Ilustrează conceptul operaţional nuvelă fantastică, prin referire la o operă literară studiată Nuvela este o specie a genului epic

în proză, de dimensiuni medii, cuprinse între schiţă şi roman, cu un conflict concentrat, care urmăreşte evoluţia unui personaj principal, de-a lungul unei acţiuni riguros organizate. Nuvela fantastică prezintă întâmplări care distrug ordinea firească a lumii şi care nu pot fi explicate, rămânând permanent o ezitare în privinţa încadrării acestora în real sau ireal. Fantasticul este o categorie estetică, definită în raport cu realul şi imaginarul, plasându-se între acestea şi producând o ezitare de încadrare a evenimentului în natural sau supranatural. Tzvetan Todorov spunea că „fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale pus faţă în faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural” (Introducere în literatura fantastică). Construcţia narativă în nuvela fantastică nu mai este liniară, spaţiul şi timpul nemaiavând atributele fireşti. Există lumi paralele ca în Sărmanul Dionis sau se produce o transgresare a materiei, ca în La ţigănci. Sunt încălcate şi legile temporal naturale, producându-se o transgresare a timpului, prin accelerare sau încetinire, comprimare sau dilatare, inversare sau oprire. Spaţiul şi timpul acţiunii devin flexibile; de obicei, au două coordonate: subiectivă, a percepţiei personajului, şi obiectivă, a naratorului. Sunt prezente elemente mitice şi obiecte simbolice, se folosesc preponderant termeni cu sens conotativ. Pot să apară cifre simbolice. Limitele real / fantastic se şterg. Personajul are un mod special de a se raporta la lume, de cele mai multe ori nu percepe transformările exterioare şi este contrariat de ceea ce constată în jurul său. Este pus în faţa unor situaţii neobişnuite, al căror sens îi scapă. Naratorul poate folosi persoana a III-a, situându-se într-o poziţie aparent omniscientă, ca în La ţigănci, dar neputând oferi soluţii sau poate folosi persoana I, fiind personajul care percepe lumea prezentată. Alternanţa perspectivelor narative ( naratorului şi a personajului ) măreşte ambiguitatea textului, determinând imposibilitatea cititorului de a opta pentru o explicaţie. La ţigănci, nuvela lui Mircea Eliade, a fost scrisă în 1959 şi este considerată reprezentativă pentru fantasticul propriu-zis, care nu mai este provocat de nici o forţă identificabilă, cu alte cuvinte, de nici o cauză concretă, el fiind urmarea camuflării irealului în real, a prezenţei insesizabile a unuia în celălalt, fapt ce provoacă cititorului nu sentimentul straniului, ci sentimentul unei neliniştitoare ambiguităţi. Critica literară a apreciat nuvela drept „capodopera scriitorului, una dintre cele mai bune din literature română” (Sorin Alexandrescu). Acţiunea nuvelei este plasată în Bucureştiul de altădată, într-o zi caniculară. Se relatează întâmplările prin care trece un modest profesor de pian, Gavrilescu; acesta se întoarce cu tramvaiul spre casă, după ce a dat o lecţie unei eleve, la domiciliul mătuşii acesteia ( doamna Voitinovici ). El îşi dă seama că şi-a uitat acolo partiturile şi coboară din tramvai, pentru a-l aştepta pe acela în direcţie opusă. Adăpostindu-se de arşiţă, el se îndreaptă spre răcoarea oferită de umbra unei grădini situate mai departe de staţia de tramvai. Acesta este motivul pentru care ratează tramvaiul care ar fi trebuit să-l transporte la familia Voitinovici. La poarta grădinii, îl întâmpină o fată care îl îndeamnă să intre „La ţigănci”, loc rău famat, care constituie un subiect constant al conversaţiei din tramvai. Intrând în bordeiul ţigăncilor, Gavrilescu parcurge o serie de experienţe neobişnuite, pe care nu le înţelege. Părăsind bordeiul, personajul constată, surprins, că, pe parcursul celor câteva ore petrecute „la ţigănci”, în oraş se scurseseră doisprezece ani. Astfel, biletul de tramvai s-a scumpit, banii pe care îi posedă au fost retraşi din circulaţie, familia Voitinovici nu mai este de găsit, chiar la fosta sa locuinţă nu-şi mai găseşte soţia ( Elsa ). Contrariat, Gavrilescu se întoarce „la

