You are on page 1of 47

Revistă teologică i culturală elevilor ş a Liceului Teologic Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Colectivul de redacþie:
Preş edinte de onoare:

Preasfinţ Pă Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei itul rinte
Preş edinte: Membri:

Pr. Prof. Radu Rus Diac. Prof. Dorel Leucea Diac. Prof. Alin Sonea Diac. Prof. Ş tefan Lakatos Prof. Ioana Ţ indzilonis Raul Bodea Armando Jurjescu Andrei Guran

Revistă teologică şi culturală a elevilor Liceului Teologic Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Mvv„Nu voi M-aŃi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeŃi şi roadă să aduceŃi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl oricesă vă dea orice-I veŃi cere în numele Meu” (Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea PreasfinŃitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei
ISSN 2067 – 502X

2

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

Învierea Mântuitorului
1(Matei 28, 1-15)

lumina După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (duminică), (duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. scoborând Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăŃişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. ssŞi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morŃi. temeŃi, Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeŃi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaŃi. SNu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniŃi de vedeŃi locul unde a zăcut. SŞi degrabă mergând, spuneŃi ucenicilor Lui că S-a sculat din morŃi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veŃi vedea. Iată v-am vspus vouă. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. leDar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a BucuraŃiapropiindu duîntâmpinat, zicând: BucuraŃi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins spicioarele Lui şi I s-au închinat. leDuceŃiAtunci Iisus le-a zis: Nu vă temeŃi. DuceŃi-vă şi vestiŃi fraŃilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit toate arhiereilor toate cele întâmplate. adunânduŞi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi Ńinând sfat, au dat bani mulŃi ostaşilor, LZicând: SpuneŃi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi pe fără grijă vă vom face. sIar ei, luând arginŃii, au făcut precum au fost învăŃaŃi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi.

Nr. 2

Spes Orthodoxiae
SCRISOARE PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2010

3

† SOFRONIE
Din darul lui Dumnezeu Episcopul Oradiei, preacucernicului cler de mir, preacuviosului cin monahal şi preaiubitorului de Hristos popor din Sfânta Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei, har, binecuvântare şi pace de la Tatăl AtotŃiitorul şi de la Fiul lui Dumnezeu Unul-născut, întru Duhul Sfânt, iar de la noi părintească îmbrăŃişare în lumina Zilei Învierii. Hristos a înviat! CinstiŃi părinŃi şi iubiŃi fii duhovniceşti,

Ziua Învierii străluceşte în sufletele tuturor credincioşilor creştini, în viaŃa şi mărturia tuturor obştilor, comunităŃilor creştine, în familii, parohii şi vetre de sihăstrie, în cuprinsul întregii Biserici, una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Recunoaştem cu toŃii, în ultimele cuvinte, formularea din Simbolul credinŃei niceo-constantinopolitan, Crezul sau Credeul, pe care îl rostim, cu multă evlavie, atât în cultul public, la Dumnezeiasca Liturghie, dar şi la celelalte slujbe, cât şi în rugăciunea personală, acasă, în familie. Aşa cum este cunoscut, din anunŃurile ce se fac încă de la începutul anului calendaristic în biserici, precum şi din calendarele bisericeşti, din predici şi cateheze, din convorbirile cu credincioşii ale slujitorilor Sfintelor Altare şi ale persoanelor afierosite lui Dumnezeu, dar mai ales din mijloacele de comunicare în masă ale Patriarhiei Române şi ale Eparhiilor, parohiilor şi mânăstirilor din cuprinsul ei, televiziunea şi radioul TRINITAS ale Sfintei Patriarhii, cotidianul Lumina al trustului de presă BASILICA al Patriarhiei, din publicaŃiile eparhiale şi buletinele parohiale, anul 2010 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României, ca Anul jubiliar al Crezului ortodox şi al Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Hotărârea sinodală este motivată de împlinirea în 2010 a o mie şase sute optzeci şi cinci de ani de la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325 d.Hr. şi o sută douăzeci şi cinci de ani de la recunoaşterea, în 1885, de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, a autocefaliei (conducerii bisericeşti proprii) Bisericii Ortodoxe Române. Deoarece la Niceea, în 325, s-a alcătuit prima parte a Crezului ortodox (primele şapte articole), întregit la Constantinopol, în 381, la cel de-al doilea Sinod ecumenic (prin adăugarea ultimelor cinci articole), la jubileul celor o mie şase sute optzeci şi cinci de ani, creştinătatea ortodoxă aniversează, se bucură şi mulŃumeşte Preasfintei Treimi şi celor trei sute optsprezece PărinŃi de la Sinodul întâi ecumenic, laolaltă cu cei o sută cincizeci de PărinŃi de la Sinodul al doilea ecumenic, împreună lucrători cu Duhul Sfânt, pentru darul celei mai importante şi mai des folosite mărturisiri de credinŃă ortodoxă. Sărbătorind pe SfinŃii PărinŃi de la Sinodul întâi niceean, se cuvine a aminti că, între hotărârile acestui Sobor ecumenic, adică al Bisericii din toată lumea, deşi nu într-un canon, ci în actele oficiale sinodale, este şi cea privitoare la data prăznuirii Sfintelor Paşti. Hotărârea sobornicească de la Niceea avea la origine un canon mai vechi, al şaptelea apostolic şi era motivată de faptul că, în lumea antichităŃii bisericeşti, nu toŃi creştinii sărbătoreau la aceeaşi

4

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

dată Învierea Domnului. Se ştie că iudeii serbau Paştile la 14 Nissan, după calendarul evreiesc, dată fixă, ce cădea în diferite zile ale săptămânii. Dacă în Apus, creştinii sărbătoreau Învierea Domnului numai duminica (Ziua Domnului – Domini Dies, de unde şi numele zilei în latină şi în limbile neolatine, inclusiv româna), anume prima duminică de după 14 Nissan, în Asia Mică, Paştile erau prăznuite la 14 Nissan, împreună cu iudeii, pentru ca, după trei zile, în orice zi a săptămânii ar fi căzut, să se serbeze Învierea Domnului, motiv pentru care, acei creştini micrasiatici erau numiŃi cuartodecimani (după quartodecimus, adică paisprezece). Cei trei sute optsprezece PărinŃi adunaŃi în Sobor la Niceea, la invitaŃia Sfântului Împărat Constantin Cel de Dumnezeu încununat şi Întocmai cu Apostolii, SfinŃi PărinŃi între care s-au numărat şi Marii făcători de minuni Nicolae al Mirelor din Lichia şi Spiridon al Trimitundei din Cipru, au hotărât, aşadar, data serbării Paştilor pentru toŃi creştinii, modul de calculare a aşezării în calendar a Sărbătorii sărbătorilor, în conformitate cu temeiul biblic şi cu importanŃa dogmatică şi impactul asupra vieŃii şi misiunii creştine. Pentru a se salva pacea în Biserică şi a se evita dezbinările, SfinŃii PărinŃi niceeni, călăuziŃi de Duhul Sfânt, au hotărât, cu titlu obligatoriu pentru toŃi creştinii, ca Paştile să fie celebrate duminica, mai exact, prima duminică cu lună plină după echinocŃiul de primăvară, iar dacă s-ar întâmpla să coincidă cu Pasca iudaică, se va serba în duminica următoare. Deci, nici într-un caz să nu se sărbătorească înainte de echinocŃiul de primăvară sau deodată cu iudeii. Pentru precizia astronomică, întrucât în marea metropolă a Alexandriei Egiptului, la vremea aceea, exista cel mai exact observator astronomic, prin decizia sinodală, Ierarhul Alexandriei era obligat să vestească, prin enciclice, toate bisericile locale, cu privire la data precisă a serbării Paştilor. Ceea ce s-a hotărât atunci, la Niceea, a fost respectat întocmai în Răsărit, Biserica Ortodoxă neabătându-se de la hotărârea sobornicească. Problemele au apărut în 1582, odată cu reforma gregoriană a calendarului şi, implicit, apariŃia unei noi pascalii. Biserica Ortodoxă Română a acceptat îndreptarea calendarului în 1923, la Congresul panortodox de la Constantinopol şi a pus în aplicare îndreptarea începând cu luna octombrie 1924, când ziua a paisprezecea a devenit întâi octombrie. În privinŃa serbării Paştilor (a calculării datei), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cea mai înaltă autoritate dogmatică, liturgică, canonică şi disciplinară a Bisericii noastre autocefale, a hotărât, la 31 octombrie (13 noiembrie) 1923, ca, pentru păstrarea unităŃii ortodoxe, data Paştilor să fie calculată după hotărârea niceeană, conform practicii din trecut. ComplicaŃiile existente derivă din aceea că, din păcate, în calendarele creştine în uz, nu este exactă calcularea datei lunei pline, apărând o întârziere de cinci zile. De aceea, s-a hotărât ca reper meridianul Sfântului Mormânt al Domnului de la Ierusalim, care va furniza precizia în calcularea lunii pline de după echinocŃiul de primăvară.1 Aşa se explică diferenŃele existente până în prezent, în legătură cu data serbării Sfintelor Paşti. PreaiubiŃi fii ai Învierii, Simbolul de credinŃă niceo-constantinopolitan, Crezul ortodox, pe care îl mărturisim în cursul vieŃii noastre creştine, începând cu Taina Botezului şi apoi pe tot parcursul creşterii noastre duhovniceşti în Sfânta Biserică, are şi o referire directă la serbarea Învierii, prin conŃinutul articolelor 4 şi 5: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui PonŃiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat” (articolul 4) „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (articolul 5). Prin urmare,
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1991, pp. 12, 193-194.
1

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

5

acum o mie şase sute optzeci şi cinci de ani, cei trei sute optsprezece SfinŃi PărinŃi adunaŃi în Sobor la Niceea, la invitaŃia Marelui Constantin, pentru a reaşeza pacea în Biserică, tulburată de erezia ariană, au alcătuit, sub inspiraŃia Duhului Sfânt, primele şapte articole ale Crezului ortodox, apărând şi mărturisind dumnezeirea Fiului şi deofiinŃimea Acestuia cu Tatăl, precum şi întruparea, luarea firii omeneşti de către Domnul, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (articolul 3). Prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt cu SfinŃii PărinŃi niceeni2, cu privire la Învierea Mântuitorului, Crezul ortodox mărturiseşte despre învierea cea de-a treia zi după moartea pe cruce. Despre acest adevăr, cu biblice temeiuri, a mărturisit, mai înainte de Niceeni, Marele Pavel, Apostolul neamurilor, într-o formulare aproape identică celei sinodale: „a fost îngropat şi…a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Corinteni 15, 4), adică în conformitate cu Scripturile, cu Biblia. Iar această conformitate este asigurată de Însuşi Cel Înviat, Domnul Iisus Hristos, Care, mai înainte de Patimi, i-a înştiinŃat pe ucenicii Săi despre ceea ce avea să se întâmple: după ce Petru face mărturisirea de credinŃă, răspunzând la întrebarea Mântuitorului cu privire la El, „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), şi după interdicŃia pronunŃată de Domnul, „a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul” (Matei 16, 20), apare şi cea dintâi vestire a Patimilor. Domnul Iisus Hristos Însuşi prooroceşte despre Patimi şi Înviere. „De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Matei 16, 21). Şi a doua oară prooroceşte Domnul despre moartea şi învierea Sa, după vindecarea copilului lunatic. „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia” (Matei 17, 22-23). De altfel, despre profeŃie îşi vor aduce aminte şi pârâşii Săi, după moartea şi îngroparea Lui. „Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a spus, fiind încă în viaŃă: După trei zile Mă voi scula” (Matei 27, 62-63). Dar Fiul lui Dumnezeu S-a folosit şi de alte prilejuri pentru a arăta, indirect, cele despre Învierea de a treia zi. Astfel, după ce izgoneşte din Templul din Ierusalim pe vânzătorii de animale şi pe schimbătorii de bani, răspunde celor ce-I cereau semn pentru ceea ce cuteza să facă. „Iisus a răspuns şi le-a zis: DărâmaŃi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Şi au zis deci iudeii: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile? Iar El vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2, 19-21). Abia după moartea şi învierea Cuvântului întrupat, ucenicii Săi au înŃeles pe deplin cele proorocite atunci. „Deci, când S-a sculat din morŃi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 22). Dacă apostolii au priceput, după Înviere, că la „templul trupului Său” făcea referire Hristos, pârâşii Săi, la judecată, s-au folosit de cuvântul Domnului pentru a-L acuza, atunci când „arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca săL omoare” (Matei 26, 59). Cu toată mulŃimea martorilor mincinoşi, negăsind pricină de acuzare, se înfăŃişează înaintea tribunalului religios doi martori (Matei 26, 60) ai acuzării care „au venit…şi au spus: Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc” (Matei 26, 61). Pe lângă Sfântul Evanghelist Matei, şi Sfântul Evanghelist Marcu aminteşte de aceeaşi acuză: „ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul,
2

A se vedea la Faptele Apostolilor 15, 28.

6

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

nefăcut de mână, voi clădi” (Marcu 14, 57-58). Pe baza acestei acuzaŃii, Mântuitorul răstignit este batjocorit de trecătorii pe lângă Sfânta Cruce. „Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine ÎnsuŃi coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30). De altfel, trupul este asemănat, în Sfintele Scripturi, cu Templul şi este numit templu şi în alte locuri. Astfel, Sfântul Pavel le scrie corintenilor, în cea dintâi epistolă, următoarele: „nu ştiŃi oare că voi sunteŃi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteŃi voi” (I Corinteni 3, 16-17), precum şi: „sau nu ştiŃi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveŃi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteŃi ai voştri? Căci aŃi fost cumpăraŃi cu preŃ! SlăviŃi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19-20). De asemenea, şi în cea de-a doua epistolă adresată celor din Corint, Sfântul Apostol vorbeşte în termeni asemănători: „sau ce înŃelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu»” (II Corinteni 6, 16). Dar nu numai în Sfânta Scriptură a Noului Testament apare referinŃa la Învierea cea de a treia zi, ci se prefigurează marele eveniment al Istoriei mântuirii şi în Legea Veche, prin semne şi profeŃii. Referitor la semne, cel mai limpede glăsuitor şi care a rămas în memoria liturgică şi iconografică a Bisericii, cu mare întindere, este semnul Profetului Iona, care a stat trei zile în pântecele chitului. Despre acest semn vorbeşte şi Cuvântul lui Dumnezeu, conform relatării evanghelice după Sfântul Luca. „Iar îngrămădindu-se mulŃimile, El a început a zice: Neamul acesta este un neam viclean; cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona un semn pentru Niniviteni, aşa va fi şi Fiul Omului semn pentru acest neam” (Luca 11, 29-30). Iar în Cartea Proorocului Iona, la capitolul al doilea, primul verset, se arată lămurit: „Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopŃi”. Iar un alt profet biblic, Proorocul Osea, în Cartea sa, în versetul al doilea al celui de-al şaselea capitol, face trimitere la acelaşi mare eveniment al Învierii. „Şi după două zile din nou ne va da viaŃă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faŃa Lui”. Desigur, folosirea pluralului şi a persoanei întâi (nu a treia), este o trimitere la asumarea firii omeneşti de către Mântuitorul. ÎnŃelegem, deci, din Scripturi, adevărul Învierii din cea de a treia zi după răstignire, patimi, moarte şi îngropare, după cum mărturisim în Crezul ortodox. IubiŃi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos din Bihor, În sfântă unitate de credinŃă şi de neam cu întreaga Biserică Ortodoxă Română Autocefală şi cu toată suflarea dreptmăritoare românească din toate timpurile şi toate locurile, mărturisitoare neabătută a Crezului niceo-constantinopolitan, la slăvitul praznic al Învierii lui Hristos Mântuitorul, ne îmbrăcăm şi noi în haina luminoasă a sărbătorii, mulŃumind Preasfintei Treimi şi lăudând pe Domnul Cel minunat în SfinŃii Săi, pentru toate darurile Învierii, din belşug revărsate peste Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, peste Patriarhia Română, peste Eparhia noastră, aflată şi ea la ceas de sărbătoare, la nouăzeci de ani de la reînfiinŃare, ca cea dintâi Eparhie înfiinŃată în Biserica Ortodoxă Română Autocefală, pârgă şi rod dintâi al Autocefaliei româneşti, bucurie şi binefacere din bucuriile şi binefacerile izvorâte din demnitatea la care este chemată Sfânta Biserică a lui Hristos din România. Măritul Tron vlădicesc al Mitropoliei łării Româneşti dintru început a primit de la Marea Biserică a lui Hristos din Cetatea Sfântului Împărat Constantin, Constantinopolul, Noua

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

7

Romă sau łarigradul, ReşedinŃa Patriarhului ecumenic, adică a toată lumea, a primit aşadar, de la întemeiere şi recunoaşterea oficială de acum şase sute cincizeci de ani, din 1359, şi misiunea sfântă de Exarhat al Plaiurilor, însemnând aceasta că Mitropolitul łării Româneşti era şi Exarh al Plaiurilor, adică Arhipăstorul ortodocşilor români ardeleni şi din toate părŃile ungurene. Cu alte cuvinte, Mitropolitul de la Argeş, Târgovişte mai apoi şi, până astăzi, Bucureşti, este Întâistătătorul bisericesc şi pentru românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar. Această grijă părintească a trecut de la Mitropolitul Ungrovlahiei şi LocŃiitor, din 1776, al Tronului Cezareei Capadociei (titlu moştenit de toŃi succesorii PrimaŃi şi Patriarhi până în prezent), la Mitropolitul Primat al României şi apoi la Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Aşa se face că şi noi, românii din Crişana, preoŃii şi credincioşii ortodocşi bihoreni, ne-am aflat mereu în grija Bisericii Române, autocefale din 1885, adică neatârnată de nici o autoritate bisericească străină. După Marea Unire din 1918 şi reaprinderea candelei speranŃei pentru ortodocşii români bihoreni, la praznicul Învierii Domnului din 1919, în 1920 s-a împlinit visul de veacuri al poporului dreptmăritor din Bihor, statornic mărturisitor al Crezului ortodox, anume acela de a-şi vedea restaurată în drepturi depline străvechea Eparhie ortodoxă. Aşa s-a reparat o nedreptate istorică; astfel ne-am reîntors cu demnitate, în libertate, ca parte dintotdeauna a trupului Bisericii Ortodoxe Române, în România reîntregită, ca primă eparhie înfiinŃată de la dobândirea autocefaliei bisericeşti în 1885. În aceste condiŃii, acum optzeci şi cinci de ani, în 1925, când Biserica lui Hristos din România a fost înălŃată la rangul de Patriarhie, toată suflarea dreptmăritoare din Bihor, îmbrăcată în hainele luminate ale Învierii, încă din noaptea de Paşti a anului 1919, s-a bucurat de marea împlinire. Noi, cei de azi, îi pomenim pe cei de ieri, jertfelnici mărturisitori ai legii româneşti, le mulŃumim pentru toate gesturile lor eroice, pentru fidelitatea faŃă de Crezul ortodox, pentru bucuria de a fi astăzi ceea ce suntem. Şi ne rugăm Preasfintei Treimi pentru sălăşluirea lor în lumina Sfintei Învieri! Pentru toate acestea, în comuniune sfântă cu întreaga Biserică Ortodoxă Universală, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, la o mie şase sute optzeci şi cinci de ani de la cel dintâi Sinod ecumenic de la Niceea, cu toată Patriarhia Română, cu Eparhiile ei din Ńară şi din străinătate, la o sută douăzeci şi cinci de ani de la recunoaşterea autocefaliei şi optzeci şi cinci de ani de la înălŃarea la rangul de Patriarhie, precum şi în unitate sfântă ortodoxă şi românească pe meleagurile strămoşeşti ale Crişanei, la nouăzeci de ani de la reînfiinŃarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, cu toŃii, ierarh, cler de mir şi monahal, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase, tineri şi vârstnici laolaltă, să-I mulŃumim Domnului pentru toate darurile Învierii şi să-L lăudăm cu o gură şi cu o inimă: „Hristos a înviat din morŃi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaŃă dăruindu-le!” Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor, împreună cu voi prăznuitor

Episcopul Oradiei

8

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

arile sărbători ale creştinătăŃii sunt marcate de corul ,,Diacon Nicolae Firu” al liceului nostru prin concerte de muzică religioasă specifică, menite sa-i sensibilizeze pe credincioşii care le ascultă şi să-i introducă în atmosfera tainică şi sfântă a sărbătorii. Un astfel de concert a fost susŃinut şi în anul acesta, în Duminica Floriilor, la Catedrala cu Lună din Oradea. Un concert de Florii care a reunit piese muzicale de o mare diversitate, de la cântări specifice Postului Mare, la minunate colinde de Florii sau tradiŃionale cântări pascale, într-un adevărat pelerinaj spiritual pe şirul ultimelor evenimente din viaŃa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos. Un concert de Florii care a emoŃionat şi a încântat deopotrivă, un concert de Florii care a înălŃat sufleteşte şi a bucurat inimile credincioşilor prezenŃi în număr mare în catedrală.

M

Prezent la acest eveniment, PreasfinŃitul Părinte Sofronie, episcopul Oradiei, a felicitat pe corişti şi pe profesorul dirijor – Arhid. Ştefan Lakatos – pentru varietatea repertoriului abordat şi pentru frumuseŃea şi armonia interpretării, subliniind importanŃa misiunii pe care, şi pe această cale, o desfăşoară o şcoală teologică ortodoxă. Raul Bodea & IonuŃ Filip – clasa a XII-a

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

9

n fiecare Sâmbătă Mare, cu ocazia Paştelui Ortodox, în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim are loc marea minune a Sfintei Lumini, care uimeşte, bucură şi dă credinŃă celor care se învrednicesc să fie acolo în acel moment. Sâmbătă dimineaŃa, înainte de slujba Învierii, are loc o verificare minuŃioasă a Mormântului. La această verificare participă reprezentanŃi ai tuturor cultelor creştine prezente la Ierusalim, precum şi reprezentanŃi ai autorităŃilor statului Israel. Scopul este acela de a verifica să nu existe nicio sursă de foc în Sfântul Mormânt. Mormântul este apoi sigilat cu un sigiliu din ceară.

Î

stinse şi nu e nimic aprins în Sfânta Biserică sau în Sfântul Mormânt.

VeniŃi de luaŃi Lumină!

În interiorul Sfântului Mormânt, Patriarhul cade în genunchi şi rosteşte rugăciunile prin care Îl roagă pe Mântuitorul să trimită Sfânta Lumină, ca dar al sfinŃirii pentru popor. Apoi, într-o linişte absolută, în timp ce Patriarhul se roagă, un vuiet se aude

La amiază, Patriarhul ortodox al Ierusalimului, însoŃit de episcopi, preoŃi şi diaconi şi de Patriarhul armean, intră în Sfântul Mormânt în bătaia clopotelor. Imediat după aceea începe Litia, când credincioşii înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt şi se opresc în faŃa Mormântului, unde stau oficialii. După Litie, Sfântul Mormânt este desigilat iar Patriarhul se dezbracă de veşmintele patriarhale. El rămâne îmbrăcat în stihar şi este percheziŃionat de autorităŃile israeliene, în faŃa tuturor pentru ca toată lumea să vadă că nu are nicio sursă de foc asupra lui. După aceea, Patriarhul ia făcliile (stinse) şi intră în Sfântul Mormânt împreună cu paznicul armean. Toate candelele sunt

Lumina Sfântă nu arde câteva minute

10

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

şi aproape simultan sclipiri alb-albăstrii apar de peste tot, ca şi cum milioane de aparate foto ar clipi în acelaşi timp. Toate candelele se aprind miraculos. Sfânta Lumină aprinde deodată făcliile pe care le Ńine Patriarhul, precum şi lumânările multora din biserică. MulŃimea izbucneşte în urale în timp ce lacrimi de bucurie se preling din ochii tuturor. Timp de câteva minute, nu are Sfânta Lumină caracteristicile focului şi păstrează o tentă aparte. Aceasta durează câteva minute după ce Patriarhul iese din Sfântul Mormânt şi dă Lumina poporului. Oricine poate atinge focul celor 33 de lumânări fără să se ardă. Prima mărturie scrisă despre Sfânta Lumină datează din veacul al patrulea, dar sunt şi autori care vorbesc despre evenimente petrecute în primul veac. Astfel, SfinŃii Ioan Damaschinul şi Grigore de Nyssa povestesc cum Apostolul Pavel a văzut Sfânta Lumină în Sfântul Mormânt după Învierea Mântuitorului. Călugărul rus Daniel povesteşte, la anul 1106, despre minunea Sfintei Lumini şi despre ceremoniile legate de aceasta, într-o manieră foarte detaliată. Începând din veacul

al patrulea şi până în ziua de azi, diferite surse relatează acest eveniment impresionant. În baza acestor mărturii istorice se poate afirma că minunea are loc în acelaşi loc, în aceeaşi zi şi în acelaşi cadru liturgic ortodox de-a lungul vremii. Sfânta Lumină simbolizează şi ne aminteşte într-un mod miraculos de Învierea

Bucuria Învierii

lui Hristos. Este o minune trimisă de Dumnezeu de-a lungul veacurilor din însăşi Lumina Lumii care este Hristos. ŞtiinŃa nu poate explica această minune şi, în semn de respect, nici nu a încercat să o explice. Cine ar putea însă explica o minune adevărată? Sebastian Bocioc – clasa a IX-a

Texte alese din înŃelepciunea Fericitului Augustin…
Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei. ÎnvaŃă să îŃi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă. Răbdarea este însoŃitoarea înŃelepciunii. IartăSuferi de pe urma nedreptăŃii unui om rău? Iartă-l, ca să nu fiŃi astfel doi oameni răi! Păcatul fiecărui om este instrumentul pedepsei lui, iar nelegiuirea lui îi este propriutransformată în propriu-i chin. Mărturisirea faptelor este începutul faptelor bune. Îl Cine Îl are pe Dumnezeu, acela este fericit. Dumnezeu cărui Dumnezeu este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni.

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

11

Despre post
egea postului a fost dată în Paradis. Adam a primit întâia oară porunca de a posti: ,,Nu mâncaŃi din pomul cunoştinŃei binelui şi răului (Facere 2, 17). Cuvântul : ,,Nu mâncaŃi” este o lege a postului şi înfrânării. Dacă Eva ar fi postit şi n-ar fi mâncat din pom, n-ar mai fi avut trebuinŃă de postul de acum, că ,,n-au trebuinŃă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinŃă! Iar pocăinŃa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. Mai mult; chipul în care au trăit primii oameni în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că ducând o viaŃă îngerească ajunseseră, prin cumpătare, la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om (…). Dar nu mărgini folosul postului numai la îndepărtarea de mâncare. Adevăratul post stă în îndepărtarea de păcate. „Dezleagă orice legătură a nedreptăŃii” (Isaia 58,9). Treci cu vederea insulta ce Ńi-a pricinuit aproapele, iartăle păcatele! „Nu postiŃi în judecăŃi şi în certuri” (Isaia 58, 4). Nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău! Te abŃii de la vin, dar nu-Ńi stăpâneşti ocările! Posteşti toată ziua, aştepŃi să

L

vină seara, ca să mănânci, dar îŃi cheltuieşti toată ziua în judecăŃi! Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple cu vrednicie pe bătrân; părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femeie podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Aşa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. Postul pune rânduială între toŃi credincioşii; adoarme strigătul, alungă cearta, aduce la tăcere înjurăturile (…). Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul, pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieŃii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăŃesc sufletul cu post. (Sfântul Vasile cel Mare) ubeşte sărăcia întru Hristos, ca să te poŃi îmbogăŃi dincolo de dumnezeirea Lui. Iubeşte postul cel preabun; lucrul cel cinstit, şi lui Dumnezeu plăcut. Postul este căruŃă către cer. Postul naşte proroci şi pe puitorii de lege îi înŃelepŃeşte. Postul este bun păzitor al sufletului, întemeiere a trupului. Postul este arma vitejilor,

I

12

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

pătimitorilor iscusitor. Postul goneşte ispitele, este împreună locuitor, al trezirii, al întregii înŃelepciuni ziditor. Postul în războaie este vitejie. Postul a stins puterea focului. Postul a astupat gurile leilor. Postul trimite rugăciunea la cer. Postul este maică a sănătăŃii. Postul este povăŃuitor al tinereŃii, bătrânilor împodobire, împreună bun călător cu cei călători. Celui ce posteşte trupul îi este vrednic de cucerire, şi sufletul cinstit. Postul pe Lazăr în sânurile lui Avraam l-a odihnit. Deci şi noi să-l iubim; ca şi pe noi sânul lui Avraam să ne primească. Să fugim de desfătare şi de beŃia cea pricinuitoare de mult râs, şi maica curviei. BeŃia nu-L primeşte pe Domnul. BeŃia îl goneşte pe Duhul Sfânt. Postul este bună aşezare a cetăŃii, a târgului bună pătimire. Postul este pacea caselor. Postul este dătător şi păzitor de feciorie. Postul este calea pocăinŃei. Postul este ziditor al lacrimilor. Postul nu iubeşte lumea, nici cele din lume. Deci, să nu ne supărăm postind: că îngerii sunt aceia care în fiecare biserică îi scriu pe cei ce postesc. Postul pomenire de rău nu primeşte: că cei ce îŃi îngrămădesc necazuri şi pomeniri de rău, măcar deşi parcă se roagă sau că postesc, însă asemenea sunt cu cei ce scot apă şi o toarnă în vas găurit. Nu primeşte Domnul rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său. (Sfântul Efrem Sirul) Sfântul ostiŃi? ArătaŃi-mi-o prin fapte. (…) De vedeŃi un sărac, aveŃi milă de el, un duşman, împăcaŃi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaŃi, o femeie frumoasă, întoarceŃi capul. Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseŃile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte

îngăduită de Lege şi fără greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te Ńii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite. Nu mâncaŃi carne? Atunci opriŃi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. „Nu aplecaŃi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase.(…) Dacă postul ne este abŃinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abŃine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – şi înainte de împărăŃia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire. (Sfântul Ioan Gură de Aur) upă cum păsările cele greoaie nu pot zbura la înălŃimi, tot aşa i se întâmplă şi celui ce îndeplineşte toate poftele trupului: îi va fi cu neputinŃă să se ridice spre cele înalte. (…) Cine slujeşte pântecelui şi cu toate acestea voieşte să învingă duhul desfrânării, acela se aseamănă unuia care atinge focul cu untdelemn. Postul este o silire a firii şi o tăiere împrejur a dulceŃii gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele şi eliberarea de visări, curăŃia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minŃii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, încetarea multei vorbiri, începutul liniştirii, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului (Sfântul Ioan Scărarul)

