You are on page 1of 20

Datoria

Eu Îţi rămân profund îndatorat Preafericit, Părinte Milostiv, Căci eşti Nemuritor şi Înălţat Şi-n totul veşnic dăinuieşti activ.

Eu Îţi rămân profund îndatorat Preafericit, Părinte atotsfânt, Căci m-ai păzit de soli înconjurat, Să nu cobor în groaznicul mormânt.

Eu Îţi rămân profund îndatorat Preafericit, Părinte minunat, Că-n valea morţii Tu m-ai protejat Şi n-am căzut, răpus, îndoliat.

Eu Îţi rămân profund îndatorat Preafericit şi nevăzut Stăpân, Că-n clipe grele, blând m-ai vizitat, Arzând în mine zgură, lemn şi fân.

Eu Îţi rămân profund îndatorat Preafericit şi veşnic Adonai, Căci nu erai dator sau obligat Să mă răscumperi, să mă duci în Rai.

Cornel David

C u p r i n s

3

Editorial

 

Profetul - omul lui Dumnezeu – Editorii

4

Închinători în duh şi în adevăr

 

Spălarea picioarelor – Carol Szekely

6

Doctrine biblice

 

Viaţa umană – Iosif Anca

10

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

 

Scrisoarea a XLII-a – Zaharia Bica

14

Carte în serial

 

Ridicaţi-vă! Începe judecata! – Ivan Petrovici Fedotov

16

Experienţe

 

Mărturia întoarcerii mele la Dumnezeu – M. P.

18

Statutul moral şi spiritual al creştinului

Vorbe de îmbărbătare – Cristian Dan

Fondurile necesare editării şi distribuirii re- vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din donaţii din
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei
ISSN: 1841-1185

Editorial

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)

Profetul omul lui Dumnezeu

Cartea sfântă cuprinde o listă lungă de profeţi, dintre care unii au plătit cu viaţa slujirea lor, „de la întemeierea lumii: de la sângele lui Abel până la

(Luca

11:50-51), în timp ce vesteau mai dinainte jertfirea celui mai de preţ sânge - „patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11). După împlinirea

celor prezise de înaintaşii lor, profeţii pe care îi întâlnim

în Biblie, de la cartea Faptele Apostolilor la Apocalipsa,

apar tot pe o poziţie importantă în schema lucrării de mântuire, căci după înălţare „El a dat pe unii apostoli;

pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători” (Edeseni 4:11). Mişcarea penticostală din România cuprinde şi ea astfel de oameni ai lui Dumnezeu, cum sunt numiţi uneori în Scripturi, aceşti mesageri ai cerului: Moise, David, Elisei, prorocul trimis din Iuda la Betel etc, luaţi dintre pământeni, supuşi „aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5:17), dar chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi cu darul şi puterea

de împlinire a acestei slujbe de mare necesitate.

Careestepercepţiaactualăreferitoarelaprofeţi, la profeţie? Este cunoscut faptul că există proroci în zilele nostre, cei mai mulţi în adunările penticostale,

dar pot fi întâlniţi şi în adunări baptiste sau în alte denominaţiuni evanghelice. Totuşi se observă o absenţă generală în slujirea profetică la slujbele din casele de rugăciune, de duminica şi de peste săptămână. Care

ar fi aportul cuvintelor profetice la edificarea spirituală

a credincioşilor la slujbele – programele adunării,

unde se observă că timpul consacrat rugăciunii se desfăşoară fără „întreruperi” punctuale ale Duhului Sfânt, iar spaţiul rezervat cântărilor şi predicii devine tot mai profesional? Ceea este menţionat de apostolul Pavel, referitor la exercitarea acestui dar, este o normă obligatorie şi în vremea noastră sau totul depinde de convingerile conducătorilor locali şi de obişnuinţa fiecărei adunări? Apoi, dat fiind faptul, că un mesaj profetic trebuie analizat în funcţie de conţinutul lui, dacă este o descoperire cu privire la un păcat săvârşit de o persoană în trecut, cine probează recunoaşterea sau nerecunoaşterea celui care a comis acel păcat? Dacă este o previziune cu anumite detalii sau semne, cine are datoria să scrie mesajul şi să urmărească împlinirea lui? Este de dorit să fie proroci

sângele lui Zaharia, ucis între altar şi Templu

în fiecare adunare? Iată câteva întrebări lângă care s-ar mai putea pune multe prin care să promovăm această lucrare, nu să-i găsim argumente pentru punerea ei sub semnul întrebării sau chiar anularea ei. Credem că orice lucrare trebuie analizată în funcţie de scop. În contextul planului etern al lui Dumnezeu, marcat aşa cum am arătat de la început, de lucrări profetice şi al implicării directe a Duhului Sfânt, Cel prin care se face orice descoperire profetică, în derularea pas cu pas a acestui plan, nu putem să ne imaginăm o absenţă a exercitării acestei lucrări divine. Cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:4). de aceea sfatul apostolic: „râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii” (1 Corinteni 14:12). A crede că odată încheiat canonul biblic, nu mai sunt necesare descoperiri, este un mod superficial de a privi nevoile lucrării Domnului, aşa cum se observă în Cartea Faptele Apostolilor: Ce avea a face foametea prezisă de Agab, sau vedenia lui Pavel referitoare la lucrarea din Filipi sau la cea din Corint cu canonul biblic? (Fapte 11:27-30; 16:9-10; 18:9-10). Lucrarea de răspândire a adevărului evanghelic şi apoi creşterea spre maturitate a celor ce au crezut, suferă în condiţiile absenţei descoperirilor, care pot delimita câmpul de misiune, pot stabili o strategie şi pot contribui la împlinirea unor nevoi materiale cu anticipaţie, ca şi în cazul foametei din Egipt, evenimente trecute cu succes prin aport profetic. Avem cunoştinţă concretă despre un caz din zona Moldovei când prin darul profetic, Domnul a vorbit unui frate din Bucovina, referitor la implicarea în evanghelizarea unei localităţi şi apoi cum i-a vorbit din nou cu privire la ziua şi ceasul când să fie prezent acolo în sat. A fost ceva special şi pe loc s-a împlinit mesajul referitor la venirea la pocăinţă a unor persoane şi demararea unei lucrări, care privea mântuirea mai multor persoane şi construcţia unui locaş de închinare. A te lipsi de un astfel de ajutor de sus, ar fi ceva asemănător cu a te afla pe front fără nici o informaţie suplimentară, specifică unui sistem de informaţii şi contrainformaţii şi a te bizui doar pe ce se vede cu ochiul liber de la linia frontului.

(continuare în pagina 5)

3

Închinători în duh şi-n adevăr

fiindcă „

astfel de închinători doreşte şi Tatăl!” (Ioan 4:23b)

Spălarea picioarelor

„Deci, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13:14).

4

Cuvintele rostite de Isus au valabilitate mai mare decât cerul şi pământul (Luca 21:33). Iată de ce şi Pavel ne atrage atenţia să nu trecem peste ceea ce este scris (1 Corinteni 4:6). Iar actul spălării picioarelor este prezentat în exemplul practic şi explicaţiile Domnului Isus în Ioan 13. Totuşi multe confesiuni trec peste cele scrise. Chiar şi unii credincioşi care au practicat cândva această lucrare, încep să renunţe la ea cu bună ştiinţă, sub influenţa altora din comunitatea lor. Isus Hristos este modelul scriptural de slujire faţă de Creator. El n-a lăsat nimic neîmplinit dintre cele prevăzute de Tatăl. Pentru a spulbera orice rezistenţă din partea lui Ioan, la botez, Isus i-a zis: „Lasă-mă acuma, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15). Când Domnul ne cere ceva, noi îi împlinim porunca? Pe baza celor relatate mai sus, ne putem pune două întrebări de autocunoaştere: „Am eu râvna şi îndemnul din duh să împlinesc tot ce-mi porunceşte Domnul?; Îndemnul Domnului de a participa la spălarea picioarelor are un ecou în duhul meu renăscut din Duhul Domnului?” Dacă nu pot răspunde cu „da” la aceste întrebări, duhul credinţei mele, ori s-a îmbolnăvit, ori s-a stins. Credinţa ni s-a dat ca să putem fi ascultători de Cuvânt (Romani 1:3-5; 15:18; 1 Petru 1:1-2) Cine nu ascultă de Duhul, care ne vorbeşte în inimă prin versete biblice, nu are credinţă. Din cele scrise de Ioan, reiese că spălarea picioarelor este privită ca o datorie şi ca o modalitate de a călca pe urmele Învăţătorului. Domnul a prevăzut că unii vor căuta să scape de împlinirea acestei datorii şi a precizat că „robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul nu este mai mare decât cel ce l-a trimis” (Ioan 13:16). Un ucenic este un rob răscumpărat cu preţ de sânge şi un slujitor trimis în misiune de Răscumpărătorul său. Creştinul care-şi dă seama de dubla sa calitate de rob şi de misionar, nu-şi poate permite să calce un consemn al Domnului şi Învăţătorului său cu care va da ochii într-o zi. În schimb cine împlineşte acest consemn va fi fericit, căci orice act de ascultare îşi atrage o binecuvântare, iar orice act de răzvrătire îşi atrage un blestem. Neascultătorul seamănă în firea sa pământească, pe când ascultătorul seamănă în Duhul. Pavel ne avertizează că „«Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit». Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică” (Galateni 6:7-8) Mulţi renunţă, fără nicio remuşcare în cuget, la spălarea picioarelor pentru că nu li s-a descoperit latura spirituală a acestei lucrări. Ei nu văd în spălarea picioarelor, decât un act gratuit de ploconire în faţa fraţilor şi un prilej de a contracta o boală de piele. De aceea, Dumnezeu îi face să se ploconească în faţa păgânilor şi să contracteze boli de piele fără nicio veste. Spălarea picioarelor n-are utilitate decât pentru cei ce sunt în Hristos prin naşterea din nou şi

prin botez în moartea Domnului. Ei îşi reînnoiesc legământul, ori de câte ori iau Cina Domnului şi se află curaţi înaintea Tatălui, dar au trebuinţă să li se spele picioarele (Ioan 13:10). Acestei trebuinţe i-a răspuns Isus în timpul Cinei. Dar după înălţarea Domnului, cine mai poate spăla picioarele ucenicilor ce se perindă de-a lungul secolelor pe acest pămînt? Tot Isus. El este prezent prin Duhul său în orice ucenic real. De aceea, le-a şi poruncit să-şi spele picioarele unii altora. Isus lucrează în şi prin ucenicii Lui. Petru a refuzat iniţial să i se spele picioarele, neînţelegând acest act, dar Domnul i-a dat o replică foarte tăioasă: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea deloc parte cu Mine”. (Ioan 13:8) Această punere în gardă este valabilă şi astăzi. Dacă nu mă spală Hristos, care locuieşte în fratele meu, nu voi avea parte cu El. Dimensiunea complexă a operei de mântuire cuprinde şi actul spălării picioarelor, ca o spălare parţială şi periodică necesară, după spălarea iniţială şi totală de la începutul umblării cu Dumnezeu. Botezul, Cina şi Spălarea picioarelor sunt acte de cult simbolice, care pot fi transmutate prin credinţă în domeniul realităţii celei mai concrete. Prin botez, mor în Domnul, ca moartea Sa s-o pot experimenta zilnic în lupta împotriva păcatului şi a întunericului. La Cină mănânc trupul şi beau sângele Domnului, ca să am parte de Duhul Lui şi să pot fi înviat din morţi împreună cu toţi sfinţii (Romani 8:10-11). În acest proces al devenirii spirituale, legat de necesitatea spălarii picioarelor, pornim de la faptul că picioarele se pot murdări pe anumite căi. Piciorul este mădularul expus impurităţilor întâlnite pe drumul vieţii în lumea păcatului şi a morţii. Unele căi aparţin Domnului, pe ele nu se întinează nimeni. Alte căi aparţin firii, ce colaborează repede cu întunericul. Căile firii şi ale întunericului întinează pe cei ce calcă pe ele. Picioarele întinate trebuie spălate de însuşi Domnul. Se cuvine ca spălarea propriu-zisă a picioarelor să fie urmată de o spălare spirituală. Cel ce se pune în genunchi, ca să-mi spele picioarele, are datoria să-mi spună dacă a observat greşeli în umblarea mea cu Domnul, ca să mă ajute pe viitor să fiu biruitor. Observaţiile se fac pe un ton blând, cu multă dragoste, deoarece toţi suntem supuşi greşelilor. Dacă fraţii mei n-au observat niciun lucru vinovat în umblarea mea, însă cugetul meu mă mustră pentru anumite infidelităţi faţă de Domnul, pot să profit de ocazie să-mi mărturisesc păcatele şi să mă rog împreună cu ei pentru a fi iertat. Astfel, pot scăpa de anumite legături ale întunericului şi pot să fiu tămăduit de bolile datorate acestor legături (Iacov 5:16). Spălarea picioarelor nu este un lucru de neglijat ci unul necesar, fiind o lucrare în care este implicată preoţia permanentă a Domnului Hristos, prin care putem „să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).