ţigănci”, unde îşi regăseşte prima şi marea iubire, pe Hildegard, de care întâmplarea îl despărţise cu ani în urmă. Aparent, evenimentele sunt banale. Singurul lucru suspect este modificarea ordinii temporale, care atrage reactivarea memoriei. Arta scriitorului constă în impresionanta lui capacitate de a proiecta teme şi motive universal-umane într-un imaginar în care planurile real-ireal interferează până la a nu mai putea fi separate şi recunoscute individual, pentru că „irealul” difuzează în real şi invers, realul capătă caracteristici ireale. Este esenţa fantasticului propriu-zis, care menţine dilema în privinţa soluţiei aplicabile pentru explicarea evenimentelor. Fantasticul apare, în primul rând, în construcţia (organizarea) discursului narativ, evidenţiată chiar de autor prin marcarea episoadelor. Majoritatea episoadelor conţin mai multe secvenţe narative (critica literară a organizat textul, în funcţie de secvenţele narative, în 5-6-8 episoade, s-a insistat pe sublinierea simetriei secvenţelor narative şi a episoadelor organizate în planurile real – ireal). Ambiguitatea sensurilor este subtil marcată, dar nu lipseşte în nici una dintre secvenţele narative, Mircea Eliade apelând la tehnica epicului dublu (interpretabil diferit în funcţie de perspectivă). Nuvela este o alegorie a morţii sau a trecerii prin moartea fizică (despărţirea de eul concret), spre împlinirea idealului eului spiritual (în plan etic şi estetic). Tema ieşirii din timp sau a trăirii simultane în două planuri diferite sugerează trecerea din viaţă în moarte, dintr-o formă de existenţă în alta. Spaţiul şi timpul devin coordonate simbolicsubiective prin asocierea lor cu trăirile eroului: spaţiul mişcat sugerează plasarea între lumi şi mobilitatea spirituală a eroului; tramvaiul punctează trecerile, drumul sugerează deplasările spirituale şi existenţa eroului într-o realitate iluzorie şi tragic - automistificatoare; timpul ramificat: cronologic (exterior, al „acţiunii”); psihologic (al trăirilor eroului). În bordeiul ţigăncilor, timpul este abolit, căci pătrunderea lui Gavrilescu aici presupune ieşirea din timpul concret. Bordeiul ţigăncilor este zona sacrului, spaţiul – timp fantastic al iniţierii ( ca şansă posibilă de eliberare din profan ). Bordeiul ţigăncilor defineşte locul sacru al unor experienţe inedite prin care trece eroul. E un spaţiu al iniţierii în riturile morţii purificatoare, un loc al unor ritualuri ezoterice. Cele trei fete amintesc de jocul ielelor, fiind ursitoare ori spirite create de vechi civilizaţii. Frecvenţa cifrei fatidice teri, dar şi obsesia obiectelor din bordei sugerează trecerea imperceptibilă de la viaţă la moarte / conştientizarea târzie a rătăcirii. Labirintul este un spaţiu al iniţierii. Rătăcirea prin labirint este o scenă halucinantă, sugerând pierderea de sine prin ratare, şi concentrează tragicul condiţiei omului modern înecat în profan. Finalul este deschis ( tuturor interpretărilor ) prin parcurgerea celui de-al treilea şi ultim labirint spre „marea trecere”. Nuvela La ţigănci îmbină perspectiva naratorului omniscient cu cea a personajului, înscriind nuvela fantastică în modernitate. Fantasticul dobândeşte valoare simbolică şi filosofică, de continuitate eminesciană.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful