Originea şi dezvoltarea limbii române

1. Familii de limbi: Diversitatea lingvistică a lumii a determinat clasificări ale limbilor în funcţie de 2 criterii: a. în funcţie de limba de origine, atestată (latina) sau reconstruită (slava comună, germanica), cele mai cunoscute familii de limbi sunt: limbi indo-europene (ramuri: romanică, germanică, slavă, baltică, celtică, iraniană, albaneză, armeană, greacă, toharică, anatoliană), fino-ugrice, caucaziene, nigerocongoleze, chino-tibetane. b. În funcţie de particularităţile lingvistice, distingem limbi izolante (ale căror cuvinte sunt invariabile, raporturile fiind exprimate prin mijloace sintactice şi de intonaţie, de ex. Chineza) şi limbi neizolante, care pot fi aglutinante (ataşează după radical afixe, fiecare cu un singur sens, de ex. Maghiara) sau flexionare (limba română). Limba română face parte din familia limbilor romanice, având la bază latina populară/vulgară. Alte limbi care mai fac parte din această familie sunt: franceza, provensala (S Franţei), spaniola, catalana (provincia Catalunya din Spania), italiana, sarda (insula Sardinia, Italia), romanşa sau retoromana (Elveţia), portugheza, dalmata (coasta dalmată a Croaţiei, nu se mai vobeşte de la sfârşitul secolului al XIX-lea). Un element ce individualizează limba română este faptul că este singura limbă latină vorbită în S-E Europei. 2. Definiţia limbii române (Al. Rosetti, 1968): „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Moesia Superioară şi Inferioară, Dardania), din momentul pătrunderii latinei în aceste provincii şi până astăzi”. „Se poate afirma că româna este o limbă romanică rezultată dintr-o foarte veche, constantă şi încrâncenată language loyalty (fidelitate lingvistică), care i-a asigurat identitatea în timp şi spaţiu, dar şi dintr-o cultură marcată de mai multe rupturi, după fluxul şi refluxul latinităţii în această zonă orientală a Europei, zguduită de vicisitudini şi acoperită de tăcerile istoriei”. (Al. Niculescu – Individualitatea limbii române între limbile romanice) 3. Latina clasică/latina vulgară: Naşterea unei limbi este un proces îndelungat şi nu poate fi datat cu exactitate. Nu se poate spune când a început transformarea limbii latine în limbă română. Se consideră că procesul de formare a limbilor romanice a durat până în secolul al IX-lea. Pentru limba română s-au emis mai multe ipoteze, una dintre teoriile ştiinţifice fiind că, la năvălirea popoarelor migratoare în secolul al VI-lea, structura limbii române era deja fixată, ceea ce a împiedicat dizolvarea ei în contact cu influenţa slavă. În urma cuceririi dacilor de către romani, începe procesul de romanizare a populaţiei autohtone, care a constat în asimilarea rapidă a civilizaţiei, a culturii şi a limbii din Imperiul Roman. Acest proces nu s-a întrerupt odată cu Retragerea Aureliană (271-273 d.Chr.), ci a durat, după unii specialişti, până în sec.al VIII-lea; cum Traian a colonizat Dacia cu oameni „ex toto orbe romano” (Eutropius), o populaţie atât de diversă nu se putea înţelege decât cu ajutorul latinei, pe care încep să o vorbească şi băştinaşii. Latina clasică este varianta scrisă a limbii latine, folosită începând cu sec. al III-lea î. Chr, până în sec. VI-lea d. Chr. Ca limbă oficială a Imperiului sau ca limbă vorbită de păturile culte, respectă riguros regulile lingvistice, se păstrează ca limbă literară în operele autorilor clasici. Începând cu sec. al VI-lea, latina clasică supravieţuieşte ca limbă culturală medievală în toată Europa, în opere ştiinţifice, în corespondenţa dintre cărturarii vremii, în cancelariile imperiale sau ca limbă de cult a creştinilor din Apus. 1

