You are on page 1of 10
TEORII CLASICE ŞI MO DERNE PRIVIND ECHILIBRUL BUGETAR CLASSIC AND MODERN THEORIES REGARDING BUDGET BALANCE

TEORII CLASICE ŞI MODERNE PRIVIND ECHILIBRUL BUGETAR

CLASSIC AND MODERN THEORIES REGARDING BUDGET BALANCE

DOBRE ALIN-STELIAN

Doctorand în cadrul Institutului de Economie Mondială Academia Română Email: alendobre@gmail.com

Rezumat: Teoriile privind deficitul bugetar au cunoscut multe evoluţii şi puncte de vedere divergente. Economistul Paul Krugman vedea in deficitul bugetar una dintre cele mai mari invenţii în materie de finanţe, o bază importantă pentru dezvoltarea viitoare. Robert Eisner un economist keynesist spunea că deficitul bugetar este asemănător unui păcat, deseori perceput ca fiind un lucru greşit din punct de vedere al moralităţii şi extrem de dificil de evitat. Dacă un stat are deficite bugetare ridicate nu înseamnă că este neapărat un stat slab. State foarte puternice SUA, Japonia,etc au avut de-a lungul timpului deficite mari dar totodată ele aveau o poziţie investiţională reală netă favorabilă. Efectele deficitelor bugetare asupra indicatorilor economici (rata dobânzii, cheltuieli publice, consum privat, venit naţional, investiţii private) diferă de la ţară la ţară.În viziunea modernă, teoria lui Laffer spune că în anumite condiţii reducerea impozitelor stimuleaza economia şi poate să aducă venituri mai mari bugetului public, totodată creşterea impozitelor poate determina scăderea încasărilor la buget dacă se trece de un anumit nivel al suportabilităţii poverii fiscale.În viziunea lui David Ricardo, un deficit, o reducere a impozitelor curente, duce la taxe mai mari în viitor, care au aceeaşi valoare prezentă ca şi reducerea iniţială. Practic deficitele amână momentul impozitării.Echivalenţa ricardiană poate fi interpretată şi astfel, o scădere în economisirea guvernului , duce la o creştere în economisirile private , economisirea naţională rămânând neschimbată.

Cuvinte cheie: deficitul bugetar, viziunea modernă, viziunea clasică Clasificare JEL: A11, B22, F02, G18.

Abstract: The theories of budget deficit have known many developments and divergent views along time. Economist Paul Krugman see in the budget deficit one of the greatest inventions in the field of finance,

an important basis for future development. Keynesian economist Robert Eisner said that a deficit is like a sin, often perceived as wrong in terms of

morality

If a state has high budget deficits not necessarily mean a weak state. State strong US, Japan, etc. had large deficits over time but they also had a favorable net real investment position. The effects of budget deficits on economic indicators (interest rates, public spending, private consumption, national income, private investment) differ from country to country. In the modern view, Laffer's theory says that tax cuts stimulate the economy in certain conditions and can bring greater public budget revenues, while tax increases may decrease in budget revenues if it passes a certain level of endurance tax burden. In the classic view of David Ricardo, a deficit, a reduction of current taxes, result in higher taxes in the future that have the same present value as the initial reduction. Basically delays the tax deficits.Ricardian equivalence can be interpreted as a decrease in government saving leads to an increase in private savings, leaving national saving unchanged.

and

extremely

difficult

to

avoid.

