NR.

37

PROZĂ
Wilhelm Genazino
Csender Levente

CARTE
Constantin Piștea
Doru Căstăian
Dan-Liviu Boeriu

MUZICĂ
110 ani de la naşterea lui
Rózsa Miklós
foto: Shutterstock
proză
SUPERFEMEIA DIN SVETLANA ALEKSIEVICI
drama lipsei unui părinte ori şocul Mi se pare incredibil că există o
unor imagini teribile în care părinţii astfel de femeie. Care suportă atâ-
sunt batjocoriţi ori ucişi de faţă cu tea mărturii şi mai e şi capabilă să
Constantin PIȘTEA copiii afectează mai profund şi mai le aşeze pe hârtie, să vorbească des-
puternic decât o rană fizică. Şi dacă pre ele, să le asocieze marketingului
Mi-e atât de greu s-o cred pe e aşa, oare cum îl afectează pe un de carte, să le împrăştie în lume. Şi
Svetlana Aleksievici! Îmi pare că scriitor poveştile pe care le ascultă care, până la urmă, devine una cu
mă păcăleşte pe undeva, că e cam şi le rescrie cu atâta răspundere pre- martirii pe care îi scrie. O martiră
inumană în părţi şi în tot, că n-ar fi cum cea de care dă dovadă Svetlana a scrisului, fără costum de super-
avut cum să-i asculte pe toţi oame- Aleksievici? femeie, dar cu un Premiu Nobel în
nii ăia, după care să le mai şi scrie Domnia Sa scrie despre ţipătul unei buzunar, uşor, mult mai uşor decât
amintirile. mame în timp ce soldaţii îi ucid so- plumbul de război din cărţile sale.
Ce face ea seamănă cu un exerciţiu ţul, iar copiii fug. Scrie despre un
de ignoranţă. Vezi un accident de vagon în care se află şi o gravidă,
circulaţie, victimele ţi se fixează în iar vagonul este bombardat şi gra-
minte şi, imediat după, ca şi cum vida îşi rupe un picior. Scrie despre
nimic nu s-ar fi întâmplat, bagi în foame şi disperare, despre cum un
tine un burger şi mai şi rămâi mur- copil îi dă mamei răţuşca de jucărie
dar la gură. să i-o fiarbă. Scrie, cum oare?, des-
Este, până la urmă, şi în „Ultimii pre o fetiţă de numai trei ani şi două
martori” un dispreţ al tragediei cum luni care a găsit o grenadă pe care o
nu am mai văzut decât în alte cărţi legăna ca pe o păpuşă. Mama ei n-a
ale Svetlanei Aleksievici. Nicăieri mai apucat să o avertizeze...
în altă parte nu am găsit durerea Cum să scrii despre execuţii, moar-
atât de fidel expusă, precum lacri- te, foame, război, genocid şi toate
mile iubitei părăsite în vreun film grozăviile din aceeaşi familie, şi să
indian. Citesc şi, deşi nu mă vede mai fii încă în viaţă? Cum altfel de-
nimeni, îmi vine să arunc cartea, ca cât având nişte calităţi care te poar-
şi cum cartea ar avea conştiinţă şi ar tă dincolo de limitele omeneşti ale
şti că o arunc, că o pedepseşte cine- suportabilului şi te ajută să te mai şi
va pentru câtă răutate ţine în ea. întorci aparent nevătămat? __________________
După tehnica-i cunoscută, Svetlana „Scriu o istorie a sentimentelor
Aleksievici leagă şi aici nişte măr- umane”, zice Svetlana Aleksievici. Svetlana Aleksievici
turii. De data asta, ale copiilor care Asta e ca şi cum ar scrie o istorie a Ultimii martori
au suferit războiul prin intermediul motostivuitoarelor ori a beţigaşelor Editura Litera, 2017
părinţilor. Cineva zice că viaţa aces- de ureche ori a frânelor de mână. Traducere din limba rusă
tor copii ar fi chiar mai scurtă decât Ca şi cum ar sta ca într-o fabrică, şi note de Antoaneta Olteanu
a veteranilor de război. Aşa o fi, la bandă, şi n-ar face decât să-şi 352 de pagini
n-am auzit de vreo statistică. Poa- urnească din când în când braţele,
te că e ceva adevăr aici şi poate că într-o mecanică nepăsătoare.

ISSN 2393 – 2732, ISSN-L 2393 – 2724 3
proză
ANUL DARWIN
De aceea, o cultură care-şi propune ne poate decât impresiona vocea
să se ia in serios nu-l poate ignora caldă a omului fragil şi pasionat care
pe Darwin. Din acelaşi motiv, este a luptat cu demonii săi şi ai altora,
imperios necesar să-l aducem pe care a găsit în muncă o sursă con-
Doru CĂSTĂIAN Darwin în manuale, în dezbateri sau stantă şi fermă de fericire, care a me-
pe rafturile librăriilor. Mai mult de- ditat la marile mistere ale lumii şi a
Pentru cultura română, 2017 a fost cât oricând, tradiţia deschisă de el respins totodată tentaţia clarificării
cu siguranţă anul Darwin. După ce se dovedeşte o cale privilegiată de lor comode, care îşi iubea copiii şi,
Alexandru Anghel şi editura Herald acces a omului la sine, într-o epocă mai presus de toate, îi respecta într-
(în colaborare cu Academia Româ- în care „civilizarea rămâne singu- un mod ireproşabil, care-şi adora
nă) ne-au oferit (după 60 de ani de ra cale deschisă” (Sloterdijk) şi în soţia. Omul care era în acelaşi timp
la apariţie) o ediţie revăzută şi adusă care nu ne mai permitem comoda pasionat de dulciuri, câini, pisici, şi
la zi a traducerii lui Ion E. Fuhn din „negare modernă a naturii umane” întreţinea relaţii ambigue cu litera-
Originea speciilor, editura Humani- (Pinker). În epoca iminenţei atomi- tura: „mi s-au citit cu voce tare ne-
tas ne oferă, între coperţile aceluiaşi ce, a paraliziei medierii, probabil că bănuit de multe romane şi îmi plac
volum, varianta completă a Autobi- singura cale spre salvare a omului e toate dacă sunt cât de cât bune şi
ografiei lui Darwin (ediţia editată de să-şi privească în sfârşit chipul des- dacă nu se termină trist – lucru care
Nora Barlow), precum şi fragmente coperit. Iar brutala scoatere a măştii ar trebui sancţionat prin lege”. La
din Călătoria unui naturalist în jurul de pe feţele noastre (probabil cel rândul lui, jurnalul de călătorie este
lumii. mai laborios proces prin care trece un periplu interesant prin istoria
Pentru a folosi vorbele filosofului omul modern şi pe care are a dovedi intelectuală a lui Darwin, în care se
Michael Ruse, „Darwin e mereu că îl poate duce la capăt) a fost înce- poate urmări geneza câtorva dintre
provocator, însă nu întotdeauna pută de acest om blând şi
ameninţător”. Şi, cu toate acestea, echilibrat, fidel fără com-
Darwin lipseşte de aproape un se- promisuri adevărului.
col culturii noastre, o cultură care N-ar fi, de aceea, o idee
a abuzat de ideile şi de autoritatea rea ca cititorul decis să se
lui, care s-a temut de el, care l-a întâlnească, poate pentru
răstălmăcit, l-a înhămat la războiul prima oară, cu Darwin, să
ideologic sau l-a ridiculizat fără a-l citească în paralel Origi-
citi. Probabil că nici un alt titan al nea speciilor şi Autobiogra-
gândirii nu a avut o posteritate atât fia. Tensiunii sedimentate
de ambiguă şi tulburată. Simplitatea a ideilor din lucrarea ştiin-
genială a „ideii sale periculoase”, ţifică i-ar corespunde fi-
pentru a folosi celebra sintagmă a lui resc umanitatea decantată
Daniel Dennett, s-a reflectat fertil din cartea autobiografică.
într-o uriaşă forţă unificatoare, care Darwin a scris Autobio-
a redesenat graniţele cunoaşterii grafia spre sfârşitul vieţii,
umane, a schimbat imaginea omu- gândindu-se că „o aseme-
lui despre sine, a zdruncinat cadrele nea încercare m-ar distra
vechilor „hărţi ale semnificaţiei” şi şi i-ar putea interesa pe
chiar înţelegerea de sine a ştiinţei. copiii şi nepoţii mei.” Nu
4
junior
O ZI DIN VIAȚA DELIEI
ideile fondatoare ale teoriei sale.
Prin efortul remarcabil al unor edi-
tori pasionaţi, Darwin revine pe așa cum le-a povestit-o trimișilor noștri speciali
piaţa românească a ideilor, aşa cum
trebuie, prezentat riguros şi profe-
sionist. Ne rămâne să răspundem
provocării darwiniste, mereu vie,
mereu proaspătă, în sfârşit cu ones-
titate şi profunzime. Pentru că nu
există azi reflecţie filosofică sau şti-
inţifică fără intuiţiile darwiniste, nu
există gândire care să facă abstracţie
de revelaţiile profunde ale evoluţi-
onismului. Omul nu se poate privi
pe sine decât prin ochii celui care l-a Ilustrații de Delia Calancia
legat pentru eternitate de întreaga Editura Humanitas Junior, 2016
lume vie. Şi poate că de la Darwin
va trebui să învăţăm în primul rând „Delia are 9 ani și o energie debordantă. Îi plac cărțile („Delia citește tot“, zic
acea prospeţime a privirii şi acea cunoscuții), călătoriile, muzeele de artă, muzica, animalele, în special melcii,
ingenuitate a căutării care au forţat și culorile. Asta pentru că e artistă în toată puterea cuvântului și se pricepe
bătrâna natură să scoată din neas- de minune să găsească prilejuri de desenat. Cu creioane, carioci ori acuarele,
cuns evidentul. Şi, nu în ultimul imaginație nemărginită și talent pe măsură, zugrăvește cele mai năstrușnice
rând, va trebui să invăţăm modes- întâmplări. De pildă, în această carte frumoasă ca un album, Delia a desenat
tia omului care, pe ultima pagină a povestea incredibilă-dar-adevărată a unei zile care a început la școală și s-a ter-
Autobiografiei, scria: „Succesul meu, minat în Olanda. Nu-i nemaipoment?
ca om de ştiinţă, atâta cât a fost, s-a Vouă v-ar plăcea să locuiți, când veți fi mari, în magazine de delicatese? Dar să
datorat, din câte pot eu judeca, unor aveți meseria de excursioniști? Dar să vă antrenați pentru a fi cei mai grozavi
condiţii şi calităţi intelectuale com- cititori? Dar să fiți călători-vizitatori-de-muzee sau măcar târgoveți de plușuri?
plexe şi felurite. Dintre acestea, cele Sau, de ce nu, scufundători în Oceanul Pacific? Dacă da, Cartea Deliei e ghi-
mai importante au fost pasiunea dul perfect. O să vă dea tuturor idei, o să vă înveselească și o să vă bucure cu
pentru ştiinţă, răbdarea infinită de niște desene fantastice. Căci ea știe perfect cum să pui un elefant înăuntrul
a cugeta îndelung la un subiect sau altui elefant, cum să faci pisici sfârâitoare, și melci filozofi, și prințese cool, și o
altul, hărnicia în a observa şi colecta mulțime de minunății.“ (IOANA NICOLAIE)
fapte şi o doză rezonabilă de inven-
tivitate şi judecată sănătoasă”. „Primiți cu melcul? Eu zic să primiți, că rău n-o să vă pară… Delia e o co-
lindătoare-beton, iar melcul ei cu ștaif franțuzesc îi ține isonul de minune.“
______________________ (FLORIN BICAN)
Autobiografia lui Charles Darwin
Urmată de fragmente din Călătoria „O vioiciune molipsitoare răzbate din ceea ce face Delia. Cartea ei e un fel
unui naturalist în jurul lumii de mic jurnal ilustrat. Portretele scriitorilor, prezentarea lui Melcovici («nu
Trad.: Ioana Miruna Voiculescu, spui ține... persoană însemnată...») și intervențiile acestuia, precum și călătoria în
Andrei Bontaş şi Ancuţa Bontaş Olanda sunt bucățile mele preferate. În doar câteva pagini, Delia reușește să dea un
Studiu introductiv: Mircea Flonta curcubeu de idei, emoții și imagini. La doar 9 ani, ea scrie atât pentru copii (sunt
Editura Humanitas, 2017 convins că vor adora cartea și că mulți dintre ei vor încerca să-i calce pe urme), cât
și pentru adulți. Eu, unul, mă declar cucerit.“ (CIPRIAN MĂCEȘARU)