a se diftonghează: molam>moară. 4.în l: callis>calle. gramaticile latineşti care semnalau greşeli de pronunţare sau de morfologie. • O accentuat devine diftongul oa: porta>poartă.t: caput> capu>cap. auris non oricla). Este limba de comunicare dintre diversele populaţii ale Imperiului Roman şi suportă modificări din partea vorbitorilor autohtoni cuceriţi. ceafă. copil. ignorând aspectele normative şi acceptând inovaţiile. barză. 5. lucrări lexicografice precum Appendix Probi (listă datând din sec. • Transformarea consoanei duble –ll. a se bucura. Oituz. Jiu. mânz. Criş. Unele aspecte din fonetică şi morfo-sintaxă sunt atribuite ipotetic substratului autohton: în fonetică – consoanele h. brad. • Verbe: a ciupi. Stratul . Substrat dacic – este fondul autohton. care stă la baza formării limbilor romanice. ţap. mărar. Turda. fiind folosită în vorbirea familiară. Olt. astfel încât începe crearea limbilor romanice. zer. canis>câine. -andru. vatră. legată de credinţe religioase. brâu. Cea mai consistentă parte a moştenirii dace se observă la nivelul lexicului. moş.coda. fluier. n. urmată de e. baci. dar şi pe vase sau monede. latina vulgară. bazate pe oralitate. buză. în fiecare provincie altele. s. Siret. strungă. it. este reconstituită după o serie de izvoare: autori clasici latini (Plaut. Iaşi. Cicero. iar în morfologie – formarea numeralelor prin adiţiune (de la 11 la 19). • Substantive comune: abur. sp. raţă. fapt explicat fie printr-o posibilă interdicţie a scrisului. cioară. ş. gramatical şi lexical. Someş. -eşte. • A neaccentuat în poziţie finală devine ă: lana>lână. forma coda din latina vulgară este refăcut după rom. viezure. râuri menţionate în inscripţii. a cruţa. A. brânză.Limba română îşi dovedeşte caracterul latin la nivel fonetic. a scăpăra. localităţi. inscripţiile de la Pompei (oraşul acoperit de lava vulcanului Etna). Transformări fonetice în trecerea de la latină la română: • Căderea consoanelor finale m. scrum. cuprinzând 227 de cuvinte populare însoţite de cuvinte din latina clsică: oculus non oclus. a băga. deşi nu s-au păstrat mai mult de 200 de cuvinte: • Nume proprii: Argeş. stână. coadă. queue). grumaz. prin care se refac forme neatestate la un moment dat pe baza corespondenţelor (de ex. al III-lea d. vocala ă. fie prin ideea unei culturi de tip tradiţional. Timiş. • Căderea lui b intervocalic: caballus>cal. Bucur. Nu s-au păstrat documente scrise în limba dacilor. • Sufixe: -esc. şopârlă. Lotru. • Grupul consonantic cs a devenit ps: coxa>coapsă.Latina vulgară (populară) este varianta orală. spontană a latinei clasice. mazăre. gard. • Grupul consonantic ct a devenit pt: lactem>lapte. fr. • A urmat de consoanele m. coza. traducerea Bibliei (Vulgata – adresată clor fără o instrucţie deosebită). Dunăre. Horaţiu) în ale căror opere pătrund forme de limbă vorbită. 2 . • Căderea lui h în poziţie iniţială: herba>iarbă. urdă. • Transformarea lui l intervocalic în r (rotacism): solem>soare. ţarc. pârâu. groapă. -ăni. n devine â: campus>câmp.Chr. limba părăsită de populaţia dacă în urma cuceririi de către romani. metoda comparativ-istorică de studiere a limbilor romanice. balaur. Dacă latina clasică era bine cunoscută. Cerna. nume proprii de persoane. • Vocala o. Izvoarele scrise sunt puţine şi nesigure: nume de plante medicinale.