Key Words: budget deficit, modern view, classic view

141

1. Introducere În viziunea standard asupra echilibrului bugetar este o ipoteză conform căreia adoptarea unui

1. Introducere

În viziunea standard asupra echilibrului bugetar este o ipoteză conform căreia adoptarea unui deficit bugetar în locul unei impozitări actuale mai mari conduce la o extindere a cererii de consum agregate. Acest tip de deficit va duce la creşterea consumului şi la diminuarea investiţiilor. Generarea de deficite va determina creşterea datoriei publice. Pe termen lung, o datorie publică mare diminuează acumularea de capital şi duce la creşterea ratelor reale de dobândă. Efectul deficitului bugetar asupra venitului este în viziunea standard coroborat cu faptul că viaţa indivizilor este finită dar şi cu faptul că piaţa privată de capital este imperfectă. Creşterea economisirii private, este mai mică decât reducerea de impozit şi prin urmarea economisirea naţională scade. Într-o economie închisă, rata reală a dobânzii ar trebui să crească pentru a restabili egalitatea între economisirea naţională şi cererea de investiţii. O rata reală mai mare a dobânzii duce la scăderea investiţiilor şi pe termen lung la diminuarea capitalului productiv. Conform teoriei lui Franco Modigliani 10 datoria publică este

o sarcină între generaţii care duce la un stoc mai mic de capital, pentru viitoarele generaţii.

Modigliani a adus o contribuţie importantă în analiza finanţării deficitelor, a cheltuielilor publice, dar şi în politicile de stabilizare macroeconomică. El a analizat efectele pe termen scurt

şi pe termen lung de finanţare a deficitului, a fost preocupat de problema efectului crowding-

out şi a făcut propuneri pentru eliminarea tendinţelor negative. Una dintre ideile de bază este că reducerea cheltuielilor guvernului ar trebui să aibă prioritate faţă de creşterea impozitelor. Cheltuielile publice trebuie utilizate pentru finanţarea investiţiilor productive, generaţiile viitoare ar beneficia de ea şi ar putea să plătească datoria publică. Franco Modigliani a numit acest mod responsabil de a acţiona în prezent ca o asigurare a bunăstării în viitor, o justiţie între generaţii. El a presupus în modelele sale că economisirea privată este aproape indiferentă de starea bugetului naţional şi că bogăţia privată este independent de dimensiunea datoriei naţionale. În legătură cu analiza a problemei de diminuare a investiţiilor private, ca urmare a finanţării deficitului, laureatul premiului Nobel a indicat ca soluţie, o politică monetară adecvată. Eliminarea efectului de evicţiune a investiţiilor private poate fi realizată prin orientarea către un buget ajustat ciclic. Într-o economie deschisă, un deficit bugetar mic ar avea efecte neglijabile asupra ratei reale a dobânzii pe pieţele internaţionale de capital. Prin urmare, în teoria standard, decizia guvernanţilor pentru a acoperi un deficit bugetar duce în principal la creşterea împrumuturilor din străinătate, care este preferabilă creşterii ratei reale a dobânzii. Astfel, deficitul bugetar va determina creştere deficitului de cont curent. Ratele reale ale dobânzilor aşteptate cresc pentru ţara generatoare de deficit bugetar doar dacă este suficient de mare pentru a influenţa pieţele mondiale sau în cazul în care a creşterea

10 Franco Modigliani a fost un laureat al premiului Nobel in Economie, profesor la MIT Sloan School of Management,SUA, este cunoscut prin teoria economisirii ce are la bază ipoteza ciclului de viaţă prin care indivizii îşi modifică comportamentul privind consumul şi economisirea de-a lungul ciclului de viaţă

142

datoriei naţionale induce creditorilor străini să ceară randamente mai mari la împrumuturile acordate acestei ţări.

datoriei naţionale induce creditorilor străini să ceară randamente mai mari la împrumuturile acordate acestei ţări. În orice caz, există o tendinţă mai slabă pentru ca deficitul bugetare generat să ducă la evicţiunea investiţiilor interne pe termen scurt şi a stocului de capital pe termen lung. Cu toate acestea, deficitele de cont curent apar pe termen lung ca un stoc mai mic de venit naţional şi de creanţe mai mari faţă de străini.