5
muzică
Un maghiar, compozitorul nr. 1 de la Hollywood
110 ANI DE LA NAŞTEREA LUI RÓZSA MIKLÓS
timp, căci s-a transferat la în SUA pentru a continua filmările,
conservatorul din acelaşi şi astfel s-a mutat şi Rózsa Miklós
oraş. La numai douăzeci în lumea nouă. Coloana sonoră şi
şi unu de ani a încheiat un filmul au avut un succes răsunător,
contract cu editura muzi- ca şi pelicula ce a urmat, Cartea jun-
cală Breitkopf & Hartel, glei. Dar, cu tot acest succes, Rózsa
obţinând foarte curând ajunge în pragul sărăciei, thrillerele
succese componistice realizate după cel de-al Doilea Răz-
la Paris. În anul 1934 a boi Mondial, precum filmele noir
susţinut o seară de autor ale lui Billy Wilder: Double Indem-
împreună cu Arthur Ho- nity (Identitate dublă) şi A Doube
negger, care l-a introdus Life (Viaţă dublă), apoi Spellbound
pe Rózsa în lumea muzi- (Fascinaţie) şi mai puţin cunos-
cii de film. cutul The Red House, de Alfred
Tânărul a fost copleşit de Hitchcock, însemnând pentru el
Csabai MÁTÉ oportunităţile oferite de acest gen salvarea. Aceste filme au propus
şi – să fim sinceri – a fost atras şi de noi soluţii şi în ce priveşte muzica,
Ben-Hur, Spellbound şi A Double siguranţa financiară. de exemplu A Double Life abordea-
Life. Trei premii Oscar şi şaptespre- A plecat la Londra, a început să stu- ză concomitent limbajul muzical
zece nominalizări. În anii cincizeci, dieze limba engleză şi şi-a început modern şi clasic, subliniind şi prin
când industria cinematografică cariera de compozitor de muzică coloana sonoră schizofrenia perso-
americană abunda în superproduc- de film în anul 1937, cu un film najului principal.
ţii, Rózsa Miklós era favoritul pro- fără prea mare importanţă, Knight La începutul anilor cincizeci Rózsa
ducătorilor de film. Without Armour, cu Marlene Di- a încheiat un contract cu MGM,
Încă domnea împăratul Franz Iosif etrich. Important a fost însă că l-a pentru care a compus memorabi-
când Rózsa Miklós, la numai cinci cunoscut pe Alexander Korda, de la coloană sonoră a filmului Quo
ani, evolua la vioară ca solist. A fost la care a primit mai multe comenzi. Vadis, cu un buget fabulos, muzi-
copil-minune, deşi tatăl lui nu-şi În staff-ul filmelor pentru care a ca fiind editată de studio şi pe un
dorea acest lucru: l-a înscris la un compus coloana sonoră nu era sin- LP. Deşi filmul a avut un succes
liceu cu profil de limba germană, să gurul nume unguresc. Filmul color imens, efortul compozitorului de
înveţe şi o meserie ca lumea. Pentru intitulat The Four Feathers (1939) a folosi instrumente de suflat ar-
tânăr însă nu matematicienii sau fi- îl avea ca regizor pe Korda Zoltán, haice reconstituite – pentru a reda
zicienii erau model, ci mai degrabă protagonişti fiind Vivien Leigh şi fidel muzica vremurilor – nu a
Bartók şi Kodály, atât de tare încât Laurence Olivier, iar pelicula Lady fost recompensat de Academie cu
la un moment dat pornise şi el să Hamilton (1941) a fost regizat de o statuetă de aur, căci filmul, din
culeagă folclor muzical. un alt Korda, Alexander. motive financiare, a fost turnat în
A studiat chimia la Universitatea Din cauza războiului, staff-ul fil- Italia (Academia voia ca banii să fie
din Leipzig, dar nu pentru mult mului Hoţul din Bagdad s-a mutat cheltuiți în SUA, așa că nu încuraja
6
muzică
producțiile americane filmate în străi- Înainte de a începe să compună faptul că în contradicție cu școala
nătate – n. trad.). muzica pentru filmele Ivanhoe, Quo maghiară de compoziție de după
A venit apoi moda filmelor color, Vadis, Ben-Hur și El Cid, Rózsa a război, Rózsa nu încearcă să se rupă
pentru ecran larg. desfășurat o muncă de cercetare de moștenirea lăsată de Bartók și
Americanii tot mai acaparaţi de aprofundată, cum puțini dintre Kodály, ci vrea să continue și să cul-
televizor, au fost recuceriţi de ci- compozitorii de muzică de film tive creația acestora, lucru pardo-
nematograf datorită filmelor mo- făceau, dând dovadă de exigență nabil în ce priveşte un compozitor
numentale şi muzicii lui Rózsa, și profesionalism. Pentru Ivanhoe cu doar 25 de ani mai tânăr decât
precum Ivanhoe – care are la bază a studiat melodii ale trubadurilor, Bartók și Kodály.
romanul lui Walter Scott –, Julius pentru Ben-Hur a cercetat copii În 1982 a făcut comoție cerebra-
Caesar – cu Marlon Brando în rolul inutilizabile ale unor instrumente lă, mâna stângă i-a paralizat, iar cu
principal –, Cavalerii mesei rotunde antice, iar pentru El Cid a studiat mâna dreaptă continua să creeze.
şi, nu în ultimul, Ben-Hur, filmul al tezaurul muzical maur. Atunci și-a scris autobiografia in-
cărei recunoaștere, concretizată în Rózsa nu a încetat nicio clipă să titulată Double Life. Un alt volum
11 Premii Oscar, nu a putut fi de- compună şi pentru podiumul con- poate fi citit doar în limba maghiară
păşită până în zilele noastre, ci doar certistic. Fiind preferatul regizori- (Életem történeteiből / Din întâm-
egalată. Ben-Hur s-a realizat cu bu- lor, era extrem de ocupat în calitate plările vieții mele). Cartea ne dezvă-
getul şi cu grija cuvenite blockbus- de compozitor de muzică de film, luie faptul că Rózsa era prieten cu
ter-elor, iar muzica scrisă de Rózsa însă el își efectua anual concediul cei mai mari muzicieni ai vremuri-
pentru acest film are o durată de cu o durată de trei luni – garantat lor sale, de la André Previn și Leo-
două ore şi jumătate (!). Inspira- prin contract – pentru a se ocupa şi nard Bernstein până la Toscanini şi
ţia i-a oferit-o oraşul etern, Roma. de altă muzică decât cea de film. A Beecham, și păstra amintiri în legă-
„Pe Dealul Palatin am început din compus concerte, piese camerale și tură cu mulţi muzicieni renumiţi.
senin să fluier şi să mărşăluiesc en- lucrări simfonice deopotrivă. A murit în anul 1995, dar în ţara
tuziasmat – povestea Rózsa – Două O lucrare din tinereţe, Serenada, sa natală prea puțini se ocupă de
fete se uitau la mine speriate: pazzo a fost apreciată de însuși Richard moștenirea lăsată de el. În 2007, la
(e nebun), au spus şi au fugit. În Strauss. Primul opus de succes, centenarul nașterii sale a fost come-
această stare de nebunie s-a năs- Temă, variațiuni și finale op. 13 a fost morat printr-un concert. Și ce cari-
cut «Marşul gladiatorilor», care de compus în 1934 şi a făcut parte din eră a făcut Miklos Rózsa, care, dacă
atunci se cântă la toate meciurile de repertoriul permanent al unor mari ar fi rămas acasă, ca Rózsa Miklós,
fotbal şi la sărbătorile universitare dirijori precum Charles Munch, și-ar fi rupt gâtul!
de-a lungul şi de-a latul Americii.” Karl Böhm și Bruno Walter. Con-
Ben-Hur a fost urmat de El Cid, în certul pentru vioară i l-a dedicat lui
care lui Charlton Heston i s-a alătu- Jascha Heifetz, iar concertul pentru ________________
rat şi Sophia Loren în rolurile prin- violoncel l-a compus la comanda
cipale. Rózsa a continuat să scrie lui Starker János. Un articol preluat din revista Fidelio
muzică de film până la sfârşit vieții, Concertul pentru vioară dezvăluie (din data de 18 aprilie 2017)
din aceste ultime pelicule cele mai fără dubii influențele lui Bartók și tradus de Bara Hajnal
importante fiind Viața particulară și Kodály (în unele privinţe chiar
a lui Sherlock Holmes (The Private îi depăşeşte pe aceștia), ceea ce
Life of Sherlock Holmes) – pentru poate fi reprobabil în cazul unui
care Rózsa a prelucrat Concertul compozitor în jur de patruzeci de
de vioară compus în 1953 –, re- ani. Poate tocmai de aceea întâr-
spectiv Urechea acului cu Donald zie atât de mult redescoperirea lui
Sutherland. Rózsa. Deși singura lui „vină” este
7
proză

