiplegie – suprimarea sau reducerea drastică a mişcărilor voluntare într-una din cele două jumătăţi ale corpului (stânga sau dreapta). ş. aprecieri ale tegumentelor. motricitatea voluntară etc. mielitelor.d. în legătură cu istoricul bolii. aparatul cardio-vascular ne dă informaţii în legătură cu accidentele vasculare.  cele care pot fi furnizate de bolnav sau familia acestuia. ş. nevritelor.a. 2. şi abaterile survenite.. care ne conduc la un diagnostic corect.  antecedentele eredo-colaterale pot conduce la concluzii în legătură cu boli neurologice cu caracter ereditar (ex. 19 şi în continuare). etc. emboliile cerebrale ş. ce pot determina direct sau indirect apariţia unor afecţiuni neurologice (bolile infecţioase acute ca rujeola. Ea se mai defineşte şi ca sindrom clinic datorat lezării fascicolului piramidal situat deasupra lui C-5 (Gh. coordonarea mişcărilor. Pendefunda & – Semiologia .  antecedentele personale. în cadrul căreia culegem date privind mersul.  etiologia afecţiunii neurologice (cauzele şi factorii care au dus la apariţia bolii).  examenul aparatelor şi funcţiunilor acestora pot aduce date importante referitoare la etiologia unor boli neurologice şi sechelelor acestora (în legătură cu aparatul şi funcţia respiratorie – scleroza laterală amiotrofică. poliradiculonevrita.m.: distrofia musculară progresivă. scarlatina. difteria. inhibării funcţionale a centrilor mişcărilor voluntare (funcţională.).). prefigurând totodată şi măsurile terapeutice recomandate. pot sta la originea encefalitelor. deoarece sănătatea omului şi abaterile de la aceasta. Pendefunda (pag. ”crampele profesionale” cum ar fi cea a scriitorului.a..a. etc.. polinevritele şi encefalitele saturniene se întâlnesc mai frecvent la tipografi.).  examenul funcţional este cel care ne aduce cele mai preţioase informaţii. motricitatea involuntară. examenul încheindu-se cu cercetarea tulburărilor de vorbire.: nevritele. la cei care lucrează în turnătorii. Gh. sensibilitatea. arată că acesta terbuie să înceapă cu caracteristicile atitudinii. se apreciază în legătură cu capacitatea de mişcare. polinevritelor ş.a. reflexele. motricitatea voluntară.m.d. care procură informaţii despre diverse traumatisme.m. cuprind măsurătorile necesare calculării indicilor creşterii şi dezvoltării.d. datorită cel mai adesea lezării unilaterale cerebrale (în emisfera opusă).a. febra tifoidă. intoxicaţii.d.profesionale (ex. amiotrofia tip Charcot-Marie. DEFINIŢII Paralizie – Pierderea totală sau diminuarea considerabilă a posibilităţilor de mişcare. encefalopatia hipertensivă. isterică sau piteatică).m. sau afectării mecanismelor de transmitere a excitaţiei de la nervul motor la muşchi. a atitudinilor vicioase. troficitatea musculară. echilibrul (static şi dinamic). etc.  datele procurate de examenul general (antropometrice. Se poate datora lezării centrilor nervoşi sau căilor nervoase motorii (cauză organică). ş. somatoscopice şi somatometrice. Referindu-se la modul de efectuare a examenului obiectiv al unui bolnav neurologic. tonusul muscular.m. pianistului.).