D

P

Nr. 2

Spes Orthodoxiae
Vesmintele liturgice: esmintele liturgice: ||) Originea, vechimea si simbolismul lor (|| ||
Veşmintele preoŃeşti

13

n afară de stihar şi mânecuŃe, preotul poartă în plus: Epitrahilul (επι = pe; τραχηλος = grumaz) sau stola, cuvânt cu care latinii denumesc atât orarul diaconilor cât şi orarul dublu al preoŃilor, adică epitrahilul. slujitoare cu care este învrednicit, după cum Sfântul Simeon al Tesalonicului ne arată cum reiese din rugăciunea pe care o rosteşte când se la hirotonia diaconului întru preot se lua orarul încinge „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce de pe umărul stâng şi se punea pe cel drept, mă încinge cu putere...”. El mai închipuie tăria fiind astfel amândouă şi virtutea preotului, părŃile în faŃă şi formând precum şi curăŃia un epitrahil, cu care cel trupului. Ne aminteşte şi hirotonit poate să de şorŃul cu care era slujească şi să încins Mântuitorul când săvârşească Sfintele a spălat picioarele Taine. El simbolizează ucenicilor la Cina cea de jugul slujirii lui Hristos Taină (Ioan XII, 4-5). (Matei II, 29-30 ), cât şi Felonul. Este un darul Duhului Sfânt, fel de pelerină, haină după cum se vede din obişnuită la evrei, la rugăciunea pe care o greci şi romani, fără rosteşte preotul atunci mâneci, cu care se când îl îmbracă învelea corpul, un fel de „Binecuvântat este supra-veşmânt purtat şi Dumnezeu, Cel ce varsă de SfinŃii Apostoli (vezi harul Său peste preoŃii II Tim. IV, 13). Felonul Săi...”. El ne aduce închipuie hlamida roşie aminte şi de funia cu cu care a fost îmbrăcat care a fost legat Mântuitorul în curtea lui Mântuitorul în noaptea Pilat (Matei, XXVII, prinderii Lui. Cele două 38), dar mai parŃi ale epitrahilului simbolizează şi puterea simbolizează: partea lui Dumnezeu, dreptatea dreaptă - trestia pe care şi sfinŃenia Lui. I-au dat-o în batjocură, La început 1 – Epitrahil iar partea stângă - crucea felonul era purtat atât de 2 - Felon pe care a dus-o Domnul preoŃi cât şi de arhierei. pe umerii Săi. Epitrahilul este veşmântul Cel al episcopilor avea o cruce, iar al liturgic cel mai important, deoarece, fără el, arhiepiscopilor mai multe cruci, din care cauză atât preotul cât şi arhiereul nu pot săvârşi se numea πολυσταυριον. Cu trecerea vremii a niciun serviciu religios. rămas numai pentru folosinŃa preoŃilor. Brâul. Peste stihar şi epitrahil preotul (va urma) îşi încinge mijlocul cu brâul, simbol al puterii Sebastian Traian Vaida - clasa a XII-a

Î

14

Spes Orthodoxiae
Simboluri religioase în marile religii (II)

Nr. 2

Simboluri religioase în Budism Simbolismul budist apare în jurul anului 2100 î.Hr., fiind legat mai ales de simboluri aniconice, ocolind astfel reprezentarea directă a lui Buddha. Simbolismul cu motive umane a apărut în perioada secolului I, odată cu artele Mathura şi arta greco-budistă din Gandhara. Acestea s-au combinat cu vechile simboluri religioase budiste. Roata vieŃii, „roata dreptăŃii” sau „roata dharma” este roata ce înfăŃişează conceptul budist „dharma”. Numită „dharmacakra”, aceasta arată calea spre iluminare, încă din primele zile ale budismului. Aceasta seamănă cu o roată de car de luptă, cu opt sau mai multe spiŃe. Este unul dintre cele mai vechi simboluri din arta indiană. Cele opt spiŃe ale roŃii indică cele Opt Nobile Adevăruri ale religiei budiste. Cercul simbolizează perfecŃiunea dharmei. Simboluri religioase în Hinduism De-a lungul sutelor de ani, hinduismul şi-a dezvoltat un întreg sistem de simboluri religioase iconice. Formând iconografia hindusă, aceste simboluri se trag din plasticizarea unor scripturi ori a unor tradiŃii specifice. SemnificaŃia exactă a fiecărui simbol diferă însă de la loc la loc, de la timp la timp, de la învăŃător la învăŃător. De-a lungul timpului, unele dintre simboluri, precum „svastika”, au ajuns să aibă o mare varietate de înŃelesuri, pe când altele, precum „aum”, au rămas tipice şi unice reprezentante ale hinduismului. Iconografia hindusă este caracterizată prin două categorii de semne: „murti”, însemnând semnele exterioare, şi „mudra”, însemnând poziŃia trupului şi gesturile specifice. Aum sau „omkar” este o silabă mistică din religiile Indiei, fiind întâlnită atât în hinduism, cât şi în sikhism, jainism şi budism. Acest simbol este mai mult o exclamaŃie de mirare, de venerare, fiind scoasă în vremea rugăciunii. Astfel, la începutul fiecărui text hindus, la fiecare sfârşit de text din Vede, cât şi la rostirea fiecărei rugăciuni, această exclamaŃie nu va lipsi din gura hindusului. Svastika sau „svastika” este un fel de cruce, cu cele patru braŃe îndoite la 90 de grade, în sensul acelor de ceasornic. Acest semn a fost descoperit ca existând încă din Perioada Neoliticului. Acesta va reapărea însă, cu putere, în cultura indiană modernă. Datorită asocierii acestui semn cu mişcarea nazistă, el a ajuns să fie stigmatizat în lumea apuseană, lovind prin aceasta chiar în rădăcinile sale. Astfel, semnul nu mai este folosit foarte puternic în hinduism.

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

15

Simboluri religioase în Islamism Simbolurile religioase întâlnite în Islam nu sunt nici verbale, nici textuale, ci doar vizuale. Acestea evocă sentimentele religioase prin semne. Unele detalii din simbolurile religioase islamice sunt general recunoscute, având o vechime considerabilă. Astfel, culoarea verde este asociată cu Islamul încă de la început. Semiluna şi steaua sunt unele dintre cele mai renumite simboluri din Islam. De fapt, simbolul ar fi doar semilună, steaua apărând mai târziu, în special pe steagurile mai multor Ńări din lumea islamică (Turcia, Malaezia şi Pakistan). Criticii susŃin că acest simbol nu a fost folosit de Mahomed, drept pentru care el nu are nici o bază tradiŃională în Islam. Oricum, semnul a ajuns să fie identificat cu Califatul. Semiluna era simbolul Imperiului Sasanid din Persia (Iran), acesta apărând pe mai toate coroanele regilor. După cucerirea arabă a imperiului, în anul 651, acest semn a fost preluat, din ce în ce mai mult, de către califi şi musulmani. Acest semn caracteriza şi Imperiul Otoman. Culoarea verde are o semnificaŃie specială în Islam. Această culoare este foarte folosită în decorarea interioară a moscheilor, a mormintelor învăŃătorilor musulmani, cât şi pe multe dintre steagurile Ńărilor arabe. Se crede că aceasta era culoarea preferată a lui Mohamed, acesta purtând chiar un turban verde. Marian Moisi - clasa a XII-a

ostul reprezintă unul din mijloacele prin care omul se poate apropia de Dumnezeu şi de oameni, prin curăŃia de păcate şi prin înălŃarea sufletului spre cele duhovniceşti, fiind astfel un mijloc necesar de dobândire a mântuirii. El este „o rânduială disciplinară prin care Biserica îndrumă viaŃa credincioşilor ei pe căile adevăratei trăiri creştine, ale virtuŃii şi ale cinstirii de Dumnezeu”. În sens material, postul este abŃinerea de la anumite alimente şi băuturi, în anumite perioade ale anului sau în anumite zile din timpul săptămânii, pentru „ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire şi să-i fie milostiv Dumnezeu şi încă pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui Dumnezeu”. În sens spiritual, postul este abŃinerea de la anumite fapte potrivnice

P

învăŃăturii creştine, iar acest post trebuie să însoŃească toată viaŃa creştinului pentru ca în perioadele de post trupesc, sufletul să devină una cu trupul şi să se unească cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. Unirea cu Hristos este astfel mai vizibilă în perioada posturilor, întrucât acum omul este curăŃit şi trupeşte spre a se desăvârşi duhovniceşte, încât putem spune că postul este, înainte de orice, consacrarea trupului, aducerea firii ca jertfă. Sensul postului creştin este mult mai profund. El este o faptă de virtute, un exerciŃiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinŃei, o formă de pocăinŃă, un mijloc de desăvârşire, un semn văzut al râvnei şi sârguinŃei noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii, care n-au voie de hrană. Aşadar, sensul postului adevărat este

16

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

acela de exprimare a libertăŃii noastre, care ne dă posibilitatea de a alege viaŃa cu Dumnezeu, dar el este şi un mijloc de cinstire al lui Dumnezeu pentru că reprezintă o renunŃare de bunăvoie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faŃă de Dumnezeu. Dintre posturile de peste an, cel al Paştelui, numit şi Postul Mare sau al Păresimilor (de la cuvântul latin „quadregessima = patruzeci”), are o semnificaŃie deosebită, întrucât este o perioadă de profundă pregătire spirituală în vederea întâmpinării marelui praznic al Învierii Domnului, dar şi pentru că în această perioadă ne aducem aminte de Patimile Domnului cele mântuitoare, care au curăŃit neamul omenesc de păcat, aşa cum profeŃise cu mult timp înainte Isaia: „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toŃi neam vindecat.” (Isaia 53, 5). Este o perioadă de pocăinŃă pentru fiecare creştin, perioada în care abŃinerea de la mâncare şi băutură se împleteşte cu rugăciunea pentru sufletele noastre şi cu milostenie faŃă de cei aflaŃi în suferinŃă. Este cel mai lung post, Ńinând şapte săptămâni, începând cu Duminica lăsatului sec de brânză sau Duminica izgonirii lui Adam din Rai şi se încheie cu Duminica Paştelui. De aceea, în timpul postului se cuvine ca fiecare dintre noi să avem o atitudine cuviincioasă, amintindu-ne de perioada lungă în care firea omenească a dăinuit în păcat, starea generală fiind aceea de pocăinŃă şi de tristeŃe, gândindune şi la suferinŃele Mântuitorului de pe Cruce. Această stare este urmată însă de o mare bucurie, cea a biruirii morŃii de către Hristos şi a eliberării neamului omenesc din lanŃurile diavolului. De aceea, bucuria aceasta este precedată de un post aspru, fără prea multe dezlegări la peşte (doar la Buna Vestire şi de Florii), iar la vin şi untdelemn, doar sâmbăta şi duminica. Postul Mare este cel mai vechi post creştin, considerându-se că ar fi practicat încă din timpul Apostolilor, iar forma actuală s-a stabilit după Sinodul I Ecumenic de la Niceea

(325), când s-a hotărât, pentru întreaga creştinătate, data sărbătoririi Paştelui. Despre slujbele rânduite în Postul Mare putem spune că exprimă starea lăuntrică ce trebuie să domine în sufletele noastre, aceea de profundă pocăinŃă şi de întristare, amintind aici Canonul Sfântului Andrei Criteanul, model de rugăciune şi de pocăinŃă. Fiind o perioadă de sobrietate, în timpul Postului Mare nu sunt îngăduite nunŃile decât numai în cazuri de excepŃie şi numai cu dispensa episcopului. Sunt exceptaŃi de la Ńinerea postului copiii, care nu au împlinit vârsta de şapte ani, ori copiii cu vârsta între şapte şi doisprezece ani, care sunt în neputinŃe, slăbiciuni şi suferinŃe trupeşti, şi orice om, indiferent de vârsta sau de statutul social, care nu poate posti din motive medicale. Aceasta pentru că postul nu urmăreşte îmbolnăvirea sau chiar slăbirea trupului, ci doar stăpânirea acestuia, pentru purificarea lui de patimi. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când tâlcuieşte referatul biblic despre postul Mântuitorului: „De aceea şi Iisus posteşte patruzeci de zile, ca să ne arate lucrurile mântuirii; şi nu şi-a prelungit postul mai mult ca nu cumva iarăşi prin covârşirea minunii, să pui la îndoială adevărul întrupării”. Folosul postului este mare, având în vedere că ne pune în legătură cu Dumnezeu şi că prin el dobândim viaŃa veşnică. Dar el poate fi, de asemenea, cel care ne îndepărtează de Dumnezeu, dacă este Ńinut cu făŃărnicie şi fără smerenie, aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iar dacă posteşti ca să arăŃi oamenilor că posteşti, atunci, pe lumea cealaltă, te vei găsi într-o pustie: nu va fi nimeni care să te privească, pentru că de nicăieri nu se va vedea că ai postit”. Postul nu trebuie să fie Ńinut mecanic şi nici nu trebuie să inspire teamă, ori să i se ştirbească din importanŃă, ci tocmai pentru că este poruncă divină, care ne pune în faŃă viaŃa veşnică, el trebuie iubit şi apreciat ca atare: „Iubeşte postul aşa cum trebuie, nu pentru alŃii, ci pentru el însuşi, căci şi noi ne simŃim insultaŃi dacă nu suntem iubiŃi pentru noi înşine, ci pentru alŃii. GândiŃi aşa şi despre post”. Cosmin Bogdan – clasa a X-a

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

17

rin caracterul şi conŃinutul lor, deniile sunt unicate în cultul divin ortodox. Cuvântul „denie” vine de la slavonescul „vdenie” şi înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Denia este slujba utreniei sau „de dimineaŃă” care se săvârşeşte seara, în ajun, ea deosebindu-se de priveghere, (care înseamnă tot slujbă de seară), prin faptul că se referă numai la utrenia săvârşită seara. Dacă privegherea se săvârşeşte în ajunul praznicelor, deniile se săvârşesc numai în două săptămâni din timpul anului bisericesc şi anume: în săptămâna a cincea şi a şaptea (sau a Patimilor) din Postul Paştelui. Cele două denii din săptămâna a cincea sunt utreniile zilelor de joi şi sâmbătă săvârşite seara, în ajun. Aceste slujbe sunt de fapt utrenii specifice postului care înglobează în ele cele două piese imnografice foarte importante şi frumoase: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, imnograf din secolul al VIII-lea şi Acatistul Bunei Vestiri, atribuit patriarhului Serghie al

P

Constantinopolului (secolul al VII-lea). Prima piesă imnografică, cunoscută şi sub numele de Canonul de pocăinŃă este alcătuit din 250 de imnuri sau strofe în care autorul exprimă zdrobirea inimii celui păcătos, constituind un imn statornic spre pocăinŃă. Cea de-a doua compoziŃie imnografică, Acatistul Bunei Vestiri, este un imn de laudă închinat Maicii Domnului, alcătuit din 24 de strofe care dă expresie, sub formă poetică, învăŃăturii Bisericii despre Maica Domnului.

Spălarea picioarelor ucenicilor

Sfântul Andrei Criteanul

Deniile din Săptămâna Patimilor se săvârşesc în biserici începând cu seara Floriilor, deci din Duminica a şasea a postului (a Floriilor), până vineri seara, inclusiv. Ca şi cele din săptămâna a cincea şi aceste utrenii au elemente specifice care le dau caracter de unicat. Zilele de luni, marŃi şi miercuri din Săptămâna Mare sunt pregătitoare pentru orice credincios în vederea înŃelegerii sensului

18

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

Vinderea lui Iisus de către Iuda

venirii lui Hristos în lume, a patimilor şi morŃii Sale, anume acela de a birui păcatul şi moartea prin jertfa de Sine. În aceste zile, la denii se citesc pilde despre ÎmpărăŃia cerurilor, texte despre pocăinŃă şi, mai ales, despre adevărata iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Miercuri este ziua în care Iuda L-a vândut pe Iisus fariseilor, în schimbul sumei de 30 de arginŃi. Joia Mare este ziua în care a avut loc Cina cea de Taină, la care Hristos a prefigurat jertfa Sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea vinului. Tot în această seară, înainte de cină, Iisus a spălat picioarele ucenicilor Săi învăŃându-i că fiecare trebuie să se supună cu smerenie şi dragoste fraŃilor săi. După Cină, Iisus a plecat în grădina Ghetsimani, unde s-a rugat cu lacrimi de sânge şi unde a fost apoi arestat de soldaŃii călăuziŃi de trădătorul Iuda. După arestare, Iisus a fost judecat de arhierei, de regele Irod şi de procuratorul roman Pilat din Pont. Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii (ce reprezintă fragmente din cele patru Evanghelii în care sunt relatate patimile lui Iisus) precum şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.

Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătăŃii, ziua în care a fost răstignit Mântuitorul. De aceea, în această zi, în nici o biserică nu se oficiază slujba Liturghiei şi este recomandată zi de post negru. Denia Prohodului, adică slujba înmormântării lui Iisus, se deosebeşte de celelalte prin cântarea Prohodului Domnului în trei stări şi prin ritualul înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf (pictură sau broderie pe o pânză care reprezintă scena punerii în mormânt a Mântuitorului). Deniile nu sunt doar slujbe de dimineaŃa săvârşite seara, ci scopul lor principal este, ca prin rugăciune, prin citirea Sfintei Scripturi şi meditaŃie, prin pocăinŃă şi post, să alungăm din suflet întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea tainică şi nevăzută a prezenŃei iubitoare a lui Hristos în noi. Deniile sunt slujbe pregătitoare, rolul lor fiind de a purifica. Ele primenesc sufletul prin curăŃare interioară, reculegere şi concentrare în rugăciune, pentru a putea trăi deplin şi profund bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Raul TonŃ & Andrei Cionca - clasa a IX-a

Punerea în mormânt a Domnului

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

19

manastirea voivozi, peste opt secole de istorie
e un loc pustiit de tumultul vremii şi al oamenilor, plin de smide şi de tufişuri, deasupra unei spinări de deal, în zona numită Csilagoş s-a înălțat falnic în contemporaneitatea noastră o mânăstire renăscută din propria-i ruină. Cercetările arheologice au demonstrat că acest loc a fost o străveche vatră voievodală, unde funcționa o BisericuŃă pentru nevoile complexului voievodal şi ale creştinilor din satele apropiate. Situat la 2 km de satul cu același nume, locul BisericuŃei se află pe coama unui deal ce coboară spre lunca văii Bistrei. Din rezultatele cercetărilor arheologice s-a stabilit că la capătul botului de deal se află ruinele unei mici biserici din zid de piatră, având o navă rectangulară și un altar cu o absidă semicirculară, care în interiorul şi în umbra exteriorului ei, adăpostea numeroase morminte, iar la sud și nord de monument se află ruinele unor clădiri construite din lemn, pământ și piatră, cu pivnițe săpate în stânca dealului. De asemenea, locul caselor, vizibil în arătura proaspătă sub forma unor pete de cenușă, cărbune, pietre arse și fragmente ceramice, din depresiunea dominată de complexul Bisericuței, atestă existența unei locuiri românești pe Valea Bistrei începând cu secolele al XI-lea - al XII-lea, după concluziile arheologilor. Rezultatul ultimelor cercetări Ruinele bisericii de la Voivozi, datând din secolul al XIV-lea

P

20

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

arheologice din 1985 confirmă întemeierea pe la mijlocul secolului al XII-lea a complexului medieval de la Voivozi, cu menirea de la început, de așezământ monastic. Primele construcții au fost din lemn, constând dintr-o Bisericuță înconjurată cu clădiri modeste de suprafață sau parŃial adâncite în pământ precum şi dintr-o palisadă dublă de lemn, sprijinită pe tălpi montate în stâncă ce înconjura pe un traseu circular întreaga incintă, iar în interiorul incintei funcționa o necropolă cu numeroase morminte. Dimensiunile complexului şi caracterul construcțiilor descoperite atestă prezența unei comunități monastice foarte mici, poate doar de câțiva călugări, care și-au dus traiul în aceste modeste clădiri pe care singuri le-au ridicat, rareori fiind ajutaŃi de locuitorii satelor învecinate ale căror nevoi spirituale le împlineau. Mânăstirea a rămas în forme neschimbate pe durata a două, trei generații, până când, poate înainte de marea invazie tătară din 1241-1242, a fost posibilă ridicarea unui monument de zid, în locul bisericii de lemn. Această nouă biserică aproape pătrată, cu nava de numai circa 16 metri pătrați, cu un altar semicircular în formă de potcoavă s-a păstrat pe o înălțime de 1-1,20 m și face până azi parte din peisajul locului. Fragmentele numeroase de pictură murală descoperite, dovedesc că altarul a fost decorat cu fresce, iar deasupra navei era un turn clopotniță construit poate doar din lemn și care adăpostea clopotul, ale cărui fragmente, parțial topite în cursul unui incendiu, au fost găsite pe nivelul vechi de din călcare interior. Odată cu ridicarea bisericuței de zid, palisada ce înconjura incinta, a fost refăcută pe un nou traseu, Biserica de lemn a mânăstirii care mărea sensibil spaŃiul adăpostit şi probabil tot atunci a apărut în partea de vest a complexului un fel de curte exterioară, cu rosturi mai mult gospodărești. A treia etapă de construire din complexul mânăstiresc a fost şi cea mai importantă prin amploarea clădirilor ce au apărut, ea datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Au fost ridicate două clădiri de dimensiuni mari, amândouă prevăzute cu pivnițe săpate în stânca dealului. Clădirea din apropierea altarului a servit foarte probabil ca şi stăreŃie, având deasupra unor temelii de piatră legată cu mortar, pereŃi masivi din bârne groase de lemn acoperite cu pământ. În partea opusă s-a ridicat o clădire lungă de peste 17 m şi lată de 9 m, care avea un parter înalt cu multe încăperi ce comunicau. Şi această clădire a avut pereŃi de lemn ridicaŃi deasupra unor temelii din piatră, iar lipitura pereŃilor a fost decorată cu ajutorul unor tipare imprimate în lutul moale. Date fiind dimensiunile şi poziția în cuprinsul complexului, această cădire n-a putut fi decât un fel de arhondaric destinat protectorilor laici ai aşezământului, şi deoarece toponimul Voivozi, reflectă

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

21

realități de structurare spiritual-politice a satelor românești din zonă în jurul mânăstirii, se poate spune că această clădire era o casă voivodală. Legăturile voievozilor maramureșeni cu complexul monahal de la Voivozi, rezidă în faptul că, după alungarea din Moldova de către Bogdan I, Dragoș din Bedeu cu urmașii săi, s-au instalat în nord-vestul Transilvaniei, având autoritate jurisdicțională asupra Maramureşului, Ugocei, Sătmarului și nordului Bihorului. Astfel se explică prezența văii Bistrei în lista de ținuturi ce urmau să se supună spiritual de stavropighia din Perii Maramureșului în 1391, socotindu-se ca un patronaj bisericesc ce completa pe latura legăturilor spiritual-ortodoxe, autoritatea voievozilor asupra ținuturilor nord-transilvane, în intenția de a le feri de propaganda catolică. Dispariția voievozilor Balc și Drag, fiii lui Sas și nepoții lui Dragoș, a dus la modificarea şi nu la întreruperea relațiilor cu Maramureșul. Dependența canonică, juridică și religioasă a românilor din ținutul Bistrei, cu centrul la Voivozi, față de stavropighia de la Peri, s-a mai putut prelungi și în deceniile următoare. Indiferent care a fost soarta acestor legături Corpul chiliilor mânăstirii eclesiale, către mijlocul secolului al XV-lea, în timpul tulburărilor populare pe care le-a prilejuit în anii 1437-1438, răscoala țărănească de la Bobâlna și care a avut ecou până în Bihor, complexul de clădiri de la Voivozi a suferit distrugeri de mari proporții. Au dispărut prin incendiu toate construcțiile de lemn, o parte din stăreție a mai fost refăcută ulterior, dar la dimensiuni mai mici, iar bisericuța de zid atestă și ea o fază de refolosire ulterioară incendiului. Cercetătorii susțin că e puțin probabil să mai fi funcționat aici o mânăstire, deoarece în ultima fază de folosire a necropolei au apărut multe morminte de copii, arătând mai degrabă caracterul mirean în care s-ar fi transformat complexul, iar la câtva timp se pare că i s-a șters urma, locul fiind abandonat și năpădit de pădure. Din fericire, cercetările făcute de arheologi cu spirit creștin și cu sentiment patrioticspiritual, au fost cele care au înviat intențiile de reclădire a complexului monahal de odinioară. Încurajați de dovezile arheologice existente, Episcopia Oradiei a demarat activitățile de reînființare a străvechii vetre voievodale de la Voivozi. Chiar dacă nu a mai funcționat de ceva vreme, în conștiința românilor din această zonă, existența acestui complex monahal nu a încetat și nu s-a stins. Schimbarea întru devenire s-a petrecut în anul 1995, cu ocazia marelui Praznic al Schimbării la Față a Mântuitorului, la exact 604 ani de când a fost emisă gramata patriarhală constantinopolitană din 1391, prin care se dădea la cererea voievozilor Drag și Baliță Balc, fiii lui Sas, jurisdicție spirituală din vârful nordic al Carpaților până la insula cu meri de pe valea Bistrei,

22

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

egumenului mânăstirii dependente de Bizanț, din Perii Maramureșului, ca o modalitate de a păzi pe românii ortodocși de prozelitismul catolic. În acea zi de praznic, pentru a reînnoda firul istoriei rupt aievea de vicisitudinile vremii, creștinii de pe valea Bistrei, încununați de prezența Preasfințitului Ioan MihălŃan şi a unui sobor clerical, s-au adunat într-un număr impresionant, la chemarea tulnicului voievodal ce suna din Maramureșul istoric adunarea la Bisericuța din Voivozi pentru punerea pietrei de temelie a noului așezământ. A fost o zi Noua biserică de zid a mânăstirii, aflată în construcŃie frumoasă de vară în care pădurile cuminți și adunate în tăcere, ca niște străjeri voievodali credincioși, așteptau parcă glasul voievozilor să răsune chemarea la rugăciune, într-un răsărit de soare ce-și pleca razele peste ruinele bătrânei mânăstiri voievodale. La scurtă vreme s-a adus o biserică de lemn din Sacalasău, care a fost montată într-o culme de deal spre a veghea lucrările deja începute, la trapeză şi chilii. Prin strădaniile maicilor, viețuitorilor și binefăcătorilor mânăstirii, lucrările au evoluat. Astăzi, chiar dacă mai este mult de muncă, iar fondurile sunt puŃine, mânăstirea, prin clădirile sale (trapeză, chilii, altar de vară, alte anexe gospodărești) și pitorescul zonei, îți dau o stare de liniște, reculegere și alinare sufletească. Noua biserică de zid, zveltă și înaltă, cu un stil dragomirnean, tronează acum peste întreaga zonă, încercând să înalțe spre Dumnezeu rugile și doleanțele creștinilor văii Bistrei. În concluzie, datarea din secolul al XII-lea a începuturilor complexului monahal, asigurată de numeroase materiale arheologice semnificative, permite includerea așezământului mânăstiresc de la Voivozi în rândul acelor centre de viață spirituală care pentru Biserica Ortodoxă Română au îndeplinit rolul unor instituții ierarhice, la umbra cărora mulți creștini români și-au găsit, găsesc și vor găsi alinare și liniște sufletească. Flavius Cătălin Boroş – clasa a IX-a

ŞtiaŃi că...
Prin stavropighie se înŃelege orice mânăstire sau biserică, din altă eparhie, pe care patriarhul o ia sub oblăduirea sa, în interesul Bisericii? Stravropighiile sunt, din punct de vedere jurisdicŃional, independente faŃă de episcopul locului, fiind subordonate direct întâistătătorului. Patriarhul, în calitate de conducător al acesteia, se bucură de toate prerogativele canonice de care se bucură episcopul în eparhia sa.

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

23

Credinþa la români (II)

Ulpia Traiana Augusta Dacica, numindu-se n primul secol creștin granițele ulterior și Sarmizegetusa, după numele fostei Imperiului Roman ajungeau până la Dunăre, înconjurând Dacia aproape capitale a Daciei, distrusă de romani în 106. din toate părŃile. Încă din timpul lui Cezar, Urmaşii lui Traian au reorganizat Dacia, bogata Dacie era în atenŃia Romei, dar primul, Hadrian, împărŃind-o în Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia strămoşii noștri au rezistat eroic peste 150 de Porolissensis, iar Marcus ani încercărilor de cucerire Aurelius în Dacia venite din partea romanilor. Apulensis, Dacia Totul s-a încheiat însă odată Porolissensis şi Dacia cu venirea la cârma Malvensis. Imperiului a lui Traian, în Oricum, după anul 98, acesta fiind cel cucerirea Daciei de către care a extins Imperiul romani, învăŃătura creștină, Roman până la maxima sa expansiune cunoscută în cunoscută deja sporadic, sistorie. a putut răspândi în nordul El a cucerit Dacia în Dunării pe mai multe căi. urma a două războaie grele, 1. Prin unul desfăşurat între 101colonişti: După anul 106, 102, iar celălalt între 105în Dacia a avut loc o 106, Dacia fiind pe atunci colonizare organizată prin condusă de Decebal, care în aducerea de elemente anul 106 s-a sinucis romanizate, vorbitoare de nedorind să cadă în mâinile limba latină. După cuceritorilor. Noua informaŃiile lui Eutropius Împăratul Traian provincie romană Dacia (sec. al IV-lea ), în Dacia 98 - 117 cuprindea actuala au fost aduşi colonişti din Transilvanie, Oltenia, o fâşie din Muntenia şi toată lumea romană (ex toto urbe romano), şi Banatul cuprins între Mureş şi Tisa. Dacia era mai precis din zone precum sudul Dunării, o provincie imperială, subordonată direct cele două Moesii, Pannonia, Tracia, Dalmația, şi administrată printr-un împăratului Grecia, Asia Mică, Siria, Egipt şi Galia, zone guvernator ce purta titlul de legatus Augusti puternic creştinate chiar de SfinŃii Apostoli pro praetore. Capitala noii provincii era noul sau de ucenici ai acestora, şi unde se găseau oraş, construit între 108 şi 110, numit Colonia puternice comunităŃi creștine. Mai mult ca

Î

24

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

sigur că, printre colonişti, se găseau și creștini care au făcut cunoscută învățătura lor și populației autohtone. 2. Prin ostașii din armata romană: În Dacia au fost aduse numeroase unități militare precum Legiunea XIII Gemina, așezată în anul 106 la Apulum, și Legiunea V Macedonica, adusă prin 167-168 la Potaissa. Mai mult ca sigur că printre acești soldați se regăseau și creștini. Mai mult, Faptele Apostolilor relatează că primul roman încreștinat a fost centurionul Corneliu, care era deci un soldat, iar în primele secole mulŃi

Columna lui Traian, amplasată la Roma, cronică în imagini a războaielor daco-romane

dintre martiri proveneau din rândul ostașilor. Mulți dintre soldaŃii aduşi în Dacia proveneau din zone ale Imperiului puternic creștinate, de exemplu, Legiunea V Macedonica a fost staționată și în Palestina, înainte de a fi adusă la nord de Istru. De asemenea, soldații romani, după terminarea stagiului militar de 25 de ani, erau lăsați la vatră, primeau un lot de pământ și își întemeiau familii. Bineînțeles

că, dacă printre veterani erau și creștini, ei aveau să întemeieze familii creștine, răspândind astfel învățătura lui Hristos. 3. Prin sclavi: Este posibil ca printre sclavii coloniștilor mai înstăriți sau ai funcționarilor să se fi găsit şi creştini care au împărtăşit astfel și altora noua învățătură aducătoare de mântuire. 4. Prin negustori: Este bine de menționat că atât coloniile grecești de pe malul Mării Negre cât şi dacii aveau legături comerciale şi economice cu Asia Mică, cu insulele greceşti, Macedonia, Iliria, Tracia, zone cu comunităŃi creştine puternice, printre negustori regăsindu-se probabil şi creştini, ei împărtăşind şi altora creştinismul. 5. Prin captivii aduși de goŃi în Dacia: Pe la mijlocul secolului al III-lea au ajuns până la Dunăre goŃii, popor de neam germanic, care, iniŃial, s-au stabilit pe teritoriul Ńării noastre, dar în afara provinciei romane, iar după 271-275 şi în fosta Dacie Traiană. De aici, goŃii au făcut numeroase incursiuni în sudul Dunării aducând de acolo numeroşi captivi, printre care se găseau şi mulŃi creștini și chiar preoŃi care au propovăduit învățătura lui Hristos și dacoromanilor de la nordul Dunării. Chiar dacă existau comunități creștine în nordul Dunării, adică pe teritoriul actual al Ńării noastre, creştinismul nu s-a putut generaliza în timpul stăpânirii romane, deoarece romanii declanşau persecuții sângeroase împotriva creştinilor începând cu anul 64. În secolul al III-lea situaŃia se schimbă, deoarece Dacia, fiind provincie de graniță, era des atacată de populaŃii migratoare punând grave probleme conducerii statului roman. Nemaiputând stăpâni situaŃia, împăratul Aurelian (270-275) retrage între 271-275 armata și administraŃia în sudul Dunării, pe loc rămânând o populaŃie romanizată, daco-romană. După aceasta, iar mai accentuat după anul 313 când împăratul Constantin cel Mare (306-337) a emis Edictul de la Milan care acorda libertate religioasă creştinilor, creştinismul s-a putut generaliza treptat şi în nordul Dunării.

Nr. 2

Spes Orthodoxiae
Mărturii lingvistice pentru originea și vechimea creștinismului la români

25

1.Termeni din lumea romană păgână: Cuvântul biserică derivă din latinescul basilica, la rândul său format din grecescul βασιλευς (=rege) + οικια (=casă) . Romanii

Ruinele unei basilici romane

înțelegeau prin basilică o instituŃie cu rol de judecată a pricinilor ivite în sânul comunităŃii. Din Faptele Apostolilor știm că primii creștini se adunau pentru frângerea pâinii în case particulare, iar mai târziu s-au construit încăperi anume pentru acest scop numite împărătești (βασιλικα). Astfel, din acest cuvânt s-a format și cel românesc și se pare că a pătruns în Dacia în secolul al IV-lea. Tot din lumea romană păgână provine și cuvântul Dumnezeu. Acesta derivă din latinescul Domine Deus, o veche invocație păgână, adoptată și de creștini pentru unicul lor Dumnezeu. De asemenea și cuvântul duminică, care provine din latinescul dies dominica, adică ziua Domnului, termen care a înlocuit sărbătoarea săptămânală păgână dies solis (ziua soarelui). Etimologia cuvântului Crăciun este încă nelămurită. Se pare că provine din latinescul calatio, cuvânt prin care la romani se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă. Alți cercetători susțin că acest cuvânt specific numai limbii române (deoarece celelalte limbi romanice apusene folosesc termeni derivați din Dies Natalis: fr. Noël , ital. Natale) derivă din latinescul creatio (creatiun în latina vulgară), adică ziua creării sau facerii lui Iisus.

Și cuvântul colindă este tot de origine latină, provenind din etimonul popular colendae, prima zi a lunii la romani. Calendele din ianuarie se sărbătoreau cu cântări, urări și petreceri, pe care creștinii nu le-au înlăturat, ci le-au adoptat și le-au dat un caracter creștin. Astfel au apărut colindele creștine ca semn al bucuriei pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Floriile poartă numele unei sărbători păgâne de primăvară, Floralia, adică sărbătoarea zeiței Flora sau a florilor, care se prăznuia primăvara, fiind apropiată ca dată de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. De asemenea și Rusaliile își iau numele de la vechea sărbătoare păgână Rosalia, zi a pomenirii morților, prăznuită în timpul primăverii, când înfloreau trandafirii. Pentru că prăznuirea Pogorârii Sfântului Duh se prăznuia cam în același timp, creștinii dacoromani i-au atribuit numele vechii sărbători păgâne. Și acest nume, al Rusaliilor, este specific numai limbii române, deoarece celelalte limbi romanice apusene folosesc derivate din πεντηκοστη = cincizecime. Alte cuvinte care își au originea în termeni din lumea romană păgână: Paşti, sărbătoare (lat. Dies servatoria), păgân (lat. paganus), a răposa (lat. repauso), cimitir (lat. coemeterium) și altele. 2.Termeni cu înțeles exclusiv creștin: Cuvântul creștin derivă din forma latină vulgară chrestianus, iar verbul a boteza din latinescul baptisto, la rândul său derivate din gr. βαπτιξω. De asemenea unii termeni au fost făuriți pe loc, cu ajutorul poporului vorbitor de limbă latină: înviere (din lat. in + viere), credință (lat. credo), Tată, Fiu, Treime, Fecioară, Bobotează, păresimi, înălțare, împărtășanie, suflet, preot, mântuire, preot ș.a. Tot de origine latină sunt și următoarele cuvinte: cer (lat. caelum), cruce (lat. crux), a îngenunchea (lat. genuculum), înger (lat. angelus), rugăciune (lat. rogationem), ș.a.m.d. Armando Jurjescu – clasa a XI-a

26

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

Sfântul Apostol andrei
fântul Andrei, potrivit relatărilor evanghelice, a fost, cronologic, Apostolul cel dintâi chemat, adică primul care L-a cunoscut personal pe Iisus Hristos. situată pe Ńărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul łării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinŃa şi proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica păcatul lumii” (Ioan 1, 29). A fost şi el martor, alături de alŃi ucenici, la Botezul Domnului şi la cunoscută convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de proroci. A două zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe Ńărmul acestui rău cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), Chemarea SfinŃilor Apostoli Petru şi Andrei la propovăduire cărora le spune din nou: „Iată Cine era Sfântul Andrei, „cel întâi Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). Auzind chemat” la apostolie? această mărturisire, cei doi ucenici au pornit Era frate al lui Simon Petru, care s-a după Iisus, în dorinŃă de a-L cunoaşte. Iisus inumărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli a observat şi i-a întrebat: „Ce căutaŃi?” La ai Domnului, fiind amândoi fiii pescarului care ei au zis: „ÎnvăŃătorule, unde locuieşti?” Iona. Erau originari din Betsaida, localitate El le-a zis: „VeniŃi şi veŃi vedea”. Au mers

S

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

27

deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El fiind aşadar primul care a predicat Evanghelia în ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anunŃat în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, apoi şi pe fratele său, Simon Petru, că „a găsit adică în Ńinuturile locuite astăzi de români. pe Mesia” (Ioan 1, 41). Există, de altfel, şi o puternică tradiŃie Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai târziu. Este relatată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei prin cuvintele: „Pe când (Iisus) umblă pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraŃi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreajă în mare, căci erau pescari. Şi lea zis: <<VeniŃi după Mine şi va voi face pescari de oameni>>. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Matei 4, 18-20 şi Marcu 1, 16-18) Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfântul Andrei doar de două ori: la înmulŃirea pâinilor, dincolo de Marea Galileii, când el a înştiinŃat pe Mântuitorul că acolo, în mulŃime, era un băiat care avea cinci pâini Provincii unde Sfântul Apostol Andrei a propovăduit de orz şi doi peşti (Ioan 6, 8-9), Evanghelia lui Hristos iar a două oară, după învierea lui populară: colinde, legende, obiceiuri din Lazăr când, împreună cu Filip, au înştiinŃat pe Dobrogea, dar şi din sudul Basarabiei, ce Domnul că nişte elini (greci), veniŃi în amintesc de trecerea Sf. Andrei prin aceste Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui locuri. Toponime precum Pârâiaşul Sfântului iudaic, voiau să-L vadă (Ioan 12, 20-22). Andrei, Apa Sfântului, etc. sunt şi ele Potrivit TradiŃiei, mărturiilor SfinŃilor argumente în favoarea ideii că Sfântul Andrei PărinŃi şi istoricilor bisericeşti, dar şi celor a predicat pe teritoriul românesc. mai recente descoperiri arheologice, Sf. Ap. Mai târziu, el a sfârşit ca mucenic, Andrei a predicat în Pont, Tracia şi Schythia, fiind răstignit, în oraşul Patras, lângă Corint, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X, căreia i s-a şi spus de atunci Crucea Sfântului Andrei. Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române, luând în considerare propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în Ńinuturile locuite de români, a hotărât, în anul 1997, proclamarea lui drept Ocrotitorul României, iar viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului, ce va fi înălŃată în Bucureşti, va purta şi hramul Sfântului Apostol Andrei.
Proiectul viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului

Andrei Guran – clasa a IX-a

28

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

ConvenŃii ale criticii poeziei
ritica tematică nu se articulează potrivit unei doctrine şi refuză programatic dogmatismele de orice fel. Ea se defineşte ca o cercetare a operei literare pornind de la o intuiŃie centrală. Punctul său de plecare se află în respingerea unei concepŃii ludice ori formaliste asupra literaturii, în refuzul de a considera obiectul interpretării drept epuizabil printr-o investigaŃie obiectiv-ştiinŃifică. Termenul de „temă” înlocuieşte, începând cu sec. al XIXlea, vechiul topos, pentru a desemna un element de semnificaŃie determinant într-un text dat, care permite interpretantului să compare, plecând de la un index comun, operele unor autori diferiŃi, precum Lucian Blaga sau Nichita Stănescu. ,,Tema este punctul de cristalizare, în text, a intuiŃiei existenŃiale care depăşeşte autorul, dar care, în acelaşi timp, nu există independent de actul scriitouluir însuşi” (Daniel Bergez). Critica tematică presupune o relaŃie paradoxală a autorului cu opera sa: dacă el este creatorul operei, în egală măsură el este construit de şi prin operă. Tematismul postulează o relaŃie dublă de implicaŃie reciprocă, între subiect şi obiect, lume şi conştiinŃă, creator şi operă. Există (Jean Starobinski, RelaŃia critică) o relaŃie necesară între interpretarea obiectului şi interpretarea sinelui. Aşa se justifică atenŃia particular acordată de critica tematică pentru tot ceea ce, într-un text, relevă dinamică a scriiturii. Pentru critica structurală, opera literară este, înainte de toate, un sistem de semne; ori, toate sistemele de semne, fie ele lingvistice sau nu, au ca interpretant unic limba: limba este instrumentul descrierii şi descoperirii semiologice. Obiectul unei descrieri structurale poate fi constituit de orice entitate cu caracter sistematic: limbajul şi opera literară privită ca limbaj sunt prin excelenŃă asemenea sisteme de semne. În cazul poeziei, analiza structurală caută să interpreteze textul specificând problematica operei lirice cu ajutorul structurilor semnificante ale semnului lingvistic. În numele unei unicităŃi stilistice a textului, analizele structurale caută să circumscrie Michel de ,,literaritatea”, ,,poeticitatea “ unei opere, considerând că mesajul Montaigne conŃine toate elementele necesare interpretării sale. (1533-1592) Analiza intertextual-comparativă este ca o dezvoltare coerentă a perspectivelor structurale şi o lărgire a câmpului de relaŃii în care este inclus textul (ca sistem de semne), intertextualitatea presupune că niciun text literar nu există în afara unui câmp de referinŃe livreşti, culturale etc. (în general-în afara unor referinŃe la alte sisteme de semne codificate prin practice culturale şi istorice). Adagiul lui Michel de Montaigne ,,Nu facem altceva decât să ne comentăm reciproc … “ când scriem, formulase, de mult, postulatul fundamental al teoriilor intertextuale. Dar perspectiva interpretativă se adecvează cu precădere operelor literare din epoci

C

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

29

,,alexandrine” sau ,,manieriste”, în care conştiinŃa proeminenŃei culturalului grevează asupra conspiraŃiei de unicitate a rostirii subiectului (liric) : barocul, romantismul, revolta curentelor avangardiste împotriva tradiŃiei de orice fel, postmodernismul care se afirmă prizonier al referentului livresc şi al atitudinii reverente, toate aceste fenomene ale istoriei ideilor literare încurajează o interpretare, menită să releve relaŃionarea operei literare la o Ńesătură de referenŃi culturali cu rol determinant în configurarea sensului (poeŃii postmodernişti). Sebastian Traian Vaida – clasa a XII-a

cest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci SciŃia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele "podişul Casian" şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din judeŃul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Aici primeşte o educaŃie aleasă, devenind, după cum însuşi mărturiseşte, cunoscător al literaturii profane (Vergiliu, HoraŃiu, Cicero etc.) a vremii sale (Conv. XIV, 12). ÎnsufleŃit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească renunŃă de tânăr la atracŃiile deşarte şi înşelătoare ale vieŃii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoŃit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh şi împreună cu sora sa petrece aproximativ doi ani la Betleem. După ce la Betleem pune bazele credinŃei sale, dorind mai mult, pleacă împreună cu Gherman spre pustiul Egiptului, care atunci era locul în care se făcea cea mai adâncă experienŃă a lui Dumnezeu. PărinŃii pustiului egiptean din secolul al IV-lea, care

A

nu încetează să uimească prin viaŃa şi învăŃăturile lor pe toŃi creştinii din toate timpurile, sunt cei care îl atrag pe Sfântul Ioan Casian spre acest loc minunat, după cum însuşi afirmă: "din dorinŃa de a ajunge, dacă nu să fim la fel cu ei, măcar să îi cunoaştem". Traseul vieŃii sale: Scytia Minor – Betleem pustiul egiptean, îl prezintă pe Sfântul Ioan Casian ca un pelerin aflat permanent în căutarea lui Dumnezeu, dornic de a se ridica pe treptele cele mai înalte ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Este imaginea perfectă a creştinului, care fiind conştient de sensul existenŃei sale, se află întro continuă însetare de Dumnezeu. Pustiul Egiptului este cel care îl formează duhovniceşte pe Sfântul Ioan, un rol deosebit fiindu-i atribuit lui Evagrie Ponticul, despre care Columba Stewart afirma că a reprezentat "cea mai importantă influenŃă asupra teologiei monahale a lui Casian, deşi acesta nu îi menŃionează numele niciodată" din cauza origenismului său. Părăsirea Egiptului de către SfinŃii Casian şi Gherman e pusă pe seama mişcării antiorigeniste desfăşurată de către patriarhul Teofil al

30

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

Alexandriei, cei doi prieteni găsind adăpost la Sfântul Ioan Gură de Aur căci, după cum se ştie, "sub aripa ocrotitoare a marelui ierarh au aflat azil monahii "evagrieni", care au fost forŃaŃi să părăsească pustia Egiptului". La Constantinopol, SfinŃii Casian şi Gherman au legat o prietenie deosebită cu Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta hirotonindul pe cel dintâi diacon, iar pe cel de-al doilea preot. Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur - victimă a lui Teofil - fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoŃindu-l pe episcopul Paladie ca să-l înştiinŃeze pe episcopul Romei, InocenŃiu I, printr-o scrisoare, privind suferinŃele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaŃi, mânăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea, iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaŃa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înŃelepciune pastorală, el a oferit mulŃimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiŃie monahală pe care o primise de la PărinŃii din Răsărit, Ńinând seama însă de condiŃiile de viaŃă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici. Ca ucenic credincios al marilor învăŃători, SfinŃii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nyssa, ca şi al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvârşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăŃii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuŃi şi, într-o aşa măsură, încât se poate spune, împreună cu Sfântul Ioan Gură

de Aur, că: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinŃa". FaŃă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinŃă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăŃat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blânde şi a unei linişti senine. El îşi încredinŃă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toŃi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăŃători. Sfintele sale moaşte sunt păstrate până în ziua de astăzi în mânăstirea Sfântului Victor din Marsilia. Ca teolog, Sfântul Ioan Casian a combătut nestorianismul, precum şi învăŃătura Fericitului Augustin despre supremaŃia harului şi despre predestinaŃie. Opera sa teologică este formată din trei lucrări: De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis (Despre aşezămintele mânăstireşti de obşte – chinoviale – şi despre remediile contra celor opt păcate capitale), în 12 cărŃi (primele patru sunt regulile monahale propriu-zise, iar ultimele învaŃă pe monah cum să lupte împotriva a opt păcate principale); Conlationes Sanctorum Patrum (Convorbiri cu părinŃii), în 24 de cărŃi, capodopera sa, în care tratează despre menirea monahului şi lupta sa pentru desăvârşire, sub forma unor convorbiri pe care el şi Sfântul Gherman le-au avut cu cei mai vestiŃi monahi din Egipt; De incarnatione Domini (Despre întruparea Domnului), în 7 cărŃi, lucrare de combatere a nestorianismului. Deci Sfântul Ioan Casian este unul din reprezentanŃii de seamă ai literaturii patristice de la începutul secolului al V-lea. El a făcut legătura dintre Apus şi Răsărit, prin principiile vieŃii monahale – fiind un adevărat părinte al monahismului apusean – dar şi prin hristologia sa. El a introdus în Apus un gen literar nou, patericul, în care principiile de bază ale vieŃii monahale sunt înfăŃişate prin convorbiri sau discursuri rostite de părinŃii cu o înaltă viaŃă duhovnicească. Vasile Mihai Perşe – clasa a XII-a

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

31

Patriarhul avraam
in cartea Facerii aflăm că istoria poporul ales începe cu patriarhul Avraam. Dumnezeu îl alege pe Avram, fiul lui Terah, şi hotărăşte ca din urmaşii săi să-şi formeze un popor, pe care să-l pregătească în mod special pentru venirea Mântuitorului promis. Astfel, Avram este chemat de Domnul să părăsească pământul moştenit, Urul Caldeii, şi să se mute în Canaan. Avram ascultă porunca Domnului şi pleacă, împreună cu soŃia sa, Sarrai, şi cu nepotul său, Lot, spre Canaan - łara FăgăduinŃei. Aici se aşează în Sichem, lângă Stejarul Mamvri. Avram şi nepotul său Lot erau oameni înstăriŃi, şi din cauza oilor multe pe care le

D

aveau şi a neînŃelegerilor ivite între păstorii lor cu privire la locul de păşunat, hotărăsc să se despartă:

Avram rămâne în Sichem, iar Lot se stabileşte în Ńinuturile cetăŃilor Sodoma si Gomora. Nu după multă vreme, Lot şi familia sa sunt luaŃi robi de către o alianŃă de regi păgâni ai acelor Ńinuturi. Avram şi-a luat atunci ostaşi şi a pornit pe urmele regilor păgâni, reuşind să-l salveze pe Lot. La întoarcere el este întâmpinat, cu pâine şi vin, şi binecuvântat de Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului celui Preaînalt, personaj biblic care, în sens mistic, este socotit a fi un prototip al lui Iisus Hristos. În mai multe rânduri Dumnezeu i-a făcut lui Avram promisiunea unor urmaşi foarte numeroşi, cu condiŃia fidelităŃii şi a ataşamentului faŃă de El – Iahve, promisiune pecetluită în cele din urmă prin legământul al cărui semn s-a hotărât a fi circumcizia – tăierea împrejur a tuturor celor de parte bărbătească, la vârsta de opt zile, odată cu punerea numelui. Avram însuşi s-a circumcis, la vârsta de 99 de ani, şi tot atunci i s-a

32

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

schimbat numele în Avraam (tată a multor popoare), în timp ce Sarai se va numi de acum Sara (principesă). FăgăduinŃa înmulŃirii urmaşilor săi devine şi mai explicită odată cu vizita pe care Avraam o primeşte la stejarul Mamvri, când Dumnezeu Cel în Sfânta Treime i se arată sub chipul a „trei oameni” pe care patriarhul îi ospătează cu multă generozitate, dovedindu-şi ospitalitatea şi dragostea faŃă de străini. Aceştia îi vestesc faptul că, în anul următor, Sara, cea stearpă şi înaintată în zile, va naşte un fiu. Tot acum lui Avraam i se vesteşte distrugerea cetăŃilor Sodoma şi Gomora, din cauza păcatelor grave ale locuitorilor acestora. Cum Lot şi familia sa se găseau aici, Avraam „negociază” cu Dumnezeu cruŃarea cetăŃilor, obŃinând promisiunea salvării, cu condiŃia existenŃei a cel puŃin zece oameni drepŃi în acele Ńinuturi. Cum realitatea dovedeşte că nici măcar aceştia nu se găseau, cetăŃile sunt distruse, însă Lot şi fiicele sale sunt salvaŃi. După făgăduinŃa Domnului, Sara a născut un fiu, care a primit numele Isaac, în timp ce Ismael, fiul născut lui Avraam de către Agar, slujnica Sarei, este izgonit la insistenŃa acesteia. Pentru a-i încerca credinŃa, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-şi

jertfească propriul fiu, pe Isaac, şi, cu toată durerea, Avraam se supune făcând pregătirile pentru jertfă. În final este oprit însă de Domnul, printr-un înger, iar pentru credinŃa de care a dat dovadă i se făgăduieşte din nou ocrotirea şi purtarea de grijă divină, deodată cu înmulŃirea fără de număr şi binecuvântarea neamului său. Sara, soŃia lui Avraam, moare la vârsta de 127 de ani şi este înmormântată în peştera Macpela de lângă Stejarul Mamvri. După moartea ei, Avraam şi-a luat o altă soŃie, pe Chetura, care i-a născut mai mulŃi copii, dar făgăduinŃele divine se vor perpetua numai pe linia lui Isaac, căsătorit de tatăl său cu Rebeca, nepoata lui Nahor, fratele lui Avraam. La vârsta de 175 de ani, Avraam „a murit bătrân şi sătul de zile” (Fac. 25,8) şi a fost înmormântat în peştera Macpela, alături de Sara, peşteră ce va deveni, de altfel, loc de îngropare şi pentru următorii patriarhi biblici. Amintirea lui a rămas vie în toată istoria poporului ales, care de la el a moştenit şi numele şi, mai ales, promisiunea mesianică. În creştinism patriarhul Avraam este văzut ca model al omului credincios, care dovedeşte ascultare necondiŃionată faŃă de Domnul şi este adorator al unicului Dumnezeu adevărat. Alexandru Vereş - clasa a IX-a

ŞtiaŃi că...
Figura lui Avraam este prezentă în cele trei culte monoteiste: Iudaism, Creştinism şi Islamism? Aceste trei culte, deopotrivă celebrează eminenta sfinŃenie a lui Avraam, care este considerată sub trei aspecte: Iudaismul vede în Avraam prietenul intim al lui Iahve, cu care Domnul încheie alianŃă; creştinismul vede în el atât modelul de credinŃă autentică cât şi pilda de caritate prin excelenŃă; islamismul vede în figura lui Ibrahim (Abraham) „campionul monoteismului”.

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

33

Scrierea veche europeană (I)
eşi se credea că cea mai veche limbă şi, respectiv scriere din lume, ar fi cea sumeriană, respectiv scrierea cuneiformă, apărută în jurul anului 3300 î.Hr., se pare că Europa, supranumită „bătrânul continent”, găzduieşte şi cea mai veche scriere din lume, ce datează din jurul anului 5500 î.Hr. Urme ale acestei scrieri au fost descoperite sub forma unor tăbliŃe de lut prin secolul al XIX-lea, în Turdaş, judeŃul Alba. Această scriere, spre deosebire de celelalte ce vor urma la aproximativ două milenii după aceasta, nu era folosită în administraŃie, comerŃ sau alte domenii publice, ci era constituită din nişte semne considerate sacre, provenite din cultul divinităŃii feminine. La început, când au fost descoperite, oamenii învăŃaŃi le-au comparat cu scrierile sumeriene, crezând că sunt mai „tinere”, dar s-au înşelat. Se pare că scrierea „veche europeană”, cum a mai fost numită, a fost folosită timp Semnele vechi europene (SVE) în de un mileniu şi jumătate pe la mijlocul mileniului al comparaŃie cu silabarul clasic cipriot (SCC) VI-lea,din anul 5500 până în 4000 î.Hr. Această scriere nu cunoaşte o răspândire locală ci una pe întreaga suprafaŃă a Europei central-răsăritene, aceasta dispărând odată cu dezintegrarea culturilor Karanovo, Vinca şi a altora, în jur de 4000 î.Hr., ca urmare a infiltrării păstorilor nomazi din stepele sudice ale Rusiei, presupuşi a fi vorbitorii idiomurilor proto-indo-europene. Acest sistem de scriere a supravieŃuit totuşi în zona egeeană, unde Vechea CivilizaŃie Europeană a persistat timp de alte două milenii, în comparaŃie cu zona dunăreană a Europei. Ca atare, nu poate fi surprinzător să observăm similitudini între sistemul de scriere “vechi european” şi scrierile egeene din epoca timpurie a bronzului, minoică şi cipriotă. Dar să vedem care este istoricul descoperirii acestor semne. ExistenŃa unei scrieri preistorice în sud-estul european a fost semnalată prima oară în anul 1874, când Zsofia Torma a întreprins săpături pe dealul de la Turdaş, lângă Alba Iulia. Descoperirile, constând din obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte obiecte, cu peste 300 de semne incizate, au fost treptat distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, Munchen şi Cluj. În anul 1910, Marton Roşca a reluat săpăturile de la Turdaş,

D

34

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

reuşind să clarifice tipologia ceramicii şi secvenŃele stratigrafice. ContribuŃia sa constă în aranjarea şi publicarea materialului rezultat în urma săpăturilor Zsofiei Torma. Alte semne au fost observate pe obiectele descoperite de M. Vasic, în anul 1908, în situl de la Vinca, de lângă Belgrad. După părerea sa, semnele de pe vasele şi de pe figurinele de la Vinca aveau valoarea unor litere, el găsind analogii cu inscripŃiile de pe vasele greceşti arhaice de la Lesbos. Cincizeci de ani mai târziu, la o altă aşezare importantă Unul dintre obiectele descoperite la Turdaş în 1874: a culturii Vinca, cea de la Banjica, de cap de animal cu inscripŃii în jurul gâtului asemenea lângă Belgrad, s-au efectuat săpături de către arheologii Todorovic şi Cermanovic, găsindu-se sute de inscripŃii pe ceramică, pe obiecte de cult şi pe figurine. La nord de Vinca, în siturile din bazinul Tisei , în sud-estul Ungariei, s-au descoperit câteva vase şi figurine remarcabile, cu inscripŃii. Chiar şi mai la nord, în Cehia şi Slovacia, s-au identificat vase cu inscripŃii aparŃinând culturii ceramicii liniare, contemporane cu faza timpurie Vinca. În anul 1950 s-a făcut o descoperire şocantă, la intrarea unei peşteri de lângă satul Sitovo, în zona centrală a MunŃilor Rodopi, în Bulgaria; este o inscripŃie pe stâncă, de 3,4 m

InscripŃia descoperită la Sitovo, Bulgaria, în 1950

lungime şi cu caractere de 13-16 cm înălŃime. Această descoperire nu a stârnit niciun interes timp de două decenii, până când a fost menŃionată de Todorovic în anul 1971. Unul dintre cele mai edificatoare exemple de obiecte purtând o inscripŃie “veche europeană” a fost găsit în anul 1969 în timpul săpăturilor întreprinse la Gradesnica, lângă Vraca, în nord-vestul Bulgariei. Este vorba de un castron aproape plat, cu scriere pe ambele părŃi. FaŃa este împărŃită de patru linii orizontale în patru registre, fiecare continuând de la patru la opt semne. Pe spate este incizată o figură umană schematizată, alcătuită din v-uri sau triunghiuri înconjurate de semne liniare. În acest sit s-au mai găsit modele de temple şi vase antropomorfe cu inscripŃii. Actualmente se cunosc aproape o sută de aşezări unde au fost descoperite obiecte cu inscripŃii, materialul din fiecare aşezare fiind reprezentat fie de obiecte izolate, fie de cantităŃi mari, ajungându-se în unele cazuri la peste 300 de obiecte. Majoritatea acestor aşezări este cuprinsă în grupurile culturale Vinca şi Tisa din bazinele Moravei, Dunării şi Tisei, în teritoriile de azi din Serbia, estul Ungariei, nord-vestul Bulgariei şi vestul României, precum şi în cadrul culturii Karanovo din centrul Bulgariei şi sudul României. Semne înscrise sau pictate, neobservate anterior, sunt acum identificate pe ceramica Dimini, Cucuteni, Petreşti, Lengyel, Butmir, Bukk; ca atare, nu mai este corect să se vorbească despre scrierea Vinca ori despre tăbliŃele de la Tărtăria ca fiind singurele exemple ale acestui fenomen. Este acum clar că scrierea a fost o caracteristică generală a Vechii CivilizaŃii Europene din mileniile 6-5 î.Hr. De acum nu vom mai putea spune că scrierea sumeriană este cea mai veche scriere din lume. Alexandru Mihai CarŃiş – clasa a IX-a

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

35

A,B,C,…ortodox

A…
Antimis – o bucată de pânză sau mătase, de formă dreptunghiulară, pe care sunt reprezentate punerea în mormânt şi patimile lui Hristos, care se aşează pe altarul bisericii în vederea săvârşirii Sfintei Liturghii. Antimisul conŃine o parte din moaştele unui sfânt sau martir şi poartă semnătura episcopului locului. TradiŃie păstrată din primele secole, antimisul înlocuia un altar sfinŃit, fiind indispensabil pentru Liturghie. Preotul primeşte antimisul de la episcopul său, a cărui semnătură garantează nu numai existenŃa unei comunităŃi euharistice locale, ci şi comuniunea sacramentală ce există între el şi preot. Apocalipsa – ultima carte a Noului testament, scrisă de Evanghelistul Ioan din Patmos către anul 96, este adresată celor şapte Biserici din Asia Mică. Ioan descrie aici situaŃia politică în care se află cititorii săi, insistând asupra persecuŃiilor dezlănŃuite împotriva creştinilor de tiranul care are puteri universale. Apocalipsa este o recapitulare a istoriei mântuirii şi vorbeşte de o serie de răsturnări şi înnoiri cu caracter istoric şi cosmic. Apocatastază – restabilirea tuturor lucrurilor în starea lor primară: speculaŃie origenistă despre sfârşitul istoriei, potrivit căreia lumea, care ar fi apărut după căderea omului în păcat, va fi în cele din urmă restabilită în starea ei originală, în perspectiva unei mântuiri universale, prin etape succesive de desăvârşire, graŃie harului lui Hristos care nu îngăduie pieirea veşnică a creaŃiei Sale şi nici pedepsele eterne. Păcatul, starea actuală a lumii, răul nu pot exista şi coexista cu ÎmpărăŃia lui Dumnezeu. Printr-un act de ,,supunere”, totul se va întoarce la starea de la început. ConsecinŃele acestei doctrine sunt radicale: lipsa oricărui proces de sfinŃire, dispariŃia JudecăŃii de Apoi, neeternitatea iadului şi chiar mântuirea diavolului care se va întoarce din nou în veacul viitor. Apocatastaza a fost condamnată ca învăŃătură neortodoxă de către al cincilea sinod ecumenic (Constantinopol, 553). Apofatism – teologia apofatică sau calea negativă este o modalitate de cunoaştere, prin negare şi înaintare, proprie lui Dumnezeu, Care rămâne necunoscut şi necuprins în FiinŃa Sa transcendentă. Din cauza misterului inefabil al „existenŃei” Sale personale, Dumnezeu nu poate fi cunoscut după modul cunoaşterii realităŃilor lumii create, adică prin afirmare, folosind conceptele şi categoriile de timp şi spaŃiu. Apofatismul preferă să afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decât ce este. ApologeŃi – scriitori şi filosofi care iau apărarea creştinismului împotriva acuzaŃiilor false care stau la originea persecuŃiilor din primele secole. AcuzaŃiile erau de ordin moral, intelectual şi politic: ignoranŃa creştinilor, caracterul imoral şi subversiv al vieŃii lor, refuzul venerării divinităŃii lui Caesar, transformarea agapelor în orgii. În această apologie se află prima prezentare sistematică a doctrinei creştine în general, a doctrinei Logosului în special. Printre cei mai cunoscuŃi apologeŃi se numără: Aristide, Justin, Tatian, Atenagoras, Teofil al Antiohiei, Hermias, Meliton de Sardes. (va urma)

36

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

Pentru avva arsenie
n frate a rugat pe avva Arsenie ca să audă cuvânt de la el. Şi i-a zis lui bătrânul: pe cât îŃi este cu putinŃă, nevoieşte-te, ca lucrarea ta cea dinlăuntru să fie după Dumnezeu şi să biruiască patimile cele dinafară. Povestit-a avva Daniil pentru avva Arsenie, că a venit odată un magistru (învăŃător de legi), aducându-i o diată (testament) a unui boier, rudenie a lui, care îi lăsa foarte multă moştenire. Şi luând-o pe ea, vroia să o rupă şi a căzut magistrul la picioarele lui, zicând: rogu-te, nu o rupe, că mi se ia capul. Şi i-a zis avva Arsenie lui: eu mai înainte de acela am murit, iar el acum a murit. Şi a trimis-o înapoi, nimic primind. Se mai spunea, că în toată vremea vieŃii sale când şedea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă de in la sine pentru a-si şterge lacrimile care picau din ochii săi şi auzind avva Pimen, că a adormit lăcrimând, a zis: fericit eşti, avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci (chinuri), este cu neputinŃă a nu plânge. S-a îmbolnăvit odată avva Arsenie la schit şi întru atâta sărăcie ajunsese, încât trebuindu-i o cămăşuŃă de in şi neavând cu ce s-o cumpere, a luat de la unul milostenie şi a zis: mulŃumescu-łi łie, Doamne, ca m-ai învrednicit să iau milostenie pentru numele Tău. Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărăteşti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: Doamne, îndreptează-mă, ca să ştiu cum mă voi mântui ? Şi i-a venit glas zicându-i: Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui. Acesta, după ce s-a dus la viaŃa călugărească, iarăşi s-a rugat, zicând acelaşi cuvânt. Şi a auzit glas zicându-i: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii! Întrebând avva Arsenie oarecând pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale, altul văzându-l pe el, a zis: avvo Arsenie, cum atâta învăŃătură latinească şi elinească având, întrebi pe acest Ńăran pentru gândurile tale? Iar el a zis către dânsul: învăŃătura latinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui Ńăran încă nu l-am învăŃat.

U

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

37

ptica este acea parte a fizicii care se ocupă cu studiul luminii şi a fenomenelor luminoase. Clasic, se admite că lumina se propagă pe trasee rectilinii. Purtătorul material al luminii este fotonul. Fotonul se deplasează în vid cu viteză constantă de 300 000 km/s valoare cunoscută încă din secolul al IX-lea după experienŃa clasică a lui Fresnell. Multă vreme s-a considerat că aceasta este viteza maximă care poate fi atinsă în actualul Univers. Numai că nu este sigur că viteza luminii nu poate fi depăşită. Teoria

O

RelativităŃii lărgite a lui Einstein fixează această limită, dar precizează că, din punct de vedere al comportamentului faŃă de ea, se poate lua în discuŃie existenŃa a două clase de corpuri. În prima clasă se includ corpurile care nu pot să o depăşească aşa cum sunt corpurile pe care ne-am obişnuit să le cunoaştem: fiinŃe vii, vehicule, corpuri cereşti, atomi, elemente subatomice, etc. Despre cea de-a doua clasă momentan doar se bănuieşte că există. Ea ar conŃine corpurile numite tahioni (de la grecescul „tachos” sau „τακχος” care înseamnă rapid) care au proprietatea de a se deplasa cu viteze supraluminice. ExistenŃa acestora din urmă este în perfectă concordanŃă cu ecuaŃia lui Einstein. Dar nu este sigur că ele există în realitate. Nici o experienŃă umană nu le-a înregistrat încă. Dacă vor fi ele descoperite vreodată este o problemă a viitorului. Dar dacă vor fi descoperite se va ajunge în ciudata situaŃie a călătoriei înapoi în timp. De aici decurge o interesantă problemă legată de posibilitatea influenŃării propriei existenŃe prin modificarea primelor momente ale acesteia. Un principiu numit „principiu al cenzurii cosmice” ar rezolva problema. Acest principiu ar consta în aceea că cei autorizaŃi să efectueze asemenea călătorii să fie obligaŃi să se rezume numai la statutul de observator. Aşa cum am menŃionat mai sus, viteza luminii a fost considerată pentru foarte multă

38

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

vreme şi constantă. Dacă ea poate fi cu greu depăşită, şi nu de corpurile cunoscute nouă, modificarea vitezei de deplasare a fotonilor a fost considerată multă vreme imposibilă. Numai că de mai mulŃi ani, mai mulŃi cercetători studiază posibilitatea încetinirii vitezei de deplasare a fotonilor. Rezultatul este că, foarte recent s-a realizat oprirea acestora şi repornirea lor. Cu alte cuvinte, un fascicul luminos este încetinit până la oprire de un nor de gaz atomic şi ulterior reeliberat. Fasciculul care părăseşte capcana fotonică are aceleaşi caractere ca fasciculul captat: viteză, culoare, energie. De mai mulŃi ani, echipe de două cercetători de la Harvard, una condusă de Lene Hau şi alta de Ron Walsworth au realizat încetinirea fasciculelor de fotoni la viteze de numai câŃiva zeci de kilometri pe oră (cam cu cât rulează o Dacie pe o şosea din România). Un fizician rus, Mikhail Lukin, care lucrează în SUA a pus la punct bazele teoretice prin care s-a ajuns la oprirea totală a fotonilor şi repornirea lor ulterioară. Concomitent, cele două echipe de cercetători menŃionate au realizat acest fenomen. Modul de lucru este următorul: se creează un nor de gaz atomic (argon pentru una dintre echipe şi sodiu pentru cealaltă) extrem de subŃire (un milimetru), răcit aproape de zero absolut. Norul respectiv este stimulat de o rază de laser şi se creează astfel ceea ce echipele au numit „starea de negru” care absoarbe lumina. Se îndreaptă spre el o altă rază de laser cu sursa aflată la circa un kilometru depărtare spre norul astfel stimulat. În cazul celei de-a doua raze se cunosc cu precizie lungimea de undă, energia pe care o transportă, viteza de propagare şi culoarea. Fotonii cele de-a doua raze odată intră în norul de gaz şi se ciocnesc de atomi cărora le modifică starea interioară, astfel fiind considerabil încetiniŃi. Ei rămân în

interiorul norului. Pe măsură ce fotonii pătrund unul după altul în ecranul menŃionat, tot mai mulŃi atomi îşi schimbă starea. Când toŃi fotonii au fost captaŃi, se încetează stimularea iniŃială a norului de gaz iar fotonii celei de-a doua raze rămân captaŃi aici. După un scurt interval de timp (de ordinul miimilor de secundă, dar care la aceasta scară înseamnă extrem de mult) se restimulează norul atomic cu prima rază laser. Rezultatul este acela că,

din gazul unde au fost opriŃi din deplasare, fotonii ies din nou şi părăsesc mediul gazos sub forma unei raze de lumină cu aceleaşi caracteristici pe care le posedau la intrare. Imaginile alăturate descriu schematic şi extrem de ilustrativ fenomenul menŃionat. Această descoperire poate fi folosită pentru îmbunătăŃirea calculatoarelor. Mai exact este vorba de un viitor calculator cu procesor optic despre care se vorbeşte atât în ultimul timp. Un alt lucru interesant este traseul urmat de raza luminoasă. Optica, în varianta sa clasică, discută despre raze rectilinii, nedeviate de nimic. Aşa s-a gândit mai multe secole considerându-se că în general, obiectele observate se află pe direcŃia indicată de ultima rază de lumină prin care le percepem. Alexandru-Mihai CarŃiş, clasa a IX-a Bibliografie: Science et Avenir, nr. Martie, Aprilie, August 2001 şi August 2002

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

39

pariŃia internetului a produs foarte multe schimbări în viaŃa noastră. Prin internet reuşim să comunicăm cu persoane aflate la distanŃe foarte mari, să aflăm diferite informaŃii în doar câteva secunde, fie că este vorba de un referat, o localitate, o stradă, un animal, un job sau orice altceva. Avem motoare de căutare în care scriem ceea ce dorim să aflăm, iar acest motor imediat afişează o serie de pagini unde găsim ceea ce căutăm şi ceea ce nu căutam sau nici nu ştiam măcar că există. Avem o grămadă de programe care permit comunicarea în timp real (chat, comunicare verbală, vânzări online), în plus avem şi camera web care permite chiar şi contactul direct vizual. Ne putem vedea prietenul sau prietena care locuieşte la 3.000

A

km distanŃă şi putem cumpăra orice, de oriunde. Pe plan psihologic, această facilitate a schimbat total comunicarea clasică, când era nevoie să ne întâlnim pentru a ne vedea, a vorbi; de asemenea, cumpărăturile le făceam dintr-un magazin, iar pentru a cumpăra nişte cărŃi necesita deplasarea la o librărie. Odată apărut internetul, asta nu înseamnă că au dispărut librăriile sau că nu ne mai face plăcere să mergem la o plimbare în aer liber, însă acesta are şi o parte întunecată. Încep să apară diferite manifestări psihologice şi chiar probleme care pot să treacă peste limita normalităŃii. Cei mai afectaŃi dintre utilizatorii internetului sunt adolescenŃii care ajung să aibă o „viaŃă virtuală”, eliminânduo pe cea reală. Este mai simplă această viaŃă decât viaŃa de zi cu zi?

40

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

Unul dintre răspunsuri este acela că te poŃi crea aşa cum doreşti tu, de a avea ce identitate doreşti şi de a fi cine vrei tu să fii în loc de ceea ce eşti. Este uluitor să te descrii ca fiind curajos, încrezător, puternic şi chiar matur, în loc de lipsit de încredere în sine sau timid. Primii care cad pradă acestei tentaŃii sunt adolescenŃii care se exprimă mai greu, cei timizi sau cei care au o imagine negativă faŃă de ei înşişi. Cu ajutorul internetului poŃi flirta fără să te gândeşti la cum arăŃi azi, la cum eşti îmbrăcat, fără nici măcar un pic de teamă că nu vei reuşi să scoŃi câteva cuvinte. PoŃi spune orice, cu curaj, fără să te bâlbâi, iar la întrebările jenante, poŃi răspunde fără să te vadă nimeni că te-ai înroşit. Tot acest timp pe care adolescentul îl petrece pe net poate să fie tot mai mult până ajunge exclusive, iar atunci când nu are acces la internet manifestările sunt asemenea sevrajului de alcool sau droguri: orice îl enervează, nu are stare, nu-şi găseşte locul, este deprimat, nu-şi mai vede rostul în viaŃă, nu mai are nicio plăcere şi nici interese. La dependenŃă se ajunge foarte uşor, la fel ca şi în cazul substanŃelor sau anumitor

comportamente (jocurile de noroc, fumatul, alcoolul). Totul începe din simpla curiozitate, chiar o „distracŃie”, o ieşire din monotonie, ceva nou, plăcut şi incitant. Cu cât te adânceşti mai mult, el „te fură”, azi puŃin, mâine mai mult, plăcerea crescând, dar odată cu ea şi nevoia de mult mai mult. Intrarea într-o astfel de lume presupune abandonarea vechilor activităŃi sau chiar a persoanelor din viaŃa noastră. Această nouă pasiune lasă în urmă prietenii, familia, munca, şcoala, plăcerile şi distracŃiile de odinioară. Dan Morar – clasa a XII-a

întrwww?! Ce se întâmplă într-o zi în lumea www?!
- 210 miliarde de e-mailuri sunt trimise zilnic. - 3 milioane de imagini sunt uploadate pe flickr - suficiente pentru a umple 375.000 de pagini de album foto. - 45 de milioane de statusuri sunt schimbate (updatate) pe acelaşi facebook. - Bloggerii publică 900.000 de articole noi - suficiente pentru ediŃiile New York Times timp de 19 ani. - Sunt postate 5 milioane de tweets-uri. - 700.000 de noi membri se înscriu pe facebook.

Nr. 2

Spes Orthodoxiae

41

„A înŃelege natura, înseamnă a înŃelege viitorul, dar a face ceva pentru salvarea naturii, atât de ameninŃată astăzi, înseamnă a contribui la fericirea omenirii.” (E.A. Pora, 1975). Nouă lucruri simple pentru a ajuta la oprirea fenomenului de încălzire globală: 1. SCHIMBĂ UN BEC - Schimbarea unui bec obişnuit cu unul cu lumină fluorescentă va duce la un consum mai mic cu aproximativ 70 de kg de dioxid de carbon anual 2. CONDU MAI PUȚIN - Mergi pe jos, cu bicicleta sau folosește mijloacele de transport în comun mai des. Vei produce cu jumătate de kg de dioxid de carbon mai puŃin pentru fiecare 1,6 km parcurşi 3. RECICLEAZĂ MAI MULT – PoŃi scădea producŃia de dioxid de carbon cu 1000 de kg anual dacă reciclezi doar jumătate din gunoiul pe care îl produce familia ta 4. VERIFICĂ-łI CAUCIUCURILE - Cauciucurile umflate corespunzător pot reduce consumul de combustibil al automobilului cu mai mult de 3%. Fiecare 4 litri de combustibil economisiŃi înseamnă că 10 kg de dioxid de carbon nu ajung în atmosferă 5. FOLOSEȘTE MAI PUȚINĂ APĂ CALDĂ - Pentru a încălzi apa este nevoie de multă energie. Foloseşte mai puŃină apă caldă prin instalarea unui cap de duş mai mic (160 kg de dioxid de carbon neeliberate în atmosferă anual) și prin spălarea rufelor cu apă rece (250 kg de dioxid anual) 6. NU CUMPĂRA PRODUSE CU MULTE AMBALAJE – Poți micşora cu 600 de kg emisia de dioxid de carbon dacă reduci cu 10% volumul gunoiului pe care îl produci 7. AJUSTEAZĂ TERMOSTATUL – Micșorând temperatura cu doar 2 grade iarna și mărind-o cu 2 grade vara, poți economisi 1000 de kg de dioxid de carbon anual 8. PLANTEAZĂ UN COPAC - Un singur copac va absorbi o tonă de dioxid de carbon de-a lungul vieții sale 9. ÎNCHIDE APARATELE ELECTRICE - Doar închizând televizorul, dvd player-ul și calculatorul când nu le folosești, poți reduce emisiile de dioxid de carbon cu mii de kg anual Alexandru-Mihai CarŃiş, clasa a IX-a

42

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

I. „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaŃi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: LuaŃi Duh Sfânt; Cărora veŃi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veŃi Ńine, vor fi Ńinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalŃi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20, 19-25) Citeşte cu atenŃie textul de mai sus. În careul din dreapta sunt ascunse cuvintele subliniate din text. Cuvintele sunt scrise în linie dreaptă în toate direcŃiile: de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, în diagonală. Încercuieşte cuvântul găsit în careu şi trage o linie orizontală peste el, în text. Se recomandă folosirea creionului. Q T A T Ă L A I X E C E Z E R P S I O D A B A Z R S A P E L E T A C Ă P Ă Ş I R K Q A C E S T R U C U B R E T E X I M I T N Y L H U D R O L E I L Q P M Y R T A T E T E L I N Â U K M ł N ł N I U R I E I D Ş H T P ł R Î U C E Î N B ł K E G E A M T ł J Q Ă N Â M A T Â G Â Î R F H N G B S W A R Q E F M D I U N E I L D E B N V A R P A C E A O S I K C W T Â U E G Î I Ă N U A S S Y D K V F N V I A M N I E Ş C K U C S K U Î G W B G L E O I W M L T M I J L O C I F Z Z I S I T U C L X Â A H N L C D I R N E H U C N A Ă Q E S Ş O R H V L Î E H E I S U A M O H J ł A S T R E D A R A L A T H E V I C S Ă C R A O J R T A F E Î L Y I A N C I O Â A M S Ă T K A N A U E M S I R T Y K

Nr. 2
II.

Spes Orthodoxiae
Să învăŃăm… prin anecdote:

43

Alcibiade1 avea un câine de o frumuseŃe neobişnuită. Într-o zi, spre stupefacŃia prietenilor şi cunoscuŃilor săi, i-a tăiat coada. Un prieten i-a spus că tot oraşul comenta gestul său, condamnându-l pentru această faptă: - Asta şi vreau, i-a răspuns Alcibiade. În timp ce atenienii se vor ocupa de coada câinelui meu, nu vor spune nimic despre mine. ☺☺☺
Alcibiade

În primăvara anului 480 î.Hr. o imensă armată persană a atacat Grecia. Armata de uscat a grecilor era comandată de Leonidas,2 regele Spartei. Un cercetaş i-a raportat acestuia că duşmanii sunt aşa de numeroşi încât soarele se va întuneca de mulŃimea săgeŃilor lor. - Cu atât mai bine, a răspuns Leonidas, vom lupta la umbră. ☺☺☺ Se povesteşte că odată, cumpărând un butoi cu zece drahme3, Diogene4 s-a învoit cu negustorul să-i plătească cinci drahme, iar celelalte cinci să-i rămână dator. După o vreme, negustorul i-a cerut şi restul de bani. - Eşti în toate minŃile? a ripostat Diogene. Învoiala noastră a fost să-Ńi plătesc doar cinci drahme, iar celelalte cinci să-Ńi rămân dator. Dacă Ńi le-aş plăti acum aş încălca înŃelegerea, căci nu Ńi-aş mai datora nimic. ☺☺☺ Cineva l-a întrebat într-o zi pe Diogene de ce oamenilor le e milă de cerşetori şi le dau bani, pe când soarta filosofilor nu trezeşte compasiunea nimănui? - Fiindcă oricine se gândeşte că într-o zi poate ajunge şi el şchiop sau orb, filosof, însă, niciodată!
Diogene din Sinope – pictură din sec. al XIX-lea

☺☺☺ Un pirat a fost adus în faŃa lui Alexandru cel Mare5, supranumit şi Cuceritorul pentru a fi judecat pentru faptele sale.
Om politic şi renumit general atenian, Alcibiade (480-404 î.Hr.) a avut ca dascăl pe filosoful Socrate, a participat la războiul dintre Atena şi Sparta pentru hegemonie în Grecia, iar la sfârşitul lui s-a refugiat la curtea satrapului persan Farnabaz. A fost asasinat de perşi la Melisa, în Frigia. 2 Leonidas I (?-480 î.Hr.), rege al Spartei (488-480), a primit misiunea să apere pe uscat Grecia de invazia persană. Cu 7000 de soldaŃi el a înfruntat armata persană la Termopile, dar, după două zile de rezistenŃă, un trădător, Efialte, le-a arătat perşilor un drum care cădea în spatele grecilor. Leonidas a ordonat retragerea, iar el, cu 300 de spartani şi beoŃieni a continuat lupta până la ultimul om. Pe locul acesta s-a ridicat mai târziu un monument. 3 Unitate monetară în Grecia antică, astăzi moneda naŃională a Greciei contemporane. 4 Diogene din Sinope (c.400-323 î.Hr.), filosof cinic, celebru prin vorbele sale de duh. Cu un opaiŃ în mână, el căuta peste tot „un om adevărat”. Se spune că locuia într-un butoi. A încercat să exemplifice cu modul său de viaŃă ascetic principiile curentului filozofic al cărui fondator este considerat - cinismul - şi anume o existenŃă la limita necesarului supravieŃuirii şi un dispreŃ suveran faŃă de convenŃiile şi principiile societăŃii. 5 Alexandru cel Mare (Macedon), rege al Macedoniei (336-323 î.Hr.), făuritorul imensului Imperiu Macedonean, care s-a destrămat la moartea sa.
1

44

Spes Orthodoxiae

Nr. 2

- De ce eşti pirat? l-a întrebat Alexandru. - Fiindcă nu am decât o singură corabie, a răspuns piratul. - Şi dacă ai avea mai multe, n-ai mai fi pirat? îl întrebă ilustrul macedonean, mirat de răspuns. - Fireşte. Cu o flotă întreagă aş fi un …cuceritor. ☺☺☺ Alexandru cel Mare l-a vizitat într-o zi pe Diogene. ÎnŃeleptul şedea în faŃa proverbialului său butoi. Împăratul l-a întrebat dacă ar putea face ceva pentru el. În răspunsul său, filosoful grec şi-a concentrat întreaga concepŃie despre lume: - Să nu-mi iei ce nu-mi poŃi da! ☺☺☺ Împăratul Vespasian , găsind vistieria goală după domnia lui Nero7, nu s-a dat în lături de la nici un mijloc pentru a strânge bani. Printre taxele pe care le-a pus a fost şi cea de la closetele publice, numite , în derâdere, de romani, vespasiene. Într-o zi, fiul său, Titus8 i-a spus că poporul râde şi bârfeşte fiindcă se scot bani dintr-o asemenea sursă. Vespasian i-a pus o monedă sub nas, întrebându-l: „Miroase?”. „Nu”, a răspuns fiul. Iar Vespasian a conchis: „Banii n-au miros”. ☺☺☺
Vespasian
6

Alexandru cel Mare

După ce a fost învins şi capturat, Baiazid9 a fost adus în faŃa învingătorului său, TimurLenk10. Văzând că Baiazid nu avea decât un ochi, acesta începu să râdă. - Nu râde, Timur, de soarta mea; află că Dumnezeu este Acela care împarte regatele şi imperiile şi că mâine Ńi se poate întâmpla acelaşi lucru care mi s-a întâmplat mie azi. - Ştiu, răspunse Timur-Lenk, că Dumnezeu este împărŃitorul coroanelor. M-a ferit Domnul să râd de nenorocirea ta. Dar gândul care mi-a venit, privindu-te, e că aceste sceptre şi coroane trebuie să însemne foarte puŃin lucru în faŃa lui Dumnezeu, de vreme ce le împarte unora ca noi, unui chior ca tine şi unui şchiop ca mine!
Baiazid
6

Timur-Lenk

Vespasianus Titus Flavius (9-79 d.Hr.), împărat roman (69-79), administrator talentat şi reformator în domeniul finanŃelor şi armatei. S-a preocupat de restabilirea liniştii şi securităŃii statului roman, grav afectat pe vremea războaielor civile. 7 Nero Claudius Caesar (37-68 d.Hr.), împărat roman (54-68), a instaurat un regim despotic presărat cu asasinate, printre care cel al mamei sale, Agrippina, al soŃiei sale Octavia şi al lui Seneca, profesorul şi mentorul său. A declanşat prima persecuŃie împotriva creştinilor. A fost acuzat că a dat foc Romei. Senatul Roman l-a considerat duşman public şi l-a condamnat la moarte. S-a sinucis la 9 iunie 68 d.Hr. 8 Titus Flavius Vespasianus, împărat roman (79-81 d.Hr.), mare sprijinitor al culturii. În timpul domniei lui a avut loc catastrofala erupŃie a Vezuviului (august 79 d.Hr.). 9 Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) – sultan otoman (1380-1402), a supus Bulgaria şi a înfrânt armata cruciată la Nicopole (1396). A fost biruit de Mircea cel Bătrân la Rovine (1395) şi de Timur-Lenk la Ankara (1402). A murit în captivitate, luând otrava pe care o purta în pecetea inelului. 10 Timur cel Şchiop (Tamerlan), conducător mongol (1336-1405). Prin numeroase războaie a pus bazele unui stat imens cu capitala la Samarkad. A murit în timpul campaniei împotriva Chinei. Este întemeietorul dinastiei Timurizilor.

(…) Ş fiind-căInalt Prea Sânţ ş prea Stimatul Mitropolit al Ungroi itul i ValahieĭD. Callinic, în urmarea motivelor pe atât de drepte, pe cât şlegitime, , i în numele SântuluĭSinod al Prea Sânţilor ArhiereĭaĭRomânieĭş cu iţ i consimţ imêntul Maiestă Sale Regeluĭ ţ eĭ Românieĭi al Guvernuluĭ ŭregal, a ş Sě cerut de la Biserica Nóstră prin epistola înaintată ş recomandată prin i Escelenţ sa Ministrul Cultelor ş al Instrucţ a i iuneĭpublice a Românieĭ D. , Dimitrie Sturdza, bine-cuvêntarea ş recunóş i cerea Bisericeĭ Regatuluĭ Românieĭ autocefală — smerenia Nóstrăa primit acéstăcerere şdorinţ, ca , i ă ca dréptăş conformă cu aş mintele bisericescĭ Aş dar, dupăce am i edă . a deliberat cu Sântul Sinod cel de pe lângăNoĭal Prea iubiţ noş fraţîn , ilor tri ĭ Sântul Duh şcoliturgisitorĭdeclară ca Biserica ortodoxă România să i , m, din fie ş să se dicěş să se recunóscă de că toţ i i tre ĭneatârnată ş autocefală i , administrându-se de propriul şSântul sě Sinod, avênd de Preş i ŭ edinte pre Inalt Prea Sânţ ş prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Valahieĭş Primat al itul i i Românieĭ cel după vremĭ nerecunoscênd în propria sa administraţ , , iune internă nicĭo altă autoritate bisericéscă fáră numaĭpre capul Bisericeĭ , ortodoxe celeĭ una, sântă catolicăş apostolică pre Mântuitorul Dumnedeŭ , i , omul, carele este singura temelie şpiatra cea din capul unghiuluĭ i ântâiul, ş i ,ş i supremul ş vecĭ i nicul Arhiereŭ ş Arhipă i stor. Ş aş Biserica ortodoxăa i a, Regatuluĭ Românieĭfiind tare întemeiatăpe pĭ cea din capul unghiuluĭ , étra a credinţ nóstre şpe învě tura cea să tósă pre carea ne-a transmis-o nouě eĭ i ţ ă nă , pă iĭ rinţ neatinsă i fă inovaţ ş ră iune, o recunóş prin acest sânt, patriarhicesc cem ş sinodal Tom, autocefalăş de sine administratăîntru tóte, ş proclamă pe i i i m Sântul eĭ Sinod frate în Christos prea iubit, bucurându-se de tóte prerogativele, ş de tóte drepturile chiriarhiceş inerinte unei Bisericĭ i ti, autocefale; în cât, în tótăpodóba bisericéscă ordinea şîn tóte cele-l-alte iconomiĭ , i bisericeş săse cĭ administreze ş săse conducăde sine, neîmpiedecatăş în tótălibertatea, i i conform cu tradiţ iunea continuă i neîntreruptă Bisericeĭ ş a catolice ortodoxe, ş i tot ast-feliŭ se cunóscă că cele-l-alte Biserici ortodoxe ale Universuluĭi să de tre ş să numĭ se ascăcu numele Sântuluĭ Sinod al Bisericeĭ Românieĭ(…) . In anul mântuireĭ una mie opt sute opt decĭş cincĭ luna Aprilie, , i , indicţ ionul XIII. † IOACHIM, cu mila lui Dumnedeŭ Arhiepiscop ConstantinupuleĭRomeĭ , , nouă i Patriarh icumenic, adevereş în Christos Dumnezeŭ ş ce (… semnează i ceilalţmembri ai Sinodului Patriarhiei Ecumenice, subl. ş i ns)

Extras din Tomosul de recunoaş a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) tere