În prima fază a dezvoltării ei. b. verbe care indică acţiuni esenţiale (alerga. Latinitatea limbii române a fost semnalată mai întâi de cărturari străini (Papa Pius al II-lea. n: bene>bine. cădea. înaintea lui a: aqua>apa. viridia>varza. azi. ceaţă. determinate de spaţiul de formare. scortea>scoarţă. al XVIII-lea. lingua>limbă. 7. Teoria imigraţionistă este infirmată de bogatele mărturii arheologice prin care se demonstrează persistenţa populaţiei dacice în teritoriul de baştină. conform căreia după retragerea aureliană s-ar fi produs o migraţie masivă de populaţie din spaţiul fostei Dacii. comune limbii latine. 8. arătură. ceapă. B. B. lua). Cantemir. animale domestice şi sălbatice (arici. N. părinţi. seceră). fini). zilele săptămânii. Dialectele prezintă trăsături gramaticale şi lexicale asmănătoare. limbile slave. rogationem>rugăciune. apoi de cronicarii moldoveni (Grigore Ureche. june. iarnă. substratul de limbă (geto-dacic în cazul daco-românei. termeni agrari (pământ. bate. de obiectele de cult creştin. elemente ale vegetaţiei (arbore. faţă. străromâna.P. dico>zic. dinte. a se ruga). • Trecerea lui e la i când set urmat de m. când este urmat de n: bonus>bun. teoria formării limbii române exclusiv la S de Dunăre. sedeo>şed. numeroase adverbe. ger). XVII) şi de cărturarii Şcolii Ardelene (Samuil Micu. La nivel gramatical. Gh. c. Densusianu sau Al. Hasdeu. săptămână). cele 4 conjugări ale verbelor. păcurar). cumnaţi. t urmate de i în z. aduce. germană. judeca. istro-româna şi macedo-româna sau aromâna. codru. nea. cal). dentem>dinte. modurile şi timpurile. sapă. cruce. respectiv limba care se vorbea de strămoşii de la N şi S de Dunăre. braţ. Al. megleno-româna. Teoria formării limbii române la N şi S de Dunăre. Sextil Puşcariu). limba română veche este denumită româna comună (sau româna primitivă. s. termeni religioşi (biserică. Philippide. care este infirmată de existenţa dialectelor româneşti de la S de Dunăre. Miron Costin.• Transformarea lui a în e când este precedat de consoanele c. vocabularul fundamental al limbii noastre este în proporţie de 60% de origine latină: părţi ale corpului omenesc (cap. neogreacă. g sau de vocala i: clavis>cheie. româna preia 3 din cele 5 declinări ale substantivelor latineşti. maghiară. creier. cumană. • transformarea lui t.). mare parte a numeralelor. în faţa unui hiat. Influenţa slavă asupra limbii române: 3 . unităţi ale timpului (an. susţinută de Şcoala Ardeleană şi de majoritatea lingviştilor români (A. susţinută de D. teoria formării limbii române exclusiv la N de Dunăre. protoromâna. negotium>negoţ. Iorga. în č: fetiolus>fecior. La nivel lexical. tătară. traco-romanica). Teritoriul de formare a limbii române: Există trei teorii legate de teritoriul de formare a limbii române: a. lună. • schimbarea scvenţelor qu şi gu în p şi b. gradele de rudenie (socru. fenomene meteorologice (vânt. cu inscripţii latineşti sau de persisitenţa unor cuvinte latineşti numai în V României (ai. auzi. • Trecerea lui o la u. Roesler) sau de savanţi români recum Ov. C. obiecte de uz casnic. ş. engleză etc. frontem>frunte • Transformarea lui gn în mn: lignum>lemn. Petru Maior) la sfârşitul sec. inglaciare>a îngheţa. bou. ţ: decem>zece. susţinută de lingvişti străini (Sulzer. cânta. 1405-1464). cunoaşte. mână). pădure). diminaţă. semănătură. fi. Xenopol. 6. • modificarea lui d. taliare> a tăia. munte. pronumele. inimă. la N de Dunăre) şi adstratul (elementele împrumutate din pecenegă. noapte. greaca bizantină. teneo>ţin. frate. sec.D. fulger. nepoţi. Petru Maior. zi. dar mai ales prepoziţii şi conjuncţii. cele 3 genuri. Rosetti. Şincai. dar şi diferenţe. din care s-au desprins cele patru dialecte ale limbii noastre: daco-româna. dies>zi. Ion Neculce.

în sec. comerţ şi transporturi (şlep. Şi după sec. natură (iaz. bătrân/veteran. logodi. Împrumuturi latineşti – prima influenţă modernă asupra limbii române este cea latină savantă. canon. Din slavă provin cuvinte ce constituie serii semnatice: părţi ale corpului omenesc (gât. gleznă. Dumitru. veveriţă. precum şi organizarea statală în cnezate şi voievodate. uraineana. primul este 4 . grămatic). 11. voinic). -ean). icoană. sufixe (-ac. -că. duşumea. al Xlea. şorţ. sfânt. buştean. Ialomiţa. vidră). crâng. stabilite în regiunile carpato-dunărene: pecenegii (sec IX). Limba română a împrumutat din germană cuvinte din următoarele domenii: alimentaţie (cartof. diesel. limba română a recurs la împrumuturi slave prin intermediul limbilor vecine (bulgara. XVII. glazvand. 9. şniţel şvaiţer). milă. electrocar. 13. cusur. chezaş). adjective (drag. curcă. datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. patriarh. Sunt din limba greacă termeni bisericeşti ortodocşi (acatist. relaţii umane (nevastă. uiagă=sticlă). apostol. pitar. VII-VIII. Procesul este activ în perioada sec. wolfram). dud. evanghelie. basma. schit. slavă).O importantă influenţă asupra limbii române începe cu mijlocul sec. Vlaicu. Influenţa turcă s-a maniferstat mai ales în timpul îndelungatei suzranităţi turceşti de aproape 5 veacuri (sec. XII. ciulama. caimac. mândru. prin operele cronicarilor. în diferite etape istorice. rudă. şnur). rusa. sârbo-croata). prost. băcan. noţiuni abstracte (duh. al V-lea. obraz). călugăr. Influenţa greacă veche: se exercită asupra limbii române în sec. monah. XV-XIX). beteag. pârgar). al XIII-lea. cumanii (sec XI). belea. cocs. despot. dovleac. Influenţa germană se datorează stabilirii saşilor în Transilvania în sec. comerţ: acaret. silă). duză. ciubuc. liturghie. dărui. babalâc. nevoie. greblă). 10. -alnic. VII-X şi are drept consecinţe bilingvismul slavo-român. Nicolae) sau toponime (Cozia. chiflă. divan. unelte (ciocan. Vlad. în limba slavonă. berechet. femeie/familie. munci). vrăjmaş). Mihai. boiler. Multe cuvinte sunt arhaisme (birău. caraghislâc. convieţuind cu daco-romanii şi treptat fiind asimilaţi. dumbravă). Influenţe moderne asupra limbii române: a. smirnă) sau termeni din ierarhia feudală (chelar. ştecăr. iubi. De asemenea. hrăni. sunt de origine slavă verbe (citi. nemeş. chelner. potir. Un sufix de provenienţă turcă este –giu. şiretlic. rabat). 12. Dragomir. altele aparţin registrului popular (aldămaş. muncă. Ilfov). alături de –lâc: chiulangiu. băşică/vezică. Influenţa turcă – împrumuturile turceşti din limba română sunt atribuite populaţiilor de origine turco-tătară. arină/arenă. mâncăruri şi băuturi. Influenţa slavă se manifestă asupra românei ca idiom deja format. gâscă. îmbrăcăminte (stogă. vieţuitoare (cocoş. baclava. cătană. cafea. chilie. reorganizarea Bisericii şi oficierea slujbei după model slav. cleşte. griş. Dan. izvor. ventil. cafegiu. iatac. tehnică (bliţ. fasung. la care se adaugă antroponime (Bogdan. Dintre dubletele etimologice frupt/fruct. dihor. altele sunt regionalisme (boldă=prăvălie. viteaz. la începutul sec. noroc. -aş. impactului tehnicii şi ştiinţei în ultimele două secole. pomană. odată cu migraţia slavilor pe teritoriile de la S de Dunăre (unde asimilează populaţia autohtonă sau o dislocă spre sud) şi pe cele de la N fluviului. prieten. Cuvintele de origine turcă se referă la domenii variate legate de casă şi locuinţă. bucluc. termeni bisericeşti (mucenic. apoi prin reprezentanţii Şcolii Ardelene. Influenţa maghiară se manifestă după stabilirea maghiarilor în Transilvania. adoptării modelului cultural german în epoca marilor clasici şi în perioada interbelică. Mircea. dominaţiei austriace în Bucovina până în 1918. -anie. caşcaval.

agramat. adică stiaoa cu coadă” (Miron Costin). Fraza este citată de cronicarul bizantin Teophanes Confessor în pasajele de relatare a unei expediţii armate bizantine din 587 d. atinge punctul maxim în impul domniilor fanariote (sec. adecă deznodarea vintrelui”. şcoală (alfavită=abecedar. a agonisi. apoi 1485. dascăl. Influenţa neogreacă – paralelă cu influenţa turcă modernă. bonus. 16. având formule iniţiale şi finale preluate din limba slavonă. rege. Scrisoarea păstrează protocolul de epocă. a omite. premiu. melos=cântec. adresarea a fost înţeleasă ca semnal de retragere. fratre ar putea fi cel mai vechi eşantion de limbă română în devenire.XIX). pueril. Cele trei cuvinte ar fi fost rostite de un soldat în limba „părinţilor”. Alte exemple: C. Primele referiri la texte în limba română: mărturii indirecte şi fragmente disparate indică existenţa unor texte scrise în limba romămâ la sfârşitul sec. a elibera. religie (agheazmă. cu intenţia de a semnala unui camarad pierderea bagajului. regele Poloniei. literă. vivlion=carte. Multe dintre neologismele împrumutate au o etimologie multiplă. al VI-lea. vivliotecă=bibliotecă). pronie).Chr. al doilea este împrumutat. Torna. Primul etimon de limbă română: torna. Aceste împrumuturi se referă la următoarele domenii ale vieţii materiale şi spirituale: administraţie (anafora=raport faţă de domn. erată. datând din sec. probă. 5 . fratre este enunţul admis sau contestat ca aparţinând românei în curs de constituire. „pilulăgugoaşă. ar fi fost tradus din română în Polonă. Coştiinţa noutăţii determină frecvent explicarea. Majoritatea istoricilor şi a filologilor sunt dispuşi să accepte ipoteza că Torna. XVIII-Începutul sec. a cuvinelor recent achiziţionate: „boala ce-i zic dezenterie.V. fabulă. Primul document atestat în limba română este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Johannes Benkner din Braşov. datând din 1521.. pictură. însă lipseşte atestarea prin documente: 1482 sau 1492 – Udrişte Năsturel foloseşte întro scrisoare o formulă de adresare Bunilor i cestitem în locul expresiei consacrate Dobrem i cestitem. torna. torna. prin care este anunţată o invazie a turcilor. dispnee=dificultate respiratorie. epitrop=împuternicit. în text. receptată şi de ceilalţi soldaţi recrutaţi din populaţia romanizată suddunăreană. addenda. b. în faţa lui Cazimir. molimă). torna. acestea fiind preluate din italiană sau franceză. „cometa. fratre Cele mai vechi mărturii şi semne de limbă română sunt controversate şi legendare. Ea este o urmare a contactului cu o civilizaţie superioară. biblie. ştiinţe şi arte (arhitecton.moştenit. magherniţă=magazin mic). bubuşlie care dau doftorii de înghit pentru leacul” (Dimitrie Cantemir). 15. item. audit. al XV-lea. filadă=caiet.jurământul de vasalitate rostit de Ştefan cel Mare la Colomeea. catapultă. 14. mass-media.

6 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful