You are on page 1of 232

Schiţe hărţi : RODIC-A MĂRIA NICULESCU

Coperta : ILIE VICTOR

MfâÂRA TURCU

itinerare
gice NI A

E D IT U R A S P O R T -T U R 1 S M
Bucureşti

198 5

CUVÎNT ÎNAINTE

Cercetările arheologice din Muntenia, cu o veche tradiţie atestată încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, au avut, dintr-un început, atît rolul de a completa izvoarele istoriei, cit şi de a permite diferiţilor colecţionari posibilitatea de a achiziţiona obiectele integrate în iinal în colecţiile lor. Printre colecţionarii cei mai activi ai veacului trecut poate fi considerat banul Mihalache Chica — fratele domnitorului Grigore al IV-lea Chica aflat — prin activitatea lui arheologică încadrată în perioada 1831—1842 — în concurenţă cu cumnatul său Nicolae Mavros, posesor al unei interesante colecţii, donată în anii 1862—1864 Muzeului Naţional. După anul 1830, preocupări asemănătoare a avut şi Dimitrie Pappazogîu, o dată cu intrarea sa în cadrele armatei. Prin cercetări arheologice realizate deseori cu mijloace personale, mai rar cu modeste subvenţii acordate de stat sau prin donaţiile unor cetăţeni, D. Pappazogîu a strîns, cu multă rîvnă şi migală, obiecte al căror număr notat într-o însemnare personală, în preajma anului 1880, se ridica la cifra de l 707. Aceste piese le-a consemnat într-un catalog şi le-a clasificat în cadrul casei sale muzeu situată în Bucureşti, pe Calea Văcăreşti nr. 151. în fapt, activitatea lui Dimitrie Pappazogîu este legată şi de îmbogăţirea Muzeului Naţional, prin noi piese achiziţionate, datorate cercetărilor arheologice or-

ganizate de pasionatul colecţionar în iostele judeţe Dolj şi Romanaţi (în anul 1870), precum şi la Tînganu-IHov (1873) spie a găsi obiecte antice pe care să le doneze „muzeului naţiunii". Printre primii cercetători, el a îolosit sistemul investigării arheologice a locurilor ştiute sau presupuse a fi iost teatrul unor lupte sau bătălii importante din trecut. Astfel, spre exemplu, din pretinsul perimetru în care s-ar fi desfăşurat bătălia de la Rovine (1394), între oastea munteană condusă de Mircea cel Bătrîn şi trupele invadatoare otomane, ce includea după părerea lui D. Pappazoglu localităţile Bărcăneşti, Bărbătescu, Roşi şi Coîceacu, aşezate pe valea lalomiţei, strînsese, printre altele, după propria lui mărturisire mai multe feluri de săgeţi, o sabie lată şi lungă cu două tăişuri, toporaşe şi pinteni. Din zona Călugărenilor, unde, la 13 august 1595, a avut loc bătălia dintre Minai Viteazul şi Sinon Paşa, a adunat „o mică ghiulea, un toporaş înflorat cu argint şi mai multe săgeţi". Călătoriile sale de lucru, depistare şi culegere a diferitelor relicve, din care unele au însemnat adevărate campanii de săpături arheologice, au dat la iveală cantităţi impresionante de obiecte. Cezar Bolliac, cunoscut poet şi scriitor progresist, luptător paşoptist şi unionist, arheolog şi colecţionar, a publicat în anul 1845 Itinerarul arheologic, scriere menită să evidenţieze bogăţia vestigiilor trecutului, lucrare continuată apoi cu Excursiune arheologică din 1869. De asemenea, gazeta „Trompeta Carpaţilor" de sub conducerea sa a avut, în perioada 1869—1876, o rubrică arheologică, unde au apărut o serie de articole de profil. In Excursiune arheologică C. Bolliac face o prezentare adresată ministrului cultelor şi instrucţiunii publice, informînd asupra faptului că după cercetările de la Cobia Veche de pe Telejenel şi Tinosu a plecat spre Dunăre, unde a făcut o călătorie de 43 de zile pe malul fluviului, începînd cu cetatea Giurgiu. El menţionează că mergînd spre Alexandria a văzut „movilele" romane, iar apoi s-a îndreptat către cetatea Frumoasa, situată lingă Zimnicea, unde a întreprins săpături, a întocmit planul cetăţii şi a găsit „...fragmente de oase... şi cîteva bîrne putrede". De la Frumoasa, C. Bolliac
6

s-a oprit la Zimnicea unde a descoperit ceramică şi obiecte din fier. în continuare a efectuat săpături la Turnu Măgurele, iar la 20 km de oraş a văzut cetatea romană Băneasa. Aici a strîns ceramică getică ci romană, monede de la împăraţii romani Antoninus Pius şi Caracal/a, în cele din urmă, a trecut Oltul spre Celei în scopul de a-şi continua observaţiile şi cercetările în Oltenia. Tot în anul 1869 Cezar Bolliac mai vizitează aşezările preistorice Tinosu şi Pucheni, unde găseşte vestigii dacice -, in acelaşi an devine preşedintele Comitetului arheologic din Bucureşti, format dintr-o serie de personalităţi ale timpului : Alexandru Odobescu, A. T. Laurian, V. A. Urechia, Aaron F lor ian. De altfel, Cezar Bolliac a înaintat Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor o cerere prin care se oferea să cedeze statului colecţiile sale ,,adunate în decurs de 20 de ani", în act donatorul menţiona nu numai componenţa colecţiilor, ci şi starea lor de conservare. Lor li s-au adăugat donaţiile lui D. Pappazoglu şi Dimitrie Butculescu, un alt pasionat cercetător al trecutului neamului românesc. Activitatea pe târîm arheologic a lui Alexandru Odobescu, primul arheolog român de formaţie ştiinţifică, părintele arheologiei româneşti, s-a materializat prin cursul de arheologie ţinut în cadrul Facultăţii de Litere al Universităţii din Bucureşti, primul curs universitar publicat în ţara noastră, în anul 1877, sub denumirea de Istoria archiologiei. Al. Odobescu caracteriza arheologia drept. : „...ştiinţa care cercetează datinele şi monumentele ce au rămas de la oamenii din secolii trecuţi şi s-au păstrat pînă Ia noi sau în relaţiuni scrise, sau în tradiţii orale, sau mai ales în obiecte reale, plastice şi grafice • ea are sarcina de a aduna şi de a controla aceste rămăşiţe, pentru a extrage din studiul lor, special sau comparativ, o cunoştinţă cit se poate mai deplină despre credinţele, instituţiunile, practicele, uzurile industriale şi artele societăţilor vechi, adică despre starea morală şi intelectuală a omenirii la diferite epoce ale dezvoltării sale". în conferinţa „Artele din România în periodul preistoric", Al. Odobescu abordează, printre altele,

ornamentele de pe ceramica dacică descoperită la Piscul Grăsani de către D. Butculescu. Atrage apoi atenţia asupra vaselor mari, decorate cu călăreţi în relief, scoase de C. Bolliac de la Zimnicea, al căror ornament îl pune în legătură cu tema similară a cavalerului de pe monedele de argint macedonene. în legătură cu această problemă pentru prima dată formulată găsim şi o preţioasă constatare arheologică : identificarea monedelor mari de argint imitate, descoperite pe teritoriul României, ca fiind de provenienţă dacică. în ştiinţa arheologiei universale, numele lui Alexandru Odobescu s-a înscris prin studierea tezaurului de la Pietroasa din care a reuşit să vadă tipărit doar primul volum, celelalte două tomuri din cadrul monografiei apărînd abia după moartea autorului. Prin studiul compoziţiei stilistice a decorului pieselor din tezaurul de la Pietroasa, Al. Odobescu a ajuns la concluzia că obiectele respective aparţin mai multor epoci, nu prea îndepărtate între ele. împrejurările istorice care au determinat îngroparea acestor valori, el o atribuia regelui got Athanaric, prin anul 376 e.n., cu ocazia retragerii acestuia peste Dunăre, în faţa atacului hunilor veniţi dinspre răsărit. Alexandru Odobescu, ca membru al Comisiei „documentele" şi istorice a întreprins numeroase călătorii pentru cercetarea monumentelor istorice din judeţele Argeş şi Vî/cea. în deceniul al patrulea al secolului trecut începe să se contureze în ţara noastră una din disciplinele ajutătoare ale istoriei, epigrafia, ştiinţa inscripţiilor, al cărei întemeietor poate fi considerat August Treboniu Laurian. Este demn de menţionat că, în anul 1845, A. T. Laurian şi Nicolas Bălcescu au început să editeze în Bucureşti periodicul „Magazin istoric pentru Dacia". Prin activitatea fructuoasă desfăşurată de Grigore Tocilescu s-au pus bazele ştiinţei arheologice româneşti pe teren, orientată asupra cercetării limes-ului Transalutanus şi asupra valurilor antice, din centrul Dobrogei între Cernavoda şi Constanţa. El a descifrat peste 600 inscripţii şi a identificat
8

castre şi oraşe romane din fosta Dacie. Rezultatele acestei munci asidue Grigore Tocilescu le-a materializat în lucrarea Fouillés et Recherches archéologiques en Roumanie. De asemenea, el a fost primul cercetător care a reunit toate informaţiile literare, lingvistice şi arheologice ce cuprindeau date despre preistoria şi istoria Daciei, pînă la transformarea acesteia în provincie romană -, rezultatul cercetărilor 1-a constituit teza sa de doctorat, publicată în România, în anul 1880, şi intitulată Dacia înainte de romani. Vasile Pârvan, personalitate marcantă atît în ştiinţa românească, cît şi peste hotare, pasionat cercetător şi cunoscător neîntrecut al istoriei vechi, a imprimat arheologiei din România un curs nou, ascendent. Sub directa sa îndrumare s-au organizat cercetări sistematice pe şantiere importante din Dobrogea, la Ulmetum (1911—1914) şi Histria (lucrări începute în anul 1914). Ajutat de elevii şi colaboratorii săi, a efectuat cercetări în aşezări neolitice şi geto-dacice, punînd în acest fel. în deceniul al treilea al secolului nostru, împreună cu loan Andrieşescu temelia arheologiei comunei primitive din Iară noastră. Elevii şi colaboratorii lui V. Părvan au iniţiat în anii 1924—1925 cercetări arheologice în Muntenia, avînd drept obiectiv aşezările din epoca comunei primitive existente de-a lungul Dunării şi la nord de fluviu ; la săpături au participat : Radu şi Ecaterina Vulpe (la Tinosu pe Prahova), Ion Nestor (la Glina-Bobeşti şi Bălăceanca), Vladimir Dumitrescu (la Sultana, Gumelniţa, Căscioarele, Spanţov, Mînăstirea, lacul Boian), Gheorghe Ştefan, Vasile Christescu şi alţii. Vasile Pârvan a publicat o serie de lucrări referitoare la istoria şi arheologia greco-romană printre care amintim începuturile vieţii romane la gurile Dunării (rezuma rezultatul cercetărilor arheologice din Dobrogea) şi La penetration hellénique et hellénistique dans la vallée du Danube. In anii 1924—1925 a întemeiat şi periodicul de limbă franceză „Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie", unde se publicau curent rezultatele cercetărilor arheologice din ţară.
9

In anul 1926 savantul român a terminat lucrarea sa monumentală Getica. O protoistorie a Daciei, voluminoasă sinteză redactată intr-un interval de mai puţin de patru ani, reprezentînd o importantă cotitură in activitatea lui Vasile Părvan, intriicit ii adăuga o nouă preocupare in legătură cu creaţia materială şi spirituală a geto-dacilor, fiind prima sinteză asupra vieţii strămoşilor noştri din Cimpia Română. Ultima sa scriere, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, dată la tipar in Anglia, apărea abia după moartea eminentului proiesor şi cercetător. V. Părvan analiza aici cultura geto-dacilor in mileniul I i.e.n., din momentul contactului acestora cu influenţele villanoviene, scitice, greceşti, celtice şi romane, pină la începuturile romanizării. Tradusă şi adnotată de Radu Vulpe, lucrarea a fost reeditată de patru ori la Bucureşti. lo a n An d ri e ş e s c u, el e v ş i c ol a b o r a t o r a l l ui V. Pârvan, a cercetat, in anii 1923—1924, staţiuni importante din Muntenia, la Zimnicea, Sultana şi Grăsani. Rezultatele săpăturilor de la Sultana le-a publicat in ,,Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice" şi in „Dacia" I (1924), iar cele de la Piscul Grăsani au apărut sub titlul Piscul Grăsani şi descoperirile arheologice din vara anului 1923, in ,,Analele Academiei Române", Memoriile secţiei istorice (seria a lll-a, tomul III, mem. l). Depozitul de bronzuri de la Drajna 1-a publicat intr-un studiu din „Dac/a" // (1925) intitulat Noi contribuţii asupra epocii bronzului în România. Depozitul de la Drajna de Jos şi sabia de la Bucium. 7oan Andrieşescu, împreună cu Ion Nestor, a efecfuat in anii 1926—1927 importante cercetări la Sărata Monteoru urmate in 1929—2930 de cele de la Oinacu. Opt ani mai tirziu a publicat lucrarea de sinteză Artele preistorice în România. Animator a! cercetărilor preistorice, preocupat şi de probleme legate de istoria poporului român, loan Andrieşescu se afirmă printre altele cu o valoroasă contribuţie Replică la afirmarea fără nici o bază în problema continuităţii şi contribuţia arheologică, cuprinsă in volumul în amintirea lui C. Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875— 1918), apărut la Bucureşti in anul 1944.
10

în această perioadă nu este neglijată nici arheologia medievală, printre precursorii ei înscriindu-se Virgiliu Drăghiceanu. Activitatea sa arheologică este legată de studierea unor monumente feudale dintre care amintim pe cele de la Brad, Lapos şi Tisău din actualul judeţ Buzău şi pe acelea efectuate la Casa Cantacuzinilor de la Măgureni. Dar o importantă pagină a activităţii sale se leagă de cercetările de la Curtea de Argeş unde a explorat Curtea domnească şi biserica Sin Nicoară. Rezuttatele obţinute prin cercetările arheologice ale lui Virgiliu Drăghiceanu au văzut lumina tiparului într-o serie de publicaţii periodice (,,Buletinul Monumentelor Istorice") şi studii. Radu Vulpe, un alt elev apropiat al lui Vasile Pârvan, a publicat încă din perioada studenţiei lucrarea Bărăganul în antichitate, unde, pentru prima dată, semnalează un drum antic în valea lalomiţei, demonstrînd locuirea acestei regiuni în antichitate. încă de pe băncile facultăţii, Radu Vulpe a întreprins cercetări la Piscul Grăsani, Piscul Coconi si Popeşti. Ultima staţiune o reia apoi în studiu ani de-a rîndul (1954—1962). Radu Vulpe a căutat să asocieze rezultatele săpăturilor arheologice cu informaţiile literare şi epigrafice ale antichităţii. Astfel el identifică Poiana cu cetatea geto-dacă Piroboridava, iar acropola Popeşti cu Argedava. Ca o sinteză a cercetărilor din Muntenia (pe lingă cele din Moldova efectuate ani de-a rîndul) în anul 1966 Radu Vulpe scrie la un înalt nivel ştiinţific şi într-o limbă aleasă lucrarea Aşezări getice din Muntenia. Un teritoriu aflat, de asemenea, în atenţia cercetărilor arheologice au fost şi Bucureştii. A-Stiel în anul 1922, C.S. Nicolaescu-Plopşor, elev al lui Vasile Pârvan, găseşte, într-o periegheză la Băneasa, cîteva fragmente ceramice din vîrsta mai veche a fierului, pe care le publică în ,,Cronica Numismatică şi Arheologică" (1922). Din anul imediat următor pînă în 1948, sub egida Muzeului Municipiului Bucureşti, Dinu V. Rosetti a organizat cercetări, extinse în 36 de staţiuni arheologice, pe actualul teritoriu al capitalei. Prin îndelungate observaţii de teren el a depistat şi studiat o serie de puncte
11

arheologice din care amintim : o aşezare din epoca bronzului (cultura Clina III), la capătul străzii Ziduri din Vii, din marginea lacului Fundeni ; o nouă cultură a epocii bronzului, pe care a denurnit-o Bucureşti-Tei (după numele lacului omonim, pe malul căruia a avut loc descoperirea). ; urme de vieţuire din prima şi a doua epocă a iierului (la Ciurel, într-un morntînt de incineraţie, respectiv la Snagov, Dămăroaia, Popeşti-Novaci) ; vestigii din secolele IV, VI, Vil, IX şi XIV aflate în punctele Dămăroaia, Bucureştii Noi şi Străuleşti ; peste linia de centură a oraşului a descoperit şi cercetat aşezarea neolitică de la Măgura Jilavei pe Sabar şi pe aceea situată la Vidra, unde a depistat renumita piesă cunoscută sub numele de „Zeiţa de la Vidra". Roadele ştiinţifice ale acestor cercetări, apreciate la acea vreme şi peste hotare, au avut ca rezultat pe de o parte aportul material care-a îmbogăţit muzeul, iar pe de altă parte apariţia unor lucrări şi periodice : „Publicaţiile Muzeului Municipiului Bucureşti" I—II, 1931—1936, Descoperiri paleolitice în preajma Bucureştilor şi Săpăturile de la Vidra ; aceluiaşi autor îi aparţine şi studiul Beitrăge zur chronologie der rumanischen Bronzezeit. Activitatea lui Dinu V. Rosetti este meritorie pentru aria bucureşteană întmcît a identificat pentru paleolitic, levalossianul şi musterianul -, pentru neolitic, fazele Bolintineanu şi Vidra ale culturii Boian, precum şi faza A l a culturii Gumelniţa ; pentru epoca bronzului, cultura Tei (cu trei faze) şi cultura Bordei-Herâstrău ; pentru epoca fierului, staţiunile de la Snagov şi Popeşti. După anul 1948, o dată cu începerea edificării socialismului, arheologiei i s-a acordat o mare atenţie, ea avînd însemnate sarcini în ampla acţiune de studiere a istoriei patriei. în prezent, în scopul îmbogăţirii cunoaşterii trecutului istoric şi a fazelor de dezvoltare ale societăţii omeneşti, se organizează săpături arheologice sistematice, în conformitate cu un program centralizat de cercetare. Obiectivele majore ale arheologiei noastre contemporane au cerut cu prisosinţă lămurirea unor
12

probleme de mare importantă mai puţin abordate in trecut, cum ar fi studiai asupra formării şi evoluţiei culturii Latène-ului geto-dac. La iei, prin intensificarea cercetărilor de teren s-au adus completări la istoria culturii din perioada atît de puţin abordată a începutului epocii feudale româneşti, precum şi la aceea, nu mai puţin însemnată, a feudalismului dezvoltat plnă în veacul al XlX-lea. Pe acest făgaş s-a ajuns la cunoaşterea evolutivă a culturii materiale din perioada de formare a poporului român. Ţinînd seama de aceste coordonate generale ale arheologiei româneşti şi în regiunea Munteniei, cercetările au fost îndreptate spre perioadele istorice care suscitau un interes deosebit. Astfel, spre exemplu, pentru comuna primitivă s-au întreprins săpături într-un mare număr de staţiuni. Amintim aici şantierul complex de la Căldăraru-Cernica, condus de Gheorghe Cantacuzino, unde s-au descoperit o necropolă neolitică (cultura Boian), aşezări neolitice (de tip Dudeşti şi Boian), aşezări din epoca bronzului (de tip Glina şi Tei), aşezări getodacice şi prefeudale, precum şi vatra satului feudal Mărăcineni. Un alt important şantier neolitic, cu o bogată locuire, a fost şi acela de la Căscioarele coordonat de Vladimir Dumitrescu. Civilizaţia geto-dacilor depistată şi, în cea mai mare parte, cercetată amănunţit în cele peste 300 de staţiuni a permis cunoaşterea vieţii materiale şi spirituale a strămoşilor noştri. Rezultatele strădaniei specialiştilor au fost sintetizate în numeroase lucrări dintre care menţionăm : Radu Vulpe, Leş Gètes de la rive gauche du Bas-Danube et les Romains, în „Dacia", IV, 1960 •. Constantin Daicoviciu, Ţara lui Dromichaites, 3957 şi La civilisation dace et sa place dans la région balkanique, 3962 ; Dumitru Berciu, Arta traco-getică, 3969 ; Hadrian Daicoviciu, Dacii, 3965 şi Dacia de la Burebista la cucerirea romană, 3972 ; Mioara Turcu, Geto-dacii din Cîmpia Munteniei, 3979 şi foarte multe altele. Cercetările arheologice privind perioada romană, epoca migraţiilor şi debutul feudalismului timpuriu au permis cunoaşterea unor noi culturi materiale — Militari-Chitila (secolele II—IV), CimelIpotesti-Cîndeşti (secolele VI—VII) şi Dridu (seco13

W »

lele IX—XI) —, precum ş] tipărirea unor monografii consacrate acesfei îndelungate perioade: Dintre lucrările existente amintim : Suzana Dolinescu Ferche, Aşezări din secolele IIÏ şi IV e.n. în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, 1974 ; Gheorghe Bichir, Geto-dacii din. Muntenia în epoca romană, 1984 ; Gheorghe Diaconii, Tîrgşor. Necropole din secolele III—IV e.n., 1965 ; Măria Comşa, Cultura veche românească. Aşezările din secolele VIII—X de la Bucov-Ploieşti, 197S ş.a. în cadrul activităţii arheologice un loc de seamă ii ocupă arheologia medievală care are in vedere cercetarea vestigiilor şi edificiilor feudale de la Tirgşor, Curtea de Argeş, Tirgovişte, Bucureşti şi alte localităţi, în Bucureşti, cercetările arheologice au permis descoperirea celăţuii aşezării, cetăluie datind din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, precum şi a zidurilor cetăţii Iui V Iad Ţepeş .şi a vestigiilor Palatului domnesc din secolele XVI— XVIII. Dinfre lucrările consacrate Bucureştilor amintim : Panait L Panait, Cetatea Bucureşti în secolele XIV—XV, in „Revista Muzeelor", IV, 1969 şi Panait L Panait, Aristide Stefnnescu, Muzeul Curtea Veche. Palatul Voievodal, 1973. Datorită importanţei lor multe dintre vestigiile feudale au fost restaurate şi au primit funcţionalitate muzeală. Vestigiile arheologice scoase la lumină prin munca de migală a specialiştilor din muzee in colaborare cu Institutul de arheologie Bucureşti, îmbogăţesc fondurile instituţiilor muzeale cu un număr apreciabil de obiecte, integrate in patrimoniul cultural naţional. Astfel, dacă in trecut in regiunea Munteniei existau doar citeva muzee risipite, astăzi numărul lor a crescut simţitor, menirea acestora constind in a valorifica vestigiile arheologice, mărturii ale multimilenarei existente a spiritualităţii româneşti.

PR IV IR E SPR E TR EC U TU L ÎN D E P T A T ĂR

Regiunea Munteniei, caracterizată printr-o proporţie echilibrată a diferitelor forme de relief — munţi, dealuri şi cîmpii —, se întinde pe malul sting al Dunării, între apele Oltului şi ale Buzăului, limitată către nord de Carpaţii Meridionali. O particularitate a cadrului geografic din această zonă a constituit-o întrepătrunderea pădurilor cu stepa şi a unor cîmpii joase cu terasele, unde apa aflată la mică adîncime a favorizat, din timpuri străvechi, locuirea unui teritoriu destul de întins la adăpostul pădurilor. De asemenea, poziţia geografică a Munteniei la răspîntia marilor drumuri — din cîmpia Dunării spre Carpaţi şi ca atare către marile centre comerciale transilvănene — a determinat o vieţuire intensă, îndelungată şi permanentă a societăţii omeneşti din cele mai îndepărtate zori ale istoriei umanităţii. Astfel, potrivit cu stadiul de astăzi al documentării arheologice se poate vorbi de începuturile existenţei omului pe aceste meleaguri, încă din epoca paleolitică, epocă care din punct de vedere geologic corespunde cu perioada cuaternară. în paleolitic, împărţit în trei etape — inferior, mijlociu şi superior —, prin făurirea uneltelor din piatră cioplită, omul s-a separat definitiv da regnul animal. Formele primare de economie, culegerea de rădăcini şi fructe, precum şi vînătoarea de animale mari i-au dat omului putinţa sa evolueze şi, ca urmare, să parcurgă primele etape ale dezvoltării istorice.
15

Asupra datei apariţiei omului paleolitic, pe actualul teritoriu al Munteniei, specialiştii duc încă discuţii, în acest sens la Ciuperceni (judeţul Teleorman), în punctul ,,La Vii", s-a constatat existenţa unui strat de cultură aflat în partea superioară a depunerii de loess, ce cuprinde o bogată industrie de silex bazată pe desprinderea de aşchii de pe nuclee, însoţită şi de resturi faunistice. S-a ajuns la concluzia că aceste nuclee, găsite în strat, sînt de acelaşi tip cu cele identificate pe valea Dîrjovului, ce aparţin „Culturii de prund" şi, ca atare, au o vechime de cea l 200 000 — l OOU 000 de ani. Paleoliticului mijlociu, îi corespund uneltele găsite întîmplător pe teritoriul bucureştean în nisipăriile de la Herăstrău şi Bucureştii Noi, precum şi cîteva ustensile din silex depistate prin cercetările arheologice organizate, în anii 1953—1954, pe dealurile Radu Vodă şi Mihai Vodă. Prezenţa celor peste o mie de piese-aşchii, lama, topoare de silex, culese din punctul Malu Roşu (ia 4 km depărtare de oraşul Giurgiu), fac dovada unui atelier de prelucrare a cremenii, adusă de la sudul Dunării, încadrat, după tipul pieselor, în paleoliticul superior. Pentru aceeaşi perioadă de timp dispunem şi ele descoperirea unei aşezări-atelier de exploatarea silexului aflata în comuna Lapoş, judeţul Buzău ; de asemenea, se cuvine a fi menţionate şi depunerile paleolitice de la Tîrgşorul Vechi şi Vadul Săpat. în cultura materială a triburilor neolitice (cea 6 000 — 2 000 î.e.n.) prin trecerea de la forma simplă de culegere a produselor la economia productivă s-au realizat mari schimbări în evoluţia societăţii omeneşti. Progresele înregistrate în economia vremii se datoresc, înainte de toate, înnoirilor substanţiale ce au avut loc în evoluţia forţelor de producţie, îndeosebi în dezvoltarea uneltelor de muncă. Folosirea toporului de piatră a determinat un real progres şi o îmbunătăţire a condiţiilor de locuit prin faptul că utilizarea lui a permis o mai bună amenajare a caselor construite la suprafaţa solului, precum şi -defrişarea unor păduri.
16

Săpăliga din corn de animal devine unealta fundamentală în cultivarea plantelor, iar o gamă întreagă de cuţite şi răzuitoare din piatră sau împunqătoare de os şi aramă, înlesnesc prelucrarea pieilor de animale sau a lemnului. De asemenea, prisnelele şi greutăţile de lut sînt mărturia torsului şi ţesutului. Cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor domestice — forme principale în economie — sînt completate de meşteşuguri casnice : tors, ţesut, prelucrarea pietrei, osului, lemnului şi olăritul. Dezvoltarea economiei în epoca pietrei şlefuite a atras şi o nouă formă de organizare socială, aceea de gintă, apărută în paleoliticul superior, care însă în neolitic capătă o mai puternică stabilitate prin unirea a două sau mai multe ginţi, ceea ce a dat posibilitatea apariţiei unei noi organizări sociale : tribul. Progresele înregistrate în evoluţia forţelor de producţie a permis trecerea grupurilor umane la sedentarism şi, ca atare, la stabilirea oamenilor în aşezări. în faza timpurie a neoliticului muntean se înscriu purtătorii culturii Vinca, denumire dată după o localitate de pe Dunăre, la sud de Belgrad. Locuinţele sînt de suprafaţă şi îngropate în pămînt ; în această perioadă se trece şi la amenajarea caselor pe pantele înclinate. Uneltele din silex sînt în special microlitele, cele mai tipice fiind vîrfurile şi lamele mărunte, alături de care se răspîndesc şi răzuitoarele de diferite forme. în Bucureşti s-au cercetat aşezări locuite de purtătorii culturii Vinca la Dudeşti, pe malul Dîmboviţei, într-un loc denumit „Malul Roşu", în satul Căldăraru de pe malul lacului Cernica şi la Fundenii Doamnei, pe un platou de pe malul lacului Fundeni. Prezenţa unor unelte microlite lucrate dintr-un silex care nu se găseşte pe teritoriul Munteniei, ci la sud de Dunăre, în platforma prebalcanică, atestă că triburile culturii Vinca de pe aceste meleaguri întreţineau legături de schimb cu populaţii din alte regiuni.
17

Formele principale ale ceramicii sînt cupele cu picior înalt şi gol în interior, străchinile şi vasele bitronconice. Ca motiv decorativ caracteristic se folosea banda umplută cu puncte, iar în pasta vaselor se amesteca pleava şi nisipul fin. în legătură cu un cult al fecundităţii existent în acele vremuri, se dezvoltă o bogată plastică antropomorfă şi zoomorfă de lut. După dispariţia purtătorilor culturii Vinca, pe teritoriul actual al Munteniei a vieţuit populaţia care a creat cultura Boian, nume dat după aşezarea neolitică de pe malul lacului Boian, din apropierea Călăraşilor. Această cultură materială a fost constatată din vestul şi centrul Transilvaniei pînă în R. P. Bulgaria, Respectivele comunităţi aveau locuinţe îngropate în pămînt (bordeie) ca cele aflate la Căţelu şi Ciuleşti pe teritoriul Bucureştilor, dar şi de suprafaţă, mai confortabile şi mai solide, din lut şi lemn, cu o încăpere şi pridvor, aşa cum s-a descoperit în comuna Petru Rares (judeţul Giurgiu). Olăria, variată ca forme, se caracterizează prin decorarea în tehnica exciziei şi a încrustaţiei în pastă albă, folosindu-se ornamentaţia meandricăgeometrică. Descoperirea şi cercetarea unei vaste necropole de incineratie, din satul Căldăraru, pe malul lacului Cernica, a permis cunoaşterea unor manifestări ale vieţii spirituale a acelor oameni. Datorită descoperirilor arheologice s-a ajuns la concluzia că în epoca neolitică se practicau atît înmorrnîntările în poziţie chircită (de la Glina şi Boian), cît şi cele cu înhumaţii întinşi pe spate (la Cernica-Căldăraru), toate prevăzute cu un inventar bogat de provenienţă mediteraniană — brăţări, diademe din perle de aramă aşezate pe piept şi braţe — procurate pe calea schimburilor intertribale. Perioada tîrzie a epocii neolitice, corespunde în Muntenia purtătorilor culturii Gumelniţa. Numele provine de la o aşezare a acestei culturi, cercetată la Gumelniţa, în apropierea oraşului Olteniţa. Triburile gumelniţiene răspîndite în egală măsură în Muntenia, sud-estul Moldovei, Dobrogea, precum şi pe teritoriul R, P. Bulgaria, au avut ca tip prin18

cipal de aşezare tell-ul sau movila. Cele mai bine cunoscute sînt aşezările de la Vidra, Tangîru, Căscioare, Glina. Comunităţile trăiau pe boturi de dealuri, dar, în acelaşi timp, şi pe locuri înălţate, întărite cu şanţ de apărare ca cel de la Vidra — la sud de Bucureşti — şi la Teiu (Topoloveni, judeţul Argeş). Principalul tip de locuinţă îl constituie casa de suprafaţă, rectangulară, prevăzută, cîteodată, şi cu un pridvor. Casele sînt de mici dimensiuni ; formează totuşi o excepţie locuinţa mare de la Tangîru, cu lungimea de peste 14 m, împărţită în mai multe încăperi. Un aspect interesant al acestei culturi, din perioada de sfîrşit a epocii neolitice, îl constituie reprezentările plastice realizate din lut sau os. Modelările stilizate ale corpului omenesc sau ale diferitelor animale demonstrează existenţa unor forme de cult ori practici magice, evidenţiind o deosebită valoare artistică a pieselor respective prin transpunerea plastică a unor trăsături specific omeneşti (meditaţia, rîsul). Dintre reprezentările multiple şi variate ale culturii Gumelniţa, recipientul de cult modelat în forma unui trup de femeie descoperit la Vidra, şi cunoscut sub numele de „Zeiţa de la Vidra", constituie un exemplar unic în lumea artei neolitice. De asemenea, menţionăm pentru frumuseţea sa inegalabilă şi vasul antropomorf de la Sultana. Epoca bronzului (2000 — 1200 î.e.n.), caracterizată prin dezvoltarea creşterii vitelor în turmă, a agriculturii primitive, a metalurgiei bronzului, a înmulţirii războaielor de jaf, precum şi activitatea susţinută de schimb au favorizat acumularea de bunuri personale. Apariţia plusprodusului a dus la înlocuirea matriarhatului — ca organizaţie socială — cu patriarhatul, în care rolul principal în societate revenea bărbatului. Procesul istoric de dezvoltare a grupurilor tribale de pe teritoriul României, în cadrul epocii bronzului, se caracterizează prin aspecte de cultură materială care au cuprins arii geografice diferite. Astfel, în perioada timpurie a epocii bronzului, Muntenia, Oltenia şi sud-vestul Transilvaniei au
19

fost populate de triburile caracteristice culturii Glina III-Schneckenberg, care erau stabile şi practicau o economie productivă bazată pe agricultura primitivă şi păstorit, dar în această vreme avînd o preocupare în plus în raport cu epoca precedentă, aceea a prelucrării bronzului. Cultura Glina III, este numită astfel în literatura de specialitate după nivelul al treilea din tell-ul de la Glina, situat în apropiere de Bucureşti, Datorită pămîntului lor mănos terasele apelor au determinat fixarea unor populaţii ce se ocupau cu păstoritul şi agricultura, fapt dovedit de inventarul aşezărilor aflate în localităţile Văcăreşti, Brăteştii de Jos (ambele din judeţul Dîmboviţa), Buget, Ilfoveni, Popeşti, Glina, Budeşti, Vasilaţi, Odaia Turcului, Crivăţ (toate în judeţul Giurgiu), Roşu (Bucureşti), Militari (Bucureşti), unde uneltele din silex, piatră şi os abundă, în această epocă olăritul a reprezentat un meşteşug larg răspîndit, vasele descoperite în locuiri fiind lucrate din lut fin, frumos lustruite, bine arse şi înfrumuseţate prin aplicaţii plastice, impresiuni, ori acoperirea recipientelor cu barbotină sau striuri aplicate cu măturică. Dezvoltarea forţelor de producţie a dat posibilitatea triburilor autohtone să evolueze în timp, creînd astfel o nouă cultură materială, cultura Tei, a cărei denumire provine de la descoperirea unei staţiuni situată în Bucureşti, pe malul lacului Tei. Aria ei de raspîndire cuprinde numai Muntenia — Vîforîta, Perşinari, Cazaci, Popeşti, Budeşti, Vasilaţi şi raza oraşului Bucureşti (Tei, Căţelu Nou, Chitila, Bragadiru, Văcăreşti) — şi Ţara Bîrsei. Uneltele de producţie se lucrau din aceeaşi materie primă, folosită şi în cultura Glina III, pe care a urmat-o în timp. Vasele, felurite ca forme şi decor, aduc elemente noi prin profilele ceramice existente : castronul şi ceaşca, precum şi prin ornamentarea în noua tehnică a inciziei punctate şi încrustaţia cu pastă albă, motive ornamentale ce au la bază elementul spiralo-meandric. Cultura Monteoru, cunoscută în Muntenia, în mod deosebit, prin cercetările arheologice realizate la Sărata-Monteoru, Aldeni, Berea şi altele, se re20

marcă prin cana, ceaşca, castronul şi vasul de provizii, ornate prin incizii şi decor în relief. Perioada de sfîrşit a epocii bronzului în Muntenia se caracterizează prin cultura Coslogeni, descoperită pentru prima dată în comuna cu acelaşi nume ; în prezent, aceasta s-a constatat şi pe te•ritoriul oraşului Bucureşti, prin cercetările de la Chitila, de la punctul „Fermă". Prima epocă a fierului (Hallstatt-ul), cuprinsă între 1200—450 î.e.n. reprezintă o etapă de progres a societăţii omeneşti. O conturare mai precisă a caracteristicilor acestei perioade de timp s-a petrecut după anul 800 î.e.n., cînd în cea mai mare parte a ţării, incluzînd şi teritoriul actual al Munteniei, s-au răspîndit triburile purtătoare ale culturii Basarabi. Urmele materiale ale acesteia pot ii urmărite prin uneltele, armele şi chiar obiectele de podoabă datorate mai ales descoperirilor de la Radovanu, Curcani, Chirnogi, Budeşti, Teiu, Valea Voievozilor, Românu şi altele ; în aceeaşi perioadă se poate încadra şi valul de apărare al locuirii de la Popeşti. Olăria specifică acestei culturi cuprinde ceaşca cu tortile supraînăltate, vasul bitronconic, de culoare neagră, cu un luciu metalic la exteriorul recipientelor, decorate prin caneluri oblice, elemente ce-au aparţinut primei epoci a fierului, cînd tracii nord-dunăreni, au venit în contact direct cu lumea greacă, scită şi ilirică. Aceştia au influenţat cu noi forme de viaţă ce se vor definitiva în cadrul culturii Latène geto-dacice. Civilizaţia geto-dacilor, locuitori şi ai Munteniei a preocupat încă din secolul trecut pe diferiţi cercetători ca Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian, Dimitrie Butculescu şi Grigore Tocilescu, urmaţi de loan Andrieşescu, marele savant Vasile Parvan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe, Hadrian Daicoviciu şi alţii. Datorită cercetărilor arheologice recente s-a ajuns la concluzia că în Muntenia numărul aşezărilor strămoşilor noştri geţi depăşeşte cifra de 300, ceea ce dovedeşte o densitate ridicată. Dintre acestea unele ca cele de la Popeşti, Zimnicea, Radovanu, Tinosu, Piscul Coconi, Cetăţeni au avut o deosebită importanţă econoinicopolitică.
21

Continuînd obiceiurile înaintaşilor, geto-dacii şi-au întemeiat în numeroase locuri fie aşezări de tip rural, fie centre fortificate şi aglomerate în spaţii restrînse.

Fructieră şi strachină geto-dacice lucrate la roată.

Indiferent de caracterul aşezărilor, acestea au fost situate în apropierea apelor curgătoare, pe terasele joase sau înalte ale nurilor, pe boturi de dealuri, înconjurate de două sau de trei părţi de ape. Aşezările fortificate de la Zimnicea, Roşiori de Vede, Albeşti, Orbească de Sus, Piscul Grăsani, Popeşti-Novaci, Radu Vodă (Bucureşti) ş.a. plasate pe platouri şi prevăzute cu şanţ de apărare, ori cu un şanţ şi o palisadă, sau uneori cu şanţ şi val de pămînt sîrit mai rar întîlnite în Muntenia, comparativ cu cele deschise, nefortificate.
22

în toate locuirile indiferent de tipul lor s-a aflat un bogat inventar alcătuit din unelte de producţie, obiecte de uz casnic, accesorii, arme realizate din fier, precum şi ceramică lucrată cu mina ori îa roată.

Oglindă din bronz geto-dacică (după Mioara Turcu, Geto-dacii din Cimpia Munteniei, 1979).

Prin analiza obiectelor descoperite se pot reconstitui îndeletnicirile strămoşilor noştri. Menţionăm că fierul, din care ei şi-au realizat uneltele şi armele, era extras şi prelucrat local. Chiar şi aici, unde minereurile de fier sînt sărace, există dovezi ale prelucrării acestui metal, fapt atestat de cuptoarele de redus minereul de la Bracţadiru (Bucureşti), de la Radovanu şi de la Rociu. De asemenea, inventarul bogat al locuinţelor, dă posibilitatea de a se constata omogenitatea culturii geto-dace. Astfel, în cadrul ceramicii au fost realizate anumite forme preluate din epoca bronzului sau din Hallstatt, iar în artă unele obiecte de podoabă sînt transpuse din epoci anterioare, în acest sens mărturie stau brăţările torsionate folosite în epoca bronzului, cărora în perioada imediat următoare li s-au adăugat la extremităţi capete de şerpi stilizaţi (tezaurele aflate la Herăstrău-Bucureşti şi Bălăneşti), colierele, lanţurile împletite din fire de argint (tezaurul de la Vedea), aplicele, inelele. Toate aceste elemente demonstrează cu prisosinţă măiestria geto-dacilor în arta argintului, artă dezvoltată in secolele I î.e.n. — I. e.n. cînd de altfel se încadrează tezaurele din ţara noastră.
23

Indiciul cel mai edificator asupra nivelului atins de geţi atît în activitatea economică, cit şi în dezvoltarea socială, îl dovedeşte rapiditatea şi intensitatea cu care ei au adoptat moneda, care pentru început imita moneda greco-macedonenă, ca o con-

0 ,1 6 3

Obiecte de uz casnic (sus) şi teacă de pumnal (jos) descoperite la Cătelu Nou şi, respectiv, Popeşti (după ,,Cercetări arheologice în Bucureşti", l, 1963 şi Radu Vulpe in „Materiale si cercetări arheologice", III, 1957).

secinţă a relaţiilor de schimb intens existent între cele două populaţii. Istoria politică a geto-dacilor este cunoscută în cea mai mare parte datorită izvoarelor literare antice. Astfel, spre exemplu, , .părintele istoriei", Herodot, ne descrie evenimente petrecute în veacul al VI î.e.n., din care rezultă vitejia strămoşilor noştri. De asemenea, expediţia lui Alexandru Mă24

cedon la Dunărea de Jos, unde geţii au opus o puternică rezistenţă a fost relatată de scriitorul grec Arrian. Sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. şi începutul celui următor, marchează in Cîmpia Munteniei, formarea unei mari şi puternice uniuni tribale ge-todacice, condusă de Dromichaites. Un eveniment de seamă petrecut în veacul al II-lea î.e.n. a fost expansiunea Romei în răsărit ca urmare a războaielor sale cu Macedonia, în această perioadă geţii nu au încetat nici un moment să vină în ajutorul populaţiilor învecinate ; illiri, traci, scordisci şi tribalii. Astfel cea mai veche trecere a dacilor, ca aliaţi ai scordiscilor, dincolo de Dunăre este cunoscută în anii 109—106 î.e.n. Ei sînt învinşi şi respinşi de M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei. O altă campanie din anul 74 î.e.n. a romanilor conduşi de C. Scribonius Curio a fost întreprinsă, probabil, în scopul urmăririi unui grup de getodaci. Urmăritorii romani au ajuns pînă la Dunăre, fără a o trece. Un veritabil pericol pentru romani, 1-a constituit formarea în deceniul al treilea al secolului I î.e.n. a statului centralizat geto-dac realizat de către Burebista. Izvorul principal, scris, pentru epoca acestui mare conducător geto-dac rămîne geograful Strabon. La începutul primului război daco-roman din anii 101—102 e.n. teritoriile Munteniei şi Moldovei de Jos aparţineau Daciei, dar la sfîrşitul anului 102 aceste regiuni se găseau sub controlul Imperiului roman. La începutul perioadei de ocupaţie a Daciei de către romani, Muntenia rămîne în aceeaşi situaţie, fiind o zonă supravegheată de către armatele învingătoare şi străbătută de drumurile ce făceau legătura între Dacia şi Moesia Inferioară. Aceste drumuri urmau văile nurilor sau le întretăiau. La răsărit de Olt în afară de căile naturale ale Argeşului, lalomiţei, Şiretului şi ale afluenţilor lor, s-au putut deduce drumuri romane : spre pasul Bran, prin Rucăr, între vadurile dunărene de la Giurgiu şi Olteniţa pe de o parte şi păsurile Bratocea şi Tabla Butii prin Mălăeşti şi Drajna de Jos.
25

Aşadar prin poziţia sa geografica Muntenia prezenta un interes deosebit pentru romani, şi din acest motiv, în primele secole ale e.n., ei au căutat să menţină sub supraveghere acest teritoriu, în vremea domniilor împăraţilor Augustus şi Nero s-a dus politica „spaţiului de siguranţă", pe linia Dunării, iar mai apoi în perioada de domnie a lui Traian s-a trecut la construirea castrelor din regiunea subcarpatică (Drajna de Jos, Mălăeşti, Tîrgşor, Rucăr ş.a.). Astfel monedele găsite la Drajna de Jos, în număr de 22 piese, se încadrează între anii 88—117. Deci acest castru creat de Traian a fost evacuat, în anul 118, de către împăratul Hadrian, din cauza tulburărilor de la Dunărea de Jos, provocate de către sarmaţi. Sondajul de la Mălăeşti dovedeşte o situaţie asemănătoare celei de la Drajna. De unde rezultă că şi acest fort a fost distrus tot prin violenţă şi părăsit se pare, de asemenea, în perioada lui Hadrian. De aici rezultă că împăratul a evacuat garnizoanele romane, din văile sudice ale Carpaţilor Meridionali, în urma presiunii triburilor locale şi a atacurilor neamurilor germanice, din anii 117—118 e.n. ; ca atare el a retras trupele romane pe linia Oltului transilvănean. O extindere a stăpînirii romane dincolo de Olt are loc prin ridicarea Ij'mes-ului Transalutanus în vremea împăratului Septimius Severus (193—211) ; a fost însă o acţiune de scurtă durată, datorată intervenţiei carpilor din anii 245—247, în vremea domniei lui Filip Arabul (244—249), cînd s-a produs şi părăsirea fortificaţiei. Cele mai multe castre romane au fost răspîndite pe linia Oltului şi a 7imes-ului Transalaian, deci la graniţa de răsărit, cea mai vulnerabilă. Cele de pe limes-ul Transalutcm (Flămînda, Putineiu, Băneasa, Roşiori de Vede, Gresia, Ghioca-Crîmpoaia, Urlueni, Fîlfani-Izbăşeşti, Săpata de Jos, Albota, Purcăreni, Jidava şi Rucăr) sînt de mici dimensiuni, mai toate de pămînt, construite pentru trupe auxiliare cu un efectiv de 500 de oameni, între Brazda lui Novac de Sud şi Dunăre, se înscriu fortificaţiile de la Turnu Măgurele şi Pietroşani. Aşadar numărul lor ridicat, existent pe actualul teritoriu mun26

lean, demonstrează o continuă supraveghere a puterii romane şi asupra acestei regiuni. Aici va continua să-şi ducă existenţa populaţia autohtonă a „dacilor liberi", a cărei cultură materială şi spirituală s-a dezvoltat din aspectul tîrziu al Latène-ului geto-dac, puternic influenţată de aceea romană, dînd naştere culturii denumită Militari-Chitila. Cercetările arheologice de la Dulceanca (judeţul Teleorman), Mătăsaru (judeţul Dîmboviţa), Tîrgşor (judeţul Prahova), precum şi cele aflate în raza municipiului Bucureşti la Militari, Strauleşti, Căţelu Nou şi altele, au dat posibilitatea de a se constata existenţa unor aşezări întinse în apropierea surselor de apă, rîuri ori izvoare, îndeletnicirile locuitorilor erau cele specifice geto-dacilor : agricultura şi păstoritul. Dovezile practicării metalurgiei fierului s-au înregistrat prin cantitatea de zgură descoperită la Mătăsaru, Dulceanca şi Militari, în primele două staţiuni amintite, descoperirea deşeurilor de tablă din bronz, confirmă că acolo se lucrau sau se reparau chiar obiecte din acest aliaj. împreună cu metalurgia fierului şi prelucrarea lemnului, olăria ocupa un loc important în preocupările dacilor. Formele ceramice realizate dovedesc pe lîngă tradiţia Latène-ului geto-dacic şi o puternică influenţă romană. Destul de multe au fost şi produsele de import romane venite în Dacia şi Moesia Inferior : unelte, arme, accesorii pentru îmbrăcăminte (fibule, catarame) etc. Nu rare sînt cazurile cînd în aşezări au apărut şi monede romane sau, uneori, chiar tezaure monetare romane. Pe baza monedelor, fibulelor şi a întregii culturi materiale descoperite, cultura Militari-Chitila poate fi încadrată în secolele II—IV e.n. Deci multiplele vestigii arheologice ale acestei perioade fac dovada certă că în Muntenia procesul de romanizare s-a petrecut paralel cu cel din Dacia romană. De altfel, populaţia de la nordul Dunării venise, prin relaţii comerciale, în contact cu civilizaţia provincială romană, înainte de ocuparea Daciei de către romani, iar sudul Munteniei a rămas în directă legătură cu lumea romană şi romano27

bizantină şi în veacurile IV—VI e.n., după cum atestă descoperirile arheologice şi datele istorice. Istoria societăţii omeneşti de pe aceste meleaguri poate fi urmărită şi în cursul secolului al IV-lea e.n. cînd spaţiul de la nordul Dunării de Jos este dominat de uniunile de triburi gotice. Din această perioadă se cunosc aşezări la Tîrgşor, Olteniţa, Tichileşti, Ulmu şi altele, precum şi cimitire birituale descoperite la Mitreni, Sultana şi Căscioare. Tradiţia culturii dacilor persista în această perioadă de timp. Astfel, se constată, în cadrul ceramicii folosită de populaţia secolului al IV-lea e.n., prezenţa vaselor-borcan lucrate cu mîna în forme ce continuă tradiţiile autohtone din veacurile anterioare, precum şi variate recipiente modelate la roata perfecţionată (de picior) : străchini, ulcioare, amfore, vase de provizii etc. Textele antice subliniază pentru regiunea fostei Dacii existenţa unei ,,Gotia". Descoperirile arheologice ce cuprind însă vestigii din veacul al IV-lea dovedesc persistenţa populaţiei autohtone daco-romane şi prin aceasta contrazic menţiunea izvoarelor scrise. Rămîne un singur fapt real ce trebuie reţinut şi anume că în acea vreme goţii instalaţi pe teritoriul actual al Munteniei alcătuiau elementul cel mai puternic din grupurile alogenilor. Populaţia băştinaşă la acea vreme era destul de numeroasă, iar incursiunile ei la sudul Dunării în Imperiul roman au determinat pe mai mulţi împăraţi, printre care şi Constantin cel Mare să-şi adauge titlul de Carpicus Maxirnus (315—319 e.n.). Un alt argument al existenţei populaţiei locale dacice la nordul Dunării în veacul al IV-lea, îl aduc rezultatele cercetărilor din necropola de la Spanţov, unde numărul scheletelor avînd elemente caracteristice meridionale, specifice populaţiei locale — negermanice — este predominant. La fel în aşezările veacului al IV-lea e.n. din Muntenia, au fost descoperite căţui-afumători, formă de vas tipică pentru cultura materială a geto-dacilor din veacul al II-lea î.e.n. şi perpetuată ca atare pînă în secolul al IV-lea e.n. în această perioadă Muntenia a păstrat legături active cu Imperiul roman de la sudul Dunării. Aceste relaţii au devenit mai puternice în momen28

tul în care goţii au fost recunoscuţi ca federaţi ai imperiului, intrînd astfel în sfera de influenţă a civilizaţiei romane atît din punct de vedere politic, cit şi spiritual. Venirea hunilor va duce la destrămarea vremelnică a relaţiilor dintre regiunea noastră şi provinciile romane de la sudul Dunării. Deşi o perioadă atît de tulbure, totuşi prezenţa populaţiei locale este menţionată de către un scriitor antic, atunci cînd împăratul Theodosius I (379—395) infringe şi respinge dincolo de Dunăre, în anul 381, un grup de sciri (germani), carpo-daci şi huni. Dominaţia hunică, deşi violentă, nu a avut ca urmări decît distrugerea unor aşezări din Muntenia, aşezări refăcute începînd cu a doua jumătate a secolului al V-lea, o dată cu dispariţia puterii politice a hunilor instalaţi în Cîmpia Panonică. Descoperirile arheologice din Muntenia, ca de altfel şi din alte părţi ale ţării, dovedesc că populaţia locală, daco-romană, şi-a continuat existenţa pe acelaşi teritoriu şi după epoca dominaţiei hunice, cînd tradiţia secolului al IV-lea s-a menţinut în cultura materială, îmbinată cu influenţa civilizaţiei romano-bizantine. Această influenţă s-a exercitat mai puternic în zonele apropiate Dunării, deci ale graniţei Imperiului, graniţă întărită din nou în veacul al VI-lea şi în mod deosebit în perioada domniei împăratului lustinian. La mijlocul veacului al VI-lea şi începutul celui următor în regiunea Dunării se face simţită venirea triburilor slave, ceea ce va determina Imperiul bizantin să se retragă de la Dunărea de Jos, astfel că slavii vor avea putinţa de a se instala la sudul fluviului. Cultura materială întîlnită de slavi în Muntenia, în veacurile VI—VII e.n., este de tip daco-roman. Această cultură s-a conturat pe teritoriul Bucureştilor, într-o largă arie de răspîndire în actualele cartiere, Ciurel, Străuleşti, Militari, Căţelu Nou, iar în Muntenia o amintim la Dulceanca, Sărata-Monteoru, Radovanu, Băleni, Frasinu şi altele. Borcanul şi amfora ? sînt forme specifice ce reproduc elemente ale ceramicii romane, iar ulcioarele continuă tradiţia tipurilor respective, cunoscute în veacurile III—IV e.n., în cultura populaţiei locale daco-romane. în condiţiile în care Imperiul
29

romano-bizantin îşi întăreşte limes-ul dunărean şi îşi consolidează mai multe capete de pod la nord de fluviu, în secolul al VI-lea populaţia românească a păstrat legături cu centrele romano-bizantine, de la sud de Dunăre, situaţie reflectată astăzi în cadrul cercetărilor arheologice, unde în aşezările vremii se întîlnesc materiale aduse pe calea schimbului : fibule din bronz, monede bizantine, amfore romano-bizantine. Aceste locuiri aparţin populaţiei româneşti, din veacurile VI—VII, cînd grupurile slave au fost rapid asimilate de către autohtoni. în perioada secolelor VIII—XII, zona Munteniei a fost dens populată. Astfel numai pe teritoriul actual al judeţului Brăila sînt întîlnite peste 20 de staţiuni (la Rîmnicelu, Brăiliţa, Sihleanu), iar din restul Munteniei mai amintim descoperirile de la Valea Popii, Chirnogi (cimitir), Dridu-Curcani şi multe altele, în Bucureşti numărul descoperirilor din această perioadă de timp înscrise, de asemenea, pe cursul vechilor rîuri arată o puternică densitate. Locuitorii aşezărilor feudale timpurii aveau ca ocupaţii principale agricultura şi creşterea vitelor ; de asemenea, ei practicau şi meşteşuguri legate de prelucrarea lutului şi fierului, dovada fiind făcută prin cuptorul de redus minereul aflat la StrăuleştiBucureşti, precum şi prin resturile de zgură din fier, bare metalice, elemente ce constituie un preţios indiciu asupra existenţei unui început de metalurgie. în secolele VIII—XII, concomitent cu folosirea ceramicii locale, se întrebuinţau, adeseori, şi vase acoperite cu smalţ verde şi ulcioare din caolin aduse din centrele sud-dunărene. Tot acum se constată, de asemenea, şi o intensificare a circulaţiei monetare bizantine. Către mijlocul veacului al XIII-lea aşezările din Cîmpia Română, alături de cele din Moldova şi Transilvania au primit o grea lovitură, datorată invaziei tătarilojr. Aceştia, 'în primăvara anului 1241 au pornit o amplă expediţie de cucerire spre centrul Europei năpustindu-se asupra Poloniei, Moldovei, a zonelor deluroase ale Carpaţilor Meridionali şi a Transilvaniei, în anul următor o armată tătărască aflată în retragere spre nordul Mării
30

Negre a trecut Dunărea dinspre Balcani şi a distrus aşezările întîlnite în lunca fluviului. Există izvoare unde se relatează despre ciocnirile dintre români şi trupele tătare invadatoare. La numai cîţiva ani după invazia tătară, textele scrise semnalează prezenţa unor formaţiuni statale de tip feudal pe teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, mai ales la vest de rîul Argeş, în acest sens, diploma acordată de regele Bela al IV-Iea al Ungariei Cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, menţionează cnezatele lui loan şi Farcaş, a ţării voievodului Litovoi şi a celei a lui Seneslau. Procesul de unificare a teritoriilor locuite de români continuă, pentru ca în primele decenii ale secolului al XIV-lea, din Catpaţii Meridionali şi Dunăre să se consolideze un stat feudal, puternic, capabil de a infringe în anul 1330 armatele maghiare ale regelui Carol Robert. Victoria repurtată în acel an la Posada a consfinţit independenţa statului feudal Ţara Românească şi a consolidat poziţia voievodului sau Basarab I. Reşedinţa voievodală stabilită la Curtea de Argeş a fost mutată de viteazul Basarab I la Cîmpulung, unde va rămîne puţin timp, deoarece Vladislav I—Vlaicu (1364—1377] a readus-o la Curtea de Argeş, oraşul cunoscînd o perioadă de înflorire sub domnii Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrîn pînă în anii 1418 cînd în vremea domniei lui Mihail I (1418—1420) scaunul domnesc a fost stabilit la Tîrgovişte. Dar, în tot veacul al XIV-lea, o data cu domnia lui Basarab I şi a urmaşilor săi, pînă la începutul epocii lui Mircea cel Bătrîn — datorită tendinţelor de expansiune a dominaţiei Regatului maghiar, puternic pericol în faţa statului tînăr Ţara Românească — atenţia principală a românilor a fost îndreptată asupra fortificării şi apărării celor mai importante căi de acces dinspre nordul şi vestul ţării. Astfel s-a avut în vedere întărirea căilor principale de pe valea Dunării şi aceea care lega Braşovul de Cîmpulung. Pe această din urmă cale existau două fortificaţii una la nord de Rucăr, la Oraţia, iar alta la Cetăţeni. Pericolul aproape permanent al atacurilor armate sau chiar al expediţiilor de pradă turceşti au im31

pus, de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, întărirea unor aşezări cu şanţuri, valuri şi palisade. Sînt cunoscute sate ca cel de la Coconi (judeţul Călăraşi) prevăzute cu astfel de amenajări, care completau pe cele naturale. Din sistemul de fortificaţii făceau parte unele care au avut un caracter temporar ca spre exemplu cetatea de pămînt — cu o scurtă durată de funcţionalitate — de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, de la Frumoasa (judeţul Teleorman). în vremea domniei lui Mircea cel Batrîn (1386— 1418) cînd Ţara Românească a devenit un punct strategic de rezistenţă antiotomană la Dunărea de Jos, erau necesare noi fortificaţii. In acest sens Mircea cel Batrîn a ridicat cetăţile Turnu şi Giurgiu, dimpreună cu cele construite în Dobrogea şi Transilvania. Apoi, în domeniul construcţiilor defensive ridicate pînă în timpul lui Vlad Ţepeş (1448 ; 1456— 1462 ; 1476) nu mai sînt semnalate alte noi fortificaţii. In perioada acestui domnitor, pe malul Dîmboviţei, pe malul dintre Giurgiu şi regiunile deluroase, s-a ridicat o curte fortificată la Bucureşti. De atunci corespunde — se presupune •— şi nucleul principal al Turnului Chindiei, de la Tîrgovişte, element defensiv principal al acestei Curţi domneşti. Tot de numele îui Vlad Ţepeş se leagă şi construirea cetăţii Poienari. Promovînd o consecventă politică filootomană Radu cel Frumos, fratele şi urmaşul lui Vlad Ţepes, îşi va stabili reşedinţa domnească nu la Tîrgovişte, ca înaintaşii săi, ci la Bucureşti, tîrg aflat în apropierea raialelor otomane de la Dunăre, în jurul cetăţuii lui Vlad Ţepeş, ridicată ca o manifestare a politicii ostile a domnitorului faţă de Poartă, se va dezvolta oraşul devenit capitală a Ţării Româneşti. Cel mai vechi document cunoscut pînă în prezent emis din Bucureşti, localitatea fiind nominalizată ca reşedinţă domnească, datează din 14 octombrie 1465 şi este dat de Radu cel Frumos. Curtea domnească va rămîne în Bucureşti şi în vremea lui Mircea Ciobanul (1545—1552; 1553— 1554; 1558—1559) pentru ca sub Pătraşcu cel Bun (1554—1557) şi Petru Cercel (1583—1585) capitala să fie strămutată din nou la Tîrgovişte, oraş ce va
32

cunoaşte, ca şi Bucureştii, o adevărată înflorire în vremea lui Matei Basarab (1632—1654). în sfîrşit în vremea înscăunării lui Gheorghe Ghica (1659—1660) otomanii temători de desele răscoale ale domnilor Ţării Româneşti, sprijiniţi adeseori şi de principii Transilvaniei, au hotărît ca voievozii români să nu îşi mai strămute scaunul domnesc de la Bucureşti şi să părăsească definitiv cetatea Tîrgovişte, situată mult prea aproape de hotarul Transilvaniei. La sfîrşitul secolului al XV-lea şi în primele decenii ale celui următor, din tot sistemul de fortificaţii ridicat în veacurile precedente, rămăseseră numai întăriturile Curţilor domneşti şi cîteva cetăţi în zona muntoasă, cum ar fi cetatea de la Oraţia, punct de vamă, străjuind trecerea spre Transilvania. Cetăţile dunărene căzuseră sub ocupaţia otomană, transformate în raiale, în timp ce fortificaţiile curţilor domneşti reprezentau doar nişte puncte defensive, în condiţiile social-economice şi politice noi, create în acele vremuri.

BUCURE Şl ÎM PREJURIM ILE SALE ŞTII

Situat în partea sudică a ţarii, la 60 km depărtare de Dunăre şi la 100 km de culmile Carpaţilor, Bucureştii se află la încrucişarea vechilor drumuri comerciale care legau Transilvania, Oltenia şi Moldova cu porturile dunărene. în Bucureşti pot fi vizitate o serie de obiective arheologice, monumente de arhitectură, precum şi muzee deosebit de interesante, toate acestea creînd o imagine sintetică asupra dezvoltării istorice desfăşurată într-o continuă evoluţie de-a lungul mileniilor. Datorită condiţiilor geografice favorabile, oraşul Bucureşti, extins teritorial şi în zona satelor adiacente, cuprinse între Argeş, Ialomiţa şi Mostiştea, a cunoscut o străveche locuire omenească. Relieful perimetrului Bucureştilor, aşezat în centrul Cîmpiei Române, se prezintă sub forma unui şes întins cu lunci largi şi terase străbătute, dintotdeauna, de rîurile Sabar, Dîmboviţa şi Colentina, ultimul formînd în zona nordică a Capitalei o salbă bogata de lacuri : Mogoşoaia, Herăstrău, Floreasca, Tei, Pipera, Chitila, Fundeni şi Cernica. Harta istorică a marelui oraş modern, situat întro zonă geografică prielnică, cu un climat continental moderat, înscrie peste 120 de aşezări omeneşti — cercetate arheologic în majoritatea lor — ceea ce dovedeşte o intensă densitate a populaţiei şi o puternică continuitate de viaţă. Potrivit cu stadiul actual al documentării arheologice, în Bucureşti se poate vorbi despre începuturile existenţei omului încă din paleoliticul infe34

rior, prin descoperirea unor unelte din piatră cioplita aflate în carierele de pietriş de la Pantelirnon şi Fundeni, ori pe dealurile de la Mihai Vodă şi Radu Vodă sau în nisipăria de la Herăstrău. Au urmat comunităţile neolitice ale purtătorilor culturii Dudeşti, atestată la limita terasei Dîmboviţa, Malu Roşu, cartierul Dudeşti, satul Căldăraru ; urme ale culturii Boian, destul de numeroase şi de raspîndite, au putut fi cercetate în preajma centrului Capitalei, la Glina, Căţelu, Căldăraru ; lor le succed elementele culturii Gumelniţa, ce se remarcă mai ales prin reprezentările plasice realizate din lut, os şi piatră, adevărate valori artistice. Dar în timp ce creatorii culturilor epocii bronzului — Glina III şi Tei — au preferat dealurile de la Mihai Vodă, Ciurel, Glina sau luncile joase situate la Tei, Băneasa, Otopeni, locuirea din prima epocă a fierului poate fi urmărită pe tot teritoriul oraşului fie în zona vechilor aşezări, fie extinsă în puncte nepopulate în trecut. Sînt de reţinut existenţa resturilor de vieţuire a populaţiilor din prima epocă a fierului în cartierele Slrăuleşti, Bucureştii Noi, Băneasa, Herăstrău, Tei, Fundenii Doamnei, Căţelu Nou, Ciurel, Militari, Dealul Piscului şi altele. Cea de a doua etapă a epocii fierului, caracterizată prin civilizaţia geto-dacilor se materializează în peste 20 de puncte. Se cunosc locuiri getice, contemporane cu marea acropolă de la Popeşti-Novaci, într-o serie de puncte din cartierele Căţelu Nou şi Dudeşti ori din satele Popeşti-Leordeni, Tînganu, Bragadiru, sau de la Tei, Fundeni, Mihai Vodă, Radu Vodă ş.a. Arta argintarilor getodaci, ajunsă la apogeu în secolele I i.e.n. — I e.n. îşi demonstrează existenţa şi pe aceste meleaguri prin tezaurul de podoabe şi monede, aflat la Herăstrău, sau prin cel de monede găsit întîmplător la Vîrteju, sau în cartierul Militari, precum şi prin bijuterii descoperite la Dealul Piscului, Căţelu Nou Şi Bragadiru. Bine ilustrată este şi perioada stăpînirii romane, datorită vestigiilor aflate în cadrul aşezărilor de la Ciuleşti, Tei, Străuleşti, Militari, Căţelu Nou, daţînd din secolele II—III, ce aparţin dacilor liberi. In fapt, toate acestea fac dovada continuităţii de vieţuire şi a puternicului proces de romanizare.
35

Formele economice principale ale dacilor liberi erau agricultura — cu plugul — şi creşterea vitelor. Dar în afara acestor îndeletniciri au mai fost constatate, datorită obiectelor descoperite, şi prezenţa diferitelor meşteşuguri, printre care atrage atenţia prelucrarea metalelor (argint, bronz şi fier), toate utilizate în vederea obţinerii unor piese fine ca fibule, catarame, lanţuri, precum şi a diferitelor unelte. Ceramica deţine şi în această perioadă de timp o pondere însemnată în majoritatea inventarului aşezărilor şi locuinţelor. Vasele lucrate cu rnîna continuă tradiţia Latene-ului fie prin modele bine cunoscute în epoca precedentă (ceaşca şi fructiera), fie în forma evoluată a vasului borcan. Sub influenţa puternică a civilizaţiei romane meşterii locali au realizat, într-o tehnică avansată, diferite recipiente ca amfore, castroane, patere, întrebuinţînd o pasta fină, o roată perfecţionată şi o ardere uniformă. Noile tipuri ceramice s-au găsit în fiecare dintre staţiunile secolelor II—'III existente pe teritoriul bucureştean. Legăturile strînse cu lumea, romană de la sud de Dunăre sînt ilustrate prin descoperirea la Militari, Tei, Străuleşti, Căţelu Nou a unor vase de lut sau sticlă, statuete şi chei din bronz, precum şi monede provenite în urma schimbului practicat în continuare de dacii liberi cu centrele din Moesia Inferioară. După retragerea aureliană (271—275) vestigiile pe teritoriul bucureştean sînt tot atît de dense ca şi în perioada precedentă. Astfel se cunosc pentru secolul al IV-lea o serie de descoperiri la Fundenii Doamnei, Străuleşti, Crîngaşi, strada 30 Decembrie, Piaţa de Flori, Buftea şi altele. Acelaşi întins teritoriu a adăpostit vatra unor aşezări datate în secolele VI—VII e.n., atestate la Străuleşti, Ciurel, Curtea Veche, în strada Ghivan Nicolae, în Militari. Cea mai reprezentativă aşezare a feudalismului timpuriu datează din veacurile IX—XII şi este identificată în zona centrală a oraşului, în perimetrul Curţii Vechi, precum şi în cartierele Bucureştii Noi, Băneasa, Ciurel, în comunele Otopeni, Bragadiru etc. Unele aşezări erau formate din cîteva gospodării, altele ocupau suprafeţe întinse. Cea mă' extin36

să locuire din această perioadă de timp, existentă în centrul Cîmpiei Române este aceea din zona Curţii Vechi. Ea se întindea din actuala piaţă a Naţiunilor Unite şi cobora pe malul stîng al Dîmboviţei, pînă dincolo de podul Şerban Vodă. în secolele XIV—XVI, în bazinul mijlociu al Argeşului a fiinţat o grupare de nuclee săteşti, dovedită atît de documentele vremii, cît şi de cercetările arheologice efectuate în diverse puncte la Străuleşti-Măicăneşti, Buftea, Tinganu, Dealul Piscului. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea, Bucureştii devin cetatea de scaun a Ţarii Româneşti, de atunci înainte oraşul fiind legat de toate marile evenimente din istoria patriei. Din Bucureşti a ridicat Mihai Viteazul steagul luptei antiotomane în anul 1595, aici au avut loc mişcări sociale de amploare în veacurile XVII—XVIII, iar în timpul revoluţiei din 1821, Tudor Vladimirescu a condus timp de aproape trei luni ţara din Bucureşti. Bucureştii au fost un important centru al revoluţiei de la 1848, precum şi al mişcării unioniste, el devenind, în anul 1862, capitala României. Aici corpurile legiuitoare au votat, la 9 mai 1877, independenţa de stat a României. Tot în Bucureşti s-a dezvoltat o puternică mişcare muncitorească, aici a luat naştere Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România în anul 1893. Tot în oraşul de pe Dîmboviţa s-a desfăşurat, în anul 1910, Congresul de constituire a Partidului Social-Democrat şi a sindicatelor, cu care ocazie s-a adoptat un program de acţiuni revendicative. De asemenea, între 8—12 mai 1921, clasa muncitoare prin reprezentanţii ei la Congresul General al Partidului Socialist din România — Congresul I al P.C.R. —, a hotărît transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist şi afilierea acestuia la Internaţionala a IlI-a. Muncitorimea bucureşteană, sub conducerea Partidului Comunist Român, s-a situat în fruntea luptei proletariatului împotriva exploatării, pentru drepturi sociale şi politice. De-a lungul vremii, Bucureştii s-au afirmat şi ca un însemnat centru al vieţii cultural-ştiinţifice româneşti. După declanşarea şi victoria revoluţiei de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimpe37

rialistă şi trecerea la construcţia socialismului, Bucureştii au devenit o citadelă a industriei, o citadelă a ştiinţei, culturii, artei şi învăţămîntului. Datorită importanţei şi multitudinii obiectivelor aflate în oraş şi în 'împrejurimile sale sugerăm mai multe trasee turistice : A. în centrul Capitalei (1. Muzeul de istorie al Republici;, Socialiste România ; 2. Stavropoleos ; 3. Colecţia de antichităţi daco-romane şi numismatică). B. Zona Curţii Vechi (1. Muzeul de istorie şi artă a municipiului Bucureşti ; 2. Ansamblul arhitectonic Colţea ; 3. Hanul Manuc ; 4. Muzeul Curtea Veche — Palatul Voievodal). C. Sudul Bucureştilor ( i . Dealul Marii Adunări Naţionale; 2. Complexul feudal Radu Vodă ; 3. Foişorul Mavrocordaţilor). D. Spre nordul Capitalei (1. Tînganu ; 2. Cernica ; 3. Pantelimon ; 4. Fundenii Doamnei ; 5. Palatul Ghica Tei ; 6. Plumbuita ; 7. Bucureştii Noi ; 8. Străuleşti ; 9. Chitila ; 10. MăneştiBuftea). E. In împrejurimile Capitalei : 1. în partea de nord-est (Snagov şi Căldăruşani) ; 2. înspre nord-vest (Stosneşti şi Potlogi).

A. ÎN CENTRUL CAPITALEI
1. MUZEUL DE ISTORIE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Calea Victoriei nr. 12 Deschis în ziua de 8 mai 1972, în fostul Palat al Poştelor, cel mai mare muzeu de istorie din România funcţionează într-o clădire frumoasă, construită după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu. înălţată între anii 1894 şi 1900, în stil neoclasic cu o faţadă principală prevăzută cu trepte pe toată lungimea ei şi un frumos portic susţinut de 10 coloane dorice, cuprinse între două volume de capăt, clădirea se află pe locul unde pe la 1690 exista hanul Constantin Vodă. Grav afectat de marele incendiu din martie 1847, hanul a fost demolat după cîtva timp, în anul 1871 pe locul lui ridicîndu-se o sală improvizată destinată unui circ şi
38

spectacolelor de teatru. După dărîmarea respectivei săli a rămas un teren viran numit Piaţa Constantin Vodă, unde edilii oraşului au hotărît să clădească Palatul Poştelor. Edificiul muzeului se compune dintr-un subsol înalt, parter şi două etaje cu o faţadă ridicată din piatră decorată cu elemente sculpturale. In sălile consacrate comunei primitive sînt prezentate vizitatorilor numeroase dovezi privind existenţa omului pe meleagurile ţării noastre încă din epoca pietrei cioplite. Primele mărturii sînt cioplitoarele rudimentare de piatra, de pe văile Oltului şi ale Argeşului. Din perioada mijlocie a pietrei cioplite datează uneltele şi armele aflate la Ripiceni (judeţul Botoşani), Baia de Fier (judeţul Gorj), Ohaba Ponor (judeţul Hunedoara), Cheia (judeţul Constanţa), iar din paleoliticul superior se cunosc sălaşuri ale oamenilor fosili, cercetate la Ceahlău (judeţul Neamţ), Malu Roşu (judeţul Giurgiu), Remetea, Voineşti şi Lapoş (toate în judeţul Buzău). Progresul înregistrat in epoca pietrei şlefuite este atestat de exponatele etalate în continuare în sălile muzeului. O hartă cuprinzînd descoperirile neolitice din regiunea carpato-danubiano pontică dă o imagine clară asupra dezvoltării unitare şi neîntrerupte a societăţii. Alături de uneltele din piatră şlefuită, os şi, chiar, aramă sînt expuse frumoase şi variate recipiente descoperite la Vidra, Vădastra, Cucuteni, Gumelniţa, precum şi diferite statuete din os şi lut ca spre exemplu ,,Gînditorul" şi „Femeia şezînd", descoperite la Cernavoda. Epoca bronzului este înfăţişată într-o sală a muzeului, pentru ca în încăperea imediat următoare să se găsească etalate vestigii din prima epocă a fierului, ce aparţine culturii traco-geto-dacilor : unelte şi arme din aşezarea de la Ferigele-Vîlcca, ceramică descoperită la Susani-Timiş şi PecicaArad. Istoria geto-dacilor are ca idee ilustrarea vieţii materiale şi spirituale a strămoşilor noştri, în muzeu sînt prezentate o serie de unelte diversificate pe ocupaţii : agricultura şi păstoritul, prelucrarea lemnului, extracţia şi prelucrarea metalelor.

Vasele lucrate la roată ori cu rnîna dau imaginea formelor elegante ale ceramicii, descoperite în centrele de la Popeşti, Piscul Grăsani, Tinosu, cetăţile din Mun|ii Orăştiei, sau cele din Moldova. Viaţa economică se remarcă prin tezaure de monede, matriţe monetare (Tilişca), ori prin vasele de import din Campania. Perioada războaielor dacoromane şi transformarea Daciei în provincie romană, se remarcă prin etalarea armamentului dacic şi roman şi prin emisiuni monetare din timpul domniei împăratului Traian, care comemorează evenimentul. Tabloul organizării administrative a Daciei romane este subliniat prin intermediul cîtorva inscripţii, iar cel al vieţii militare cu ajutorul unor planuri de castre, ţigle, cărămizi cu ştampilele legiunilor, alelor şi cohortelor care au staţionat în Dacia şi Moesia Inferioară. Persistenţa elementului autohton dacic, convieţuirea cu colonişti aduşi „ex toto orbe Romano", este demonstrată prin materiale arheologice descoperite în aşezări şi necropole (Soporul de Cîmpie, Obreja, Enisala) prin inscripţii (ca aceea a veteranului lulius Cresceus, găsită la Casei), prin ceramica dacică din castrele romane, precum şi prin tezaurul de la Aţei ce conţine piese de podoabă, unele amintind chiar pe cele de factură dacică, anterioare cuceririi romane. Vizitarea tezaurului istoric naţional, dă posibilitatea cunoaşterii epocilor istoriei noastre prin intermediul pieselor preţioase, în acest sens, este expus unul dintre cele mai mari tezaure din lume, ,,Cloşca cu pui", descoperit, în anul 1837, cu totul întîmplător într-o carieră de piatră ; sau fabulosul tezaur aflat în Moldova, la Conceşti (judeţul Botoşani), precum şi cele de la Şimleul Silvaniei (judeţul Sălaj), Tîrgu Mureş, Perşinari (judeţul Buzău), Drajna de Jos (judeţul Prahova), HerăstrăuBucureşti şi, în sfîrşit, recentele tezaure aflate la Hînova (judeţul Mehedinţi) şi Buneşti-Avereşti (judeţul Vaslui). în muzeu poate fi urmărită evoluţia monedei pe teritoriul patriei noastre din cele mai vechi timpuri, de la începuturile schimbului premonetar, pină la emisiunile curente ale României socialiste. Sînt

expuse o serie de tezaure monetare de la Bugiuleşti (judeţul Vaslui), Jiblea (judeţul Vîlcea), Vîrteju (judeţul Giurgiu), Pecica (judeţul Arad), stateri de aur de la Alexandru cel Mare şi Lisimah din tezaurele de la Dăieni (judeţul Tulcea) şi Gilău (judeţul Cluj) ; se remarcă, de asemenea, tezaurele de monede imperiale romane de la Bîrca (judeful Dolj), Moldova Veche (judeţul Ca-raşSeverin), Gura lalomiţei (judeţul Ialomiţa) ş.a., tezaurele bizantine de la Priseaca (judeţul Dîmboviţa) şi Slatina, precum şi tezaurele de monede feudale 'româneşti de la Corlăteni (judeţul Botoşani), Gura Sutei şi Tîrgovişte (judeţul Dîmboviţa) şi multe altele. Lapidarul dă posibilitatea vizitatorului să facă cunoştinţă cu copia Columnei lui Traian şi cu o serie de texte elene şi latine, descoperite în coloniile greceşti de pe malul Pontului Euxin (Callatis, Tomis, Histria). Din Transilvania provin o serie de inscripţii latine de caracter privat — funerar ori votive — aparţinînd Daciei romane. Menţionăm ca în cadrul acestui muzeu există şi secţii de istorie medievală, modernă şi contemporană.
2. STAVROPOLEOS

Str. Poştei nr. 6 în apropierea Muzeului de istorie a Republicii Socialiste România se află un interesant monument de arhitectură, biserica Stavropoleos, construită în anul 1724, ca paraclis al hanului cu acelaşi nume, edificiu caracteristic ultimei faze a stilului brîncovenesc care impresionează prin decorul sculptat şi pictat. Iniţial, lăcaşul avea o singură încăpere dreptunghiulară, dar în anii 1728—1733 i s-au adus unele modificări, prin lărgirea absidelor laterale şi a Pridvorului. Biserica a fost restaurată în perioada 1899—1904 de arhitectul Ion Mincu. Monumentul, de o rară frumuseţe arhitectonica, se remarcă prin pridvorul deschis, flancat de co41

Ioanele cu capitelurile neocorintice şi fusurile coloanelor respective în torsada, sculptate, acoperite cu ghirlande de flori, ordonate tot în torsada. Balustradele din piatră traforală redau scena biblică a luptei lui Samson cu leul. Remarcabile sînt, de asemenea, şi uşile de la intrare împodobite cu sculpturi în lemn. Pictura murală, iconostasul, precum şi icoanele, datînd din perioada ridicării lăcaşului, măresc valoarea acestui monument de artă. în curtea bisericii se găseşte un interesant lapidariu feudal, din secolele XVII—XVIII, alcătuit din peste 30 de piese, dintre care amintim : pisania bisericii (datată 30 octombrie 1724), pietre de mormînt provenite de la mănăstirea Stelea, biserica Sf. loan cel Mare Grecesc (ambele lăcaşuri azi dispărute) şi biserica Stavropoleos, o cruce funerară de la acelaşi lăcaş şi altele.
3. COLECŢIA DE ANTICHITĂŢI DACO-ROMANE ŞI NUMISMATICĂ

Str. I. C. Frimu nr. 26 Printre valoroasele instituţii culturale din Capitală ce conţin antichităţi se înscrie şi această colecţie, rodul strădaniilor doctorului George Severeanu, cunoscut radiolog şi numismat, care timp de 30 de ani, cu pasiune şi eforturi materiale, a strîns valoroase vestigii istorice. Aceasta însumează vestigii ale trecutului societăţii de pe teritoriul României, antichităţi greco-romane, precum şi obiecte descoperite în Balcani şi centrul Europei. Majoritatea pieselor figurează, etalate în cadrul expoziţiei, deschisă, pentru public, la 6 noiembrie 1956, în locuinţa donatorilor din strada I. C. Frimu nr. 26. Prima sală cuprinde vestigii din epoca bronzului şi. a fierului, printre care se remarcă tezaurul de falere şi inele de păr de la Ostrovul Mare, depozitul de seceri din bronz, găsit la Guşteriţa, piesele de harnaşament descoperite la Samoviţ (R. P. Bulgaria). De asemenea, sînt impresionante vasele din •lut, corintice şi attice, decorate cu figuri în culoare
42

roşie şi neagră, precum şi ceramica sud italică, însoţită de monede din aur, argint şi bronz, emisiuni ale oraşelor siciliene şi greceşti sau, chiar, ale oraşelor Histria, Tomis, Callatis. O incontestabilă valoare artistică o au statuetele de Tanagra (capete de femei, de tineri, jucării). O frumuseţe deosebită se degajă din obiectele de factură alexandrină turnate în bronz — Venus îngenuncheată, un cap de bătrîn denumit PseudoAristofan sau Pseudo-Seneca —, ori piesele de factură romană care înfăţişează pe Venus, Hermes, Fortuna. Atenţia vizitatorului este reţinută şi de remarcabilele creaţii geto-dacice, precum şi de fondul numismatic, în domeniul numismatic menţionăm tezaurul de la Epureni-Huşi, dovadă incontestabilă a funcţionării unor ateliere monetare în centrul Moldovei, tezaurul de la Inoteşti, tezaurul de la Drobeta-Turnu Severin, conţinînd monede de tip Larisa, tetradrahmele şi drahmele descoperite la Arad şi la Aiud. O gamă variată de inele reflectă principalele stiluri ale bijuteriilor romane, începînd cu secolul I e.n. pînă către sfîrşitul imperiului. Obiectele de podoabă se completează cu piesele din perioada Imperiului bizantin timpuriu. Succesul acestei colecţii este desăvîrşit prin seria sticlăriei romane : balsamarii, flacoane, pahare, căni, unele fabricate, probabil chiar în atelierele de la Tomis aflate în plină activitate în vremea stăpînirii romane. Din aceeaşi perioadă, datează monedele imperiale romane, precum şi obiectele de podoabă din bronz. Cea mai mare parte a fondului numismatic, îl alcătuiesc emisiunile româneşti dintre care se remarcă tezaurul de la Vădila (Tulcea), monedele de la Dan I şi Mircea cel Bătrîn, precum şi monedele bătute în bănăriile din Transilvania şi Moldova. Cu un conţinut unic în ţară, bogată şi variată, colecţia alcătuieşte un punct de mare interes pentru orice iubitor al vestigiilor antice.
43

B. ZONA CURŢII VECHI
1. MUZEUL DE ISTORIE ŞI ARTA A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI

Bd. 1848 nr. 2 Instituţia îşi are începutul în hotărîrea Consiliului Comunal al primăriei Bucureşti, de la sfîrşitul lunii iunie 1921. Cu un patrimoniu modest, începînd abia cu anul 1931, muzeul a fiinţat în Casa Moruzi, din Calea Victoriei nr. 117, pentru ca in anul 1939, primăria să închirieze un imobil în strada Ştirbei Vodă nr. 34. Doi ani mai tîrziu Muzeul municipal este mutat în fosta casă Cesianu, din Calea Victoriei nr. 151. Consecinţele celui de al doilea război mondial s-au răsfrînt din plin şi asupra acestei instituţii culturale. Astfel, rechiziţionarea casei Cesianu, devenită spital, a determinat împachetarea şi depozitarea colecţiilor în cîteva camere ale acestei clădiri. Din cauza pericolului bombardamentelor, din anul 1944, s-a luat hotărîrea ca piesele cele mai valoroase să fie evacuate în comuna Rasnic-Dolj, unde au rămas pînă în octombrie 1948. în acest timp muzeul a fost mutat în localul din Şoseaua Kiseleff nr. 3. Muzeul şi-a îndeplinit adevărata sa menire abia în anii construcţiei socialismului. La 10 decembrie 1956 i s-a atribuit instituţiei clădirea monument istoric a Palatului Suţu, muzeul deschizîndu-şi porţile în anul 1959, cînd s-au sărbătorit 100 de ani de la Unirea Principatelor şi 500 de ani de la prima atestare a Bucureştilor. Parterul clădirii găzduieşte expoziţii tematice temporare, iar în 14 săli este prezentată istoria oraşului. Proprietate a lui Costache Grigore Suţu, casa a fost construită în anii 1833—1834, după planurile arhitecţilor Johan Veit şi Conrad Schwink, într-un stil neogotic cu patru turnuleţe poligonale, distribuite două cîte două pe părţile laterale de nord şi sud. O cupolă spaţioasă creează un interior de înalta respiraţie.
44

Construcţiei i s-au făcut ulterior diferite amenajări interioare, cea mai importantă fiind transformarea holului (1862), operaţie încredinţată sculptorului Karl Stork, care a creat o scară amplă cu două balustrade şi a acoperit peretele din faţă cu o uriaşă oglindă de Murano. De asemenea, în aceeaşi perioadă, Grigore Suţu şi soţia sa Irina au adăugat clădirii marchiza susţinută de piloni de fier ce forma un elegant peron de intrare. In primele patru decenii ale acestui secol, fosta clădire a postelnicului Costache Grigore Suţu a primit diferite destinaţii, pentru ca în perioada anilor 1956—1958, palatul Suţu să fie restaurat în vederea deschiderii muzeului Bucureşti. Expoziţia de bază a muzeului, organizată în încăperile de la etaj, reflectă dezvoltarea societăţii omeneşti, pe acest teritoriu, din cele rnai vechi timpuri pînă în zilele noastre. încă din prima sală a muzeului este ilustrată, printr-un plan al Bucureştilor, continuitatea de viaţă a societăţii omeneşti în bazinul mijlociu al Argeşului. Uneltele de piatră cioplită, topoare de mina, vîrfuri, aşchii şi răzuitoare musleriene, găsite pe malurile Colentinei sau ale Dîmboviţei, stau mărturie ale timpurilor îndepărtate ce aparţin paleoliticului. Un loc aparte îi revine grupului de obiecte provenite din aşezarea şi necropola neolitică de la Căldăraru-Cernica. Exponatele neolitice atrag atenţia prin varietatea lor. Stadiul dezvoltării culturilor materiale ale comunităţilor neolitice Dudeşti, Ciuleşti şi Boian, sînt bogat ilustrate prin topoarele de piatră cioplită sau şlefuită, cuţitele de cremene, uneltele de os sau aramă. Colecţia de vase se remarcă datorită bogăţiei formelor şi diversităţii decorului. Culturii Gumelniţa îi aparţine un lot de figurine de cult antropomorfe şi zoomorfe. Dar ceea ce impresionează în. această sală este ,,Zeiţa de la Vidra", capodoperă a artei neolitice. Realizare unică în lume, vasul, datînd din anii 2000—1800 î.e.n., înfăţişează corpul femeii-mame, cu un decor incizat, bogat, de influenţă egeică.
45

Cea de-a doua încăpere găzduieşte, de asemenea, exponate din epoca bronzului, întrucît zona Bucureştilor a permis pentru prima dată studierea a două din culturile primei epoci a metalelor : Glina III şi Tei. La fel sînt bine ilustrate prima şi a doua epocă a fierului ; se evidenţiază colecţiile de unelte din fier din acropola getică Popeşti, de la Căţelu Nou, Bucureştii Noi, ori Bragadiru. Meşterii olari au realizat din lutul modelat la roată vase frumoase — fructiere, căni, ceşti — ornate cu un deosebit gust artistic. Sînt de reţinut imitaţiile vaselor greceşti — cupele locale de imitaţie deliană —• dintre care se relevă un tipar al unei astfel de cupe, descoperit la Fundeni. O hartă situată în a treia sală da imaginea statului dac din timpul lui Burebista. în următoarea încăpere a muzeului se văd valoroase piese care vădesc influenţa romana creatoare a unei temeinice culturi materiale a populaţiei autohtone, care a avut o puternică influenţă asupra migratorilor din secolele III—XI. Această înrîurire este evidentă şi asupra triburilor slave, prezente în zona dunăreană în secolele VI—VII. Obiectele din lut extrem de variate şi cele din metal atestă unele aspecte ale complexului proces de asimilare a noilor sosiţi — slavii — de către populaţia românească, în muzeu există alături de vase lucrate la roată, după procedeul autohton, şi recipiente de influenţă slavă create cu mîna. Bogatul material ceramic este însoţit de monede emise -de împăraţii Justin şi Justinian, fibule ,,digitate", tipare de podoabe, obiecte de uz casnic de la Străuleşti, Soldat Ghivan Nicolae, Foişorul Mavrocordaţilor, Căţelu Nou şi altele. Feudalismul timpuriu (secolele IX—XII) este prezent prin piese de o certă valoare istorică cum ar fi cazanul din fier de la Băneasa, realizat din plăci dreptunghiulare prinse cu nituri, amfora de factură locala, precum şi frumoasele vase împodobite cu decor obţinut prin lustruire sau cu motive striate, descoperite la Curtea Veche, Străuleşti, Bragadiru, monede bătute în bănăriile maghiare, semnalate pe Calea Văcăreşti, precum şi emisiuni de monede bizantine, bulgare şi româneşti, care au
46

circulat în secolele XII—XIV, pe teritoriul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Descoperirile arheologice au pus în valoare şi au confirmat existenta a 12 sate — din cele 41 atestate documentar în secolele XIV—XVI — existente în perimetrul municipiului Bucureşti, certificate în prezent prin piesele etalate în muzeu (ceramică, unelte, arme, obiecte de uz casnic).
2. ANSAMBLUL ARHITECTONIC COLŢEA

Bd. 1848 nr. l După ce vizitatorul a străbătut sălile Muzeului de istorie şi artă a municipiului Bucureşti, vizavi îi atrage atenţia un monument arhitectonic valoros prin frumuseţea sa — complexul Colţea — unde în perioada 27 aprilie — 18 mai 1970 s-a organizat un şantier arheologic, ale cărui obiective principale au fost fundaţiile Turnului Colţea. Construcţia se înălţa pe axul longitudinal al bisericii la 20 m distanţă faţă de scările pridvorului. Fundaţiile au fost realizate din piatră, folosindu-se bolovani de rîu, prinşi într-un mortar alcătuit din var, pietriş cu mici bucăţi de cărbune şi fragmente de cărămizi. De la nivelul de călcare, turnul a fost înălţat numai din cărămidă. Planul înscria un dublu H, cu o suprafaţă totală de 100 m'-, în baza cercetărilor arheologice şi a desenelor slugerului N. Oteteleşanu s-a putut aprecia ca edificiul atingea înălţimea de cea 54. Fotografiile şi unele desene păstrate, îndeosebi ale lui N. Oteteleşeanu, dau putinţa de a reconstitui edificiul. Astfel, acesta avea acoperişul terminat cu o streaşină înălţată de care erau prinse patru turnuleţe. Deasupra intrării se afla o piatră dreptunghiulară, împodobită cu decor floral ce înscria două suprafeţe patrulatere, dintre care una păstra însemne heraldice. Etajul întîi a fost despărţit de cel următor printr-un brîu de cărămidă. Faţada vestică a etajului doi era dominată de un trafor Şi de pisania sprijinită pe două colonete adosate ce încadrau o fereastră. Pe latura de sud se regăseau traforul şi fereastra. Catul trei, mai scund, avea un balcon închis cu balustradă, alcătuită din parapete de piatră pe suprafeţele cărora alternau
•17

trei motive : acvila cantacuzină, un ornament floral şi altul cu un vas cu flori. Balustrada se susţinea pe console, terminate cu capete de lei, sculptate în piatră. Pe fiecare latură existau grupuri de cîte două ferestre prelungi. Pe o latură se afla ceasornicul. Acoperişul, executat în stil baroc cu foişor deschis, era flancat la colţuri de patru turnuleţe. Peste acoperişul foişorului se găseau doi bulbi cu o cruce deasupra ultimului. După o vremelnică întrebuinţare ca foişor de foc, Turnul Colţea va avea exclusiv această destinaţie între anii 1847—1888. La cererea Eforiei spitalelor civile, cu avizul Consiliului tehnic, municipalitatea a hotărît dărîmarea turnului, în august 1938. In prezent, datorită cercetărilor arheologice care au stabilit planul Turnului Colţea şi au adus elemente noi în privinţa identificării construcţiei s-a putut marca cu dale din piatră albă locul acestui monument impozant, la timpul său, din Bucureşti. In anii 1641—1642, Udrea sluger construia o biserică din lemn, edificiu rămas, prin uciderea ctitorului, fratelui acestuia, Colţea Doicescu ; de la el şi-a luat numele atît mahalaua, cît şi întregul complex arhitectural. Aici, marele spătar Mihail Cantacuzino a înălţat, începînd cu anul 1701, un complex de clădiri : turnul, edificiul cu hanul Trei Ierarhi, trei paraclise, un spital cu 24 de paturi, o spiţărie, casă pentru chirurg şi o şcoală. Construcţiile terminate prin anii 1714—1715 au fost înconjurate cu zid. Monumentul, caracteristic epocii brîncoveneşti, prezintă însă şi unele influenţe ale barocului italian, identificabile la decorul portalului intrării. O trăsătură caracteristică a construcţiei o constituie modul de decorare a pridvorului sprijinit pe zece coloane cilindrice de piatră, cu capitetele turtite şi largi, sculptate cu motive florale şi zoomorfe ; bazele coloanelor pridvorului sînt legate între ele prin parapete de piatră, cu cîte un fleuron sculptat. Uşa intrării şi tîmpla au fost, de asemenea, sculptate în stilul brîncovenesc. în tencuiala exterioară s-au dezvelit urmele zugrăvelii în frescă.
48

Hanul Manuc la mijlocul secolului trecut, după un desen de Lancelot. Imaginea actuală a hanului Manuc aşa cum arată în urma restaurării din anii 1967—1970.

384

Coif din Latène, clătind din secolul al IV-lea î.e.n., descoperit în satul Găvani, comuna Găvanele. Reprezentare zoomorfă geto-dacică, de la mijlocul secolului I î.e.n. găsită la Cirlomănesti.

Suferind urmările unui incendiu (1739) şi ale unui cutremur (1838), complexul a fost renovat şi în parte repictat, lucrarea încredinţîndu-se pictorului Gh. Tattarescu (1871).
3. HANUL MANUC

A fost amenajat — se spune — în anii 1804—1806 de către Emanuel Mîrzaian-bei. Prima menţiune referitoare la o proprietate a lui Manuc se găseşte în cronica lui loan Sin Dobre care povesteşte incendiul din 23 august 1804. El arată că în timpul calamităţii au ars ,,două poduri pe gîrlă, unul la Poarta de Sus, altul a lui Manuc, cu hanul lui Manuc ; şi încă un pod ce mergea peste gîrlă la casele ispravnicului de ungureni, în dreapta hanului lui Manuc". Inaugurat la 30 iulie 1971, după o amplă restaurare, Hanul Manuc se prezintă astăzi ca rezulta t al mai multor etape de construcţie, întregul edificiu ocupă colţul de sud-est al Curţii domneşti. Cercetate cu ocazia săpăturilor din anii 1967—1970, zidurile de incintă, groase, ridicate din cărămidă, indică limitele Curţii Vechi pînă către mijlocul secolului al XVIII-lea, cind se înregistrează o uşoară extindere spre est, înlăturîndu-se unele case modeste de tîrgoveţi. Clădirea a beneficiat de două pivniţe lungi de cite 43 m ce comunicau între ele. în interior acestea erau amenajate cu un strat subţire de mortar. In anul 1839 doi călători scoţieni găzduiţi la Hanul Manuc consemnau că acesta era o clădire foarte vastă ce acoperea aproape un hectar de loc. La parter se aflau grajdurile pentru cai şi remizele pentru vehicule. La etajul întîi se găseau camerele călătorilor în trecere, iar la etajul al doilea camerele celor ce rămîneau mai mult de şase luni în oraş. Etajul avea jur-împrejur o galerie pe care stăteau grupuri-grupuri de călători de diferite neamuri : ruşi, unguri, greci etc. Avariat de cutremurul din anul 1838, hanul Manuc a fost repede reparat, în anul 1842 din cauza viiturilor apelor se executase spre Dîmboviţa un zid din piatră.
49

în anul 1870 s-au făcut noi reparaţii, închizîndu-se pridvoarele, înlocuindu-se acoperişul, parte din şindrilă, parte din ţigla, cu unul nou din tablă. După anul 1870 pe latura estică a curţii a fost înălţată sala Dacia, ce ocupa o suprafaţă de 300 m2. Cercetările arheologice din exterior au permis stabilirea nivelului uliţei din secolele XVIII—XIX aflat cu 0,82 m mai jos decît cel existent în 1970. Pe baza acestor observaţii cota străzii 30 Decembrie a fost coborîtă.
4. MUZEUL CURTEA VECHE VOIEVODAL PALATUL

Str. 30 Decembrie în imediata vecinătate a Hanului Manuc, poate fi vizitat muzeul organizat într-un monumeni arheologic, ce ocupă o suprafaţă de cea 5 000 m'-'. Iniţiativa construirii unui edificiu corespunzător cerinţelor Curţii domneşti aparţine lui Vlad Ţepeş, care a stabilit reşedinţa voievodală la Bucureşti. O scrisoare în limba latină, trimisă braşovenilor, la 13 iunie 1458, scrisă ,,lingă cursul rîului Dîmboviţei" şi documentul din 20 septembrie 1459 dat din „cetatea Bucureşti" i-au determinat pe istorici să considere că în perioada iunie 1458 — septembrie 1459 a fost ridicată, chiar în prezenţa voievodului, Cetatea Bucureştilor. Construcţia de formă dreptunghiulară (30,45 m lungime şi 22,75 m lăţime), înălţată din bolovani de rîu şi mortar, era dotată cu subsoluri înalte şi un parter, ce închideau o curte interioară, în prezent, vizitatorul are posibilitatea să urmărească zidurile din bolovani de piatră pe laturile exterioare ale edificiului. Curtea domnească a cunoscut o serie de refaceri şi înnoiri. Devenit neîncăpător, palatul a fost mărit încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în vremea domniilor lui Mircea Ciobanul şi a lui Pătraşcu cel Bun, adăugîndu-i-se noi construcţii pe latura de est. Tot lui Mircea Ciobanul îi aparţine iniţiativa ridicării bisericii de la Curtea Veche. Din fosta reşedinţă voievodală s-au putut surprinde numai zidul vestic, zidul estic, mult afec50

tat, şi patru din cei şapte piloni ai pivniţei. Ample refaceri s-au realizat şi în secolul următor, în vremea lui Matei Basarab, Grigore Chica şi Constantin Vodă Brîncoveanu, perioada de domnie a lui Vodă Brîncoveanu însemnînd de fapt apogeul Curţii domneşti din Bucureşti. Astfel, Del Chiaro considera atît planul, cît şi construcţiile înconjurătoare ca avînd o mărime deosebită, lucrate din cărămidă, piatra şi marmură. Pereţii din interior, împodobiţi cu frescă, erau acoperiţi spre exterior cu un strat de tencuială albă. Perdele de mătase şi covoare orientale împodobeau sălile şi culoarele.
'•*:*№•:•!•.'::.*••:••••*:•.•:.!.•

C
C U R T E A I N T E RI N A R A IO SECOLUL XV

£:'."'v!s> '••?'•'•'•

J
o 2 1 m6

| l ' l | Z i d u r i d i n s e c o l u lV X !
Ziduri din secolul XV

Planul Curţii domneşti (Curtea Veche) din Bucureşti (după Panait I. Panait în „Revista muzeelor", 4, 1969, fig. t ) .

2

Opera lui Brîncoveanu s-a străduit să o continue, în scurta sa domnie, Ştefan Cantacuzino, prin îmbunătăţiri aduse bisericii Curţii domneşti — ridicată în timpul lui Mircea Ciobanul — şi prin construirea unui mic palat cu opt odăi. O dată cu
51

domniile fanariote, Curtea domnească din Bucureşti intră într-o rapidă decădere. Cîteva repetate incendii şi năruiri provocate de calamităţi naturale, precum şi ocupaţiile străine concură la distrugerea ei rapidă. Ultimele zile ale existenţei Curţii Vechi au fost legate de domnia lui Constantin Vodă Hangerli. încercînd să repare palatul, dar lipsindu-i fondurile necesare, Hangerli hotărăşte, la 25 aprilie 1798, vinderea la licitaţie a perimetrului Curţii voievodale. Pe teritoriul palatului s-au înfiripat cîteva binale şi zalhanale de carne, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea colţul de sud-vest al Curţii să fie cumpărat de Manuc-bei, ce a înălţat hanul cu acelaşi nume. Prin cercetări arheologice organizate, au fost surprinse etapele de construcţie ale complexului arhitectural. Cadrul general este dat de edificiul în ruină. Vestigiile sînt prezentate într-o strictă funcţionalitate cronologică. Primul sector al muzeului este acela al cetăţilor din secolele XIV—XV şi al subsolului palatului, folosit la început pentru depozitarea alimentelor Curţii domneşti, iar din secolul al XVII-lea drept loc de detenţie a boierilor învinuiţi de răzvrătire politică. lntr-un spaţiu lateral au fost păstrate locuinţe din perioadele prefeudala şi feudală timpurie. Circuitul monumentului dă posibilitatea studierii faţadei exterioare a cetăţii, din sectorul bazinetelor. La fel, urcînd din subsolurile palatului, poate fi văzută faţada acoperită cu tencuială albă, a cetăţii lui Vlad Ţepeş. în partea de nord-vest, printr-o uşă, se putea pătrunde în camerele de la răsărit. Sala cu lunete putea servi drept spătărie mare, în timpul domnilor Şerban Cantacuzino (1678—• 1688) şi Constantin Brîncoveanu (1688—1714). în continuare, sala tronului ocupa perimetrul celor două travée de la subsol. Ultima terasă oferă o vedere asupra casei atribuită lui Constantin Mavrocordat, la mijlocul secolului al XVIII-lea, înglobată ulterior în ansamblul Hanului Manuc şi biserica Curţii domneşti.
52

Spre nord se profilează vestigiile caselor domneşti, adăugate palatului, la jumătatea secolului al XVI-lea. Tot în acest ansamblu muzeistic, de o certă valoare patrimonială, au fost înseriate vitrine al căror conţinut •—• ceramică, unelte, bombarde —, ilustrează variatul material arheologic descoperit în complexul Curţii Vechi. C. SUDUL BUCUREŞTILOR Al treilea itinerar ne conduce prin sudul Capitalei, unde se pot vizita diferite edificii. 1. DEALUL PATRIARHIEI Aleea Patriarhiei nr. 21 Pe Dealul Patriarhiei, cu ocazia unor lucrări de restaurare a bisericii, s-a efectuat, în august 1960, un sondaj arheologic, în scopul precizării principalelor etape de locuire a acestei coline. Cercetările au dovedit că locul a suferit puternice şi repetate transformări. Lipsa totală a nivelelor de locuire feudală se datoreşte raderii superioare a dealului. S-a presupus, pe baza rezultatelor arheologice obţinute, că operaţia de nivelare a colinei s-a petrecut la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd ridicarea unui edificiu impunător prin proporţiile sale a cerut lărgirea suprafeţei de construcţie, în timp ce începînd cu veacul al XVII-lea partea superioară a dealului a fost descoperită, versanţii de sud-vest şi vest au fost înălţaţi ulterior prin depunerea unei uriaşe cantităţi de pămînt. Sondajul în afara unor urme de locuire din epoca bronzului, destul de sporadice, nu a putut surprinde nici un indiciu referitor la începuturile vieţii feudale pe această colină. Ridicarea bisericii începută în vremea domniei lui Constantin Şerban (1654—1658) este încheiată, împreună cu zidurile înconjurătoare, de urmaşul său la domnie, Mihnea al Ill-lea Radu (1658— 1659) ; pictura lăcaşului s-a realizat sub Radu Leon (1664—1669).
53

Biserica, cu un plan treflat, constituie unul din monumentele reprezentative ale arhitecturii româneşti din secolul al XVII-lea. în dreapta bisericii se găseşte Palatul mitropolitan, iar în stingă Palatul Marii Adunări Naţionale ; în faţă se află paraclisul şi clopotniţa. Complexul înconjurat de ziduri puternice, era flancat de cele două turnuri-clopotniţă.
2. COMPLEXUL FEUDAL RADU VODĂ

Str. Radu Vodă nr. 18 în anii 1953—1954, cercetările arheologice bucureştene s-au axat asupra complexului arhitectonic de la Radu Vodă, ridicat între anii 1575—1577 de voievodul Alexandru al II-lea Mircea. La timpul său, ansamblul s-a relevat prin măreţia construcţiilor din jur, ce îl împrejmuiau ca pe o fortăreaţă, dar folosind şi dreot chilii ale călugărilor. Evenimentele de la sfîrşitul secolului al XVI-lea nu au fost favorabile complexului numit pe-atunci Sfînta Troiţă. După lupta de la Călugăreni din 13/23 august 1595 şi ocuparea Bucureştilor şi Tîrgoviştei, Sinan paşa şi-a instalat în capitala Ţării Româneşti cartierul său general. Ca o primă măsură el a fortificat construcţia, transformată în pulberărie, cu o palisadă şi un şanţ („palanca" lui Sinan paşa), în octombrie 1595, în faţa ofensivei glorioase a lui Mihai Viteazul, otomanii s-au văzut nevoiţi să părăsească în mare grabă Bucureştii, iar în timpul retragerii au aruncat în aer complexul de la Sfînta Troiţă. Abia în anul 1613, Radu Mihnea (1601— 1602; 1611—1616), fiul lui Alexandru al II-lea Mircea, a înălţat, în acelaşi loc. o altă biserică cunoscută sub numele de Radu Vodă. Ştefan Cantaculzino (1714—1715) a adus unele îmbunătăţiri şi a reparat lăcaşul. In anul 1875, Titu Maiorescu a hotărît să fie dărîmate chiliile, aşa încît din frumosul ansamblu au rămas numai biserica şi un turn al clopotniţei. Cercetările arheologice, cuprinzind întreaga colină de la Radu Vodă, au scos în lumină materiale din epoca bronzului (1700 î.e.n.), precum şi resturile unei aşezări fortificate geto-dacice (secolele
54

III î.e.n. — I e.n.)- în secolul al VI-lea e.n. colina a fost din nou populată, înainte de a fi creată marea aşezare feudală, au existat urme de viaţă ce datează din secolele VII—X e.n. Cele mai vechi vestigii feudale propriu-zise descoperite pe această terasă datează din a doua jumătate a veacului al XV-lea (resturi de locuinţe, gropi de cereale, morminte, ceramică), indicînd deci urme materiale anterioare celor din anii 1575 —1577. Urmele feudale continuă şi în prima jumătate a veacului imediat următor. Au fost dezvelite numeroase resturi de construcţii, datînd din timpul lăcaşului Sfintei Troiţe (1577—1595). Dar distrugerea provocată de către turci în anul 1595, a dus la dispariţia întregului ansamblu, acoperit total cu cenuşă pentru 20 de ani. Refacerea construcţiei în tinpul lui Radu Mihnea şi a fiului său Alexandru a lăsat multe urme în pămînt. în acest sens s-a descoperit în totalitate ansamblul mănăstirii denumit, după ctitor, Radu Vodă. Secolul al XVIII-lea se remarcă mai puţin sub aspectul construcţiilor. în mod deosebit în cadrul cercetărilor se cuvine a fi subliniată cantitatea mare de obiecte descoperite, aparţinînd secolelor XV—XIX (ceramică, cable, monede, obiecte de uz casnic).
3. FOIŞORUL MAVROCORDAŢILOR

Str. Foişor Pe un deal din vecinătatea Dîmboviţei, domnitorul Nicolae Mavrocordat (1715—1716; 1719—1730) a înălţat, înainte de anul 1724, ,,casa de priveală şi răcoreală". în curtea locuinţei împrejmuită cu ziduri, doamna Smaranda, cea de-a treia soţie a lui Nicolae Mavrocordat, a clădit, în anul 1745, o biserică. în anul 1854 aici funcţiona o şcoală a mahalalelor, dar peste cîţiva ani din fostele case de agrement ale primului domn fanariot puteau fi văzute numai nişte ruine.
55

Prima reprezentare cartografică a clădirii este planul Borroczyn (1844—1846) unde în planşa 74 pot fi urmărite meandrele Dîmboviţei din mahalaua Foişor, fiind marcate în stînga rîului ruinele palatului. Aceeaşi locuinţă, cu o anexă, mai este figurată în planul Fr. Jung din anul 1856. Un tablou ce aparţine pictorului H. Trenk, semnat şi datat 1864, înfăţişează o casă în ruină ale cărei ferestre sînt prevăzute cu arcade. Pe terenul unde cîndva existau casele Mavrocordaţilor, au fost efectuate, în anii 1964—1965, cercetări arheologice, în felul acesta s-a stabilit planul construcţiei. De mici dimensiuni ea ocupa o suprafaţă de aproape 300 m2 cu următorul plan : trei camere spre est şi altele trei spre vest legate printr-un coridor orientat nord-sud. Una dintre camere, cea mai mare, era aşezată în extremitatea vestică şi servea, poate, drept cameră de primire a domnului. în afară de cele două ziduri exterioare conservate în curtea bisericii, restul încăperilor nu mai pot fi zărite la suprafaţa nivelului actual de călcare. Din această cauză în timpul cercetărilor nu au fost surprinse nici ferestrele. în pictura lui H. Trenk apare o locuinţă cu boltă şi arcade. Prin săpăturile efectuate nu s-au constatat pe porţiunile de ziduri dezvelite, resturi de la arcade sau bolţi, de asemenea, nu s-au identificat nici resturi din acoperiş. Din documentele vremii rezultă că această locuinţă era prevăzută cu un foişor, de unde îi vine şi numele de „Foişorul Mavrocordaţilor". în cadrul cercetărilor arheologice efectuate în fostul perimetru ocupat de casă nu au fost găsite elemente constructive care să poată dovedi existenţa unui foişor. Poate că pe două dintre laturile culoarului, ce formează un unghi ieşit în afară comparativ cu restul planului locuinţei, spre curte să fi existat arcade libere. Acest pridvor deschis ar fi putut servi drept foişor şi loc de privit. După părăsire, casa a fost demantelată de locuitorii din vecinătate aşa încit cercetătorii nu au mai avut posibilitatea să surprindă arcadele clădirii.
56

Construcţia, de dimensiuni modeste, a cuprins un plan arhitectonic unic, neîntîlnit, pînă în prezent, la nici o locuinţă feudală românească. Casa feudală a suprapus, parţial, o aşezare mai veche din veacurile VI—VII e.n. masată mai ales în partea vestică a dealului. Din aceasta s-au cercetat trei bordeie, prevăzute fiecare cu cîte un cuptor menajer şi ceramică masată în jurul lor.

D. SPRE NORDUL CAPITALEI
Pe malurile Colentinei, de la intrarea rîului în raza municipiului, există o serie de staţiuni arheologice care au întregit sau au confirmat datele legate de cunoaşterea istoriei Capitalei, de-a lungul timpurilor.
1. TÎNGANU

Pe o terasă, în prezent plantată cu brazi, acolo unde valea Tînganului întîlneşte vechea matca a Dîmboviţei, la aproximativ 500 m distanţă de actualul sat Tînganu, a dăinuit o locuire geto-dacă, suprapusă de o ctitorie a voievodului Radu cel Frumos. In cadrul cercetărilor privind începuturile oraşului Bucureşti, au fost iniţiate săpături arheologice şi la Tînganu. Lucrările s-au desfăşurat în anii 1961, 1963—1964 şi 1966. Secţiunile trasate au permis dezvelirea fundaţiilor lăcaşului de închinăciune, studierea caselor egumeneşti, studierea unor bordeie feudale, precum şi a unor locuinţe getodace îngropate în pămînt, deshumarea a 251 morminte aflate în imediata vecinătate a lăcaşului, recuperarea unui variat material ceramic (secolele XV—XVIII), a unor monede şi inele aflate asupra celor înmormîntaţi. S-a constatat lipsa unui sistem de fortificaţii de apărare întîlnit de obicei la construcţiile de acelaşi gen, pe care voievozii Ţării Româneşti le foloseau ca locuri întărite împotriva invaziei otomane. Deci era o construcţie monahală apărată prin condiţii naturale de apele vechii albii a Dîmboviţei şi de pădurea ce străjuia latura nordică a promontoriului.

•4 -<

Ctitorul ei, Radu cel Frumos, a înalţat-o probabil, în dorinţa de a avea un loc de popas în drumurile dese ce le întreprindea spre raialele turceşti ds la Dunăre. La Tînganu, lăcaşul de plan treflat, a fost înconjurat de case modeste din paiantă şi bordeie. Primele locuinţe, plasate la 10 m în raport cu absida sudică, au fost incendiate, în august 1595, de către o invazie otomană. Ele sînt marcate prin-trun strat gros din chirpic şi cărbune care înscria o suprafaţă patrulateră. Locuirea călugărilor a continuat apoi tot în case de paiantă, ridicate la circa 20 m în raport cu edificiul religios, fiind jefuite şi acestea în anul 1658—1659, tot de către turci. Prin cercetările arheologice efectuate s-a determinat existenţa unui palat egumenesc din cărămidă, clădit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, perioadă de modestă redresare a lăcaşului. Construcţia rectangulară (15 m X 6,5 m) avea amenajat pe latura de nord un coridor de intrare. Subsolul era compartimentat în două încăperi. Materialul ceramic aflat în locuinţă, bogat şi variat, cuprindea vase, teracote ornamentate, olane. Aşezarea geto-dacă tăia în parte pe aceea feudală, şi s-a păstrat pe o suprafaţă restrînsa as 660 m2. Era nefortificată, cu locuinţe de suprafaţă ori îngropate. Din inventarul descoperit rezultă că locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor, pescuitul, torsul, ţesutul şi olăritul. Pe baza ceramicii descoperite, precum şi a două fibule, complexul s-a datat în veacurile II—I î.e.n.
2. CERNICA

La aproximativ 4 km distanţă de Tînganu, pe un promontoriu situat între pădure şi malul de vest

a! laculu i Cerni ca, în raza satulu i

Caldarâm, s-au desfăşurat, pe o perioadă îndelungată de timp, săpături arheologice. Pe teritoriul cercetat s-au descoperit urmele mai multor locuiri ce-şi au începutul în mileniul al IVlea î.e.n. şi continuă pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Amintim două aşezări ale culturilor Dudeşti şi Boian, o necropolă a culturii Boian, vestigii de locuire aparţinînd cul58

turilor Glina III (mai limitate) şi Tei (mai numeroase), locuinţe ale vechiului sat feudal Mărăcineni, înfiinţat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, conacul stăpînului feudal, transformat la începutul secolului al XVII-lea în chiliile mănăstirii Iezerul, un paraclis, precum şi cimitirul medieval format împrejur. De asemenea, au fost găsite şi vestigii care atestă existenţa unor triburi getodace (secolul IV î.e.n.) şi din veacul al VI-lea e.n. Necropola neolitică a constituit cel mai mare complex arheologic cercetat aici ; astfel aceasta a ocupat centrul şi estul terasei pe o suprafaţă de 12000 m2. Deci a fost unul dintre cele mai mari cimitire neolitice din Europa, care după inventar s-a încadrat în prima jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n. Cei înhumaţi au fost descoperiţi în poziţia întins pe spate, cu excepţia a cîtorva îmnormîntaţi chircit. între necropolă şi aşezarea Boian exista o zonă liberă, ceea ce dovedeşte o evoluţie a concepţiilor funerare din epoca neolitică. Inventarul găsit asupra celor înhumaţi era compus din vase, depuse lîngă capul, bazinul sau femurele morţilor, toporaşe-dăltiţe, unelte din silex (lame, gratoare), instrumente de os (ace), podoabe din os (inele, pandantive, mărgele).
3. PANTELIMON

în anul 1970, cu ocazia lucrărilor de terasare şi amenajare a fundului noului lac Pantelimon, au fost identificate şi cercetate morminte ce au aparţinut unui cimitir medieval. De asemenea, s-au depistat şi urmele unei construcţii de cărămidă în jurul căreia se înscrie cimitirul semnalat, care după inventar — copci pentru veşminte, o pafta, ace pentru prins marame, precum şi monede germane şi otomane — se încadrează în veacurile XVIII— XIX aparţinînd satului Pantelimon, menţionat cartografic pe acest teritoriu în veacul al XVIII-lea. în anul 1967, pe un bot de terasă, deasupra zonei inundabile a lacului Pantelimon un sondaj arheologic a constatat prezenţa unor materiale hallstattiene, precum şi din secolele II—III, IV şi VI—VII e.n.
59

1 3 1 4 1 5 1 6 1

7 1
8 1 9 2 0 2 1 2 2 2 3

Popasu! Csrnica Mănăstirea __j Cernica lîïVCernica

Snagov. Buftea. Chitila. Străuleşti. Bucureştii Noi. 6. Spre Stoeneşti (35 km) şi Potlogi (45 km). 7. Palatul Ghica Tei. 8. Complexul arhitectonic Plumbuita. 9. Fundenii Doamnei. 10. Mărcuţa. 11. Pantelimon. 12. Cernica.

1. 2. 3. 4. 5.

4. FUNDENII DOAMNEI

Pe malul lacului Fundeni cercetările arheologice din anii 1957—1958 au avut drept rezultat descoperirea unei aşezări din secolul al IV-lea e.n., ce a aparţinut populaţiei autohtone. Locuinţele, lucrate din nuiele şi chirpici, erau durabile. Aici s-a identificat cel mai mare şi mai bine păstrat cuptor de olar datînd din secolul al IV-lea e.n. Prezenţa sa demonstrează continuitatea meşteşugului olăritului, meşteşug ce perpetua elemente tradiţionale geto-dacice. In afară de ceramica de factură locală s-au mai găsit cîteva fibule, o cataramă din bronz, un pieptene de os, atestînd astfel relaţiile pe care locuitorii le aveau cu lumea romană din sudul Dunării. în apropierea aşezării din secolul al IV-lea e.n. este situată biserica Fundenii Doamnei, monument de reală valoare artistică, ridicată de marele spătar Mihai Cantacuzino în ultimii ani al secolului al XVII-lea. Decoraţia exterioară, lucrată în stuc de meşteri persani, atrage de la început atenţia vizitatorilor. Pereţii exteriori sînt împărţiţi în trei registre, de două brîie formate din cîte un ciubuc cu tencuială ce imită solzii de peşte, încadrat de alte două ciubuce mai subţiri, cu aspect de funie. Registrul inferior este îngust şi decorat cu nişte romburi legate între ele şi împodobite cu o împletitură de flori şi frunze. Registrul mijlociu, la rîndul său, a fost ornat cu 17 panouri, dintre care cele de pe faţada de nord, repetă pe cele de pe partea de est. Pe primul panou, se află desenat un palat persan, prevăzut cu trei caturi şi două scări, ce duc la o galerie cu arcade ; al doilea cuprinde imaginea unei fîntîni, iar următoarele trei pe cele ale unor glastre cu flori şi motive zoomorfe. Din aceste panouri se remarcă unele ornate numai cu trandafiri, altul împodobit cu floarea soarelui şi în sfîrşit un al treilea cu lămîi şi crengi încărcate cu fructe, întreaga ornamentaţie a panourilor s-a executat numai din ipsos. Registrul superior, însumează medalioane de împletituri din frunze şi flori. Medalioanele au fost despărţite prin chiparoşi înalţi.
62

în pridvor poate fi admirată o amplă compoziţie a zugravului Pîrvu Mutu (1657—1735) înfăţişînd ,,Judecata de apoi". Construcţia, renovată în anul 1860 de Doamna Maria Ghica, a fost numită de locuitorii oraşului Fundenii Doamnei.
5. PALATUL GHICA TEI

Flancat de bogata vegetaţie a Parcului Tei, Palatul Ghica Tei este plasat în imediata vecinătate a lacului Plumbuita. De peste trei milenii şi jumătate această terasă a rîului Colentina adăposteşte colectivităţi umane, unde pentru prima oară au fost identificate cu ani în urmă, creatorii culturii Tei (epoca bronzului), în secolul al XVIII-lea aici s-au construit primele clădiri ale unei reşedinţe boiereşti. în anul 1822 domnitorul Ţării Româneşti, Grigore al IV-lea Ghica (1822—1828) a ridicat peste fundaţiile caselor vechi, actualul palat şi celelalte clădiri ce-1 înconjurau. Palatul Ghica Tei, fostă reşedinţă de vară, este construit în stil neoclasic, cu unele influenţe ale Renaşterii franceze. Intrarea în palat se face printr-un hol mare de unds o scară dublă duce la catul superior. La etaj, holul este acoperit cu o boltă unde se păstrează pictura originală cu motive romantice, executată de pictorul italian Giacometi. La catul superior se află fosta sală mare a Divanului Ţării Româneşti, salonul de vînătoare, precum şi fostele apartamente domneşti. La parter, pe latura de sud, este amenajat muzeul unde sînt conservate ziduri ale vechilor case şi obiecte arheologice. Originală s-a păstrat şi feroneria întregii clădiri. Cercetările arheologice din anii 1978—1980, prilejuite de restaurarea palatului, au evidenţiat fundaţii din secolul al XVII-lea, baia domnească şi instalaţiile de canalizare a apei. De asemenea, prin săpăturile realizate în partea estică a perimetrului construcţiei în jurul clopotniţei şi a zidului de nord al palatului s-au urmărit două obiective : 1. Depis63

tarea şi determinarea zonei cuprinse de vestigiile palatului Ghica. 2. Corelarea stratigrafică a noii porţiuni cercetate atît cu terenul pe care se află palatul, cît mai ales cu zonele limitrofe. Astfel în partea de est a palatului Ghica au fost dezvelite vestigiile unei mari încăperi boltite de 5 X 15 m, orientată spre marginea lacului Plumbuita, datată cu probabilitate în veacul al XIX-lea. în vecinătatea palatului se găseşte biserica înălţată în anul 1833, în jurul căruia s-a aflat necropola familiei Ghica şi turnul clopotniţei.
6. PLUMBUITA

Edificiului, situat într-o buclă a rîului Colentina, i-a fost asigurată în epoca feudală o bună protecţie prin ridicarea unor ziduri puternice, de cetate, în perioada modernă, exploatarea lutului necesar fabricării cărămizilor a afectat promontoriul pe care este clădit complexul Plumbuita, punînd în mare pericol ctitoria. Ulterior în urma unor restaurări şi a măsurilor luate de a limita exploatarea pămîntului, monumentul şi-a recăpătat amploarea. De asemenea, în scopul protejării zidurilor s-a trecut şi la o umplere necontrolată a terenului, ceea ce a dus la depăşirea cotei nivelului de călcare. Cu ocazia unor lucrări de restaurare s-au putut face unele observaţii arheologice asupra nivelului original de călcare din veacul al XV-lea. De asemenea, cu ani în urmă prin săpături arheologice organizate, pe malul Colentinei în apropierea complexului Plumbuita, s-a cercetat o groapă de provizii în al cărui conţinut s-a aflat un capac lucrat cu mîna, neornamentat, terminat printr-o apucătoare-protomă, cap de pasăre, însoţit de alte fragmente ceramice getice, precum şi de monede din argint, imitaţii după tetradrahme thasiene. Construcţia începută de Petru cel Tînăr (1559— 1568) terminată de urmaşii acestuia Alexandru al II-lea Mircea (1568—1577) şi Mihnea Turcitul (1577—1583), şi-a căpătat denumirea de Plumbuita, de la acoperişul realizat din plumb.
64

La 25 octombrie 1632, în apropierea lăcaşului s-a dat lupta dintre Matei Basarab ca pretendent la tron şi Radu Ilias domn al tării ; victorios Matei

Planul complexului arhitectonic Plumbuita (după N. GhikaBudeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia ţi Oltenia, III, Veacul al XVII-lea, 1932, planşa CXV).

Basarab este confirmat de înalta Poartă voievod al Ţării Româneşti. Acesta reface biserica şi ridică în incintă, în dreapta intrării „Casa domnească de
65

la Plumbuita", terminată în 1647. Avariată de cutremurul din 1802 şi mai apoi reparată, construcţia se compunea din şapte camere şi o cuhnie, acoperită cu şindrilă. La Plumbuita a funcţionat, în ultima parte a secolului al XVI-lea, o tipografie, unde în anul 1582 a apărut un Tetraevanghel, prima carte tipărită în Bucureşti. Decorul exterior cuprinde faţadele împărţite în două registre cu panouri drepte, la cel inferior şi în arc de cerc la cel superior. Uşa şi ferestrele sînt subliniate prin chenare de piatră sculptată. Pictura originală de factură naivă se păstrează în naos şi absidele laterale. Ctitorii, Matei Basarab şi Doamna Elina, Alexandru Ipsilanti şi Doamna Ecaterina, pot fi văzuţi zugrăviţi (ulterior a fost refăcută pictura) pe peretele din fundul pronaosului. Edificiul înconjurat de clădiri, era apărat de un zid foarte puternic. Intrarea în curte era permisă pe sub turnul clopotniţei. Dintre dependinţe în prezent se păstrează bucătăria (încăpere pătrată cu un coş de ventilaţie). în partea sudică a incintei, poate fi văzută casa domnească din vremea lui Matei Basarab.
7. BUCUREŞTII NOI

Pe malul drept al Colentinei, în cartierul Bucureştii Noi, în punctul unde rîul coteşte, formînd noul lac Griviţa, în iunie 1974, în timpul lucrărilor executate de Regionala C.F.R. Bucureşti în vederea amenajării unui parc cu ştrand, s-au pus în evidenţă fragmente din chirpic din pereţii unor locuinţe, bucăţi mari de vetre şi fragmente ceramice. Era cert că teritoriul adăposteşte o staţiune arheologică, a cărei investigare s-a desfăşurat în perioada de vară a anilor 1974 şi 1975. Pe latura de vest a terasei au fost găsite urme materiale feudale (secolele XIV—XVI). Pe restul terenului s-au precizat case de suprafaţă şi îngropate în pămînt, precum şi un bogat inventar cuprinzînd ceramică şi unelte din fier (o seceră, un
66

cosor, un cuţit), datate în secolele II—I î.e.n., deci în epoca geto-dacică. De asemenea, într-o groapă menajeră s-au identificat patru chipuri mari (două din ele întregibile). Prin dimensiunile şi conţinutul ei aceasta poate fi considerată drept cel mai mare complex de provizii getic descoperit pînă în prezent în Cîmpia Româna.
8. STRAULEŞTI

Pe malul stîng al Colentinei, vizavi de locuirea getică de la Bucureştii Noi, pe un teren agricol în cartierul Străuleşti au fost cercetate între anii 1960—1977 două aşezări vecine : Străuleşti-Măicăneşti şi Nuci. Acestea s-au dovedit a fi sate deschise alcătuite din bordeie şi colibe de mici dimensiuni,_construite după vechiul meşteşug localnic, din împletitură de nuiele pe care era lipit chirpicul. In interior aveau uneori vatra sau cuptorul pentru încălzit şi preparat hrană. Alte ori vatra se afla în afara locuinţei. Ceea ce contrastează cu aspectul modest al locuinţelor, este varietatea şi bogăţia relativă a inventarului : obiecte lucrate din fier de către localnici (seceri, cuţite, cosoare, scoabe, zăbale, pinteni), din lut (vase la roată sau cu mîna, prisnele şi greutăţi de plasă) sau chiar obiecte de podoabă din bronz şi argint (fibule, catarame, pandantive). Au fost găsite şi piese de import suddunărene (monede, ceramică, podoabe). După inventarul conţinut acestea se încadrează în veacurile II—ŢII e.n. şi aparţin dacilor liberi. Unele materiale arheologice arata că la Străuleşti-Măicăneşti, terenul pe care s-a situat aşezarea din secolele II—III e.n. a fost locuit şi în secolul următor şi chiar în veacurile VI—VII e.n. Suprafaţa locuirilor prefeudale, din terenul apropiat Colentinei, la o adîncime de 1,50 m a corespuns vetrei satului feudal Măicăneşti, ale cărei limite s-au extins pînă în vecinătatea şoselei Băneasa — Străuleşti. Inventarul din cele peste 44 locuinţe de suprafaţă ori îngropate prevăzute cu cuptoare, încadrat în veacurile XIV—XVI, a fost alcătuit din vase smălţuite, discuri ornamentale ce
67

îşi fac apariţia în case ale veacului al XV-lea, dar se generalizează în cele din perioada imediat următoare, cable plate cu motive geometrice, obiecte din fier (de uz casnic, vîrfuri de săgeţi, pinteni, cuie, belciuge). Cel mai vechi cimitir al satului Măicaneşti datează din secolele XIV—XV. în partea nordică a staţiunii a existat masată necropola din perioada veacurilor XV—XVI. Cu ocazia unor cercetări de suprafaţă pe terenul I.A.S. Mogoşoaia, secţia Alba, tot pe malul stîng al Colentinei, înspre şoseaua Băneasa — Străuleşti, au fost depistate fragmente ceramice ce aparţin veacurilor IX—XI. Săpăturile arheologice ulterioare au stabilit existenţa unor locuinţe al căror inventar preponderent a fost ceramica, lucrată la roată cu decor incizat ori cu suprafaţa exterioară lustruită. Descoperirea unui cuptor de redus minereul, precum şi a unor lupe din fier, rezultate din procesul metalurgic de prelucrare a metalului, dovedesc că locuitorii se ocupau cu prelucrarea metalelor, în mod deosebit a fierului, dar în aceeaşi măsură tipurile de unelte descoperite îndreptăţesc pe cercetători să afirme că ocupaţia de bază a locuitorilor era agricultura.
9. CHITILA

Pe malul drept al Colentinei în punctul denumit Chitila-Cărămidărie cercetările arheologice au permis semnalarea unor locuiri din epoca bronzului —i cultura Tei —, precum şi din perioada de trecere de la bronz la Halstatt (cultura Coslogeni) sesizată pentru prima dată pe teritoriul Capitalei. De asemenea, au mai fost depistate urme materiale geto-dace, precum şi locuinţe cu un bogat inventar din secolele VI—VII e.n.
10. MANEŞTI-BUFTEA

Urmînd malul drept al rîului Colentina, în raza localităţii Buftea, se află fostul sat feudal Măneşti, cercetat arheologic.
68

Studiul s-a axat în mod deosebit asupra necropolei vechi din secolele XIV—XV şi a celei din veacurile XVI—XVIII, precum şi asupra bisericii de zid, ridicată în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în satul pe care Alexandru al II-lea Mircea îl dăruia în anul 1577 ctitoriii sale din Bucureşti mănăstirea Sf. Troiţă. Distanţa mică dintre cele două necropole (circa 200 m) exclude posibilitatea existenţei a două sate atît de apropiate. Inventarul bogat găsit asupra celor 122 înmormîntaţi (secolele XIV—XV), compus din 37 inele şi verigi de argint, 4 cercei, 16 catarame, 19 monede româneşti şi străine a permis datarea complexului. Funcţionarea cimitirului a fost legată de existenţa satului. Astfel cea mai veche monedă datează din vremea lui Radu I (1377—1383), iar cea mai nouă piesă, un dinar bătut în Ungaria, de la Vladislav I (1440—1444). Construcţia înălţată de Alexandru al II-lea Mircea, la mijlocul veacului al XVI-lea, numită de localnici mănăstirea ,,Cîrna" sau ,,La Cîrna", avea o necropolă aferentă al cărei inventar o datează între veacurile XVI—XVIII (început). Pe acelaşi teren unde s-a aflat unul dintre cimitirele feudale au fost descoperite zece morminte din veacurile III—IV e.n. deranjate în parte de cele medievale. Sînt morminte de incineraţie, rit preluat din cadrul civilizaţiei geto-dacilor (secolul II î.e.n. — I e.n.) unele dintre ele cu resturile cinerare depuse în urne, iar altele cu oasele calcinate aşezate direct în groapa adîncită, fără a avea recipiente. Inventarul mormintelor este sărac ; în afară de urne într-un singur loc s-a descoperit o fibulă de fier de tip romanic datată în veacul al IV-lea. Deci, cimitirul evidenţiază puternice elemente de tradiţie mai veche, dacică (incinerarea), dar, în acelaşi timp, şi influenţe romane. Pe baza fibulei amintite şi a vaselor-urnă, complexul este încadrat în a doua jumătate a secolului al Ill-lea şi începutul veacului următor, el aparţinînd populaţiei autoh69

tone şi fiind, în fapt, primul cimitir din această perioadă descoperit pînă în prezent în teritoriul actual al Bucureştilor.

E. ÎN ÎMPREJURIMILE BUCUREŞTILOR
în partea de nord-est 1. SNAGOV

La 30 km de Bucureşti (DN l către Ploieşti şi apoi lateral pe un drum asfaltat) se găseşte mănăstirea Snagov, situată pe o mica insulă a lacului omonim. Construcţia actuală, înălţată în anii 1517— 1521 de către Neagoe Basarab pe locul unei mai vechi ctitorii din vremea domnitorilor Mircea cel Bătrîn, Vladislav al II-lea şi Vlad Ţepeş, a fost zugrăvită în anul 1565, prin grija voievodului Petru cel Tînăr. Pictura, reprezentînd cel mai mare ansamblu mural medieval păstrat în ţara noastră, se pare că aparţine lui Dragomir cel Tînăr. Planul arhitectural de tip clasic grecesc înscris, amplificat lateral cu abside, seamănă întrucîtva cu cel al bisericilor de la Muntele Athos. Faţadele edificiului sînt ornamentate cu două rînduri de arcade înguste, în unele dintre ele înscriindu-se ferestrele, împodobite cu plăci de marmură albă traforată. Cornişa constituie, de asemenea, un element decorativ, alcătuit din două şiruri de cărămizi aşezate în formă de dinţi de ferăstrău. Antim Ivireanul, adus de la Constantinopol de către domnul Constantin Brîncoveanu, a instalat aici o tipografie cu caractere chirilice, greceşti şi arabe. Insula de la Snagov a fost locuită din timpuri îndepărtate, dovada fiind făcută de săpăturile arheologice (1933) din jurul mănăstirii; cercetările au dus la descoperirea unor morminte de incineraţie geto-dacice ce conţineau cenuşă, oase calcinate, resturi ceramice şi monede, imitaţii după staterii lui Filip al II-lea, precum şi monede republicane romane şi dyrrachiene.
70

In preajma mănăstirii s-au identificat morminte de inhumaţie, datat în secolele XIV—XIX pe baza monedelor emise în vremea lui Mircea cel Bătrîn, precum şi a unor piese ungureşti, poloneze, lituaniene şi româneşti. în interiorul lăcaşului, un mormînt în care s-au descoperit elemente asimilate cu Ordinul Dragonului a fost considerat de unii cercetători ca fiind mormîntul lui Vlad Ţepeş, ctitor al mănăstirii. 2. CÀLDÀRUSANI în partea de sud-est a Snagovului, nu déparie de apele lalomiţei se înalţă complexul arhitectonic Căldăruşani, aşezat pe o limbă de pămînt, intrată în lacul cu acelaşi nume. Planul bisericii, construită între anii 1637—1638 de către domnul Matei Basarab, reia în forme interpretate pe cel al Episcopiei din Curtea de Argeş. In anul 1778 i-a fost adăugat pridvorul vestic, iar chiliile au fost completate cu un cat. Trebuie reţinut faptul că ctitorul a înfiinţat aici şi o tipografie. Interiorul a beneficiat de o pictură bogată, din care s-au păstrat tablourile votive din pronaos, ce înfăţişează ctitorii : Matei Basarab şi doamna Elina. Uşa de1 la intrare este ornamentată cu sculpturi frumoase de influenţă orientală. Aici funcţionează un muzeu unde printre manuscrisele vechi se remarcă o serie de tablouri votive pictate în perioada 1854—1855 da pictorul Nicolae Grigorescu. Lucrările de restaurare începute în anul 1952, coroborate cu cercetări arhitectonice şi arheologice — de stabilire a vechiului nivel de călcare —, au respectat construcţia originală, în cadrul căreia pivniţele construcţiei păstrează caracterul arhitectural al epocii lui Matei Basarab.
In partea de nord-vest 1. STOENEŞTI

La 35 km nord-vest de Bucureşti pe autostrada către Piteşti şi la 30 km pe şoseaua Bucureşti — Bolintin-Vale — Potlogi, în satul Stoeneşti, pe mă-

L

7 1

0 1 2 3 4 5 6 7 1 0m 8 l i l I i .l . i i . i i . i . i i i i - i

9

Planul mănăstirii Căldăruşani (după N. Ghika-Budeşti, op. cit., planşa CLXXXII1).

Iul stîng al Sabatului, se înalţă un frumos palat, remarcabil monument de arhitectură brîncovenească, construit în anii 1710—1715 de Gavril Drugănescu, fost mare vornic. Clădirea, compusă din două niveluri, demisol şi parter, a suportat de-a lungul vremii mai multe restaurări, respectîndu-i-se însă stilul arhitectonic iniţial. Astfel, la o primă restaurare corpului central i s-a adăugat o aripă, a doua fiind alipită în partea estică a conacului, prin restaurările din 1940—1942, cînd şi foişorul, al cărui acoperiş susţinut de opt coloane cu capiteluri sculptate în relief, este şi el puţin lărgit. Restaurările masive efectuate între anii 1965—• 1967 împletite cu cercetări arheologice (care au constatat nivelul original de călcare) au adus clădirea la aspectul actual. Construcţia se remarcă printr-o loggie lunga de ] 8 m cuprinzînd şapte arcade susţinute de coloane cu capiteluri împodobite de sculpturi. Pe latura nordică a casei există un frumos foişor cu arcade sprijinite pe coloane ale căror capiteluri sînt ornamentate în acelaşi fel. în 13 săli ale fostului conac este organizat Muzeul de artă populară din Cîmpia Dunării.
2. POTLOGI

La 45 km nord-vest de Bucureşti pe şoseaua naţională Bucureşti — Piteşti după ce este depăşit satul Lunguieţ şi apoi pa drumul modernizat spre Pitaru, sau coritinuînd drumul spre Stoeneşti prin Bolin-tinDeal, se ajunge în comuna Potlogi, aşezată între luncile Argeşului şi Sabarului. în centrul satului se înscrie vechea Curte domnească de formă dreptunghiulară. Constantin Brîncoveanu, încă de pe vremea cînd era mare spătar, folosea în mod curent această casă drept popas în drumurile sale dintre Bucureşti şi Tîrgovişte. Mărginită la nord de apele unui heleşteu — la care se ajungea coborînd printr-o grădină — perimetrul curţii este închis pe celelalte laturi de un zid înalt de cărămidă.
73

La început suprafaţa terenului era împărţită în trei curţi diferite, separate între ele prin ziduri şi prin clădiri anexe. în faţă, spre şosea, se găsea curtea de primire, în stînga aceea de serviciu, despărţită de prima printr-un rînd de clădiri cu portice ; în fund, dincolo de palat, pînă spre heleşteu, se afla grădina. Palatul, rămas în zilele noastre izolat prin dispariţia zidurilor şi clădirilor anexe, formează un plan dreptunghiular avînd în faţă un foişor. Patru scări exterioare flancaţi casa pe cele patru părţi ale sale. La parter există o pivniţă boltită, încadrată de un rînd de încăperi, prevăzute cu o loggie mare, orientată cu vederea spre heleşteu. La etaj încăperile destinate domnitorului şi familiei sale — dormitoare, săli de recepţie, camere de lucru şi o sală mare de mese —• erau înalte şi boltite. în trecut, acoperişul, executat din şindrilă, a fcst înlocuit cu olane. Intrarea principală se făcea, prin foişor, de pe latura sudică, printr-o uşă deasupra căreia este fixată pisania de piatra. O loggie mare cu coloane şi capiteluri de piatră sculptate ocupă partea centrală a monumentului. Faţadele palatului aveau o bogată ornamentaţie redată prin stucaturi şi prin elementele de piatră sculptată ale coloanelor şi balustradelor de la foişor şi loggie. Pe latura nordică a clădirii se află o a doua loggie mai mică. Piatra întrebuinţată ca element decorativ, la coloane, console şi parapete este de natură calcaroasă şi pare a fi adusă de la Albeşti. Lucrările de restaurare de la Potlogi au scos în evidenţă pînă în prezent numai măreţia palatului, cuprins într-o curte izolată, al cărui cadru se cuvine, într-un viitor apropiat, să fie redat în toată frumuseţea şi valoarea sa artistică. Pe latura estică a incintei palatului se văd încă ruinele casei mai vechi, unde locuia Constantin Brîncoveanu, cînd venea la Potlogi, pînă ce va fi terminat palatul. Mai mică ca aspect şi întindere, această locuinţă era construită tot cu un etaj, aşe74

IT
zaţ paste soclul cuprinzînd bolţile pivniţei amplasată în partea estică a clădirii. Gradina ocupa perimetrul din jurul şi faţa palatului pînă la heleşteu. Cercetările arheologice realizate o dată cu lucrările de restaurare (1971—1973 reluate şi în anul 1975) au avut în atenţie zona sud-estică a incintei, trecîndu-se şi la dezafectarea fundaţiilor cuhniei, precum şi a camerelor adosate incintei pe latura ei de est. In partea nord-vestica a palatului a fost surprins un cimitir feudal ce datează din secolele XVI—XVII. Săpăturile arheologice din anul 1975 au permis să se precizeze nivelul de construcţie şi vechiul nivel de călcare din interiorul şi exteriorul primei case.

BUCUREŞTI - ALEXANDRIA ROŞIORI DE VEDE-TURNU MĂGURELE

Al doilea itinerar străbate regiunea sud-vestică a Cîrnpiei Munteniei, pe DN 6, pe direcţia Bucureşti — Alexandria — Roşiori de Vede. De la Roşiori de Vede spre Turnu Măgurele se merge pe un drum asfaltat ce trece prin comunele Troianul şi Furculeşti ; de aici pe DN 65 se ajunge la Turnu Măgurele. Traseul totalizînd 170 km cuprinde localităţi cu obiective arheologice antice ori medievale, precum şi importante puncte turistice.

1. BRAGADIRU
Părăsind Capitala, pe DN 6, în drum spre Alexandria, la 13 km depărtare de Bucureşti, pe o terasă a rîului Sabar, există un teren locuit în diferite perioade de timp, fapt dovedit de cercetările arheologice, organizate cu ani în urmă. Parcela agricolă situată în spatele fabricii de nutreţ combinat Bragadiru este tăiată pe toată lungimea sa de drumul de ţară ce duce din şoseaua naţională la satul Clinceni, la aproximativ 3 km distanţă faţă de întreprinderea amintită. Vestigiile geto-dace (secolele Iî—I î.e.n.) descoperite au cuprins locuinţe atît de suprafaţă, cit şi îngropate în pămînt, folosite concomitent. Sub aspectul formelor şi dimensiunilor casele diferă unele în raport cu altele ; astfel, o parte dintre ele prezentau o formă patrulateră cu colţurile rotunjite, iar celelalte, de dimensiuni mai reduse,
76

au avat contur eliptic. Aproape în fiecare încăpere era amenajată cîte o vatră sau un cuptor. Menţionăm că aici s-a identificat un cuptor pentru reducerea minereului de fier, unicul de acest gen datînd din secolele II—I î.e,n. şi descoperit pînă în prezent în Cîmpia Munteniei. Ceramica, lucrată cu mma ori la roată, prezintă caracteristicile generale epocii geto-dacilor. Aşezarea, plasată pe o terasă nu prea înaltă din apropierea Sabarului, la o distanţa de cea 200 m de vechea albie a rîului, se înscrie în categoria celor deschise, nefortificate artificial. Faza de început a locuirii a putut fi identificată cu certitudine pe baza unei torţi de amforă de tip rhodian, cu inscripţie, datata în a doua jumătate a secolului al II-lea î.e.n. Sfîrşitul aşezării s-a stabilit datorită descoperirii unei alte torţi de amforă locală, de imitaţie rhodiană, cu încercare de scriere a literelor greceşti (un exemplar asemănător s-a găsit numai la Cetăţenii din Vale), încadrat la sfîrşitul secolului I î.e.n. Vestigiile geto-dacice de la Braaadiru au fost suprapuse de altele mai tîrzii din perioada feudalismului timpuriu (secolele IX—XI). Casele sînt fie îngropate în pămînt (mai rare), fie de suprafaţă ; cele de suprafaţă au vetre sau cuptoare menajere în preajma cărora existau răspîndite fragmente ceramice. Pe baza inventarului ceramic s-au distins două faze de locuire ; prima cuprinde sfîrşitul secolului al IX-lea şi persistă pînă la începutul veacului următor ; a doua fază acoperă secolul al X-lea şi primele decenii ale secolului următor. Cercetările arheologice au stabilit că aşezarea geto-dacică era masată în partea mai joasă, sudesţică a terasei, pe cînd locuirea din feudalismul timpuriu ocupa partea mai înaltă a locului, deci ceva mai departe de vechea albie a Sabarului.

2. POPEŞTI
Situată la 25 km sud-vest de Bucureşti, în comuna Mihaileşti Novaci, pe malul drept al Argeşului, aşezarea de la Popeşti reprezintă un important cen77

tru getic, ce corespunde epocii lui Burebisla. Acolo se poate ajunge continuînd drumul pe DN 6 Bucureşti — Alexandria, pînă în comuna Mihăileşti, iar de aici la 5 km spre est se afla cetatea getică Popeşti, pe un pinten al terasei Argeşului, înalt de 18—20 m, deasupra luncii cu lungimea de l 200 m şi lăţimea tot atît de mare. în scopul apărării locul a fost străbătut de două şanţuri săpate transversal. Segmentul sudic, de altfel cel mai mare, formează vatra satului. Segmentul de mijloc este ocupat de cimitirul actual al satului, cu o biserică din secolul al XVII-lea de la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu. Al treilea segment, din vîrful promontoriului, numit Nucet — după existenţa unei vechi livezi de nuci, azi complet dispăruta — are formă dreptunghiulară şi constituie acropola aşezării antice. încă din secolul trecut s-a aflat în atenţia cercetătorilor. Astfel, în anul 1869 Cezar Bolliac semnala acest punct prin descoperirea unui tezaur de tetradrahme thasiene din argint. D. Butculescu, Gr. G. Tocilescu şi inginerul P. Polonic au făcut

Planul aşezării geto-dacice de Ia Popeşti (după Radu Vulpe, Aşezări getice în Muntenia, 1966).

cercetări sumare, iar în anii 1936 şi 1943—1948 s-au întreprins săpături arheologice organizate, reluate după anul 1954. La Nucet s-a identificat o succesiune de locuiri din epoca bronzului (culturile Glina şi Tei) şi din cele două epoci ale fierului. Din prima epocă a fierului datează şanţurile amintite precum şi valul.
78

Din Latène, cel mai vechi nivel de locuire se încadrează în perioada secolului II — sfîrşitul secolului I î.e.n. Vechea fortificaţie hallstattiană a fost folosită şi în epoca următoare, adăugîndu-i-se o palisadă. Aşezarea a cuprins mai ales locuinţe de suprafaţă, dintre care unele acoperite cu ţigle, amplasate îndeosebi în sectorul sud-estic al cetăţii Nucet, unde au fost constatate resturile unei curţi aristocratice, au aparţinut, probabil, unui conducător de triburi, în acest sector au mai fost dezvelite resturile unei construcţii mari, dreptunghiulare, cu o latură absidata, considerată de caracter sacru, în apropierea acestei construcţii a existat o a doua cu destinaţie rezidenţială.

Protome din bronz (sus) si reprezentare zoomorfă din lut descoperite la Popeşti.

Inventarul straturilor getice s-a dovedit bogat. Ceramica lucrată cu mîna ori la roată se caracterizează "irin forme variate şi elegante. Printre
79

obiectele de piatră se pot menţiona rîşniţeîe rotative sau cele primitive, folosite pentru zdrobirea grînelor cu ajutorul unui frecător. Din sticlă s-au descoperit mărgele, vase incolore sau policrome. Fierul este bogat reprezentat prin arme (spade drepte, de tip grecesc, pumnale, vîrfuri de lănci sau ele săgeţi) şi unelte (brăzdare de plug, săpăligi, securi, cuţite, bricege, furculiţe, cuie, piroane, ciocane, dălţi, cleşti etc.). La Popeşti s-au găsit şi multe fibule executate din fier şi bronz. Din acest ultim aliaj se confecţionează şi lănţişoare, aplice, pandantive, cercei, brăţări. Din argint de asemenea erau realizate obiecte de găteală.

Opaiţe geto-dacicc găsite la Popeşti (după Radu Vulpe în „Materiale şi cercetări arheologice", III, 1957).

Necropola, corespunzătoare aşezării getice, este formată din tumuli cu morminte de incineraţie situate la l krn spre sud de Nucet, între satele Popeşti şi Novaci. Aşezarea getică de la Popeşti ocupa o poziţie centrală în zona păduroasa a Cîmpiei Române, la distanţă aproape egala între Dunăre şi Carpaţi.
80

8. ALEXANDRIA
Revenind de la Mihallesti pe DN 6, se ajunge în oraşul Alexandria, situat pe malul drept al rîului Vedea, localitate cu tradiţie şi continuitate de lo cuire. Astfel, în punctul denumit ,,La Gorgan", oa menii s-au aşezat din timpurile neoliticului înde părtat, cînd se folosea ceramica caracteristică cul turilor Boian şi Gumelniţa. Continuitate de vieţuire pe aceste meleaguri o regăsim şi în epocile bron zului şi fierului. La fel în partea de nord-vest a oraşului, pe malul rîului Vedea, pe locul denumit „La Vii", vasele din lut întregi ori fragmentare, aflate în locuinţe, mar chează începuturile celei de-a doua epoci a fierului din Cîmpia Munteniei. Oraşul propriu-zis a fost înfiinţat printr-un hri sov emis în vremea domniei lui Alexandru D. Ghica, în anul 1834, de la care se pare că şi-a luat şi numele. MUZEUL JUDEŢEAN TELEORMAN Şir. Dunării nr. 137 Primele încercări de organizare a unui muzeu în judeţul Teleorman au avut loc la Alexandria, în fiiul 1935, în timpul sărbătoririi centenarului ora şului. Atunci, într-o singură încăpere din clădirea primăriei, s-a deschis o mică expoziţie ce cuprin dea acte domneşti referitoare la întemeierea lo calităţii. Muzeul propriu-zis, înfiinţat în anul 1951, a fost inaugurat oficial la l mai 1952 ; el prezenta expo nate consacrate istoricului oraşului şi era găzduit într-un mic local din parcul Alexandriei. Reorganizat în anul 1968 cu două secţii — de istorie şi de arheologie — muzeul a primit un nou sediu. Cutremurul din anul 1977 a afectat clădirea ceea ce a impus mutarea muzeului într-un alt lo cal ; în prezent funcţionează numai secţia de ar heologie. în muzeu un loc aparte îl ocupă uneltele şi fo silele descoperite la Ciuperceni, cu o vechime de mai bine de un milion de ani. De asemenea, se re81

marcă uneltele, ceramica, podoabele şi armele epocii neolitice (cultura Gumelniţa) prezentă la Ciolăneşti şi Videle. Bogat este ilustrată şi civilizaţia geto-dacică din cadrul căreia se distinge carul solar de la Bujoreni, pissă unica pentru valoarea ei ştiinţifică şi muzeografică. Tot atît de interesante sînt şi mărturiile materiale getice ce provin din aşezările întărite Zimnicea şi Orbească de Sud. Continuitatea de viaţă este demonstrată prin materialele din locuinţele medievale din secolele XIV—XV ale aşezărilor Turnu Măgurele, Frumoasa, precum şi de cuptorul de redus minereul (veacul al XVII-lea) dezvelit la Zimnicea. Se remarcă şi tezaurele monetare ale voievozilor munteni, dar în egală măsură şi cele de podoabe din argint descoperite la Orbească de Jos şi Guruieni.

4. BRAZDA LUI NOVAC DE SUD
în partea sudică a oraşului Alexandria, este încă vizibilă o porţiune din valul de pămînt cunoscut sub numele de Brazda lui Novac de Sud sau Troianul, cum îi spun localnicii. Ridicat între malul stîng al Oltului, lingă satul Viespeşti (judeţul Teleorman) şi fostul sat Greaca, valul a apărut ca urmare a stăpînirii de către romani, în secolele II—III e.n., a cîmpiei Burnasului, pînă la lacul Greaca, el reprezentînd o lucrare de apărare a acestei regiuni. Unii specialişti atribuie ridicarea valului lui Augustus, alţii împăratului Traian. Construit pe o lungime de 170 km, valul avea lăţimea de cea 12 m şi înălţimea maximă de 2 m, fiind flancat de un şanţ lat de 7—10 m şi adânc de 1,50 m. Supusă unor arături continue, în regiunea de cîmpie pe care o străbate, Brazda lui Novac de Sud este astăzi parţial distrusă ; în unele porţiuni conservarea se prezintă foarte slabă. Lîngă gara Traian brazda se întretaie cu limes Transalutanus.
82

5. LIMES TRANSALUTANUS (LIMES VALACHICUS)
Acest impresionant val de apărare datînd din epoca romană se întinde între Rîşnov — Cîmpulung — Piteşti — Roşiori de Vede — Turnu Măgurele, deci pe o lungime de 235 km, la distanţă de 10—15 km faţă de Olt. Limes-ul se compune dintr-un val de pămînt bătut cu miezul ars, înalt de 3 m şi lat de 11 m. Pe coama lui se afla, probabil, un zid cu crénelé şi un drum de rond. în faţa valului trebuie să fi existat un şanţ larg şi adînc ; apărarea o asigurau 14 castre (unele duble), aşezate la distanţe de 10—50 km, cu turnuri de supraveghere ridicate pe cotele proeminente, unite de un drum strategic. în toate punctele fortificate care au aparţinut l i me s-ului, ca de exemplu Săpata de Jos şi Jidava. urmele arheologice, ceramica şi monedele, indică o prezenţă romană scurtă. Astfel, monedele descoperite în castrul de la Jidava (circa 50 piese), precum şi tezaurul monetar de la Săpata de Jos se încadrează cronologic între domnia lui Septirruus Severus şi aceea a lui Gordian al Ill-lea (193— 244 e.n.). Rezultă că 7imes-ul, ridicat sub Septimius Severus, a fost părăsit în vremea domniei lui Filip Arabul. Deci împăratul Septimius Severus a împins graniţa Oltului spre est şi a ridicat limes-iû tocmai în scopul creării unei zone de siguranţă a importantelor aşezări de pe linia Oltului, mult expuse invaziilor din Muntenia. Atacul carpilor din anii 245—247 e.n. a obligat pe împăratul Filip Arabul (244—249) să readucă graniţa pe Olt, evacuarea făcîndu-se destul de rapid.

6. LIMES ALUTANUS
Cucerirea lui Traian oprită pe Olt, cu excepţia regiunii de munte unde s-a întins şi pe malul stîng al apei, au determinat crearea unei linii de apărare prin ridicarea unor castre. Pe Olt romanii nu au făcut un limes complet, pentru că locul valului şi
83

/

XT

_

6 4

. - _ _ ^

ff
0,3 0
! 1 to e n

----- 6 ' 4
_ ------^

i1 1
1 <12

!

. 5 20 * f l l I i
W -mf

if
1 1
1

J/

Planurile unor castre romane aflate pe h me s Transalulanns ; l. Valea Urlui ; 1. Roşiori de Vede; 3. Aibota ; 4. Purcăreni ; 5. Băneasa ; 6. Flămînda ; 7. Gresia ; 8. Izbăşeşti ; 9. Putineiu ; 10. Ghioca (după Dumitru Tudor, Oltenia romană, cd. a IlI-n, 1968).

84

8 5

şanţului erau ţinute de cursul rîului. Castrele şi posturile de observaţie au fost unite printr-un drum. Fortificarea graniţei a început în timpul lui Traian, cu Castra Traiana (Sîmbotin). Frontiera romană fortificată pe linia Oltului se întindea pe 250—260 kni între Boita (judeţul Sibiu) şi Islaz (judeţul Teleorman). Pe această distanţă, apărată de 12 castele şi castre de pămint şi din piatră, legate între ele de un drum pietruit lat de 6 m, se disting trei zone corespunzătoare formelor de relief pe care se întind. Prima zonă parcurgea o regiune de cîmpie, spre răsărit, situată întră Islaz şi Enoşeşti ; a doua zonă cuprindea regiunea dintre Enoşeşti şi Sîmbotin, în ţinutul deluros al Argeşului, unde posibilitatea atacurilor din afara era mai redusă şi, ca atare, şi castrele au fost mai rare ; a treia zonă, aflată în regiunea de munte, avea castre mici, învecinate între ele, fără aşezări civile mai importante. Fortificarea liniei Oltului începută sub Traian, organizată temeinic în timpul lui Hadrian, a fost continuată sub domniile lui Antoninus Pius şi Septimius Severus. Destrămarea fortificaţiilor începe în anii 243— 249 e.n., prin distrugerea casLrului de la Slăveni (judeţul Olt).

7. DULCEANCA
Părăsind oraşul Alexandria spre a continua călătoria tot pe DN 6, pînă în comuna Buzescu, iar de aici mergînd spre satul Mavrodin pe un drum secundar asfaltat, paralel cu şoseaua sus-menţionata, se străbate cîmpia întinsă a Burdei, cuprinsă între rîurile Teleorman şi Vedea. Această regiune frapantă prin intensitatea şi bogăţia vestigiilor arheologice, printre care se înscriu cele de la Dulceanca, Albeşti şi Vedea Merii Goală, dovedeşte o puternică continuitate de viaţă. Pe terasa joasă din apropierea confluenţei rîului Vedea cu pîrîul Burdea, la Dulceanca — 15 km depărtare de limes Transalutanus —, urmele materiale îşi găsesc începuturile în neoliticul timpuriu.
86

Aşezarea de la Dulceanca, din secolul al Ill-lea e.n., se încadrează în categoria celor de tip rural, nefortificate, ce face parte din ansamblul cultural caracteristic dacilor liberi din Muntenia. Locuinţele parţial îngropate, de formă ovală sau rectangulară cu colţurile rotunjite, au conţinut ceramică de uz comun din pastă roşie ori cenuşie de tipul provincial roman, monede şi fibule. In cantitate considerabilă erau întrebuinţate şi recipientele cu veche tradiţie în cea de-a doua epocă a fierului, lucrate cu mina, redînd vase-borcan decorate alveolar, ceşti, opaiţe şi vase de provizii. Aşezarea se extinde pe terasa joasă a pîrîului Burdea, iar locuinţele construite cu faţa spre sud aveau vederea unei lunci largi, presărate de crovuri cu apă şi iarbă da păşune, oferind condiţii excelente pentru creşterea vitelor, ocupaţie de bază a locuitorilor. O altă îndeletnicire o constituia prelucrarea obiectelor de metal (bronz şi fier). Analizele au demonstrat că turtele din fier şi cantităţile foarte mari de zgura din bordeie, proveneau din depozite mineralogice, aflate în compoziţia unui anumit strat din rîpa Burdei, iar pentru extragerea acestora erau necesare un procedeu de reducere complicat şi un înalt grad de specializare. De asemenea, era prelucrat şi bronzul a cărui existenţă este dovedită prin obiectele lucrate din acest metal şi cantitatea mare de deşeuri de bronz (bulgări, tablă tăiată şi sîrme). Datarea s-a făcut în secolul al Ill-lea e.n., datorită unor anumite elemente numismatice şi de cronologie relativă (fibule), precum şi a tipologiei ceramicii. Astfel într-o locuinţă a fost descoperit un antoninian de bronz, emis la Viminacium în anul 242 în timpul lui Gordian al Ill-lea (238—244). într-o altă locuinţă, dimpreună cu o fibulă de tipul ,,cu piciorul întors pe dedesubt" încadrată la sfîrşitul secolului al lîl-lea e.n. s-a găsit o altă monedă din perioada împăratului Galîienus, din epoca cînd acesta domnea singur (260—268). Situaţi la o distanţă mică de limes Transaluianus, dacii liberi de la Dulceanca se pare că nu au fost afectaţi de atacurile migratorilor duse împotriva frontierelor Daciei romane, atacuri petrecute la mijlocul secolului al Ill-lea e.n. Dovada în acest
87

şanţului erau ţinute de cursul rîului. Castrele şi posturile de observaţie au fost unite printr-un drum. Fortificarea graniţei a început în timpul lui Traian, cu Castra Traiana (Sîmbotin). Frontiera romană fortificată pe linia Oltului se întindea pe 250 —260 km între Boita (judeţul Sibiu) şi Islaz (judeţul Teleorman). Pe această distanţă, apărată de 12 castele şi castre de pămînt şi din piatră, legate între ele de un drum pietruit lat de 6 m, se disting trei zone corespunzătoare formelor de relief pe care se întind. Prima zonă parcurgea o regiune de cîmpie, spre răsărit, situată întră Islaz şi Enoşeşti ; a doua zonă cuprindea regiunea dintre Enoşeşti şi Sîmbotin, în ţinutul deluros al Argeşului, unde posibilitatea atacurilor din afara era mai redusă şi, ca atare, şi castrele au fost in a i rare ; a treia zonă, aflată în regiunea de munte, avea castre mici, învecinate între ele, fără aşezări civile mai importante. Fortificarea liniei Oltului începută sub Traian, organizată temeinic în timpul lui Hadrian, a fost continuată sub domniile lui Antoninus Pius şi Septimius Severus. Destrămarea fortificaţiilor începe în anii 243— 249 e.n., prin distrugerea castrului de la Slăveni (judeţul Olt).