emit . tremor. a unui muşchi sau a unui grup de muşchi. datorată lezării centrilor sau căilor nervoase motorii corespunzătoare. celulele piramidale din straturile 3 şi 5. adică paralizie a ambelor jumătăţi ale corpului sau dublă hemiplegie).neurologică). Atetoză – tulburare motorie constând din mişcări involuntare lente. diminuă în repaus şi dispar în somn. puternică. Spasm – contracţie involuntară. vitezei şi amplitudinii mişcărilor voluntare într- una din cele două jumătăţi ale corpului. Este de natură organică sau funcţională. fiind absente tulburări neurologice elementare. mai accentuate în cazul motricităţii voluntare (când apar şi emoţiile). privind trunchiul şi adesea caracterizate prin grade de extensie şi flexie la nivelul extremităţilor. Ataxie – tulburare a coordonării mişcărilor. ca urmare a unui sindrom extrapiramidal manifestat în forme variate cum ar fi atetoza. Sindromul de neuron motor central În schema 5 este prezentată topografia neuronului motor central. Paraplegie – suprimarea totală sau reducerea drastică a mişcărilor voluntare a membrelor inferioare. SINDROAMELE NEUROLOGICE MAJORE 3. localizate în special la extremităţile membrelor. în special a celor voluntare. Coreea – mişcări involuntare. Parapareză – reducerea forţei. ca urmare a lezării căilor nervoase sau a centrilor nervoşi coordonatori ai mişcărilor. ilogice. rigiditatea. Se datoreşte lezării unor centri cerebrali. provocând o dezordine a tonusului. bruşte. Distonia – prezenţa unor posturi anormale cu tonus dezordonat. care au un ritm fin. Rigiditatea – rezistenţă musculară crescută şi continuă pe toată durata unei mişcări pasive. Tetrapareză – reducerea motricităţii voluntare la nivelul tuturor mrmbrelor. distonia. alternant. De la aria motorie primară. de scurtă sau lungă durată. Tetraplegie – suprimarea sau reducerea drastică a mişcărilor voluntare la nivelul celor patru membre (mai este cunoscută şi sub denumirea de diplegie. Tremor – mişcări ieşite de sub control. Diskinezia – greutatea sau încetinirea efectuării unei mişcări. Apraxia – incapacitatea de a executa gesturi adecvate unui scop. vitezei şi amplitudinii mişcărilor voluntare la nivelul membrelor inferioare. Hemipareză – reducerea forţei. acesta pornind de la scoarţa cerebrală (frontală ascendentă. necondiţionate de direcţiile de mişcare.1. având cauze organice sau funcţionale. dezordonate. neregulate. câmpul 4). Spasticitatea – creşterea persistentă a reflexului de întindere. de amplitudine variabilă. care prezintă de obicei o rezistenţă musculară crescută la mişcările care produc întindere şi care cedează brusc – la un moment dat – în timpul mişcărilor pasive. şi continuându-se până la nivelul măduvei.

care alcătuiesc calea piramidală constituită din fascicolul cortico-spinal şi fascicolul cortico-nuclear. în timp ce la membrele inferioare se remarcă extensia şi uşoara rotaţie internă. ş. acestea fiind în semiflexie (coapse pe bazin. segmentele acestora fiind în flexie (braţul în uşoară abducţie.M. În hemiplegia infantilă. cu precădere la extremităţile membrelor. hemi.am. dintre care amintim: a) deficitul motor interesează membrele (unul sau mai multe aşa cum reiese şi din definiţiile prezentate la începutul capitolului). antebraţul este în pronaţie totală sau doar jumătate. unde la nivelul membrului superior interesează extensorii. când predomină la membrele superioară pe flexori.cilindracşi. Statistica vorbeşte despre un procent încadrat între 1. degetele în flexie peste police. În diplegia spastică sunt interesate toate membrele şi trunchiul. care se distribuie neuronului motor periferic. predomină contractura flexorilor membrelor inferioare. cu predominanţă pe musculatura specifică mişcărilor voluntare fine şi diferenţiate.1.M. cauze neonatale între care se înscriu circulara de cordon care produce asfixie.. iar la cel inferior flexorii. în loc de I. în faza spastică este prezentă hipertonia de tip piramidal. în afară de haluce. cum ar fi icterul prelungit cu bilirubinemie liberă crescută. cauze prenatale din care fac parte cele genetice. Sindromul piramidal Orice leziune situată de-a lungul căii piramidale (indiferent de nivelul de localizare). care în zilele noastre a fost completată cu noţiunea de „origine”. situat în coarnele anterioare ale măduvei. antebraţul în flexie pe braţ şi în pronaţie. .  secundare. para sau tetra).d. travaliul prelungit. . denumită şi parapareza spastică. acesta din urmă se conectează cu nucleii nervului cranian din trunchiul cerebral şi cortico-spinală. Literatura de specialitate. putându-se efectua doar cu membrele sănătoase. c. care are la bază două grupe mari de cauze şi anume :  primare. iar degetele sunt flectate peste police). asigurând motricitatea voluntară.O. astfel că.5 – 6% dintre copiii născuţi vii care suferă de această afecţiune. se disting două faze: una flască în care mişcările segmentelor afectate sunt abolite. traumatisme cauzate de neatenţie. În toate cazurile amintite. piciorul în flexie plantară (extensie). consemnează termeni şi sintagme definitorii pentru paralizia cerebrală infantilă.C. 3. manevrele obstetricale traumatizante. dificil. etc. vorbim acum de I. mâna în flexie pe antebraţ. pentru paraplegia spastică este un moment important în neurologia infantilă.1. în care sunt cuprinse: a. b. Ulterior Tardieu introduce sintagma de infirmitate motorie cerebrală. accidentele sau diferitele afecţiuni survenite în timpul sarcinii. În maladia lui Little. cotul depărtat de trunchi. degetele în flexie. gambe pe coapse) şi hiperflexia plantară a piciorului (vezi foto 5). braţul păstrează aceiaşi poziţie.C. În cazul plegiilor (mono. Se remarcă asimetrii faciale (vezi foto 2). între care se amintesc encefalitele prin factori infecţioşi sau toxici. considerându-se că descrierea făcută de Little în secolul XIX. atribuie sindromului de neuron motor central o serie de caracterisctici. cauze postnatale. leziunile cerebrale traumatice.

e. executate brusc mişcări hemibalistice (care interesează membrele). 3. b. tulburările tonusului muscular se manifestă printr-o hipertonie cu caracter piramidal. b). Sindroame extrapiramidale (diskinetice)  imprecizia mişcării. dar în care rămân deficienţe mai muult sau mai puţin grave. la diferite grade de gravitate ale handicapului de intelect. c). f. este posibil să se instaleze atrofii musculare. 3. „una gravă.2. ale membrelor superioare”. pot apărea sincineziile globale de coordonare sau cele de imitaţie (mai rar). care creează puţine şanse de supravieţuire.1. ulterior atetozice. prinderea şi eliberarea obiectelor). d. predominând la membrul superior pe flexori şi la cel inferior pe extensori. fie o amplitudine mare.1. reflexele cutanate sunt diminuate sau abolite în cazul ambelor forme (flască sau spastică).sunt prezente abateri de la normal în statică (ortostatism – vezi foto 7 a. care se şi realizează târziu. tulburări ale mersului (vezi foto 8 a. lent executate. 3.  se manifestă tulburări ale ortostatismului şi mersului.  mişcările au fie o amplitudine redusă. ale funcţiei respiratorii şi cardio-vasculare. b. se înregistrează o variaţie a dezvoltării intelectuale. de la normal.  imposibilitatea sau greutatea de efectuare rapidă a mişcărilor (îndeosebi prehensiunea. mişcările sunt hemibalistice. elastică. c) şi coordonării (vezi foto 9 a.1.  apariţia uneori a contracţiei. b). reflexele osteotendinoase sunt exagerate şi – în funcţie de intensitatea leziunii – pot fi polikinetice şi cloniforme. b. ca urmare a apariţiei neaşteptate a mişcărilor capabile să dezorganizeze statica şi componentele mersului.  întinderea (relaxarea ) se realizeză brusc (reflexul briceag). la toate acestea adăugându-se şi mişcări coreice. Sindromul rigidităţii cerebrale În literatura de specialitate îl întâlnim caracterizat prin:  extensia membrelor inferioare. deficit pronunţat de prehensiune şi manipulare (vezi foto 10 a. imposibilitatea de a fi efectuată cu segmentele corespunzătoare cerinţei de execuţie. troficitatea musculară – în cele mai multe din cazuri – se păstrează. vermiculare (la nivelul extremităţilor). apreciază că se poate vorbi despre două forme.  hipertonie totală. ca urmare a interferenţei asfixiei severe cu icterul nuclear (…) şi o formă relativ uşoară în care elementele piramidale – preponderent spastice – ale membrelor inferioare pot fi rezolvate prin tratamentul kinetoterapeutic şi chirurgical. ca urmare a inactivităţii motrice a membrelor afectate.  la membrele superioare în flexie la început. c. Sindroame cerebeloase .3. tulburări ale sensibilităţii. Nicolae Robănescu.2.2. g.