Carol Szekely

(continuare din pagina 3)

De asemenea, credem că pentru a putea separa ceea ce aste autentic, de ceea ce este o imitaţie fără valoare. sau chiar o imixtiune demonică printr-un duh de ghicire, trebuie să avem în vedere originea unui dar profetic. al unei persoane şi dacă acel profet are o viză actuală de om al lui Dumnezeu. Debutul unui profet este marcat de o piatră de temelie la începutul chemării sale, fapt vizibil la profeţii din Biblie, fie copilul Samuel, fie păstorul Amos. Un astfel de moment, însoţit de un prim mesaj. va încredinţa atât persoana în cauză cât şi comunitatea din care

face parte. S-a întâmplat în urmă cu aproximativ 35 de ani, ca într-o familie cu mai mulţi copii ce locuia într-o zonă de munte, să se ţină o zi de post şi rugăciune pentru mama acelor copii care era bolnavă. Seara, la rugăciune, unul dintre băieţi a avut o primă vedenie, foarte exactă despre vindecarea mamei lui, ceea ce s-a

şi adeverit. Ea este în viaţă şi în prezent. Pe moment,

tatăl copilului s-a gândit dacă fiul lui a primit un dar, sau a fost doar o lucrare pe care a lăsat-o Domnul ca răspuns la rugăciunile şi lacrimile lor. Când s-au dus la adunare, un frate proroc a avut o vedenie şi a spus: „Am văzut o trompetă care a coborât din cer, i s-a dat acestui copil şi am auzit un glas care a zis: «La el rămâne!» Până în ziua de azi, acel frate este folosit de Domnul în lucrarea profetică. Dar o forţare de a proroci, în urma unei avertizări din partea altei persoane, adesea o femeie şi ea cu semnul întrebării, nu poate fi o dovadă

a unei chemări. Adevăratele chemări sunt pe fond de

slujire intensă, ca şi în cazul celor din Antiohia (Fapte 11:26; 13:1-2), dar atribuirea unui dar unei persoane sau alteia este sută la sută voia Duhului Sfânt, căci El dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11). Raporturile unui profet cu ceilalţi lucrători ai adunării locale, excepţie fiind o conducere apostată, trebuie să fie de colaborare, cu scopul creşterii în unitate a spiritualităţii membrilor. Dacă se manifestă dorinţa de întâietate sau separare, este un pericol, iar problema trebuie căutată în viaţa spirituală a acelui mesager, care ar trebui să fie omul lui Dumnezeu. Nu ne-am propus prin acest „îndemn editorial” destinat promovării lucrării de profeţie, să abordăm toate aspectele acestei slujbe, dar dorim să ajutăm

credincioşii din adunările noastre, să evite atât

extrema credulităţii şi respingerii lucrării altor slujitori, cât şi extrema necredinţei în mesajele profetice. În primul caz, sunt oameni care prorocesc, de regulă pe la case, iar cei ce se polarizează în jurul lor se bazează pe acele mesaje, mai mult decât pe cele scrise în Biblie. Drept dovadă, fie că le şi scriu, fie doar că le reţin, vorbesc frecvent despre ele şi nu sunt pasionaţi la fel de mult de slujbele comune ale adunării. Problema devine mai gravă atunci când acei „profeţi” devin formatori de doctrină. Au fost cazuri extreme în care cei seduşi de acele mesaje au comis erori majore la nivel de familie, prin divorţuri sau recăsătoriri. Cealaltă extremă este constituită din cei care au fost crescuţi într-un mediu unde mesajele profetice au lipsit, au fost invăţaţi greşit sau au avut de-a face cu profeţii false. Recomandarea pentru ambele extreme este de a cerceta acest domeniu mai întâi din Biblie, nu de pe teren. În al doilea rând, datoria noastră generală este de-a ne ruga pentru lucrători în general, fie ei predicatori sau proroci, aşa cum i-a învăţat Domnul pe ucenicii Lui: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9:37-38). Există o necesitate permanentă şi generală de lucrători în adunări şi lipsa prezenţei darurilor Duhului Sfânt este evidentă. O mare greşeală ar fi să definim doctrina după realităţile zilei şi ale zonei noastre şi nu după adevărul biblic. Mai bine să ne smerim şi să cerem ce nu avem, decât să ne lipsim de acest dar sau de altele care sunt indispensabile în lucrarea Evangheiei, pe motiv de teamă sau superficialitate. Dacă avem o doctrină corectă despre profet şi profeţie şi dorim să fim împreună lucrători cu Dumnezeu, nu ne rămâne decât până vom avea profeţi în adunările noastre locale, să colaborăm cu cei care sunt recunoscuţi ca oameni ai lui Dumnezeu în alte adunări şi măcar din când în când să fim puşi în temă despre planurile şi strategia divină, dar şi despre modul în care diavolul va încerca să facă rău lucrării din adunare sau familiilor noastre. Această responsabilitate este în primul rând a conducerii fiecărei adunări, care trebuie să organizeze zile speciale de post şi rugăciune, la care să fie invitaţi profeţi. Dacă profetul, ca om al lui Dumnezeu, îşi va face datoria de a sta la îndemâna Domnului în sfinţenie, spunând ca profetul din Iuda: „M-am dus la locul meu de strajă şi stam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul” (Habacuc 2:1), iar poporul va preţui slujirea lui, nu după obiceiul evreilor, unde nici un prooroc nu este primit bine în patria lui” (Luca 4:24), ci după sfatul evlaviosului rege Iosafat, care a zis: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti” (2 Cronici 20:20), doar aşa lucrarea Domnului va propăşi şi noi toţi ne vom bucura.

Editorii

5

Doctrine biblice „Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)

VIAŢA UMANĂ

Conceperea naturală sub asistenţă divină Dreptul şi responsabilitatea procreerii

6

Dumnezeu a creat o singură pereche de oameni:

Adam şi Eva. Toţi ceilalţi oameni au fost născuţi şi îngrijiţi pentruacreşte,potrivitporunciidivinedatăprotopărinţilor noştri, când „i-a binecuvântat”. Dumnezeu le-a zis:

„Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi

stăpâniţi

primordială a înzestrat fiinţa umană, la nivel de cuplu familial, cu putere procreatoare, fapt dovedit în istoria ce a urmat. Însă în vremea noastră, conceptul procreerii naturale a suportat mutaţii structurale, ceea ce solicită aprofundarea teologică a subiectului, în vederea instruirii familiilor în voia lui Dumnezeu, prezentată în revelaţia biblică, care afirmă imixtiunea unică a Creatorului în actul conceperii vieţii umane. Toate bisericile creştine au condamnat contracepţia artificială până în 1930, dar odată cu apostazia şi decăderea spirituală şi morală fără precedent din ultimele decenii, teologii şi familiile creştine au renunţat la aceste principii, motivând cu diferite politici demografice şi alte „posibilităţi” materiale şi spirituale ale familiilor, sau cu dreptul femeii de a dispune singură de trupul ei. Temerile celor de afară sau ale părinţilor ne amintesc de politica antinatalitate a egiptenilor şi de îngrijorarea neîntemeiată a evreilor în drumul spre ţara făgăduinţei. Cum ştiţi ambele gândiri erau lipsite de credinţă şi se situau în afara planurilor divine pentru poporul Lui (Exodul 1:12-20; Numeri 14:31-33). Vă propun să cercetaţi în continuare, dacă se poate fără prejudecăţi, afirmaţiile directe şi de context biblic general, pentru ca în urmă să putem alege calea de urmat în îndeplinirea rolului procreator al bărbatului şi femeii.

pe pământ” (Geneza 1:28). Această poruncă

I. ARGUMENTE BIBLICE ÎN FAVOAREA CONCEPERII NATURALE SUB ASISTENŢA DIVINĂ

Familiştii care l-au cunoscut pe Dumnezeu, de la

patriarhi la profeţi, au fost conştienţi că El este cel ce

„dă” copiii. Iată declaraţiile lor: Eva - prima mamă: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” (Geneza 4:1);

1.

Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă” (Geneza 4:25); Iacov – părintele unui popor: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?” (Geneza 30:1-2); „Sunt copiii pe care i-a dat Dumnezeu robului tău” (Geneza 33:5); Iosif – salvatorul familiilor, potrivit providenţei divine: „Sunt fiii mei pe care mi i-a dat Dumnezeu aici” (Geneza 48:9); David – profetul mesianic: Domnul mi-a dat mulţi fii” (1 Cronici 28:5); Isaia – alt profet mesianic: „copiii pe care mi i-a dat Domnul” (Isaia 8:18). Scripturile nu reţin nici o exprimare a unuia dintre ei care să fi lăsat să se înţeleagă măcar că au oprit într-un fel procreearea naturală.

2. În literatura biblică revelată şi inspirată copiii au fost consideraţi „prima” - cea mai de valoare binecuvântare

primită de la Domnul, potrivit listei de binecuvântări pentru poporul care asculta de Domnul (Deuteronom 28:1-4, 11). Evidenţele familiilor leviţilor conţin şi date suplimentare enumerării numelor, astfel nominalizând două familii, una cu şapte copii, alta cu opt, apare o referinţă suplimentară la familia care avea un copil în plus: „căci Dumnezeu îl binecuvântase” (1 Cronici 26:1-5). Cartea Psalmilor prezintă concret copiii mulţi la număr, drept o binecuvântare de la Domnul: „Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El” (Psalmul 127:3); „Nevastă-ta este ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul” (Psalmul 128:1-4)

3. Dumnezeu este implicat în familiile care au copii prin conceperea, dezvoltarea şi naşterea fiinţelor

ce-i poartă chipul şi asemănarea, pe fondul sistemului reproductiv cu care a fost înzestrat bărbatul şi femeia. Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi” apele, respectiv pământul, a fost o binecuvântare comună păsărilor, peştilor şi omului, ceea ce a însemnat în primul rând dotarea cu un sistem reproductiv natural. Drept dovadă e inteligenţa şi pasiunea acestor vieţuitoare în înmulţirea speciei lor (Geneza 1:22, 28). Duhul de viaţă în oferta limitelor stabilite de Creator, care vine

de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu, arată de asemenea intervenţia tehnică a divinităţii la nivel de individ (Geneza 2:7; Eclesiastul 12:7). Oameni inspiraţi, autori ai cuvintelor Scripturilor, oameni care au vorbit cu Dumnezeu sau care au avut experienţe speciale au recunoscut plămădirea divină a fiinţelor lor (Iov 10:8-12; 33:4). Dumnezeu apare implicat în familiile lor în limitarea naşterilor sau în adăugarea unui copil, rezervându-Şi dreptul de a informa sau nu părinţii, de la început, referitor la numărul total de copii ce li se vor naşte (Geneza 20:17-18; 29:31-35; 30:22-24; 31:10-12). Moise l-a numit pe Cel cu care vorbea ca şi cu un prieten: „Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (Numeri 27:16) şi chiar Dumnezeu însuşi şi-a revendicat proprietatea peste toate fiinţele ce-I poartă chipul, când a zis: „toate sufletele sunt ale Mele” (Ezechiel 18:4). El este cel ce autorizează orice zămislire şi orice naştere (Rut 4:13; Isaia 66:9), chiar şi cele „ilegale” sunt permise de El, aşa cum a anticipat uneori prin profeţii Săi, referitor la evoluţia unor neamuri de oameni, fiind situaţii pe care le îngăduie drept pedeapsă sau urmărind în viitor dovedirea grozăviei păcatului şi a măreţiei răscumpărării (Romani 9:20-23).

4. Cărţile profetice şi epistolele leagă inseparabil naşterea copiilor de viaţa de familist, iar lipsa copiilor

de absenţa căsătoriei, excepţie fiind cazurile de sterilitate, de care tot Dumnezeu este „responsabil”. Învăţătura sfântă arată prioritatea / obligativitatea naşterilor în orice căsătorie, dacă Dumnezeu „dă” copii. Dumnezeu i-a spus profetului Ieremia să nu se căsătorească şi prin aceasta să nu aibă copii (Ieremia 16:1-2), dar tot prin acest profet s-a transmis un mesaj clar în ce priveşte procreerea pentru cei căsătoriţi: „Luaţi-vă neveste şi faceţi fii şi fiice; însuraţi-vă fiii, şi măritaţi-vă fetele, să facă fii şi fiice” (Ieremia 29:6). Apostolul Pavel este la fel de categoric în ce priveşte opţiunea de a avea sau nu copii pentru femeile căsătorite, nelăsând să se înţeleagă sub nici o formă, „dreptul” femeii de a dispune de trupul ei, evitând funcţia de mamă: „ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste

şi în sfinţenie” (1 Timotei 2:15), ceea ce înseamnă în contextul textului şi al întregii Biblii, că rolul ce revine femeii în condiţiile de după căderea în păcat, este în principal în familie, prin procreere şi educaţia copiilor. Acelaşi principiu este enunţat şi în următoarele texte pauline, referitor la femei: „să fi crescut copii” (1 Timotei 5:10); „să se mărite şi să aibă copii” (1 Timotei 5:14). Suferinţa naşterilor revine femeii prin decizia divină de după căderea în păcat, dar tot atunci Dumnezeu i-a dat bărbatului munca, adică grija spirituală şi materială pentru toţi cei din casă, fapt valabil pentru toate fiinţele create, în raportul părinţi – copii (Geneza 3:16-19). Familia în care s-a născut şi a crescut Domnul Isus, a fost o familie numeroasă, cu cel puţin opt copii (Matei 13:55-56). Astfel n-a făcut nici El excepţia de la regula generală ce se poate observa în toată istoria din statistici. O familie cu unul sau doi copii este o excepţie, după cum o excepţie este şi o familie fără copii. Domnul Isus a iubit şi primit copilaşii în mod deosebit, aşa cum rezultă din multe instantanee din Evanghelii, pentru că divinitatea a hotărât acest mod de apariţie şi dezvoltare a vieţii umane (Matei 19:13-15).

5. Întreaga Biblie prezintă o concepţie teistă despre viaţă, ceea ce presupune suborbonarea faţă de

gândirea şi controlul Creatorului şi Suveranul universului,

care s-a înconjurat de mulţimi imense, de fiinţe şi lucruri materiale, văzute şi nevăzute (Isaia 40:26; Apocalipsa 5:9-11). Dumnezeu i-a promis lui Avraam că numărul urmaşilor lui (naturali şi spirituali) va fi comparabil cu numărul boabelor de nisip şi cu mulţimea stelelor, căci măreţia divină presupune şi mulţimea de corpuri cereşti, alte fiinţe cu viaţă, de la îngeri la fiinţe microscopice, dar şi fiinţe create după chipul şi asemănarea Sa – oameni (Geneza 13:16; 15:5). Iată de ce este în acord cu mărimea puterii şi gloriei divine o familie mare, fără de care n-ar fi valabile exprimările biblice de genul: „înmulţeşte familiile ca pe nişte turme” (Psalmul 107:41); „Domnul să vă înmulţească tot mai mult, pe voi şi pe copiii voştri!” (Psalmul 115:14).

(continuare în pagina următoare)

7

Doctrine biblice „Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)

8

6. „Naşterea (conceperea) îşi are vremea ei” (Eclesiastul 3:1), când este frumoasă (Eclesiastul 3:11), ceea ce

presupune „fii făcuţi la tinereţe”, când omul îşi poate da rodul trupului (Psalmul 127:3-4). Viaţa de familie cere unirea soţilor în împlinirea scopurilor divine de la început (porunca înmulţirii – Geneza 1:27-28) şi împlinirea lor reciprocă, cu care Creatorul i-a predeterminat în modul cel mai înălţător prin farmecul dragostei şi bucuria de a fi părinte (Genesa 2:18; Deuteronom 24:5; Proverbe 5:18-19; Eclesiastul 9:9; Ioan 16:21; 1 Corinteni 7:2-4). Singurele abţineri sunt de ordin fizic-natural – ciclul menstrual, orar total diferit de „calendarul planificator”, până la vremea menopauzei (Leviticul 15:19), sau spiritual, un act opţional şi de comun acord între soţi, dat fiind rezistenţa specifică a fiecăruia dintre ei în faţa ispitelor, un timp ce se poate număra în condiţii normale cu săptămânile cu anii. Recomandarea apostolică face bine relaţiilor spirituale, sufleteşti şi fizice ale celor doi soţi, prin apropierea de Domnul, transparenţa înţelegerii lor şi o înnoire a sentimentelor pe fondul unei încărcături emoţionale şi hormonale păstrată în limitele sănătăţii spirituale şi fizice: „Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre. Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă” (1 Corinteni 7:5-6). Perioadele de abstinenţă şi incapacitate reproductivă menţionate în Biblie, nu împiedică procreerea şi nu limitează numărul copiilor, numai dacă Domnul nu mai le dă alţii, dar încadrează conceperea şi viaţa în mediul familiei şi a vârstei optime pentru formarea noii generaţii (Exodul 20:14; Deuteronom 22; 1 Tesaloniceni 4:3-5). Practicile sexuale nenaturale, adesea folosite cu scopul evitării procreerii, sunt o întrebuinţare imorală asociată întotdeauna cu idolatria şi apostazia – pierderea lui Dumnezeu şi a scopului vieţii în planul eternităţii. Aceste „fantezii” sexuale sunt

în timp paşi înspre păcate grave, prin care oamenii au ajuns „pradă necurăţiei”, sunt „patimi scârboase” prin care s-a „schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii” (Romani 1:20-32).

7. Conceperea este un proces divin şi uman (Genesa 1:28; Psalmul 127:1); Dumnezeu este dătătorul şi întreţinătorul

unic al vieţii (Deuteronom 32:39), iar bărbatul şi femeia sunt direct implicaţi prin acceptarea suferinţei şi efortul muncii (Geneza 3:16-19). Cele rostite de Dumnezeu, la creaţie şi după căderea în păcat sunt sarcini şi contribuţii de sus şi de jos pentru îndeplinirea planurilor eterne. Conflictul din familia lui Iacov, arată că Dumnezeu şi omul au roluri interschimbabile în conceperea copiilor, iar cine crede că se poate pune în rolul lui Dumnezeu care dă sau se

opune naşterii unui copil, nu cred că se teme de El, nici că Îl cunoaşte (Geneza 29-30); Cazul Elcana - Ana şi cei 6 copii ai lor, este o altă imagine a colaborării divino-umane, pentru că după părerile umaniste, odată devenită fertilă, Ana putea să decidă numai împreună cu Elcana câţi copii să mai aibă, dar textul biblic atestă fără echivoc colaborarea lui Dumnezeu cu ei la naşterea celorlalţi copii ai lor: „Când a cercetat Domnul pe Ana, ea a rămas însărcinată şi a născut trei fii şi două fiice” (1 Samuel 2:21). Eu ştiu şi din experienţele familiei noastre şi ale multor altor familii că o viaţă trăită aproape de Domnul oferă siguranţa voiei Lui în privinţa procreerii. Dacă pentru credincioşi şi „perii din cap” le „sunt număraţi” potrivit afirmaţiilor Domnului (Luca 12:7), cum n-ar fi număraţi copiii, sau cum ar putea fi număraţi fără El?

II. ATENŢIONĂRI

Prezint în continuare câteva observaţii care pot contribui la înlăturarea scuzelor subiective ale celor ce vor să intervină direct sau indirect în procesul procreerii, sub influenţa secularismului care a invadat creştinătatea zilelor noastre.

1. Cercetările medicale recunosc faptul că „începerea vieţii omului coincide cu momentul fecundării”,

ceea ce corespunde afirmaţiilor Bibliei - „cea mai veche şi cea mai nouă carte de ştiinţă” (Psalmul 139). Metodele de contracepţie sunt eforturi de a separa actul sexual de procreaţia responsabilă şi sunt avorturi timpurii; avorturile târzii sunt intervenţii după ce sarcina a început să se dezvolte. O relaţie intimă în familie este un act oficial potenţial de zămislire, este o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu, care în condiţiile legilor creaţiei înseamnă viaţă, iar orice contracepţie este o iresponsabilitate, un flagrant afront adus vieţii, care este un dar al lui Dumnezeu (Geneza 38:6-10; Ieremia 32:35). Biblia afirmă că fătul este viaţă egală cu cea născută (Exodul 1:12-20; 21:22-23).

2. Condiţiile diferite de debut ale vieţii, între care boli cronice, violuri şi avorturi, ce par a admite existenţa

unor erori ale naturii, libertăţi şi abuzuri scăpate de sub controlul providenţei divine, nu justifică şi nu evidenţiază absenţa imixtiunii divine, care controlează inclusiv viaţa animalelor şi funcţiunea unor celule aparent lipsite de importanţă din trupul uman (Plângeri 3:34-38; Matei

10:28-31). Aceste abateri sunt libertăţi permise diavolului şi oamenilor căzuţi în păcat, din care Dumnezeu „valorifică” ceea ce doreşte şi dă pedepsele cuvenite (Matei 24:6-8, 19; 1 Corinteni 7:26-30). Cazul imoralităţii lui David cu Bat Şeba, a dus la moartea primului copil,

dar şi la alegerea următorului - regele Solomon, arată pe de-o parte libertatea umană, dar pe de alta controlul divin strict al fiecărei operaţii creaţioniste

3. Nu există nici o singură referinţă biblică ce permite familiştilor să nu aibă copii sau una care să-L

excludă pe Dumnezeu din această ecuaţie. Practicile

anticoncepţionale sunt un act egoist chiar şi când există un accept comun al soţilor, pentru că viaţa umană este sacră şi ea presupune intervenţia creatoare şi suverană

a lui Dumnezeu. Plăsmuirea unei noi fiinţe nu poate fi

separată de responsabilitatea de părinte, căci aceasta

ar fi în totală opoziţie cu iubirea pentru aproapele (acea

lege care rezumă toată teologia într-o frază practică) şi care în acest caz poate fi deopotrivă partenerul de viaţă

sau copilul rezultat din unirea naturală a celor doi, evident în condiţia aportului divin, care permite dezvoltarea unei noi fiinţe (Genesa 4:1). Un act contraceptiv, este un atac spiritual şi fizic în miezul fiinţei umane, care produce în plan spiritual o împietrire iar în plan fizic

o stare de graviditate permanentă, suprimând natura

ciclică a femeii. Liberalizarea sexului şi planificarea familială au dus în câteva decenii la distrugerea familiei, dovadă divorţurile, drogurile etc.

4. Exemplele de sterilitate sunt tot un act al intervenţiei divine. Manipulările genetice ale medicilor şi

biologilor aparent rezolvă problema, dar cu preţul unei dezumanizări lipsite de perspectivă şi control, ce înlocuieşte dimensiunea iubirii consacrate cu cea a producerii prin: prelevarea celulelor, fuziunea, cultura in vitro, transferul etc. În aceste condiţii, echipa de specialişti preia rolul părinţilor şi la o primă vedere îl restricţionează sau corectează pe Creator în conceperea fiinţei umane (1 Corinteni 10:31). Aceasta

intră în conflict cu orânduirea strict teocratică prezentată

în

Scripturi şi reduce omul la parametrii materiali, duhul

şi

trupul uman pierzându-şi menirea păstrării imaginii

divine, reflectate prin creaţie. 1 Cât şi cum va permite Dumnezeu aceste „operaţii” rămâne de văzut, dar în condiţiile date, familiile creştine trebuie să respecte demnitatea vieţii, prin actul procreerii, la care Creatorul ne-a făcut părtaşi.

CONCLUZII

Scopul fundamental al familiei este subordonat

împlinirii scopului divin pentru pământ şi Împărăţia lui Dumnezeu: asemănarea cu Dumnezeu – desăvârşirea. Familia are un rol misionar în cunoaşterea lui Dumnezeu

şi trăirea în aşteptarea realităţii Împărăţiei Sale, ce se

realizează prin procrearea şi educaţia copiilor, apoi prin convertirea şi apartenenţa la Trupul (mai mare) al Adunării – „creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul

1 Antonio M.Sicari, Cateheză despre căsătorie, Editura Galaxia Gutenberg, 2004, pag. 63

(Geneza 1:26-28). Astfel, scopurile familiei şi ale Bisericii se suprapun completându-se reciproc (Efeseni 4:11-16; 5:22-32), ceea ce este absolut normal, gândindu-ne că voinţa părinţilor creştini este în slujba sfântă şi trupul celor credincioşi este „proprietatea” lui Dumnezeu, fiecare dintre ei având mai întâi un legământ cu Domnul şi apoi unul marital, pe care tot El l-a pecetluit, prin însuşi modul în care i-a creat şi prin binecuvântarea oferită fiecărui cuplu (1 Corinteni 6:19-20; Maleahi 2.10-16). Conceperea şi naşterea au un loc primordial în planul lui Dumnezeu, fiind paşi spre veşnicie. Ele sunt precedate de preexistenţa în precunoaşterea divină şi preced repartiţia propriu zisă în vederea efectuării stagiului vieţii, care este determinant pentru eternitate (Ieremia 1:4-5; Romani 8:29-30; 9:11; Galateni 1:15; Fapte 13:36). Viaţa nu are sens, nici suport spiritual şi moral, fără înţelegerea istoriei vieţii prezentată de Creator prin Biblie (Psalmul 8). Dacă un tată şi în primul rând o mamă, reflectează asupra vieţii doar prin prisma suferinţelor sarcinii şi ale creşterii unui copil, poate să-şi facă socoteli ca cei din afară, ce nu cunosc pe Dumnezeu; dar dacă va privi prin ochii credinţei, va vedea nu numai ajutorul asistenţei divine care are în vedere oamenii de la concepere la cărunteţe, ci şi perspectiva eternităţii. Părinţilor, priviţi copiii ce se nasc din voi, prin prisma chemării lor în slujbele pe care Dumnezeu le-a rânduit în Biserică şi apoi în răsplătirile din Împărăţia lui Dumnezeu, care vor cuprinde atât eforturile voastre părinţeşti cât şi rezultatele slujirii fiecăruia în lucrarea sfântă. Însă aceste adevăruri eterne se înţeleg doar prin Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2), în condiţii de ascultare deplină, ceea ce presupune înţelegerea dobândirii vieţii spirituale, dar şi a celei fizice, a naşterilor, căci întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc (viaţa adamică)” (1 Corinteni 15:46). Iar tuturor celor ce aţi acceptat naşterea fizică a copiilor, potrivit planului divin, vă doresc să-i vedeţi şi născuţi din nou, iar apoi să slujiţi Domnului împreună cu toată casa, până când Dumnezeu vă va chema acasă la odihnă şi răsplată!