7. DULCEANCA
Părăsind oraşul Alexandria spre a continua călătoria tot pe DN 6, pînă în comuna Buzescu, iar de aici mergînd spre satul Mavrodin pe un drum secundar asfaltat, paralel cu şoseaua sus-menţionată, se străbate cîmpia întinsă a Burdei, cuprinsă între rîurile Teleorman şi Vedea. Această regiune frapantă prin intensitatea şi bogăţia vestigiilor arheologice, printre care se înscriu cele de la Dulceanca, Albeşti şi Vedea Merii Goală, dovedeşte o puternică continuitate de viaţă. Pe terasa joasă din apropierea confluenţei rîului Vedea cu pîrîul Burdea, la Dulceanca — 15 km depărtare de limes Transalutanus —, urmele materiale îşi găsesc începuturile în neoliticul timpuriu.
86

Aşezarea de la Dulceanca, din secolul al Ill-lea e.n., se încadrează în categoria celor de tip rural, nefortificate, ce face parte din ansamblul cultural caracteristic dacilor liberi din Muntenia. Locuinţele parţial îngropate, de formă ovală sau rectangulară cu colţurile rotunjite, au conţinut ceramică de uz comun din pastă roşie ori cenuşie de tipul provincial roman, monede şi fibule. In cantitate considerabilă erau întrebuinţate şi recipientele cu veche tradiţie în cea de-a doua epocă a fierului, lucrate cu mina, redînd vase-borcan decorate alveolar, ceşti, opaiţe şi vase de provizii. Aşezarea se extinde pe terasa joasă a pîrîului Burdea, iar locuinţele construite cu faţa spre sud aveau vederea unei lunci largi, presărate de crovuri cu apă şi iarbă da păşune, oferind condiţii excelente pentru creşterea vitelor, ocupaţie de bază a locuitorilor. O altă îndeletnicire o constituia prelucrarea obiectelor de metal (bronz şi fier). Analizele au demonstrat că turtele din fier şi cantităţile foarte mari de zgura din bordeie, proveneau din depozite mineralogice, aflate în compoziţia unui anumit strat din rîpa Burdei, iar pentru extragerea acestora erau necesare un procedeu de reducere complicat şi un înalt grad de specializare. De asemenea, era prelucrat şi bronzul a cărui existenţă este dovedită prin obiectele lucrate din acest metal şi cantitatea mare de deşeuri de bronz (bulgari, tablă tăiată şi sîrme). Datarea s-a făcut în secolul al Ill-lea e.n., datorită unor anumite elemente numismatice şi de cronologie relativă (fibule), precum şi a tipologiei ceramicii. Astfel într-o locuinţă a fost descoperit un antoninian de bronz, emis la Viminacium în anul 242 în timpul lui Gordian al Ill-lea (238—244). într-o altă locuinţă, dimpreună cu o fibulă de tipul ,,cu piciorul întors pe dedesubt" încadrată la sfîrşitul secolului al liî-lea e.n. s-a găsit o altă monedă din perioada împăratului Galîienus, din epoca cînd acesta domnea singur (260—268). Situaţi la o distanţă mică de limes Transaluianus, dacii liberi de la Dulceanca se pare că nu au fost afectaţi de atacurile migratorilor duse împotriva frontierelor Daciei romane, atacuri petrecute la mijlocul secolului al Ill-lea e.n. Dovada în acest
87

serls este făcută de moneda emisa în timpul împăratului Gallienus, precum şi de tipologia ceramicii care arată existenţa aşezării chiar şi după căderea limes-ului. Săpăturile arheologice din aşezările aparţinînd secolelor al Ill-lea e.n. şi al VI-lea e.n. de la Dulceanca au demonstrat cu claritate că acestea se înscriu în aceleaşi limite, pe terasa joasă a Burdei, la marginea luncii largi. Locuitorii secolului al VI-lea e.n. şi-au construit locuinţe de suprafaţă si parţial îngropate în pamînt. în încăperile ambelor locuiri au fost clădite cuptoare scobite în calupuri de pămînt cruţat, în-trun colţ al încăperii. Cuptoarele din secolul al VI-lea e.n. conţineau o cantitate mare de vălătuci de lut ars, care folosea la înmagazinarea şi iradierea căldurii. Ceramica formată din vase lucrate cu mîna sau la roată, în proporţie egală, alcătuieşte majoritatea inventarului. De asemenea, în secolele VI—VII e.n., în cadrul societăţii de la Dulceanca s-a perpetuat meşteşugul prelucrării fierului prin exploatarea depozitelor mineralogice aflate în solurile din rîpa Burdei, folosite şi în cacîrul aşezării precedente. Aici un nivel care datează de la sfîrşitul secolului al VîII-lea şi începutul celui următor este reprezentat printr-un bordei care interferează limita de nord a aşezării secolelor VI—VII e.n. Terenul pe care se situează aşezările descrise este folosit pentru lucrări agricole. Interesantă este şi descoperirea unui mormînt hunic de inhumaţie, izolat, datat în secolul al V-lea e.n. Scheletul avea craniul deformat artificial, iar inventarul a conţinut un fragment dinlr-o diademă din aur.

8. ALBEŞTI
Urmînd traseul rutier amintit, la 2 km depărtare de Dulceanca şi 14 km de oraşul Roşiori de Vede în
88

acelaşi mediu geografic, pe o terasă, s-a înscris cetatea geto-dacică de la Albeşti (secolele IV—III î.e.n.), înconjurată de un şanţ de apărare şi un va]

Planul

cetăţii geto-dacice de la Albeşti (după Dumitru Berciu, Em. Moscalu în S.C.I.V., 4, 1972).

de pămînt, aşezarea fortificată a cuprins un bogat inventar compus din ceramică locală şi de import (grecească), unelte din fier şi obiecte de podoabă.

9. VEDEA
La 3 km nord de Albeşti şi 10 km depărtare de Roşiori de Vede, la Vedea, pe malul pîrîului Burdea, afluent al rîului Vedea, în anul 1938, trei ţărani, săpînd un canal de irigaţii, au găsit o adevărată ,,comoară ascunsă". Astfel, pe locul numit ,,La vărzărie" într-o groapă de mici dimensiuni a apărut un vas de lut ars, iar în apropierea acestuia s-a descoperit un recipient din tablă de argint şi un fragment dintr-o cupă din acelaşi metal, în final nerecuperate, împreună cu aceste obiecte s-au
89

aflat şi o serie de bijuterii geto-dacice din argint (secolele I î.e.n. — I e.n.), două fibule, un inel, un cercel, un lanţ compus din 87 bucăţi de zale din sîrmă lucrată dintr-o tablă din argint, ce stilizează capul unui cal văzut din faţă. Decorul alcătuit din elemente geometrice, ca de altfel întreaga piesă, a fost realizat prin mularea plăcii de tablă p^ o matrice, operaţiune executată prin batere, cu ajutorul unui ciocan. Este de fapt ceea ce se numeşte tehnica „au repoussé". Menţionam că întrucît punctul numit „La vărzărie" se află între localităţile Goala (azi Vedea) şi Meri, tezaurul s-a păstrat în literatura de specialitate sub numele de tezaurul de la ,,Merii-Goala".
10. PERETU

Reluînd prin comuna Buzescu călătoria pe DN 6, spre Roşiori de Vede, pe traseu, la circa 3 km depărtare de oraş, se întîlneşte satul Peretu, pe teritoriul căruia a fost dezvelit un montant princiar, cu tumul (secolele V—III î.e.n.) aparţinînd unui reprezentant al aristocraţiei locale, traco-getice. Inventarul a cuprins alături de ceramică şi obiecte lucrate din fier, un important tezaur de peste 50 piese din argint (coif aurit, decorat cu motive zoomorfe geometrice şi florale, vase antropomorfe şi aplice ornate cu elemente animaliere stilizate), toate depuse într-un vas din bronz, acoperit.

11. ROŞIOR! DE VEDE
Oraşul, cu o veche tradiţie istorică, apare în documentele timpului în anul 1385, cînd doi pelerini germani, Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstadt, întorcîndu-se de la Ierusalim prin Tirnovo şi Siştov fac un popas la Russenart, adică la Rus, unde fusese un vechi castru roman. Pelerinii, cunoscători ai limbii latine, au folosit Russenart, cuvînt compus din Rus, numele localităţii, şi art (-artis), cetate.
90

La acea Vreme oraşul era important datorită situării pe drumul comercial Tîrnovo—Turnu Măgurele—Piteşti—Braşov ; de altfel în anul 1550 este amintit în documente, drept tîrg comercial. Precizarea geografică a localităţii Rus prin adaosul ,,de Vede" se întîlneşte documentar în veacul al XVI-lea în postfaţa Evangheliarului lui Radu Grămăticul care spune „...m-am născut în satul Măniceşti de lîngă Rus — păzar (tîrg) de pe apa Vedei". Cercetările întreprinse pe teren au stabilit în apropierea spitalului T.B.C. din oraş o dungă lată de 2 m de pămînt ars în amestec cu fragmente ceramice, ce face parte din limes Transalutanus. La vest de oraş valul a fost distrus de plantarea viilor pentru ca să reapară la nord de calea ferată Bucureşti—Craiova, mai precis la circa 600 m depărtare de gara Roşiori. Grigore Tocilescu îl descrie aici ca fiind „înalt şi lat ca niciodată" ; astăzi este complet aplatizat, vizibil doar prin fragmentele de chirpic din arătură. 12. URLUIU La sud-vest de oraşul Roşiori de Vede, pe locul numit Urluiu, a fost ridicat de către romani un castru pătrat, cu dimensiunea 66X64 paşi. Pare să fi fost lucrat numai din pămînt, înconjurat de un şanţ lat de 7—10 m şi un val înalt de l m. Lagărul a fost plasat la 150 m de Brazda lui Novac. 13. GRESIA La 16 km nord-vest de oraşul Roşiori de Vede (în cadrul comunei Bălţaţi) se înscrie un castru de 80X60 paşi ; fortificaţia era apărată printr-un val lat de 15—22 paşi şi un şanţ exterior adînc de 0,50 m. Se pare că la colţuri avea turnuri de zidărie, între Roşiori de Vede şi Gresia a fost identificat, la Scrioaştea, un turn de semnalizare.
91

14. BĂNEASA

.;

Călătorul interesat în cunoaşterea unor vestigii arheologice ale patriei noastre poate să-şi abată calea spre Turnu Măgurele, prin Furculeşti şi Crîngu, unde la ieşirea din sat, spre dreapta, pe un drum asfaltat se ajunge la Băneasa, fortificaţie romană, înălţată la numai 350 m distanţă de şoseaua amintită. Ansamblul făcea parte din complexul de apărare al 7ï7ïies-ului Transalutanus, fiind în fapt alcătuit din două castre de mărimi diferite. Cel mic, depărtat cu 138 paşi faţă de Troian şi la 105 m nord de castrul mare, măsura 84X60 paşi. înconjurat cu un val înalt de 1,50 m şi un şanţ adînc de 0;30 m, acesta avea o lăţime de 7—10 paşi. Al doilea castru, cel mare, este aproape pătrat (130X126 m). Valului interior, cu urme de palisadă, lat la bază de 8 m şi menţinut pe o înălţime de 1,20—1,50 m, îi corespunde un şanţ lat de 8 m şi adînc de 2,50 m. Tot ca sistem de apărare mai figura şi un al doilea val cu şanţ. Lagărul a fost lucrat cu zid din chirpic, iar după monedele descoperite a funcţionat în secolul al Ill-lea e.n., în timpul domniei împăraţilor Septimius Severus şi al lui Caracalla. Prin dimensiunile sale întinse, cel de-al doilea castru aflat la 352 m de limes Transalutanus putea adăposti o armată numeroasă, pînă la 500 oameni (un numems).

15. PUTINEÎU
Situată la 2 km depărtare de Băneasa şi la 18 km nord de Poiana (Flămînda) cu vedere spre valea largă a Călmăţuiului, fortificaţia de la Putineiu, de formă pătrată, cu fiecare latură de 52 m era înconjurată de un val de 2 m şi un şanţ adînc de 0,50 m. Lucrat din pămînt, castrul a avut un rol strategic, fiind în fapt plasat tot pe limes Transalutanus. Aici s-a descoperit un sestertius, emis în vremea domniei lui Antoninus Pius.
92

16. TURNU MĂGURELE
La 3 km sud de oraş, la aproape l km distanţă de cursul actual al Dunării şi 1 km est de vechea vărsare a Oltului, se află vestigiile cetăţii Turnu, denumire sugerată de însăşi structura fortificaţiei. După formarea statului feudal independent Ţara Româneasca, exista acolo un important punct de varaă. Astfel, aşezarea plasată la un vechi vad al Dunării, pe unde trecea limes Transalutanus, a avut, din timpuri îndepărtate, funcţii economice ; aici se întîlneau „drumul sării", ce venea de la Ocnele Mari, „drumul oilor", care pornea de la Sibiu, precum şi „drumul cerealelor" („drumul Ruşilor") de la Roşiori de Vede. în jurul anului 1393, Mircea cel Bătrîn a construit aici o cetate din piatră. Cu mici excepţii, în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, cetatea, transformată în raia, s-a aflat în stăpînirea otomană pînă în anul 1829 cînd, în baza tratatului de la Adrianopol, a revenit Ţării Romaneşti. în anul 1838, din iniţiativa negustorilor locali, la Turnu s-a înfiinţat un port. în timpul războiului pentru cucerirea independenţei (1877—1878} oraşul a jucat un important rol strategic, în desfăşurarea operaţiunilor în vederea cuceririi fortificaţiilor turceşti aflate la Plevna. Ruinele cetăţii Turnu — supuse degradării şi, mai ales, demontarea zidurilor din piatră, în scopul folosiri acesteia ca material de construcţie — au fost vizitate în 1845 de August Treboniu Laurian, apoi 13 ani mai tîrziu de către Cezar Bolliac ; ambii erau interesaţi în cercetarea vestigiilor romane. Aceleaşi preocupări a manifestat şi Grigore TociIsscu. Cercetări arheologice sistematice conduse de către Grigore Florescu s-au organizat abia în anii 1936, 1937 şi 1913. Atît Grigore Tocilescu, cît şi Grigore Florescu au crezut că fortăreaţa romană care, iniţial, ar fi fost ridicată de Traian poate fi identificată cu cetatea Turris, menţionată de Procopius în De bello gothico (II, 436, 3). Tot Grigore Florescu ajunge la concluzia că Procopius nu dă nici un indiciu de
93

localizare a cetăţii Turris, ridicată pe malul stîng al Dunării şi făgăduită, în anul 546, de împăratul bizantin lustinian slavilor anţi, aceştia obligîndu-se, în schimb, să oprească incursiunile bulgarilor la 1/mes-ul dunărean. in plus, dintre lucrările de fortificaţie ridicate ele lustinian la Dunăre menţionate de Procopius în De aedificis, nici una nu poate fi localizată lingă Turnu Măgurele.

Crima fază de funcţionare a fortificaţiei Transformări ulterioare

Planul cetăţii Turnu (după Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medie vale din Ţara Românească, Bucureşti, 1981).

Cercetările arheologice, reluate în anul 1978 pe baza datelor stratigrafice şi a etapelor de construcţie, infirmă existenţa unei fortificaţii antice. In ultima formă cetatea Turnu se compunea din trei elemente principale dispuse aproximativ con94

centric : un turn circular în centru, un zid de incintă şi un şanţ de apărare, mărginit de ziduri, în exterior turnul are diametrul de 17,40 m cu ziduri groase de 3 m. Turnul fusese acoperit într-o perioadă mai tîrzie cu olane găsite din abundenţă printre dărîmături. Zidul de incintă se afla la aproximativ 6 m depărtare în raport cu turnul ; în forma sa finală era circular în interior şi poligonal spre exterior, cu o grosime medie de 4 m. în structura lui au fost observate mai multe etape de construcţie, materializate printr-o serie de transformări şi adăugiri. Astfel, de-a lungul vremii, în partea sudică a incintei s-a adăugat un turn rectangular, interior, iar un al doilea turn i-a fost alipit pe latura sudvestică. Şanţul, alt element defensiv, situat spre exteriorul incintei, era limitat spre interior de un zid cu lăţimea de 6 m. Intrarea se făcea pe partea estică, unde în interior exista un prag dintr-un bloc de marmură, avînd dedesubt alte trei blocuri în consolă şi un prag pe care se sprijinea podul mobil. Cel dinţii element de fortificaţie care i-a dat şi numele este zidul rotund, în jurul căruia s-au ridicat celelalte ziduri. Şanţul şi zidul din interiorul acestuia făceau şi ele parte, în prima lor formă, din vechile elemente de fortificaţie. Fragmentele ceramice din ultimul strat de nivelare şi din depunerile următoare datează de la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi primele decenii ale celui următor, ceea ce îndreptăţeşte datarea începutului fortificaţiei în timpul lui Mircea cel Bătrîn. Asupra aspectului fortificaţiei de la Turnu s-au păstrat o serie de relatări, unele chiar contemporane existenţei construcţiei. Astfel, Walerand de Wavrin, relatînd despre evenimentele din anii 1444—1445, menţionează că elementul principal al fortificaţiei îl constituia turnul rotund, cu acoperiş din lemn, turn înconjurat de întărituri, probabil zidul de incintă. Tot el aminteşte despre poarta secundară care dădea spre Dunăre, precum şi despre barbacanele cetăţii.
95

Două secole mai tîrziu călătorul turc Evlia Celebi descria şi el cetatea plasată pe un loc inundabil şi mlăştinos. Mai departe, relatează că din această cauză aici a trebuit cărat mult pămînt. Tot el povesteşte că fiind de dimensiuni mai mici, cetăţii i s-a zis ,,Turnu", iar sultanul Mehmed i, fiul lui Baiazid I, a întemeiat în afara ei un orăşel ridicînd jur-împrejur un zid de pămînt cu două părţi, una spre uscat, iar cealaltă spre Dunăre. In această situaţie cetatea Turnu a rămas la mijloc ca o cetate interioară cu un turn rotund, acoperit cu şindrilă, în formă de boltă, în partea superioară. Acelaşi călător relata că în cetate se aflau păzitorii hambarelor şi ai muniţiilor, în partea de răsărit, cetatea era prevăzută cu un pod atîrnat. EXPOZIŢIA MUZEISTICA Scopul expoziţiei constă în valorificarea descoperirilor arheologice paleolitice de la Ciuperceni, precum şi a celor medievale, din raza oraşului. De o deosebită importanţă sînt descoperirile din secolele IV—V, identificate în cetatea de la Turnu, de pe malul Dunării. De asemenea, atenţia este atrasă de rare monede feudale româneşti şi străine ; în general exponatele vin să sublinieze rolul cetăţii, în cadrul politicii româneşti de independenţă şi neatîrnare. Totodată se scoate în evidenţă şi rolul economic al centrului de producţie şi de schimb de la Turnu pentru întreaga economie medievală.

TURNU MĂGURELE - ZIMNIÇEA -GIURGIU - OLTENIŢA - CĂLĂRAŞI

Traseul, însumând aproximativ 248 km, undează cursul Dunării pe D N 51 A şi D N 5 C pîuă la Giurgiu ; de aici, drumul se continua pe DN 41 şi DN 31 pînă la Călăraşi.
1. CIUPERCENI

La 5 km răsărit de municipiul Turnu Măgurele pa DN 51 A se află comuna Ciuperceni, unde sînt în curs de cercetare mai multe locuiri paleolitice. Astfel la baza terasei înalte a Dunării, la o depărtare de 5 km de fluviu şi la aproximativ 2 km de comună — î a est de cimitirul comunal —, într-o depunere de nisip în amestec cu prundiş, au fost scoase la iveală cioplitoare şi aşchii retuşate, ce aparţin celei mai vechi culturi din epoca pietrei cioplite, cultura de prund, însoţite şi de resturi faunistice cuprinzînd oase de mamut şi rinocer. Prin importanta sa naţională, punctul arheologic a fost declarat rezervaţie arheologică şi paleontologică. în partea de nord-est a acestui loc există o carieră de nisip, locuită şi în paleoliticul superior. Se caracterizează prin răzuitoare, gratoare vechi, aşchii retuşate, toate datate tipologic şi stratigrafie. La nord-est de comună, în punctul ,,La Tir", pe o terasă, la limita cîmpiei Burnazului, la distanţă de 1,5 km de şoseaua naţională, cercetările arheo97

logice au surprins urme de locuire din paleoliticul •superior, dovedite prin uneltele din cremene de tipul răzuitoarelor, aşchii retuşate şi nuclee.

2. POIANA — FLAMÎNDA
La sud de Ciuperceni, la numai 3 km depărtare de Turnu Măgurele, exista un castru roman, primul din sistemul de apărare al /fmes-ului Transalatan. Situat pe terasa joasă inundabilă a Dunării, cam o treime din suprafaţa fortificaţiei a fost distrusă de ape. în toponimia locala fortificaţia este înregistrată cu numele ,,La Culă". A. T. Laurian, care-1 semnalează prima data, indică dimensiunile castrului care era „lung de 350 paşi şi lat de 390 paşi, înconjurat de un val adînc de 1,80 metri". Grigore Tocilescu a publicat o schiţă de plan a castrului. în anii 1978—1979 s-au efectuat cercetări arheologice îndeosebi pe latura estică a fortificaţiei, singura parte neinundată sï neîmpădurită. Cu o suprafaţă de 6—7 ha, lagărul putea adăposti un număr însemnat de trupe, în scopul apărării punctului de trecere pe Dunăre şi de control al teritoriului cuprins în vestul Munteniei. Probabil că a fost folosit în cursul războaielor dacice, ca bază pentru trupele ce urmau să participe la lupte. Prin lucrările de modernizare, castrul va dispare acoperit de lacul de acumulare al hidrocentralei de la Turnu Măgurele. Astăzi din suprafaţa sa se păstrează 225X300 m.

3. FÎNTÎNELE
Continuînd drumul pe DN 51 A, cu 10 km înainte de a intra în oraşul Zimnicea, se trece prin Fîntînele. Aici, întîmplător, în luna martie 1965, cu ocazia unor terasări făcute pentru cultura viţei de vie, la est de sat a fost descoperit un tumul, în preajma acestuia s-au găsit două urne şi mai multe vase de factură getică şi grecească ce pro98

veneau din mormîntul distrus. A urmat un sondaj arheologic, în sectorul sud-estic al movilei s-a găsit partea inferioară a mormîntului de unde proveneau vasele greceşti. La distanţă de 7 m faţă de centrul tumulului, imediat sub lucrările de terasare, au apărut fragmente putrede din lemnele care căptuşeau pereţii gropii unui mormînt. Acesta avea probabil un capac din lemn distrus prin lucrările moderne. Interesant este faptul că în acelaşi complex s-a păstrat un rest dintr-o pictură. De asemenea, au mai existat depuse oasele unui bărbat tînăr, alături de care s-au găsit ca inventar şapte vîrfuri de lănci, cinci perle din argilă şi un pahar din sticlă, în acelaşi loc a existat o amforă thasiană şi un vas din bronz, în partea estică a tumulului s-a mai identificat al doilea mormînt, distrus. Pe baza ceramicii, respectivele morminte au fost datate în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.
4. Z1MNICEA

în marginea de vest a oraşului, pe o terasa dominantă, străjuită de o rîpă abruptă ce se ridică deasupra luncii Dunării, există un loc cunoscut sub numele de ,,Cetate". Dinspre nord, est şi sud-est aceasta este întărită prinlr-un şanţ artificial. Spre est şi sud-est şanţul este dublu, în prezent umplut aproape în întregime de nisipurile aduse de vînt. Spre vest şi sud-vest, apărarea era asigurată de rîpa amintită, înaltă de 25 m. împrejurul fortificaţiei pe o întindere de aproximativ 500 m, astăzi cultivată, se înscriu tumuli ce reprezintă necropola. Vizitatorul, venit dinspre oraş, distinge cu uşurinţă fortificaţia, datorită şanţului şi a nivelului ceva mai ridicat, în raport cu terenul înconjurător. Vestigiile de la Zimnicea au atras atenţia, încă de demult, unor pionieri ai arheologiei româneşti ca Cezar Bolliac şi A.T. Laurian, care o menţionau în anii 1845—1846 ; în anul 1873, Cezar Bolliac a efectuat cercetări arheologice, reluate în anul 1885 de Dimitrie Butculescu. Săpături, organizate şti99

inţific, a întreprins, în anui 1924, Vasile Pârvan, împreună cu un grup de cercetători, condus de loan Andrieşescu. întrerupte pentru un timp, cercetările arheologice au fost reluate, în anii 1948—1949, ele Ion Nestor.

Planul cetăţii geto-dacice de la Zimnicea (după Radu Vulpe Aşezări...).

Aşezarea getică îşi află începuturile în secolul al IV-lea î.e,n. fapt dovedit de obiectele multiple descoperite : ceramică şi fibule. Viaţa s-a desfăşurat, se pare, pînă în vremea împăratului Augustus, deci pînă la începutul secolului I e.n., cînd împre100

una cu aceasta şi-au încetat existenţa şi alte cetăţi getice din Cîmpia Munteniei ca Popeşti şi Piscul Grăsani. în plină epocă feudală, peste suprafaţa cetăţii getice s-a extins un sat românesc, datat în secolul al XIV-lea, pe baza monedelor emise în vremea domniei lui Vladislav I-Vlaicu şi a ţarilor bulgari loan Alexandrii şi Mihail Sişman. în locuinţele săpate în pămînt, masate în mod deosebit spre est, în afara fortificaţiei, inventarul se remarcă prin numeroase unelte şi arme din fier şi o ceramică smălţuită, cu un decor deosebit de frumos de inspiraţie bizantina. Se pare că numele actualului oraş, denumit în trecut Zimnicele, se referă la cuvîntul slav Zimnik = beci şi aminteşte tocmai de aceste locuinţe săpate în pămînt. Săpăturile au fost extinse şi asupra necropolei getice, întinsă pe o perioadă de patru veacuri (secolele IV—I î.e.n.) şi formată din morminte ,,principale" şi „secundare" sau comune, în mormintele „principale" resturile cinerare erau depuse direct pe pămînt, iar jur-împrejur — cîteodată delimitat de pietre nefasonate — se depunea mobilierul funerar, în afară de ceramică geto-dacică cenuşie şi grecească cu firnis, s-au mai aflat amfore, vase de metal, pandantive din aur şi argint, fibule de tipul trac, din argint şi bronz, vîrfuri de săgeţi turnate în bronz, vîrfuri de lănci din fier, o spadă grecească, un coif, zăbale din fier de tipul trac. Inventarul este datat în secolele IV—III î.e.n. Nici unul din mormintele „principale" nu au construcţii. în jurul mormintelor „principale" se grupau, de regulă, cele „secundare", în mormintele „secundare" oasele erau depuse într-o urnă acoperită cu o strachină, iar în jurul lor erau aşezate vase, de obicei căni. Printre osemintele din urne s-au găsit fibule, inele, piepteni din os, cuţitaşe din fier. In secolul al Ill-lea î.e.n. mormintele „principale" dispar. Pînă la sfîrşilul secolului al II-lea î.e.n. în cazul necropolei de la Zimnicea nu se observă nici o întrerupere, dar în veacul imediat următor, inventarul este redus, fapt datorat nu unei decăderi a aşezării, aflată într-o continuă înflorire, ci lipsei de grijă pentru cei morţi.
101

Ultima înhumare de la Zimnicea datează din secolul I î.e.n. în imediata apropiere a unor morminte „principale", într-o anumită zonă, au fost descoperite şi morminte ;de cai. Dintre cei 7 cai depuşi, unul avea o fibulă, altul poseda lîngă gît o perlă mare de sticlă albastră cu mască umană şi, în sfîrşit, al treilea un lănţişor din cîteva verigi de bronz. Restul animalelor erau lipsite de inventar. Trebuie reţinut că locuirea de la Zimnicea cu un caracter pur getic a avut strînse legături cu tracii de la sudul Dunării. A fost creată, poate, încă de la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. ca un punct întărit la un vad important al Dunării dominînd comunicaţiile dintre centrul Traciei şi Dacia, în acea vreme cetatea făcea legătura cu regiunea Carpaţilor prin păsurile Turnu Roşu şi Bran.

5. FRUMOASA
La aproximativ 16 km nord-est de Zimnicea, pe malul stîng al rîului Vedea, se află comuna Frumoasa, unde se găsesc interesante vestigii antice şi medievale. Lîngă moara comunală de la marginea Frumoasei, în hotar cu satul imediat vecin Răreanca, se vede o înălţime situată cu 30 m deasupra văii. Vedei. Locului i se spune ,,La Cetate", deoarece domină întreaga regiune înconjurătoare ; pe creste şi pe pante se păstrează urmele vizibile ale unor valuri şi şanţuri de apărare, în fapt este o fortificaţie de pămînt cu trei valuri şi două şanţuri amenejate concentric, în prezent, în cea mai mare parte umplute cu pămînt. Fortificaţia se compune dintrun val de margine, aproape trapezoidal, un al doilea de mijloc, dreptunghiular, şi, în sfîrşit, un nucleu pătrat, reprezentînd palisada centrală de pămînt şi lemn. Suprafaţa ei totală este de 2,5 ha, din care aproape 10% revine palisadei de mijloc. Cetatea de la Frumoasa a fost semnalată în anul 1869 de către Cezar Bolliac, cu ocazia unei excursii arheologice. Grigore Tocilescu în lucrarea Dacia înainte de romani o încadrează în ,,aşezăminte
102

preromane" pentru ca exact peste 20 de ani să o includă ca punct întărit (castellum) roman situat pe itinerarul Zimnicea—Rîşnov ce trecea pe la Frumoasa, Alexandria, Roşiori de Vede. în anul 1928 întreprinde aici cercetări de informare V. Christescu. El era convins că la Frumoasa se află un castru roman, pe care de altfel 1-a datat în secolul III e.n. Această părere a fost vehiculată pînă în anul 1964, cînd s-au realizat săpături arheologice organizate. Astfel pe lînga urme de epocă neolitică (culturile Boian şi Gumelniţa) s-a identificat un nivel de locuire din secolul al XIV-lea, marcat prin ceramică, obiecte de fier, oase de animale, grîu carbonizat vetre in situ, ce se întind şi sub valurile de pămînt, ceea ce asigură datarea cetăţii în epoca feudală. Fortificaţia de pămînt a suferit un incendiu puternic, după care şi-a încetat existenţa.

Planul cetăţii de pămînt de la Frumoasa (după N. Constantinescu in S.C.I.V., t. 16, 4, 1965).

Trebuie menţionat că palisada centrală ocupa creasta botului de deal, de unde se realiza supravegherea uşoară a celorlalte elemente de apărare : şanţuri şi valuri înconjurătoare.
103

Pentru început s-a construit palisada interioară prin fixarea unor pari groşi de stejar, plasaţi ]a distanţa de 0,15—0,25 m unul în raport cu celălalt. Intre şirurile de pari, la diferite niveluri, se aflau, din loc în loc, grinzi şi bîrne groase aşezate oblic şi vertical, formînd astfel scheletul palisadei. într-o a doua etapă, s-a trecut la săparea şanţurilor de apărare şi la amenajarea valurilor auxiliare de pămînt. Datarea întăriturii se face pe baza ceramicii, în acest sens epoca de construcţie a cetăţii de pămînt este considerată a fi sfîrşitul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Batrîn. Este perioada în care turcii ajung la Dunăre, unde la 1393 cuceresc Bulgaria, în această situaţie Mircea cel Batrîn ridică cetatea Giurgiu şi completează linia defensivă a fluviului cu fortificaţii de pămînt de genul celei de la Frumoasa ; ca aceasta probabil că mai exista şi altele. Terenul este azi izlaz comunal. Pe întreaga suprafaţă se găsesc fragmente ceramice, oase de animale, urme de arsură, cenuşă şi cărbune. Părăsind comuna Frumoasa, spre a se întoarce la Zimnicea şi de aici continuînd drumul pe şoseaua naţională spre Giurgiu, vizitatorul este întîmpinat de o serie de comune si sate unde au existat străvechi aşezări.

6. PIETROS ANI
La 23 km vest de Zimnicea, pe şosea este întilnită comuna Pietroşani. Aici prin cercetări arheologice parţiale s-au identificat urme materiale geto-dacice, încadrate pe baza ceramicii şi uneltelor în secolele III—I î.e.n.

7. GĂUJANI
Tot pe DN 5A, la aproximativ 7 km faţă de Pietroşani, o comună imediat apropiată de aceasta este Găujani, unde printr-o cercetare de teren s-a putut identifica o aşezare aparţinînd strămoşilor noştri geto-daci.
104

8. MALU

La distanţa de 15 km est de oraşul Giurgiu, a fost cercetată o locuire geto-dacică, marcată prin locuinţe, cu un inventar bogat alcătuit din unelte şi ceramică.
9. SLOBOZIA

Urmînd acelaşi drum, la numai 5 km est de Giurgiu ajungem în comuna Slobozia ; aici, la l km depărtare de malul Cernei, pe locul denumit „Drumul Vacii" s-au descoperit fragmente ceramice din neolitic, Hallstatt şi Latène. Datorită acestei situaţii, în anul 1954, s-a trecut la cercetări arheologice organizate. 10. GIURGIU Pe partea stingă a Dunării, în perimetrul oraşului Giurgiu — unul dintre cele mai importante porturi ale ţării — viaţa omului se scurge încă de acum cinci milenii. Astfel, în zonă, vestigiile arheologice, prin cele l 349 piese (aşchii, lame, topoare din silex), culese din punctul Malu Roşu (4 km sud-est de Giurgiu), dovedesc prezenţa omului din epoca pietrei cioplite. Este în fapt un atelier de prelucrare a cremenii, adusă de la sud de Dunăre. în cimitirul Smîrda-Giurgiu s-au aflat resturi ceramice din secolele IV—VI î.e.n., iar la est de cimitir, pe coasta viilor, vase fragmentare din epoca bronzului şi prima epocă a fierului. Pe de altă parte în viile din preajma oraşului au fost culese cîteva sute de stateri macedoneni, drahme şi tetradrahme trace. August Treboniu Laurian semnala că înainte de anul 1845 pe aceste meleaguri s-ar fi aflat cărămizi cu inscripţii romane ; existenţa unei aşezări romane ar putea ii presupusă, ipotetic, prin descoperirile numismatice din cartierele mărginaşe ale Giurgiului, unde s-au găsit monede datînd din timpul lui Domiţian (anul 79), Antoninus Pius (anul 139), Commodus (180—
105

192) şi Gordian al Ill-lea (238—244) păstrate în muzeul oraşului. Ipoteza unei supravieţuiri şi în epoca bizantină sub numele de „Theodoropolis", oraş ridicat de îustinian la Dunăre, pare puţin verosimilă. Asupra originii numelui şi întemeierii Giurgiului, istoria înregistrează mai multe păreri, dintre care unele de-a dreptul fanteziste. Astfel de mult a fost înlăturată tradiţia falsă, acreditată în decursul veacului trecut, că cetatea Giurgiului ar fi fost clădită de genovezi prin secolele X—-XI, prezentîndu-se ca argument suprem al acestei afirmaţii derivarea numelui aşezării de la San Giorgio, patronul Genovei. Cea mai autorizată ipoteză este aceea după care se presupune că numele aşezării se trage de la un întemeietor de sat cu numele de Jur j, Giurge sau Giurgiu, onomastic întîlnit în documentele secolelor XIV—XV. De asemenea, se crede că numele ar proveni de la un, baci ardelean „Giurgiu", care-şi ducea turmele la păscut în lunca Dunării, fiind în acelaşi timp şi întemeietorul satului care i-a păstrat amintirea. Apariţia istorică a localităţii cu denumirea sa de astăzi datează abia din secolul al XIV-lea, din vremea lui Mircea cel Bătrîn, care a întemeiat o cetate, pe o insulă a Dunării, ,,aproape de ţărmul românesc", pentru a opri năvălirile turceşti în ţară. De asemenea, la Giurgiu se afla şi un însemnat punct vamal şi centru comercial înfloritor ; pe aici trecea drumul care unea vadul Giurgiului cu cele mai importante oraşe din Ţara Românească — Curtea de Argeş şi Tîrgovişte — îndreptîndu-se spre pasul Bran şi ţinuturile Transilvaniei. Prima menţiune documentară a Giurgiului datează din 23 septembrie 1403 ; aici Mircea reînnoieşte tratatul de alianţă cu regele Vladislav lagello al Poloniei. Deşi Mircea cel Batrîn reuşeşte să-i învingă pe turci la Rovine, către sfîrşitul vieţii s-a văzut nevoit să cedeze în faţa puhoiului otoman. Astfel, în anul 1417 sultanul Mehmed I, după ce a ocupat Dobrogea, s-a întors în Bulgaria şi apoi a trecut Dunărea pe la Giurgiu, începînd asediul fortificaţiei ; după lupte crîncene reuşeşte să o cucerească.
106

Mircea a fost nevoit să ceară pace şi să asigure plata regulată a haraciului. în secolul al XV-lea, otomanii nu au stăpânit nestînjeniţi cetăţile de pe malul sting al Dunării, eliberate în mai multe rînduri de români. Astfel, Dan al Il-lea (1427—1431), primind ajutor de la Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, a eliberat Giurgiul, ridicînd aici noi fortificaţii. O dată cu înlăturarea din domnie a lui Dan al Il-lea, turcii au reocupat cetatea, în vremea lui Alexandru Aldea (1431—1436). O spectaculoasă şi reuşită expediţie de recucerire a Giurgiului a fost aceea din vara anului 1445, povestită amănunţit de cronicarul burgund Walerand de Wavrin în timpul domniei lui Vlad Dracul (1443—1446). Stăpînirea românească asupra cetăţii a durat numai pînă în 1449, deoarece, prin moartea lui Vlad Dracul, aceasta a fost din nou pierdută. Viteazul Vlad Ţepeş a întreprins o expediţie la Giurgiu în anul 1461 şi a reuşit să-1 elibereze, iar la 11 februarie 1462 el scria de aici regelui Ungariei, Matei Corvin, cerîndu-i ajutoare, în acelaşi an, datorită expediţiei lui Mehmed al Il-lea şi uneltirilor boierilor, domnul român şi-a pierdut tronul, iar turcii au reintrat în posesia cetăţilor dunărene. Cetatea Giurgiu nu alcătuia un paşalîc, ci depindea de Nicopole, prin intermediul Rusciucului. Populaţia românească din raiaua Giurgiului trăia în afara fortificaţiei, ocupîndu-se cu agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul. încă din secolul al XVI-lea, la marginea vechii cetăţi româneşti a Giurgiului, s-a dezvoltat un tîrg turcesc, loc de refugiu pentru domni, pretendenţi sau maziliţi, pentru boierii intriganţi, precum şi loc de popas al călătorilor pămînteni pe drumul Ţarigradului. In momentul declanşării luptei antiotomane Mihai Viteazul a organizat un atac împotriva turcilo: în scopul recuperării cetăţii Giurgiu (15 noiembrie 1595). Oraşul a fost ars, dar cetatea, primind ajutoare de la Rusciuc, a rezistat. Riposta Porţii s-a soldat cu expediţia condusă de Sinan paşa. In vara anului 1595, el a trecut Dunărea cu o armată numeroasă şi, deşi înfrînt la Călugăreni, a ocupat Bucureştii, Tîrgoviştea şi o mare parte a Ţării Ro107

mâneşti. In toamna aceluiaşi an, Mihai Viteazul, în colaborare cu trupele principelui Transilvaniei, a trecut la contraofensivă, obligînd pe otomani să se retragă în debandadă spre Giurgiu ; în urma unor crîncene bătălii, la 20/30 octombrie 1595, cetatea a intrat în stăpînirea voievodului român. în anul 1600 otomanii au reintrat în Giurgiu unde, după un an şi jumătate, timp în care executaseră lucrări de reconstrucţie a fortului, au instalat o garnizoană de 10000 de soldaţi. Despre cetate au lăsat informaţii sporadice o serie de călători străini. Astfel, Evlia Celebi, poposind aici în anul 1651, scrie : „Cetatea propriuzisă este rotundă, situată lingă Dunăre, pe un şes verde şi e zidită din blocuri mici de piatră tăiată. Circumferinţa întreagă este de o mie de paşi... Cînd valahii se răscoală, împresoară mai întîi această cetate, în timpul nostru aceasta s-a întîmplat de 10 ori". Ultima încercare a domnitorilor Ţării Româneşti de a elibera Giurgiul a avut loc în timpul lui Mihnea al III-lea. Ca urmare, otomanii au hotărît să întărească şi oraşul, nu numai fortăreaţa, cu un şanţ înconjurător ce putea fi umplut cu apă adusă din Dunăre. în vremea războiului ruso-turc din anii 1768— 1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), ruşii, sub comanda generalului Olitz, au atacat Giurgiul şi 1-au ars. Tot ei au căutat sa refacă fortificaţiile şi au ridicat pe ţărm un fort, în faţa vechii cetăţi. Noua construcţie, înconjurală de un şanţ cu apă, avea palisadă şi un pod ridicător. După terminarea războiului, otomanii au desăvîrşit lucrările amenajînd o estacadă de bolovani, ascunsă de vegetaţia de pe malul Dunării. în timpul războiului ruso-turc din anii 1806— 1812 trupele ruse, comandate de generalul Michelson, care înaintaseră prin Daia şi Turbatu, au fost respinse chiar la marginile Giurgiului, iar atacul de la 8 aprilie 1809, pregătit minuţios de ruşi, s-a lovit de rezistenţa fortăreţe! noi (fortăreaţa din ostrov, învechită, fusese părăsită de turci). După război otomanii au bolovănit cu piatră şanţul cel mai apropiat de oraş şi tot atunci au întărit aşezarea cu un zid de piatră spre Dunăre. Zidul pleca 108

de la bastionul cel mare (Tabla Mare), trecea pe lingă un alt bastion numit Tabla Mică, apoi pe ]a Poarta Făgăraşului, Poarta de Fier şi pe lînga biserica Sf. Nicolae ; astăzi zidul este aproape distrus. Un nou şanţ de apărare, destul de adînc, înconjura fortificaţia, el prelungindu-se pe malul Dunării. In anii 1824—1825 turcii au efectuat reparaţii radicale la întregul sistem defensiv al cetăţii Giurgiu. Războiul ruso-turc din 1828—1829, încheiat cu pacea de îa Adrianopol din 2/14 septembrie .1829,

Oraşul Giurgiu

53,25
O i3 20 30 4fl

106,50 metri 58 sagani

Planul cctălii Giurgiu (cetatea clin insulă) ; dotaîiu după planul din anul 1829 (după Gh. I. Cantacuzino, op. di.).

aducea importante modificări în relaţiile dintre ţările române şi Poartă. Pacea de la Adrianopol lichida monopolul otoman asupra comerţului românesc, stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre, delimita frontiera dintre Imperiul otoman şi Moldova şi Ţara Românească Ţ de asemenea, Poarta retroceda cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila care reintrau în componenţa Ţarii Româneşti.
109

După eliberarea localităţilor s-a trecut la dărîmarea zidurilor fortificaţiei şi la extinderea oraşului prin desfiinţarea satelor turceşti din împrejurimi. Pentru modernizarea localităţii s-a constituit o comisie care s-a ocupat de alinierea străzilor, de pavarea cu piatră a acestora, hotarindu-se, în acelaşi timp, să se oprească demantelarea zidului fortificaţiei dinspre Dunăre. Cu toate măsurile luate degradarea fortificaţiei a continuat. în prezent, fostul ostrov a devenit o peninsulă îndepărtată de albia principală a fluviului, ca urmare a construirii, cu decenii în urmă, a unui dig. Vestigiile vechii cetăţi se află în partea de sud-est a oraşului Giurgiu, pe o mică porţiune de pămint situată între vechile braţe ale Dunării. In anul 1955 s-a întreprins o campanie de cercetări arheologice pentru identificarea rămăşiţelor cetăţii. Săpăturile au fost reluate în anul 1975, cercetările continuînd şi în prezent. Rezultatele investigaţiilor sînt destul de puţin concludente pentru a da o imagine exactă asupra planului şi structurii cetăţii Giurgiului în secolele XIV—XV. Ridicările topografice mai tîrzii, cea austriacă din anul 1790 şi cea rusească din anul 1829, ambele înfăţişînd fortificaţiile din secolul al XVIII-lea de pe malul sting al Dunării, redau şi planul fortificaţiei din insulă. După cum rezultă din compararea săpăturilor cu cele două planuri se poate afirma că vechea cetate ocupa o poziţie centrală, în jurul ei ridicîndu-se, la date mai tîrzii, alte construcţii sau ziduri de incintă la care s-au adăugat şi amenajări interioare. Din planuri reiese că întreaga fortificaţie din insulă fusese înconjurată cu un sistem de bastioane destinate artileriei, bastioane lucrate probabil din pămînt, cu laturile poligonale sau rotunjite, ridicate, cu aproximaţie, în secolul al XVIII-lea. Rezultatele cercetărilor arheologice completate cu unele gravuri duc la concluzia că întăritura din secolele XIV—XV era patrulateră, cu turnuri pătrate la colţuri, înconjurata de un şanţ de apărare nu prea adine.
110

Dimensiunile ei se pare că nu erau prea mari. Viitoarele săpături vor putea să aducă desigur noi şi sugestive date asupra acestei cetăţi.
MUZEUL LUPTEI PENTRU INDEPENDENŢA POPORULUI ROMÂN

Str. Valurile Dunării nr. 3

în anul 1950, în oraşul Giurgiu a luat fiinţă Muzeul de istorie şi ştiinţele naturii. La început, piesele muzeistice erau reduse numericeşte şi cuprindeau abia trei săli ale imobilului din strada Dorobanţi nr. 16. Lîngă cele cîteva exponate faunistice şi tablouri, numai obiecte rezultate în urma săpăturilor arheologice de la Tangîru şi Petru Rares aveau certă valoare ştiinţifică. în anii următori investigaţiile arheologice extinse la Drăghiceanu (neoliticul timpuriu), Daia, Ghizdaru, Malu Roşu (a doua epocă a fierului) şi Zimnicea (perioada geto-dacă şi feudală) au îmbogăţit patrimoniul muzeistic. Cercetările întreprinse în peste 300 de puncte arheologice au dus la îmbogăţirea patrimoniului muzeului giurgiuvean, ceea ce a determinat ca muzeul să primească un local mult mai încăpător şi să fie reorganizat pe noi ba/e, abordînd o tematică mult mai complexă. în prima sală de la parterul clădirii este etalată o hartă pe care sînt marcate descoperirile arheologice de pe teritoriul R. S. România. Vitrinele cuprind silexuri din paleoliticul inferior, descoperit la Giurgiu, precum şi din cel superior aflate la Malu Roşu. Bogăţia şi frumuseţea formelor, precum şi ale ornamentelor vaselor din epoca neolitică aparţinînd culturilor Dudeşti, Boian şi Gumelniţa, descoperite la Drăghiceanu, Tangîru, Petru Rares şi în alte localităţi, încîtă vizitatorul. O menţiune specială trebuie făcută în ceea ce priveşte vasul de mari dimensiuni, de formă antropomorfă, provenit de la Sultana, comuna Mînastirea. Figurine antropomorfe şi zoomorfe din culturile Boian şi Gumelniţa descoperite în special în cîmpia munteană, etalate alături de recipiente, întregesc imaginea vizitatorului asupra gradului înaintat de .civilizaţie din cadrul epocii neolitice.
IU

Culturile bronzului suit ilustrate prin topoare de bronz cu braţe „în cruce", unelte şi arme. descoperite la Zimnicea, Frăţeşti şi Oinacu. Cu o deosebită atenţie este tratată în expoziţie prima epocă a fierului prin suita» de materiale descoperite în necropola hallstattianâ de la Zimnicea [cană din cultura Ferigele (Oltenia), urne de incineraţie etc.]. A doua epocă a fierului încadrează ceramică lucrată la roată şi cu mîna, descoperită la Zimnicea, Dala şi Popeşti-Novaci, şi tezaurele de monede dacice din argint găsite la Frăţeşti şi Stoeneşti. Raporturile geto-daczlor cu populaţiile învecinate — macedoneni, greci, iliri — sînt ilustrate prin monedele emise în vremea lui Alexandru Macedon şi Lisirnach, vasele greceşti pictate, amfore etc. Harta statului centralizat geto-dac din vremea lui Burebista demonstrează în fapt mărimea şi puterea acestui stat, stadiul organizatoric avansai atins de daci. Expoziţia prezintă în continuare o hartă a Daciei, din timpul regelui Decebai. Se evidenţiază puternica salbă de cetăţi ridicate în Munţii Orăştiei, imaginea de mari proporţii a sanctuarului de la Sarmizegetusa Regia, numeroase arme, unelte din fier, precum şi caramică. Lupta pentru independenţa a dacilor conduşi de Decebai este tratată printr-o hartă ce redă fortificaţiile aşezărilor dacice şi liniile de atac în cele două războaie. Continuitatea şi procesul de romanizare a populaţiei băştinaşe sînt demonstrate prin monede, ulcioare, opaiţe şi fibule de tipul roman, alături de vase de factuvă locală din secolul al Ill-lea e.n. descoperite la Duiceanca (Muntenia) şi Pocneşti (Moldova). Următoarele două terne ,,Continuitaiea romană şi bizantină la Dunărea da Jos" şi ,,Continuitatea poporului român (secolele IX—X)" sînt bazate pe numeroase mărturii arheologice ca : monede bizantine din secolele IV—X, ceramică autohtonă din secolul al IV-lea de la Izvoru şi Oinac, vase decorate în val, piese de metal, catarame, cuţite, ce au făcut parte din inventarul mormintelor de incineraţie datate în secolul al VIII-lea de la Frăţeşti şi din descoperirile de la Dridu.
112

11. COMANA
La 38 km depărtare de Giurgiu, pe partea dreaptă a Neajlovului, aproape de confluenta acestuia cu Argeşul, se formează balta Comana. Aici, pe un mal înalt al Neajlovului, se află mănăstirea Comana. în prezent, complexul arhitectonic cuprinde un grup de clădiri ce ocupă o suprafaţă patrulateră înconjurată cu ziduri de incintă prevăzute cu turnuri ; dintre turnuri se mai păstrează cîte unul pe laturile de est. şi vest şi în colţul de nord-vest. Pe partea nordică mai străjuie încă un foişor. Accesul în incintă se face pe sub turnul clopotniţei ; în vest se păstrează, parţial, un corp de chilii cu două niveluri, iar pe cea sudică încă un grup de încăperi cu destinaţie gospodărească. Toate aceste clădiri încadrează biserica. în anii 1971—1972, o dată cu lucrările de restaurare s-au efectuat cercetări arheologice atît în interiorul, cît şi în exteriorul complexului. Cu această ocazie s-a stabilit că terenul a fost populai/ încă din neolitic (cultura Vidra), fapt atestat de urmele de locuinţe, fragmentele ceramice, uneltele din os şi silex. Lăcaşul, ridicat de/ Vlad Ţepeş, a fost, reparat în repetate rînduri ,- la sfîrşitul secolului al XVI-lea (1588), Radu Şerban, pe cînd era încă mare boier, a rezidit integral biserica. Pictura interioară datează din anul 1609 şi ea a fost executată de Radu Şerban devenit între timp domn al Ţării Româneşti. Lăcaşul va suporta o însemnată refacere în anul 1700. Atunci, după cum arată pisania, marele vornic Şerban Cantacujzino a construit pridvorul, a ridicat foişorul de pe latura de nord a incintei si, probabil, a supraînălţat chiliile. Afectat de cutremurul din anul 1802 edificiul va fi reparat din nou în anul 1854. Cercetările arheologice au confirmat existenţa unei biserici din lemn datînd din vremea lui Vlad Ţepeş. Pe baza materialului numismatic găsit în mormintele necropolei, precum şi a observaţiilor stratigrafice, rezultă că ctitoria a dăinuit între mij113

locul veacului al XV-lea şi sfîrşitul secolului următor. A doua etapa a construcţiei, surprinsă, de asemenea, prin săpături arheologice, este- -cea din vremea lui Radu Şerban, lăcaşul fiind ridicat acum din cărămida. Cercetări atente de teren au depistat cinci faze de construcţie cuprinse între secolele XVI—XIX. In oMce caz, la sfirşitul veacului al XVI-lea complexul se prezenta sub forma unei fortificaţii cu turnuri pe unghiurile zidului de incintă, cu o biserică de plan treflat ; existau, totodată, chilii şi alte spaţii anexe. La începutul secolului al XVIlI-lea, Şerban Cantacuzino face asupra ansamblului modificări, iar de la mijlocul veacului următor acesta a primit aspectul arhitectonic, apropiat de cel actual. Mormintele descoperite au aparţinut reprezentanţilor familiilor lui Radu Şerban şi a Cantacuzinilor.

12. PRUNDU
Continuînd călătoria de la Giurgiu spre Olteniţa, în drum, pe DN 41, se află comuna Prundu, unde urmele materiale ale strămoşilor noştri geto-daci sînt destul de bogate. Astfel, pe locul numit ,,Malu Molescului", pe o terasă inferioară a lacului Greaca, s-au profilat în mal cîteva gropi de bordeie, cu fragmente ceramice din a doua epoca a fierului. La aproximativ 3 km est de satul Prundu, în punctul unde începe malul rîpos şi scund al lacului Greaca, au fost găsite resturi de vase din a doua epocă a fierului. 13. GREACA Pe acelaşi traseu, la 10 km de Prundu, în comuna Greaca vestigiile geto-dacilor s-au făcut, de asemenea, prezente în punctul ,,La parau", pe terenul Institutului de cercetări horticole, precum şi în locurile denumite „Răstache" şi ,,Pîrlita". Satul Greaca a aparţinut familiei Craiovescu de la care 1-a cumpărat voievodul Radu Paisie şi 1-a
114

dăruit apoi ctitoriei sale de la Mislea. La Greaca îşi aveau sediul „stolnicii domneşti". în iulie 1752 Grigore al II-lea Ghica a înzestrat mănăstirea şi „spitalurile" Pantelimon cu balta Greaca, care mai tîrziu va aparţine mănăstirii Sf. Spiridon.

14. HEREŞTI (comuna Hotarele)
Spre nord de satul Greaca urmînd şoseaua asfaltată, după parcurgerea a 9 km apare satul Hereşti, unde boierul cărturar Udirişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, şi-a clădit o casă pe care Paul din Alep, secretar al patriarhului Macarie, o considera ca fiind ,,un palat fără egal în lume, afară

Planul casei lui Udrişte Năsturel de la Hereşti : subsolul şi parterul (a) ; etajul (b).

poate numai în ţara frîncilor, zidit pe dinăuntru şi pe dinafară cu piatră şlefuită". Construcţia care are trei caturi — pivniţă, parter şi etaj — prezintă două particularităţi care îi conferă un caractar aparte, de unicat în arhitectura. românească. Prima particularitate o constituie forma şi distribuţia interioară a încăperilor. Planul este trasat în formă de L răsturnat, cu laturile orientate spre miazănoapte şi apus. Casa, înălţată în anul 1642, cuprinde două apartamente identice ca distribuţie' interioară, fiecare cu intrare separată, scară la etaj şi pivniţă proprie. Pe cit se pare, a fost o casă dublă, destinată celor
115

doi fraţi, proprietarii moşiei Hereşti, Udrişte şi Cazan Năsturel. A doua particularitate a clădirii constă în materialele şi modul ei da construcţie. Bolţile, ramele de uşi şi de ferestre, precum şi zidurile interioare şi exterioare din întreaga clădire au fost conslruite din piatră făţuită. Pivniţele dreptunghiulare suit prevăzute cu bolţi semicilindrice,_ întărite cu arce dublouri. La parter, în jurul bolţilor pivniţelor, se găsesc şapte încăperi, toate boltite. Fiecare apartament dispune de un vestibul propriu, din care pleacă respectiva scară la etaj, şi de cîte două camere. Etajul, ce cuprinde şapte încăperi, era locuit mai rnult vara ; aici nu toate încăperile au coşuri pentru cămine. Clădirea se caracterizează în general prin folosirea unor elemente de Renaştere italiană, interpretate în spirit oriental. Casa împreună cu moşia au fost vîncnite în 1R31 domnitorului Serbiei, Milos Obrenovici, care a făcut unele renovări şi completări palatului. Deteriorată parţial de un incendiu, construcţia şi-a păstrat aproape intacte zidurile originale clin piatră ; lucrările de restaurare executate în anii 1967—1969 i-au redat întru totul înfăţişarea ei de la început, în prezent edificiul adăposteşte un muzeu de feronerie si mobilă veche.