3.  incoordonarea mişcărilor. cât mai ales profilactice. în ce priveşte aspectele strict motorii. Un grad important de afectare este înregistrat la nivel intelectual. În primele decade ale secolului trecut. semnele fiind în prima etapă meningeale. postura şi mersul. clasifică sindroamele ataxice ale paraliziilor spastice cerebrale în două grupe: ataxia cerebeloasă congenitală şi diplegia ataxică. sfincteriene. poliomielita a constituit o problemă deosebită pe care specialiştii au studiat-o cu mare atenţie. dismetrie.1. Robănescu apreciază – pe baza unui studiu efectuat pe un eşantion de 200 de cazuri – că peste 50% dintre cazuri au un QI sub 60. de a combate redorile articulare şi de a reeduca mişcările incorecte.2. urmate la puţine zile de apariţia paraliziilor. disinergie. N. Frecvent membrele superioare sunt hipotone. atrofie optică. iar cele inferioare – spastice.  dismetrie. Poliomielita este o boală acută. modificări pupilare. Spina bifidă se defineşte ca o anomalie congenitală prin neînchiderea arcurilor vertebrale posterioare ale uneia sau mai multor vertebre. 3. Boala Parkinson (paralizia agitantă). în timp soldată cu . Scleroza în plăci sau leuconevrexita – distrugerea substanţei albe din măduvă urmată de oboseală. în timp ce din punct de vedere motor rezultatele înregistrate au fost mult mai bune. Alte paralizii de origine vertebrală Paralizia obstetricală este o leziune radiculară a plexului brahial apărută în urma manevrelor obstetricale. care are rolul de menţine starea de sănătate fizică şi psihică a pacientului. constituită din tulburări de echilibru. mers.Tom Ingram. În ataxia cerebeloasă congenitală. cu predominenţa celei ataxice. cu debut brusc.3. Ataxia cerebeloasă congenitală este caracterizată prin:  tremor. tulburări trofice. acestea din urmă fiind rezultatul descoperirii vaccinului antipoliomielitic ale cărui rezultate nu s-au lăsat mult timp aşteptate. puternice dureri viscerale. Apar lezarii precoce a placii motorize. măsurile stabilite fiind atât terapeutice. SINDROMUL DE NEURON MOTOR PERIFERIC Sechele de poliomielită. reducerea până la pierderea capacităţilor de mişcare. majoritatea cazurilor răspund tratamentului kinetoterapeutic şi medicamentos. definită anterior. Diplegia ataxică este rezultatul asocierii simptomatologiei cerebeloase cu cea de ordin piramidal. edenului. de a îmbunătăţi circulaţia. Diferite alte boli ale sistemului nervos 3. 3. de a obţine (imprima) un grad de relaxare generală. care se manifestă cu tulburări de sensibilitate. La nivelul L5-S1 poartă denumirea de spină bifidă ocultă şi nu se însoţeşte de manifestări clinice la copii. Boli ale neuronilor senzitivi Tabesul – formă tardivă de neurosifilis. beneficiază de mijloacele kinetoterapiei.  tulburări de mers.  tulburări ale funcţiei endocrine. etc. nu acelaşi lucru putându-se spune despre recuperarea handicapului psihic. citat de Robănescu.

de comportament. se reflectă şi asupra tulburărilor psihomotricităţii. Considerăm că această caracterizare este reprezentativă pentru ceea ce înseamnă psihomotricitatea (comportamentul psihomotor al omului) şi din aceste considerente se impun a fi acceptate variatele clasificări existente în literatura de specialitate. tulburările motorii constituite de: a. ordinea preocupărilor fiind: înlăturarea atrofiei şi recâştigarea amplitudinii articulare.).C. Miastenia – boală a muşchilor scheletici caracterizată prin oboseală rapidă şi excesivă. se referă la copiii normali şi cu handicap mintal. Caracteristicile persoanelor cu I. instabililor.moartea bolnavului. impulsivilor. Artrogripoza multiplă congenitală sau miodistrofia congenitală a fost descrisă în 1841 de Otto. până la epuizare – la eforturi minime. şi mai puţin sunt orientate spre adulţi şi copiii sau persoanele cu alte handicapuri.). în special a membrelor. De cele mai multe ori. dar ele se deosebesc în unele aspecte de cele ale sechelarzilor după îmbolnăviri ale neuronului motor periferic. nedibacilor. cum ar fi: cele senzoriale (de vedere sau de auz). de locomoţie (cu malformaţii congenitale. amputaţii. manifestări caracteristice ale tulburărilor psihomotricităţii Complexitatea şi varietatea tulburărilor psihomotricităţii este foarte reprezentativ redată de P. Boala prezintă manifestări musculare. articulare (redori). emotivilor. reprezentată de imposibilitatea efectuării unor acte motrice specifice vârstei cronologice. de comunicare (verbală sau scrisă). dezbătute de specialişti. Aceasta cu atât mai mult cu cât studiul caracteristicilor (particularităţilor) psihomotricităţii. astfel: ”…cei care constituie marea categorie a necoordonaţilor. precum şi dismorfisme foarte variate. de comunicare. tegumentare. Boli ale muşchilor Miopatia – boală cronică progresivă care afectează musculatura striată. cauzele care provoacă diferite handicapuri şi în special pe cele psihoneuromotorii. Tulburări ale psihomotricităţii: puncte de vedere. etc. stau şi la originea handicapului mintal. care face o caracterizare a persoanelor ce sunt purtătoare a acestui gen de tulburări. ca şi a altora (senzorial. retracţii neurologice (paralizii). întârzierea dezvoltării motorii. etc. Transplanturile musculare – reeducarea în aceste situaţii are caractere particulare. imposibilitate datorată unor probleme mintale sau psihologice . manifestându-se prin atrofii musculare (adesea asimetrice) şi prin hipotonie.M.O. adică a indivizilor la care controlul de sine este perturbat”. lenţilor. Mazo. inhibaţilor. CURS 13 TULBURĂRILE PSIHOMOTRICITĂŢII ŞI METODOLOGIA RECUPERĂRII 1.

 tipul piramidal superior sau sub coreic.  tipul extrapiramidal mediu caracterizat prin atitudini rigide. nu pot imita atitudinile decât în faţa oglinzii. personalitate ştearsă. reacţii de opoziţie. privire pierdută. Legat de sensibilitatea profundă. trunchiul aplecat înainte. se cunosc şase tipuri clinice. bazate pe deficienţa unui anumit sector motor cortical. nu poate ridica în aceeaşi poziţie şi celălalt membru). apar nepotriviri între acţiunile clonice şi cele tonice. impulsivitate. dar nici nu percepe poziţia membrelor superioare (dacă i se ridică unul din membrele superioare într-o anumită poziţie. vocabular sărac. caracterizată prin sincinezii. În situaţiile de întârzieri în procesul de maturizare (la copil) sau în cazul unei patologii a creierului mic. radicular. manifestată prin oscilaţii. de natură traumatică. nu poate menţine o poziţie fără controlul vederii.b. caracterizat prin exuberanţă. voce răguşită. c. întrebări continui. execută dificil sau nu poate executa mişcările cu finalitate. . din mers se izbeşte continuu.m. la fel în ce priveşte determinarea şi explicarea mişcărilor unui membru (el nu simte mişcările imprimate – direcţiile lor) dacă este legat la ochi (sau cu ochii închişi). Tulburări de sensibilitate. fac frecvente entorse. Tulburări de echilibru caracterizate prin imposibilitatea de a menţine poziţia ortostatică.  tipul de sinergie motrică şi mintală. fizionomie lipsită de expresie. tremurături ale limbii. debilitatea motrică. tulburările de sensibilitate sunt în funcţie de nivelul şi sediul leziunii şi se disting următoarele tipuri: nevritic. timiditate. polinevritic. care imprimă mişcărilor nesiguranţă. mişcări inutile. reacţii vasomotorii şi emotive intense. Tulburările coordonării oculo-motorii au ca efecte diminuări ale reprezentărilor şi efectuării complete şi corecte a acţiunilor.a. cade frecvent. sunt insensibili la căldură. afectivitate lipsită de control. nu poate aprecia forţa necesară unei mişcări în concordanţă cu scopul propus. scapă obiectele din mâini. nistagmus (sindrom cerebelos). la naştere sau în perioada copilăriei mici. piramidal şi/sau extrapiramidal după cum urmează:  tipul de infantilism motor nu depăşeşte motricitatea caracteristică primei copilării.  tipul cortico-asociativ-frontal pur sau asociat cu debilitatea motrică. balansări.   tipul extrapiramidal inferior (boala Parkinson). neîndemânare şi paratonii. cauzate de factori care au acţionat în perioada intrauterină. sincinezii. gesturile sunt în neconcordanţă cu scopul urmărit. paraplegic. infecţioasă ş. Wallon (op. emotivitate exagerată. tulburări de limbaj. f. Ca topografie. sunt caracterizate de un fenomen de anestezie. După H. dezechilibre care sunt manifestări de asinergie. mers cu bază largă de sprijin. posibilităţi mintale la nivelul concretului. e. mişcări greoaie cu întârzieri în declanşarea sau oprirea lor. marile probleme motorii generate de afecţiuni neurologice..d. ca şi asupra incompletei lor finalizări. hemiplegic şi isteric. cit.). aspect viclean. caracterizat prin instabilitatea conduitei. Tulburări de coordonare caracterizate prin neîndemânare. d.

Efectuarea mişcărilor se realizează după o perioadă lungă de gândire şi cu încetineală caracteristică. între ş. etc. de imitare sau de cunoaştere a tuturor posibilităţilor spaţiale ale propriului corp. organizare şi structurare spaţială. deplasărilor. a poziţiei diverselor obiecte între ele. ca urmare a sesizării poziţiilor. Deşi apar izolat.). etc. a partenerului.m. distanţelor. Unele tulburări se manifestă prin formarea grafemelor invers decât normal (“în oglindă”). distinge şi arăta degetele de la mâna proprie sau a partenerului – terapeutului). percepe greşit poziţiile (sus- jos. fără să cunoască direcţia de deplasare. adică nu are memorie spaţială. nu se pot stabili corect relaţiile spaţiale dintre corpul propriu şi obiectele din jur. de leziuni cerebrale dislexie. insuficienta antrenare a copilului în activitatea de manipulare (fapt care duce la dezordine). Tulburări de orientare. El se organizează plecând de la nivelul senzoriomotor al percepţiei legate de acţiune. dar şi cauze sociale şi psihologice. . sau alegerea mâinii se face la întâmplare. nu poate efectua discriminări vizuale şi nu se poate orienta. Apar dificultăţi în recunoaşterea părţii “stânga-dreapta” corpului. În tulburările de schemă corporală simptomatologia mai poate fi descrisă prin imposibilitatea cunoaşterii părţilor corpului propriu sau al partenerului. nu poate stabili o anumită progresie (cum ar fi de mărime). Spaţiul este perceput şi construit pe plan mintal.a. nu poate să se integreze în jocurile cu reguli (numai prin imitare). direcţiilor. există dificultăţi în discriminarea vizuală. organizare şi structurare spaţială nu cunoaşte termenii spaţiali (după.d. imposibilitatea de a numi. În unele cazuri. Se remarcă folosirea incorectă a membrelor în executarea gesturilor. tulburările de lateralitate. deşi se alege corect dominanta (membrul superior sau inferior).). 2. precum şi a obiectelor între ele. se însuşeşte greu sau deloc sensul grafic sau lexic. Tulburări de schemă corporală care sunt cunoscute şi sub denumirea de tulburări de somatognozie şi pot fi determinate de leziuni ale cerebelului (manifestate prin iluzii kinestezice sau prin impresia lipsei unui hemicorp).). Subiectul cu tulburări de orientare. Se manifestă o anumită preferinţă pentru stânga sau dreapta. tulburare care poartă numele de lateralitate încrucişată. 4. uită corespondentul simbolurilor (sus-jos. confundă unele litere sau cifre – n-u. nu reuşeşte finalizarea acţiunilor fiind sustras de alţi stimuli. tulburările de lateralitate sunt de obicei integrate într-o perturbare generală a maturizării psihice şi motrice. 3. în legătură cu o imaturitate globală. are dificultăţi în înţelegerea relaţiilor spaţiale. nu se poate preciza partea stângă sau dreaptă a corpului. Tulburările de referinţă au cauze în integrarea greşită a schemei corporale. nu coordonează intenţia de a executa vioi mişcările şi execuţia propriu-zisă. stânga-dreapta. organizarea spaţială este deficitară sau lipseşte. pe baza cunoaşterii schemei corporale proprii. 6-9). înainte. imposibilităţi sau restricţii în îmbogăţirea experienţei (lipsa de spaţiu pentru joc sau a obiectelor şi jucăriilor. cazuri în care dominanta lateralităţii este determinată de localizarea infirmităţii). Tulburările de lateralitate au la origine cauze motorii şi neurologice (ca urmare a unei leziuni sau infirmităţi cerebrale. are probleme cu perceperea noţiunii de oblic. ceea ce face ca să se deplaseze anarhic. ca urmare a lipsei de concentrare.

incorecta organizare stânga-dreapta. Sunt determinate de mediul familial deficitar. nu percepe distinct cuvintele din propoziţie (le scrie ca un cuvânt). regim de viaţă inadecvat şi întâmplător). incapacitatea de organizare şi orientare spaţială. emotivitate. 7. Deşi poate executa mişcări de scurtă durată. . dezechilibrul emotiv fiind greu de delimitat de dezordinea motrică. de cauze psihologice (şocuri afective. disgrafie motrică (tulburări de scriere determinate de un handicap motor. este incapabil să prevadă în timp diverse activităţi. Tulburări psihomotorii de origine afectivă. mediu de insecuritate. nu are noţiunea de oră. prin incapacitatea de a situa faptele sau evenimentele desfăşurate “înainte” şi “după”. 8. Instabilitatea psihomotorie mai este caracterizată prin două aspecte determi- nante: primul în care tulburările motorii le determină pe cele psihice (modalitatea sau aspectul centripet) şi al doilea în care tulburările motorii sunt determinate de cele psihice (modalitatea centrifugă). Instabilitatea psihomotorie este un sindrom caracterizat printr-un dezechilibru al personalităţii. de schimbare a spaţiului. nevoie permanentă şi excesivă de mişcare. de o greşită lateralizare). care determină dificultăţi de educaţie şi incapacităţi de a efectua o activitate complexă. sugestibilitate. impresionabilitate. Pe plan afectiv se manifestă excitabilitate. gesturi adaptate la un scop).5. dificultăţi de reproducere şi coordonare a mişcărilor. Această componentă a psihomotricităţii se realizează pornind de la schema corporală şi de la orientarea spaţială. organizare şi structurare temporală. Tulburările de orientare. prin labilitatea atenţiei. mai mult sau mai puţin rapidă a relaţiilor spaţiale. 6. datorat unui deficit de inhibiţie. turbulenţă. Dezordinile psihomotorii se explică în multe cazuri prin exces sau deficit de inhibiţie ca urmare a unei încărcături afective. pierde mult timp în etapa iniţială manifestând grabă în cea finală (de aici un număr mare de incorectitudini). Subiectul este incapabil de a percepe intervalele.. Subiectul este caracterizat de agitaţie. adică în tot ce solicită efort şi organizare. Tulburări de orientare. faptelor etc. un ansamblu complex de elemente. organizare şi structurare spaţială sunt determinate de cauze motorii (neregularităţi ale ritmului respirator). Acestea reprezintă un trinom format din apraxie (incapacitatea de a executa mişcări. nu-şi poate organiza timpul propriu. A. Tulburări de realizare motrică. noţiunea de timp născându-se din mişcarea percepută ca o modificare mai mult sau mai puţin durabilă. Aceste tulburări se manifestă prin incapacitatea de a stabili ordinea şi succesiunea evenimentelor. mişcări parazitare. Această tulburare se manifestă printr-o agitaţie constantă. prezintă neregularităţi de ritm. metode inadecvate. eşuează când este vorba de mişcări de precizie. de o tardivă maturizare motrică. concentrare şi efort voliţional. dispraxie(incapacitatea de a exprima şi coordona gesturile sau a efectua mişcări adaptate unui scop). Beley o caracterizează ca fiind o constelaţie. prin lipsă de stabilitate. rapiditate.