Iosif Anca

9

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”.(Eclesiastul 12:13)

Scrisoarea a XLII-a

10

Stimate, domnule profesor, sigur aţi crezut că v-am dat uitării, întârziind cu scrisul, sau m-aţi crezut un laş ce-şi ascunde neştiinţa în neglijenţă. Credeţi-mă, n-am uitat întâlnirea noastră în acea seară adâncă de toamnă în pridvorul bisericii şi apoi în curte. Am vorbit puţin, din cauza vântului rece şi a aţelor de ploaie cu care ne biciuia. Reţin câteva întrebări pe care le-aţi

ridicat în discuţie şi ştiu că ne-am despărţit întărindu-ne cu făgăduinţa de a ne scrie. Ştiu că nu sunt un învăţat, dar faptul că vă scriu e o dovadă că nu sunt totuşi unul

Chiar în aceste zile, am primit scrisoarea

dumneavoastră, scrisă cu emoţie şi o anumită reţinere pe care le socotesc ca ţinând mai degrabă de juneţe decât de politeţe. Mă bucur că într-o zi veţi depăşi acest prag, păstrând emoţia doar în faţa Adevărului şi reţinerea cuvenită doar faţă de ceea ce vă scriu. Altfel cum aţi purcede la verificarea spuselor mele? Mi-aţi scris ca aţi participat la acel studiu biblic în şapte întâlniri, despre care aţi pomenit în treacăt, în seara aceea, pe Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Studiul v-a lăsat în suflet anumite convingeri legate de interpretarea metaforică a textului cuprins în capitolul 11, versetele 1-16, convingeri de care însă nu vă puteţi bucura din cauza îndoielilor care vă cuprind precum nişte molii. Nu mă întristez de neliniştile care nu vă dau răgaz, căci sunt convins că numai astfel nu veţi pune capăt cercetărilor în această privinţă. În ce priveşte această nouă modalitate de a exegeta cărţile Bibliei, nu sunt surprins, ba chiar am sub ochi, acum când scriu, Comentariul la care dumneavoastră aţi făcut aluzie, dar având în vedere spaţiul restrâns al acestei scrisori, nu mă voi întinde prea mult. Pe seama lui am purtat multe discuţii şi consider, în primul rând, că acest text se face ecoul acelei zvârcoliri multimilenare a femeii, numită mişcarea feministă. M-aş fi aşteptat ca femeile să-şi vadă de treabă, mulţumite de cele două mari performanţe pe care le-au obţinut pe parcursul istoriei, dar fie nu le cunosc, fie vor tortul întreg. Am în vedere aici Sinodul de la Efes, din iunie-iulie 431, patronat de împăratul Teodosie al ll-lea, în care Maria, mama Domnului Isus, a fost consacrată prin hotărârea celor 153 de episcopi şi a împăratului ca Născătoare de Dumnezeu. Astfel, sub influenţa fermă a

care amână

împărăteselor Bizanţului, umila fecioară din Nazaret a ajuns Regina Universului, umăr la umăr cu Dumnezeu la conducerea Universului. Îmi amintesc cum plimbându-mă prin Roma, anii trecuţi, mă izbeam la fiecare colţ de stradă de un altar în cinstea Sfintei Fecioare, altar unde italienii grăbiţi îşi exprimau devoţiunile. Totodată, nu uit să vă amintesc de mişcarea iconoclastă, acele secole de lupte teribile în jurul imaginii ca obiect sacru de cult, lupte alimentate de preferinţele nemărturisite ale prinţeselor de la curtea bazileilor romani. În cel mai mare secret, în alcov, acestea se închinau imaginilor cu chipul lui Hristos, sărutându-le, în timp ce, alături de episcopi, soţii lor tunau şi fulgerau împotriva acestui nou tip de idolatrie. Dacă aşa au stat lucrurile, este firesc să credem că la două regine trebuie să le atribuim restabilirea definitivă a cultului icoanelor, în forma pe care o vedem azi. Am în vedere pe energica împărăteasă, Irina (780-790), care singură a convocat un sinod la anul 787, fără prea mari rezultate, ca mai târziu lucrul început de ea să fie desăvârşit de o altă femeie, tot atât de dârză, împărăteasa Teodora, în anul 842. Nu sunt un misogin, dar consider că dacă nevestele marilor teologi din veacurile XIX-XX, care ne-au lăsat opere de referinţă, ar fi ştiut aceste adevăruri istorice, ar fi rămas mulţumite, fără să se mai opintească să îndrume din umbră condeiul soţilor lor. Cred totodată, frate profesor, că toată această mişcare feministă, la care fac aluzie aici, face parte din acel tip de cultură nihilistă ce se răzvrăteşte împotriva oricărei ordini aşezate de Dumnezeu şi a cărei raţiune nu este alta decât aceea de a tăgădui totul. Nu neg că versetul 3 din capitolul 11 din Epistola întâi către Corinteni, este o ilustrare metaforică a unor relaţii aşezate într-o ierarhie voită de Creator. Însă, nimeni nu mă poate convinge că o anumită logică mă determină să las metafora să curgă spre versetul 4, înrâurindu-i semnificaţia, aşa cum mi-aţi scris. Argumentul de care se face caz aici este cel al logicii, dar m-aş aştepta ca cel ce invocă în favoarea unui tip de interpretare o anumită logică, să ne spună ce tip de logică alege şi de ce. Alege logica clasică, bazată pe Aristotel, adică pe silogism, logica simbolică sau matematică, logica modală,

polivalentă, deontică etc? Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că şi Hristos s-ar încurca în aceste iţe, darămite bieţii fraţi din portul Corint. Să presupun pentru moment că metafora din versetul 3, încarcă cu acelaşi înţeles şi versetul 4, deci bărbatul nu trebuie să-şi descopere capul, în înţelesul tradiţional al textului, ci trebuie să-L descopere pe Hristos atunci când se roagă sau prooroceşte, iar, dimpotrivă, femeia, să-şi acopere capul, adică pe bărbatul ei. Dar lucrarea

de a-L descoperi pe Hristos este caracteristică unei vieţi creştine autentice şi nu o caracteristică circumstanţială

se roagă sau

Dar în biserica din Corint, „unul avea o

cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul

(1 Corinteni

14:26), similar când este vorba de femeie. Dar la care femeie se referea apostolul? La femeia căsătorită? Dacă da, atunci cea care este încă o fetiţă sau o fecioară, precum fetele lui Filip, este exceptată de la acest principiu? Dar dacă e o femeie în vârstă şi a rămas văduvă? Dacă tot aţi abordat întreaga epistolă într-o săptămână, îndrăznesc să fac o observaţie pe care naratorul pe care l-aţi ascultat a pierdut-o din vedere. Întotdeauna în Epistola întâi către Corinteni, când se foloseşte cuvântul femeie, apostolul are în vedere sexul feminin în general şi nu o treaptă în acest sex, dar când este vorba de o distincţie în sex, el va face distincţia cuvenită, ori de câte ori va fi cazul, aşa cum o face când este vorba de fecioare (1 Corinteni 7:25,28, 34, 37, 38), în rest folosind cuvântul femeia (1 Corinteni 7:1-40). Dacă veţi răsfoi de curiozitate Noul Testament grecesc, veţi vedea în fiecare verset indicat de mine, două cuvinte care nu se confundă nici ca formă nici ca sens. Bunăoară, când este vorba de fecioară, apostolul foloseşte totdeauna cuvântul grecesc „partenon”, iar când este vorba de femeie foloseşte cuvântul „gynaica” un cuvânt cuprinzător pentru toate celelalte sensuri, adică fecioară, nevastă, femeie văduvă, de altfel, un cuvânt desemnând sexul feminin. În 1 Corinteni capitolul 11 versetul 4, în cuvântul gynaica vei găsi femeia, de la fetiţa mică şi până la femeia albită de ani. Acest înţeles îl avea în vedere credinciosul simplu din

o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire

prooroceşte

indicată cu exactitate, adică atunci când „

”.

Corint, când pronunţa cuvântul gynaica. Dacă lucrurile stăteau astfel, atunci gândiţi-vă dacă nu era absurd ca unei fetiţe, care proorocea sau se ruga, să i se pretindă în prealabil să-şi acopere capul, adică bărbatul, dar o fecioară, dar o femeie văduvă, dar una care s-a hotărât să nu se căsătorească? În schimb, dacă luaţi textul în interpretarea lui

tradiţională, de la fetiţa mică şi până la femeia în vârstă,

Domnul femeia nu este

fără bărbat, nici bărbatul fără femeie” (1 Corinteni 11:11). Tot astfel, când este vorba de bărbat, în greceşte andros desemnează genul în sine, nu o treaptă în genul masculin. Deocamdată, mă opresc aici cu observaţiile, mulţumindu- mă să las pentru alte scrisori celelalte întrebări legate de Epistola către Corinteni. Vreau să adaug că cei mai mulţi dintre termenii care dau de furcă exegeţilor poartă în ei semnificaţiile pe care le găsim în Scripturile ebraice şi nu în contextul cultural al Corintului: cap, dezvălit, învălit, rasă, tunsă, slava bărbatului, chipul şi slava lui Dumnezeu şi alţi termeni prezenţi în versetele indicate de dumneavoastră în scrisoare. Faceţi-vă timp şi citiţi din Scripturile vechi, texte ca Numeri 5:18; 30:3-16 sau Deuteronomul 21:10-13 şi cele din cartea Genezei, la primele capitole. O altă problemă cu privire la care cereţi lămuriri este versetul 28 din Proverbele lui Solomon capitolul 25. Exprimarea înţeleptului în legătură cu virtutea stăpânirii de sine este suficient de sugestivă. Dacă o puneţi în contrast cu nestăpânirea de sine, ilustrată prin imaginea unei cetăţi cu ziduri prăvălite, pustiită, năpădită de spini şi bălării, bântuită de fiare sălbatice şi tâlhari, în care viaţa abia dacă mai pâlpâie încetând să se supună legilor, trebuie să vă simţiţi îndemnat la serioasă reflecţie. Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri”. Dacă tot mi-o cereţi, într-o definiţie aproximativă aş spune că stăpânirea de sine, sau cumpătarea, nu este altceva decât media dintre exces şi insuficienţă. Cred că vă este cunoscut că în limbajul Scripturii, nestăpânirii de sine i se mai spune neînfrânare, necumpătare etc. Dacă ne gândim că în antichitate unele cetăţi erau adevărate oraşe state, cum au fost Sparta, Atena, Babilonul, Ninive etc, textul biblic în discuţie aseamănă omul cu o cetate inducând ideea că omul însuşi este de fapt un mic regat înconjurat cu ziduri masive, cu porţi prin care să comunice cu exteriorul. Omul este chemat să vegheze şi să stăpânească cu străşnicie acest domeniu, deoarece primejdiile pot veni atât din afară, cât şi dinăuntrul acestei cetăţi. Vreau să vă spun că asemănarea omului cu o cetate, nu este nouă şi nici unică în Scriptură. Am găsit-o şi în alte manuale păgâne de înţelepciune şi morală, şi adesea, autori creştini şi dascăli însemnaţi au folosit această asemănare pentru a vorbi despre om cât mai adânc, mai sugestiv, mai cu folos. Mie mi se pare că nu au greşit cu nimic aceşti scriitori sfinţiţi, dacă au jefuit pe păgâni de adevărurile lor, pentru ca, odată înnobilate

capul trebuie acoperit căci „

în

(continuare în pagina următoare)

11

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”.(Eclesiastul 12:13)

12

aceste adevăruri de către Duhul Sfânt, să le pună în serviciul Domnului. V-aţi întrebat vreodată din ce materiale au construit vechii evrei Cortul Mărturiei din pustie, cort în care Dumnezeu se prezenta şi vorbea cu Moise? Evident că din materiale şi valori pe care le-au jefuit din Egiptul pe care-l părăsiseră. Deci, socotind omul un mic regat, o mică cetate, nu greşesc dacă ducând metafora mai departe, afirm că simţurile şi nu numai, pot fi porţile unde nevegherea este extrem de primejdioasă. Dar, înainte de a încerca să detaliez această frumoasă metaforă, adaug că virtutea stăpânirii de sine, sau viciul nestăpânirii de sine, nu se dobândesc deodată aşa cum contractăm o gripă, ci cu vremea şi încă din copilărie. Citeam zilele trecute, la unul din gânditorii greci, că persanii din vremea lui aveau obiceiul ca la şapte ani, copiii marilor demnitari să fie încredinţaţi la patru dascăli fiecare. Un dascăl trebuia dovedit un om viteaz, pentru a-l învăţa pe copil curajul de a lupta şi a înfrunta primejdiile. Un altul se cerea a fi un om înţelept pentru a instrui tânăra odraslă în cele ale religiei. Cel de-al treilea dascăl trebuia să fie vestit pentru dreptatea lui, pentru a-l instrui pe copil să aibă tot timpul în faţa ochilor chipul adevărului, iar cel de-al patrulea să fie un om admirat pentru cumpătarea lui, pentru a-l deprinde pe tânăr cu greul exerciţiu al stăpânirii de sine, al înfrânării poftelor. Sper să nu vă jignesc sensibilităţile duhovniceşti cu acest exemplu luat de la necredincioşi, dar chiar cartea care vă preocupă atrage atenţia asupra acestui principiu poruncind: „învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6). Poate am greşit, dar cred că această ultimă trăsătură de caracter, cea a stăpânirii de sine, ar fi trebuit s-o menţionez întâi, socotind-o temelie a tuturor celorlalte care mai pot fi. Trăinicia oricărui edificiu se apreciază cercetându-i temeliile. Principiul se aplică şi în această privinţă. Dacă vitejia se poate învăţa uşor, având adesea concursul unei dispoziţii naturale, la fel şi religiozitatea, chiar plăcerea pentru practicarea dreptăţii. Unele dintre acestea virtuţi se dovedesc doar din când în când şi numai în relaţie cu ceilalţi. În schimb, stăpânirea de sine este trăsătura care trebuie cultivată întâi, exersată până la sfârşitul vieţii, fie că omul se află în colectivitate, fie în intimitate. Aşadar, semnificaţiile pe care le presupun în această metaforă cu privire la omul care nu este stăpân pe sine, mă obligă să mă duc cu cugetarea mai departe în cea mai bună tradiţie biblică şi nu numai. Voi afirma deci, aşa cum anticipam mai sus, că dacă într-o cetate veghea străjerilor se concentrează pe porţile cetăţii, tot aşa atenţia omului trebuie să aibă în vedere porţile fiinţei. Mă refer aici la acele „porţi” prin care ieşim în lume şi prin care lumea intră în noi, porţi potrivite şi aşezate după rânduiala bună a Creatorului: „Urechea care aude şi ochiul care vede şi pe una şi pe cealaltă, Domnul

Ie-a făcut” (Proverbe 20:12). Aş numi cea dintâi poartă, auzul sau urechea, asupra căreia vegherea trebuie să fie încordată şi fără răgaz, poartă deasupra căreia

trebuie să stea scris cu slove mari, spre înştiinţare, că străjerul nu este dispus să acorde trecere binevoitoare decât înţelepţilor:

- „Deschide-ţi inima la învăţătură şi urechile la

cuvintele ştiinţei” (Proverbe 23:12);

- „Urechea care ia aminte la învăţăturile care duc

la viaţă, locuieşte în mijlocul înţelepţilor” (Proverbe

15:31);

- pentru că: „urechea celor înţelepţi caută ştiinţa” (Proverbe 18:15). Uneori înţelepţii sunt atât de mulţi, dragă frate (acesta este un har), încât dau buluc la poartă şi trebuie să aveţi grijă să n-o închideţi nici ziua, nici noaptea. Aşa că înţelepciunea care vi se cere ca străjer este să deschideţi poarta la timp potrivit şi s-o închideţi atunci când e primejdie. Puneţi-vă însă zăvorul cu străşnicie şi fiţi treaz în faţa înţelepţilor nebuni, care adesea se amestecă printre ceilalţi împrumutându-le toga şi barba. Dacă nu vor putea intra îmbrăcaţi în piele de leu, vor încerca să intre îmbrăcaţi în piele de vulpe, căci „Nebunului nu-i este de învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el” (Proverbe 18:2). Deci „Depărtează-te de nebun căci nu pe buzele lui vei găsi ştiinţa” (Proverbe 14:7). Nu zăboviţi să puneţi zăvorul, frate, în faţa celor ce-şi ascund duşmănia sub linguşiri şi de asemeni clevetitorilor ce vă bat la poartă (Proverbe 26:20, 28). Fiţi ferm de asemenea cu mincinoşii (Proverbe 11:9). Probabil aţi dori să mă întrebaţi cum ar veni asta practic? Simplu! în faţa cuvintelor înţelepţilor fiţi ca pământul secetos sub cernerea picurilor de ploaie, care absoarbe totul, dar în faţa cuvintelor nebunilor, a clevetitorilor, a mincinoşilor şi a celor din tagma lor ce- şi cerşesc intrarea în cetate fiţi ca o sită rară. Nicicând să nu vă zăvorâţi poarta în faţa jeluirii celui sărac (Proverbe 21:13), să n-o astupaţi şi să nu auziţi glasul Legii lui Dumnezeu (Proverbe 28:9) sau al înţelepciunii ce trâmbiţează pe uliţe (Proverbe 1:20). Căci dacă aerul pe care ni-l aduc vânturile e cu atât mai bun şi proaspăt cu cât ele suflă mai slobod, dacă apa ce o bem ne astâmpără setea mai bine dacă o sorbim din albii croite natural şi la întâmplare, în schimb când e vorba de omul fără principii (omul nesistematizat sic), acesta nu e de nici un folos. Astfel o singură poartă nevegheată poate paragini cetatea într-un chip jalnic. Câţi nu s-au pierdut pe ei înşişi după ce întâi şi-au pierdut urechile! Ce să vă scriu despre văz? Ştiţi că ochii sunt poarta cea mai vulnerabilă unde duşmanul are posibilitatea să vă tragă uşor pe sfoară. La glasul înşelător va adăuga o înfăţişare pe măsură. Strategia lui presupune după cum ştim din experienţă, atacul tuturor porţilor cetăţii pentru a disipa forţele apărării. Dacă la ureche vă va cuvânta, în faţa ochilor vi se va înfăţişa. Vorba vă va adia, imaginea

vă va îmbia. O să fiţi orbit de strălucirea unor bogăţii pe

care le-aţi putea câştiga repede şi uşor, umbre vane, suficient de tari ca să vă seducă, dar pe atât de slabe ca să nu se ducă. „Căci nici o bogăţie nu ţine veşnic şi nici cununa nu rămâne pe vecie” (Proverbe 27:24). Aduceţi-vă aminte şi de cuvântul: „Nu te chinui să te îmbogăţeşti şi nu-ţi pune priceperea în aceasta. Abia ţi-ai aruncat ochii spre ea şi nu mai este; căci bogăţia îşi face aripi şi ca vulturul îşi ia zborul spre ceruri.” (Proverbe 23:4,5). O să vi se înfăţişeze de asemeni tronuri, sceptre, poziţii sus puse spre râvnire, mai ales că trăim o vreme în care creştinilor le sunt la îndemână

toate oportunităţile, chiar şi în Biserică. Nu uitaţi că cei care le-au cucerit, practic şi-au cucerit trambulina de unde să se arunce în hău (Proverbe 25:6, 7, 27). Vegheaţi aici neadormiţi, căci la această poartă cere intrare destul de des şi bătrânul Bachus, cel încoronat cu frunze de viţă de vie şi iederă. El vă va pune sub ochi suavul lichid rubiniu, ce turnat în pocal se sfărâmă în boabe de mărgăritar,

îndemnându-vă să-l priviţi îndelung

Nu acceptaţi nici măcar să vă clătiţi gura, căci clătitul gurii e momeala băuturii. Dacă veţi fi atent, veţi băga de seamă că-l urmează de aproape Venera, cea cu sânii

goi şi îmbrăcăminte sumară şi transparentă, arătându- vă mândreţe de adoratoare în şir nesfârşit, bacante ce-i seamănă leit şi-i sunt nedespărţite. Ele constituie trena bătrânului Demon (Proverbe 23:33; 7:10). Nu puteţi fi cu

primul musafir politicos, iar cu al doilea răutăcios. Ori totul, ori nimic. Trebuie să fiţi ferm. Dacă această poartă va ceda, atunci cea de-a

îţi va vorbi

prostii” (Proverbe 23:33/b). Ce să vă mai spun de poarta numită gust, poartă ale cărei zăvoare sunt des cercate de duşmanii neînduplecaţi, de afară? Ura, cu un discurs dibace, va încerca să vă convingă că merită să fiţi guvernat de gusturi şi nu de o inimă înţeleaptă. Vă îndeamnă să părăsiţi compania iubirii, care îşi condiţionează adesea prezenţa de un prânz de verdeţuri şi să-i deschideţi larg dumneaei. Ţinut de funie, în urma ei păşeşte un bou îngrăşat (Proverbe 15:17). Să n-o credeţi nicidecum, căci chiar dacă gusturile se schimbă cu vremea şi chiar dacă cea mai mare greutate o au gusturile majorităţii, cel mai de seamă lucru e ca iubirea să vă fie unul din convivii însemnaţi. Altfel veţi deveni negreşit o caricatură, mare la trup şi mică la inimă, o să vi se umfle stomacul, dar o să vi se usuce inima. Deci ţineţi-vă gusturile sub cea mai severă disciplină, căci tot aici pândesc cei roşi de invidie, care tocmai din această pricină mor înaintea ei. Dacă însă uneori se întâmplă că trăiesc, să ştiţi că au reuşit pe mulţi să-i facă nefericiţi, căci invidiosul se hrăneşte cu nefericirea aproapelui. Fiindcă nu sunt gata să-şi mărturisească răul de care sufăr, fiindcă invidia este singura durere care place, şi-l vor ascunde în spatele unui gest binevoitor, spre exemplu o masă copioasă (Proverbe 23:6,7). Prin urmare, vă sfătuiesc, preaiubite, dacă prietenii încercaţi vă invită la masă mâncaţi uşor, iar dacă ceilalţi vă invită, fiţi mai degrabă postitor.

treia, gura, va cădea de la sine: „

(Proverbe 23:31).

inima

În ce priveşte poarta atingerii sau hai s-o numesc simţul tactil, acesta ne-a fost dat de Marele Creator, pentru a satisface nevoia adâncă a omului de

a cunoaşte şi a se instrui prin anturajul lucrurilor care-l

înconjoară şi pentru a folosi aşa cum trebuie lucrurile puse de Dumnezeu la îndemâna lui. Nici această poartă nu-i lipsită de primejdii, mai ales că trăim într-un veac al senzualităţii, al dorinţelor păcătoase, al plăcerii, unde omul este învăţat să dorească greşit, păcătos, şi să asocieze acestor pofte toate lucrurile cu care vine în atingere. Aş putea afirma oare, fără să greşesc, că timpul în care trăim e timpul în care se încearcă

erotizarea fiecărei imagini şi a fiecărui lucru care poate

fi atins, sugerându-se chiar şi un substrat libidinos? De

aceea vă rog să fiţi foarte atent, căci azi la această poartă bat cel mai des cerând intrare cei doi duşmani niciodată despărţiţi: dorinţa de a atinge şi neruşinarea. Luaţi seama la ce se întâmplă prin comunităţile creştine, fiindcă n-am de gând să mă refer la ceilalţi în ceea ce vă scriu. N-aţi fost niciodată martor la ceremonia botezului în apă în vreo biserică, când asupra unor tineri proaspăt ieşiţi din baptistier, netunşi şi cu un obraz năpădit de fire de păr crescute în dezordine, întocmai ca barba zeului ţap Priap, se năpusteau domnişoarele bisericii îmbrăcate şi parfumate seducător, pentru a-i felicita, sărutându-i şi îmbrăţişându-i fără sfială, dar şi invers? Unde-i pudoarea şi bunul simţ de altădată? Ce uşor se iau tinerii de braţ sau se ţin de mână! De asemeni, nu de multă vreme, generaţia tânără de păstori au introdus obiceiul ca înainte ca cei doi miri să părăsească sala bisericii, mireasa să nu scape nesărutată de cei ce oficiază cununia. Este obligatoriu cumva, ca după atingere prin punerea mâinilor să fie şi o atingere cu buzele? E un fel de despecetluire mistică ce le revine lor? Ce să mai spun de onomastici, de la cele mai banale şi până la cele mai semnificative, în care bărbaţii şi femeile se sărută fără reţinere. O atingere este un mesaj. Trăim frate, într-o cultură a atingerii, atingere în care se ascunde neruşinarea. Asta e! Graba cu care v-am scris aproape că m-a făcut să uit că am pornit în înşiruirea acestor gânduri de

la textul biblic motivator: „Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate fără ziduri”. Văd acum că în loc să încerc să vă pun sub priviri chipul omului nestăpânit, am făcut exact pe dos. Iertaţi-mă! Dacă mă gândesc bine, pentru dumneavoastră greşeala mea este un dublu câştig. în primul rând veţi şti cum arată omul stăpân pe sine, iar dacă veţi citi exact pe dos ce v-am scris despre el, veţi înţelege cum arată şi celălalt. Acum ce să vă urez în final, decât stăpânire de sine până în ultimul ceas al vieţii, căci dacă veţi fi stăpân pe dumneavoastră înşivă, pe toate le veţi putea stăpâni.

În cele duhovniceşti, sporire!

Zaharia Bica

13

Carte în serial

„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a fãcut Isus (Ioan 21:25a)

Ridicaţi-vă! Începe judecata!

14

Mama mea s-a născut în familia ţăranului Nicolae Astahovici Davedov. Numele Davedov şi prenumele David sunt de provenienţă evreiască, dar se prea poate ca rădăcinile familiei mele să ajungă chiar la familia împăratului David. Nu ştiu. Domnul ştie. Bunicul meu avea 16 copii, dintre care opt au

murit, din cauza diferitelor boli, iar opt au rămas în viaţă; 4 băieţi şi 4 fete. În vremea aceea, doctorii lipseau, ca şi medicamentele. A scăpat cu viaţă şi Şura, viitoarea mea mamă, cea mai minunată şi cea mai bună femeie din lume, mai bună nu există în toată lumea. Numele rusesc Şura este foarte interesant. Când se naşte fetiţa,

o cheamă Şura, Şurocika. La un an, deja o strigă Saşa,

Saşenka. După ce creşte şi ajunge domnişoară, o cinstesc cu numele de Alexandra. La bătrâneţe devine Alexandra Nicolaevna. Frumos nume avea mama mea! Pe tata l-a chemat Petia sau Petinka. Mai târziu Piotr. Şi atât. Altceva cu numele lui nu s-a mai întâmplat. Fotografia de la nunta părinţilor, care este înrămată sus pe perete, am văzut-o, dar când şi cum s-au cunoscut,

nu ştiu. În viaţă au fost foarte uniţi. El o striga Şurocika, iar ea pe el, Petinka. Ea avea două locuri de muncă, iar el lucra vara la câmp, iar iarna pleca la muncă, în Donbas, de unde se trăgea şi bunăstarea familiei noastre. Mama avea studii medii şi lucra la poştă, dar era

şi agent agricol. Se pare că părinţii ei s-au străduit să-i

dea o oarecare educaţie fetei lor. Din punct de vedere

material, părinţii mei o duceau bine. În vremurile grele, când ceilalţi sufereau de foame, mama avea totdeauna grijă să-i hrănească şi pe cei săraci. Le ducea pâine, ouă sau lapte. Micuţul Vanea (Vanea este diminutiv al lui Ivan – n.ed.) a văzut faptele bune ale mamei sale, a auzit cum săracii îi mulţumesc şi o binecuvântează cu Numele Domnului şi a păstrat acest lucru în inima lui şi

a înţeles că nu este bucurie mai mare decât a face bine

şi a vedea faţa luminată şi mulţumirea în ochii plini de lacrimi ai celor necăjiţi. În anul 1933, pe teritoriul Rusiei şi Ucrainei, din cauza foametei, dispăreau comune întregi. Era perioada când se luau averile de la cei înstăriţi, şi oamenii ajungeau pe drumuri. Atunci în familia noastră

a apărut micuţul Lionea. Un puşti foarte interesant. Se

tot chinuia să-şi elibereze mânuţele şi să se prindă de degetul fratelui mai mare, adică al meu, care în vremea aceea aveam deja cinci anişori.

Tatăl meu, după cum am mai spus, lucra vara la câmp, iar iarna pleca la Donbas, să muncească la mină, de unde se scotea cărbune. Ţara avea nevoie de mult cărbune. Stalin s-a apucat să consolideze industria grea. La cele mai grele munci, au fost trimişi deţinuţii, iar deţinut putea să ajungă oricine în acea vreme. Dacă te uitai nu ştiu cum, dacă ai zis ce nu trebuia, nu ai dat norma de 200 de grame de unt (deşi tu ai dat, dar cei de acolo au uitat să te treacă în tabel), una - două primeai cinci ani de lagăr. Numai minerii erau lăsaţi în pace. Ei şi aşa erau ca nişte deţinuţi, nu îi obliga nimeni să intre în subteran, intrau ei singuri, obligaţi de lipsa nenorocitei ruble, fără de care ajungeai cerşetor. Familia avea nevoie de hrană, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. Totul are vremea lui. Când se întorcea de la lucru, tata ne aducea cadouri:

mamei, material pentru rochii, iar copiilor, ceva jucării. Ţin minte, o dată mi-a dăruit încălţăminte, iar eu primăvara m-am băgat în grădină şi m-am afundat în noroi şi acolo mi-au rămas încălţările. Tata ne-a iubit foarte mult, pe mama, pe mine şi pe micuţul meu frate Leonid. Era perioada colectivizării, oamenii erau obligaţi să se înscrie la colhozuri, iar cei care nu se supuneau erau trimişi în Siberia. Era necaz şi tragedie peste tot. Necazul ne-a ajuns şi pe noi în vremea aceea. Când a sosit iarna, în anul 1934, tata a fost adus cu o sanie din Donbas, având zona toracică strivită. El era la margine, când s-a prăbuşit peretele minei. Mulţi mineri au murit, noroc că nu a fost explozie, pentru că atunci nu ar fi scăpat nimeni. Totul s-a întâmplat din cauza competiţiei socialiste. Trebuia, indiferent de preţ, să se realizeze planul. Ţara avea nevoie de mult, foarte mult cărbune. Tata a trăit puţin, avea mai puţin de 30 de ani când a murit. Inima sănătoasă şi trupul lui tânăr s-au împotrivit morţii cât au putut. Oasele sfărâmate au intrat în organele interne şi el se stingea. Tata ne-a spus exact ora şi minutul când va pleca: dimineaţa la ora 4:15 avea să treacă din această viaţă. Cei prezenţi au văzut cum şi-a luat el rămas – bun de la noi, zicea s-o ascultăm pe mama, vorbea greu şi rar. El ştia foarte bine ce o aşteaptă pe o văduvă cu copii mici şi zicea: „Vă las pe mâna Domnului”. A cerut să-i fiu pus în braţe şi, luându-şi rămas-bun, mă strângea aşa de tare, că bărbaţii au trebuit să depună efort, ca să mă elibereze din braţele lui. N-am dormit toată

noaptea, iar când ceasul arăta ora 4:15, a tras pentru

ultima oară aer în piept, a înconjurat camera cu privirea, s-a uitat ţintă la fiecare dintre noi şi s-a stins. Noi am rămas: mama văduvă şi copiii orfani. Noi nu am ştiut atunci despre ceea ce scrie în Biblie, că „Dumnezeu este apărătorul văduvelor şi tatăl orfanilor“. Văduvele cu copii în vremea aceea nu puteau supravieţui. Trebuia obligatoriu să mergi la muncă, fără a avea cu cine să laşi copiii. Dacă rămâneai fără muncă, ajungeai să cerşeşti. Şi aşa, mama s-a căsătorit a doua oară. Nu departe de comuna noastră, era comuna Goretovo, în care locuia familia Popov, Piotr Ivanovici

şi soţia lui, Ana. Ei aveau patru fii, cel mai mare dintre ei

fiind Pavel. Tatăl lui era meşter la toate, cum se zice în popor. El, împreună cu băieţii, au inventat o moară pe bază de vânt şi un aparat care face unt; ei se pricepeau

şi la construcţii.

Piotr avea o inimă mare şi minte ageră; când a început colectivizarea, el de bunăvoie a dat toată averea lui puterii, în vremea aceea, cei ce erau deposedaţi de

averi erau omorâţi sau trimişi în temniţe. Fiind un om bun, toată populaţia din comuna respectivă a pledat pentru cruţarea lui. „Să fie lăsat cu viaţă!“ – insistau ţăranii.

A fost lăsat cu viaţă, dar într-o noapte, reprezentanţii

puterii, dorind totuşi să-l omoare, au tras cu arma seara prin geam şi au împuşcat-o din greşeală pe soţia lui. Au început să-i urmărească şi pe el şi pe feciorii lui. Pavel, unul dintre feciorii lui, a hotărât să fugă ca să rămână în viaţă. Nu avea niciun sens să mori din cauza faptului că, muncind cinstit, ai făcut mai multă avere decât ceilalţi. Pavel, într-o noapte, ascuns într-o căruţă plină cu saci cu cereale, a ieşit din comună şi astfel a ajuns în comuna noastră, unde a întâlnit-o pe văduva Alexandra, mama mea. În anul 1935 s-au căsătorit, iar eu m-am trezit cu un tată vitreg. Mama s-a simţit mai în siguranţă, dar deoarece comuna noastră era aproape de satul natal al tatălui vitreg, ei s-au temut pentru viaţa lui şi amândoi au plecat la Moscova, iar pe noi ne-au lăsat cu bunicii. Pavel şi-a găsit de lucru la calea ferată şi a primit locuinţă într-o baracă; în 1936 bunicul ne-a adus la ei. Familia s-a reîntregit. Noi, copiii, l-am îndrăgit pe Pavel, l-am iubit ca pe un tată adevărat. Şi a meritat să fie iubit aşa, pentru că avea un suflet mare. Nu departe de locuinţa noastră era o biserică ortodoxă şi mama

a început să-L caute pe Dumnezeu şi a dorit să ne

boteze. Nu ştiu ce a determinat-o să facă acest lucru,

ştiu doar că mie mi-a fost foarte frică de acel botez şi m-am împotrivit cu toate puterile, dar cu toate acestea m-au botezat. Peste ceva timp, tatăl meu vitreg a fost trimis la muncă în altă localitate. Noi am plecat cu el. Am primit

şi acolo o locuinţă într-o baracă, ce se asemăna foarte

mult cu cealaltă, dar aşa au fost locuinţele. Bine că aveam acoperiş deasupra capului, ceea ce nu era

puţin lucru în vremea aceea, când familii întregi au fost scoase în stradă ca să trăiască sau să moară, care cum se descurca. Eu am fost foarte timid şi ruşinos. Nu fără motiv, deoarece, când eram mai mic, la vârsta de trei ani şi ceva m-am căţărat pe fereastră şi în faţa mea a apărut

o bătrână cu faţa zbârcită. Eu m-am speriat şi am

căzut, lovindu-mă la gură şi de atunci nu mai puteam vorbi clar. Mai târziu, mâna lui Isus Cristos s-a atins de mine şi am început să vorbesc clar, pentru că El m-a ales, ca să mă pună în slujba Lui. El a ştiut că prin gura mea vor fi rostite multe predici şi îndemnuri şi de aceea m-a vindecat.