2. Viziunea Ricardiană asupra deficitului bugetar

În viziunea lui Ricardo 11 , un deficit, o reducere a impozitelor curente, duce la taxe mai mari în viitor, care au aceeaşi valoare prezentă ca şi reducerea iniţială. Practic deficitele amână momentul impozitării. Menţinerea ridicată a cheltuielilor publice şi neimpozitarea suplimentară a veniturilor sau reducerea impozitelor prezente determină o creştere a valorii prezente a impozitelor viitoare. Să presupunem că cererea populaţiei pentru bunuri depinde de valoarea prezentă estimată a impozitelor. Fiecare gospodărie scade cota sa, această valoare prezentă a impozitelor din valoarea actualizată estimată a venitului pentru a stabili poziţia netă a averii ei. Politica fiscală ar afecta cererea agregată de consum numai dacă ar modifica valoarea prezentă estimată a impozitelor. Argumentul adepţilor viziunii ricardiene a fost faptul că valoarea actuală a impozitelor nu se va schimba atâta timp cât valoarea actualizată a cheltuielilor nu se va fi schimbat. Prin urmare, înlocuirea unui deficit bugetar cu o impozitare curentă mai mare nu are niciun impact asupra cererii agregate de bunuri. Cu alte cuvinte, deficitele bugetare şi impozitarea au efect echivalent asupra economiei iar în literatura economică această teoremă se numeşte echivalenţa ricardiană. Dacă Guvernul scade impozitarea, deficitul bugetar astfel apărut va presupune pe viitor o taxare mai mare. În viziunea modernă, teoria lui Laffer spune că în anumite condiţii reducerea impozitelor stimulează economia şi poate să aducă venituri mai mari bugetului public, totodată creşterea impozitelor poate determina scăderea încasărilor la buget dacă se trece de un anumit nivel al suportabilităţii poverii fiscale. Echivalenţa ricardiană poate fi interpretată şi astfel, o scădere în economisirea guvernului , duce la o creştere în economisirile private , economisirea naţională rămânând neschimbată.

11 David Ricardo a fost unul dintre cei mai influenţi economişti clasici alături de Thomas Malthus şi Adam

Smith. Este cunoscut prin teoria sa privind avantajul comparativ în comerţ, dar şi prin echivalenţa ricardiană care spune că în anumite circumstanţe alegerea guvernului pentru acoperirea cheltuielilor (fie prin impozitare, fie prin creşterea datoriei publice ca urmare a deficitului) poate să nu aibă niciun efect asupra economiei.

143

Indivizii aleg să economisească mai mult din venitul disponibil pentru a plăti taxele viitoare mai

Indivizii aleg să economisească mai mult din venitul disponibil pentru a plăti taxele viitoare mai mari în loc să-şi crească consumul, această acţiune are acelaşi efect cu plata impozitelor actuale. Deoarece economisirea naţională nu se schimbă, rata reală a dobânzii nu trebuie să crească într-o economie închisă pentru a menţine echilibrul între economisirea naţională şi cererea de investiţii. Echivalenţa ricardiană implică faptul că politica fiscală pentru finanţarea datoriei publice nu va creşte cererea agregată, prin urmare nu are efecte pe termen scurt asupra ocupării sau a produsului intern brut. Pentru ca echivalenţa ricardiană să se respecte trebuie întrunite unele condiţii, precum legăturile între generaţii, prezenţa pieţelor de capital perfecte adică fără constrângeri de împrumut dar şi raţionalitatea şi clarviziunea consumatorilor. Legăturile între generaţii indică faptul că indivizii ar economisi venitul disponibil suplimentar şi l-ar lăsa moştenire copiii lor pentru a acoperi viitoarea obligaţie fiscală generată de datoriile curente. Natura transferurilor intergeneraţionale este importantă, pentru că acestea nu sunt reprezentate doar de moşteniri. Generaţia prezentă asigură creşterea şi educaţia generaţiei viitoare prin suportarea investiţiei in capitalul uman, dar se asigura astfel şi un transfer al venitului disponibil. Aceste tipuri de transferuri vor pregăti mai bine generaţiile viitoare pentru plata obligaţiilor fiscale. Totuşi aceste transferuri nu sunt echilibrate pentru ca sunt multi copii care nu vor primi niciun fel de transfer de venit disponibil, fie ca nu au familie, fie că familiile nu-şi permit acest lucru.

Prezenţa pieţelor de capital perfecte implică faptul că agenţii nu se vor confrunta cu constrângeri de împrumut şi consumul lor curent se va baza pe venitul ce se aşteaptă să-l obţină pe parcursul vieţii. Totuşi, în viaţa reală, pieţele financiare nu oferă posibilităţi nelimitate pentru populaţia cu diverse constrângeri pentru a consuma din veniturile viitoare prin împrumuturi. Instituţiile financiare, băncile au o politică privind raţionalizarea creditului prin care unor persoane care au un risc ridicat de neplată sau care au alte credite li se refuză alte credite noi chiar dacă aceştia ar fi dispuşi să plătească o dobândă mai mare. Raţionalitatea şi clarviziunea consumatorilor este o altă condiţie pentru existenţa echivalenţei ricardiene . Conform acestei condiţii, aşteptările agenţilor privind viitoarele variabile economice sunt în general corecte. Consumatorul are capacitatea de a anticipa pe deplin implicaţiile unui impozit nou ca urmare a deficitului prezent generat de reducerea impozitării. Previziunile pe care le fac consumatorii se bazează de obicei pe experienţa trecută. Echivalenţa ricardiană poate fi privită prin modul în care este tratat deficitul cauzat de scăderea impozitelor de către consumatorul raţional, practic acesta economiseşte partea din venitul disponibil astfel rezultat pentru a plăti viitoare impozite legate de scăderea prezentă.

144

Ipotezele care stau la baza teoriei lui Ricardo sunt aproape imposibil de întrunit în viaţa

Ipotezele care stau la baza teoriei lui Ricardo sunt aproape imposibil de întrunit în viaţa reală, echivalenţa având mai mult o valoare teoretică.

3.Viziunea neoclasică asupra deficitului bugetar

Pentru o analiză detaliată descompunem deficitele bugetare în componente permanente şi temporare. Teoria neoclasică explică bine componenta permanentă a deficitului, iar teoria keynesistă pe cea temporară. Neoclasicii consideră că pentru o economie sustenabilă trebuie tratate componentele permanente ale deficitelor. Obiectivele urmărite de politica fiscal bugetară trebuie să fie creşterea economisirii şi acumularea de capital concomitent cu reducerea treptată a deficitelor permanente. Conform teoriei neoclasice consumatorii au o viziune pe termen lung şi îşi planifică consumul pe durata vieţii lor, iar deficitele bugetare cresc consumul generaţiei actuale prin pasarea unor taxe suplimentare către generaţiile viitoare. Dacă resursele economice sunt pe deplin utilizate, surplusul de consum implică automat diminuarea economisirii. Urmare acestui fapt ratele de dobândă tind să crească pentru a echilibra pieţele de capital. Conform adepţilor teoriei neoclasice, deficitele permanente vor diminua acumularea privată de capital fapt ce se va repercuta negativ asupra economiei în ansamblu. Teoriile privind deficitul bugetar nu pot corespunde perfect realităţii dar pot da anumite sugestii pentru politica fiscal bugetară. Teoria neoclasică se aproape cel mai mult de realitate, dar are şi ea multe critici, mai ales ale keynesiştilor care spun că termenul lung la care se refera teoria este doar o înlănţuire de termene scurte, iar pe termen lung toţi oamenii părăsesc această lume. Prin determinarea deficitului permanent se poate ajunge la determinarea nivelului economisirii naţionale în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă. Activitatea economică este în continuă schimbare şi este afectată de diverşi factori, unii chiar aleatori ce vor determina deficite temporare. Totuşi aceste deficite pe termen scurt pot fi echilibrate în jurul punctului de echilibru al ocupării depline. Legătura care există între evoluţia deficitului bugetar şi cea a Produsului Intern Brut nu este prea puternică, dar deficitele mari, peste 5% de-a lungul a mai multor ani pot afecta creşterea economică. Practic nu deficitul este un rău al economiei ci cheltuiala publică ce stă în spatele lui şi care depăşeşte colectarea din taxe şi impozite, dacă această cheltuială reprezintă

o

risipă a banului public. Sunt economişti de prestigiu care consideră că stabilizarea macroeconomică nu poate

fi

realizată folosind doar instrumentul politicii fiscal bugetară . Un mix de politici care conţine politica investiţională, politica fiscal bugetară şi politica

monetară este folosit adesea pentru a asigura stabilitatea macroeconomică. Chiar Fondul Monetar Internaţional recomandă ţărilor cu care derulează programe de asistenţă utilizarea acestor mixuri de politici.

145

Modelul neoclasic are trei caracteristici fundamentale. Fiecare dintre ele joacă un rol important în determinarea

Modelul neoclasic are trei caracteristici fundamentale. Fiecare dintre ele joacă un rol important în determinarea impactului deficitelor bugetare. Consumul fiecărui individ este delimitat în timp în funcţie de predicţiile lui privind venitul viitor, în acest caz atât împrumutul cât şi creditarea se pot realiza la rata dobânzii de pe piaţă. Indivizii au durata de viaţă finită. Fiecare consumator aparţine un grup sau generaţie specifică iar duratele de viata a generaţiilor succesive se suprapun. Resursele de forţă de muncă sunt folosite deplin în toate perioadele. Teoria neoclasică susţine că pieţele tind să se îndrepte spre un preţ de echilibru la care cantitatea furnizată este egală cu cantitatea cerută. Astfel toate resursele sunt utilizate deplin. Comportamentul consumatorului care are acces la piaţa de capital atât în trecut, prezent şi viitor este influenţat de venitul său şi de stimarea acestuia. Conform teoriei neoclasice, o creştere susţinută a ratei îndatorării ca procent în PIB va duce la scăderea acumulării de capital. Deficitele pe termen lung reduc senzitivitatea dobânzii la economii şi sunt necesare mari creşteri ale ratei dobânzii pentru echilibrarea pieţelor de capital.

Totodată constrângerile impuse consumatorilor privind lichidităţile întăresc ideea că deficitele pe termen lung vor duce la scăderea acumulării de capital. Privind lucrurile din prisma consumatorului individual constrâns de lichidităţi, deficitele temporare vor avea un efect negativ imediat asupra economiilor. Viziunea neoclasică asupra deficitului bugetar poate fi sintetizată astfel:

a) Dacă consumatorii sunt raţionali, intuiesc viitorul şi au acces la o piaţă de capital perfectă atunci deficitele pe termen lung duc la diminuarea substanţială a acumulării de capital, în vreme ce deficitele temporare au un efect neglijabil asupra consumului şi economiilor. b) Dacă mulţi consumatori sunt constrânşi de lichiditate, impactul deficitelor pe termen lung rămâne neschimbat din punct de vedere calitativ. Totuşi deficitele temporare ar trebui pe termen scurt să scadă economiile şi să ducă la creşterea ratelor de dobândă.

4. Viziunea keynesistă asupra deficitului bugetar

Teoria lui Keynes 12 spune că pe termen scurt, în special în timpul recesiunilor, producţia economică este influenţată puternic de cererea agregată, de cheltuielile totale din economie. Cererea agregată nu este aceeaşi cu capacitatea de producţie a economiei; în schimb, este influenţată de o mulţime de factori şi afectează producţia, ocuparea forţei de muncă, şi inflaţia. Adepţii teoriei lui Keynes susţin că deficitele nu conduc la diminuarea investiţiilor

private.

12 John Maynard Keynes, unul din cei mai mari economisti ai secolului XX, ce a pus bazele macroeconomiei

moderne, al politicilor economice de guvernare.Teoria lui Keynes spune că în timpul recesiunii, produsul intern brut este puternic influenţat de cererea agregată, volumul cheltuielilor din economie. Guvernul trebuie să deţină controlul economiei şi să corecteze eşecurile pieţei.

146

Diferenţa faţă de teoria neoclasică constă în principal în faptul că în viziunea keynesistă asupra

Diferenţa faţă de teoria neoclasică constă în principal în faptul că în viziunea keynesistă asupra deficitului bugetar unele resurse economice nu sunt utilizate, iar consumul agregat este foarte sensibil la modificarea venitului disponibil, în condiţiile existenţei unui mare număr de consumatori constrânşi de lichidităţi. Multe modele keynesiste argumentează faptul că deficitele bugetare nu produc evicţiunea investiţiilor private. Creşterea cererii agregate va modifica rentabilitatea investiţiilor private şi va creşte volumul investiţiilor. Keynesiştii spun că deficitele stimulează economiile şi investiţiile totale în ciuda faptului că tot ele generează şi creşterea ratei dobânzii. În opinia lui Eisner 13 , adept al keynesismului, creşterea de consum este acoperită de resursele neutilizate. Această creştere va determina mai multe şi nu mai puţine investiţii cum susţin neoclasicii. Astfel, rata de creştere economică va fi superioară. Surplusul de venituri publice se poate realiza din mărirea bazei de impozitare, iar povara datoriei nu va fi transferată generaţiilor următoare. Aceasta presupunere ca resursele nu sunt pe deplin utilizate reprezintă un punct forte al keynesismului iar prin acest lucru se accepta existenta şomajului. Deficitele bugetare prin efectele lor afectează economia cu adevărat, ele producând inflaţie, crescând rata de dobândă, diminuând investiţiile, inducând deficite comerciale, crescând povara datoriei pentru generaţiile următoare. Reducerea deficitului bugetar implică o reducere a consumului, iar acest fapt reduce investiţiile prezente. Practic, o politică de austeritate în prezent nu va aduce vreo creştere economică în viitor. Restructurarea cheltuielilor trebuie să vizeze risipa şi fraudarea banului public şi nu consumul. Modul de tratare al cheltuielilor folosind clasificaţiile bugetare (ESA si GFS) in cheltuieli de capital, cheltuieli cu amortizarea, cheltuieli salariale şi curente este imperios necesar. Cheltuiala cu capitalul productiv, know how, cu capitalul uman, cu tehnologie înaltă nu trebuie diminuată pentru a avea o dezvoltare economică sustenabilă. Vânzarea activelor statului, a terenurilor, pădurilor, resurselor subsolului sau alte tipuri de privatizări făcute la preţuri de chilipir vor avea ca efect împovărarea generaţiilor viitoare chiar dacă în prezent reduc deficitul bugetar. Deficitul nominal nu este edificator asupra stării economiei, iar el nu ar cauza scăderea economisirii conform keynesiştilor. Deficitul real oferă mai multe informaţii pentru ca el ia in calcul valoarea (averea) naţionala neta, activele şi pasivele statului, poziţia de investitor net al unui stat, valoarea şi structura datoriei publice.

13 Robert Eisner a fost un reputat economist Keynesist, profesor de economie la Universitatea Northwestern

din SUA, consilier prezidential in cadrul administratiei Clinton, autor al multor lucrari de macroeconomie şi de teorie a ciclurilor economice

147

Dacă într - o ţară cresc investiţiile în sănătate şi educaţie, în stocul naţional de

Dacă într-o ţară cresc investiţiile în sănătate şi educaţie, în stocul naţional de cunoştinţe tehnice şi ştiinţifice, în infrastructură deficitele bugetare nominale pot creşte şi ele. Totuşi aceste tipuri de cheltuieli nu vor cauza probleme mari deficitului real. O teorie a finanţelor funcţionale formulată de Abba Lerner spune că deficitele bugetare nominale nu vor determina prea mari deficite reale permanente. Scopul cheltuielilor guvernamentale şi impozitarea ar trebui să fie acela de a menţine cheltuielile totale ale economiei la un nivel care să conducă la ocuparea deplină la nivelul preţurilor curente - cu alte cuvinte, să nu avem şomaj şi nici inflaţie. Pentru a realiza acest lucru, guvernul nu ar trebui să fie preocupat de deficite sau de datorii. În plus, guvernul ar trebui să împrumute sau să ramburseze numai în măsura în care vrea să schimbe proporţia în care publicul deţine titluri de valoare sau bani. Schimbarea acestei proporţii va creşte sau va scădea dobânzile şi, prin urmare, va descuraja sau încuraja investiţiile şi cumpărare pe credit. Lerner şi alţi keynesişti optau pentru tipărirea de bani ca soluţie a finanţării deficitului. În opinia keynesiştilor, pentru a avea finanţe funcţionale trebuie acţionat pentru influenţarea anumitor variabile economice. Guvernul va menţine un nivel rezonabil al cererii în orice moment. Dacă există prea puţine cheltuieli totale şi, prin urmare un şomaj excesiv, guvernul va reduce impozitele sau va majora propriile cheltuieli. Dacă există prea multe cheltuieli totale, guvernul va preveni inflaţia prin reducerea cheltuielilor proprii sau prin creşterea impozitării. Guvernul va menţine acea rată a dobânzii care induce cantitatea optimă de investiţii. Va împrumuta bani atunci când doreşte să ridice rata dobânzii, şi va da cu împrumut bani sau va rambursa datoriile, atunci când doreşte să reducă rata dobânzii. Dacă o economie are resurse nefolosite, un deficit nominal mare va creşte cerea agregată nominală şi reală până când ocuparea va fi deplină sau va ajunge la nivelul său natural. La acel punct inflaţia va fi continuat să crească până la momentul când impozitarea inflaţiei reduce valoarea reală a datoriei guvernamentale în aşa măsură încât să aducă rata de creştere în valoarea reală a datoriei - deficitul real – la egalitate cu rata de creştere a PIB-ui real. Orice alt deficit nominal mai mare va creşte apoi doar rata inflaţiei dar nu şi rata de creştere a valorii reale a datoriei guvernamentale şi prin urmare nici deficitul real. Aşadar nu este nicio creştere a consumului real şi nicio diminuare a investiţiilor. Evicţiunea investiţiilor se poate produce în cazul în care banca centrală tinde să reducă inflaţia prin restrângerea creditării şi creşterea ratei dobânzii. Modelul lui Keynes presupune că guvernul realizează acel reglaj fin ” fine tuning” al politicii fiscal-bugetare, în practică nu este chiar aşa. Deficitele stimulează cererea agregată, dar sunt situaţii când această stimulare are efecte adverse. La o folosire deplină a forţei de muncă, deficitele reale produc efectul de evicţiune (“crowding out” ) asupra sectorului privat şi duc la creşterea ratei de inflaţie. Inflaţia interacţionează cu sistemul fiscal, producând turbulenţe economice importante, schimbând comportamentul consumatorilor şi redistribuie resursele în direcţii nedorite. Ratele mari de inflaţie implică mari creşteri de preţuri care dau peste cap mecanismul economic şi creează incertitudine.

148

Keynesiştii au explicat în principal efectele deficitelor temporare, iar neoclasicii, efectele deficitelor pe termen

Keynesiştii au explicat în principal efectele deficitelor temporare, iar neoclasicii, efectele deficitelor pe termen lung. Totuşi factorii de decizie, cei care iau deciziile bugetare trebuie să ştie şi să aprofundeze diferenţele dintre cele două tipuri de deficite. În zilele noastre mulţi economişti de renume consideră că trebuie apelat la deficit ca parte a politicii fiscal-bugetare anticiclice, dar că acesta nu ar trebui să fie un deficit structural sau unul permanent. Guvernul poate să apeleze la deficit în timpul recesiunii pentru a compensa deficitul de cerere agregată, dar trebuie să producă excedente în perioadele de boom economic, astfel încât nu există nici-un o deficit net de-a lungul ciclului economic. Există o pendulare între această poziţie care doreşte realizarea unui echilibru bugetar ciclic şi cele care văd în deficit o politică proastă sau din contră, un stimul pentru economie.

5. Concluzii

Condiţii necesare pentru a avea un buget în concordanţă cu cerinţele adâncirii integrării europene sunt următoarele :

a) aplicarea generalizată a clasificaţiei bugetare ESA (European Standard of Accounts) sau GFS; b) o evoluţie ordonată a cheltuielilor bugetare, a deficitului bugetar lunar; c)echilibrarea bugetului ar trebui să fie făcută ciclic, în perioade de recesiune să fi realizate cheltuieli mai mari si deficite bugetare în limita a 3% din PIB, iar în perioade de boom economic, bugetul ar trebui să aibă excedent sau să fie în echilibru; d) un buget pe programe multianual trebuie implementat având la bază plafoane şi marje ale creditelor de angajament şi creditelor bugetare; e)folosirea unei metode obiective pentru ierarhizarea proiectelor bugetare; f) indicatorii macroeconomici pe care este construit bugetul sunt adesea măriţi artificial pe partea de venituri sau de PIB pentru a acoperi unele cheltuieli sensibile; g)instituţia care ar trebui să estimeze aceşti indicatori ar trebui să fie independentă faţă de Guvern, preferabil din specialişti ai Academiei sau din experţi străini ca în Austria. O atenţie specială trebuie acordată deficitului bugetului public şi a componentelor sale deoarece depăşirea anumitor limite ale acestora poate crea grave probleme in ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii finanţelor publice. Importanţa calculării deficitului ajustat ciclic rezidă din faptul că el este un deficit structural, un stabilizator automat, un punct de reper, în condiţiile fluctuaţiilor imprevizibile ale activităţii economice în care perioada de avânt economic («boom») poate fi înlocuită destul de rapid de o perioadă de recesiune, iar decizia fiscal-bugetară sau monetară potrivită trebuie luată la momentul oportun. Teoria economică relevă că rolul politicii fiscal-bugetare trebuie sa fie unul anticiclic pentru a atenua fluctuaţiile ciclului economic, în România ea a fost aproape mereu prociclica şi a lăsat un spaţiu de manevră fiscală foarte restrâns mai ales în cazul recesiunii. Teoria modernă propune ca echilibrarea bugetului să fie realizată ciclic.

149

Bibliografie: 1. Comisia Europeană (2006) - Acordul Interinstituţional privind disciplina bugetară si

Bibliografie:

1.

Comisia Europeană (2006) - Acordul Interinstituţional privind disciplina bugetară si managementul financiar sănătos încheiat la data de 17 mai 2006, publicat in JO C139 din 14.06.2006, Bruxelles

2.

Comisia Europeană (2014) - Colecţia de termeni multilingvă a UE (IATE), http://iate.europa.eu/ , 2014, Bruxelles

3.

Consiliul Uniunii Europene (2006) - Regulamentul Consiliului nr. 1605/2002 privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene publicat în JO L248/16.09.2002, cu modificările aduse prin Regulamentul Consiliului nr. 1995/2006, publicat in JO L390/30.12.2006 Partea 1 Prevederi generale, titlul I, II,III, IV (cap. 1 si 2)

4.

Gheorghe, Marin (2003) - Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedica, Bucureşti,

5.

Jinga Ion, Popescu Andrei (2004) - Dicţionar de termeni comunitari, Ministerul Integrarii Europene, Bucureşti,

6.

Dobre, A. (2010) - Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

7.

Eurostat - Biroul de statistică al Uniunii Europene, Baza de date interactivă 2001-2013

8.

Gligorov Vladimir (2000) - Reconstruction and Integration in South-East Europe: Economic Aspects, Viena

9.

Institutul Naţional De Statistică - Anuarul Statistic al României 2005-2013

10.

Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. (2005) - ”Economie”, Editura Economică, Bucureşti

11.

Stiglitz, J.E. (2013) - Preţul inegalităţii - Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, Editura Publica, Bucureşti

12.

Zaman Gheorghe (2009) Structural Funds Absorption Challenge for Romania?,

13.

Romanian Journal of Economic Forecasting, no. 6, Bucharest,

14.

Uniunea Europeană (2007) Tratatul de la Lisabona, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 306/123, Bruxelles.

Surse web:

Acknowledgements:

Această lucrare a fost realizată cu sprijinul finanţării obţinute în cadrul proiectului de studii doctorale şi postdoctorale: „Studii doctorale şi postdoctorale Orizont 2020:

promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate şi responsabilitate în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicată românească” Contract

POSDRU/159/1.5/S/140106.

150