15. CĂSCIOARELE
Revenind în comuna Greaca, călătorul îşi poate continua drumul spre Olteniţa, unde, la 17 km vest de oraş, se află comuna Căscioarele, Aici, pe, d insula denumită Ostrovel, în mijlocul lacului Cătăluiului, au fost întreprinse cercetări arheologice. Cu această ocazie s-a constatat existenţa unui complex arheologic neolitic format din mai multe aşezări suprapuse aparţinînd fazei de tranziţie de la cultura Roisn la cultura Gumelniţa, precum şi culturile Gumelniţa şi Cernavoda L Inventarul bogat este alcătuit din arme şi unelte din silex — vîrfuri de săgeţi, topoare, clăltiţe —, precum şi percutoare clin piatră. Ceramica, variată ca formă,
116

cuprinde sfeăchini, vase pirifarme, suporturi, boluri, ceşti şi capace, decorate cu incizii,- linii în relief sau chiar prin grafitare. De asemenea, trebuie menţionată şi plastica din os şi lut (antropomorfă şi zoomorfă). Datorită uneltelor descoperite s-au putut stabili şi îndeletnicirile locuitorilor bazate pe agricultură, pescuit, creşterea vitelor şi vînătoare. La nivelul- cel mai vechi al staţiunii s-au descoperit vestigiile a trei clădiri distruse de un incendiu ; două dintre ele serveau, probabil, ca locuinţe ; a treia se crede că era destinată practicării unui cult. Una din încăperi avea o frescă formată din dungi alb-gălbui pe un fond roşu închis. Lîngă un perete se găsea o laviţă de lut pictată, precum şi două coloane, tot din argilă, înalte de 2 m, de asemenea, pictate. în apropiere există ctitoria lui Stan mare spătar şi a soţiei sale Caplea, fiica lui Teodosie, mare ban din Periş, cunoscută sub numele os mănăstirea Cătălui (sau Clăteşti), ridicată înaintea anului 1577. Istoricul lăcaşului nu este prea bine cunoscut ; dintr-un document din 1692 aflăm că în anul 1690 fusese prădat de tătari ; în deceniul al cincilea al secolului al XVIII-lea (1742) a devenit metoh al mănăstirii Cotroceni. Marile cutremure din anii 1802 şi 1838 f..u afectat edificiul, care a cunoscut o rapidă degradare. Cercetările arheologice au stabilit că biserica, de plan treflat, avea altar, naos şi pronaos ; nu s-a putut preciza cînd anume i s-a adăugat un pridvor mare, precum şi o galerie exterioară, în interior s-au dezvelit cinci morminte datate, datorită inventarului — podoabe de aur şi argint aurit, de o mare valoare artistică —, în veacul al XVI-lea. De asemenea, s-au mai precizat turnul-clopol.niţă, două ziduri de incintă şi locuinţa boierilor din Clăteşti, ridicată în secolul al XVl-lea din blocuri de piatră cu mortar, cu foarte puţină cărămidă.

16. OLTENIŢA
Plasarea oraşului la 2,5 km de punctul de vărsare a Argeşului în Dunăre a favorizat popularea teritoriului Olteniţei şi a împrejurimilor sale încă din
117

epoca neolitică, fapt atestat de prezenta ceramicii şi a uneltelor din piatră şi os aparţinînd culturii Dudeşti. La 5 km de Olteniţa, pe un tell eu o suprafaţă de 15000 m2 s-a identificat o aşezare neolitică, care, în final, a dat numele importantei culturi Gurnelniţa, plasată în a doua jumătate a mileniului IV î.e.n. şi la începutul celui următor. Studiul stratigrafie a permis să se stabilească existenţa a două locuiri ; prima datînd din epoca neolitică (cultura Gumelniţa), iar a doua se integrează în prima perioadă a epocii bronzului. Inventarul descoperit în aşezarea neolitică atestă că localnicii se ocupau cu pescuitul, vînătoarea şi agricultura, ultima îndeletnicire fiind dovedită de grîul calcinat găsit într-o locuinţă. Avem de-a face, deci, cu o populaţie stabilă, cu activităţi bine conturate şi cu o viaţă religioasă dezvoltată, după cum demonstrează marele număr de figurine din lut şi os care aveau rol de obiecte de cult. La începutul mileniului al Ill-lea î.e.n. culturii Gumelniţa i-a urmat o altă cultură denumită Cernavoda I, căreia îi aparţin ustensilele din os si aramă, vasele decorate cu impresiuni realizate cu ajutorul şnurului, precum şi idolii descoperiţi la Olteniţa (punctul Renie), Ulmeni şi Chirnogi. Epoca bronzului, caracterizată prin dezvoltarea metalurgiei acestui aliaj din care s-au lucrat arme, podoabe şi chiar unelte, a fost urmărită prin descoperirile de la Olteniţa, Coconi, Radovanu, Crivăţ, Prundu, Budeşti şi altele, ce cuprind culturile Glina, Tei şi Coslogeni. Cultura Basarabi, aparţinînd primei vîrste a fierului, şi-a lăsat numeroase urme în această regiune : unelte, arme, obiecte de podoabă la Curcani, Chirnogi, Mînăstirea, Greaca, Budeşti. In împrejurimile Olteniţei au fost descoperite vestigii dacice la Chirnogi, Căscioarele, Sultana, Radovanu. La Olteniţa, Ulmeni, Sultana, Cetatea Veche, Căscioarele, s-au găsit resturi materiale din perioada migraţiilor, necropole sarmatice, cu vase cenuşii, cărămizi şi podoabe. In acest sens se remarcă descoperirea arheologică făcută pe malul Argeşului, în dreptul filaturii Olteniţa, în punctul cunoscut
118

sub denumirea ,,Renie", unde s-a identificat o ne cropolă ce cuprinde patru morminte sarmatice şi un mormînt peceneg. In mormintele sarmatice exista ceramică geto-dacică, ca o dovadă a con vieţuirii populaţiei autohtone cu cele migratoare. Istoricii Ammianus Marcellinus şi Procopius din Caesarea menţionau că pe malul Dunării, vizavi de cetatea Transmarisca (Turtucaia de astăzi), îm păratul Constantin cel Mare construise, în anii 324—328, cetatea Daphne ; distrusă de năvălitori, cetatea care avea probabil rolul de a proteja pose siunile imperiale împotriva sarmaţilor şi goţilor a fost rezidită din temelii. Notitia Dignitatum aminteşte că la Daphne se găseau unităţile militare Constantini Daphnenses şi Balistarii Daphnenses ; de asemenea, Constan tin cel Mare a bătut monede cu legenda Constan- tinianà Daphne. S-a încercat localizarea cetăţii în diferite locuri din zona Olteniţei, în primul rînd aici la vărsarea Argeşului, dar şi la Spanţov, Curcani sau Gumelniţa, presupunînd că cetatea romană a suprapus pe aceea neolitică. Din lipsa unor dovezi arheolo gice edificatoare nu s-a putut rezolva încă proble ma identificării fortificaţiei pe teren. Secolul al IV-lea şi-a dovedit existenţa şi în zona Olteniţei, vestigiile arheologice încadrîndu-se în cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov. Astfel sînt cunoscute necropolele birituale, caracteristice aces tei perioade, predominînd mormintele de inhumaţie faţă de cele de incineraţie, aflate la Mitreni, Sul tana, Căscioarele, Spanţov şi Mînăstirea, cu un variat inventar : vase, amforete, ceramică romană, diferite obiecte de podoabă — pandantive prisma tice din os, dinţi de animal sau scoici — ce se purtau pe o verigă, în necropola din secolul al IV-lea de la Spanţov, în inventar se remarcă abundenţa celui de factură romană, precum şi o ceaşcă dacică, dovadă certă a existenţei populaţiei autohtone. Prezente s-au făcut şi resturile materiale din secolele VI— VII e.n. aparţinînd culturii Ciurel. Astfel, la Radovanu au fost descoperite o locuinţă de suprafaţă şi gropi pentru provizii ; de asemenea, pe teritoriul aceleiaşi comune, la capătul locului ,,Valea Coadelor", la marginea aşezării feudale 119

timpurii din punctul ,,pe Neguleasa", s-au identificat unelte şi arme din fier (o nicovală, un cuţit de plug, topoare de luptă, un vîrf da săgeată) ; găsite pe o suprafaţă restrînsă, acestea s-ar putea să provină de la un atelier de fierărie. La Olteniţa şi în împrejurimi — Radovanu, Valea Popii, Curcani, Chiselet —, săpăturile au dat posibilitatea dezvelirii unor vase, unelte, monede ce au aparţinut secolelor VIII—XI. La Ohirnogi cercetările arheologice au identificat morminte din secolele VIII—IX, iar la Curcani un depozit de unelte şi arme, contemporan cimitirului de la Chirnogi. La Greaca, pe malul fostei bălţi, s-a găsit o locuire din secolele IX—X, cu ceramică caracteristică acelei perioade. Olteniţa este atestată documentar în secolul al XVI-lea, dar unele sate din împrejurimi sînt menţionate chiar şi mai înainte, în acte de danie eliberate de cancelaria domnească, ori în întăriri ele sate, bălţi şi în diferite hotărnicii. Dintre satele situate în preajma Olteniţei, face parte şi Radovanu, unde în punctul ,,La Moscaiu" săpăturile arheologice au permis depistarea aşezării şi a cimitirului feudal din secolele XV—XVI. In anul 1576, localitatea era a lui Nica postelnic şi aparţinuse mai înainte familiei Craiovescu. Ulterior, proprietatea a rămas lui Şerban paharnicul din Coiani (viitorul domn Radu Şerban), iar la 23 decembrie 1601, Radu Mihnea o confiscă dăruindu-i-o boierului Vintilă. La 3 octombrie 1634 Matei Basarab dă satul Radovanu postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Şerban, împreună cu satele Gurguiaţii, Prundu, Izvoarele şi Căscioarele (ultimul ajunge în cele din urmă în stăpînirea mănăstirii Cotroceni). Prin testamentul Elinei Cantacuzino postelniceasa, din anul 1668, satul r amine fiilor ei Drăghici, Constantin şi lordache. Originea numelui Olteniţa nu este cunoscută. Cea mai veche menţiune documentară datează din 13 aprilie 1515, într-o poruncă scrisă la „Oîtsaniţa" de către Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, prin care acesta întăreşte stăpînirea unor sate iui Tatul vătaful şi altora. Documentul se încheie cu menţiunea că ,,...a fost scris la Olteaniţa,
120

în luna lui aprilie în ziua de 13, în anul 7(P3 " (1515). Următorul document despre Olteniţa, dat de Radu de la Afumaţi, datează din l iunie 1526 ; este un act de întărire a unor sate din regiune, printre care figurează şi „Olteaniţa toată". La 20 iunie 1579, Mihnea Turcitul întăreşte lui Stoica postelnic ,,Olteaniţa toată şi cu morile", iar la 12 decembrie 1580 tot printr-o poruncă, Mihnea Turcitul, domnul Ţării Româneşti, dă în stăpînirea mănăstirii Cătălui terenul din jurul acesteia, precum şi unele locuri din ,.Olteaniţa", Clăteşti, Ulmeni, Descupereşti, Găojani. La 5 iulie 1703, Constantin Brmcoveanu, cu o numeroasă suită, ajunge la Turtucaia (cetate situată pe malul drept al Dunării) întorcîndu-se de la Adrianopol, unda fusese chemat de sultan. Cei peste 600000 de taleri înmînaţi demnitarilor turci, precum şi diplomaţia domnitorului muntean i-au asigurat pentru a doua oară hatişeriful prin care era numit pe viaţa domn al Ţării Româneşti, întîmpinat la Turtucaia de Constantin, fiul său mai mare, şi de către mitropolitul ţării, Constantin Brmcoveanu trece Dunărea la Olteniţa, îndreptîndu-se apoi spre Bucureşti ; în drum spre capitală domnitorul a făcut un popas la conacul său de la Obileşti. în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, tributul ţării ajungea la Constantinopol prin Olteniţa şi apoi peste Dunăre prin Turtucaia. Harta stolnicului Constantin Cantacuzino apărută în anul 1700 la Padova cuprindea printre cele 526 localităţi din ţară şi aşezarea cu numele de Oltenitza (Olteniţa). La 14 octombrie 1802 Constantin Vodă Ipsilanti a intrat în. ţară, în calitate de domn, prin punctul Olteniţa, îndreptîndu-se spre Bucureşti. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima parte a veacului următor, moşia şi satul de clăcaşi Olteniţa şi-a schimbat des proprietarii. Iniţiativa înfiinţării oraşului a aparţinut locuitorilor satului. Alexandru D. Ghica (1834—1842) a sprijinit fundarea, aşezării urbane. El a fost de acord cu vinderea unei părţi din pămîntul său pentru
121

întemeierea unui oraş de către locuitorii din Olteniţa, precum şi din satele învecinate Ulrneni, Chiselet, Cornăţel (Mînăstirea), Chirnogi, Radovanu, Căscioarele. în anul 1852 Olteniţa exista numai ca sat (moşia Olteniţei fiind şi în acel an proprietatea fostului domn Alexandru D. Ghica), situat lingă schela prevăzută cu un chei pentru încărcarea cerealelor şi cu magaziile necesare depozitării lor şi a sării exportate prin acest punct. La 29 august 1852 între delegaţia locuitorilor din Olteniţa şi împrejurimile acesteia şi casa principelui, proprietar al moşiei, s-a încheiat o tranzacţie scrisă prin care proprietarul dădea în stăpînire desăvîrşită 500 de pogoane de pămînt, din care 100 erau destinate vetrei noului oraş şi urmau să fie plătite de localnici, restul de 400 fiind cedate gratis pentru izlazul comunal, întrucît pentru întemeierea oraşului nu era suficientă numai tranzacţia cu stăpînul moşiei, ci trebuia luat şi acordul domnitorului, locuitorii din Olteniţa Veche s-au adresat, la 15 octombrie 1852, lui Barbu Ştirbei, domnitorul Ţării Româneşti. Ei îşi justificau cererea prin faptul că, deşi oameni liberi, negustori sau meseriaşi ce lucrau la schelă, locuind într-un sat de clăcaşi aveau obligaţia să presteze zile de muncă proprietarului moşiei, în plus trebuind să plătească, la fiecare schimbare de arendaş, cînd se întocmeau noi învoieli, pentru casele şi loturile înconjurătoare. Dorinţa lor era de a întemeia la schelă, pe malul Dunării un oraş liber în care să-şi poată practica meseriile fără a avea obligaţii faţă de proprietar. Prin decret domnesc emis de Barbu Ştirbei şi publicat în „Buletinul oficial" nr. 21 al Ţării Româneşti din 24 aprilie 1853 se aprobă înfiinţarea oraşului Olteniţa. Pe data de 23 octombrie 1853 pe teritoriul oraşului s-a desfăşurat prima luptă dintre armatele ruse şi otomane din timpul războiului Crimeei. Oraşul a fost unul dintre punctele strategice de bază în războiul de independenţă din 1877. Ca ecou al acestui, război eveniment, în amintirea vitejiei dorobanţilor, la 24 septembrie 1878 a avut loc punerea pietrei fundamentale la o localitate nouă de lîngă Olteniţa, comuna Curcani.
122

MUZEUL DE ISTORIE

Str. Argeş nr. 101 Istoria străveche a oraşului Olteniţa este ilustrată şi prin muzeul înfiinţat în anul 1957. De la o colecţie modestă, ce cuprindea aproximativ 900 de piese, patrimoniul muzeului s-a îmbogăţit an de an, în prezent muzeul este organizat pe baze ştiinţifice şi beneficiază de un local adecvat. Profilul muzeului este arheologic, exponatele ilustrînd continuitatea şi evoluţia societăţii umane din împrejurimile localităţii. Foarte amănunţit cercetată epoca neoltică — cultura Boian cu fazele Vidra şi Spanţov —, a dat posibilitatea cunoaşterii şi expunerii unor unelte şi vase ornate artistic, prin excizii şi incrustaţii cu pastă albă, descoperite la Spanţov, Chirnogi, Olteniţa, Radovanu, Vasilaţi. La fel, cultura Gumelniţa este atestată într-o serie de staţiuni arheologice ce cuprind un material deosebit de interesant, printre care se remarcă cîteva piese, unicate ale plasticii gumelniţene : perechea de îndrăgostiţi şi o statuetă cu două fete, susţinînd un vas pe cap. Din epoca bronzului, muzeul din Olteniţa posedă diferite exponate : vase, topoare din bronz, vîrfuri de lănci, seceri, brăţări, aparţinînd culturilor Glina III (descoperite la Clina, Nuci, Vasilaţi, Prundu, Şoldanu, Crivăţ), Tei (găsite la Valea Popii, Budeşti, Izvoarele) şi Coslogeni (descoperite la Sultana, Greaca, Ulmeni). Prima epocă a fierului este ilustrată prin cîteva obiecte descoperite în aşezări de scurtă durată ca cele de la Curcani, Olteniţa, Chirnogi, Coconi. Numeroase investigări atestă însă o intensă locuire geto-dacică în jurul Olteniţei. Astfel sînt expuse monedele histriene (secolul al IV-lea î.e.n.) din comuna Hotarele şi cele de acelaşi tip, aflate în tezaur, la Chiselet. Alături de acestea sînt etalate tezaurele descoperite la Vasilaţi, Luica şi Chirnogi, cuprinse în secolele II—I î.e.n., precum şi importantul tezaur de monede dacice de argint găsite la Şoldanu. Datînd din aceeaşi perioadă sînt expuse şi vase lucrate la roată ori cu mîna de la Radovanu,

Mitreni, Chiselet, Spanţov, precum şi inventarul ce aparţine unei căpetenii geto-dace, dintr-o movilă funerară din comuna Chirnogi, compus din vase dacice şi greceşti şi o piesă frumoasă din aur (secolul al Ill-lea î.e.n.). Un număr impresionant din exponatele muzeului — vase de lut romane, dacice şi sarmate, mărgele din chihlimbar şi sticlă, pandantive din opal, cercei torsionaţi din argint, brăţări, oglinzi — au făcut parte din inventarul unor morminte sarmatice din secolele II—III e.n. Cultura Sîntana de Mureş (secolul al IV-lea e.n.) este prezentă în muzeu prin obiecte aflate în necropola birituala de la Spanţov sau în cele de inhumaţie de la Mitreni, Sultana şi Căscioarele : vase, podoabe (fibule eu semidisc din argint, fibule de bronz, mărgele din chihlimbar, din caolină sau sticlă, cercei), piepteni din os, catarame. Tot atît de bine este ilustrată şi perioada secolelor VI—IX şi XI, în vitrinele muzeului mai sînt expuse tezaure monetare de argint de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea de la Nuci şi Chirnogi, mai important rămînînd cel de la Colibaşi, compus din 450 monede turceşti, austriece şi ruseşti. Expoziţia mai posedă un bogat inventar provenind din satul fortificat de la Coconi, din secolele XIV—XV, precum şi tezaurele de bijuterii găsite la Radovanu — Neguleasa (secolele XVI—XVII) sau la Colibaşi, Nuci şi Chirnogi. In mod deosebit se remarcă podoabele de aur, din epoca feudală, aflate prin cercetările efectuate la Mănăstirea, Cătălui, Căscioarele.

17. SPANŢOV
Drumul spre Călăraşi trece printr-o serie de localităţi printre care se înscrie şi comuna Spanţov, pe teritoriul căreia s-a aflat o necropolă aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov (secolul al IV-lea e.n.), precum şi urme materiale neolitice. Aproape de grajdurile C.A.P.-ului s-au găsit fragmente ceramice geto-dacice.
124

Spanţovul apare pomenit într-o serie de documente. Astfel, la 23 martie 1482, jumătate din sat este întărit, de către domnie, mănăstirii Snagov cu scutire de dări şi de amestecul dregătorilor domneşti ; în 9 martie 1513, Neagoe Basarab dă o nouă întărire pentru două părţi din sat, scutindu-le de toate dările, iar în 20 iulie 1620 se întăreşte mănăstirii Mihai Vodă partea care fusese a jupînesei Caplea ,,cu gîrla de lîngă sat", în 13 martie 1633, Matei Basarab scuteşte satul Spanţov de lucru domnesc, mertice, corvoade şi cai de olac ,,numai să aibă o lucrare la Zăgas, cînd va fi de lucru" — dig ce urma să fie construit pentru nevoile pescuitului.

18. CHISELET
La 8 km est de Spanţov, urmînd acelaşi traseu, se află comuna Chiselet. Pe teritoriul acesteia, pe lîngă fragmente ceramice getice, au fost găsite 11 monede thasiene din argint, păstrate în muzeul de arheologie Olteniţa, în anul 1922 Vasile Pârvan a identificat aici o aşezare neolitică.

19. MÎNASTIREA
Pe valea Mostiştei, pe liziera de nord-est a satului, cercetările arheologice de la punctul denumit ,,La Cărămidărie" au avut ca rezultat reperarea unei aşezări geto-dacice (secolele II—I î.e.n.) De altfel pe locul comunei Mînăstirea în epoca feudală exista Cornăţelul, oraş vechi al Ţării Româneşti, dezvoltat în veacurile XVI—XVII. Locuitorii s-au îndeletnicit cu pescuitul ce le asigura atît existenţa, cît şi un venit care a dus la dezvoltarea localităţii şi urbanizarea acesteia, înainte de a deveni tîrg domnesc, Cornăţelul era sat boieresc, aparţinînd jupanului Neagoe vel vistier. La l iunie 1526, Radu de la Afumaţi întărea soţiei sale Ruxandra 31 de sate şi părţi de sate, printre care se înscrie şi Cornăţelul. La 11 ianuarie 1587 Mihnea Voievod dăruieşte mănăstirii Sf. Troiţa (Radu Vodă) ,,balta Cornăţe125

Iul, Corcovatul şi Mojdreanul'', cuprinse între oraşul Comatei de o parte şi satele Descupereşti, Nenciuleşti şi Găojani, producînd o serioasă scădere a veniturilor orăşenilor din Cornăţel. La 22 ianuarie 1630, Leon Vodă întărea bogăţia mănăstirii Radu Vodă cu noi proprietăţi care cuprindeau ,,balta Cornăţelului pînă la hotarul Curăteştilor şi Descopereştilor cu vama şi cu tot venitul Dania domnească făcută mănăstirilor a contribuit la procesul de decădere a oraşului Cornăţel, acesta transformîndu-se în secolul al XVIII-lea în sat. Orăşenii din Cornăţel au opus mult timp rezistenţă, ducînd lupte îndelungate şi grele cu mănăstirile Radu Vodă şi Vîforîta. Nu este cunoscută data la care Cornăţelul şi-a schimbat numele în Mînăstirea, In orice caz la. 1810, în catagrafie apare sub denumirea actuală. Se pare totuşi ca s-ar numi astfel datorită existenţei mănăstirii din acest loc.

20. SULTANA
Satul, localitate componentă a comunei Mînăsthea, se afla pe malul drept al lacului Mostiştea, unde pe o colină alungită s-a cercetat o locuire neolitică (cultura Gumelniţa), dispărută datorită unui incendiu, în spatele satului, pe o terasă a rîului Mostiştea, la punctul denumit „Gheţărie", au fost descoperite fragmente ceramice din a doua epocă a fierului, în amestec cu fragmente din secolele II—IV e.n. în acelaşi sat s-a cercetat şi o necropolă cu morminte de incineraţie, datate după inventar în secolul al X-lea e.n. 21. COCONI Satul face parte, de asemenea, Mînăstirea şi se află la 5 km din comuna depărtare de aceasta. Pe malul apusean al iezărului Mostiştea, la sfîr-şitul veacului trecut inginerul topograf Pamfil Polonic semnala o cetate păstrată pe locul numit ,,La Şanţuri", în vecinătatea satului de azi Coconi. 126

Mai tîrziu Radu Vulpe o reaminteşte ca pe o „silişte". între anii 1960—1966 obiectivul menţionat a fost cercetat arheologic, constatîndu-se astfel resturile unui sat, existent aproximativ între anii 1360—1430, deci epoca de maximă înflorire a acestuia plasîndu-se în timpul domniei voievodului Mircea cel Batrîn. S-au cercetat 74 de case, de tipul îngropate în pămînt, cu vetre construite de obicei în coltul sudic al încăperii. în unele locuinţe au fost descoperite rîşniţe de piatră. Aproape că nu există încăpere în care să nu fi existat cereale depozitate, găsite în grămezi carbonizate. Locuirea de la Coconi era întărită cu şanţuri şi valuri de apărare. Aici s-a înregistrat o îmbinare a apărării naturale cu aceea făcută de mîna omului. Ea deţinea o poziţie dominantă asupra întregului iezer, astfel că din trei părţi (nord, vest şi est) locul era inaccesibil, în interior se putea pătrunde numai dinspre sud, unde de altfel au fost realizate trei rînduri de întărituri, aşezate oarecum concentric, vizibile încă pe teren. Exceptînd segmentul nord-sud al fortificaţiei, în rest toate şanţurile de apărare au fost prevăzute cu cîte un val de pămînt. în sat nu a existat un loc permanent de inhumare a morţilor, cimitirul fiind mutat în funcţie de oscilaţiile teritoriale ale aşezării. Au fost descoperite trei locuri de inhumât, fixate mereu către zone de margine. Ca inventar s-au depistat unelte (lame de seceri, dălţi, burghie), ceramică (trei cuptoare de ars vasele), arme (vîrfuri de săgeţi şi de lănci), obiecte de podoabă (pandantive, amulete, cercei), monede bulgăreşti (secolul al XIII-lea), româneşti, de la Dan I (1383—1386), turceşti (secolul al' XVI-lea) şi ungureşti (secolul al XII-lea). în decursul existentei sale, cetatea a fost de trei ori incendiată, probabil de către turci. Viaţa s-a înfiripat aici în timpul domniei lui Dan I (aproximativ în jurul anului 1380) şi se pare că se încheie o dată cu înfruntarea de la Rovine
127

(1394). Nimicită de foc vieţuirea se reîncheagă imediat, chiar la sfîrşitul secolului al XIV-lea. Ultima fază de locuire, fixată tot pe baza descoperirilor monetare, se plasează la sfîrşitul domniei lui Mircea cel Bătrîn (1418) şi se termină la sfîrşitul ultimei domnii a lui Dan al II-lea (1421— 1423 ; 1423—1424 şi 1427—1431), ori la începutul celei a lui Alexandru Vodă Aldea, deci aproximativ în anul 1432.

22. PISCUL COCONI
La vest de satul Coconi, pe malul iezărului Mostiştea, mai există încă o staţiune mai veche, getică, investigată parţial de către Radu Vulpe în anal 1923.

23. CĂLĂRAŞI
Revenind la Mînăstirea şi apoi continuînd drumul, după parcurgerea a 27 km pe şoseaua naţională, se ajunge la Călăraşi. Aşezat pe terasa inferioară a Dunării — terasa Călăraşi — la contactul cu lunca Dunării pe malul stîng al braţului Borcea, teritoriul municipiului Călăraşi este străbătut de apele braţului Borcea, care se desprind din albia Dunării în amonte de oraş la 8 km de locul denumit Gura Borcii. Perimetrul municipiului Călăraşi a fost populat din neolitic, fapt atestat prin descoperirea a trei niveluri de locuire ce au aparţinut culturii Boian (faza Ciuleşti) identificate în cartierul Măgureni. Locuinţele erau de tipul îngropate în pămînt şi aveau un inventar format din fragmente ceramice, unelte de cremene, oase de animale, cochilii de scoici. Perioada de trecere la epoca bronzului este reprezentată de morminte cu ocru (1900—1700 î.e.n.) aflate în punctul Movila Albă, la vest de cartierul Mircea Vodă, iar bronzul miilociu — cultura de tip Coslogeni, secolele XV—XIII î.e.n. — este atestat prin inventarul unui bordei descoperit pe malul Borcei, tot în cartierul Măgureni, din zona Fabricii de gheaţă.
128

Prezenta geto-dacilor este din plin remarcată. Astfel pe strada Progresul s-a aflat un vas getodacic prevăzut cu patru apucători (secolele IV—î î.e.n.) ; la fel în cartierul Mircea Vodă a fost dezvelită o amforă ; un alt recipient asemănător, folosit însă drept urnă funerară, a fost depistat în curtea şcolii din cartierul Măgureni. Probabil că aici a existat un cimitir de incineraţie, ce aparţine strămoşilor noştri, geto-daci. în acelaşi loc a existat şi un tezaur de monede republicane romane şi tetradrahme thasiene. Descoperirile ce datează din epoca bizantină confirmă legaturile de schimb cu cetăţi existente în această perioadă, în acest sens, stau mărturie marele depozit de amfore bizantine existent pe teritoriul actualei comune suburbane Modelu, precum şi monedele şi sigiliile bizantine (secolele VIII—X) de pe malul stîng al Borcii, din Călăraşi, precum şi cele descoperite în punctul Grădiştea Călăraşi. Continuitatea de viaţă este demonstrată apoi prin mormintele de inhumaţie din cartierele Mircea Vodă şi Măgureni, prevăzute cu un inventar încadrat în secolele IX—XI. începînd cu secolul al XIV-lea, pe malul stîng al Dunării se dezvoltă două centre urbane : oraşul de Floci şi Brăila, iar pe malul drept al aceluiaşi fluviu, Durostor (Silistra). In anul 1445 domnitorul Vlad Dracul vine în zona Silistra spre a-i ajuta pe cruciaţii conduşi de Warin şi închiriază de la locuitorii de la cotul Borcii un număr de 40 de bărci care să însoţească corăbiile cruciaţilor. Intr-un hrisov domnesc din l iunie 1541 se vorbeşte despre satul Crăciani, vîndut de un oarecare şetrar Borcea, fost pînă atunci proprietar al satului. După această dată menţionările localităţii sînt frecvente (1571, 1572—1573, 1577, 1586, 1591, 1592, 1594). Al doilea sat, Lichireştiul, apare sub acest nume într-un document din martie 1631, cînd Leon Vodă hotărăşte ca locuitorii pe care legătura lui Mihai îi aflase pe moşia Lichireşti, la 1595, să rămînă acolo pe vecie. La 13 martie 1681, din cauza unor datorii, moşia Lichireşti este vîndută spătarului Mihai Cantacuzino, pentru ca în jurul anului 1700
129

moşia aceasta dimpreună cu satul Lichireşti să fie dăruite mănăstirii Colţea. Pe harta stolnicului Cantacuzino, întocmită în anul 1700, sînt însemnate atît Lichireştii, cît şi satele dimprejur. In harta austriacă de la 1791 localitatea apare sub numele de „Călăraşi biv Lichireşti". în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, la vest de satul Lichireşti şi la nord de lacul Ezer, au fost aşezaţi călăreţi ştafetari recrutaţi dintre localnicii liberi, care în schimbul unor avantaje primite din partea domniei se ocupau cu purtarea corespondenţei domneşti spre Constantinopol, prin Silistra. După terminarea stagiului militar, ei se aşezau în acest sat, care începe să fie cunoscut şi sub denumirea de satul călăraşilor sau Călăraşi. Cu timpul numele Lichireşti este înlocuit prin cel de Călăraşi. Cea de-a doua componentă a actualului Călăraşi, şi anume satul Crăciani, îşi schimbă numele după 1630 cînd în documente este cunoscut sub denumirea de Măgureni, ce va intra în posesia mănăstirii Radu Vodă. Măgurenii continuă să se dezvolte în strînsă legătură cu Călăraşul, al cărui cartier a devenit după anul 1852, atunci cînd se va aplica planul de sistematizare al oraşului Călăraşi. La l mai 1834, într-un act semnat de domnitorul Alexandru Ghica, Călăraşul era trecut în categoria tîrgurilor.
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE

Str. Progresului nr. 90 încă din anul 1951, în fostul local al judecătoriei de ocol Călăraşi, s-au pus bazele muzeului orăşenesc de istorie. In prezent patrimoniul muzeal cuprinde peste 18000 piese, a căror existenţă trebuie căutată din epoca neolitică pînă în perioada contemporană. Epoca neolitică se face prezentă prin unelte, arme, ceramică, obiecte de podoabă ce aparţin culturilor Hamangia, Dudeşti, Boian şi Gumelniţa. Epoca bronzului este reprezentată prin descoperirile de la Grădiştea Coslogeni (cultura Coslogeni)
130

şi de la Ulmu, iar prima şi a doua epocă a fierului prin rezultatele cercetărilor întreprinse la Piscul Grăsani la care se adaugă materiale aflate în peste 40 de puncte! din judeţ. Obiectele ce datează din secolele II—VI e.n., cele romano-bizantine, precum şi cele ce aparţin feudalismului timpuriu şi dezvoltat, de la Păcuiul lui Soare şi Piua Petrii, vin să întregească inventarul pieselor expozabile din cadrul muzeului. O parte a muzeului se referă la evoluţia oraşului în epocile modernă şi contemporană, punînd, în final, în evidenţă istoria contemporană a actualului municipiu Călăraşi.

131

CĂLĂRAŞI -SLOBOZIABRÂILA-BUZĂU

Traseul însumează cea 270 km şi străbate regiunile estice şi nord-estice ale Munteniei. Se pleacă din Călăraşi spre Slobozia pe DN 21, apoi pe DN 22 spre Rîmnicu Sărat, iar de aici către Buzău se merge pe E 20 ; de la Buzău la Ploieşti călătoria continuă pe DN l B. Din itinerar se fac şi unele abateri pentru a se ajunge la cîteva obiective de mare însemnătate pentru cunoaşterea istoriei acestor locuri.

1. SLOBOZIA
Pe malul stîng al lalomiţei, la 42 km de Călăraşi, se află municipiul Slobozia ; aici, cercetările arheologice de la Slobozia-Bora au identificat urme materiale neolitice. Numele localităţii semnifică un proces social petrecut în evul mediu. Astfel, cu secole în urmă, locuitorii stabiliţi aici erau liberi (slobozi) de anumite obligaţii feudale. Cunoscut loc de tîrg în perioada medievală, Slobozia apare pentru prima oară menţionată documentar în veacul al XVII-lea, în vremea lui Matei Basarab.

2. PISCUL CRAS ANI
Pe itinerarul Slobozia—Urziceni, între satele Copuzu şi Grăsanii de Sus (ambele aparţinătoare de comuna Balaciu), se găseşte punctul Piscul Cră132

sâni, locul unde s-a precizat o importantă staţiune din a doua epocă a fierului. Piscul Grăsani ocupă o poziţie dominantă, cu vedere largă asupra văii lalomiţei şi a regiunii de cîmpie situată la nord de rîu. Datorita unor eroziuni continue ale solului, alcătuit din loess nisipos, terasa este segmentată în trei porţiuni izolate. In trecut, terenul, înconjurat din toate părţile de rîpi abrupte şi înalte, era legat de mal doar printr-o şa îngustă, tăiată de un şanţ artificial.

Planul aşezării fortificate gcto-dacice de la Piscul Grăsani (după Radu Vulpe, op, cit.).

Primele săpături le-a efectuat D. Butculescu în anii 1870 şi 1876. Cercetări organizate au început în deceniul patru al secolului nostru ele fiind conduse de Ion Andrieşescu ; la aceste săpături a participat şi Radu Vulpe. La baza locuirii s-au constatat resturi răzleţe din epoca neolitică, aparţinînd culturii Boian. Bogatele vestigii getice se caracterizează prin locuinţe de suprafaţă aglomerate. Cera133

mica locală, variată ca forme, este întregită de importuri greceşti, cuprinzînd amfore lucrate în centrele din Thasos şi Rhodos. Printre obiectele din metal de factură locală sînt remarcate brăţări, verigi şi fibule de bronz, cuţite, vîrfuri de lănci şi de săgeţi lucrate din fier. Din categoria obiectelor venite din afară pe calea schimbului, se cuvine a fi menţionat un lampadar de bronz cu trei braţe, descoperit într-o locuinţă. Studierea inventarului găsit la Piscul Grăsani a permis să se stabilească că aşezarea datează din secolele IV—I î.e.n. Rezultatele însemnate obţinute la Piscul Grăsani au determinat reluarea cercetărilor cu cîţiva ani în urmă. Astfel, în campania de săpături a anului 1983 a fost descoperită o locuinţă absidală, asemănătoare cu altele de acelaşi tip aflate în acropola de la Popeşti şi la Tei-Bucureşti, construcţii considerate ca avînd un caracter sacru.

3. BRĂILA
Oraşul, aşezat pe malul Dunării, pe o terasă a Cîmpiei Bărăganului, a devenit de-a lungul timpurilor o poartă spre lume a ţării. Datorită condiţiilor geografice şi climaterice prielnice, aria oraşului şi împrejurimile acestuia au fost leagănul unor vechi civilizaţii. Cea mai veche atestare materială privind prezenţa omului pe aceste meleaguri o constituie dovezile arheologice din epoca neolitică, respectiv culturile Boian şi Gumelniţa, reperate pe înălţimea teraselor de la Brăiliţa, Baldovineşti, Rîmnicelu, Lişcoteanca şi însurăţei sau chiar şi în oraşul Brăila în cartierul Pisc. Inventarul gospodăresc bogat se caracterizează prin unelte şi arme prelucrate din silex, piatră şlefuită, os şi corn, mai rar fiind folosit cuprul. Ceramica aflată în mare cantitate datorită formelor şi decorului vaselor este foarte diversă. Pe vasele gumelniţene era folosită frecvent pictura bicromă cu alb şi roşu.
134

Perioada bronzului final, reprezentată prin cultura Noua, este atestată prin materialele găsite la Brăiliţa şi Lişcoteanca ; urme din prima epoca a fierului s-au depistat la Brăiliţa, Spiru Haret şi Rîmnicelu (cultura Babadag) şi Şuteşti şi Siliştea (cultura Basarabi). Subliniem cercetările arheologice importante clin necropola plată de la Chişcani unde s-au descoperit peste 30 de morminte de inhumaţie. Inventarul funerar 1-au format vasele geto-dacice lucrate cu mina şi cele greceşti (realizate la roată), un căzănel de bronz, un pumnal şi cuţite de fier. Avînd în vedere ritul funerar, precum şi unele obiecte de inventar, necropola de la Chişcani aparţine probabil populaţiei scitice sau celei getoscitice. Cea de-a doua epocă a fierului cuprinde o densitate puternică de locuiri (Brăiliţa, Spiru Haret, Rîmnicelu-Grădiştea) şi necropole (Brăiliţa, Spiru Haret, Rîmnicelu şi Grădiştea). Aşezările masate pe terasele apelor au aspect nefortificat, organizate pe suprafeţe de teren întinse ; alteori ele s-au aflat pe popine ocupînd întinderi restrînse. Locuinţele îngropate în pămînt sint ovale sau semiovale ; deseori ele au iost ridicate la suprafaţa solului, înscriind un contur patrulater. Ceramica locală lucrată cu mîna şi la roată a existat dimpreună cu vase de import, în special amfore de factură grecească. Astfel, la Brăiliţa s-au identificat multe toarte de amfore cu ştampile, care indicau locul de provenienţă (Thasos, Rhodos, Heracleea Pontică, Kos, Knidos). Mormintele getice s-au găsit atit în necropole, cît şi izolate. Cei mai important cimitir de incineraţie este cel de la Brăiliţa, amplasat în apropierea locuirii getice. Acesta conţine urne funerare cu sau fără vase de ofrandă. Deosebit ca mod de construcţie s-a dovedit a fi un mormînt de forma unui cavou prevăzut cu „dromos". Săpat în întregime în loess, acesta avea un;; puţ de coborîre, cu trepte, un coridor (,,dromosul ) şi o cameră funerară. Oasele calcinate au fost aşezate pe podeaua încăperii funerare, însoţite de vasele de ofrandă
135

getice şi greceşti. Sistemul de înmormîntare descris se întîlneşte foarte rar la geto-daci. Menţionăm descoperirea din 1971 a mormîntului de la Găvani, comuna Gemenele. Acesta era acoperit de un tumul şi conţinea un schelet omenesc inhumât însoţit de scheletele mai multor cai, sacrificaţi şi înhumaţi o dată cu defunctul. Inventarul funerar bogat este format din obiecte de podoabă, de harnaşament şi echipament militar ca : mărgele de sticlă colorată, plăcuţe şi aplice zoomorfe din argint, zăbale şi psalii de fier, clopoţei, inel şi un vîrf de săgeată, precum şi un coif cu obrăzare, toate realizate din bronz, în funcţie de obiectele conţinute mormmtul a fost încadrat în secolul ai JV-lea î.e.n. Secolele I—IV e.n. sînt bine documentate din punct de vedere arheologic. Astfel atît mormintele din a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. (de la Rimnicelu, Tichileşti, Brăila, Ulmu, Spiru Haret) prin piesele existente (ceramică, arme, mărgele din sticlă, pandantive lucrate din aur şi bronz, fibule, cuţite), cît şi staţiunile din secolele III—IV dovedesc pe aceste meleaguri o incontestabilă continuitate de viaţă. Pentru veacurile IX—X, urmele de vieţuire sînt extrem de numeroase, materializate prin cele 20 de aşezări, masate pe terasele principalelor rîuri, sau a unor vechi cursuri de apă, ca spre exemplu cele de la Brăiliţa, Rîmnicelu, Făurei, însurăţei, Sihlean. Transformarea Brăilei din sat în tîrg se pare că avusese loc înainte de veacul al XIV-lea. Astfel, în Cronica de la Kiev, cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, redactată la începutul secolului al XII-lea, se aminteşte despre concentrarea de produse şi mărfuri care avea loc la Dunărea de Jos, ceea ce implica existenţa unor centre comerciale. Se presupune că denumirea oraşului îşi trage obîrşia de la un nume de persoană. Oricum, la mijlocul secolului al XIV-lea, cînd a luat fiinţă statul feudal independent Ţara Românească, Brăila fiinţa de mai multă vreme şi avea o deosebită însemnătate economică. Miron Costin în lucrarea Istorie in versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească referindu-se la cele două porturi dunărene, Giurgiu şi
136

Brăila, arată că ele sînt „...amintiri veşnice ale domnilor munteni Basarabii". In stadiul actual al cunoştinţelor, primele menţiuni documentare datează însă din secolul al XIV-lea. Astfel într-o descriere geografică spaniolă — un fel de manual pentru uzul navigatorilor şi călătorilor —, intitulată Libra del conoscimiento (Cartea cunoştinţelor) datată în 1350, se pomeneşte la Dunărea de Jos o localitate numită Drinago. Denumirea corectată de lingviştii vremii noastre cu Brillago denotă că este vorba despre Brăila. Un tratat comercial încheiat la 20 ianuarie 1368 de Vlaicu Vodă cuprinde prima menţiune directă a numelui Brăilei. Acesta favoriza traficul portului, întrucît dădea posibilitatea negustorilor braşoveni de a nu mai plăti vamă, dacă vor exporta mărfurile lor prin portul Brăila. Tratatul din vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn (1409) le îngăduia negustorilor poloni şi lituanieni să vină cu mărfurile lor în Ţara Românească, în toate schelele de la Dunăre ,,... începînd de la Porţile de Fier şi pînă la Brăila", în sfîrşit, alt tratat comercial, încheiat la 8 octombrie 1408, de către domnul Alexandru cel Bun •— tot cu negustorii poloni cu centrul la Liov — sublinia importanţa Brăilei ca un mare centru pescăresc. De aici înainte oraşul de la Dunăre apare frecvent în documente, menţionat ca ultim port şi punct de vamă răsăritean al Ţării Româneşti. în toate tranzacţiile comerciale încheiate de domnii români cu Braşovul, Sibiul şi chiar şi cu Polonia figurează Brăila. Comerţul brăilean ajunsese cunoscut în evul mediu pînă în ţinuturile Barcelonei ; vase spaniole veneau să o viziteze, ea fiind cea mai vestită piaţa în toate ţările române. Brăila a jucat un rol economic important, dar a fost legată şi de o serie de evenimente politice şi militare. Astfel cu ocazia campaniei otomane din anul 1462, condusă de sultanul Mohamed al II-lea, împotriva lui Vlad Ţepeş, cuceritorul Constantinopolului, venit cu o flotă din Marea Neagră, a ars Brăila. în timpul domniei lui Radu Paisie (1535—1545) oraşul şi teritoriul înconjurător, inclusiv balta Brăilei, au fost ocupate de Poartă, care a zidit aici
137

o puternică cetate de zid şi a organizat în jurul ei o raia, adică un teritoriu depinzînd administrativ de cetate,- locuitorii raialei aveau obligaţia să aprovizioneze cetatea şi să presteze diferite munci. Nu ni s-au păstrat descrieri sau planuri ale cetăţii din veacul al XVI-lea, dar se pare că el nu diferea de planurile din secolul al XVIII-lea. Astfel, potrivit planului ridicat de căpitanul austriac Johann von Vermatti în timpul războiului din anii 1787—1791, fortificaţia se compunea dintr-o incintă pătrată prevăzută la cele patru colţuri cu cite un bastion circular. Prima incintă era înconjurată de o a doua, pătrată, şi de o a treia, pentagonală, ultima avînd la cele cinci colţuri cîte un bastion (două circulare, iar trei poligonale sau unghiulare). Primele trei incinte nu ajungeau la Dunăre ; a patra incintă pornea de la fluviu şi forma unghiuri fără bastioane. Mai exista şi o a cincea incintă, cu şapte bastioane, dublată cu un şanţ spre exterior. Oraşul se întindea în stingă cetăţii ; aici îşi duceau existenţa negustori şi meseriaşi români şi străini. Centru militar important, Brăila a cunoscut în continuare o serie de evenimente politice ce privesc istoria ţării. Astfel, Petru Rares, în ianuarie 1541, înscăunat pentru a doua oară în tronul Moldovei, a sosit la Brăila cu oaste venind de la Constantinopol. O situaţie similară s-a petrecut la sfîrşitul anului 1563 cînd Alexandru Lăpuşneanu a luat pentru a două oară domnia Moldovei sosind tot aici cu ajutor otoman. Eliberarea cetăţii a avut loc, în primăvara anului 1595, cînd Mihai Viteazul i-a obligat pe turci să închine fortăreaţa, otomanii obţinînd de la domnitor dreptul de a se retrage cu armele lor ; stăpînirea lui Mihai Viteazul asupra ei a durat pînă la finele domniei voievodului (1601). în veacul al XVII-lea Brăila va fi în continuare un puternic centru militar, dar în acelaşi timp va servi şi ca loc de refugiu al domnilor români înfrînţi sau al candidaţilor la domnie nenorocoşi. Cetatea Brăilei va juca un rol activ' şi în războaiele ruso-austro-turce din veacul al XVIII-lea, precum şi în timpul revoluţiei de la 1821, cînd, la
138

23 aprilie, Tudor Vladimirescu cerea ca doi boieri să ducă în acest centru precum şi la Vidin „arzurile", adică memoriile în care el arata că ţara nu s-a ridicat împotriva sultanului. Soarta oraşului va fi hotărîtă ca urmare a războiului ruso-turc din anii 1828—1829 cînd, după asedii repetate, cetatea a fost cucerită de armata rusă. Atunci s-a hotărît dărîmarea fortăreţe! turceşti care aproape 300 de ani ţinuse sub ameninţarea ei Muntenia şi Moldova. Prin tratatul de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) se prevedea ca cetăţile turceşti de pe malul sting al Dunării să fie înapoiate Ţării Româneşti, hotarul faţă de Imperiul otoman urmînd a fi talvegul Dunării. După lunga ocupaţie otomană Brăila revenea Ţării Româneşti, integrîndu-se, sub toate aspectele, vieţii economice, sociale, politice şi culturale autohtone, mai ales că localitatea nu-şi pierduse nici un moment caracterul ei românesc.
MUZEUL JUDEŢEAN BRÀILA

Piaţa V. I. Lenin nr. 3 înfiinţat în toamna anului 1954 şi deschis oficial la 2 iunie 1955 muzeul avea un caracter mixt cu două secţii : Secţia memorială ,,H. Botev" şi Secţia de arheologie. Pînă în anul 1959, acesta a funcţionat în clădirea fostului han Ceapîru (astăzi demolat) după care a fost mutat la parterul imobilului din Piaţa V. I. Lenin nr. 3, sub denumirea de Muzeul de istorie al oraşului şi raionului Brăila, în anul 1968, cu prilejul sărbătoririi a 600 de ani de existenţă documentară a oraşului Brăila şi a înfiinţării judeţului, muzeul a fost reorganizat în aceeaşi clădire, cu secţiile : arheologie, istorie, artă, etnografie, ştiinţele naturii. Reamenajat şi deschis în toamna anului 1984, muzeul prezintă prin bogatul său patrimoniu istoric şi prin realizări grafice deosebite dezvoltarea inultilaterală a societăţii din această parte a ţării, în holul central al clădirii două hărţi cuprind descoperirile arheologice din judeţul Brăila şi de pe teritoriul României din paleolitic pînă în secolele XI—XII.
139

Primele două săli expun obiecte datate din epoca pietrei cioplite pînă în veacul al V-lea î.e.n. Un spaţiu însemnat este acordat neoliticului reprezentat prin culturile Boian, Gumelniţa, Cucuteni, Cernavoda I atestate la Brăiliţa, Lişcoteanca, Rîmnicelu, Cireşu, Spiru Haret şi în alte localităţi. Se remarca ceramica, variată ca forme şi utilitate, precum şi plastica, cu un conţinut artistic deosebit, alcătuită din figurine antropomorfe şi zoomorfe, piese de podoabă, amulete. Civilizaţia bronzului este ilustrată prin unelte, arme şi podoabe, în cadrul descoperirilor excepţionale se remarcă marea necropolă de 307 morminte de la Brăiliţa. Semnificative descoperiri făcute la Siliştea şi Brăiliţa atestă prima epocă a fierului (culturile Babadag şi Basarabi). Statul dac centralizat şi independent condus de Burebista este înfăţişat în cadrul muzeului prin expunerea unor hărţi, mulaje şi texte. Este etalat tezaurul aparţinînd unui aristocrat din veacul al V-lea î.e.n., (piese de ornament, harnaşament şi podoabe) descoperit la Găvani, vase şi amfore din aşezarea şi necropola de la Brăiliţa (secolele II—I î.e.n.), recipiente, unelte, podoabe, figurine antropomorfe din dava de la Grădiştea (secolele II—I î.e.n.). Se individualizează, de asemenea, şi piesele greceşti de mare valoare : monede, vase de lux, opaiţe, figurine de Tanagra din colecţiile muzeului, ori descoperite în Dobrogea. O sala este rezervată reconstituirii mormîntului getic cu ,,dromos" şi cameră funerară din necropola de la Brăiliţa (veacul al IV-lea î.e.n.). Este expusă o gama de amfore greceşti din Thasos, Heracleea Pontică, Sinope. Sînt subliniate legăturile cu civilizaţiile elenistică şi romană prin piesele de import, mai ales sticlăria romană de la Bărboşi, precum şi legăturile cu romanitatea sud-dunăreană • la fel este subliniată şi superioritatea civilizaţiei autohtone faţă de populaţiile alogene în veacurile III—-VII. în continuare muzeul ilustrează evoluţia societăţii în epocile medie, modernă şi contemporană.
140

4. BUZĂU
Buzăul şi locurile înconjurătoare, ca de altfel toate oraşele din Muntenia, îşi trag obîrşia încă din timpuri îndepărtate. Astfel în comuna Lapoş specialiştii au identificat un atelier de exploatare a silexului, din perioada paleoliticului tîrziu. Materialele litice constau din aşchii, lame, gratoare burine, folosite la răzuit, cioplit, despicat. Continuitatea de vieţuire s-a dovedit şi pentru epoca neolitică, prin documentarea culturilor Criş, a ceramicii liniare (descoperită la Băeşti şi Gherăseni) şi Boian (prin cercetările efectuate în comunele Sudiţi, Smeeni — satul Movila — şi SărataMonteoru, ultima cunoscută şi pentru materialul caracteristic epocii bronzului). Nu departe de vatra actuală a oraşului, Vasile Pârvan a identificat drumul antic care pleca de la gura Trotuşului, trecea prin Panciu, Focşani, Buzău, Urziceni şi Mostiştea, făcînd astfel legătura între două mari artere de circulaţie : drumul V-E geto-elen pe valea Dunării şi drumul E-V din regiunea de stepă, prin Olbia—Tyras—Poiana, de unde se bifurca pe valea Trotuşului spre Transilvania sau prin Focşani spre Buzău. In zona buzoiană s-au dezvoltat un număr însemnat de aşezări fortificate şi nefortificate situate în regiunea de contact dintre cîmpie şi deal, uneori în locuri apărate de natură sau alteori pe lîngă cursuri de apă din cîmpie. Primei categorii îi aparţin aşezările geto-dace de la Pietroasa, Gruiul Dării, Cîrlomăneşti şi Săpoca, unde graţie cercetărilor arheologica s-a stabilit existenţa unor centre tribale (secolele II î.e.n. — I e.n.) localizate ca atare pe Valea Buzăului, a Nişcovului şi a masivului Istriţa. Dar se cuvine a fi amintite şi alte descoperiri geto-dacice la Aldeni, Bălteni, Monteoru, Năeni, Prundeni şi Sudiţi, ori chiar aceea din apropierea staţiei C.F.R. Buzău Sud. Brazda lui Novac de Nord se opreşte în masivul Istriţei, la Pietroasele, unde s-a identificat şi un mare castru roman. Aflîndu-se la întretăiere de drumuri, Buzăul s-a remarcat şi prin descoperirea unor tezaure monetare bizantine cum ar fi cel alcătuit din monede de
141

bronz emise de Isac al II-lea Anghelos (1185— 1195), la care se adaugă cele din acelaşi metal, de la Alexios al II-lea Comnenul (1180—1183) găsite pe teritoriul oraşului. Cercetările arheologice oferă mărturii privind persistenţa fondului autohton trainic în faţa valurilor de migratori. Procesul de închegare a statului de sine stătător Ţara Românească cuprinde şi ţinutul buzoian ca parte integrantă a puterii centrale. Numele oraşului derivă fără îndoială de la cel al rîului pe care este aşezat. Desigur că termenul a aparţinut mai întîi apei şi apoi a trecut şi asupra localităţii. Denumirea s-a păstrat într-o scrisoare în limba greacă din secolul al IV-lea e.n. destinată să informeze biserica din Capadocia (Asia Mică) despre împrejurările în care predicatorul creştin Sava ,,Gotul" (din Gotia) a fost înecat de oamenii lui Atarid (fiul unui şef de trib vizigot) la 12 aprilie 372, în apa rîului Buzău. Faptul poate fi explicat numai datorită evenimentelor ce se petreceau în munţii Buzăului, unde vizigoţii îşi stabiliseră sub Atanaric centrul activităţii lor. în anul 1431 oraşul este menţionat printre tîrgurile aflate în atenţia specială a domniei, care intervine la braşoveni şi obţine ca negustorii din principalele centre ale Ţării Româneşti — printre acestea aflîndu-se şi Buzăul — să poată cumpăra şi vinde liber mărfuri în oraşul Braşov. De altfel, parcurgerea registrelor vigesimale ale Braşovului permite constatarea că în întreg secolul al XVI-lea Buzăul, prin marile cifre de afaceri, ocupa primul loc printre oraşele Ţarii Româneşti partenere de comerţ cu Braşovul. în vremea lui Radu cel Frumos, în anul 1504, Buzăul devine sediul celei de-a doua episcopii a Ţării Româneşti. Din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, din anii 1570—1580, datează şi sigiliul oraşului. In anul 1589 aşezarea buzoiană îi apărea nobilului şi omului de afaceri englez Henry Cavendisch, călător prin multe şi însemnate centre comerciale europene, drept un ,,oraş mare, cu case din lemn", unde se găseau negustori vestiţi ; prin142

tre aceştia se numărau mulţi greci din Cipru, cu ajutorul cărora s-a aprovizionat pentru drumul lung ce-1 avea de parcurs. Mihai Viteazul a organizat aici o tabără militară puternică pentru a feri ţara de pustiirile tătarilor ; de asemenea, în toamna anului 1599, înainte de a trece în fruntea unui corp de oaste în Transilvania, voievodul a stat o perioadă la Buzău. La 9 octombrie 1600, trupele polone, care-1 sprijineau pe Simion Movilă în acţiunea sa de ocupare a tronului Ţării Româneşti, îşi făceau intrarea în Buzău, localitate pe care Stanislav Zolkiewski, unul din comandanţii poloni, o considera ,,oraş mare cu multe biserici şi mănăstiri mai ales de cărămidă". Aflînd despre prezenţa lui Mihai Viteazul la numai 6 mile de oraş armata polonă a aşezat tunurile de bronz în trei biserici înalte din Buzău ; în timpul acestor ciocniri oraşul a avut de suferit. Charles de Joppcourt, originar din Lorena, mercenar aflat în slujba Poloniei, a relatat despre excesele armatei polone în trecerea ei pe meleagurile buzoiene. Ciocnirea dintre trupele polone şi oastea lui Mihai Viteazul, condusă de Baba Novac, a avut loc în apropiere de Buzău, la Ceptura. în anul 1616 oraşul a fost, din nou, ars în parte şi prădat. Cu toate vicisitudinile, Buzăul a rămas şi în veacul al XVII-lea unul din centrele urbane importante ale Ţării Româneşti. Paul de Alep, prezent în Buzău la mijlocul secolului al XVII-lea, aminteşte că după plecarea din ,,tîrgul Rîmnicului" (actualul oraş Rîmnicu Sărat) a ajuns într-un ,,oraş mare", numit Buzău unde ,,se afla o mănăstire mare de piatră a cărei biserică a fost întemeiată de voievodul Radu (cel Frumos n.n,)" ; în continuare călătorul sirian menţiona că lumea era îmbelşugată şi oamenii ospitalieri. Un alt călător, turcul Evlia Celebi, trecător şi el prin Buzău în aceeaşi perioadă, scria : „Acest oraş este aşezat pe un şes cu cîmpii întinse. Are 600 de case şi două mănăstiri, una de construcţie nouă şi cealaltă veche, precum şi 100 de dughene. Este un oraş foarte plăcut, împodobit cu vii şi grădini. Sînt mulţi bărbaţi arătoşi şi multe femei plăcute".
143

Buzăul a jucat un însemnat rol cultural în timpul lui Constantin Brîncoveanu, care a întemeiat aici o tipografie, de sub teascurile căreia au ieşit, în anii 1691—1704, 14 cărţi ; activitatea tipografiei buzoiene a continuat în veacul al XVIII-lea, cînd, între anii 1743—1762, aici au apărut alte 12 cărţi.
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE

Bd. Nicolae Bălcescu nr. 50 Meleagurile buzoiene au fost locuite încă din timpurile îndepărtate ale paleoliticului. Acest fapt este reflectat şi în muzeul oraşului, unde aşchiile de piatră, uneltele şi ceramica cie la Aldeni, Gherăseni-Sudiţi şi Pietroasele ilustrează viaţa materială din această regiune, în cadrul comunei primitive. Densitatea aşezărilor este dovedită şi pentru epoca bronzului, prin manifestările culturii Monteoru la Sărata-Monteoru, Cetăţuia, Aldeni şi Berea. Rezultatele cercetărilor practicate în dava getică de la Cîrlomăneşti sînt prezente în muzeu în mod deosebit prin plastica din lut zoo- şi antropomorfă. Bogatul material din castrul roman de la Pietroasele, precum şi de la Costeşti, Gherăseni, Maxenu, aduce contribuţii importante în cunoaşterea procesului de romanizare, documentat ştiinţific în expoziţia muzeului buzoian. Muzeul prezintă o copie a celebrului tezaur „Cloşca cu puii de aur", descoperit pe meleagurile buzoiene. Perioada etnogenezei este ilustrată de piesele găsite la Cîndeşti, Nişcov, Izvorul Dulce, Zărneşti şi în alte localităţi. Mai sînt expuse obiecte din epoca feudală : unelte de producţie, ceramică smălţuită şi ornamentată cu flori. Un larg spaţiu expoziţional este, de asemenea, rezervat epocilor modernă şi contemporană. De la Buzău spre Mizil, călătorul dornic de a cunoaşte o serie de vestigii arheologice se poate abate din drum spre a vizita Sărata-Monteoru şi Pietroasele.
144

Cupă qeto-dacică cu decor în relief de imitaţie delianfi

Statuetă feminină cit un vas pe cap, datînd din epoca neolitică (cultura Gurnelnita).

rap de figurină antropomorfă, clătind din epoca neolitică (cultura Gumelniţa).

Ceramică din prima epocă a fierului.

5. SARATA-MONTEORU
Coborînd, la sud de Buzău, pe DN l B şi apoi 10 km pe un drum local la dreapta prin comuna Merei se ajunge la Sărata-Monteoru. Pe dealul Cetăţuia din Sărata-Monteoru a fost descoperită aşezarea eponimă a culturii Monteoru. Aceasta cuprinde un bogat complex arheologic de locuiri neolitice şi din epoca bronzului completată cu un cimitir din aceeaşi perioadă, precum şi resturi materiale din Hallstatt-ul timpuriu (prima epocă a fierului), din epoca geto-dacică, din secolul al IV-lea e.n. De asemenea, s-a mai descoperit o mare necropolă de incineraţie din secolele VI—VII e.n. şi urme din secolul al XII-lea. Săpăturile efectuate în anii 1926—1927 de Ion Andrieşescu şi Ion Nestor au fost reluate de Ion Nestor între anii 1937—1953. Vestigiile culturii Monteoru răspindită pe dealul Cetăţuia, şi anume pe platoul Poiana Scoruşului, au constituit un punct întărit, fortificat cu un şanţ de apărare la răsărit, pe Col, de unde se pătrundea dinspre cîmpie. Colibele erau construite din frunzare din lemn cu lipitură de pămînt şi podele subţiri din lut. în ultima perioadă a bronzului, locuinţele dispuneau de socluri de piatră. Esta semnalată şi o construcţie mare din bolovani de rîu, folosită ca loc de cult sau casă tribală. Urmele de vieţuire se încheie în pragul epocii tîrzii a bronzului. în imediata apropiere a acesteia se cunosc şase cimitire de inhumaţie, dintre care trei au fost distruse. Ele aparţin fazelor de sfîrşit ale culturii Monteoru. înhumaţii erau înmormîntaţi chirciţi, cu un inventar variat, bazat pe ceramică, coliere, brăţări, inele de buclă, inele de deget din bronz, săgeţi din silex şi os, perle din sticlă de formă rotundă şi stelate. Incineraţia s-a folosit numai pentru copii. De o deosebită importanţă s-a dovedit a fi, prin materialul descoperit, necropola de incineraţie (secolele VI—VII e.n.) de pe platourile Scoruşului şi Colului, aparţinînd populaţiei româneşti, purtătoare a culturii Ipoteşti—Ciurel—Cîndeşti, cu un caracter creştin şi dominant romano-bizantin. S-au
145

descoperit l 586 morminte de incineraţie în gropi şi în urne. Ceramica cuprinde două tipuri : autohtonă, de origine daco-romană, şi slavă, împreună cu vasele din lut s-au găsit şi mărgele din sticlă şi cornalină, fragmente dintr-un pahar de sticlă, amnare, cuţitaşe şi săgeţi de provenienţă avară, fibule eu trei sau cinci butoni, din bronz ori argint aurit, catarame din bronz şi fier, cercei bizantini din argint cu granulaţii, o aplică lucrată în aur, decorată au-repousse. Toate acestea, ca de altfel şi ceramica, sînt arse secundar, datorită procesului de incinerare.

6. PIETROASELE
Părăsind Sărata-Monteoru şi revenind, prin comuna Merei, pe DN l B ce duce spre Ploieşti, după 4 km un drum local la dreapta merge către comuna Pietroasele, localitate cunoscută prin renumitul tezaur descoperit în anul 1837 şi numit „Cloşca cu puii de aur", prin castrul şi termele ridicate aici de romani. Tezaurul, în secolul trecut, s-a descoperit întîmplător, în punctul „Valea Urgoaia", un tezaur compus iniţial din 22 de piese, din care se mai păstrează astăzi doar 12 (cea 19 kg), lucrate numai din aur sau din aur incrustat cu pietre preţioase şi sticle colorate, în prezent tezaurul cuprinde următoarele piese : un vas (patera) concav cu placa anterioară decorată în relief în tehnica au-repousse ; un taler, cea mai mare şi mai masivă piesă (7 kg), ornamentat pe margine cu elemente geometrice ; o cană înaltă (eonochoe) bogat şi variat ornamentată cu motive geometrice, vegetale şi zoomorfe ; un colan simplu ; un colan cu inscripţie gravată ; un vas octogonal eu torţi modelate în formă de pantere, decorat în tehnica à jour ; un vas dodecagonal cu acelaşi gen de torţi, precum şi cu acelaşi stil decorativ ; un colan lat ; o fibulă mare care reprezintă o pasăre răpitoare cu aripile strînse şi coada răsfrîntă ; două fibule mai mici în formă de pasăre, unite printr-un lănţişor de aur, ce prindeau veşmîntul simetric, pe ambii umeri ;
146

ô fibula mai mică ce redă, probabil, figura unei păsări foarte stilizată. Datarea şi atribuirea etnică a tezaurului s-au făcut pe baza colanului (sfărîmat în două) ce poartă gravate cuvintele ,,Gutani hailag" (,,A goţilor proprietate sacră sînt"). Majoritatea specialiştilor au datat tezaurul în secolul al IV-lea e.n. şi 1-au atribuit regelui vizigot Athanaric ; alţii 1-au considerat de origine ostrogotă şi ca atare au încadrat tezaurul în perioada de maximă înflorire a puterii hunilor, respectiv la mijlocul veacului al V-lea. Castrul, în scopul lămuririi problemelor legate de tezaurul de la Pietroasele, în septembrie 1866, Alexandru Odobescu a executat sondaje informative în perimetrul comunei Pietroasele ; săpăturile s-au reluat în anul 1973. Cercetările au fost orientate, cu precădere, pe laturile de vest, sud şi est ale fortificaţiei ce înscriu un plan rectangular cu laturile de aproximativ 158X124 m şi colţurile prevăzute cu patru turnuri circulare. In perimetrul castrului nu s-au reperat construcţii din piatră ; în schimb, în incintă existau două tipuri de locuinţe departajate din punct de vedere cronologic şi deosebite ca sistem de lucru. Dintre acestea, primul nivel este reprezentat de o serie de barăci pe laturile de vest, sud şi est. Ele aveau forma rectangulară, cu podeaua amenajată din lut galben. Al doilea nivel de case le cuprinde şi pe cele îngropate în pămînt, dispuse fără ordine, dar aflate la depărtarea aproximativă de 7—10 m. Ele acoperă sau taie nivelul barăcilor. Materialul arheologic recoltat însumează o varietate deosebită de piese. Astfel, se remarcă lotul de fibule din bronz, de origine romană, datînd din secolele III—IV e.n., precum şi cele cu capul în semidisc încadrate în veacul al IV-lea e.n. Tot din bronz au fost executate vase miniaturale (fragmentare). La loc de frunte se situează cuţitele de fier, unele, potrivit formelor şi dimensiunilor, putînd fi folosite şi ca arme de luptă. Nu lipsesc nici piesele de harnaşament şi de armament.
147

Ceramica, lucrată la roată sau cu mîna, după forma şi pasta vaselor, se încadrează în secolele III—IV e.n. Momentul construirii castrului poate fi fixat după pacea încheiată între romani şi vizigoţi (anul 333), dată la care a fost ridicata şi Brazda lui Novac de Nord. Stăpînirea romană la Pietroasele şi, în general, în această regiune de deal, a durat pînă în anul 367 e.n., cînd, în vremea împăratului Valens, relaţiile dintre goţi şi romani se înăspresc. După data respectivă fortificaţia de la Pietroasele îşi pierde rolul strategic, iar în interiorul castrului s-a instalat o populaţie care folosea locuinţe îngropate în pămînt. In mod deosebit, datarea fortificaţiei s-a făcut pe baza a două monede, una, descoperită la nivelul barăcilor, emisă în timpul domniei împăratului Constantin al II-lea (337—361), iar a doua, aflata într-o locuinţă-bordei, datează din perioada împăratului Valens. Termele. La aproximativ 400 m de castru, acoperite în prezent de şoseaua Pietroasele — Şarînga şi de trei gospodării din comună, se găsesc termele, ridicate în antichitate pe un promontoriu situat la confluenţa a două viroage ale văii Cazaca, care adună apele de la poalele dealului Istriţa. Monumentul, reperat cu ocazia asfaltării şoselei amintite, a fost cercetat arheologic în anii 1976— 1978. în privinţa tehnicii de construcţie a zidurilor, se remarcă faptul că acestea s-au clădit în întregime din piatră de carieră legată cu mortar. Termele — ale căror existenţă şi funcţionalitate se pun în legătură cu acelea ale fortificaţiei din apropiere — au fost clădite o data cu aceasta.

7. PIETROASELE

,GRUIUL DARII"

La cea 4 km nord de centru comunei Pietroasele şi la aproximativ 2 km nord de locul descoperirii tezaurului ,,Cloşca cu puii de aur", se află o culme a masivului Istriţa care poartă denumirea în zonă
148

de „Gruiul Dării" sau „La Grui". Platoul situat la 0 altitudine de 530 m are versanţii dinspre est, sud şi nord abrupţi, iar pantele vestice, relativ line, sînt apărate de un masiv val. Cercetările arheologice începute în această staţiune în anul 1973 au dat posibilitatea de a se stabili existenţa unei locuiri din epoca bronzului — cultura Monteoru — suprapusă de alta mai tîrzie, geto-dacică. Prin materialul conţinut aşezarea din a doua epocă a fierului a permis stabilirea a două niveluri, unul din veacurile IV—III i.e.n., urmat de al doilea cuprins între secolele II î.e.n. — 1 e.n., perioadă de timp în care se încadrează şi valul. Dintre materialele arheologice descoperite menţionăm, în afară de ceramică, existenţa unor figurine antropomorfe, din lut, precum şi a unor monede greceşti, dacice şi romane.

8. NAEN!
La 4 km sud de Pietroasele se află localitatea Năeni unde a fost identificată şi cercetată o aşezare cu o necropolă din perioada bronzului timpuriu. Ritul de înmormîntare este în general inhumaţia în poziţie puternic chircit. în cadrul cercetărilor de teren, un interes deosebit a prezentat, de asemenea, şi mormîntul de incineraţie de la sfîrşitul primei epoci a fierului.

9. BRADU
La nord de Pietroasele, nu departe de Buzău, pe valea Nişcovului, străjuită de culmile dealurilor Istriţa şi Găul, călătorului ce se îndreaptă spre comuna Lapoşu i se înfăţişează mănăstirea Bradu, în parte distrusă de vreme ; astfel se mai păstrează — la colţurile de nord-est şi sud-est —, zidurile de apărare cu două turnuri circulare. In interior, de o parte şi de alta a turnului de poartă, adosate laturii de est (de altfel, singura porţiune de zid mai bine conservată), se găsesc şase încăperi boltite, dintre care două au servit timp îndelungat drept magazii. Deasupra lor se mai văd
149

încă urmele amenajărilor făcute pentru şcoala şi primăria comunei Tisău, care au funcţionat aici pînă în anul 1910. în afară, la circa 10 m sud, se observă, din loc în loc, la suprafaţa terenului resturile unei construcţii de piatră, ce reprezintă o a doua incintă exterioară. Cercetările arheologice din anii 1974—1976 au dus la descoperirea resturilor fundaţiei unei alte biserici, din lemn, cu dimensiunea de 16 X 5 m, compartimentată în pronaos, naos şi altar, ridicată foarte probabil la jumătatea secolului al XV-lea. De altfel, tradiţia locală o atribuie doamnei Neaga, soţia voievodului Mihnea Turcitul. Documentar însă se ştie că la 15 ianuarie 1600 între aldămăşarii martori la o vînzare de pămînt a fost trecut şi Dragomir de la ,,Mănăstirea Bradu". în cadrul cercetărilor arheologice s-au mai descoperit două monede. Prima de la Selim I (1512— 1520), de unde se deduce că această construcţie a fost distrusă cu ocazia incursiunii trupelor beiului de Nicopole, împotriva buzoienilor sprijinitori ai pretendentului Vlad Dragomir-Călugărul, în noiembrie 1521. Cea de-a doua monedă, o jumătate de gros de la Sigismund I al Poloniei (1506—1548), a permis emiterea ideii că edificiul din cărămidă care a suprapus pe cel din lemn a fost înălţat imediat după anul 1521, ceea ce ar corespunde cu perioada de domnie a lui Radu de la Afumaţi (1522—1529). Prevăzut cu un plan dreptunghiular alcătuit din altar, naos şi pronaos, lăcaşul are lungimea de cea 16 m. Compoziţia faţadei este deosebit de simpla şi frumoasă. Astfel, un brîu puternic încinge zidul exterior pe mijlocul înălţimii, între cele două reaistre de firide înguste, în registrul superior firidele sînt arcuite cu cîte un semicerc aplicat în relief, iar în cel inferior ele devin panouri dreptunghiulare retrase. Faţada a fost decorată cu o cărămidă aparentă aşezată în fîşii, iar între acestea cu panouri tencuite. Ferestrele au ancadramente adăugate în veacul al XVII-lea, realizate dintr-o piatră simplă, cu un profil adîncit pe mijloc. Desele năvăliri şi conflictele dintre partidele boiereşti au impus la sfîrşitul secolului al XVI-lea fortificarea unor puncte ce deveneau loc de refugiu. Astfel descoperirea lîngă turnul de poartă al
150

incintei fortificate permite datarea acesteia după anul 1566. Tot atunci s-au construit chiliile, precum şi o clădire, pe latura de vest, din care s-au mai păstrat doar beciurile. Chiliile cuprind partea de nord şi de sud a incintei, iar spre aceea dinspre vest se afla trapeza. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea în urma unui atac, după cum au demonstrat urmele de arsură descoperite în vestul incintei, edificiul a fost distrus ; i-au fost dărîmate zidurile împrejmuitoare, chiliile şi stăreţia. Ceva mai tîrziu se reface numai incinta, fără chilii şi stăreţie. 10. CÎRLOMÎNEŞTI Mergînd de la Buzău pe DN 2 B pînă la Cîndeşti, iar de aici pe un drum local încă 5 km se ajunge în satul Cîrlomîneşti (comuna Verneşti) unde se află o staţiune arheologică. Dava de la Cîrlomîneşti era cunoscută de Alexandru Odobescu încă din anul 1871 ; ea purta numele de „Movila cu cetate" de la gura Nişcovului. Primele cercetări sistematice au început în anul 1967, fiind reluate în anul 1972. S-a stabilit existenţa aici a unei aşezări din epoca bronzului (cultura Monteoru), precum şi a unei cetăţi dacice datată între mijlocul secolului al II-lea î.e.n. şi mijlocul secolului I î.e.n. Printre cele mai interesante descoperiri se numără statuetele zoo- şi antropomorfe, care aduc reale contribuţii la cunoaşterea artei geto-dacice.

BUZĂU - PLOIEŞTI - SINAIA -DOI CEŞTI-TÎRGOVIŞTE

Traseul străbate pe cea 239 km regiunea subcarpatică a Munteniei, unde există numeroase obiective arheologice şi monumente arhitectonice din diferite perioade, de o certă valoare ştiinţifică şi artistică. Distanţa dintre oraşul Buzău şi Ploieşti, însumînd 69 km, poate fi parcursă cu trenul ori cu maşina (pe DN l B).

1. BUDUREASCA
După depăşirea oraşului Mizil, la 20 km depărtare faţă de acesta pe DN l B, apoi urmînd 9 km un drum secundar spre nord, se ajunge la BudureascaVadu Săpat, pe teritoriul căruia a fost descoperită una dintre cele mai bogate aşezări din veacul al VI-lea e.n. din nord-estul Munteniei. Printr-o atentă analiză stratigrafică s-au constatat mai multe niveluri de locuinfe. Faptul că au fost găsite numeroase tipuri de obiecte de podoabă a dus la concluzia că localnicii lucrau pe loc replici indigene ale pieselor bizantine de import.

2. BUCOV
înainte de a intra în municipiul reşedinţă a judeţului Prahova, se merge prin Bucov, comună suburbană aflată la 7 km nord-est de Ploieşti.
152

Pe teritoriul comunei, la punctul Tioca, au fost descoperite urmele unor aşezări din secolele III şi VIII—X e.n. ; aşezarea din secolele VIII—X este reprezentată de locuinţe îngropate şi de case de suprafaţă. Pe pereţii unui atelier de fierar au fost identificate urme ale scrisului slavon. Tipul locuinţelor, al vetrelor, precum şi caracterul ceramicii lucrată la roată rapidă au dus la concluzia că realităţile de la Bucov reflecta tradiţiile culturale ale populaţiei româneşti.

3. PLOIEŞTI
Un rol activ în dezvoltarea acestei aşezări 1-a avut situarea sa în apropierea unor vechi drumuri de comerţ. Astfel la 4 km răsărit de actualul oraş curg apele Teleajenului, iar la 14 km în apus se profilează rîul Prahova. Pe aceste văi au circulat din vechi timpuri călători şi mărfuri. Ploieştii au luat amploare aproape de confluenţa văilor acestor ape şi la întretăierea drumurilor de comerţ existente de-a lungul lor. Aşa se explică de ce pe aceste meleaguri întîlnim urme ale vechilor civilizaţii după cum urmează : pe terasele Dîmbului, în partea de nordest a oraşului s-au descoperit resturi materiale din epoca bronzului, iar în apropierea gării de sud, la o depărtare de cea 500 m sud de aceasta, a existat un cimitir (cîmp de urne funerare) geto-dacic, care prin inventarul conţinut se încadrează în secolele II î.e.n. — II e.n. Pe strada Radu Calomfirescu au fost reperate monede cu chipul împăratului Trăiau şi numeroasa resturi ceramice romane, ceea ce confirmă existenţa probabilă a unei villa ori a unei aşezări romane. în poeniţa de pe malul Dîmbului de la marginea imenselor păduri ale codrilor Vlăsiei s-a înfiripat satul Ploieşti, a cărui denumire provine, probabil, după numele unui locuitor al ţinutului, sensul ar fi de urmaşii lui Ploaie, desigur un onomastic. în orice caz, atestarea documentară a satului este timpurie. Astfel în „Socotelile Braşovului" apar înscrişi cîţiva cărăuşi din Ploieşti : Radu la 1503,
153

Drăgoi la 1543, precum şi Bervoi, Tudor, Arvat, Drăghici şi Neagu la 1545. Deci satul Ploieşti exista la începutul veacului al XVI-lea (1503), dezvoltîndu-se considerabil, ca dovada că în 1545 sînt pomeniţi cinci cărăuşi ploieşteni folosiţi pentru transportul mărfurilor braşovene. Către sfîrşitul veacului al XVI-lea, Ploieştiul are prilejul unei ascensiuni neaşteptate datorită lui Mihai Viteazul, care hotărăşte să înfiinţeze un tîrg domnesc pe vatra satului. Nu se cunosc motivele pentru care voievodul a preferat Ploieştii în locul Tîrgşorului, care de fapt era pămînt domnesc. Poate că buna sa aşezare geografică 1-a determinat să-şi construiască la Ploieşti o locuinţă domnească ; a înfiinţat un tîrg săptămînal şi a început să-şi concentreze ostile în vederea trecerii Carpaţilor. în acelaşi loc a primit jurămîntul pedestrimii comandate de Baba Novac. Ziua de tîrg era fixată miercurea, zi păstrată de-a lungul timpurilor. în anul 1671, Antonie Vodă din Popeşti dăruieşte ctitoriei sale din Tîrgşor vama tîrgului din localitate, precum şi pe cea a tîrgului Ploieşti. Dania este întărită de toţi domnitorii următori, pînă ia Ştefan Cantacuzino, care acordă mănăstirii Sinaia privilegiul de a face tîrg la Urlaţi, fapt care va aduce prejudicii atît Tîrgşorului, cît şi Ploieştilor. în anul 1718, Antonio Maria del Chiaro, vorbind despre oraşele Ţării Româneşti, aminteşte că Ploieştiul era al patrulea ca importanţă. în jurul tîrgului săptămînal din Ploieşti s-au aşezat numeroşi negustori, prezenţa acestora imprimînd o dezvoltare accelerată localităţii. De asemenea, situarea Ploieştilor într-o regiune bogata a determinat o creştere demografică însemnată. In anul 1775 oraşul Ploieşti primeşte o grea lovitură cînd Alexandru Ipsilanti, vrînd să-1 îmbogăţească pe vărul său, boierul lanache Moruzi, îi dăruieşte moşia Ploieştilor. Darul acesta a provocat adînca nemulţumire a locuitorilor moşiei, dar mai ales a ploieştenilor, cu atît mai mult cu cît aceştia erau supuşi la clacă, luîndu-li-se dijmă pentru produse.
154

în martie 1819 beizadea Costache Caragea, ginerele lui lanache Moruzi, cere lui Alexandru Suţu să-i întărească stăpînirea asupra moşiei Ploieşti. El prezintă toate hrisoavele anterioare şi obţine cartea domnească de întărire. Localnicii au fost nevoiţi să lupte aproape 50 de ani spre a-şi elibera oraşul. Abia în anul 1832 ei au cîştigat procesul, astfel că aşezarea lor şi-a redobîndit libertatea. în perioada 1716—1821, dar mai ales în ultimii ani ai domniilor fanariote, oraşul Ploieşti cunoaşte o epocă de mare dezvoltare. Astfel apar mahalalele grupate în jurul unor biserici, uliţe şi drumuri cu numiri proprii, care cu timpul devin artere de circulaţie. Spre exemplu în jurul oborului s-a format mahalaua Sfîntului loan, care avea ca arteră principală drumul Cîmpinei. Se creează uliţe cu un anumit specific comercial, cum este uliţa Braşovenilor. După anul 1829 viaţa economica a oraşului se dezvoltă într-un ritm nou. A.cesta devine un punct comercial important, care cuprinde în sfera lui de activitate vechile centre comerciale — Tîrgşorul, Gherghiţa, Floreştii, Filipeştii, Găjenii —, care sînt absorbite de Ploieşti. Dispariţia tîrgului Gherghiţa, aşezat pe rîul Prahova la numai 25 km spre sudest, dar mai ales mutarea drumului spre Braşov, care trecea prin Tîrgşor şi Filipeşti, au contribuit la rapida dezvoltare a Ploieştilor.
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

Str. Teatrului nr. 10 înfiinţat în anul 1955, muzeul cuprinde un bogat patrimoniu de aproape 100000 piese, de pe teritoriul oraşului şi din împrejurimi. Se remarcă continuitatea de viaţă, începînd cu cele mai vechi dovezi ale locuirii paleolitice aflata la Lapoş, Tîrgşorul Vechi şi Vadu Săpat. Prezente sînt şi mărturiile privind neoliticul atestat prin mulţimea uneltelor din os şi piatră, precum şi a ceramicii din inventarul locuinţelor descoperite la Măneşti-Prahova, Ploieşti-Triaj sau pe văile rîurilor Teleajen şi Prahova.
155

Metalurgia bronzului este ilustrată prin inventarul găsit la Budureasca, Sinaia, Olteni, Homoriciu, Străoşti sau prin tezaurul de bronzuri de la Drajna. Civilizaţia geto-dacilor atestată prin varietatea uneltelor de producţie, a ceramicii şi a podoabelor s-a făcut cunoscută la Tinosu, Coada Izvorului, Valea Călugărească, Gura Vitioarei şi Budureasca. Din acelaşi context fac parte şi obiectele de podoabă din remarcabilul tezaur de la Coada Malului, precum şi coiful de aur găsit lîngă Coţofeneşti. Procesul romanizării în perimetrul actual al judeţului Prahova este dovedit printre altele prin piesele descoperite în castrele de la Drajna, Tîrgşorul Vechi, Mălăieşti, Ceplura, Starchijod. Investigaţiile de la Budureasca au lămurit o serie de probleme în legătură cu istoria şi arheologia secolelor VI—VIII din spaţiul carpato-danubian. în expoziţie sînt etalate şi obiecte descoperite la Slon, piesele prezentate publicului dovedind gradul înalt de dezvoltare a societăţii româneşti în secolele IX—X. Un loc important este ocupat în muzeu şi de obiectele care ilustrează dezvoltarea vieţii materiale şi spirituale, în epoca feudală, pe aceste meleaguri. Diferite exponate fac cunoscute ocupaţiile localnicilor, fără a se neglija şi prezentarea intenselor schimburi comerciale, foarte active în întreg evul mediu. In continuare, cu multă originalitate, pe baza unui bogat material expoziţional, este prezentată evoluţia societăţii prahovene pînă în zilele noastre.

4. DRAJNA
Mergînd de la Ploieşti pînă la Vălenii de Munte pe DN 11 şi de aici la dreapta pe un drum local asfaltat se ajunge în comuna Drajna, formată din satele Drajna de Jos şi Drajna de Sus. La Drajna de Jos, pe malul drept al Teleajenului, un localnic a descoperit, întîmplător, un depozit de bronzuri format din 240 de piese. Tezaurul, datat în secolul al XIII-lea î.e.n., deci la sfîrşitul
156

epocii bronzului, cuprinde trei topoare de luptă, un sceptru, opt fragmente de săbii (una de tip micenian), 15 vîrfuri de lănci, 11 celturi, două dălţi şi 198 securi întregi sau în stare fragmentară. în Drajna de Sus. în partea de sud-est a satului, pe colina Grădişte!, care separă de la nord la sud valea Drajnei de aceea a Ogretinului, se află un castru roman intrat în literatura de specialitate în urma publicării de către Grigore Tocilescu a cărămizilor şi ţiglelor ştampilate cu numele legiunilor I Italica, a V-a Macedonica şi a Xl-a Claudia. Castrul a fost descoperit întimplător în anul 1883 de învăţătorul M. D. Bazilescu, care în timpul unor lucrări agricole a scos din pămînt cărămizi şi ţigle ştampilate, în anul 1888, Gr. Tocilescu, pe atunci director al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti, a întreprins o cercetare de teren rapidă prin care a scos la lumină un hypocaust al castrului. Cercetătorul a publicat numai rezultatele epigrafice ale acestor investigaţii. In anii 1938—1940 Gheorghe Ştefan face aici săpături arheologice. Castrul patrulater, cu turnuri la colţuri, cuprindea o suprafaţă totală de 4 hectare (200 X 176 m). La 78,50 m sud de poartă s-au dezvelit cîteva camere care fac parte din piaetorium. Foarte aproape de fortificaţii s-au aflat resturile unor locuinţe civile, despărţite de castru printr-un şanţ. Posibil că erau canabae provizorii. Castrul de la Drajna de Sus, iniţial poate numai o fortificaţie din pămînt cu palisadă, înlocuită cu un castru din piatră, a fost construit din pietre de carieră exploatate din regiune. Cele mai multe cărămizi au ştampile ; ca inventar se deosebeşte în special ceramica romană compusă din farfurii, vase cu toartă, amfore, vase de lux (aşa-numita (erra sigillata) şi ceramică ştampilată, dar s-au găsit şi recipiente aparţinînd populaţiei autohtone. Fortificaţia a fost clădită pe valea Drajnei, despărţită prin coline de aceea a Teleajenului. Scopul era de a închide valea Teleajenului şi drumul spre Tabla Butii, precum şi valea Ogretinului, prin care
157

se ajungea în regiunea Buzăului. La rîndul ei valea Teleajenului era păzită de un alt castru aflat la Mălăieşti. începutul castrului de la Drajna se plasează în secolul al II-lea e.n., nu anterior anului 101. Cele mai numeroase cărămizi poartă ştampila legiunii I Italica şi apoi în ordine numerică a legiunii a V-a Macedonica şi în sfîrşit a Xl-a Claudia. După ştampile se pare că această construcţie s-a realizat în jurul anilor 102—105 fără a depăşi perioada de domnie a împăratului Hadrian (117—138 e.n.). Deci, practic după cucerirea Daciei de către romani fortificaţia a fost părăsită probabil chiar în anul 118. Punctul fortificat de la Drajna nu face parte din-trun lirnes, care în această regiune nu a existat ; el avea un rol defensiv la bifurcaţia unor drumuri. Astfel, unul era orientat pe valea Teleajenului pînă în nordul actualului oraş Vălenii de Munte, apoi urca pînă în valea Drajnei, de unde se ramificau : o parte trecea prin valea Ogretin în direcţia nordest spre defileul Buzău, iar al doilea urca valea Drajnei pînă la Slon şi de aici ajungea la Tabla Butii. 5. SLON Pe un drum secundar, la 15 km nord de Drajna, se găseşte satul Slon. Acolo, în apropiere de ,,Vîrful lui Crai", în punctul numit de localnici ,,La Cingă", pe un platou a fost cercetată, începînd cu anul 1961, o fortificaţie. Construcţia avea un plan trapezoidal, cu turnuri semicirculare de colţ şi cu un turn la intrare. Incinta, lucrată din cărămizi legate cu mortar, a fost datată, pe baza unor materiale arheologice, în secolul al IX-lea, Se pare că ]a sfîrşitul secolului al IX-lea, vechea incintă a fost dărîmată şi înlocuită cu o alta, din piatră, cu un plan asemănător, cu deosebirea că laturile de nord şi de sud aveau un traseu diferit. în aceeaşi zonă au mai fost dezvelite urmele unor construcţii din piatră legate cu pămînt, posibil cu o suprastructură de lemn, ridicate o dată cu a doua construcţie şi refăcute în etape succesive pînă în veacul al XII-lea. Pe cărămizi şi bolovani
158

de piatră au fost descoperite semne alfabetiforme rune şi semne geometrice. Fortificaţiile de la Slon, după modul de execuţie, au dus la concluzia că planul a fost conceput de meşteri de şcoală bizantina, dar lucrările s-au realizat de către localnici. Sînt fortificaţii din perioada de început a feudalismului timpuriu cu scopul de a supraveghea una dintre principalele căi care leagă Muntenia de Transilvania. Pînă în prezent între Carpaţi şi Dunăre nu sînt cunoscute puncte întărite asemănătoare.

6. MALAlEŞTI
La confluenţa rîului Teleajen cu apele Vărbilăului, deci tot pe valea Teleajenului, există un alt castru roman. Cercetările arheologice au permis anumite concluzii asupra sistemului de apărare al fortificaţiei. Astfel s-a putut determina că acesta avea val şi şanţ lung şi adînc de 2 m. Valul construit din brazde de pămînt, cu grosimea de 8 m, indică că deasupra lui, spre inamic, exista un zid realizat, de asemenea, din brazde de pămînt şi palisade, în spatele valului, tot spaţiul rămas liber servea ca drum de rond pentru mişcarea trupelor în caz de atac şi pentru instalarea maşinilor de război (baliste, catapulte). Drumul de rond era pietruit, dovada fiind făcută de pietrele risipite pe pante care serveau la urcarea spre val. Monedele găsite, în număr de două, datează din perioada împăratului Traian (98—117 e.n.). Se crede că acest castru a fost distrus prin violenţă şi incendiat posibil după moartea împăratului Traian, cu ocazia atacului roxolanilor. Fortificaţia, clădită din pămînt, era fără îndoială dreptunghiulară, dar nu i se cunosc încă dimensiunile. 7. TINOSU Revenind de la Ploieşti spre a pleca cu trenul în direcţia Bucureşti, călătoria poate fi întreruptă în gara Prahova, la numai 15 km sud de Ploieşti, în 159

marginea satului Pisculeşti, unde poate fi văzută terasa de pe malul sting al Prahovei, pe care ocupă o poziţie strategică cunoscuta staţiune getică Tinosu. Cercetată prima dată de Cezar Bolliac, în anul 1869, acesta i-a definit caracterul dacic ; ulterior Radu şi Ecaterina Vulpe au întreprins aici o campanie de săpături, rezultatele fiind publicate de Vasile Pârvan în Getica. în afară de materiale răzleţe ale epocii bronzului, aflate la baza stratului virgin, restul păturii arheologice se caracterizează printr-un bogat inventar getic (secolele I î.e.n. — I e.n.). în locuinţe, construite la suprafaţa solului din lemn şi vălătuci, s-a găsit ceramică lucrată atît la roată, cît şi cu mîna caracteristică civilizaţiei getodacice ; nu lipsesc nici vasele de import (amforele).

Planul aşezării fortificate geto-dacice de la Tinosu (după Radu Vulpe, op. ci!.}.

Metalul este reprezentat la Tinosu prin numeroase obiecte de fier (cuţite, un vîrf de lance, vîrfuri de săgeţi, o undiţă, o cheie, cuie, scoabe, ză160

bale, un brăzdar de plug) şi din bronz (oglinzi, pandantive, brăţări, verigi, ace, fibule, garniturii precum şi două broşe). în inventarul acestei aşezări se remarcă un vas candelabru din bronz din secolul I e.n. de provenienţă greco-italică lucrat cu incizii. S-au găsit şi două monede de bronz, un triobol macedonean din secolele III—IT i.e.n. şi o piesă imperială romană de la împăratul Claudius, avînd efigia Agrippinei. Fortificaţia locuirii, situată pe o înălţime relativ dominantă, la 21 m deasupra Prahovei, constă dintr-un val cu şanţ ; pe culmea valului a fost ridicată o palisada lipită cu vălătuci masivi de lut frămîntat cu paie. Se pare că cetatea de aici a fost evacuată cu prilejul războiului dintre Decebal şi Domiţian, din anii 88—89 e.n.

8. TlRGŞOR
Localitatea este situată pe malul sting al pîrîului Leaot, la 12 km sud-vest de oraşul Ploieşti, pe partea dreaptă a şoselei Ploieşti — Strejnic — Tîrgşoru Vechi. Din oraşul de altădată, astăzi în Tîrgşoru Vechi, se mai păstrează doar vestigiile a trei edificii religioase, ca spaţiu foarte apropiate între ele. Pe acest teritoriu au fiinţat aşezări omeneşti din timpurile foarte îndepărtate ale paleoliticului inferior. Inginerul topograf Pamfil Polonic nota pe o hartă a regiunii o serie de drumuri, valuri şi movile, iar Gh. Zagorit, N. I. Simache, Constantin C. Giurescu, V. Drăghiceanu, I. lonaşcu au studiat monumentele medievale din Tîrgşor. Săpături arheologice sistematice au început în anul 1956, pentru prima dată într-o staţiune arheologică din ţara noastră fiind surprinse trei necropole deosebite din punct de vedere etnic, dar care au folosit acelaşi teritoriu de înmormîntare. Primul cimitir aparţine exclusiv populaţiei sarmatice şi datează din prima jumătate şi de la mijlocul veacului al Ill-lea e.n. ; a doua necropolă este
161

cuprinsă între sfîrşitul aceluiaşi secol şi veacul următor şi aparţine unei populaţii geto-dacice ; al treilea cimitir se înscrie în secolul al IV-lea e.n. ; cei înmormîntaţi aici sînt purtătorii culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov şi aparţin unei populaţii care migra dinspre nord-est şi est, compusă din elemente germanice, sarmatice şi geto-dacice, nordice şi răsăritene. în vatra Tîrgşorului viaţa a continuat şi în perioada următoare. Astfel, în apropierea incintei Curţii domneşti, ridicată de Antonie Vodă din Popeşti, şi în marginea de sud a necropolei din veacurile III—IV e.n. a apărut în anul 1960 un mormînt de călăreţ inhumât eu harnaşamentul, capul şi picioarele calului, care după obiectele de inventar datează din veacul al VII-lea e.n. şi probabil că este al unui călăreţ avar. Alcătuirea oraşului Tîrgşor are la ba/ă existenţa unui sat aşezat pe drumul de comerţ deschis în urma privilegiilor acordate în 20 ianuarie 1368 de către Vladislav I Vlaicu negustorilor din Braşov. Tîrgul ţinut în satul respectiv, precum şi faptul că aici era un loc de popas al căruţaşilor braşoveni i-au determinat pe localnici să-şi construiască prăvălii şi să înjghebeze o piaţă de schimb între mărfurile braşovenilor şi produsele regiunii. Micul tîrg, numit Tîrgşor, în comparaţie cu tîrgul cel mare din Tîrgovişte, s-a dezvoltat rapid după anul 1368, el fiind amintit documentar în vremea lui Mircea cel Bătrîn, în actul din 6 septembrie 1413, cînd voievodul reîntărea braşovenilor privilegiul din anul 1368. în document, Tîrgşorul, transcris şi în limba latină sub numele de Novum Foiam, este menţionat ca punct de vamă pentru carele de peşte. Alt factor care a contribuit la prosperitatea oraşului s-a datorat- şi împrejurării că unii dintre voievozii din a doua jumătate a veacului al XV-lea şi-au stabilit, temporar sau definitiv, reşedinţa la Tîrgşor. Astfel, Vladislav al II-lea (1447—1456), fiul lui Dan al II-lea, a înălţat aici o biserică şi a locuit pe aceste meleaguri, unde şi-a sfîrşit viaţa, fiind ucis în lupta pentru domnie purtată cu Vlad Ţepeş. Şi Vlad Ţepeş a poposit în repetate rînduri la Tîrgşor, unde a zidit în anul 1461 o biserică.
162

Laiotă Basarab (1473—1476) a stat mai multă vreme la Tîrgşor. Curtea domnească a atras după sine pe boierii cei mari, „prieteni ai domnului", ceea ce a dus, în final, la extinderea tîrgului. Prosperitatea oraşului se datora însă, în principal, situării sale la răscrucea marilor drumuri comerciale ale timpului. Aici se întîlneau drumurile Braşovului care străbăteau văile Teleajenului şi Prahovei, iar din a doua jumătate a secolului al XV-lea prin Tîrgşor trecea şi drumul care venind din Moldova traversa Ţara Românească pe traseul Rîmnicu Sărat — Buzău — Gherghiţa — Tîrgşor — Piteşti — Slatina — Severin. Cînd însă capitala ţării se va stabili definitiv la Bucureşti şi se va deschide drumul Prahovei prin Ploieşti, Tîrgşorul va intra într-un proces de lent declin. Cu toate acestea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea el reprezenta încă un centru comercial însemnat, iar Antonie Vodă din Popeşti dăruia, cum am arătat mai sus, vama tîrgurilor din Ploieşti şi Tîrgşor mănăstirii Turnu din ultima localitate. în 1684, Miron Costin, vizitînd Ţara Românească şi făcînd descrierea ei, menţionează Tîrgşorul printre oraşele mai importante şi-1 aşază după Gherghiţa. La stăruinţele egumenului mănăstirii Turnu atît loan, cît şi Nicolae Mavrocordat emit acte prin care era menţinut tîrgul din localitate. Aşa cum am spus mai sus, în anul 1775, Alexandru Ipsilanti dăruieşte vărului său lanache Moruzi ,,moşia slobodă domnească Ploieşti" (numită mai înainte Tîrgşoru), iar acesta o dă fiicei sale Ralu ca zestre la căsătoria cu beizadea Costache Caragea. Noul proprietar a pretins locuitorilor din Tîrgşor să dea dijmă din toate produsele obligîndu-i şi la munci pe moşia şi în jurul gospodăriei sale. Drept urmare mulţi locuitori ai oraşului care nu erau agricultori au părăsit oraşul. In urma acestei situaţii Tîrgşorul şi-a pierdut aspectul orăşenesc, în anul 1825 fostul oraş din secolul al XV-lea era trecut în rîndul satelor cu ţărani nevoiaşi şi exploataţi, iar în anul 1829 rămăseseră doar 163 de case ocupate în parte de clăcaşi săraci.
163

Astăzi, pe malul stîng al Leaotului, la cîţiva metri de albia pîrîului şi la 200 m de şoseaua Ploieşti — Tîrgşoru Vechi — Bilciureşti, pot fi văzute ruinele unei biserici ; de asemenea, în partea de sud, temeliile casei domneşti, precum şi alte resturi de construcţii spre vest, nord şi est. întregul ansamblu este cuprins în două incinte cu planuri poligonale neregulate. Materialul de construcţie folosit constă din cărămizi şi bolovani de rîu, alternate. Pe acelaşi teren unde au fost cercetate cimitirele din secolele III—IV s-au întreprins investigaţii şi pentru complexul feudal. Biserica ridicată din cărămidă are forma dreptunghiulară, în interior pereţii mai păstrează resturi der pictură, din epoca lui Constantin Brînco-\ eanu. Faţada conservă sub o tencuială tîrzie registre ornamentale care iniţial au fost construite în relief. Aici s-a găsit în anul 1886 o piatră cu o inscripţie în slavonă ce indica numele domnitorului Vlad Ţepeş. Cercetările arheologice au dus la concluzia că biserica ridicată de Vlad Ţepeş în anul 1461, al cărei loc exact nu este bine precizat, se afla, probabil, în imediata apropiere ori chiar parţial sub spaţiul acoperit de naosul lăcaşului construit în anul 1670. în secolul al XVI-lea, în jurul ctitoriei lui Vlad Ţepeş a luat fiinţă incinta denumită nr. l. Nu s-a stabilit datarea certă a acesteia, dar între resturile de pavaj din interiorul turnului de intrare răsăritean s-a găsit o monedă emisă în vremea lui Ferdinand I al Ungariei (secolul al XVI-lea). Un vechi edificiu exista pe latura de est din care însă nu s-a mai păstrat decît un mic colţ. Partea de vest a incintei nr. l s-a prăbuşit spre albia actuală a Leaotului. în colţul de nordvest al incintei se înălţa casa domnească, de formă dreptunghiulară, lucrată din cărămizi, alternate cu bolovani de rîu. Interioarele împodobite cu sobe de teracotă şi discuri ornamentale erau pardosite cu cărămizi poligonale. Aspectul curţii feudale de la Tîrgşor s-a schimbat radical în secolul al XVII-lea în scurta domnie a lui Antonie Vodă din
164

Popeşti (1669—1672). încă de pe vremea cînd Antonie din Popeşti (fiul unui negustor grec, Mihai Cupeţul din Tîrgşor) era vornic, în 1664, primeşte ordin de la voievodul Grigore al II-lea Ghica să strîngă meşteri spre a repara lăcaşul domnesc din Tîrgşor (deci la acea vreme ctitoria lui Vlad Ţepeş exista încă). Probabil că lucrările s-au desfăşurat lent, căci peste cinci ani Antonie din Popeşti, devenit domnitor al Ţării Româneşti, se decide, în 1670, să ridice o nouă biserică, dărîmînd-o pe cea veche din anul 1461. Dintr-un hrisov dat de voievod aflăm că numele mănăstirii era Turnu. Totodată, pe latura de est a incintei nr. l, în stînga turnului de intrare, apare un corp nou de clădiri alcătuit din cinci încăperi. în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu se execută prima pictură a ctitoriei lui Antonie Vodă din Popeşti şi se adaugă incinta nr. 2. în veacul al XVIII-lea în zona de vest s-au clădit noi construcţii, casa egumenească fiind mărită şi unită printr-un mic cerdac de clădirile anterioare existente pe latura estică şi datînd din vremea lui Antonie Vodă din Popeşti. Cutremurul din anul 1802 a afectat clădirile. Cutremurul din anul 1830 a provocat alte daune edificiului. Noul egumen, grecul Serafim, primeşte ordin de la epitropia Pantelimon să dărîme şi să refacă din temelie pridvorul bisericii, destul de distrus, să dea jos turla de pe naos şi să învelească monumentul cu şindrilă, iar pardoseala să fie refăcută din piatră. După 1(3 ani epitropia reclama că stipulaţiile contractului nu fuseseră îndeplinite : nu se făcuseră reparaţiile respective la casele domneşti şi nu fuseseră reparate zidurile ce înconjurau cele două curţi şi nici moara cu două roţi. La 28 noiembrie 1843 inginerul hotarnic Grigore Pleşoianu a întocmit un plan din care reiese că se mai păstra un zid mic care despărţea în două incinta nr. 2. Tot pe plan figurează o intrare pe partea de vest, deci spre rîu. Construcţia religioasă figurează cu planul treflat fapt neconfirmat de cercetările arheologice. Acest plan redă imaginea fostei curţi feudale de la Tîrgşor, în preajma secularizării de sub Cuza Vodă pentru ca numai cu cîţiva ani înainte de 1864, mănăstirea de la Tîrg165

$or să fie strămutată la Tîrgşorul Nou. în anul 1862 în fostul edificiu religios funcţiona o şcoală, dar după aceea totul a căzut în ruină. Locul cercetat constituie astăzi o rezervaţie arheologică. La fel vestigiile descoperite au fost valorificate muzeistic. Astfel, începînd cu anul 1969, în interiorul Palatului Moruzi, sînt puse în evidenţă materialele neolitice : unelte şi ceramică, obiecte de factură romană descoperite în castrul în care a cantonat Legiunea a Xl-a Claudia Pia Fidelis, cărămizi ştampilate şi olane ale sistemului de canalizare, precum şi un bogat material arheologic mediveal.

9. FILIPEŞTII DE TÎRG
La 7 km nord de Tîrgşor, foarte aproape de şosea, stau mărturie a vremurilor trecute vestigiile caselor postelnicului Constantin Cantacuzino. Despre aceste locuinţe avem relatări de la arhidiaconul Paul de Alep, care în drum spre Moscova, la mijlocul secolului al XVII-lea, a zăbovit cea o jumătate de an prin Moldova şi prin Ţara Românească. La Filipeşti, sat mare şi bine populat pentru vremea aceea, a fost găzduit la palatul postelnicului Cantacuzino. Paul de Alep scrie că palatul avea ziduri „princiare, ce te uimesc, mai frumoase decît acelea din capitală". Pe călători i-a impresionat baia caldă, construită după moda turcească, îmbrăcată în marmură, la care apa era adusa din Proviţa ; tot apa Proviţei servea şi la irigarea livezii şi a grădinii. Odăile palatului erau aşezate după moda din Constantinopol ; în acelaşi timp se făcea simţită şi influenţa arhitecturii occidentale prin adoptarea bosajelor de colţ şi a logiilor. Parterul avea o pivniţă boltită, adîncită la demisol cu mai multe încăperi auxiliare, iar încăperile de la etaj se luminau cu ferestre largi, înalte şi uşor arcuite. Zidăria a fost executată din cărămizi frumos lucrate şi bine arse, tencuite şi împodobite cu ciu166

buce la fel tencuite ce înconjurau clădirea în zona cornişei şi a pardoselii dintre etaj şi parter. Pe cuprinsul acestor locuri cercetări de suprafaţă au dat posibilitatea descoperirii unor urme materiale hallstattiene şi geto-dace. 10. FILIPEŞTII DE PADUREj La 5 km nord de Filipeştii de Tîrg, se află localitatea Filipeştii de Pădure, unde se remarcă ctitoria Bălaşei Cantacuzino (1688), soţia spătarului Toma Cantacuzino. Nota aparte o constituie pridvorul poligonal, supraînălţat de un foişor cu largi arcade şi coloane de cărămidă, ce .serveşte drept clopotniţă. Pictura murală, aparţinind lui Pîrvu Mutu (1692), se numără printre capodoperele sale. Cercetări de teren au dus la stabilirea unor vestigii din secolele II—IV e.n.

11. SINAIA
De la Filipeştii de Pădure drumul se continuă prin Băicoi şi Cîmpina spre Sinaia. Aici, în anul 1891, pe actuala stradă Poiana Florilor, s-a descoperit, întîmplător, un depozit de bronzuri. La faţa locului s-a deplasat Grigore Tocilescu care a făcut o investigaţie arheologică. Cu această ocazie au fost scoase la iveală 25 topoare de bronz. Bronzurile alcătuiesc unul dintre cele mai mari depozite aflate pînă în prezent, în ţară, alcătuit din topoare cu gaura de înmănuşare longitudinală ; fiecare piesă avea o lungime ce varia între 12—13 cm. Ca datare ele se înscriu în epoca bronzului. 12. DOICEŞTI De la Sinaia în drum spre Tîrgovişte, mergînd pe DN 71, la 7 km nord de reşedinţa judeţului Dîmboviţa, se trece prin Doiceşti, unde, în anul 1704, domnul Constantin Brîncoveanu a ridicat o locuinţă pentru fiul său mai mic, Matei, în acest sens
167

voievodul a cumpărat de la boierul Bălăceanu o pereche de case pe care le-a prefăcut şi le-a înconjurat cu ziduri înalte de 6 m, străbătute de metereze. în spatele clădirii a fost amenajat un heleşteu, iar în dreapta acesteia, Vodă Brîncoveanu a înălţat o biserică „din piatră", ce străjuieşte şi astăzi zidurile împrejmuitoare. In aceeaşi localitate cercetările arheologice au semnalat unelte şi ceramică din epoca bronzului.

13. TlRGOVIŞTE
Municipiul situat pe malul drept al lalomiţei, în zona de contact dintre cîmpie şi deal, locuit din timpuri îndepărtate, păstrează numeroase vestigii istorice. Pentru Tîrgovişte şi împrejurimile sale cele mai vechi urme neolitice, aparţinînd culturii Criş, sînt atestate prin descoperirile de la Bungetu (comuna Văcăreşti). O alta fază a neoliticului, caracterizată de cultura Gumelniţa, este bine precizată la Tîrgovişte (punctul Curtea domnească), Geangoieşti (comuna Dragomireşti) şi Dobra. Aşezările gumelniţene erau deschise şi posedau locuinţe de suprafaţă, cu vetre ori cuptoare menajere şi gropi mari de provizii. Materialul recuperat cuprinde vase din lut, fusaiole, unelte din silex, rîşniţe, arme, cîrlige de os, dăltiţe din piatră, ace de cupru şi figurine din lut ars, caracteristice acestei culturi. în perioada de trecere de la neolitic la bronz regiunea Dîmboviţei era populată de purtătorii culturii Coţofeni, atestată la Bungetu, Cazaci (comuna Nucet), în punctul Izlaz şi la Geangoieşti, locuirile suprapunînd aşezările gumelniţene. Bronzul timpuriu este reprezentat prin cultura Glina III descoperită la Văcăreşti, Brăteştii de Jos, Bungetu şi Ilfoveni (comuna Nucet). In epoca de mijloc a bronzului densitatea populaţiei a fost mai bine conturată datorită comunităţilor culturii Tei prezente la Viforîta (comuna Aninoasa), în punctul Cărămidarie, la Comişani şi Hăbeni, la Văcăreşti, Bungetu, Cazaci, Perşinari, Fieni, Doiceşti. Din epoca bronzului s-au descope168

rit topoare cu gaură de înmănuşare longitudinală (certuri) la Ocniţa, precum şi o spadă, un cuţit şi un ac de bronz găsite la Valea Voievozilor. Prima epocă a fierului este atestată de cîteva descoperiri arheologice izolate din Tîrgovişte sau de la Valea Voievozilor, Adîncata, Ocniţa, Comişani, Brăteşti, Bucşani, Băleni-Români, Mătăsaru. Societatea geto-dacă a fost studiată într-o serie de localităţi ca Ocniţa, Cătunu, Valea Voievozilor, Căprioru. Monede geto-dace, de tipul Vîrteju, s-au recuperat la Adîncata şi Valea Voievozilor, iar de tipul Adîncata-Mănăstirea, la Valea Voievozilor, Urseiu şi Gheboieni. Tot la Gheboieni s-a găsit chiar un tezaur monetar geto-dac de tipul Aninoasa-Dobreşti, iar de la Urseiu provine un altul, alcătuit din 430 piese. Intensele schimburi economice şi legăturile cu lumea romană sînt atestate prin monedele romane, republicane şi imperiale, descoperite la Lucieni, Strîmbu, Conteşti şi în alte localităţi. Cercetările de la Tîrgovişte, Băleni, Voineşti, Mătăsaru ş.a. au atestat prezenţa în zonă a dacilor liberi în secolele II—III e.n. Continuitatea de locuire din secolele IV—V e.n. este atestată atît de circulaţia monedelor romane (secolul al IV-lea), cît şi de numeroase aşezări şi necropole la Tîrgovişte, Suseni, Cazaci, Mogoşani, Cătunu, Crivăţu, Corneşti. Marea majoritate a vestigiilor din secolele al V-lea şi al VI-lea ca spre exemplu Băleni, Frasinu, Bucşani se regăsesc şi în secolele următoare. Aşezarea geografică favorabilă a Tîrgoviştei, în apropierea hotarului cu Transilvania, precum şi situarea sa în. punctul de inter fluviu Ialomiţa-Dîmboviţa, dar mai ales rolul militar important atribuit de supraveghere a căilor de acces din interiorul arcului carpatic spre văile apelor amintite i-au asigurat localităţii o deosebita importanţă economică şi politică. Astfel, de la sfîrşitul veacului al XIII-lea devine tîrg apărat de fortificaţii militare, iar în secolul imediat următor reşedinţă domnească. Spaţiul unde se ţinea tîrgul era amplasat pe terasa înaltă de pe malul drept al lalomiţei, în veci169

nătatea nordică a Curţii domneşti, însuşi toponimul, Tîrgovişte, înseamnă, în fapt, locul unde a fost o piaţă, un iarmaroc, un tîrg. Prima atestare scrisă despre Tîrgovişte îi dă şi calitatea de capitală; astfel, în anul 1394, Hans Schiltberger într-o relatare de călătorie afirmă : „Am fost şi în Ţara Românească în cele două capitale ale ei, care sînt numite Argeş (Agrich) şi Tîrgovişte (Tiirkoich)". Un alt document care menţionează oraşul datează din 1418. Este vorba despre un act emis din Tîrgovişte, de Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrîn. în perioada luptelor pentru domnie dintre Mircea cel Bătrîn şi Vlad Uzurpatorul (ianuarie 1395—decembrie 1396) va fi grăbită mutarea reşedinţei voievodale de la Argeş la Tîrgovişte. De aici Mircea controla cu mai multă uşurinţa ,,drumul Braşovului" şi ,,drumul Brăilei". Tîrgovişte devine cel mai însemnat centru economic, politic, administrativ şi cultural al Ţarii Româneşti. Treburile oraşului sînt acum gospodărite de un sfat alcătuit din judeţ şi 12 pîrgari, aleşi anual dintre fruntaşii obştei tîrgoveţilor. Se clădeşte Curtea domnească şi, bineînţeles, se înalţă locuinţe pentru dregători. Comerţul cunoaşte o puternică dezvoltare. Sînt acordate privilegii pentru atragerea negustorilor străini. Astfel Mircea cel Bătrîn încheie în anii 1403 şi 1409 un tratat comercial cu negustorii din Liov (Polonia) prin care li se îngăduie acestora să-şi desfacă mărfurile în orice oraş al Ţării Româneşti sau schelă de la Dunăre, începînd de, la Porţile de Fier pînă la Brăila. Ei sînt scutiţi de orice vamă în afară de aceea de la Tîrgovişte. în anul 1413 Mircea cel Bătrîn acordă un privilegiu asemănător şi negustorilor braşoveni referindu-se atît la mărfurile de tranzit, cit şi la cele de schimb între Ţara Românească şi Transilvania. Dan al II-lea a încurajat vocaţia economică a oraşului printr-un nou privilegiu acordat în 1424 negustorilor tîrgovişteni, scutiţi de vamă în toate tîrgurile şi oraşele ţării. Apoi majoritatea actelor de cancelarie sînt emise de aici pînă în anul 1465. Dar începînd cu 1465 Tîrgovişcea cedează întîietatea Bucureştilor. Situaţia se menţine pînă în anul
170

1545; sub domniile lui Pâtraşcu cel Bun şi Petru Cercel capitala a fost din nou mutată la Tîrgovişte. Mihai Viteazul (începînd cu anul 1595) şi urmaşii săi domnesc la Tîrgovişte. Capitala oficială a Ţării Româneşti va fi din vremea lui Matei Basarab, pentru două decenii, stabilită la Tîrgovişte. în comerţul cu Braşovul şi Sibiul această localitate rivaliza cu alte centre importante ale ţării, ca spre exemplu Cîmpulung, Buzău, Tîrgşor şi Gherghiţa. Cît a fost principala reşedinţă a Ţarii Româneşti, istoria politică a oraşului s-a evidenţiat prinir-o serie de evenimente politice. Astfel în vara anului 1462 Tîrgoviştea a fost teatrul luptelor încununate de succes ale domnitorului Vlad Ţepeş împotriva oştilor turceşti invadatoare, comandate de sultanul Mahomed al II-lea. Cu vremea, pentru siguranţa cetăţii s-au executat şi unele lucrări de apărare. De la începutul secolului al XVI-lea izvoarele istorice fac referiri şi la o ocnă de sare din vecinătatea Tîrgoviştei — Ocna Mică — probabil localitatea Ocniţa de astăzi. în timpul domniei lui Radu cel Mare, în anul 1508, la Tîrgovişte s-a înfiinţat prima tipografie din Ţara Românească, aici tipărindu-se o serie de cărţi ca Liturghieml slavon (1508), Octoihul (1510), şi Evangheliarul (1512). Activitatea tipografică s-a desfăşurat prin grija călugărului Macarie, devenit mai tîrziu mitropolit, precum şi a diaconului Coresi. Cea mai înfloritoare perioadă din existenţa oraşului medieval a reprezentat-o însă domnia lui Matei Basarab, voievodul care a refăcut Curtea domnească şi a înzestrat localitatea cu numeroase ctitorii. Dezvoltarea Tîrgoviştei este surprinsă şi de călătorii străini ; astfel, Evlia Celebi considera vechea reşedinţă voievodală drept un oraş deosebit, care se putea compara cu Belgradul şi cu Adrianopolul. Puţine opere de artă ale arhitecturii româneşti din trecut se mai păstrează astăzi, deoarece oraşul a cunoscut în decursul istoriei numeroase vicisitudini.
171

Izvoarele scrise amintesc, de pildă, de prădăciunile şi distrugerile la care s-au dedat în 1595 turcii conduşi de către Sinan Paşa pînă cînd oraşul a fost eliberat de Mihai Viteazul. In anul 1611 trupele Iui Gabriel Bâthory jefuiesc centrul şi mănăstirile din jur. Principele Transilvaniei, ce-şi făcuse planul de a domni peste Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, este izgonit de către domnitorul Radu Şerban. De asemenea, este cunoscută invazia tătarilor şi a turcilor veniţi cu pretendentul la domnie, Mihnea Vodă, împotriva lui Constantin Şerban, din iarna anului 1658 cînd oraşul a fost trecut prin foc şi sabie. în afară de năvălirile duşmanilor Tîrgoviştea a avut de suferit şi de pe urma unor calamităţi naturale din care amintim cutremurele din 1740 sau cel din 1802 cînd parte din zidurile ruinelor Curţii domneşti, turnul Chindiei şi numeroase turle au fost dărîmate. Revenirea reşedinţei domneşti la Tîrgovişte, începînd cu anul 1694, în timpul Iui Constantin Brîncoveanu, a determinat repopularea oraşului. La fel de înfloritoare s-a dovedit a fi şi viaţa culturală în vremea acestui domn prin tipăriturile din chiliile Mitropoliei, scoase sub îngrijirea lui Antim Ivireanul şi tipărite de Gheorghe Radovici, Mitrofan Grigoraş şi ieromonahul Pilotei. Moartea tragică a voievodului şi a fiilor acestuia în 1714, la Istanbul, a însemnat în fapt şi încheierea existenţei capitalei ţării la Tîrgovişte. COMPLEXUL MUZEAL „CURTEA DOMNEASCA" Str. Nicolae Bălescu nr. 221 Inaugurat la 11 mai 1967, Complexul muzeal ,,Curtea domnească" cuprinde monumentele ele arhitectură medievală ale Curţii domneşti, lapidariul (în beciurile casei domneşti din secolul al XVI-lea), Colecţia de artă brîncovenească (în biserica domnească), Colecţia de icoane (în biserica Sf. Vineri), Colecţia de artă aplicată şi decorativă (în camerele azilului) care prezintă podoabe (în majoritate provenite din săpături arheologice), obiecte din lemn, ceramică, porţelan, sticlă, produse locale sau de import.
172

Datarea Curţii domneşti nu poate fi făcu La cu exactitate. La sfîrşitul veacului al XlV-lea, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn, exista o casă domnească, situată în partea de nord-est a oraşului. Casa avea în imediata sa apropiere un paraclis, iar întregul complex era înconjurat de un zid de incintă. Prima menţiune documentara a Curţii domneşti o găsim într-un privilegiu emis în anul 1403. Domn umblat prin Italia şi Franţa, ocrotit de dogele Veneţiei, Petru Cercel reface Curtea domnească. Se pare că ceea ce construise Mircea cel Bătrîn este partea de nord a actualelor ruine, iar lui Petru Cercel i se datoreşte aripa de sud. De altfel în vremea acestui domn, Tîrgoviştea s-a modernizat, pentru prima dată primind „apă pe olane". Desfăşurîndu-se spre prundul lalomiţei, construcţia alcătuia un palat „foarte mare şi de buna arhitectură", cum nota Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel. Alături de palat, domnul a ctitorit în 1584 un mare lăcaş de cult despre care tot Franco Sivori menţiona că „principele a pus în acelaşi timp să se înalţe o biserică frumoasă alături de palat, astfel că, pe un pod acoperit, înălţimea sa putea intra în biserică din camerele sale, fără a fi văzut". La parter locuiau gărzile şi curtenii, la etaj erau apartamentele somptuoase ale voievodului. La înscăunarea lui Matei Basarab, se pare că din strălucirea ce o adusese caselor domneşti Petru Cercel nu mai rămăsese nimic. Acesta a restaurat vechile construcţii ale Curţii domneşti, a reclădit se pare zidul de incintă, baia domnească şi clopotniţa. în 1659 turcii au distrus palatul spre a nu mai exista scaun domnesc la Tîrgovişte. Constantin Brîncoveanu, cu îngăduinţa Porţii, a înălţat fortificaţiile exterioare şi foişorul, a reparat încăperile pe care le-a împodobit, devenind capodopere ale artei brîncoveneşti. Cu toate îmbunătăţirile aduse de Constantin Brîncoveanu, Curtea domnească începe să înregistreze, chiar din prima jumătate a secolului al XVlII-lea, un lent dar permanent declin. Drept ur173

mare, în anul 1813, domnitorul loan Gheorghe Caragea, cosiderînd-o ,,de tot dărăpănată şi de nici o treabă, ca un lucru netrebuincios", dăruieşte complexul vel vornicului Isaac Ralet. O dată cu prima casă domnească, Mircea cel Bătrîn înălţase aici şi un zid de incintă, din piatră, care poate fi încă urmărit pe laturile de est şi nord, intrînd sub turnul Chindiei. Un al doilea zid de incintă, construit, la începutul veacului al XVII-lea, din piatră şi cărămidă întărit în exterior de contraforţi, servea şi ca poartă de acces pe latura de sud. Acest zid a fost refăcut în secolul al XVII-lea. Dar în vremea domniei lui Matei Basarab, a fost clădit un alt zid de dublură, paralel cu primul, spaţiul dintre ele fiind umplut cu moloz şi pamînt. Această pînză dublă de zidărie, existentă în bună parte şi astăzi, înconjura pe toate laturile incinta Curţii domneşti. Urmele unei intrări erau pe latura de vest, aproximativ în dreptul caselor domneşti. Altă intrare, folosită şi în prezent, se află pe sub turnul clopotniţei construit probabil la sfîrşitul secolului al XVI-Iea. Cercetările arheologice efectuate în perimetrul Curţii domneşti din Tîrgovişte au determinat exact planul şi sistemul fortificaţiilor. Astfel s-a stabilit că, o dată cu ridicarea primei case domneşti, de la sfîrşitul secolului al XIV-lea (1395), Mircea cel Bătrîn a înălţat şi o biserică numită de la sfîrşitul veacului al XVI-lea ,,biserica doamnei", în cel următor „biserica veche", iar în veacurile XVIII şi XIX „biserica din Curtea de sus", în sfîrşit, lăcaşul este cel mai vechi monument de artă religioasă ale cărei vestigii s-au păstrat în fosta capitală a Ţării Româneşti. Casa domnească din prima faza de evoluţie a Curţii, datată, conform dovezilor arheologice, la sfîrşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui următor, avea un plan dreptunghiular, măsurînd la exterior 32X29 m cu beciuri împărţite în patru nave prin arce sprijinite pe stîlpi masivi, susţinînd bolţi semicirculare. Deasupra acestora existau încăperi, grupate în jurul unei săli mai mari ; paraclisul vechii Curţi domneşti de plan trilobat fusese înălţat la nordul casei.
174

Zidul de incintă al curţii, surprins prima dată prin cercetările arheologice din anul 1961, a fost datat în secolul al XV-lea, deci aparţinînd fazei de început a complexului arhitectural. Construit din piatră de rîu legată cu mortar, are laturile de nord şi est foarte apropiate de zidurile paraclisului şi ale Casei domneşti. O dată cu incinta, pe colţul de nord-est s-a înălţat şi un mic turn circular, în perimetrul estic al curţii s-a degajat şi un şanţ de apărare, amenajat aici în vremea lui Mircea cel Bătrîn. Spre nord-vest, ruinele palatului sînt străjuite de Turnul Chindiei, ridicat spre a servi ca turn de apărare la una din porţile Curţii domneşti. Este în fapt rezultatul unor lucrări de refacere a turnului clopotniţei de pe pridvorul deschis al paraclisului. Turnul a fost construit după un plan bine stabilit ; partea inferioară are o formă pătrată, iar nivelurile superioare o formă circulară. Este o particularitate a construcţiei legată probabil de folosirea maximă a terenului. După unele concluzii ale cercetărilor arheologice din anii 1961 şi 1964 rezultă că data construcţiei acestuia se poate plasa la mijlocul secolului al XV-lea, deci în strînsă legătură cu ridicarea românilor contra Imperiului otoman în vremea domniei lui Vlad Ţepeş. Construcţia a îndeplinit funcţii diverse : turnclopotniţă în secolele XIV—XV, turn de strajă şi apărare în veacurile XV—XVI (cu închisoare la parter), în veacul următor folosit şi ca turn-ceasornic, de unde-şi trage numele actual de chindie, adică asfinţit, amurg, iar din 1853 pînă spre sfîrşitul veacului trecut, foişor de foc. Aflată în ruină, baia turcească, de formă dreptunghiulară, se compunea din trei încăperi dispuse în şir. Sistemul de încălzire era cel utilizat de romani şi apoi preluat şi la bizantini, cu hypocaust. Aburul din cazan trecea, prin tuburi de olane, în grosimea zidurilor, de unde ieşea prin anumite orificii în cele două încăperi încălzindu-le. Căldura era sporită şi prin canalele aflate sub pardoseala de dale pe unde circulau de asemenea aburii. Este în fapt o baie cu aburi.
175

Casa doamnei Bălaşa. în partea de răsărit a incintei, Doamna Bălaşa, soţia lui Constantin Şerban, a zidit, în anul 1656, un azil, alcătuit din patru camere de locuit, despărţite de două culoare. Se păstrează şi astăzi bolţile încăperilor. Foişorul brîncovenesc, clădit de Constantin Brîncoveanu între anii 1697—1698, aproximativ la 60 m spre est de zidurile incintei, boltit şi frumos împodobit, servea pentru petreceri şi odihnă. Era compus la început din trei încăperi, apoi din patru. Cu prilejul săpăturilor de degajare a monumentului s-au găsit numeroase fragmente de zidărie, pe care se aplicase o tencuială pictată cu motive florale încadrate de benzi.
MUZEUL DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

Str. Muzeului nr. 2—4 încercări de organizare a unui muzeu apar încă din anul 1912, cînd cunoscutul colecţionar SaintGeorges expunea, în casa Fusea Pîrvulescu, colecţia sa de antichităţi. Abia în anul 1928 se începe organizarea unui lapidariu în preajma Mitropoliei, pentru ca în anul 1944 să se deschidă pentru public un muzeu. Acesta, pe lîngă colecţia de materiale litice, mai cuprindea şi piese de artă populară, stampe, tablouri, cârti vechi, costume, uniforme şi arme. Muzeul, structurat pe arheologie, înfăţişează evoluţia şi continuitatea vieţii umane pe meleagurile dîmboviţene începînd încă din neolitic, aşa cum atestă descoperirile de la Icneşti, Palade, Nucet şi din alte locuri. Urmele locuirii geto-dacice din judeţul Dîmboviţa, destul de dense, se reflectă printr-o serie de tezaure, expuse în muzeu, sau prin materialele relevate datorită cercetărilor de la Mătăsaru şi Mogoşani, unde elementele locale se împletesc cu cele romane. Izvoarele arheologice dau o certă imagine a înfiinţării oraşului. Lapidariul valorifică piesele litice culese în cadrul cercetărilor din oraş sau găsite în timpul lucrărilor de construcţie.
176

COMPLEXUL MONUMENTAL STELEA Str. Muzeului nr. 6 Cea mai veche fază de construcţie a bisericii cuprinde două beciuri de mari dimensiuni şi un zid de fundaţie ale unor chilii, aparţinînd probabil unei biserici din lemn ridicată în ultima parte a secolului al XV-lea. A doua fază de construcţie, datorată negustorului Stelea, a avut loc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. La mijlocul veacului al XVII-lea în perioada 1636—1637 şi 1644—1645 se încadrează a treia etapă de construcţie realizată de domnitorul Vasile Lupu şi păstrată pînă în prezent ; din acea vreme există casa egumenească şi chiliile, unde în secolul următor a funcţionat o şcoală grecească. Cel mai vechi monument din cadrul complexului monastic Stelea este turnul-clopotniţă. Ctitoria lui Vasile Lupu prezintă un plan trilobat, cu pridvorul închis şi turle pe naos şi pronaos. Turlele sînt decorate cu un brîu răsucit din piatră, bumbi şi plăci ceramice glazurate de culoare verde. Ferestrele au ancadramente din piatră, decorate cu baghete încrucişate în stilul gotic moldovenesc. Elementele constructive , şi decorative moldoveneşti, create de meşterii lui Vasile Lupu, sînt specifice monumentului. Alipit turnului-clopotniţă se află corpul de chilii de pe latura de vest a fostei mănăstiri. Zidurile de incintă, ruinate, sînt lucrate în a doua) jumătate a secolului al XVII-lea, din bolovani de rîu şi cărămizi ca şi cele ale chiliilor. Săpăturile arheologice au depistat la 100 m distanţă spre sud urmele altei biserici Stelea Veche, denumită de arheologi Stelea Veche II. Poate fi identificat ipotetic cu edificiul Sf. Gheorghe ctitorit de Mircea cel Bătrîn.

14. MOGOŞANI
Plecînd din Tîrgovişte pe D 72 pînă la Găeşti şi de aici intrînd pe DN 7 după 8 km se ajunge în comuna Mătăsaru la al cărei hotar pe dreapta drumu177

lui, de o parte şi de* alta a pîrîului Tinoasa, s-a descoperit şi cercetat aşezarea geto-dacică din secolele II—III e.n. şi cimitirul biritual (incineraţi şi înhumaţi) datînd din veacul al IV-lea e_n. Mormintele de incineraţie ale autohtonilor getodaci conţin ceramică tradiţională din epoca Latène, iar cele de inhumaţie ale migratorilor (sarmaţi şi taifali) au obiecte de podoabă de provenienţă nordpontică. Inventarul acestor cimitire se află expus atît în muzeul de arheologie din Tîrgovişte, cit şi în cel de la Piteşti.

15. PERŞINARI
De la Tîrgovişte, prin Nucet, se poate ajunge în comuna Perşinari unde s-a descoperit un tezaur din aur şi argint alcătuit dintr-o spadă scurtă de aur, 11 pumnale din acelaşi metal şi patru topoare fragmentare din argint. Piesele, nefinisate, se încadrează în perioada mijlocie a bronzului. Se presupune că acesta a aparţinut unui şef de trib, fiind îngropat ca ofrandă adusă unei divinităţi.

TlRGOVISTE-CETATENI-RUCÀRCÎMPULUNG - PITEŞTI - CURTEA DE ARGEŞ

De la Tîrgovişte spre regiunea nordică a Munteniei, pe un circuit de cea 335 km se străbate o zonă geografică deosebit de frumoasă, cu multe şi reprezentative monumente arheologice.

1. CETĂŢENI
In nordul Tîrgoviştei, pe DN 72 A, urmînd partea stingă a văii Dîmboviţei, înainte de a intra în satul Cetăţeni, se află o rezervaţie arheologică. Aici, între Valea lui Coman şi Valea Chiliilor, pe un monticol, există urmele unei cetăţi dacice, construită din piatră de rîu şi gresie locală, neprelucrată. Cercetările arheologice au surprins două niveluri de locuire. Astfel s-a descoperit o locuinţă-turn de formă pătrată, datînd din secolele II—I î.e.n. care a dispărut distrusă în urma unui incendiu. Pe panta dealului s-au găsit urmele unui zid cu o lăţime de 2—2,5 m construit din gresie, fără urme de mortar, fiind probabil zidul de incintă al cetăţii geto-dacice. Are o lungime de 56 m şi uneşte stîncile ce domină platoul dintre Valea lui Coman şi Valea Chiliilor. In incinta cetăţii pe lîngă turnul-locuinţă s-au aflat şi trei bazine de forme şi dimensiuni diferite săpate în stînci, desigur, rezervoare de apă ale
179

locuitorilor, două dintre ele datează din perioada geto-dacă, iar al treilea este ceva mai nou. în epoca feudală, aici a dăinuit o puternică aşezare, dovada fiind făcută de bogatele vestigii descoperite. In acest sens pe terasa de pe malul stîng al rîului au fost cercetate ruinele a trei biserici, precum şi construcţiile civile, datate în perioada veacurilor XIII—XIV. Cea mai veche se încadrează în prima jumătate a secolului al XIII-lea fiind dărîmată datorită unor calamităţi naturale. Următoarea a cuprins secolele XIII—XIV, iar a treia a fost folosită cu anumite transformări în veacurile XV—XVIII. Sus, pe terasă, săpat în stîncă, mai există un paraclis cu altar, naos şi pronaos pictat, datat cel tîrziu de la sfîrşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor. Din perioada secolelor XIII—XIV s-a precizat un zid gros de peste 1,50 m, construit din piatră şi mortar şi aflat la marginea de nord a platoului, precum şi pinteni, ceramică, scări de şa, o buterolă de sabie, numeroase vîrfuri de săgeţi. Fortificaţia de la Cetăţeni era apărată în egală măsură de obstacole naturale (defileul Dîmboviţei, îngust în unele locuri), cît şi de un zid gros situat în partea de sud, dar care în anul 1890 a fost distrus cu ocazia construirii drumului ce leagă oraşele Tîrgovişte şi Cîmpulung. Locul fostei cetăţi a fost numit, prin tradiţia locală, „La cetate", iar schitul şi cetatea de pe terasă le leagă direct de persoana lui Negru Vodă. Punctul respectiv domina vechiul drum care venea de la Braşov prin Rucăr şi ducea la Tîrgovişte şi mai departe spre Brăila. La cetate se referea şi călătorul francez Jacques Bongars care menţiona în 1585 existenţa castelului lui Negru Vodă. De asemenea, despre urmele „cetăţii lui Negru Vodă" au vorbit în scrierile lor Balthazar Walter şi Radu Greceanu (1690), precum
180

şi stolnicul Constantin Cantacuzino într-o scrisoare către I. F. de Marsigli din 1694. încetarea existenţei cetăţii în veacul al XV-lea se presupune că s-a produs cu puţin înaintea primelor menţiuni documentare în care satul Cetăţeni apare trecut în stăpînirea boierească. După aceasta este posibil să se fi întemeiat schitul rupestru, databil în funcţie de izvoare şi de caracteristicile elementelor rupestre şi ale picturii la începutul secolului al XVI-lea. Trebuie reţinut faptul că însăşi denumirea satului se leagă de aceea a locuitorilor săi, oameni ai cetăţii, care îi asigurau paza şi o îngrijeau. 2. RUCAR Spre nord de Cetăţeni, pe DN 72 A, se ajunge la Rucăr, unde la nord-est de comună, în depresiunea mlăştinoasă de la poalele munţilor Colţii Pleşii şi Pleşioara, între pîraiele Roghina şi Valea lui Cernea, a existat o mică fortificaţie patrulatere, mai înaltă cu 0,60—0,80 m în raport cu nivelul depresiunii. Aceasta este, în fapt, un castellum din pămînt, de formă patrulateră neregulată, ce măsoară o lungime de 27 paşi şi lăţime de 19 paşi. Fortificaţia era apărată de un val de pămînt păstrat în prezent pe o înălţime de 0,60 m ; de asemenea, era înconjurată şi de două şanţuri. Urmele de incendiu sesizate aici, cu ocazia cercetărilor arheologice, se pot pune în legătură cu sfîrşitul vieţii în castru în timpul evenimentelor din anii 117/118 e.n. Materialul arheologic sesizat constă îndeosebi din fragmente de vase romane şi de tipul terra sigillata. Cel mai interesant element de datare îl constituie un fragment de cărămidă cu ştampila coh (ors) II F / L./ (avia) B (essorum). Unitatea, cu sediul la Cincişor, lîngă Făgăraş, trimisese aici, imediat după ocuparea Daciei, un detaşament, care a construit acest castel de supraveghere. Foarte aproape de fortificaţie au fost sesizate urmele unor terme. Fiind distrusă atît de timpuriu, fortificaţia a determi181

nat ca ruinele ei să fie lăsate în afara L'mes-ului Transalutan, construit mai tîrziu şi vizibil la vest de aceasta.

R u cărO 5 10 2 0 m

Planul fortificaţiei romane (caslellum) de la Rucăr.

3. PODU DÎMBOVIŢEI — CETATEA ORAŢIA
La 5—6 km nord de Rucăr urmînd aceeaşi cale, pe drumul care leagă Cîmpulung de Braşov, în raza satului Podu Dîmboviţei, la circa l km nord-est
182

de marginea acestuia şi la aproximativ 2 km depărtare de cursul Dîmboviţei, se profilează ruinele unei mici fortificaţii medievale, cunoscută sub numele de cetatea Oraţiei. Primele cercetări arheologice le-a întreprins Grigore Tocilescu, în anul 1905, pentru ca apoi să fie reluate în 1968—1970. Cetatea a fost plasată pe un vîrf stîncos, separată de platoul dinspre est şi de panta sudică de cîte un şanţ săpat în stîncă. La începutul veacului nostru exista şi un zid de piatră brută, care avea scopul de a închide marginea platoului ; în prezent este complet distrus. Prin poziţia pe care o deţinea cetatea domina vechiul drum dintre Cîmpulung şi Braşov. Fortificaţia, cu o suprafaţă restrînsă, de 20 m, înscrie un plan poligonal, cu laturile neregulate, apropiate de acelea ale unui romb. Spre exterior se află un turn rotund cu deschiderea spre interiorul cetăţii. Latura vestică este construită din stînci abrupte, ce alcătuiesc un gen de platformă. La ex-

Planul cetăţii de la Oraţia (după Gh. I. Cantacuzino, op. cit.

tremităţile acestei laturi sînt încă vizibile resturile zidului de incintă, în colţul de sud-est curtinele cetăţii au fost dispuse aproape în unghi drept. Intrarea se făcea pe partea sudică a cetăţii. 183

Cercetările arheologice din anul 1905 dau informaţii asupra studierii fortificaţiei de la Oraţia. Astfel înălţimea zidurilor a fost estimată la cea 7 m. Amenajările interioare care ocupau partea sud-estică a incintei erau din lemn, multe fragmente fiind carbonizate în urma unui incendiu puternic, între obiectele găsite se remarcă vîrfurile de săgeţi în număr ridicat, înfipte în resturile de bîrne, bucăţi de sabie, pinteni, potcoave, catarame, lame de cuţit, cuie, cîteva ghiulele de piatră, precum şi fragmente ceramice. Săpăturile din anii 1968—1969 au permis descoperirea în interiorul cetăţii, dar mai ales în afara acesteia, îndeosebi în şanţul de apărare, a numeroase vîrfuri de săgeţi şi de arbaletă. Fragmentele ceramice s-au datat în ultima parte a secolului al XIV-lea. De o mare importanţă sînt cele două monede de la Mircea cel Bătrîn, găsite în interiorul cetăţii, pe pămîntul depus deasupra stîncii. Pe baza materialelor descoperite se poate presupune că data construcţiei se plasează în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Există unele indicii că aceasta mai funcţiona în secolul al XVI-lea. Izvoarele literare au menţionat pentru prima dată cetatea Dîmboviţei în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, întîi în legătură cu înfrîngerea oştirii voievodului Transilvaniei Nicolae Lackfi în toamna anului 1368, de către Dragomir, castelanul de Dîmboviţa, într-o luptă pe care documentul nu o specifică dacă s-a purtat în interiorul sau în exteriorul cetăţii şi apoi cu ocazia retragerii aici a uzurpatorului Vlad, capturat în anul 1396 de armata voievodului Transilvaniei, Ştibor.

4. ClMPULUNG
Pe DN 73 se ajunge la Cîmpulung, situat la o depărtare de 51 km de Piteşti şi 83 km de Braşov, oraş care s-a dezvoltat în decursul mileniilor pe terasele inferioare ale Rîului Tîrgului, în depresiunea subcarpatică cu acelaşi nume. Mărturiile de cultură materială din aria oraşului şi din împrejurimi dovedesc o locuire din vremuri îndepărtate a acestor meleaguri.
184

Obiectele din silex descoperite la Vlădeşti, uneltele agricole din neoliticul tîrziu de la Stoeneşti, pumnalele de luptă şi obiectele de podoabă din epoca bronzului găsite la Pescăreasca, Berevoieşti şi Cetăţeni, unde se remarcă şi ceramica geto-dacă împreună cu toartele de amforă locale, cu imitaţie a scrierii greceşti (secolul II î.e.n.), vorbesc despre condiţiile de viaţă, despre nivelul de civilizaţie al oamenilor aşezaţi pe aceste meleaguri, de la poalele Carpaţilor Meridionali. De asemenea, diversele obiecte de folosinţă casnică sau de luptă găsite în castrele romane Rucăr şi Jidava dovedesc cu prisosinţă procesul de romanizare petrecut în egală măsură în regiunea intercarpatică ca şi în cea extracarpatică. Documentar, oraşul Cîmpulung apare consemnat pentru prima dată în anul 1300 în inscripţia de pe piatra tombală a comitelui Laurenţiu de Longo Campo ; el este astfel cel mai vechi oraş medieval din Muntenia. La fel versiunea arabă a cronicii Ţării Româneşti, descoperită în anul 1970 lîngă Beirut, subliniază prezenţa lui Negru Vodă, care în anul 1292, a înălţat la Cîmpulung o biserică. Se ştie precis însă că în secolul al XIII-lea, înainte de a se fi format statul feudal Ţara Românească, Cîmpulungul se înfiripase, trecînd prin faza de sat, tîrg şi în final oraş. De altfel, însăşi existenţa pietrei funerare, amintite, constituie o dovadă certă a dezvoltării urbane a Cîmpulungului, încă din veacul al XIII-lea. în urma bătăliei de la Posada (9—11 noiembrie 1330) care consfinţea constituirea statului feudal independent Ţara Românească, Basarab I a mutat capitala de la Curtea de Argeş la Cîmpulung. Vladislav I Vlaicu a readus însă capitala la Curtea de Argeş. Cu toate acestea Cîmpulungul a rămas reşedinţă voievodală, la deţinerea respectivei funcţii concurînd situarea sa pe marele drum comercial care lega Transilvania de Dunăre şi de Peninsula Balcanică, precum şi poziţia strategică a localităţii. Aşezarea sa pe drumul Rucăr — Bran, i-a dat posibilitatea dezvoltării economice în strînsă legătură cu românii transilvăneni, veniţi aici să-şi desfăşoare produsele meşteşugăreşti.
185

Comerţul cu Transilvania şi îndeosebi cu Braşovul s-a dovedit a fi stimulat de tratatele comerciale încheiate între domnii munteni şi negustorii braşoveni. Primul act de acest gen a fost semnat de Vlaicu Vodă în 1369 şi reînnoit tot la Cîmpulung, în 1413, de către Mircea cel Bătrîn. Astfel se stabileşte obligaţia pentru negustorii braşoveni ce trec cu carele de mărfuri spre Ţara Românească prin pasul Bran, să plătească la Cîmpulung, ca taxă vamală, o ,,trisecime" (a treizecea parte din valoarea produselor). Cîmpulungul s-a dezvoltat de-a lungul secolelor ca o aşezare de moşneni (ţărani liberi, care aveau în stăpînire terenul vetrei oraşului). Situaţia aceasta privilegiată, consemnată într-un hrisov dat de voievodul Mihail I, este reînnoită în alte documente ulterioare. Deci de numele acestui oraş se leagă semnarea primelor tratate comerciale ale ţării, precum şi primul tratat de pace încheiat între Nicolae Alexandru, domnul Ţării Româneşti, şi Ludovic I, regele Ungariei (1354). Datorită comerţului de tranzit oraşul a cunoscut o însemnată dezvoltare, aşa încît între 1580—1590 după aprecierile călătorului italian Giovanni Botero numărul caselor se ridica la cifra de 900, cu aproximativ 4 500 de locuitori, pentru ca în veacul al XVII-lea să găzduiască cu prilejul tîrgului Sf. Ilie, după mărturiile mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, nu mai puţin de 30 000 de oameni (localnici şi negustori în trecere). Primul document în limba română, scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung către judele Braşovului (1521), precum şi înfiinţarea celei dinţii şcoli româneşti din Ţara Românească (1669) în vremea lui Antonie Vodă din Popeşti sînt legate de numele aceleiaşi localităţi. La fel, tot aici, Matei Basarab cu sprijinul lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, înfiinţează o tipografie, iar pentru necesarul de hîrtie clădeşte în acelaşi loc şi o moară. La Cîmpulung, la mijlocul veacului al XIV-lea s-a aflat Curtea domnească, situată probabil în preajma ansamblului Negru Vodă. în anul 1924 s-au făcut cercetări arheologice în interiorul complexului religios, iar cu această oca186

zie au fost descoperite fundaţiile lăcaşului din secolul al XIV-lea. Săpăturile actuale au demonstrat că vechea reşe dinţă voievodală, ale cărei vestigii nu au fost încă determinate, se afla, probabil, în extremitatea de sud-est a oraşului, deci la marginea terasei de pe malul sting al Rîului Tîrgului. în orice caz este cert că întregul ansamblu era înconjurat de un val cu şanţ exterior, ale cărui urme au fost descoperite prin cercetări arheologice, deocamdată numai pe latura sudică. Valul era amenajat din bolovani cu pămînt, precum şi din straturi de pămînt bătut, amestecat cu pietriş, întărit pe alocuri în interior şi exterior printr-un schelet lemnos, din bîrne în fipte în cîte un şanţ îngust. Acest sistem de apărare a existat pînă în veacul al XVII-lea, cînd suprafaţa din interiorul incintei a fost nivelată. Prin anii 1647—1648, ansamblul va fi înconjurat de o incintă | de zid, cu un puternic turn la intrare. j Secolul al XVIII-lea înregistrează în viaţa ora-

j şului evenimente deosebite, în 1714 trece prin r Cîmpulung spre Transilvania, în fruntea unei oşti, j regele Carol al XII-lea al Suediei, iar doi ani mai | tîrziu, în 1716, oraşul este ocupat de armatele austriece conduse de Eugeniu de Savoia. în 1737 Cîmpulungul este distrus ca urmare a luptelor dintre austrieci şi turci, rămînînd pustiu pînă în 1742, cînd locuitorii refugiaţi în Moldova sau Transilvania se înapoiază la casele lor.
ANSAMBLUL FEUDAL NEGRU VODÀ

Str. Negru Vodă nr. 64 Complexul arhitectonic Negru Vodă constituie unul dintre cele mai valoroase şi reprezentative monumente ale oraşului. O inscripţie din anul 1636, aflată în dreapta intrării în edificiu, pretinde că acesta ar fi fost ridicat în 1215, în vremea legendarului domnitor Radu Negru sau Negru Vodă, de unde îi vine şi numele. Cercetările istorice precizează că monumentul mănăstiresc Negru Vodă a fost zidit către mijlocul secolului al XIV-lea, fiind început în vremea lui Basarab I, lucrările încheindu-le fiul şi urmaşul său, Nicolae Alexandru (1352—1364), a cărui piatră de mormînt, cea mai veche din ţară, se păstrează în naosul bisericii.
187

Ridicată din piatră cioplită în plan de bazilică romană, construcţia a rezistat vreme de trei secole. Ea s-a prăbuşit în 1628 în timpul domniei lui Alexandru Iliaş, în urma unui cutremur. După şapte ani, în 1635, Matei Basarab a refăcut-o din temelie, a înălţat în jurul ei un zid gros de apărare, i-a adăugat turnul-clopotniţă din faţă şi o casă domnească din piatră şi cărămidă cu un etaj, ce cuprinde camere boltite şi două foişoare cu arcade simple. Constantin Brîncoveanu a adăugat complexului o casă a stăreţiei, modificată în secolul nostru. Prefacerile monumentului de-a lungul vremii nu mai permit vizitatorului de azi să reconstituie pictura interioară originală, realizată probabil către sfîrşitul veacului al XVII-lea de către Pîrvu Mutu, născut în 1657 în oraşul Cîmpulung. în iulie 1737, otomanii au ars oraşul dînd foc şi bisericii. La rîndul său domnul Constantin Mavrocordat a dărîmat şi zidurile înconjurătoare. Dar în acelaşi an, ansamblul arhitectonic a fost reparat şi refăcut. Avariat în urma cutremurului din 14 noiembrie 1802, monumentul este refăcut în vremea domniei lui Grigore Dimitrie Ghica, între anii 1822—1828. Avînd un caracter de cetate întărită, complexul Negru Vodă a fost un loc preferat de refugiu al domnilor şi boierilor. In aceeaşi vreme a servit şi ca centru de răspîndire a culturii. Astfel în tipografia înfiinţată de Matei Basarab (1635) la Cîmpulung s-a tipărit un Molitvetnic slavonesc, iar în 1642 Cartea de învăţătură pentru toate zilele, în limba română. în partea de sud a turnului-clopotniţă se află un mic corp de clădiri cu două niveluri. La mică distanţă de aceasta este o altă casă construită din bolovani de rîu şi cărămidă, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, denumită Casa domnească. Păstrată şi astăzi, a fost înălţată pe temeliile şi pivniţa vechiului palat domnesc din secolul îl XIV-lea. Casa este prevăzută cu o scară exterioară care urcă într-un cerdac. Un al doilea cerdac, legat de primul, duce la cele cinci încăperi şi o sală mai mare, cu intrare printr-o arcadă. O altă
188

cameră, mai mică, se afla pe latura de sud a cer dacului cel mic. Aici, ca şi în dreptul scării de acces este adăpostit în prezent lapidariul Muzeului orăşenesc, ce cuprinde pietre de mormînt cu in scripţii sculptate. Lîngă turnul-clopotniţă (spre nord) se află Casa egumenească ridicată în jurul anului 1737, pe fun daţiile unei clădiri mai vechi. Tot în incinta com plexului monahie, pe latura de nord se păstrează cele nouă chilii de care este lipit zidul despărţitor al locului unde se organiza faimosul tîrg de Sf. Ilie, ţinut anual între 17 şi 27 iulie. Tîrgul oferea atît producătorilor din Ţara Românească, cît şi ce lor din Transilvania sau chiar din porturile dună rene, prilejul de a-şi desface mărfurile lor.
MUZEUL ORĂŞENESC Str. Negru Vodă nr. 119

Primul muzeu înfiinţat în oraş datează din anul 1889. De-a lungul anilor secţia de istorie s-a îm bogăţit permanent datorită cercetărilor arheologice din localitate şi din împrejurimi ; în muzeu vizi tatorul are posibilitatea să ia cunoştinţă de toate punctele de interes arheologic din regiune prin intermediul unei hărţi a zonei Muscelului. în vitrine sînt expuse diferite unelte din silex (găsite la Vlădeşti), topoare neolitice din piatră, de la Poeniţa-Cetăţeni, diverse unelte agricole din coarne de animale, din aceeaşi epocă (de la Stoeneşti), inventarul unui mormînt din epoca bron zului, de acum 3 000 de ani, descoperit la Pescă reasca, obiecte de podoabă din aceeaşi perioadă (aflate la Vlădeni şi Cetăţeni). Un interes deosebit prezintă uneltele, ceramica locală şi de import (elenistică), obiectele de po doabă, provenite din cetatea getică descoperită la Cetăţeni. Procesul de romanizare este atestat şi aici prin prezenţa castrului roman Jidava ; în castru şi în împrejurimi s-au depistat unelte şi arme romane, precum şi monede emise de împăraţii Commodus (18i-l (J2) şi GorHu'n.s al Ill-lea (238—244). Mărturii concludente se aduc şi pentru perioada secolelor VI—XII, care au premers dezvoltarea ur bană a Cîmpulungului. 189

Reţin atenţia exponatele ce evocă condiţiile de viaţă şi munca ale oraşului feuda], precum şi documentele avînd scopul de a evidenţia evenimentele importante petrecute timp de şase secole (XIV—XIX). Prin intermediul muzeului s-au valorificat şi o serie de elemente constructive de factură gotică, părţi componente din clădirile veacurilor XIII— XIV, Bărăţia şi Negru Vodă.

5. JIDAVA
între Apa Sărată şi Pescăreasca, sat aflat la cea 4 km sud de Cîmpulung, a fost clădit un castru de piatră cu canabae. Aceasta închidea gura văii — unde astăzi se înalţă oraşul Cîmpulung — şi domina drumul către pasul Bran. Tot pe aici mai trecea şi drumul pe sub munte, drum ce conduce de la Curtea de Argeş spre castrul Drajna de Sus. Este cea mai mare şi mai importantă fortificaţie aflată pe limes Transctlutanus. l. F. de Marsigli ne-a lăsat cele dinţii ştiri şi o schiţă a castrului ,,Sidova" (Jidava). El scria că Jidava este un : „Fort de un aspect extraordinar, lingă rîuşorul Cîmpulung. Este pătrat şi trei din laturile sale sînt construite din pietriş şi cărămizi, iar a patra numai din pămînt. In această incintă se află un mic fort, de asemenea, pătrat şi în ale cărui colţuri se găsesc alte două mai mici. în incinta cea mare se mai vede, de asemenea, o construcţie pătrată şi alungită. Această construcţie are un şanţ înconjurător, dar care n-o închide complet". Primele săpături au fost întreprinse de D. Butculescu, în 1876, apoi au realizat sondaje Gr. Tocilescu şi P. Polonic, pentru ca în cele din urmă, cercetările să fie reluate, timp de şase ani, începînd cu 1962. Castrul, cu poarta pretoriană spre sud, are o formă dreptunghiulară (132,55 X 98,65 m), fiind înconjurat cu un prim şanţ larg, astăzi aproape înfundat, rezultat parţial dintr-un braţ mort al rîului. Al doilea şanţ, lat de 1,80—1,90 m, este legat de valul de apărare al castrului, val cu o
190

înălţime de 2 m, păstrat pe alocuri. Castrul era construit din pietre de rîu, legate între ele cu mortar. Urmează un ager puţin înălţat în raport cu zidul. Zidul avea pe laturi turnuri rectanctulare, iar la colturi acestea erau semicirculare. Porţile constatate, în număr de patru, sînt cele obişnuite la castrele romane : pretoria la sud, decumana la nord, principalis dextra la vest şi sinistra la est. Fiecare poartă are două turnuri interioare, iar intrările, acoperite cu bolti din cărămidă, erau astupate cu uşi de stejar legate în fier. Drumurile au fost pavate cu bolovani de rîu, Pretoriul, aflat în centrul laqărului, avea zidurile construite din var, cărămidă şi piatră. Pe latura sud-vestică se aflau cinci camere încălzite — după resturile de hypocaust — şi pavate cu ţigle, peste care s-a pus un strat subţire de mortar. în fata acestor încăperi se află peristylul, iar în spatele pretoriului există un rezervor de apă cu ziduri groase şi pereţii acoperiţi de un strat de mortar. La vest de pretorium se găsea o magazie care avea mai multe intrări. Locuinţele soldaţilor, construite din lemn. şi panant, s-au precizat din castru după numeroasele urme de vetre, chirpici, ceramică şi lemn putrezit. La nord şi la sud de pretorium se află barăci construite din bîrne de lemn, lipite cu pămînt şi acoperite cu ţigle. Majoritatea au fost aşezate pe pari groşi bătuţi în pămînt, sau chiar direct pe pămînt. în interiorul fortificaţiei s-a descoperit mult material arheologic compus din cărămizi cu inscripţii, cu semnăturile unor soldaţi (Zoticus, Candidus, Armenius ş.a.), vase fragmentare, arme, diverse obiecte din metal si monede de bronz emise în timmil împăraţilor Septimius Severus şi Gordian al Ill-lea. începuturile castrului nu sînt cunoscute, dar după monedele descoperite se presupune ridicarea lui în epoca lui Septimius Severus ori poate chiar mai devreme, încetarea existentei castrului se plasează la sfîrşitul veacului al Ill-lea e.n., întrucît ultimele monede descoperite sînt emise în vremea domniei lui Gordian al III-lea. De asemenea, este
191

cunoscut faptul că în urma atacurilor carpilor din anul 245 e.n. limes-ul este părăsit definitiv, romanii retrăgîndu-se pe linia Oltului. Astăzi, în incinta castrului, într-o clădire nouă, este organizată o expoziţie permanentă cu privire la limes Transalutanus şi la castrul Jidava. Pe lîngă piesele rezultate în urma cercetărilor arheologice se află şi o reconstituire a castrului. Prezentele cercetări au dat posibilitatea cunoaşterii mai în amănunţime a unei părţi a fortului, rămînînd ca pe viitor să fie descoperit în întregime.

6. PURCARENI (com. Mirceşti)

înainte de a intra în Piteşti, la 10 km nord de oraş, urmînd drumul de la Cîmpulung pe DN 73, înainte de a trece podul peste Rîul Doamnei, un drum spre stingă duce în satul Purcăreni, unde romanii au înălţat un castru situat pe malul drept al rîului amintit. Din cauza apei, din apropierea fortificaţiei mai mult de jumătate din aceasta a fost distrusă ; se păstrează complet latura de vest şi parţial cele dinspre sud şi nord. Identificat de P. Polonic şi Gr. Tocilescu, s-a dovedit că era protejat de un val. Construit din pămînt, castrul avea un rol deosebit, deoarece numai pînă în apropierea lui era săpat valul limesului transalutan.

7. PITEŞTI
Aşezat la contactul dealurilor piemontane ale Cotmenei, Argeşului şi Cîndeştilor, pe partea dreaptă a Argeşului, la confluenţa acestuia cu Rîul Doamnei, teritoriul municipiului a cunoscut o puternică continuitate de vieţuire începînd chiar din epoca paleolitică. Nu departe de Piteşti trece şi limes Transalutanas brăzdat de o serie de castre ce asigurau apărarea teritorială. Mai tîrziu, pe aceste meleaguri s-a dezvoltat un sat devenit tîrg, iar din veacul al XIV-lea, îl aflăm sub denumirea de oraş.
192

Aspect din rezervaţia arheologică de la Tîrgsor. Vestigiile palatului Cantdcuzinilor de la Filipostii de Tîrcj.

Ceramică feudală (secolele XVII—XVIII).

In anul 1385, cu ocazia trecerii prin Ţara Românească, doi pelerini germani, Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstădt, numesc Piteştiul ,,tîrg nou". Documentar, pentru prima dată, Piteştiul este menţionat în vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn, care dăruieşte ctitoriei Cozia ,,o moară în hotarul Piteştilor". Intr-un al doilea act, din 19 iunie 1421, se vorbeşte de aceeaşi aşezare unde tot Cozia posedă ,,două mori la Piteşti". Primul hrisov cunoscut pînă în prezent, emis în Piteşti, datează din 16 auqust 1481 şi este o poruncă a lui Basarab cel Tînăr (Ţepeluş). De asemenea, interesant este faptul că la începutul secolului al XVI-lea, în documente este menţionat „oraşul Piteşti". Astfel, la l aprilie 1510, Vlad cel Tînăr (1510—1512) dăruia boierilor Craioveşti nişte sate, printr-un art scris ,,în oraşul Piteştilor". Tot în secolul al XVI-lea, oraşul Piteşti începe să fie consemnat cartografic, sub formele Pitiesd (în Carta dei Paesi Danubiani, editată la Veneţia, în anul 1546), Pitesi Coenobiuni (în harta lui I. Sambucus, tipărită la Vi e" a în anul 1566). Pitesc Sinobium (în harta lui D. Custodis din anul 1596), pentru a fi apoi prezent pe tot mai multe hărţi europene. în secolele XV—XVI Piteştiul făcea comerţ activ atît cu Sibiul, cît şi cu Braşovul. In aceeaşi perioadă ajunge şi reşedinţă voievodală a Ţării Româneşti. Au mai emis documente în oraş, duna Basarab cel Tînăr, domnii Mihnea cel Rău şi Vlad cel Tînăr, iar Neagoe Basarab (1512—1521), care a poposit multă vreme aici, a dat multe acte din reşadinţa domnească. Dintre hrisoave cel mai interesant este cel din 22 noiembrie 1517 scris de „Moisi scriitor... în noile curţi din oraşul Piteşti", de unde rezultă că aici existase şi o altă Curte domnească mai veche. Un alt act din 6 mai 1519 este scris din „minunatul scaun în Piteşti". Documente emise în Piteşti mai sînt cunoscute din vremea voievozilor Radu de la Afumaţi, Vlad înecatul (1530—1532), Pătraşcu cel Bun. în epoca feudală o mare dezvoltare a cunoscut cultivarea viţei de vie practicată pe dealurile Piteştilor. Paul de Alep vizitînd Ţara Românească, în vremea domniei lui Matei Basarab, laudă „vinul
193

bun şi dulce" de la Piteşti. O mare atenţie pentru întreţinerea viţei a acordat Constantin Brîncoveanu. Toamna cu întreaga sa familie, Vodă Brîncoveanu participa, la Piteşti, la culesul strugurilor. Tot el a introdus ,,vadra de Piteşti". De altfel la Valea Mare lîngă Piteşti, se păstrează şi astăzi una dintre casele brîncoveneşti. în veacurile XVII—XVIII economia oraşului se dezvoltă, Piteştii ajungînd unul dintre oraşele principale ale Ţării Româneşti, alături de Bucureşti, Tîrgovişte şi Craiova. De asemenea, şi în secolul al XLX-lea oraşul şi-a menţinut evoluţia economică, ocupînd locul imediat după Bucureşti, Craiova şi Ploieşti. MUZEUL JUDEŢEAN ARGEŞ Str. Horea, Cloşca şi Crişan nr. 44 Găzduit, din anul 1970, într-o frumoasă clădire construită îa sfîrşitul secolului trecut (1898—1899) într-un stil eclectic, muzeul cuprinde mai multe secţii : de istorie, ştiinţele naturale, artă ş.a. încă de la intrare, în secţia de istorie, pot fi vizionate cele mai vechi urme de cultură materială descoperite pe văile Argeşului, Dîmboviţei, Mozacului şi Neajlovului care atestă, încă din paleoliticul inferior, existenţa unor comunităţi umane, ale căror vestigii fac parte din „cultura de prund". Atrage atenţia varietatea ceramicii, precum si frumuseţea reprezentărilor neolitice din lut, găsite în staţiunea de la Teiu. Descoperirile din împrejurimile Piteştilor de la Tigveni şi de la Ferigele (judeţul Vîlcea) care alcătuiesc aşa-numitul grup Ferigele (secolul al VI-Iea î.e.n.) cuprind piese diverse ca topoare, spade, cuţite de luptă, vîrfuri de săgeţi, caracteristice epocii de început a fierului. Materialul găsit la cetatea de la Cetăţeni, precum şi tezaurele de argint getice descoperite la Rociu şi Bălăneşti permit vizitatorilor să ia contact cu unele aspecte ale civilizaţiei geto-dacice din perioada ei de maximă înflorire. Puternica romanizare a populaţiei autohtone, cit şi continuitatea de vieţuire a acesteia şi după anul 271 se atestă datorită pieselor romane din cas194

trul Jidava şi din alte locuiri ale judeţului. Ocupaţiile populaţiei bazate în principal pe agricultură, creşterea vitelor şi diverse meşteşuguri reţin atenţia prin etalarea uneltelor din depozitul din localitatea Bîrlogu (secolele IX—X e.n.). Bogatele podoabe de metale preţioase găsite pe diferite şantiere arheologice (Cetăţeni, Curtea de Argeş) aparţin epocii medievale, La fel de sugestiv sînt înfăţişate şi momentele privind primele capitale ale Ţării Româneşti (Curtea de Argeş şi Cîmpulung) ca de altfel şi problemele legate de existenţa cetăţilor feudale Poienari şi Dîmboviţa de Sus. O hartă expusă în muzeu se dovedeşte a fi de un real folos pentru orientarea spre vizitare a unor monumente istorice şi arhitectonice din zona argeşeană. Tot atît de sugestiv înfăţişate sînt în muzeu şi epocile modernă şi contemporană. BISERICA DOMNEASCA SF. GHEORGHE Piaţa V. I. Lenin Din tot complexul Curţilor domneşti de la Piteşti, biserica domnească este singurul monument rămas pînă în zilele noastre. Edificiul fondat la începutul veacului al XVI-lea a fost refăcut de către Matei Basarab şi terminat în 1656 de Constantin Şerban şi Doamna Bălaşa. O refacere a lăcaşului are loc în veacul al XVIII-lea pentru ca, în 1844 şi 1872, monumentul să fie reparat şi repictat de Gheorghe Stoenescu, elev al lui Gheorghe Tattarescu. Ceea ce caracterizează în mod deosebit edificiul este pridvorul supraînălţat de un foişor pe coloane de cărămidă ce alcătuieşte clopotniţa, compoziţie arhitectonică folosită, de altfel, pentru prima dată în Ţara Românească. Faţadele sînt din cărămidă aparentă cu firide exterioare. 8. COTMEANA La 28 km nord-vest de Piteşti, pe şoseaua ce duce spre Rîmnicu Vîlcea, pe rîul Cotmeana, se află o veche mănăstire.
195

Aici cercetările arheologice (1972) au constatat existenţa unui prim aşezămînt mănăstiresc a cărui zidire începe în timpul voievodului Radu I şi se încheie în primii ani de domnie a lui Dan I. Complexul era format dintr-un edificiu de zid prevăzut cu altar, naos şi pronaos, precum şi un şir de chilii din lemn. Construcţia actuală, ridicată parţial pe fundaţiile celei anterioare, datează din vremea lui Mircea cel Bătrîn ; ea cuprinde altar, naos, pronaos, precum şi un element nou apărut în arhitectura românească a vremii, pridvorul deschis, cu turn-clopotniţă. Chiliile, din lemn, sînt ridicate pe un soclu construit din piatră de rîu. Aşezămîntul este împrejmuit cu un gard realizat din stîlpi, legaţi între ei printr-o împletitură de nuiele. In colţul de sud-est al incintei va fi înălţată, la sfîrşitul secolului al XV-lea, o clopotniţă, în veacul următor îngrăditura din lemn a fost înlocuită cu un zid de incintă, masiv, păstrat încă pe anumite porţiuni. Latura de est a incintei a fost de la începuturile aşezămîntului rezervată înmormîntărilor. Pe acest loc în veacul al XVIlI-lea se trece la construirea unui corp de chilii de zid, iar înmormîntările s-au practicat pe latura de sud, unde s-a renunţat la locuire.
9. ALBOTA

La 10 km sud de oraşul Piteşti pe E 94 a existat un castra, construit tot pe limes Tmnsalutanus. înconjurat din trei părţi de rîpe, are numai pe latura accesibilă un şanţ lat de 20 m şi adine de 1,50 m. Cu o formă dreptunghiulară, de 108X95 paşi, se pare că nu a fost înconjurat cu zid, ci numai cu un val de pămînt, în prezent păstrat pe lăţimea de 20 paşi şi înălţimea de 0,50 m.

10. SĂPATA DE JOS
Pe un mic platou mărginit de ruinele Cotmeana şi Cetăţuia, la 23 km sud-vest de Piteşti şi la 38 km est de valea Oltului, unde de altfel se află limes
196

Alutanus, au existat două castre : unul din cărămidă şi altul mic de pămînt, situat la 35 m sud faţă de primul, de care a fost legat printr-un şanţ.

Ei :

ES "

D

10 20 30 " J 0 6 0 7 0

80 90 100 m

(JAjjjj

Planul castrului roman de Ia Săpata do Jos (după Dumitru Tudor, op. cit.).

Identificate de Gr. Tocilescu şi apoi de către P. Polonic, în anii 1929—1930 au fost cercetate arheologic prin Vasile Christescu.
197

Castrul de pămînt, pătrat (35X45 m), este fortificat cu un val de pămînt bătut, iar în unele locuri şi cu pămînt ars străbătut de bîrne orizontale,

Planul fermelor de la Săpata de Jos (după Dumitru Tudor,
op. cit.).

carbonizate. Şanţul de apărare îl înconjura şi se lega de cel al castrului mare. Avea o singură poartă pe latura de vest. In interiorul lui nu s-a descoperit nici un obiect roman, Pe distanţa de J 98

40 m în spatele fortificaţiei, au existat ruinele unor băi ; construcţia din patru camere se întindea pe suprafaţa de 200 m2. Castrul din cărămidă (125X90 m) era orientat pe direcţia nord—est; zidul exterior, gros de 1,50— 1,75 m, în prezent în parte distrus, avea colţurile rotunjite, la fiecare colţ existînd turnuni interioare pătrate. Valul din spatele zidului atingea o înălţime de 1,50 m ; drumul de rond de pe el era lat de 2,50 m. Terenul, puţin prielnic pentru susţinerea zidului şi valului, a impus o consolidare specială, lată de 16—18 m, de la poala valului şi pînă dincolo de şanţ. în afară de ceramică, la Săpata de Jos s-au găsit monede din argint emise de împăraţii Traian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Septimius Severus ş.a. în ager s-a descoperit un tezaur imperial roman din argint, pe baza căruia Vasile Christescu a demonstrat că perioada de funcţionare a castrului trebuie încadrată între anii 205—240. Se pare că în jurul anului 242 fortificaţia de la Săpata de Jos a fost abandonată, probabil în urma unor lupte violente, întrucît inventarul poartă urme de incendiu.

11. IZBĂŞEŞTI (corn. Stolnici)
La aproximativ 24 km sud de Săpata de Jos există un alt punct întărit ce face parte din sistemul 7m7es-ului Transalutanus. Situată la capătul unui deal înconjurat din trei părţi de văi adînci, deci ocupînd o foarte bună poziţie strategică, fortificaţia cu dimensiunile de 84X120 paşi avea un val de apărare înalt de 1,40—2 m şi un şanţ adînc de 1,50 m. Poarta se afla pe singura latură accesibilă.

12. URLUIENI
La 10 km sud de Stolnici, pe dealul Cotmeanei, se află alte două castre incluse, de asemenea, în sistemul de apărare al limes-ului Transalutanus. Castrul cel mare, dinspre nord, cu dimensiunile de
199

164X140 paşi, era prevăzut cu un val înalt de 1,50 m şi cu un şanţ adînc de 1,20 m. Pe una din

Planul castrului de la Urluieni (sus) si încercare de reconstituire (jos) (după Dumitru Tudor, op. cit.).

laturi se mai păstrează urmele celui de-al doilea şanţ cu val. Castrul cel mic măsura 114X150 paşi, era apărat de un val şi un şanţ, două dintre laturile
200

sale fiind inaccesibile datorită unor rîpi. în castra s-au găsit două monede de la Septimius Severus şi lulia Domna. Cele două castre erau unite printr-un şanţ comun, lung de 3 m.

13. CURTEA DE ARGEŞ
T

Jrmărind firul Argeşului de la confluenţa acestuia cu Rîul Doamnei şi mergînd spre nord, pe DN 7 C, se ajunge la Curtea de Argeş ; drumul străbate o regiune deosebit de frumoasă şi variată, de la cîmpia înaltă a Piteştiului pînă la zona deluroasă a Argeşului. Situat la poalele Munţilor Făgăraş, în depresiunea intracolinară de o parte şi de alta a văii Argeşului, la răspîntia unor vechi drumuri comerciale, oraşul Curtea de Argeş a cunoscut un ritm rapid de dezvoltare. Descoperirile arheologice atestă o intensă şi statornică locuire încă din paleoliticul inferior (aşa cum demonstrează uneltele din piatră găsite la Măniceşti şi Băiculeşti), locuire continuată în neolitic (atestată de cercetările de la Teiu, Şuiei şi Retevoieşti), în epoca bronzului şi în cele două perioade ale epocii fierului ; gradul înalt de civilizaţie atins de geto-daci a fost cunoscut datorită descoperirilor de la Stoeneşti. în secolul al XIII-lea exista aici, o formaţiune politică condusă de voievodul Seneslau, fapt menţionat (în diploma .Cavalerilor loaniţi din 2 iunie 1247. Aşa cum am spus mai înainte, după constituirea statului feudal independent Ţara Românească, în urma bătăliei victorioase de la Posada, Basarab I a mutat capitala statului de la Curtea de Argeş la Cîmpulung. Vladislav I Vlaicu va readuce capitala la Curtea de Argeş, din 25 noiembrie 1369 datînd primul document al cancelariei domneşti emis în noua capitală. Mai înainte însă, în anul 1359, domnitorul Nicolae Alexandru va fixa drept sediu al proaspăt înfiinţatei Mitropolii a Ţării Româneşti oraşul Curtea de Argeş. 201

In localitate şi-au avut reşedinţa domnitorii Radu I, Dau I, Mircea cel Bătrîn, care în anul 1414 1-a primit la Curtea de Argeş pe Sigismund Korybut, solul regelui polon Vladislav lagello. Epoca lui Mircea cel Bătrîn semnifică şi momentul de maximă înflorire a oraşului, întrucît urmaşul său, Mihail I, va stabili capitala Ţării Româneşti la Tîrgovişte, Curtea de Argeş rămănînd în continuare oraş-reşedinţă voievodală, funcţie îndeplinită în paralel cu Tîrgoviştea. Prosperitatea sa economică este evidentă dacă ne gîndim că în anul 1500, din cele 31 de localităţi ale Ţării Româneşti care întreţineau relaţii comerciale cu Sibiul, primul loc îl ocupa Curtea de Argeş. în anul 1517, Neagoe Basarab a mutat Mitropolia de la Curtea de Argeş la Tîrgovişte. Acelaşi voievod va înălţa, pe locul unde Vlad Dracul (1420—• 1442 ; 1443—1447) clădise o biserică, impozanta mănăstire unde atît el, cît şi ginerele său, Radu de la Afumaţi, îşi au mormintele. în toamna anului 1600, la 25 noiembrie, în lupta purtată în apropierea Curţii de Argeş, Minai Viteazul va fi înfrînt de poloni. In ianuarie-februarie 1611 oraşul a avut mult de suferit din partea trupelor lui Gabriel Bâthory care invadaseră Ţara Românească. ANSAMBLUL CURŢII DOMNEŞTI în perimetrul Curţii domneşti cercetările conduse de arheologul Virgil Drăghiceanu s-au desfăşurat începînd din anul 1920. Atunci au fost dezvelite temeliile a două case domneşti, ziduri de incintă, conservate şi în prezent, precizîndu-se, de asemenea, vechea poartă, practicată înspre stradă, precum şi urmele unui bastion. Reluate în ultimii ani, săpăturile de la Curtea domneasca au dus la descoperirea, sub actuala biserică şi în jurul acesteia, a unei alte biserici şi a unor curţi feudale, clădite în prima jumătate a secolului al XIII-lea, probabil în anii 1220—1235. Biserica din veacul al XIII-lea, cu dimensiunile de 14X8 m, avea planul în cruce liberă, caracteristic arhitecturii bizantino-balcanice, fiind împodo202

exterior cu picturi mureile şi ceramică smălţuită. Totodată s-a constatat că edificiul de pe latura de sud a fost ridicat de Basarab I în jurul anului 1340, pe locul unor construcţii mai vechi, din secolul anterior. Primele clădiri au fost distruse de un incendiu provocat, se pare, de trupele invadatoare ale lui Carol Robert, in anul 1330. Din vremea lui Basarab I se mai păstrează încă pivniţele casei domneşti de pe latura de sud, în prezent vizitabile, şi biserica ridicată la roşu, terminată în anul 1352. Pe latura de nord mai există încă o casă, ridicată de domnitorul Neagoe Basarab. Inscripţia de pe unul din pereţii bisericii, care aminteşte că în anul 1352 a încetat din viaţă Basarab I, a determinat pe cercetători să considere că lăcaşul, înălţat în ultimii ani de domnie ai lui Basarab I, a fost terminat de Nicolae Alexandru şi Vladislav I Vlaicu. Prima ctitorie, clădită din piatră de carieră şi bolovani de rîu, a fost şi ea afectată de incendiul din anul 1330, dar a continuat să funcţioneze în timpul domniei lui Basarab I. S-a presupus că Vladislav I Vlaicu a dărîmat-o complet, ridicînd pe locul ei sălaşul existent şi în prezent. După mutarea capitalei la Tîrgovişte, biserica a rămas în părăsire ; primele reparaţii şi restaurarea picturii de către Radu Zugravii s-au efectuat în anii 1748 — 1752 ; în anul 1788 biserica a suferit din cauza unui incendiu, fiind reparată în anul 1827; forma actuală a monumentului datează din anul 1920. Valoarea lăcaşului este amplificată şi prin faptul că reprezintă cea mai veche necropolă domnească din Ţara Românească. Aici a fost înmormîntat Vladislav I Vlaicu, din bogatul inventar al mormîntului său remarcîndu-se o frumoasă pafta. Tot aici sînt înmormîntaţi voievozii Dan I şi Dan al MĂNĂSTIREA CURTEA DE ARGEŞ Bd. Republicii Biserica ridicată între anii 1512 — 1517 de domnitorul Neagoe Basarab, pe locul alteia „dărîmată şi neîntărită", cum glăsuieşte inscripţia, reprezintă 203

bită

în

una dintre cele mai remarcabile realizări ale arhitecturii medievale româneşti. O caracteristică distinctă a monumentului o constituie bogăţia decoraţiei, ce cuprinde peste 150 de motive ornamentale. Forma actuală a lăcaşului datează de la sfîrşitul veacului trecut cînd biserica a fost restaurată de arhitectul Lecomte de Nouy.
MUZEUL ORĂŞENESC

Str. Sîn Nicoară nr. l Deschis în anul 1969, prezintă rezultatele cercetărilor arheologice desfăşurate pe teritoriul oraşului şi în împrejurimile acestuia. Pe baza exponatelor este demonstrată continuitatea de viaţă începînd clin neolitic şi continuînd în celelalte epoci. Atenţia vizitatorilor este atrasă, de asemenea, de emisiunile monetare ale lui Vladislav I Vlaicu, de ceramica secolelor XIII—XIV, de fragmentele de frescă de la Curtea domnească, ghiulele de la cetatea Poienari şi de alte obiecte aparţinînd epocii medievale. In lapidariul muzeului sînt expuse o serie de însemne heraldice.

14. POIENARI
Plecînd din Curtea de Argeş spre nord, pe DN 72, se ajunge în satul Căpăţîneni, unde la o depărtare de 2 km de localitate, în cheile Argeşului, pe muntele Cetăţuia, se înalţă cetatea Poienari. Acestei fortăreţe i s-a spus : „Cetatea Argeşului", ,,Cetatea Poienari" şi chiar „Cetatea lui Ţepeş". Numele de „Cetate a Argeşului" este legat de faptul că se află aproape de fosta reşedinţă domnească Curtea de Argeş. „Cetatea Poienari" a fost denumită după satul Poienari situat nu departe, la vreo 6 km tot pe valea Argeşului, aflat cîndva pe moşia domnească a cetăţii. Sub acest nume fortificaţia apare în documentele veacurilor XIV—XV, precum şi în cronicile secolelor XVII—XVIII.
204

,,Cetatea lui Vlad Ţepeş" este denumirea primei menţiuni scrise despre această construcţie în cro nica de la sfîrşitul secolului al XVII-lea a lui Radu Popescu care menţionează că Ylad Ţepeş a ridicat cetatea ducînd să muncească acolo pe tîrgoviştenii pedepsiţi : ,,Făcut-au tîrgoviştenilor mare pedeap să, pentru o vină ce avusese, că făcuse unui frate al lui Vladului-vodă un necaz. Pentru aceia au tri mes slujitori, şi, în Joia dă Paşte, lovindu-i au prinsu şi pe bărbaţi, şi pa muieri, şi feciorii şi fe tele, împodobiţi fiind, i-au dus în cetatea Poienarii, de au lucrat pînă li s-au spart hainele". O legendă locală menţionează că Vlad Ţepeş a construit tetatea cu boierii ,,'hicleni", obligaţi să urce bolovanii din valea Argeşului pînă în vîrful muntelui. Aceştia au fost folosiţi ca o scară vie pe care Ţepeş a urcat pînă la locul stabilit a fi temelia cetăţii. Acelaşi nume de Cetatea lui Vlad Ţepeş îi atri buie şi Cezar Bolliac în 1845 ; Alexandru Odobescu a menţionat-o ca „Cetatea lui Ţepeş Vodă". Toate aceste denumiri au dat naştere la o serie de confuzii asupra originii ei şi a localizării aces teia, căutată adeseori în chiar satul Poienari. Textele cronicilor de la sfîrşitul secolului al XVII-lea cuprind prima atestare scrisă despre „Ce tatea lui Ţepeş Vodă" ca fiind cetatea Poienari. La fel descrierea din 1747 a mitropolitului Neofit lo calizează precis „Cetatea lui Ţepeş" în cheile Ar geşului. în anii 1968—1970 cercetările arheologice au sta bilit planul cetăţii, pornindu-se de la porţiunile de ziduri păstrate de-a lungul timpului. Fortificaţia a avut un nucleu format dintr-un turn pătrat, cu laturile exterioare de 8,15—8,50 m, ridi cat pe stîncă, avînd zidurile din piatră brută legate cu mortar, consolidate cu bîrne de lemn, pe care se sprijineau planşeele celor trei niveluri ale turnu lui. La nivelul intrării, lată de peste l m, situată pe latura de sud a turnului, se mai observă încă o dechidere îngustă folosită pentru tragere. Acest mic turn reprezintă, în fapt, o primă etapă a acestei fortificaţii. 205

într-o a doua perioada1 turnul pătrat a fost înconjurat de curtinele unei fortificaţii de dimensiuni mari cu lungimea de aproape 60 m şi lăţimea de 10—15 m.

Construcţii secolul XIV Construcţii secolul XV P.'x-::y| Adaosuri ultsrioare Pla nu l cetă ţii de la Poie nari (du pă Gh . I. Ca ntac uzino , o p. c it.).

în urma investigaţiilor arheologice au apărut şi o serie de ziduri interioare, cele mai multe clădite o dată cu incinta. Poarta de intrare se afla lîngă turnul pătrat, în partea de nord-vest a fortificaţiei. în zona de nord-vest a cetăţii s-a precizat o cisternă de apă, amenajată în stîncă, o dată cu zidurile cetăţii. Cisterna, păstrată şi în prezent, acoperă o suprafaţă de cea 12 m2. Cel mai frecvent inventar arheologic de la Poienari cuprinde ghiulele de piatră. S-a descoperit şi un vîrf de săgeată în formă de frunză, cu peduncul de înmănuşare. Ceramica fragmentată provine de la vase de uz comun : oale cu toartă, databile la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Reduse ca număr au fost fragmentele de oale-borcan, iar ceramica smălţuită este destul ele rar întîlnită. S-au mai aflat şi discuri ornamentale smălţuite şi nesmălţuite sau de cahle de sobă, aflate în zona turnului pătrat dimpreună cu cărămizi dintr-o perioadă mai tîrzie. Cetatea a încetat să fie folosită în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
206

I
• Observaţiile asupra sistemului de construcţie au permis emiterea concluziei că turnul pătrat se poate data în prima jumătate . a secolului al XIV-lea. Cetatea în forma ei dezvoltată — deci zidurile şi turnurile semicirculare — se încadrează, pe baza materialelor arheologice descoperite, Ia mijlocul secolului al XV-lea. Faptul a fost confirmat şi prin anumite observaţii arhitectonice : deschiderea încăperilor din turnuri, amenajate pentru uzul tunurilor. Datarea la mijlocul veacului al XV-lea este întărită în parte şi de tradiţia, consemnată de cronici, referitor la ridicarea ei de către Vlad Ţepeş. în afara celor două faze de construcţie, fortificaţia a mai suferit unele modificări, databile în prima parte a secolului al XVI-lea. Pe baza materialelor arheologice .'recoltate pînă în .prezent se poate afirma că cetatea a funcţionat pînă cel mai tîrziu în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Construcţia a servit ca refugiu pentru domnitori, loc de întemniţare a duşmanilor, sau de păstrare a vistieriei. între anii 1522—1529, fortificaţia a fost cedată lui loan Zapolya, în schimbul cetăţilor Vinţul şi Vurpărul din Transilvania, primite ca feude de Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti. După legendă, sfîrşitul cetăţii ar fi intervenit în momentul cînd otomanii, dorind să distrugă fortificaţia, au urcat tunurile în spatele construcţiei, pe locul numit şi azi ,,sunatul turcilor", bombardînd-o şi dărîmîndu-i zidurile.

GLOSAR

ABSIDA, încăpere semicirculară sau poligonală care măreşte spaţiul unei biserici ; este dispusă în axul principal al acesteia. ACROPOLA, partea centrală, cea mai înaltă (de obicei fortificată) a unui oraş antic ; aici erau amplasate cele mai importante edificii publice ale cetăţii (temple, altare, palate ş.a.). AJUR, decor obţinut prin perforarea unei plăci de metal, lemn, piatră, os. ALA, unitate de cavalerie romană din trupele auxiliare. Soldaţii din astfel de unităţi nu erau cetăţeni romani. Ei purtau numele etnicului dirii care s-a alcătuit iniţial. Efectivul soldaţilor era de 500 sau de l 000, comandaţi de prefecţi din rangul cavalerilor. APLICĂ, obiect ornamental executat din bronz, argint, aur sau os aplicat pe veşminte, vase, mobilier, piese de harnaşament. ARCADĂ, element arhitectural format dintr«un arc şi elemente care îl susţin (coloane, stîlpi, ziduii). AU REPOUSEE, ciocănire, tehnică de decorare a pieselor de metal în realizarea unui motiv prin percuţia unei plăci de metal cu ponsoane din os sau lemn avînd vîrful simplu plat. Procedeul se aplică la rece sau la cald. BALISTĂ, maşină de război antică, folosită pentru lansarea de suliţe sau de bolovani. BUTEROLĂ, capătul inferior, modelat decorativ al unei teci de sabie. CANABAE, aşezare civilă existentă pe lingă un castru imperial roman care are, de obicei, aspectul unei aşezări de tip urban. Aici locuiau veterani, negustori şi meşteşugari ce asigurau necesităţile' trupelor staţionate în castre, precum şi familiile soldaţilor. CANELURĂ, element decorativ de forma unui şanţ puţin adîncit folosit în ornarea vaselor din lut.

208

CASTRU, fortificaţia romană destinată garnizoanelor mai importante. Au fost lucrate din pămînt şi din piatră şi sînt grupate pe trasee sau limes-mi. Castrul era pătrat ori dreptunghiular pe fiecare latură fiind prevăzut cu o poartă : porta praeloria (est) porta decumana (vest) porta principalis sinistra (stingă) şi dextra (dreapta). Porţile erau legate prin drumuri. In centru era clădirea comandantului (principia), apoi clădirile pentru trupe, ateliere, magazii. In spatele zidurilor se înălţa valul de pămînt (agger), iar în faţă, după o porţiune plană (bermă), erau unul sau două şanţuri (fossa), în colţuri, la porţi şi uneori pe laturile castrului se aflau bastioane. CATAPULTA, maşină de război antică, pentru aruncarea la distanţă a pietrelor. CIUBUC, ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului sau ale ferestrei. CURTINĂ, segmentul unui zid de incintă cuprins între două turnuri sau bastioane succesive. Curtinele pot fi simple ori duble, prevăzute cu bastioane şi drumuri de strajă. DAVA, denumire geto-dacică pentru aşezări mai importante (de obicei întărite). DORIC, stil arhitectonic grec caracterizat prin sobrietate şi simplitate, avînd coloanele fără bază şi capitelele fără ornamente. EXCIZARE, tehnică decorativă folosită pentru împodobirea vaselor, prin extragerea unei anume cantităţi de pastă, locul gol fiind de obicei reumplut cu o substanţă albicioasă. FALERĂ, element de poboadă discoidal din metal preţios folosit ca aplică de costum sau harnaşament. FIBULA, obiect de podoabă (agrafă formată dintr-un picior, arc, resort, un ac şi un dispozitiv de prindere a acului) folosit în antichitate pentru prinderea veşmintelor. Se lucrau din metale preţioase (aur şi argint), din aliaje (bronz) sau chiar din fier. Adesea sînt decorate cu motive geometrice în relief şi gravate. FRESCA, tehnică de pictură, realizată în culori de apă pe o tencuială proaspătă special preparată. Se folosea încă din antichitate. FRIZA, element decorativ în formă de bandă orizontală care înconjură faţada unei clădiri, încăperi etc. GRAFIT, tehnică de decorare a vaselor, pictate după ardere şi arse secundar. In urma celei de a doua arderi culoarea pro'priu-zisă cade şi rămîne numai urma ei arsă uşor pe suprafaţa iniţial lustruită a vasului. GRAFITTI, inscripţii desenate ori scrise de obicei cu o culoare roşie pe un material din ceramică sau piatră.

209

HIPOCAUST, sistem de încălzire a clădirilor romane, pe baza aerului cald care circula prin conducte sub podele sau în pereţi. Se folosea mai ales la băi. IMPRIMARE, tehnică decorativă folosită pentru decorarea ceramicii prin obţinerea unui motiv prin apăsarea unui tipar pe suprafaţa de decorat. INCIZARE, tehnică de ornamentare a ceramicii prin adîncirea în pasta vasului a unor motive, cu ajutorul unui instrument de os şi lemn. ,,IN SITU", termen folosit în arheologie spre a indica poziţia originală a obiectelor descoperite în săpături. LEGIUNE, mare unitate în armala romană (republicană şi imperială) ce cuprindea p în ă la începutul secolului al H-lea e.n. 5 600 de soldaţi ca apoi numărul acestora să ajungă la 6 800. Era alcătuită din cetăţeni romani care după efectuarea stagiului militar de 25 ani erau recompensaţi cu hani şi pămînturi. LIMES, frontieră fortificată a Imperiului roman. In componenta unui limes intrau următoarele elemente : valul (vallum), castrele (căştii), castelele (castelli), turnurile (tunis) şi şanţul (lossa). LUSTRUIRE, tehnică decorativă a ceramicii şi osului, obţinută prin frecarea suprafeţei respective pentru a deveni lucioasă. MICROLITE, unelte din piatră cioplită de dimensiuni foarte mici folosite în paleoliticul superior şi în perioada de trecere la neolitic. NAOS, încăpere ce precede altarul. De formă patrulatere uneori are abside laterale sau este circular. OENOHOE, tip de vas din lut, sticlă sau metal cu o singură toartă, corpul este globular şi gîtul tubular lung. PALISADĂ, element de fortificaţie, constituit din pari bătuţi în pămînt, legaţi între ei cu împletitură de nuiele umplută cu pămînt. PATERĂ, vas ritual din metal, mai rar din lut, de forma unei farfurii întinse, cu marginile uşor arcuite spre interior şi cu un umbo central. PISANIE, inscripţie sculptată în piatră, în metal, aflată pe morminte, la intrarea într-un edificiu religios, cuprinzînd o invocaţie religioasă, numele ctitorului, motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv. PORTIC, galerie exterioară mărginită de colonade. PRONAOS, încăperea care precede naosul de care este separat printr-un perete cu uşă ori prin arcade. TELL, termen ce indică o formă de teren artificial constituită prin depunerile unor resturi de locuire preistorică neolitică — culturile Boian şi Gumelniţa —• sau din epoca bronzului cultura Glina.

210

TERME, construcţii pentru băi calde foarte răspîndite la romani. Se compunea din mai multe încăperi : vestiar, baia de aburi, de apă caldă, de apă rece, de apă călduţă, sala pentru masaje, de gimnastică, pentru plimbări. Nu toate termele erau prevăzute cu încăperile menţionate, dar aveau obligatoriu hypocaust. TERRA SIGILLATA, ceramică romană, cu firnis roşu strălucitor şi decor figurat în relief. TORSIUNE, tehnică folosită de argintari ce se compune din răsucirea unuia sau a mai multor fire, în scopul obţinerii unei torsade. Firele sint în secţiuni unghiulare sau circulare. TUMUL, termen folosit în arheologie pentru movile de pămînt ridicate deasupra unui mormînt de incinera'ie sau inhumatie. Uneori se compunea din piatră şi pămînt. Se făcea în vederea protejării mormîntului. VAL, fortificaţie de pămînt alcătuită dintr-o ridicătură continuă ce înconjoară o suprafaţă locuită sau folosită pentru aşezarea unei trupe de războinici. Valul este însoţit şi de un şanţ. VILLA, locuinţă impunătoare dotată cu maximum de confort (hypocaust, mozaicuri).

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

ALMAŞ DUMITRU, PANAIT I. PANAIT, Curtea veche din Bucureşti, Bucureşti, 1974. BARNEA ION, OCTAVIAN, ILIESCU, Constantin cel Marc, Bucureşti, 1982. BATRlNA, LIA, BĂTRlNA, ADRIAN, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor arheologice, în „Revista muzeelor şi monumentelor", seria „Monumente istorice şi de artă", l, 1974. BERCIU, DUMITRU, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969. BICHIR, GHEORGHE, Geto-dacii din Muntenia in epoca romană, Bucureşti, 1984. BOGDAN, CATANICIU, IOANA, Muntenia în sistemul defensiv al imperiului romin (Teză de doctorat), Bucu-reşti, 1980.

* * * Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice ţi ale cercetărilor istorice din anul 1953, Bucureşti, 1954. * * * Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, Bucureşti, 1958. CANTACUZINO I. GHEORGHE, Cetăţi medievale din Tarn Românească (sec. XIII—XVI), Bucureşti, 1981.

COMŞA, EUGEN, Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucureşti, 1974. COMŞA, MĂRIA, Cultura materială veche românească. Aşezările din secolele VIII—X de la Bucov-Ploieşti, Bucureşti, 1978. CONSTANTINESCU, NICOLAE, Note arheologice şi istorice asupra curţii feudale de la Tîrgsor (sec. XV—XVII), în S.C.I.V, 1969, l, t. 20. CONSTANTINESCU, NICOLAE, Cocon/. Un sat din Cimpia Română in epoca Iui Mircea cel Bătrin. Studiu arheologic şi istoric, Bucureşti, 1972.

212

CONSTANTINESCU, NICOLAE, Cur/ea de Argeş (1200—1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1984. CHRISTESCU, VASILE, Le castellum lomain de Săpata de Jos, în „Dacia" V—VI, 1935—1930. CHRISTESCU, VASILE, Istoria militară a Daciei Romane, Bucureşti, 1937. DAICOVICIU, HADRIAN, Dacii, Bucureşti, 1976. DAICOVICIU, HADRIAN, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972. DIACONU, GHEORGHE, Tîrgşor, necropola din secolele III—IV e.n., Bucureşti, 1965. DRĂGUŢ, V., Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească. Bucureşti, 1976. DUMITRESCU, VLADIMIR, Arta neolitică în România, Bucureşti, 1968. DUMITRESCU, VLADIM'LP.,; Arta preistorică , în }România, Bucureşti, 1974. FERCHE, DOLINESCU, SUZANA, Aşezări din secolele III şi VI e.n. în Sud-V estul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Bucureşti, 1974. FLORESCU. GR., Turnu antic de la Turnu Măgurele cercetări arheologice în 1936, Bucureşti, 1936 (extras din volumul Omagiu lui C. Kiriţescu), Bucureşti, 1936. FLORESCU, GR., Cetatea Turnu, în „Revista Istorică Română" XV, 1945 IV. FLORESCU, RADU, L'art des Daces, Bucureşti, 1968. FLORESCU, RADU, DAICOVICIU HADRIAN, ROŞU LUCIAN, Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, Bucureşti, 1980. GIURESCU, C. CONSTANTIN, Istoria oraşului Brăila. Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Bucureşti, 1968. IONESCU, DIMITRIE, Istoria oraşului Buzău, Bucureşti, 1979. 1ONESCU, GRIGORE, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, 1963. IORGA, NICOLAE, La Roumanie pittoresque, Paris, 1921. IORGA, N., Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939. MAREŞ, DINU, Olteniţa şi împrejurimile sale. Bucureşti, 1980. MARCHITAN, LIVIU, Tezaure de argint dacice — catalog. Bucureşti, 1976. OLTEANU, ŞTEFAN, Societatea românească la cumpănă de milenii (Secolele VIII—XI), Bucureşti, 1983. PANAIT, I. PANAIT, Săpăturile de la Bucureştii Noi din 1960. Sectorul Măicăneşti, în „Cercetări arheologice în Bucureşti", Bucureşti, infi.l. I.

213

PANAIT, I. PANAIT, Săpăturile de la Bucureştii Moi di-i 1960. Sectorul Alba în „Cercetări arheologice în Bucii' reşti", Bucureşti, 1963, I. PANAIT, I. PANAIT, Şantierul arheologic Băneasa-Străuleşti Aşezarea ieudală, în „Cercetări arheologice în Bucureşti", Bucureşti, 1965, II. PANAIT, I. PANAIT, Complexul medieval Tjnganu. Aşezarea ieudală, în ,,Cercetări arheologice în Bucureşti", Bucu reşti, 1965, II. PANAIT, I. PANAIT, Cercetări privind Turnul Colici din Bucureşti, în „Buletinul Monumentelor Istorice", 1970 I nr. 3. PANAIT, I. PANAIT, Cercetarea arheologică a culturii materiale a Tării Româneşti în sec. X/V în S.C.I.V T> nr. 2, 1971. PANAIT, I. PANAIT, Hanul Manuc, în „Buletinul Monumentelor Istorice", Bucureşti, 1972, 2. PANAIT, I. PANAIT, Curtea domnească din Bucureşti în secolul al XVI-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1973, 2. PANAIT, I. PANAIT, STEFANESCU, A. Muzeu/ Curtea Veche. Palatul voievodal, Bucureşti, 1973. PÂRVAN, VASILE, începuturile vieţii romane la gurile Dunării, ediţia a Il-a îngrijită şi adnotată de Radu Vulpe, Bucureşti, 1974. POPESCU, DORIN, Objets de parure gèto-daces en argents, în „Dada" N.S., VII—VIII, 1937—1940. PREDA, FLORENTINA, DUPOI, VASILE, Figurine de lut an. tropomorle geto-dacice descoperite în aşezarea de la Pietroasele-Gruiu (Buzău) în „Cri.sia", Oradea', 1970.. PREDA, FLORENTINA, DUPOI, VASILE, Monede descoperite în aşezarea getică de la Pietroasele (jud. Buzău), în „Studii şi cercetări de numismatică" voi. VII, 1980. STOICESCU, N., Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, 1961. ŞTEFAN, GHEORGHE, Le camp romain de Drained de Sus, în Dacia XI—XII, 1948. STEFANESCU, ARISTIDE, Ghidul muzeelor, Bucureşti, 1984. TOCILESCU, GRIGORE, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, Bucureşti, 1900. TUDOR, DUMITRU, Oltenia romană, éd. III, Bucureşti, 1968. TUDOR, DUMITRU, Oraşe tîrguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968. TURCU, MIOARA, Gctu-dacii din Cir/ip'o Munteniei, Bucureşti, 1976. VLÂDESCU, CRISTIAN, Arma(a romană in Dacia interior, Bucureşti, 1983.

214

VATĂŞIANU, V. Istoria artei icudale din Ţările Române, I, Bucureşti, 1959.
VULPE, ALEXANDRU, Necropola hallstattiană de la Ferigele. Monografie arheologică, Bucureşti, 1967.

VULPE, RADU, Argedava în Omagiu lui Constantin Daicoviciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Bucureşti, 1960. VULPE, RADU, Les Gèles de la rive, gauche du Bas-Danube et les Romains, in Dacia N.S. IV, 1960.
VULPE, RADU, Aşezări getice clin Muntenia, Bucureşti, 1966. VULPE, RADU, Studia Thracologica, Bucureşti, 1976. VULPE, ALEXANDRU, DRÎMBOCEANU, VASILE, Cercetări arheologice în raza comunei Năeni (Buzău) în S.C.I.V. 32, nr. 2, 1981.

RÉSUM É

L'ouvrage présente les monuments archéologiques de Muntenie situés sur le parcours de six itinéraires touristiques. Le lecteur y trouvera les plus importants témoignages de la continuité des Roumains dans cette zone du pays et, a la fois, leur interprétation scientifique. L'Avant-propos aborde l'intéressant historique des recherches archéologiques en Muntenie ; des recherches de vieille tradition et dont les débuts se placent dans la première moitié du XIXe siècle. Dans ce contexte est mise en évidence l'activité J fd'Alexandru Odobescu considéré le ,,père de l'archéologie roumaine", le premier archéologue roumain de formation scientifique, ainsi que celle de Grigore Tocilescu, le savant qui a posé les bases de l'archéologie roumaine sur les lieux, notamment orientée vers la recherche du Urnes transultanus et des silïons de terres rapportées/ (vallums) qui se conservent de l'Antiquité dans le centre de la Dobroudja. On y souligne aussi l'apport de Vasile Pârvan au développement de l'archéologie roumaine, de même que l'activité déployée dans le domaine par loan Andrieşescu. On relève enfin les recherches et les ouvrages de synthèse dûs â Radu Vulpe, Vladimir Dumitrescu, Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Dinu V. Rosetti (pour le territoire de Bucarest), Mioara Turcu, Suzana Dolinescu Perche, Gheorghe Bichir, Gheorghe Diaconu, Maria Comşa, Panait I. Panait, Nicolae Constantinescu. Le chapitre Privire spre trecutul îndepărtat (Coup d'oeil vers le passé lointain) complète la première partie du livre en prouvant, à partir des résultats obtenus jusqu'à ce jour dans les fouilles archéologiques, la continuité d'habitat de 216

Id société humaine dans les parages de la Muntenie denuis les temps les plus éloignés de l'histoire de notre pays. Bucureştii şi împrejurimile sale (Bucarest et ses environs) invite à visiter les monuments d'archéologie et d'architecture de la Ville-capitale et des environs de celle-ci. Les objectifs «/tant nombreux, plusieurs trajets touristiques sont proposés. Ainsi : A) Le centre de la ville ; B) La zone de „Curtea Veche" (l'Ancienne Cour) ; C) La zone de sud de la ville ; U) Vers le nord de la ville; E) Los environs de Bucarest. Le deuxième itinéraire Bucarest — Alexandria — Roşiori de Vede — Turnu Măgurele traverse la région sud-ouest de L; Plaine de Muntenie. Y sont compris les centres avec des objectifs archéologiques, les points touristiques, les musées d'archéologie et de numismatique. On s'arrête notamment sur les sites tarchéologiques avec clos vestiges géto-daces (Popeşti sur l'Argeş, Bragadiru, Albeşti, Perctu), sur les Certifications romaines (le Limes Tarnsalutanus et le Limes l'iitanus) et les anciens castra romains de Urliu, Perctu, Bănoasa Putinoiu ; à retenir l'importance de la forteresse de Turnu Măgurele. Lo troisième itinéraire Turnu Măgurele — Zimnicea — Giurgiu — Olteniţa —• Călăraşi longe le cours du Danube et comprend les monuments archéologiques de différentes époques historiques. Ainsi : le site paléolitique de Cluperceni ; néolitique de Căscioare ; géto-dace de Zimnicea, Mosti.stea,, 1 întînele, Piscul Coconi ; la forteresse médiévale de pierre existant à Giurgiu du temps de Mircca l'Ancien et celle de terre conservée à Frumoasa ; le village médiéval des XtV"— XV'c siècles, d Coconi. On mentionne aussi les résultats des fouilles archéologiques, exécutées en parallèle avec les tra-\ aux de restauration, sur l'ensemble d'architecture de Co-rnana. En route vers Olteniţa on rappelle les vestiges néoli-iiquos découverts à Căscioare ainsi que les trouvailles dos fouilles exécutées au monastère de Cătălui. Lo quatrième itinéraire Călăraşi — Slobozia — Brăila — Buzău parcourt l'est et le nord-est de la Muntenie où l'on '•encontre de nombreux sites archéologiques. En s'écartant du <•• hem in principal proposé, on relèvera le point de Sărata Moriteoru (datant de l'âge du bronzj celui de Pietroasele (avec son castrum romain à thermes), celui do Naieni (avec .-on habitat et nécropole de l'âge du bronze), enfin Cîrloraanesti et l'église de Bradu.

217

L'a\ ant-dernier itinéraire (en fait le cinquième) Buzău — Ploieşti — Sinaia — Doiceşti —• Tîrgovişle couvre la région subcarpatique de la Muntenie avec des monuments d'archéologie et d'architecture d'une valeur remarquable : Duduren.sco, Drajna, Tinosu, Persinari, l'ensemble de Ja cour princière à Tîrgovisto. Avant de pénétrer dans la villc-municipe de Ploieşti, ciiel'-lieu du département de Prahova, ou traversera Bucov où, <j Tioca, ont été découverts des vestiges des III e et Ville—Xe siècles, fort éloquents de la continuité et la permanence d'habitat des autochtones. A retenir aussi l'intérêt des trouvailles obtenues des fouilles effectuées à Slon (15 km au nord de Drajna) : une fortification trapézoïdale en maçonnerie du VIIIe siècle, remplacée au siècle suivant par une autre de pierre. L'itinéraire se poursuit avec Filipestii de Tîrg el Filipeştii do Pădure où se conservent les vestiges des résidences Cantacuzène ; a Doiceşti on trouvera les restes de l'ancienne résidence de Constantin Brâncovcanu. Le dernier itinéraire Tîrgovişle — Cetăţeni — Rucăr — Cîmpulung — Piteşti —• Curtea de Argeş traverse le nord de la Muntenie. On présente les découvertes faites â Cetăţeni (do l'époque géto-dace et du Moyen Age), ainsi que les résultats obtenus des fouilles exécutées sur les ensembles d'architecture des cours princières de Cîmpulung et Curtea de Argeş. On relève et décrit les castra romaine situés sur l'ancien Limes Tfansalutanus : Jidava, Purcăreni, Albota, Săpata de Jos, Izbăşeşti et Urluieni. Un regard spécial est jeté sur le casteUum antique, de terre, élevé à Rucăr au nord de Cetăţeni, aussi bien que sur la fortification médiévale de Podu — Dîmboviţa — Cetatea Oraţia, à proximité de Rucăr. Ce dernier itinéraire à la fin des vestiges archéologiques de Piteşti ainsi que l'ensemble monastique de Cotmeana, et les restes de la forteresse de Poienari.

ZUSAMMENFASSUNG

Von sechs Touristentrassen ausgehend, stellt die gegenwartige Arbeit im geographischen Râura Munteniens auftretendo archaologische Denkmăler vor. Es handelt sich uni dio wichtigsten Belege der Kontinuiliit unserer Gegenwart in diesem Landesteil, wobei diose wissenschaftlich interprătiort werden. Das Vorwort bietet einen interessanten geschichtSichon Uberblick ùber die archaologisehe Erforschung Muntenions, einer auf alter Tradition fuBenden Forschung, deren Anfănqe in dio erste Hălfte dos vorigen Jahrhundcrts zurùckgehen. Dubei vn'rcl das archăologischo Wirken dos „Vators dor rumâni schen Archaologie" und crslon wssenschafiHch geschultcn rumânischen Archaologen, Alexandru Odobescu und fias Grigore Tocilescu's herausgearbeitet, fier die Grun.'llagen dor rumânischen Archdoîogiewissenschaft innerhal 1 ) der Feldîorsclningen Icgtc, die sich auf don Limes transakitanus und die antiken Erd\vallo dor Mitlcldobrudscha konzentrierten. Dcsgleichen hebt die Arbeit den Beitrag Vasilo Pârvans 7ur Entfaltung der rumânischen Archaolcgie hervor und bohandclt die Leistungen loan Andrieţescu's auf diesem Gebiet. Beachtung iinden auch die von Radu Vulpe, Vladimir Dumitrescu, Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Dinu V. Rosetti (hinsichtlich der Umgebung Bukarests), Mioara Turcu, Suzana Dolinescu-Ferche, Gheorghe Bichir, Gheorghe Diaconu, Maria Comşa, Panait I. Panait, Nicoiac Constantinoscu aus gearboiteten Synthesestudien. Das die Privire spre trecutul îndepărtat (welter zuriickliogende Vcgangenheit betreffende Kapite!) ercjanzt den erstcn

219

Teii dor Veroffentlichung, da mân darin, aufgrund bis heuîr erlangter archăologischer Ergebnisse, die betontc Kontiuuitât und Einheitlichkeit der Besiedlung muntenischcr Landstrichc clurch menschliche Cemeinschaften, aus ălteston Elappoa unsercr Landesgoschichtc bcloqt. Bucureştii şi împrejurimile sale (Bukarcst und seine Umgcbung) lădt zur Bosichtigung der archăologischen und architektonischen Denkmăler Bukarest und dessen Umgcburir; ein. Der bcachtlichen Monge derartiger Objekte wegen e;;ipfiehlt man mehrero Touristentiassen und z\var : A) im Stadtkorn 1 ; B) in <ler Umgcbung des Alton Hofes ; C) in Stùdteil der S'tadt ; D) im Nordicii derselben ; E) in d°--r Unigebung des Hauptstadt. Die zweitc Route Bukarest — Alexandria — Roşiori de Vede — Turnu Măgurele verlăuft durch den Sudwestteil des nmntenischen Flachlandes. Sic beruhrt Ortschaften mit archăologischen Sehenswiirdigkeiten, Touristikpunkten, ohru> dabei archăologische oder numismatische Musealsammlungoii unbeachtet z u lassen. Das Kapitel behandelt Funclstellen, die getisch-dakische Zeugnisse ergaben (Popeşti pe Argeş, Bragndiru, Albeşti, Peretu), romischc Bclestigungsanlagcn : Lim^s Transaliitanus, Limes Alutanus, die romischen Castra vor, Urluiu, Pcrelu, Bănoasa, Putineiu, ohno etwa die Bedsutuii'.ţ der Burg von Turnu Măgurele zu vcrnachiassigen. Die dritto Route Turr.u Măgurele — Zimnicea — Giurgiu — Olteniţa — Călăraşi folgt dem Uonaulauf und beruhrt archaologische Denkmăler aller Epochen : Altsteinzeit (Ciuperceni), Jungsteinzeit (Căscioare), gotisch-dakischc Zcit (Zimnicea, Mostiştea, Fîntînele, Piscul Coconi), die aus Stoinmaucrwork errichtete Burg von Giurgiu aus der Zeit Mircea's des Alton und die Erdburg, die man bei Frumoasa freilegte, sowie das bei Coconi erforschtc, dem XIV.—XV. Jh. angehôrendo mittelalterliche Dorf. .Erwăhnung findcn auch die Ergebnisso der mit den Restaurienungsarbeiten am Architektur-kcmplex von Comana zusaramcnhăngcnden archăologiskhen Untersuchungcn. In Richtung Olteniţa behandelt mân auch dif jungsteinzeitlichon Funde von Căscioare und die Résultat? der beim Kloster Cătălui ausgeîuhrten Forschungen. Die năchste Trasse Călăraşi — Slobozia — Brăila — Buzău durchlă'uft den Ost- und Nordostleil Muntcniens und beruhrt cine Reihe archăologischer Fundstellcn. Dabei weicht mân auch vom Wege ab, um gewisse Punkte von Bedeutung 7.u beschreiben, wie etwa : Sărata Monteoru (Bronzezcit). Pio-

220

troasele (Castrum und Thermen), Năicni (Siedlung und Grăberîeld aus der Bronzezeit), Cîrlomăneşt und die Kirke von Bradu. Die vorletzte Route — Buzău — Ploieşti — Sinaia — Doiccşti — Tîrgovişte umfafit den Vorkarpatcnbereich Munteniens, wo man in wissenschaftlicher Hinsicht besonders wertvolle archăologische und architektonische Denkmiilcr foststollte und zwar : Budureasca, Drajna, Tinosu, Persinari, vvie auch die Wojwodalresidenz von Tîrgovişte. Ehe wir den Vorort des Kreises Prahova, also das Munizipium Ploieşti beruhren, stofJen wir auf Bucov, wo im Flurteil Tioca Funde aus dem III. und VIII.—X.Jh. u.Z. zutagegefordert wurden, die die ununterbrochcne Kontinuitat der einheiraischen Bevolkerung wiederspiegeln. Von Intéresse sincl ouScrdem auch die Ergebnisse der bei Sîon (15 km nôrdlich \ on Drajna) ausgefûhrten Grabungen, wo eine dem VIII. Jh. angehorende trapezformige und aus Bachsteinen errichtete Befestigungsanlage freigelegt wurde, die i m folgenden Jahrhundert duch Steinmauren ersetzt wurde. Die Fahrt verlauft weiter ûber Filipcstii de Tîrg und Filipoştii de Pădure, wo sich die Uberreste der Residenzen der Familie Cantacuzino und Schliefilich nach Doiceşti zum einstic;on Bos'tz Constantin Brîncoveanu's. Die letzto Trasse Tîrgovişte — Cetăţeni — Rucăr — Cîmpulung — Piteşti — Curtea de Argeş, elurchmifit den Nordteil Munteniens. Von den bei Cetăţeni entdeckten gctisch-dakisrhen und den feudalen Funden a'ogesehen, veranschaulicht in u n die bei der Untersuchung der HoihaHungen von CîmpuHing und Curtea de Argeş erlangten Ergebnisse. Angefuhrt und beschrieben werden auch die rômischen Kustra entlang des Limes Transalutanus, d.h. : Jidava, Purcăreni, Albota, Săpata de Jos, Izbăşeşti und Urluieni, ohne daB dabei das bei Rucăr, nôrdlich von Cetăţeni, aus Erdreich errichtete Castellum und die bei Podu Dîmboviţa, nahe hei Rucăr freigelegte mittelalterliche Befestigungsanlage — die Burg Oraţia — vernachlăOigt worden wăre. Zum Abschlufi der Trasse werden die archăologischen Funde von Piteşti, dar Klosterenscmblc- von Cotmeana und die Burg Poienari beschrieben.

CUPRINS

CUVlNT ÎNAINTE............................................................ PRIVIRE SPRE TRECUTUL ÎNDEPĂRTAT......................
B U C U R E Ş T II ÎM P R E J U R I M I LS A L E şi E .............................

5 15

3-1
3S 3S 41 -1-H -H -O -i'J 50 53 53 5-1 55 57 57 5$ 59 02 63 (H 66

A. In centrul Capitalei......................................................... 1. Muzeul de istorie al Republicii Socialiste Ro mânia .................................................................... 2. Stavropoleos................................................................. 3. Colecţia do antichităţi dacoromâne şi numis matică ...................................................................... B. Zona Curţii Vechi............................................................ 1. Muzeul de istorie si artă al municipiului Bucu reşti ......................................................................... 2. Ansamblul arhitectonic Colţea................................. 3. Hanul Mantie............................................................. 4. Muzeu! Curtea Veche — Palatul voievodal . . C. Sudul Bucureştilor............................................................ 1. Dealul Patriarhiei........................................................ 2. Complexul feudal Radu Vodă................................. 3. Foişorul Mavrocordatilor.......................................... D. Spre nordul Capitalei....................................................... 1. Tînganu......................................................................... 2. Cernica................................................................., . 3. Pantclimon.................................................................... 4. Fundcnii Doamnei....................................................... 5. Palatul Ghica Tei....................................................... 6. Plumbuita...................................................................... 7. Bucureştii Noi.............................................................

222

8. Străulcşti . . 9. Chitila . . .
10. Măncşti-Buftea E. In împrejurimile Bucureştilor . . I. ÎN PARTEA DE NORD-EST . 1. Snagov.......................................... 2. Căldăruşani ............................ II. IN PARTEA DE NORD-VEST 1. Stoencşti
70 70 70 71 71 71

2. Potlogi...........................................
BUCUREŞTI — ALEXANDRIA — ROŞIORI DE VEDE — TURNU MĂGURELE........................................................ 1. Bragadiru...................................................................... 2. Popeşti ................................................................ 3. Alexandria.................................................................. 4. Brazda lui Novac de Sud......................................... 5. Limes Transalutanus

7 6 7 6

6. Limes Alutanus.................................................... 7. Dulceanca..................................................................... 8. Albeşti...................................................................... 9. Vedea .................................................................... 10. Perctu....................................................................... 11. Roşiori de Vede................................................... 12. U r lui..............................................................................
î 3. Gresia........................................................................... l l. Bănoasa......................................................................... 1,3. Putinciu ............................................................................................. 16. Turna Mûgurcfc ................................................... TURNU MĂGURELE — Z1MN1CEA TEN1ŢA — CĂLĂRAŞI . . . . GIURGIU — OL97 9 7 y s v 8 9'J 102 101 10-1 lO.î 10? 10.î l 13 1H
2o ^t.
r

1. Ciupcrrcni.............................. 2. Poiana-Flămjnda . . . . 3. Fîntînde ................................... 4. Zimnicea.................................. 5. Frumoasa................................. 6. Pietroşani................................. 7. Găujani..................................... 8. Ma/u......................................... 9. Slobozia.................................. 10. Giurgiu..................................... 11. Comuna.................................... 12. Prundu
13. Greaca......................................

14. Hères//........................................................................... 15. Cdscjoarcle.................................................................. 16. Olteniţa ,..................................................................... 17. Spantov......................................................................... 18. Cliiselct......................................................................... 19. Mmăstirca.................................................................... 20. Sultana.......................................................................... 21. Cocon/........................................................................... 22. Piscul Coconi.............................................................. 23. Calarăţi.........................................................................
CĂLĂRAŞI — SLOBOZIA — BRĂILA — BUZĂU . . 1. Slobozia ................................................................. 2. Piscul Grăsani............................................................ 3. Brăila ....................................................................... 4. Buzău............................................................................. 5. Sărata-Monteom.......................................................... G. Pietroasele.................................................................... 7. Pietroasele — ,,Gruiul Dării".............................. 8. Năcni........................................................................... 9. Brac/u............................................................................ 10. Cîrlom'mc-ftî............................................................. BUZÂU — PLOIEŞTI — SINAIA — DOICESTI — TÎRGOVIŞTE .................................................................... 1. Budurcasca................................................................... 2. Buc w............................................................................ 3. Ploieşti.......................................................................... 4. Dra/na ..................................................................... 5. Slo n................................................................................ 6. Mălaie ţ t i.................................................................. 7. Tinosu........................................................................... 8. Tîrgşor.......................................................................... 9. Filipcşlii de Tlrg.......................................................... 10., Filipeştii de Pădure.................................................

115 116 117 124 125 125 126 126 128 128 132 132 132 134 141 145 146 148 149 149 151 152 152 152 153 156 L5S 159 159 161 166 167
167

11.Sinaia ............................................................................ 12.Doiccsti......................................................................... 13.Tlrgovjşfe ............................................................................ 14.Moryoşanf...................................................................... 15.Persinari .................................................................

167
168

177 178

T L R G O V I Ş T— C E T Ă Ţ E N— R U C Ă R— C I M P U E I L U N G — P I T E Ş T — C U R T E A E A R G E ...................... ' I D Ş

179
179 181 182 184

1. 2. 3. 4. 224

Cetăţeni........................................................................ Rucâr............................................................................. Por/u Dîmboviţei — Cetatea Oraţia....................... Cîmpiilung ...........................................................

:,. Jictuva................................................................................... G. Purcăicni............................................................................. 7. Piteşti ............................................................................ 8. Cofmcano............................................................................ 9. Albota .................................................................................. 10. Săpata c/c Jos.................................................................... 11. Izbăşcşti ...................................................................... 12. Urluicni................................................................................ 13. Curtea ci c Argeş............................................................... M. Poicnari................................................................................ GLOSAR........................................................................................... BIBLIOGRAFIE SELECTIVA......................................................
RESUME...........................................................................................

190 192 192 195 I9fi 196 199 i 99 201 20-! 20S 212
216

Redactor: MIRA! STRATUI.AT Tehnoredactor : ECATCRINA ALBICÎ Bun do tipar: î? octombrie 1985 Coli c3e tipar : 0,5 -[- 40 pag. plante 4- l hctrtd
Tiparul executat sub comanda nr. ?0 ^ilavcl" str. Fabrica de chibrituri. nr. 9—11. Bucureşti Kepublica Socialista Fiomânia