Când am intrat în clasa întâi, a început războiul cu nemţii. Ţin minte, mama îmi dădea sandvişuri, iar

copiii mi le luau sau pur şi simplu cereau de la mine, eu

le dădeam pe toate şi rămâneam nemâncat. Am trăit în

sărăcie. Odată, mama mi-a cumpărat nişte caiete, eu

le-am dus la şcoală şi le-am dat copiilor. Pentru dărnicia mea, acasă am fost pedepsit, dar acest lucru nu m-a schimbat, deoarece această trăsătură de caracter mi-a fost dată de însuşi Dumnezeu şi, până la adânci bătrâneţi, eu aşa am rămas. După ce mama a crezut în Domnul, ea îşi aducea aminte de întâmplarea aceasta, se căia înaintea mea şi-şi cerea iertare, pentru că şi ea

a devenit aşa ca mine. Dărnicia este un mare dar. Ea te

ajută să-ţi faci mulţi prieteni. Isus Cristos niciodată nu

a luat nimic de la nimeni. Dimpotrivă El dădea, dădea

la toţi. Ucenicii lui Isus Cristos au făcut la fel: nu au luat nimic pentru ei, ci dădeau la alţii. De exemplu, Barnaba, urmaşul lui Isus Cristos, toată averea sa a pus-o la picioarele apostolilor. Cât valorează caietele mele în comparaţie cu aceasta? După ce a început războiul, nu aveam nici caiete, scriam pe ce puteam, uneori pe marginile ziarelor

şi printre rânduri. Era anul 1938. La şcoală, profesorii

ne învăţau cu tact că noi ne îndreptăm spre comunism şi că marii noştri conducători, Vladimir Lenin şi Iosif Stalin, oferă copiilor un viitor strălucit. Inimile copiilor sunt ca un burete, absorb tot ce le oferi. Ei sunt uşor influenţabili. Ideologia ateistă se străduia să-L scoată din conştiinţa oamenilor pe Dumnezeu şi tot ce e legat de El, iar în privinţa copiilor, să le inoculeze dragostea pentru bunicul Stalin şi să se închine înaintea lui. Ne duceau la Moscova, ne dădeau în mâini drapele roşii, iar pentru noi aceasta a fost o fericire de nedescris. Când ne uitam spre cer, vedeam avioane ce purtau portretele lui Lenin şi Stalin şi se auzea o melodie despre doi vulturi străluciţi, care îi conduceau

(continuarea în pagina 19)

15

Experienţe

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, credinţa!” (Evrei 13:7)

şi urmaţi-le

Măr turia întoarcerii mele la Dumnezeu

16

Într-o lume în care se întâmplă atâtea lucruri rele, de la ură la violenţă, de la violuri la divorţuri şi de la beţie la droguri, te întrebi uneori dacă mai există lucruri bune. Da, în zgomotul perfid al acestei lumi, într-o zi, Duhul Sfânt m-a cercetat şi am înţeles că aici, pe pământ viaţa poate fi trăită şi altfel. Am auzit pe stradă şi prin şcoli de pocăiţii care fac evanghelizări şi doar gândul la ei îmi stârnea repulsie. Nu puteam concepe cum să trăieşti, fără să guşti ceea ce oferă, deşi fără gust, lumea aceasta. Deşi eram cu preotul în altar şi mergeam la biserica ortodoxă, nu credeam în Dumnezeu. Eram un ateu înnebunit după muzica rock. Erau zile şi nopţi în care nu adormeam până nu ascultam toate melodiile rock din playlist, deşi îmi era silă de lumea în care trăiesc. După ce am terminat liceul, m-am angajat. Toţi colegii se uitau îngroziţi la mine. Eram un „ciudat” pentru ei. Unii mă întrebau dacă sunt emo, satanist, etc. Se legau tot timpul de părul meu şi de felul cum mă îmbrăcam. Nu prea vorbeam cu ei şi asta mă ajuta foarte mult. Într-o zi, şeful de echipă a fost nevoit să mă mute pe un post greu, care era descoperit în echipa noastră. Voia să scape de mine cât mai repede, însă nu avea cum, pentru că nu aveam greşeli şi pe acel post era convins că o să aibă motive să mă dea afară din firmă. A rugat-o pe una dintre colege să mă ajute să învăţ cum să lucrez pe postul respectiv. Întâmplător, acea colegă era creştină. Auzeam colegii cum îşi băteau joc de ea şi o făceau în tot felul. Eram uimit că nu răspundea la glumele lor. Într-una din zile, se vorbea despre sfârşitul lumii şi asta mă amuza. Imediat m-am gândit la „pocăita” şi am mers să o întreb despre acest lucru. „Ce spune Dumnezeul tău despre sfârşitul lumii, crezi că va fi aşa ceva?” Foarte senină mi-a răspuns cu un verset din Biblie referitor la subiectul acesta, pe care nu l-am înţeles, dar m-a intrigat liniştea pe care am văzut-o atunci pe faţa ei şi i-am promis că o fac să nu mai creadă în Dumnezeu. Eram convins că am să reuşesc, dar şi ea, sigură de credinţa ei, a acceptat să stea de vorbă cu mine pe teme religioase. Eu mă gândeam la unele lucruri din Biblie care mi se păreau greu de crezut, însă cuvintele lui Isus în momentul răstignirii mă deranjau şi eram sigur că nu poate nimeni să mi le explice, de aceea i-am adresat următoarea întrebare: „De ce, dacă Isus era Fiul lui Dumnezeu, în momentul răstignirii a rostit: „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părasit?” Spre uimirea mea mi-a explicat în aşa fel încât am înţeles totul.

Din acea zi, am citit tot mai mult Biblia şi găseam multe răspunsuri la întrebările mele. Mă ofticam că nu pot să o blochez cu nici o întrebare pe colega mea şi îmi propusesem să nu mai vorbesc cu ea. Dar treceau două zile şi iar îmi doream să vorbesc despre ceea ce găseam în Biblie. Când mă întâlneam cu preotul, îi adresam şi lui întrebări şi era uimit de lucrul acesta. Odată m-a întrebat dacă nu cumva am vorbit cu ereticii (aşa îi numea el la pocăiţi). I-am spus că am o colegă de religie penticostală şi mi-a recomandat să nu mai vorbesc cu astfel de oameni, dar eu eram deja însetat după adevăr şi nu mai puteam să nu vorbesc. Odată, s-a întâmplat să merg la serviciu bandajat la braţ. Toţi colegii au observat şi m-au întrebat ce am păţit, dacă îmi fac tăieturi, etc. Observase şi colega creştină şi m-a întrebat dacă mă doare braţul, însă nu am vrut să vorbesc despre aceasta şi am plecat de lângă ea. După câteva ore a început să mă deranjeze bandajul şi l-am desfăcut să îl aranjez din nou. În momentul acela a observat colega mea nişte tăieturi şi s-a speriat. A urmat un moment de tăcere după care m-a întrebat, de ce fac astfel de lucruri rele. Nu voiam să îi spun că mă băteam mereu, fiind nervos cam tot timpul. Într-o zi chiar prietenii mei rockeri m-au avertizat că o să fie de rău dacă îmi fac în continuare tăieturi. S-au speriat când mi-au văzut în telefon o poză în care zăceam lângă o baltă cu sânge şi braţul meu sângera. Pierdusem mult sânge, însă îmi plăcea să fac asta. Totuşi, în timp eram tot mai pasionat să citesc Biblia şi îmi ocupam mai tot timpul citind. Într-o zi din anul 2013, m-am hotărât să renunţ la tot ceea ce este păcătos, doar pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Am mers la lucru şi bucuros i-am spus colegei mele că vreau să mă pocăiesc şi eu. A rămas uimită şi mi-a spus: „Tu eşti sincer în ceea ce spui? Îţi trebuie un timp în care să dovedeşti acesta, înainte de botez”. Când am auzit cuvântul „botez”, am început iar să mă împotrivesc şi i-am spus: „Eu sunt botezat, nu mă voi mai boteza.” A început să zâmbească şi mi-a spus cuvintele Domnului Isus, când şi-a trimis ucenicii să vestească Evanghelia:

„Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit” (Marcu 16.16). Apoi a continuat explicându-mi: „Tu ai crezut atunci când ai fost botezat? Naşii care au vorbit pentru tine nu te pot mântui”. Citisem şi eu aceasta în Biblie şi am căzut pe gânduri fără să spun un cuvânt. Mi-a venit în gând Crezul ortodox: „Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor” aşa că am mers la

Biserică şi l-am întrebat pe preot despre botez. Era în

ziua Paştelor. Mi-a răspuns revoltat, după ce a încercat

să ocolească acest subiect. Timpul nu îmi permitea să

vorbim şi am ştiut că acea zi a fost ultima în care am păşit în Biserică, cu el în altar. A fost o rupere de trecut, după 12 ani petrecuţi cu preotul în altar. Mi-am schimbat credinţa formală ce o aveam, înţelegând chemarea pe care mi-o făcea Domnul prin cuvintele Scripturilor.

Sosise şi duminica în care trebuia să merg la pocăiţi. Aveam multe emoţii, gândindu-mă cum o să mă privească? Ce va spune lumea despre mine? Ce atitudine vor avea părinţii? În acea duminică, au venit ca musafiri, la adunarea

despre mine. Colegii la lucru mă făceau fără minte şi făceau glume pe seama mea, doar şeful de echipă era uimit de schimbarea pe care a văzut-o în mine. Auzise că vreau să mă botez şi mi-a zis: „Şi eu vreau să merg la botezul tău, să văd cu ochii mei acest lucru.” Între timp, m-am hotărât să merg să lucrez în Arad şi să frecventez biserica de acolo. Acum, şeful de echipă nu dorea să mai plec din echipa sa şi refuza să îmi semneze lichidarea. În final, Dumnezeu a lucrat şi a acceptat. În Arad am găsit un serviciu şi trebuia să îmi fac analizele. Înainte însă, mi s-a întâmplat ceva care m-a speriat. Într-o dimineaţă, n-am mai putut să mă ridic din pat. Am auzit un sunet ascuţit în cameră care mă asurzea, dar nu puteam face nimic. Apoi am auzit o voce care îmi poruncea să repet după ea. Am refuzat şi continuam să mă rog. Vocea insista şi după câteva clipe primisem o lovitură puternică în coaste. Mă durea cumplit de tare, însă nu era nimeni în cameră. În final vocea mi-a zis: „Repetă după mine!:

Îmi predau viaţa în mâna lui Satan!” Cerusem Numele Mântuitorului şi printr-o minune m-am ridicat şi m-am ţinut de coaste, pentru că durerea era mare. Nu am povestit decât colegei mele ceea ce mi se întâmplase. Când am mers la analizele pentru lucru, un medic care mă consulta le-a spus altor doi medici ce erau împreună cu el, că mi-a depistat ceva. Toţi au început să îmi adreseze întrebări şi

a continuat consultaţia. M-au privit şi mi-au spus că sunt

liber. Speriat am mers la medicul de familie şi el mi-a spus

acelaşi lucru. I-am cerut să îmi facă trimitere la specialist

din

sat, nişte fraţi de la Arad. În faţa Bisericii simţeam că

şi

mi-am făcut programare. Însă înainte de a merge, m-am

mi

se topesc genunchii de emoţii. După ce tinerii veniţi

pus pe genunchi şi m-am rugat. În dimineaţa următoare

spus, dar el m-a asigurat că sunt perfect sănătos. Am ştiut

au

intrat în biserică, am intrat şi eu. M-am aşezat pe

am simţit o atingere pe umăr şi era o lumină puternică în

ultima bancă şi am stat încremenit acolo. Mătuşa mea

cameră. M-am întors şi am văzut pe cineva care strălucea,

era şi ea la pocăiţi şi asta mă mai liniştea puţin. Am văzut cum se îndreaptă spre mine un bătrânel adresându-mi următoarea întrebare: „Tu eşti cu fraţii de la Arad?” „Nu!” „Cine eşti atunci? Ce te aduce pe la noi?” După un

având mâna peste mine. Nu doream să mai plece, dar după câteva clipe a dispărut. Am mers la specialist şi după ce m-a consultat m-a întrebat cine m-a trimis la el. I-am

moment de ezitare, am auzit-o pe mătuşa mea cum mă prezintă. Bătrânelul nu mă ştia, dar m-a prins de mână şi m-a dus pe primele rânduri. Din acea clipă, s-a decis

în

Erau nopţi în care visam tot felul de mesaje din partea celui rău, mă trezeam şi vedeam tot felul de umbre. S-a

acea clipă că Domnul s-a atins de mine.

mă ia mai aproape şi să mă înveţe Scriptura. Eram

apropiat şi ziua botezului. În seara de sâmbătă, înainte

fericit. Când s-a terminat programul, am rămas puţin ca

de botez, în vis am primit un mesaj: „O să venim cu forţe

vorbesc cu fraţii veniţi. Ei m-au încurajat şi asta m-a

mult mai mari şi nu o să scapi!” Am ştiut de pe atunci că

ajutat să relaţionez mai bine cu noua comunitate în care am intrat. Ascultasem până în seara aceea multe melodii, dar nici una nu mă impesionase ca versurile cântării:

nu trebuie să îmi fie frică, pentrucă nici Mântuitorul nu a scăpat de ispite, dar a fost biruitor. În dimineaţa botezului eram nerăbdător să merg la

„Sunt multe monumente în lume”, care m-a făcut să îmi

biserică. Pentru prima dată am văzut biserica plină şi cu

fie

ruşine de ceea ce eram.

feţe pe care nu le-am mai văzut până atunci. Părinţii mei

Când am mers la lucru, colega mea aştepta cu nerăbdare să îi povestesc. Era fericită auzind ce îi

şi unul dintre fraţi erau şi ei în biserică. Eram cel mai fericit şi am ştiut din aceea clipă că trebuie să lupt pentru

spuneam, dar a văzut că eu tot nu eram fericit. I-am spus

viaţa veşnică. Câteva luni mai târziu am fost botezat şi

îmi doresc să îmi dispară cicatricele. Le uram. Mi-a

cu Duhul Sfânt în acea adunare.

spus să mă rog şi Domnul mă va ierta şi va lucra la toate cauzele mele. După câteva săptămâni nu am mai avut nici o cicatrice. În fiecare săptămână eram nerăbdător să vină duminica. Acum fratele diacon, era bucuros pentru

Acum plâng de bucurie pentru că am ajuns să-L cunosc pe Domnul, dar mă doare pentru cei care nu s-au născut într-o familie de credincioşi. Îmi este milă când văd oamenii din lume care nu doresc să audă de

eram în mijlocul lor. Îmi tăiasem părul, renunţasem la

Dumnezeu. Nu îi condamn, deoarece aşa eram şi eu şi

rock şi am ales viaţa veşnică. Mai mult, m-am hotărât să fac legământul cu Domnul prin botezul în apă. Părinţii mei nu doreau să audă de aşa ceva. Mi-au spus că ei

mă rog pentru ei ca Domnul să li se descopere. În acelaşi scop mă adresez şi cititorilor mărturiei mele, dorindu-le eliberarea din patimile lumii şi încheierea unui legământ

nu

vor merge niciodată la pocăiţi. Eram dărâmat de tot

cu Mântuitorul care S-a jertfit pentru noi.

ce

auzeam prin sat şi tot ceea ce se vorbea în familie

M. P.

17

Statutul spiritual şi moral al creştinului

„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei

Lui

”(Evrei

1:3)

Vorbe de îmbărbătare

18

Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te spăimânta!” (Deuteronom 31:8) Nevoia de îmbărbătare apare în multe situaţii ale vieţii „pe pământul în care acum este necaz” (Isaia 9:1). Apostolul Pavel, un slujitor adevărat, se arăta nerăbdător să poată să-şi îndeplinească datoria de a îmbărbăta fraţii din toate bisericile. Un exemplu avem în cazul credincioşilor din Tesalonic unde nu a reuşit să ajungă, fiind împiedicat de Satana (1 Tesaloniceni 2:18) şi a trimis pe Timotei să-i îmbărbăteze, acţiune despre care le-a scris: „De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră(1 Tesaloniceni 3:1-2). Acelaşi mod de lucrare l-a avut încă din prima călătorie misionară, despre care Luca scria: „După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta, şi au făcut mulţi ucenici, s-au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:21-22). Cred că fiecare dintre noi avem nevoie să fim îmbărbătaţi în credinţa noastră. Chiar şi Domnul Isus a avut nevoie de îmbărbătare, de întărire, înaintea trădării şi condamnării la moarte: „Atunci I s-a arătat un înger din cer ca să-L întărească” (Luca 22:43). Dat fiind această nevoie generală, aş vrea să răspundem la trei întrebări:

1. Cine trebuie să îmbărbăteze? Pentru a îmbărbăta, Dumnezeu a lăsat un

dar special aşa cum îl găsim în lista darurilor:

Deoarece avem felurite daruri după harul care ne-a

fost dat

îmbărbătare…” (Romani 12:6-8). Dar oare numai cei ce au primit acest dar trebuie să îmbărbăteze, sau o formă de îmbărbătare trebuie făcută reciproc de toţi creştinii aşa cum scria Pavel romanilor: „Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună şi voi şi eu” (Romani 1:11-12)? Vom vedea din cele ce urmează.

Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de

2. Pe cine să îmbărbătăm? În primul rând pe fraţii noştri care trec prin

„aceleaşi suferinţe” (1 Petru 5:8-9) ca noi, după ce am

trecut biruitori prin ele: „Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi” (2 Corinteni 1:6). Sunt şi persoane ce nu trebuie îmbărbătate? Sigur că da. Voi aminti trei exemple:

- Cei ce au răutate să ne ferească Dumnezeu să-i

încurajăm în ceea ce fac, fiindcă: „Ei se îmbărbătează în răutatea lor: se sfătuiesc împreună ca să întindă curse, şi zic: «Cine ne va vedea?»(Psalmul 64:5).

- Cei ce încurajează închinarea la idoli de orice fel

ar fi ea, se fac vinovaţi de pricină de păcătuire gravă:

Lemnarul îmbărbătează pe argintar, cel ce lustruieşte cu ciocanul îmbărbătează pe cel ce bate pe nicovală, zicând despre îmbinare: «Este bună!» şi ţintuieşte idolul în cuie ca să nu se clatine” (Isaia 41:7).

- Cei puşi la disciplină nu trebuie îmbărbătaţi atât

timp cât nu vor să se pocăiască. Numai după mâhnire şi pocăinţă trebuie mângâiere, potrivit sfatului dat de apostolul Pavel: „Este destul pentru omul acesta pedeapsa, care i-a fost dată de cei mai mulţi; aşa că acum, este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire” (2 Corinteni 2:6).

3. Cum să îmbărbătăm? În primul rând, ar trebui să vedem de ce are nevoie

cel ce este în necaz. Ne vom uita la un om din Scriptură care a avut parte de necazuri mari pe acest pământ. În durerea lui a dorit să fie compătimit: „Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei! Căci mâna lui Dumnezeu m-a lovit” ( Iov 19:21), ceea ce este o necesitate, un „drept” al celui ce suferă. Mila este una din nevoile celui ce suferă şi se simte condamnat şi judecat.: „Cel ce sufere are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atotputernic” (Iov 6:14). Atenţie la ispita insensibilităţii: „… căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă,

dar mila biruieşte judecata” (Iacov 2:13). În activitatea Sa pe acest pământ, Mântuitorul a

fost însoţit de milă, când îi învăţa pe oameni şi când

vindeca pe bolnavi:

s-a făcut milă de ei, pentru că

erau ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri” (Marcu 6:34).

I

Un al doilea lucru de care are nevoie un om care îmbărbătează pe alţii este ungerea Duhului Sfânt, Mângâietorul. Ceea ce le lipsea celor trei prieteni ai lui Iov ce au hotărât să-l mângâie, a fost călăuzirea Duhului Sfânt. La început au procedat bine şi cred că acele zile de compasiune în tăcere au contat mult pentru Iov. Ei „vedeau cât de mare îi este durerea” (Iov 2:11), dar în momentul în care şi-au deschis gura au greşit. De altfel Elifaz mărturiseşte că a avut o călăuzire într-o vedenie de noapte şi inspirat de acel mesaj care scotea în evidenţă vinovăţia tuturor oamenilor, susţinea că Iov este în necaz ca o pedeapsă îngăduită de Dumnezeu. Duhul acela, l-a inspirat pe Elifaz să acuze pe Iov în continuare, el şi prietenii lui şi în loc să-l mângâie, l-au necăjit mai tare (Iov 4:12-21). Cei trei au fost pentru Iov „nişte mângâietori supărăcioşi” (Iov 16:2). În concluzie, Domnul Isus a fost cel mai bun exemplu în lucrarea de îmbărbătare, de mângâiere şi aceasta dovedeşte capacitatea efectuării acestei lucrări în măsura prezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastră. El a confirmat şi a dovedit nevoia generală de îmbărbătare, explicând că acestă lucrare este specifică tuturor celor ce au Duhul lui Dumnezeu, Dumnezeul oricărei mângâieri, în funcţie de puterea şi mandatul primit. Despre Domnul s-a putut spune: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:1-3). Dar despre noi ce se poate spune? Aplicaţia corectă pentru vorbe de îmbărbătare poate fi rezumată prin întrebările lui Iov, către cei ce trebuiau să-l îmbărbăteze: „Către cine se îndreaptă cuvintele tale? Şi al cui duh vorbeşte prin tine?” (Iov 26:4). Să ne ajute şi pe noi Dumnezeu să fim plini de Duhul Sfânt, ca să putem face corect lucrarea de îmbărbătare.

Cristian Dan

(continuarea din pagina 15)

Ridicaţi-vă! Începe judecata!

pe toţi şi le ofereau siguranţă. Alteori pe avioane era scris „Slavă lui Stalin“; iar pentru slava aceasta trebuia să plătim scump. Când se termina şcoala şi venea vacanţa, ne trimiteau în tabere de pioneri, iar acolo zilele sărbătorilor comuniste au fost adevărate minuni: dimineaţa când ne trezeam găseam lângă pernă o ciocolată şi eram foarte fericiţi. Dar când ne jucam, eu ajungeam tot timpul în grupa celor slabi, mă legau şi mă făceau prizonier. A venit vremea ca în mod miraculos în mâna mea să ajungă sfânta Evanghelie. Am citit acolo despre faptul că Domnul Isus a trimis pe doi ucenici şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine“. Uitându-mă la copilăria mea, mi-am dat seama că mă asemăn cu acel măgăruş pe care se aşezau cei doi vulturi străluciţi. Ei ne conduceau şi, cu trecerea anilor, greutatea de pe umerii noştri devenea tot mai mare, sufocându-ne. Aceasta a fost răsplata din partea lor. Numai acum sunt fericit, când I-am oferit spatele meu lui Isus Cristos. Pentru slujirea pe care o fac, voi primi şi răsplata de la El. Dar, înainte de asta, a trebuit să-mi eliberez spatele. E adevărat că acei vulturi nu au vrut să se dea jos, vreme îndelungată, dar despre aceasta vom povesti mai încolo. O, ce fericiţi sunt copiii care s-au născut în familii creştine! Ei sunt sfinţiţi încă din pântecele mamelor şi la naştere sunt binecuvântaţi. E foarte important ca părinţii să-şi educe copiii în învăţătura Domnului ca, încă din copilărie, copiii să aparţină lui Isus şi să fie umpluţi de El, de blândeţea Lui, de dragoste, de milă şi să fie curaţi. Dar eu în copilărie nu L-am cunoscut şi nu am crezut în El. Până să ajung ca oamenii să vadă în mine lumina lui Cristos, a trebuit să cresc, să mă dezvolt, atât fizic, cât şi spiritual. Dar Dumnezeu deja mă cunoştea şi îmi cizela mintea şi caracterul. În anul 1938, s-a născut surioara mea Valea, pe care am îndrăgit-o foarte mult. Era o perioadă foarte grea pentru ţara noastră, mii de oameni au fost omorâţi sau trimişi în închisori şi lagăre. Şi toate acestea pe nedrept. Abia s-au terminat procesele oamenilor din conducerea partidului sovietic, care au participat la revoluţie. Represaliile s-au extins şi asupra nevestelor şi familiilor persoanelor sus-puse. S-a hotărât nimicirea întregii conduceri a armatei. Între cei persecutaţi era şi un mare om politic şi diplomat F. Raşcolnicov care, într-o scrisoare deschisă, publicată în străinătate, a îndrăznit să-şi dea cu părerea, vizavi de politica lui Stalin. În vremea aceea, toţi se orientau după principiul:

„Şi pe mama o afund, după gratii să n-ajung”.

Extras din cartea Ridicaţi-vă! Începe judecata! Ivan Petrovici Fedotov

19

Daţi Domnului slavă pentru Numele Lui!” (1 Cronici 16:29)

Slava, mulţumirea şi lauda la adresa lui Dumnezeu, sunt lucruri care ne păstrează în apropierea tronului de slavă, locul unde suntem ocrotiţi de săgeţile ucigătoare ale vrăjmaşului sufletelor noastre.

Fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1:21).

De aceea, Te voi lăuda printre neamuri, Doamne! Şi voi cânta spre slava Numelui Tău (2 Samuel 22:50). Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veac!” (1 Cronici 16:34).

Ziceţi: «Mântuieşte-ne, Dumnezeul mântuirii, strânge-ne şi scoate-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel Sfânt şi să ne punem slava în a Te lăuda! »” (1 Cronici 16:35)

Să mi se umple gura de laudele Tale şi-n fiecare zi să Te slăvească! ” (Psalmi 71:8).

O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!” (Psalmi 107:21).

Lăudaţi pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, în tovărăşia oamenilor fără prihană şi în adunare” (Psalmi 111:1).

Tot ce are suflare, să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmi 150:6).

A mulţumi lui Dumnezeu pentru grija Sa permanentă faţă de noi ca făpturi ale creaţiei Sale, este o datorie solemnă din partea noastră în semn de recunoştinţă, pentru că existăm.

Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 5:20).

Sunt oameni care Îl critică pe Dumnezeu pentru că a pus spini pe tulpina trandafirilor; alţii Îi mulţumesc că a pus trandafiri pe tulpinile cu spini.

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Timotei 6:6).

Proslăviţi, deci, pe Domnul

,

lăudaţi Numele Domnului

(Isaia 24:15)

Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:20).

Dacă I-am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem.

Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” (Psalmi 50:23).

Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin” (Iuda 1:25).

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente, răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:

Revista „Dragoste pentru Adevăr”

Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România, www.dragostepentruadevar.ro e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com Mobil: 0740 437777, 0746 046080