You are on page 1of 1

Vreau să înțelegeți un lucru despre mine: eu sunt un om cât se poate de obișnuit, ba chiar aș putea

spune banal. Desigur, am tabieturi și caracteristici particulare dar, afară de asta, ființa mea este
lipsită de orice bizarerie. Cel puțin,era.

Eu am 55 de ani, timpul a trecut lăsându-și amprenta nemiloasă asupra trupului meu, cum altfel?!
Doar așa e și firesc! Oricum, nu vreau să vă povestesc despre greutățile vârstei, deși ele mă apasă mai
greu cu fiecare zi ce trece.

Întreaga mea viață a avut un curs firesc,lin și lipsit de evenimente. Îmi formasem greșit impresia asta
despre viață- vezi tu, încearcă să-ți imaginezi un trai lipsit de orice element senzațional sau edificator
și ai să înțelegi ce însemna viața pentru mine: era o lungă plimbare prin neant.
Mergeam și mergeam orbește și credeam că asta înseamnă să trăiești: să mergi și să mergi fără un
scop anume până când, într-o zi, nu o să mai mergi. Recunosc că eram teribil de ignorant ,dar asta
înțelegeam eu din 54 de ani de viață ,care au trecut exact cum trec minutele pentru tine
când,impasibil, nu ești atent la ceea ce faci.

Într-o zi însă ,lucrurile s-au schimbat. Am simțit anxietatea crescând în interiorul ființei mele și nu
pricepeam ce-i sentimentul acela, nu-l înțelegeam. De ce să-mi fac griji? Eu o să continui să merg .
Ceea ce nu știam eu pe atunci era că drumul meu era un cerc pe care eu îl trasam la nesfârșit.

Și într-o zi m-am pierdut de drumul meu repetitiv.