Wilhelm Genazino
DACĂ AM FI ANIMALE
- fragment -
© Heike Huslage-Koch, 2016

[…]
Într-adevăr, locuiam împreună mai ales la sfârșit de săptămână, de regulă, la mine, ca un cuplu
rodat de multă vreme. Pentru a sugera măcar conflictul pe care îl aveam, menționez numai senzația de
ușurare care mă încerca atunci când, lunea dimineața, după un sfârșit de săptămână petrecut împreună,
Maria pleca. Țineam acest conflict secret, pentru că nici măcar eu nu puteam să explic în ce consta acea
ușurare pe care o simțeam lunea, când Maria pleca. Simțeam doar o vagă senzație de libertate, simțeam
cum, în sfârșit, mi se lua o greutate de pe umeri. Această senzație mi se părea mie însumi nedreaptă, pentru
că, trecând cu vederea alcoolismul ei ocazional, nu aveam ce să-i reproșez Mariei. Țineam totul în mine
și sufeream în tăcere. Și nici măcar asta nu mi se părea neobișnuit, fiindcă mă săturasem de aceste mici
ipocrizii pe care le aduce cu sine viața,de la o vârstă încolo, cum ar fi pielea îngroșată de pe călcâie sau
descoperirea de cont.
La marginea Pieței Friedrich Ebert se afla un magazin universal Elite. Era un magazin mic, cu
un singur etaj, în care se găseau articole de menaj, îmbrăcăminte pentru copii, pantofi, capoate, o cafenea
și, pe lângă acestea, o cizmărie pentru bărbați și o lăcătușerie. Mi-am dat seama că puteam să cumpăr de
acolo un ceainic, bifând astfel măcar una dintre cumpărăturile preconizate. Maria spunea că în ceainicul
nostru (adică în ceainicul meu, de fapt) era atât de mult calcar, încât mai bine îl aruncam. Cu ani în urmă,
îmi venea să râd de îndrăzneala magazinului de a se numi Elite, astăzi mi-a trecut. Nu mai cumpărasem
de ceva vreme nimic de acolo – însă acum, străbătând parterul, eram de-a dreptul șocat. Era aproape gol.
Vânzătoarele stăteau fără nicio noimă în spatele tejghelelor și așteptau să vină cineva să cumpere ceva. În
această privință, eram poate pentru ele un licăr de speranță. Am luat-o spre raionul cu articole de menaj
din celălalt capăt al parterului. Citisem deja mult despre criza magazinelor de acest fel, dar n-aș fi crezut
că lucrurile pot sta chiar atât de rău. Mă întrebam (dat fiind că eu însumi intram doar rareori într-un ma-
gazin universal) dacă n-ar trebui să mă simt vinovat pentru declinul acestor magazine. În tinerețea mea,
la magazinul universal era agitație mare în fiecare zi. Oamenii radiau de fericire când găseau câte ceva de
cumpărat sau când puteau să urce la etaj pe noile scări rulante. Pe vremea aceea, trebuie să fi fost o fericire
să poți să te plimbi printr-un asemenea magazin. Și acum se terminase! M-am și oprit ca să mă minunez
de pustietatea din jur. Ceainicul pe care l-am cumpărat a costat 3,50 euro, motiv pentru care m-a încercat
încă o dată, pentru scurt timp, acel sentiment de vinovăție. M-am gândit că n-ar fi rău să-mi cumpăr de aici

8
proză
și un pat nou, dar n-aveau paturi, ci doar lenjerie de pat. Oare n-ar trebui să caut un magazin universal mai
mare și să-mi cumpăr chiar azi un pat nou, ca să-mi pot arăta mai bine bunăvoința?
Dar îmi era imposibil să intru în mai mult de un magazin pe zi, și asta cel mult o dată pe săptă-
mână. În această privință, Mariei i se părea că sunt prea reținut. Se oferise deja de mai multe ori să mergem
împreună și să cumpere ea un pat nou. Maria se aștepta, astfel, la mai multă eficiență. A pronunțat chiar
acest cuvânt: „eficiență“. Era unul dintre cuvintele care se foloseau adesea în agenția de publicitate la care
lucra. Trebuie să recunosc că lipsa chefului de a cumpăra un pat nou avea în spate o poveste delicată,
despre care nu discutam cu Maria. Într-adevăr, mă culcasem mulți ani la rând în acest pat cu Thea. Aveam
o mulțime de amintiri extraordinare legate de el. Dacă ar fi știut despre această legătură, Maria ar fi fost
revoltată și, probabil, s-ar fi gândit la consecințe. Și cuvântul „consecințe“ provenea din agenția de publi-
citate. Era frumos să cari după tine prin viață, peste ani, o perioadă compusă din multe detalii corporale.
Dacă aș fi avut curaj, mi-aș fi cumpărat acum un costum nou. Dar nu aveam, mă simțeam sleit de prea
multe amintiri. Înmormântarea lui Autz era programată a treia zi și devenea tot mai probabil că aveam să
mă duc tot cu hainele mele mai vechi. Mă simțeam bine în hainele nu tocmai noi, îmi plăcea cum îmi stătea
cu ele. Arătam de parcă aș fi fost un domn de pe timpuri. Maria nu avea de gând să vină la înmormântare,
o întrebasem. Doar dacă mi-aș fi luat un costum nou, negru-negru. Pe cer se adunau nori cenușii de ploaie
și un vânt puternic s-a năpustit asupra pieței, culcând la pământ tufele de prin grădini. La cinema Excel-
sior rula un film cu titlul Die Flucht ohne Ende1. Dacă aș fi intrat acum în cinematograf, ar fi trebuit să țin
ceainicul în brațe o oră și jumătate. Și, totuși, am intrat în foaierul gol al cinematografului. Privind sala de
proiecție prin ușile duble care erau deschise, am zărit șase sau șapte spectatori răzleți. Oare de ce s-or duce
atât de mulți bărbați singuri la cinema? N-am văzut nici cupluri, nici femei în vârstă care să stea una lângă
alta. Cu această priveliște a bărbaților care stăteau nemișcați, sala de proiecție părea că se transformă într-o
sală de așteptare pentru oameni care aveau nevoie de asistență. Nu voiam deloc să trec drept un om care
avea nevoie de asistență – nici măcar într-o sală de cinematograf aproape cufundată în întuneric. Bărbații
care stăteau singuri păreau aduși de la un spital. Poate că proprietarul cinematografului avea de gând să
aștepte până începea proiecția ca să sune la vreo organizație caritabilă evanghelică și să spună: „Avem aici
șapte oameni năpăstuiți, n-ați putea să treceți să
vedeți ce-i cu ei?“ Tot gândindu-mă la asta, am părăsit foaierul. Afară deja părea că vine furtuna. Cerul
devenise mai întunecat și vântul, mai aspru. Un copil care plângea era împins repede cu căruciorul. Păsă-
rile se înălțau, agitate, pentru ca după nici trei metri să aterizeze din nou. Porumbeii grăsani semănau cu
mătușile mele moarte de când lumea. Un bărbat deschidea pubelă după pubelă, fără să găsească nimic.
Era deja miezul verii. Pe vremea când încă eram cu Thea, plecam în fiecare an. Dar, de când dispăruse din
viața mea, mă dezobișnuisem să îmi iau vacanță. Adică nu mai apăruse nimeni care să mă oblige, an de an,
să plec în concediu. Maria mă bătea și ea la cap să mă duc pe undeva, însă, în mod ciudat, reușeam să mă
impun.
Pe dată, au început să cadă primii stropi de ploaie. Erau niște stropi mari și grei, care prevesteau
o ploaie torențială. La unele ferestre au apărut gospodine care au coborât jaluzelele până la jumătate. Un
fulger a scânteiat deasupra pieței, iar ploaia s-a întețit. M-am lipit de zidul unei case, care însă nu prea mă
adăpostea. Lipsit de inspirație, m-am întors la cinematograf. În foaier se afla acum o mamă care alăpta și
nu părea deranjată de prezența mea. Nici măcar nu m-a privit, se uita fără întrerupere la bebelușul ei. Ia te
uită ce schimbare îmbucurătoare, sugarii pot fi hrăniți în public, mi-am spus. Priveliștea asta avea asupra
bărbaților un efect educativ. Așa aveau să priceapă mai bine că sânii au, dincolo de dorința bărbaților, și
un sens etic. Această învățătură era (este) pentru mine absolut necesară. În afară de mine și de mama cu
copilul, nu mai era nimeni în foaier. Mă uitam la instantaneele din filme expuse în vitrine și mă prefăceam

1
Ecranizare din 1985 a romanului omonim de Joseph Roth. (N. red.) 9
proză
că am de gând să-mi cumpăr imediat un bilet. De fapt, mă uitam, pe cât de discret puteam, la pieptul fe-
meii care alăpta. Când văd sâni (sau părți ale lor) în decolteul unei femei, mă simt nespus de atras, chiar și
de femeile gravide. Din cauza burții proeminente, sânii gravidelor trec cumva într-un plan secund, adică
devin smeriți, ceea ce îi face să pară însă mai casnici, mai camaraderești (ca să spun așa). Pieptul femeii
care alăpta era mare, alb și acum expus aproape în totalitate. Plăcerea (pofta) mea plutea în aer încoace și
încolo, între femeie și mine, căci femeia nu dădea, în continuare, niciun semn că ar avea de gând să ascundă
cumva că alăpta. Cu toate că priveliștea îmi plăcea peste măsură, simțeam o oarecare durere în partea de
sus a corpului. Pentru că ciudat la frumusețe e că nu poți decât s-o privești. Nu poți să iei nimic din ea cu
tine acasă sau să păstrezi vreo părticică din ea într-un loc special. Nu poți decât să te holbezi la frumusețe,
mai mult de-atât nu poți să faci cu ea. Și, după ce te-ai uitat destul, e vremea să pleci. Iar când ai văzut prea
multă frumusețe odată (de pildă, Veneția sau frumoasele plaiuri ale Hessei) și apoi dispari cu mâna goală,
devii puțin melancolic. Motiv pentru care era bine să mă mulțumesc cu o cantitate mică de frumusețe.
Problema era că nu puteam să mă hotărăsc dacă un sân dezgolit aproape în totalitate e o cantitate mare ori
mică de frumusețe. Cât am stat să mă gândesc la frumusețe, ploaia s-a mai potolit. În plus, în foaier apăruse
un bărbat care închisese ușile duble de la sala de cinema. Așa că m-am dus spre ușile batante de la ieșire și
m-am uitat afară, pe stradă. De bună seamă, bebelușul supsese deja destul și acum mama îl culca la loc în
cărucior. Mă bătea și pe mine gândul că ar fi putut să-mi fie foame. Deja se înserase, orașul începea să se
golească. Mă gândeam dacă să mănânc o supă la bufetul magazinului universal sau să-mi iau mai bine la
pachet o salată semipreparată de la măcelărie.
Nici nu se oprise bine ploaia, că pe trotuar coborâseră niște ciori mari în căutare de hrană. Unele
dintre păsări se plimbau chiar pe mijlocul străzii, ceea ce nu mă deranja. Femeia a părăsit foaierul, cu că-
ruciorul și copilul, iar eu m-am uitat după ei și am simțit din nou acea durere în partea de sus a corpului.
Vecinătatea cinematografului m-a făcut să mă gândesc la mama, care era moartă. Din când în când, ne
anunța că în curând avea să meargă la film. Când eram mici, „a merge la film“ era o sintagmă folosită de
multe femei casnice. Mama mea era frumoasă și citea cu regularitate Film und Frau1, o revistă ciudată care
scria lună de lună despre viața actrițelor de cinema și care era citită aproape exclusiv de femei care nu
fuseseră niciodată la film. Un câine cu un picior pansat a trecut pe lângă mine. Ținea piciorul bandajat în
față și în lateral. Chiar putea să alerge bine în doar trei picioare. Știam prin zonă o măcelărie foarte scumpă
și mi-am luat de acolo o salată semipreparată (cu ou și brânză). Nici n-am cumpărat-o bine, că a și început
să mi se facă rușine. Tocmai unul ca mine, care miza atât de mult pe individualitate, mergea acasă ca un
oarecare, ca un om din mulțime, cu o salată semipreparată. De fapt, aș fi vrut să-mi iau un costum nou
și poate chiar un pat nou, dar uite că nu reușisem să-mi iau decât o salată semipreparată într-un ambalaj
oribil de plastic. Și acum îmi purtam destinul semipreparat spre locuința mea semipreparată, unde aveam
să petrec o seară semipreparată în fața televizorului. Asta dacă nu cumva avea să mă sune Maria, ceea ce
era lesne de închipuit. De Maria mă legau sentimente neplăcut de complexe. De fapt, de mult timp îmi
doream o altă femeie, dar nu aveam niciuna în vizor. Și, până la urmă, eram mulțumit cu Maria, ba poate că
și începusem s-o iubesc. Căutam o femeie a cărei prezență s-o pot suporta fără să mă gândesc cum să scap
de ea. Maria nu era o astfel de femeie. Avea o problemă care devenea, treptat, și problema mea: bea prea
mult. De ani întregi, aducea când venea la mine o sticlă sau două de vin. Mă gândeam că poate Maria voia
să ajung și eu să trăiesc ca ea la un moment dat. Ar fi trebuit să-mi petrec seara mai mult sau mai puțin băut
și apoi să adorm, ușor amețit, lângă ea. Dar Mariei nu i-a ieșit, nu eram un băutor. Nu puteam să-i spun
că-mi făcea plăcere s-o privesc pe Maria cea care nu prea mai era în toate mințile. La fel, mi se părea că, din
cauza alcoolului, serile noastre romantice nu aveau cum să dureze prea mult. Îmi convenea că nu trebuia să
vorbesc excesiv. Majoritatea oamenilor au mare poftă de vorbă când sunt băuți, dar nu rezistă mult timp.

10 1
„Filmul și femeia“ (germ.), publicație legendară din anii 1950, specializată în modă și cinema.
proză
Maria obosea repede și adormea adesea în timp ce vorbea cu nesaț.
Și, uneori, când adormea profund, mă îmbrăcam, ieșeam din casă și mă întâlneam cu un coleg
sau doi la cârciumă. Maria detesta cel mai mult apucăturile astea pe care le aveam. Ea își închipuia că doi
oameni care s-au culcat unul cu celălalt erau apoi, chiar și în somn, nedespărțiți. Plimbările mele postcoi-
tale m-au făcut să-mi dau seama că nu o suportam ușor pe Maria. Cu toate că între timp devenisem tot mai
legat de ea, începeam să am senzația că lângă ea sunt tot mai singur. Era, firește, vina mea. Ar fi trebuit să
fiu sincer cu mine însumi și să accept că Maria nu era potrivită pentru mine. Dar nu făceam nimic. Felul
Mariei de a se agăța de mine nu numai că mă emoționa, ci îmi inocula și ideea că aș fi avut o anumită dato-
rie față de ea. Doar că nici eu nu credeam în datoria asta. Această
certitudine atingea cel mai profund nivel al problemei noastre:
eu aveam prea puțin talent pentru așa-zisa viață normală. Să
luăm, de exemplu, banalul moment în care bărbatul stă liniștit
cu femeia într-o cameră. Ea examinează nasturii de la vesta lui
de lână, el citește ziarul sau se uită la televizor. Când situația asta
se prelungea în cazul nostru, începeam, nu după mult timp, să
simt nevoia să spun ceva. Și chiar începeam să vorbesc: împotri-
va voinței mele și uneori chiar și împotriva putinței mele. Dacă
nu voiam sau nu puteam să vorbesc, ieșeam din cameră cu un
sentiment de vinovăție. De pildă, mergeam la baie, să fac un duș,
sau pe balcon, să-mi curăț pantofii. Când mă întorceam, Maria
mă întreba: „Ai fost să faci duș?“ Iar eu trebuia să mă stăpânesc,
să nu-mi ies din pepeni. Maria simțea aceste conflicte ale noastre
și adesea tăcea, lucru pentru care îi eram recunoscător. Însă se
simțea și ea vinovată și bea și mai mult.
[…]
__________________________

DACĂ AM FI ANIMALE
Wilhelm Genazino
Traducere din limba germană și note de Matei Martin
Editura ALL, 2017

Wilhelm Genazino s-a născut în 1943 la Mannheim. În anii 1960 a studiat filologie germană, filosofie și
sociologie la Goethe-Universität Frankfurt am Main. A fost jurnalist independent până în 1965, an în care
a debutat ca romancier cu Laslinstrasse, după care a lucrat ca editor și a scris piese de teatru radiofonic. În
1977 a publicat trilogia Abschaffel, care l-a plasat rapid în rândul celor mai importanți scriitori germani
contemporani, iar în 1990 a fost desemnat membru al Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung.
Autor a peste cincisprezece romane (Ein Regenschirm für diesen Tag, Das Glück in glücksfernen Zei-
ten, Eine Frau, eine Wohnung, ein Roman ș. a.) și o serie amplă de eseuri, Genazino a primit numeroase
distincții, printre care prestigiosul Georg-Büchner Preis, și a fost tradus în peste zece limbi.

11
proză

Csender Levente
PĂMÂNT FATAL

© Ferdinand Brezovsky

Nu-mi pasă, voi veni acasă cu un gipan Nissan, în care va atârna și un rozariu cu o cruce mare, și nu unul, ci
minimum trei vor fi agățate de oglinda retrovizoare, și brad parfumat Wunderbaum, și-mi voi scoate cotul
pe geamul portierei, pe mine să nu mă facă bunica melc, cu casa pe spinare și pâinea în poală, căci mă ener-
vez al naibii de tare, pe mine să nu mă-ntrebe nicio rudă de mașină, că-i cer prietenului meu gipanul Nissan
și mă pun la fix în poarta secuiască de o năpădește iasca, iar pe dumneata, bunico, și pe dumneata, bunicule,
vă duc la băi să vă mânjiți cât vreți cu nămol, dar ce o să vă umflați în piept când veți afla că nepotul a scofelit
de un Merțan sau un gip, mie să nu mi se plângă bunicul că mi-ați tăiat pădurea și ați încărcat-o în remorci,
hei, tovarăși, tovarăși, căci s-au dus acele vremuri, nu ne mai pitim de comuniști în pădure, acum pot să-și
arunce cenușă în cap că au calculat greșit în tinerețe, au futut-o cu sloganul propus: pământ, căci pământul
nici nu arde, nici nu putrezește, căci comuniștii ăia futuți le-au tras cu ușurință preșul de sub picioare, ceea
ce apoi a ars și a putrezit, și ar fi luat și mașina de treierat, dacă bunicul nu l-ar fi vândut repede și n-ar fi băut
banii la crâșmă, căci mai degrabă i-a băut, decât să-i bage în casieria partidului, Cinciri Feri a fost cel mai
deștept, n-avea nimic și nici nu se zbătea să aibă ceva, așa că nu i s-a luat nimic, cosea în mlaștină pentru
cai, căci ăștia supraviețuiau și cu rogoz, viața lui nu s-a schimbat niciodată în mai bine, dar își învârtea pipa
în gură cu un echilibru și voioșenie desăvârșite, ar fi putut să deschidă o școală budistă în șură, taxă bise-
ricească nu plătea, așa că în momentul în care i-a murit soacra, a trebuit să meargă la preot, iar preotul i-a
spus că n-are timp, trebuie să-și sape fântâna, căci cine nu plătește taxa bisericească, nu prea e luat în seamă
nici de preot, la care Feri a spus că aduc baba aici, o pun în fața porții și o înmormântați când aveți timp, și
a și întins-o, păi n-a fost mai bine așa?, până când era comunistă s-a prăbușit, a murit, și spor la sapă, babă
Sinka, ce bine se simțea pe căruța cu roți din metal, nu mai era invidioasă că alții au și ea nu, pentru că atunci
toată lumea avea la fel, adică nu avea, iar acum li s-au dat înapoi la toți tot ce aveau, dar dumneavoastră, doi
bătrâni, ce pula calului să faceți, căci pământul nu a îmbătrânit, este suficient să pui odată bălegar ca lumea,
dar dumneavoastră v-a trecut timpul, dumneavoastră ați cumpărat pământul în tinerețe, pentru vremurile
tinereții, doar nu vreți să-l scormoniți și la vârsta de peste șaptezeci și nici nu vreți să-l dați nimănui, căci nu
dă nimeni cât valorează, iar copiii, dar care copii, bunico? Marika, cea cu nervii la pământ, care a fost cărată
în alte țări de colo-colo, de nu se mai face om, sau alcoolistul de András care zilnic toarnă pe gât un litru de
pălincă de prune și care a vândut din casă tot ce se putea, iar copiii nici nu-l mai recunosc?, dar nici el nu
mai poate urca dealul, și dumneavoastră ați spus, că au plecat toți bețivanii, sau sinucigașul de Endre care
credea că e un erou politic, un mare ungur, dar i s-a arătat că în România nu poate să se dea mare oricine,

12
proză
nici cei ce știu cu adevărat să se dea mare, dar el nu știa și a sfârșit, nu-i așa, în ștreang, cam așa stau lucrurile,
bunico, de rahat, cine va duce mai departe gospodăria familiei?, sau îi așteptați pe nepoții care au întins-o
demult în țări cu trai mai bun și nu sunt proști să se întoarcă pe pământul natal din sentiment patriotic, și
acolo ce pula calului să facă cu tractorul ruginit și cu vacile, pe drumurile pline de gropi unde cel mai comod
mijloc de transport a rămas până astăzi carul cu roți de cauciuc, tracționat de vaci? orice altceva te zgâlțâie
de ți se întoarce stomacul pe dos, și mai vreți să luptați pentru cei patruzeci de centimetri de pământ, cât
trece buda noastră pe pământul vecinului, bunico, de-mi spune vecinul că nu vrea să fie vecin cu un căcat, și
nu înțelege că zeama de căcat pătrunde de fapt în sol și nu iese la suprafață, apoi vine cu baltagul din nou și
sfărâmă closetul, degeaba și-a însușit optsprezece ari din capătul celălalt al grădinii, dumneavoastră degeaba
reconstruiți buda, vine și o destramă cu toporul, fără să stea de vorbă, de-acum începeți să folosiți și dum-
neavoastră veceu englezesc, bunico, căci dacă nu, ce rost? normal, e mai bine în natură, știu și eu, când adie-
rea blândă de seară te mângâie..., și scoateți de pe peretele budei peretarul acela pe care scrie dimineața când
ne sculăm, te slăvim, Doamne, nu-l profanați, că poate vă pedepsește și vecinul își însușește din grădină o
suprafață mai mare, și sigur, puteți să vă judecați ani de zile, apoi o să dea cu dumneavoastră de pământ, cum
au mai făcut-o și puteți să vă întoarceți iar prin tribunale, să vi se facă dreptate, iar ăia vă vor da dreptate, căci
nimeni nu poate fi trântit așa, pur și simplu, la pământ, bunico, dar cu despăgubirea ce să facă omul, și mai
ales femeia, la peste șaptezeci nu mai este destul de antișoc, precum în tinerețe, bunico, iar eu nu-s tâmpit să
mă pun cu ei, să-mi scoată mațele pentru o bucată de pământ cu căcat, căci sunt cam nebuni țăranii, mai ales
ăia, aveți dreptate, bunico, că s-a ticăloșit lumea, dar nu-i nimic, vin eu în jogging cu gipanul Nissan, căci cu
autobuzul nu mai călătoriesc nici dacă șoferii îmi dau în scris că nu mă forțează să ascult timp de paisprezece
ore Lagzi Lajcsi și Zámbó Jimmy, mie însă mi-e greață și de la Dupla Kávé, ca atunci când muncitorul își
scoate pantofii după treizeci de zile, mă pișcă la nas, și pe toți cei din autobuz, se uită-n jur și icnesc până ce
miroșul se târăște în față și șoferul spune în microfon să se încalțe cel care și-a scos pantofii, așa că eu mai
bine nu plec, există o singură soluție, bunico, dacă vin cu Nissanul cu aer condiționat, mă pun fix în poartă
de-i scot stâlpul și voi spune că am venit, bunico, puteți să-mi pregătiți o baie fierbinte, este însă o problemă,
bunico, femeia aceea, femeia nu vine cu mine, spune că ea acolo nu este acasă, iar eu aici nu sunt acasă, de-
geaba am trăit jumătate din viața mea la Pesta, acum ce să mă fac? cum pot să fiu fericit? aveați dreptate când
ați spus că ai plecat de-acasă? niciodată nu vei mai fi acasă, dumneavoastră știți atâtea despre viață, bunico,
nu știu unde le-ați învățat, căci multă școală nu aveți și nici din sat nu prea ați plecat, dar nu v-aș schimba
cu nimeni de pe lumea asta, bunico, de ce sunteți atât de departe? și ce înseamnă acasă? bunico, de câte ori
pronunț acest cuvânt, simt că-mi plesnește capul în o mie de bucăți, sunt acasă deja și acolo, unde dorm o
singură noapte, cum să fiu eu fericit, sau femeia, cum să fie fericită? sau să plecăm într-un al treilea loc, unde
nici unul dintre noi nu-i acasă, asta-i soluția, bunico? să batem la o ușă în vest, să ne dea o bucată de pâine
și ceva de lucru, să-l lingem la cur pe un tâmpit de-acolo, pe o fermă de porci, care nici nu ne consideră
oameni, dar dacă ne-am duce și acolo cu un Nissan, ar fi cu totul altceva, dar nu, bunico, nu plecăm în vest,
acolo nu suntem primiți cu plăcere, și aici suntem deja prea în vest, e bun gipanul Nissan, bunico, ai suficient
loc să bocești și nu se-aude afară, poți să și urli, doar să dai boxele la maximum, prin geamurile fumurii nu
se vede, poți să-ți dai drumul la lacrimi, scaunul din piele nu le absoarbe, se usucă și nici nu mai contează.

__________________________

Traducere din limba maghiară de BARA HAJNAL. Povestirea face parte dintr-un volum în curs de apariție
la editura Next Page din București.

13
proză
CARTEA NELINIȘTIRII
pe atât de greoaie par încercările de ghicești propriile neputințe. Nu țin
a coabita cu realul brut, cu moar- minte să fi citit ceva mai cald & mai
tea cotidiană și cu adicțiile care uman în literatura noastră confesivă
îl înstrăinează pe poet de propria recentă decât acest răscolitor raport
Dan-Liviu BOERIU persoană. Există, de pildă, pasaje despre demoni și plăcerea maso-
tulburătoare în care e descrisă reîn- chistă cu care uneori îi invităm înă-
În cazul jurnalelor pe care autorii tâlnirea metaforică & vag mistică cu untru.
lor decid să le publice, una dintre tatăl sinucis, într-un decor apoca-
trăsăturile care pot salva scrierea liptic și pur în mod paradoxal: „te-ai
de la nombrilism și egocentrism apropiat de câinele care te privea cu
este autoironia. În Zodia cancerului, ochii lui tata, [...] i-ai luat capul în
jurnalul lui Radu Vancu, autoper- palme [...] și ați rămas așa o vreme
siflarea e o temă recurentă, cu sco- nedefinită în ploaia care cădea cum
pul intrinsec de a dilua eventuala cad toate ploile peste oamenii și
sentențiozitate ori seriozitate seacă câinii care fraternizează – îmbibată,
a paginilor ieșite din mintea și sen- adică, până în fiecare picătură de o
sibilitatea scriitorului. De altfel, cei nesimțire tipic și profund umană”.
trei ani traversați și adnotați aici de Nu e uitată nici perioada bahică,
către R. Vancu oferă cititorului po- distrugătoare & temeinică, care
sibilitatea de a se întâlni nu doar cu e prezentată în latura ei „tehnică”
personalitatea retractil-orgolioasă a (calculul mental al cantității de al-
autorului, ci și cu o serie de moduri- cool ingerate, ca într-un concurs
de-întrebuințare a banalului, drapat stupid), amintind de încăpățânarea
când în haina pretențioasă a livres- vicioasă a marelui prieten Mircea
cului pur, când în cea mai neagră Ivănescu. Sunt pagini întregi pe _____________
depresie. care le parcurgi cu sentimentul că Radu Vancu
ai în față una dintre cele mai oneste Zodia cancerului
Dincolo de ridicolul asumat al ipo- demascări ludice, ca să fii imediat Jurnal 2012-2015
hondriei (de unde și titlul cărții), confiscat de dramatismul confesi- Editura Humanitas, 2017
Radu Vancu încearcă în Zodia can- unii și de intensitatea supraumană
cerului un exercițiu de exorcizare. a acestei sensibilități ultragiate pe
Toate neliniștile care îl bântuie – care o întruchipează autorul.
unele într-un sens existențial care
îl apropie pe autor, prin fatalism și Și totuși, cele mai emoționante
prin talentul de a comprima dure- fragmente ale acestei bucăți de viață
rea, de Pessoa – își găsesc aici ex- care ni se pune la dispoziție sunt
presia perfectă, în speranța că măr- acelea în care se vorbește despre
turisirea, prin efectul ei terapeutic, prietenie. Zodia cancerului e, la fel de
va putea salva ceva. Pe cât de atent e intens, un metaroman al prieteniei
căutată apropierea dintre literatură (vezi paginile extraordinare despre
și viață (autorului i se pare uneori C.K.), un omagiu adus celuilalt, care
că însăși viața e o pagină de carte), îți seamănă și în ale cărui zbateri îți
14
Lumea văzută de Matei