You are on page 1of 13

Aparatul circulator

Aparatul circulator este format dintr-un organ central propulsor al
sângelui – inima, şi un sistem de vase prin care circulă sângele în organism –
arborele circulator.
Din punct de vedere embrionar aparatul circulator în totalitate se
formează din mezoderm.
Sistemul circulator sanguin este forma din inimă împreună cu vasele prin
care circulă sânge în timp ce sistemul circulator limfatic este un sistem de vase
prin care circulă limfa.
Inima (cordul)
Inima este organul central al aparatului cardiovascular; are un organ
muscular cu rol de pompă şi este situată în mediastin – între cei doi plămâni. Are
forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi
înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului
mediosagital al corpului. Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă o faţă
convexă, sternocostală, şi o faţă plană, diafragmatică.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă.
Marginea stângă, rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este
situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza
inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de sanţuri: două interventriculare şi
două atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.
Cavităţile inimii
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii
mai subţiri şi prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului
drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare,
orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular
drept, prevăzut cu valva tricuspidă.
La nivelul atriului stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor
pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular
prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii sunt separate prin septul
interatrial.
Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul
atrioventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule.
La baza ventriculilor se află orificiile atrioventriculare — drept şi stâng —, fiecare
prevăzut cu valva atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul
stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu
arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au aspect de
cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul
interventricular.
Structura inimii
Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei tunici care, de
la exterior spre interior, sunt: epicardul, miocardul şi endocardul.
Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet
exteriorul inimii. Cealaltă foiţă a pericardului seros este parietală şi acoperă faţa
profundă a pericardului fibros, care are forma unui sac rezistent, cu fundul
aşezat pe diafragm. Pericardul fibros protejează inima. El este legat prin
ligamente de organele din jur - stern, coloană vertebrală şi diafragmă.

rare fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv. Sângele venos al inimii este colectat de sinusul coronar. bogată în glicogen. Morfologic. şi miocardul embrionar. media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică. una stângă şi alta dreaptă. ţesutul nodal se deosebeşte de cel de execuţie prin aranjamentul neregulat al rniofibrilelor care trec de la o celulă la alta. Musculatura atriilor este complet separată de musculatura ventriculelor. Fibrele miocardului contractil sunt dispuse circular în atrii şi oblic în ventricule. de la exterior spre interior. situat deasupra orificiului atrioventricular drept. fără a se uni cu ramurile colaterale vecine. La arterele mari. ce păstrează caracterele embrionare. teritoriul respectiv nu mai este vascularizat. în adventice se găsesc şi fibre nervoase vegetative. alcătuit dintr-o musculatură specifică. Ţesutul nodal cuprinde:  nodulul sinoatrial. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu intima venelor. există vase mici de sânge care hrănesc peretele vascular şi care pătrund în tunica medie. Miocardul. situat în şanţul atrioventricular stâng şi care se deschide în atriul drept. cu originea în aorta ascendentă. cele mai mici fiind arteriolele (în unele cazuri. Dacă una din aceste colaterale se obstruează. Vascularizaţia şi inervaţia inimii Inima este irigată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă). sunt: adventicea. Purkinje. prin care sângele este readus la inimă. care. cu fibre de colagen şi elastice.  fasciculul atrioventricular (His). se necrozează şi se produce infarctul. cu rol vasomotor. cuprinde miocardul contractil. de execuţie. în vecinătatea vărsării venei cave superioare. proveniţi din vag şi de simpaticul cervical. la nivelul cărora se fac schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi. în funcţie de calibrul arterelor. metarteriolele). şi vene. formând în pereţii ventriculari reţeaua subendocardică. vase cu calibru foarte mic. Endocardul căptuşeşte încăperile inimii. care se continuă cu capilarele. Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi. şi prin abundenţa sarcoplasmei. media şi intima. care sunt de tip terminal. capilare. care pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în două ramuri. Din arterele coronare se desprind ramuri colaterale. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie. numite artere de tip elastic. irigând anumite teritorii din miocard. Tunica medie are structură diferită. Arborele vascular Arborele vascular este format din artere. Inervaţia extrinsecă a inimii este asigurată de nervii cardiaci. cu intima arterelor.  nodulul atrioventricular. trecând fără întrerupere de la atrii spre ventricule. Cele două ramuri se divid. iar la nivelul ventriculilor. vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre ţesuturi şi organe. legătura anatomică şi funcţională fiind realizată de ţesutul nodal. ca şi la vene. În structura adventicei arterelor. Structura arterelor şi venelor Tunica externă – adventicea este formată din ţesut conjunctiv. în atriul drept. formând reţele. în arterele . Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse. de comandă — ţesutul nodal. care coboară în ventricule. stratul cel mai gros din structura inimii.

al căror calibru creşte de la periferie spre intimă. subîmpărţită în toracală şi abdominală. Circulaţia mică Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept. prin trunchiul arterei pulmonare. care irigă toate ţesuturile şi organele corpului omenesc. Circulaţia mare Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng. sângele încărcat cu CO^ este preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor. aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune. Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare. răspândite în toate ţesuturile şi organele. intima. stângă şi dreaptă. un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină. În structura lor. Sistemul aortic Este format din artera aortă şi din ramurile ei. numite artere de tip muscular. unde sângele circulă în sens opus gravitaţiei. stângă şi dreaptă. Cele patru vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng. iar la interior. Tunica interna. la exterior. peretele întrerupt din loc în loc. şi circulaţia mică — pulmonară. aşezate pe membrana bazală. se disting. în care se găsesc şi fibre nervoase vegetative. din arc se desprind trunchiul brahiocefalic. mijlocii şi mici. Sângele cu O 2 este colectat de venele pulmonare. unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie. câte două pentru fiecare plămân. Ambele artere carotide comune. Peretele venelor. Terminal. Marea şi mica circulaţie În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie: circulaţia mare — sistemică. În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special. cu câteva deosebiri. un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite. De la nivelul acestora. prin artera aortă care transportă sângele cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. prezentând dilatări şi strâmtorări. are in structura sa aceleaşi trei tunici ca şi la artere. urcă . ele au calibru mai mare. din care se desprind cele două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm. Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă. aşezate pe o membrană bazală. şi un lumen neregulat. media este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede. care transportă spre plămân sânge cu CO2. ceea ce favorizează schimburile. artera carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. în venele situate sub nivelul cordului. numite sinusoide. care se continuă cu aorta descendentă. care duc sângele cu CO2 spre reţeaua capilară din jurul alveolelor. endoteliul acoperă din loc in loc valvule în formă de cuib de rândunică. printre care sunt dispersate fibre colagene şi elastice. Structura capilarelor Sunt vase de calibru mic. este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite. se curbează şi formează arcul aortic. ce au rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge. Ramurile arcului aortic Dinspre dreapta spre stânga.

pericardice şi esofagiene. arterele testiculare. ultima porţiune a rectului) şi organele genitale — uter. Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale pentru organele din bazin (vezică urinară. la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid. cât şi peretele anterolateral al toracelui şi se continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. din care iau naştere arterele intercostale anterioare. prin sistemul azygos. Ramurile aortei descendente Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile terminale ale aortei Arterele iliace comune — stângă şi dreaptă —. Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. unde se uneşte cu opusa. bogată în receptori. penis. şi artera mezenterică inferioară. pericard şi diafragm). Sistemul venos Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară. artera mezenterică superioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri — splenică. prin venele jugulare interne. Se continuă cu artera poplitee. Artera carotidă internă pătrunde în craniu. Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei. participând la vascularizaţia encefalului. care se află în fosa poplitee (faţa posterioară a genunchiu-lui). ajunse la articulaţia sacro- iliacă. prostată. internă şi externă. esofag. se împarte în cele două artere plantare. Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă. ficatul şi splina. pancreasul. Artera carotidă externă irigă gâtul. care vascularizează antebraţul. Ramurile viscerale sunt arterele bronşice. bronhii. prin venele subclaviculare. Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul. artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului. care intră în craniu prin gaura occipitală. Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers. regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei. sinusul carotic (carotidian). devenind arteră femurală. irigând creierul şi ochiul. Din arterele subclaviculare se desprind: artera vertebrală. . La mănă se formează arcadele palmare. La plica cotului. duodenul. gastrică stângă şi hepatică — şi vascularizează stomacul. Ramurile viscerale sunt: trunchiul celiac. 2. ajunsă în regiunea plantară. arterele renale — stângă şi dreaptă —. Ea se împarte în două artere tibiale: 1. unde se bifurcă în artera carotidă externă şi internă. care irigă coapsa. din care se desprind arterele digitale plantare. Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei. artera brahială dă naştere la arterele radială şi ulnară. colonul descendent. cecul. sigmoidul şi partea superioară a rectului. din care se desprind arterele digitale dorsale. colonul ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers. unde iau numele de artere axilare. vulvă. se împart fiecare în artere iliace externă şi internă. din care se desprind arterele digitale. şi de la torace (spaţiile intercostale. vagin. şi artera toracică internă. gât. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi. arterele suprarenale — stângă şi dreaptă —. de la membrele superioare. cap. La acest nivel există o mică dilataţie. respectiv ovariene — stângă şi dreaptă —. Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier.

datorită coloraţiei albastre. prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară. care face parte din mediul intern al organismului şi care. Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme venoase. Pe traseul vaselor limfatice se găsesc o serie de formaţiuni caracteristice. în final. au rol în circulaţia limfei. care au aceeaşi structură ca şi capilarele sangvine. Vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă. din care cauză capilarele sale formează reţele terminale. Sistemul limfatic începe cu capilarele limfatice. opresc pătrunderea unor substanţe străine. se disting vene superficiale şi vene profunde (cu aceleaşi caracteristici). numite ganglioni limfatici. testicule. de la pereţii şi viscerele din bazin. Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arte-rele care le însoţesc. formează anticorpi.  pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri decât cei ai vaselor sangvine. Ea se formează din unirea a trei vene: mezenterică superioară. Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior. Ganglionii limfatici realizează mai multe funcţii: produc limfocite şi monocite. iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară. iau naştere venele brahiocefalice stângă şi dreaptă. Vena iliacă internă colectează sângele de la pereţii şi viscerele din bazin. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde. Sistemul limfatic se deosebeşte de sistemul circulator sangvin prin două caracteristici:  este adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor. au rol de barieră în răspândirea infecţiilor. Vena cava inferioară. ele găsindu-se în toate organele şi ţesuturile. Prin confluenţa capilarelor limfatice se formează vase limfatice. Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul membrelor superioare. Ca şi la membrul superior. se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul liber prin transparenţă. care transportă spre ficat sânge încărcat cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. de la peretele posterior al abdomenului (venele lombare). Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale. unul profund şi unul superficial. . De fiecare parte. 0 venă aparte a marii circulaţii este vena portă. Pereţii vaselor limfatice au o structură asemănătoare venelor. Capilarele limfatice sunt foarte răspândite. mezenterică inferioară şi splenică. prin care limfa trece în mod obligatoriu. respectiv ovare. care sunt prevăzute la interior cu valve semilunare ce înlesnesc circulaţia limfei. suprarenale. cât şi de la ficat (venele hepatice). spre deosebire de capilarele sangvine care ocupă o poziţie intermediară intre sistemul arterial şi cel venos. La rândul ei. La nivelul lor se fac injecţii venoase. subcutanate. de la rinichi. străbate diafragma şi se termină în atriul drept. fiecare venă iliacă comună este formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. ajunge în circulaţia venoasă. Venele superficiale. Adună sângele venos de la membrele inferioare. Sistemul limfatic Prin sistemul limfatic circulă limfa.

de care se deosebeşte prin conţinutul mai sărac in proteine. Volumul de apă restant în ţesuturi nu stagnează. însă poate varia mult în funcţie de factorii hemodinamici locali. teritoriul vascular la nivelul căruia au loc schimburile de substanţe şi gaze. străbate diafragma şi pătrunde în torace. înapoia aortei. După trecerea prin ganglionii limfatici. ceea ce îi conferă un aspect lăptos. Are o lungime de 1-2 cm şi colectează limfa din pătrimea superioară dreaptă a corpului. asigurând întoarcerea acestuia la inimă. Prin aceasta se îndeplinesc două funcţii majore: 1. 2. permiţând sângelui să treacă în ventricule. Forţa motrice a acestui sistem este inima. în mod normal. Compoziţia limfei variază în funcţie de teritoriul drenat: limfa provenită din intestinul subţire este mai bogată in lipide. deschizându-se în unghiul venos format prin unirea venei jugulare interne din stânga cu vena subclaviculară stângă. capilare. circulă spre trunchiurile limfatice mari. iar cea din glandele endocrine conţine hormoni. Fiziologia aparatului cardio-vascular Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui şi a limfei în organism. limfa are o compoziţie asemănătoare cu a lichidului interstiţial şi cu a plasmei. Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valve care. Canalul toracic. în cele două colectoare limfatice mari: canalul toracic şi vena limfatică dreaptă. situată în faţa vertebrei L2. împiedicând revenirea sângelui în ventricule. limfa provenită din ficat este bogată în pro-teine şi enzime. Din acest volum. Valvele semilunare (aortice şi pulmonare) se deschid în timpul sistolei. Urcă anterior de coloana vertebrală. venule). Se deschide la confluenţa dintre vena jugulară internă din dreapta şi vena subclaviculară dreaptă. metarteriole. limfa se îmbogăţeşte cu elemente celulare şi cu proteine. rezervoarele de sânge. La început. distribuirea substanţelor nutritive şi a oxigenului tuturor celulelor din organism. Rolul fundamental al inimii este acela de a pompa sânge. impun deplasarea sângelui într-un singur sens. El strânge limfa din jumătatea inferioară şi din pătrimea superioară stângă ale corpului. la nivelul capilarelor arteriale. interzicând trecerea sângelui înapoi în atrii. permiţând expulsia sânge-lui în artere. Ea poate fi considerată ca fiind alcătuită din două pompe dispuse în serie (pompa stângă şi cea dreaptă). care separă atriile de ventricule. Aceste trunchiuri ajung. colectarea produşilor tisulari de catabolism pentru a fi excretaţi. şi se închid în diastolă. Vena limfatică dreaptă. conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică. se deschid în timpul diastolei. fiind prevăzut cu valve în interior. în timp ce arterele reprezintă conductele de distribuţie. venele. Fiziologia inimii Inima ca „pompă". ci ia calea capilarelor limfatice. 15 ml se resorb în sânge. în final. Valvele atrio-ventriculare (mitrală şi tricuspidă). are o lungime de 25-30 cm. iar microcirculaţia (arteriole. la nivelul capătului venos al capilarelor. Debitul limfatic mediu este în jur de 1 500ml/zi. În fiecare minut se filtrează. după ce a străbătut ganglionii regionali. 16 ml apă. Este cel mai mare colector limfatic şi începe printr-o dilataţie numită cisternă chyli. . Limfa colectată din diferitele ţesuturi şi organe. Aceste valve se închid în timpul sistolei.

deci de 6 ori. contrar situaţiei întâlnite la muşchiul striat. vegetative şi umorale. astfel. excitaţia este generată în interiorul organului însuşi. Unele manifestări ale excitabilităţii (pragul de excitabilitate. în cursul unor eforturi fizice intense. Volumul-bătaie variază cu forţa contracţiei ventriculare. Aceasta reprezintă legea inexcitabilităţii periodice a inimii. legea „tot sau nimic") sunt comune cu ale altor celule excitabile. inima funcţionează ca două sinciţii: unul atrial şi unul ventricular. ambele tipuri de celule sunt excitabile. frecvenţa cardiacă poate creşte până la 200 de bătăi pe minut. pe lângă conducerea impulsului. Excitabilitatea este proprietatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat. Automatismul reprezintă proprietatea inimii de a se autoexcita. ceea ce transformă miocardul într-un sinciţiu funcţional. care au in alcătuirea lor celule ce iniţiază şi conduc impulsurile. debitul cardiac de repaus este de aproximativ 51/min. Evident. Inima prezintă particularitatea de a fi excitabilă numai în faza de relaxare (diastolă) şi inexcitabilă în faza de contracţie (sistolă). în mod normal. Musculatura cardiacă este alcătuită din două tipuri de celule musculare: 1. De fapt. celule care iniţiază şi conduc impulsul. de 70 ml. Activitatea sistemului nervos simpatic determină creşterea frecvenţei cardiace. iar frecvenţa cardiacă normală este de 70-75 bătăi/min. Automatismul este generat în anumiţi centri. Frecvenţa cardiacă este sub control nervos. iar volumul-bătaie până la 150 ml. oricât de puternic ar fi stimulul. care reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut. fasciculul atrioventricular His. determinând o creştere a debitului car-diac de la 5 la 30 litri. înmulţit cu frecvenţa cardiacă. Acesta nu este specific inimii. creşte. răspund la stimuli prin contracţie şi care alcătuiesc miocardul de lucru. izolate din punct de vedere electric. în medie. celule care. debitul cardiac scade. există o singură conexiune funcţională electrică între atrii şi ventricule: nodulul atrioventricular şi continuarea sa. sarcină şi la altitudine. inima îşi continuă activitatea ritmică timp de ore sau zile. 2. el rămâne fără efect. Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac. inima se află în perioada refractară absolută. inima continuă să bată.. Funcţia de pompă a inimii se realizează cu ajutorul proprietăţilor muşchiului cardiac. presiunea arterială şi volumul de sânge aflat în ventricul la sfârşitul diastolei. acest fapt constituie autoritmicitatea sau automatismul inimii. în mod normal. în inimă există trei centri de automatism cardiac: . El este egal cu volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie (volum-bătaie). Stimulii cu frecvenţă mare nu pot tetaniza inima prin sumarea contracţiilor. în timp ce activitatea parasimpatică (vagală) o scade. în somn. dar. în lipsa influenţelor extrinseci nervoase. Proprietăţile fundamentale ale miocardului Depolarizarea unei celule cardiace este transmisă celulelor adiacente. dacă este irigată cu un lichid nutritiv special. Explicaţia stării refractare a inimii rezidă din forma particulară a potenţialului de acţiune al fibrei miocardice. Volumul-bătaie al fiecărui ventricul este. Această particularitate a excitabilităţii miocardice prezintă o mare importanţă pentru conservarea funcţiei de pompă ritmică. în febră. Scoasă din corp. în timpul sistolei.

inima bătănd. Contracţiile inimii se numesc sistole. deşi el funcţionează permanent şi în paralel cu nodulul sino-atrial.10 s pe cea a ventriculelor. Aceasta este legea inimii. traseul impulsului fiind bine definit. există un asincronism între sistola atriilor şi cea a ventriculelor: sistola atrială o precede cu 0. Datorită întârzierii propagării stimulului prin nodulul atrio-ventricular. se produce contracţia ventriculară. in mod normal. comanda inimii este preluată de nodulul atrioventricular. Ritmul funcţional al centrului de comandă poate fi modificat sub acţiunea unor factori externi. o Nodulul atrioventricular (joncţiunea atrio-ventriculară).10 s. Aici frecvenţa de descărcare este de 25 de impulsuri/minut. de 70-80/minut şi. Ca urmare. La un ritm de 75 de bătăi pe minut. imprimând ritmul idioventricular.8 s. Contractilitatea este proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale. frecvenţa descărcărilor este mai rapidă. mai mare la ventriculul stâng faţă de cel drept. La acest nivel. în ritm sinusal. O Nodulul sinoatrial La acest nivel. activitatea cardiacă este condusă de acest centru. Acest centru poate comanda inima numai în cazul întreruperii conducerii atrioventriculare. diastole. Sângele nu poate reflua spre venele mari. în timp ce răcirea nodulului sinusal sau stimularea parasimpaticului au efect contrar — bradicardie. Ciclul cardiac Un ciclu cardiac este format dintr-o sistolă şi o diastolă. El începe cu sistola atrială care durează 0. cu atât ea poate pompa un volum de sânge mai mare în sistola următoare. Sistola atrială este urmată de diastola atrială care durează 0. sunt aproape pline cu sânge. mai redusă la atrii şi mai puternică la ventricule. datorită contracţiei fibrelor musculare din jurul orificiilor de vărsare a venelor în atrii. iar sistola atrială definitivează această umplere.22 s. Durata unui ciclu cardiac este invers proporţională cu frecvenţa cardiacă. trec 0. este de 10 ori mai mare prin fasciculul His şi reţeaua Purkinje. Căldura sau stimularea sistemului nervos simpatic accelerează ritmul inimii — tahicardie. viteza de conducere diferă: de exemplu. frecvenţa descărcărilor este de 40 de potenţiale de acţiune/minut. Ventriculele se află la sfârşitul diastolei. ciclul cardiac durează 0. din această cauză. O Fasciculul His şi reţeaua Purkinje. De aceea. Dacă centrul sinusal este scos din funcţie. Singura cale deschisă o reprezintă orificiile atrio-ventriculare. ca urmare a scurtării fibrelor miocardice. are loc expulsia sângelui. iar relaxările. Forţa de contracţie este proporţională cu grosimea pereţilor inimii. Forţa de contracţie a ventriculelor creşte proporţional cu alungirea diastolică a fibrelor componente.70 . în cavităţile inimii se generează presiune. Cu cât inima se umple cu un volum mai mare de sânge în timpul diastolei. în timpul sistolei atriale are loc o creştere a presiunii din atrii. Geneza tensiunii şi viteza de scurtare sunt manifestările fundamentale ale contractilităţii. Astfel. acest centru nu se poate manifesta în mod normal. Din momentul descărcării nodulului sinusal şi până la completa invadare a atriilor şi ventriculelor de către stimul. iar. Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia la toate fibrele sale. decât prin miocardul contractil atrial şi ventricular. care imprimă ritmul nodal sau joncţional.

care durează 0. are loc o ejecţie rapidă (aproximativ 2/3 din debitul sistolic este expulzat în prima treime a sistolei). Este produs. Urmează apoi diastola ventriculară.40 s numită diastolă generală. metodă foarte larg folosită în clinică pentru explorarea activităţii inimii.50s. sistolic. în acest interval de timp. de închiderea valvelor semilunare. . cordul produce o serie de manifestări electrice. de tonalitate joasă şi mai intens. În paralel şi corespunzător începutului diastolei atriale. În acest timp. Fiziologia circulaţiei sângelui Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. are loc sistola atrială a ciclului cardiac următor. ventriculul se contractă ca o cavitate închisă. mecanice şi acustice. care împiedică reîntoarcerea sângelui in ventricule. Manifestările mecanice sunt redate de şocul apexian. Prin palparea pulsului obţinem informaţii privind volumul sistolic.  Zgomotul II. mai acut şi mai puţin intens. Manifestări ce însoţesc ciclul cardiac În timpul activităţii sale. artera radială. Manifestările electrice reprezintă însumarea vectorială a bio- curenţilor de depolarizare şi repolarizare miocardică. şi de pulsul arterial. care reprezintă o expansiune sistolică a peretelui toracelui în dreptul vârfului inimii (spaţiul cinci intercostal stâng). Manifestările acustice sunt reprezentate de zgomotele cardiace. Urmează o perioadă de 0. este mai scurt. înregistrarea grafică a acestora reprezintă electrocardiograma. fapt care duce la o creştere foarte rapidă a presiunii intracavitare. înregistrarea grafică a pulsului se numeşte sfigmogramă. în care atriile şi ventriculele se relaxează.s. Pulsul se percepe comprimând o arteră superficială pe un plan dur (osos) — de exemplu. Când presiunea din ventricule devine inferioară celei din arterele mari. Prima începe in momentul închiderii valvelor atrio-ventriculare şi se termină în momentul deschiderii valvelor semilunare. valvele semilunare se deschid şi are loc ejecţia sângelui. El este produs de închiderea valvelor atrio-ventriculare şi de vibraţia miocardului la începutul sistolei ventriculare. ventriculele devin cavităţi închise (diastolă izovolumetrică). începe umplerea cu sânge a ventriculelor. permiţând deschiderea valvelor atrio- ventriculare. care reprezintă o expansiune sistolică a peretelui arterei datorită creşterii bruşte a presiunii sângelui. Pentru scurt timp. frecvenţa cardiacă şi ritmul inimii. Datorită relaxării miocardului. diastolic. presiunea intracavitară scade rapid.  Zgomotul I. rezultând o fonocardiogramă. presiunea intraventriculară continuă să scadă până la valori inferioare celei din atrii. urmată de o ejecţie lentă. La început. la începutul diastolei ventriculare. este mai lung. La sfârşitul acestei faze. asupra unui lichid incompresibil. volumul de sânge pompat de ventriculul stâng. Faza de ejecţie începe cu deschiderea valvelor semilunare şi se termină în momentul închiderii acestora. Volumul de sânge ejectat în timpul unei sistole (volum-bătaie sau volum sistolic) este de 75 ml în stare de repaus şi poate creşte până la 150-200 ml în eforturile fizice intense. Ea oferă informaţii despre artere şi despre modul de golire a ventriculului stâng. în momentul în care presiunea ventriculară o depăşeşte pe cea din artere. are loc sistola ventriculară care durează 0. are loc închiderea valvelor semilunare. Deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie. În acest moment. Sângele se deplasează în circuit închis şi într-un singur sens.30 s şi se desfăşoară în două faze: faza de contracţie izovolumetrică şi faza de ejecţie. Zgomotele cardiace pot fi înregistrate grafic.

Această energie este retro- cedată coloanei de sânge. Prin aceste variaţii pasive ale calibrului vaselor mari. Aceasta se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată la exteriorul arterei. cu atât rezistenţa pe care o opune curgerii sângelui este mai mare.într-un minut. în artere este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel conţinut in aceste vase. Cu cât vasul este mai îngust şi mai lung. Scade cu vârsta. în creşteri ale LEC. pentru a egala presiunea sângelui din interior. Viteza de curgere va fi invers proporţională cu suprafaţa de secţiune.  Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială. În practica medicală curentă. unda de şoc sistolică este amortizată. este egal cu cel pompat de ventriculul drept în mica circulaţie. de concentraţia locală a unor metaboliţi şi de activitatea unor mediatori. în timpul diastolei. presiunea sângelui se apreciază indirect. Acest fapt permite un control fin al distribuţiei debitului cardiac către diferite organe şi ţesuturi. Circulaţia arterială Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele proprietăţi funcţionale: Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte presiunea sângelui şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici.  Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei în diastolă. în scăderi ale volumului LEC. se pro-duce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere. Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe măsură ce avansăm spre periferie. în marea circulaţie. prin măsurarea tensiunii arteriale. Presiunea arterială Sângele circulă în vase sub o anumită presiune. creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii arteriale (hipertensiune). de presiunea arterială. . Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:  Debitul cardiac. Datorită elasticităţii.  Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor extracelulare (LEC). debitul sangvin şi rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică). Este invers proporţională cu puterea a 4-a a razei vasului şi direct proporţională cu vâscozitatea sângelui şi lungimea vasului. în timpul sistolei ventriculare. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta. Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriolelor. Are loc înmagazinarea unei părţi a energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali. Tonusul musculaturii netede depinde de activitatea nervilor simpatici. Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat diametrul lumenului prin contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele lor. care depăşeşte presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune arterială maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau diastolică). la om. scade şi volemia şi se produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune).

la capătul arterial al acestora. şi. Oxigenul difuzează din sângele capilar.5 m 2. 1-10% din capilare sunt funcţionale. în aortă viteza este de 500 mm/s. capilarele şi venulele postcapilare. aceasta fiind cea de-a doua proprietate a capilarelor.4 mm/s în capilare. In condiţii bazale. Deschiderea şi închiderea acestor vase şi modificările consecutive în debitul sangvin constituie vasomotricitatea capilarelor. spre ţesuturi. unde presiunea sa parţială este de 40 mmHg. de temperatură şi de suprafaţa de schimb disponibilă. mult mai multe capilare devin funcţionale. o dată cu ea. Schimburile care se realizează la acest nivel sunt posibile datorită permeabilităţii capilare. iar în capilare. constituit din fibre musculare netede. în timpul unor activităţi metabolice intense. arteriolele.  Difuziunea este principalul mecanism de schimb la nivelul microcirculaţiei şi este caracterizată de rata de difuziune care depinde de concentraţia şi de solubilitatea substanţei respective în ţesuturi. Deplasarea gazelor respiratorii se face în sensul dictat de diferenţele de presiuni parţiale. Viteza sângelui în artere. parţial. Microcirculaţia asigură o suprafaţă de schimb tota-lă de aproximativ 700 m2 între sistemul circulator şi compartimentul interstiţial. prin pinocitoză. Între debitul circulant. deci de o mie de ori mai redusă. La acest nivel. presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există relaţii matematice. ca şi presiunea. La capătul venos. Nu toate capilarele unui ţesut sunt funcţionale în acelaşi timp. de 0.3-0. Întreaga activitate metabolică celulară depinde de buna desfăşurare a acestui schimb necontenit. unde aceasta este de 40 mmHg. la rândul lor.  Filtrarea. ceea ce creşte aportul de oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi. suprafaţa totală de secţiune este de 0. scade pe măsură ce ne depărtăm de inimă. se echilibrează cu conţinutul celulelor. difuziunea şi osmoza se fac prin filtrare şi.4-0. Dioxidul de carbon difuzează de la presiunea tisulară de 46 mmHg spre capilar. . dar aceasta poate varia mult mai mult ţinând cont de vasomotricitatea acestui sector. fenomenele se produc în sens invers: apa intră în capilar. Această proprietate se datorează structurii particulare a peretelui capilar ai cărui pori pot fi străbătuţi de toţi componenţii plasmei. ceea ce determină o viteză de circulaţie a sângelui de 0. unde presiunea sa parţială este de 100 mmHg. Microcirculaţia Cuprinde toate vasele cu diametrul sub 100 de microni şi include metarteriolele. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi substanţe dizolvate prin endoteliul lor. Capilarele se formează direct din arteriole sau din metarteriole.5 mm/s. La locul de origine al capilarelor există sfincterul precapilar. Aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a teritoriului capilar de o mie de ori faţă de cea a aortei. Existenţa unei diferenţe de presiune hidrostatică de o parte şi de alta a endoteliului capilar determină filtrarea apei şi a solviţilor din capilare în ţesuturi. dar şi de mărimea moleculelor şi de distanţa la care se realizează. Schimburile capilar-ţesut. Microcirculaţia este locul unde se realizează schimburile între sânge şi lichidele interstiţiale care. alături de vasomotricitate. şi produşii de catabolism celular. cu excepţia proteinelor. Debitul este direct proporţional cu presiunea şi invers proporţional cu rezistenţa: D = P/R.

deoarece o inimă sănătoasă pompează. În timpul contracţiilor musculare. intestin. are efect favorabil asupra întoarcerii venoase. se află centrul vasomotor. Deşi presiunea sângelui scade mult la trecerea prin arteriole şi capilare. atât sânge cât primeşte prin aflux venos. ele aspiră sângele din venele superficiale. Ea se manifestă mai ales in inspiraţie. Refluxul sangvin este împiedicat de prezenţa valvelor (la nivelul vene-lor membrelor inferioare). venele prezintă distensibilitate şi contractilitate. Întoarcerea sângelui la inimă are o mare importanţă pentru reglarea debitului cardiac. . care se manifestă la începutul sistemului venos. În substanţa reticulată bulbară şi în treimea inferioară a punţii. sistemul nervos parasimpatic este important în reglarea funcţiilor cordului. Gravitaţia favorizează curgerea sângelui din venele situate deasupra atriului drept. mai rămâne o forţă de împingere de 10 mmHg. bilateral. de aici. ca. aflate împreună în acelaşi pachet vascular. Presa abdomin. în timpul sistolei ventriculare. care conţin cantităţi mici de ţesut elastic şi ţesut muscular neted. Masajul pulsatil efectuat de artere asupra venelor omonime. prin fibre simpatice vasoconstrictoare.ală reprezintă presiunea pozitivă din cavitatea abdominală care impinge sângele spre inimă. care prezintă o zonă vasoconstrictoare şi o zonă vasodilatatoare. Inima creează şi menţine permanent o diferenţă de presiune între aortă (100 mmHg) şi atriul drept (0 mmHg). şi. Sistemul nervos controlează circulaţia exclusiv prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Ea trimite sânge spre aortă. datorită coborârii diafragmului. găsindu-se în număr mai mare în unele ţesuturi (rinichi. Inima funcţionează simultan ca o pompă aspiro-respingătoare. Aspiraţia toracica reprezintă un factor ajutător care contribuie la menţinerea unor valori scăzute ale presiunii in venele mari din cavitatea toracică. Presiunea sângelui în vene este foarte joasă. conform legii inimii. Pompa musculară. iar în perioadele de relaxare dintre două contracţii.Circulaţia venoasă Venele sunt vase prin care sângele se întoarce la imună. Reglarea nervoasă a circulaţiei sangvine Sistemul nervos afectează în special funcţiile globale. în inspiraţie. aspiră sângele din venele cave în atriul drept. creşterea activităţii pompei cardiace. mai ales prin sistemul nervos simpatic. efectul de presă este accentuat. Nervii simpatici conţin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare şi doar puţine fibre vasodilatatoare. în teritoriul venos se află circa 75% din volumul sangvin. venele profunde sunt golite de sânge. şi asigură în special controlul rapid al presiunii arteriale. Volumul venos este de trei ori mai mare decât cel arterial. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite tuturor segmentelor aparatului circulator. Acest centru transmite impulsuri eferente prin măduva spinării şi. de exemplu. are efect nega-tiv asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare. concomitent. Cauza principală a întoarcerii sângelui la inimă este însăşi activitatea de pompă cardiacă. aşadar. Datorită structurii pereţilor lor. splină şi piele). la aproape toate vasele sangvine. redistribuţia sangvină în diverse teritorii ale organismului.

fie inhibiţie. Un număr mare de arii din substanţa reticulată pontină. Stress-ul emoţional influenţează. Porţiunile laterale ale centrului vaso-motor transmit. Controlul efectuat de către centrul vasomotor asupra activităţii cardiace. diametrul vascular şi activitatea cordului. în timp ce regiunile anterioare pot determină fie o uşoară excitaţie. Hipotalamusul joacă un rol special în controlul sistemului vasoconstrictor. transmit cordului. situate în apropierea nucleului dorsal al vagului. prin nervii vagi. Porţiunile mediale. funcţiile sexuale. Hipotalamusul asigură integrarea activităţii cardiovasculare cu alte activităţi vegetative ca termoreglarea. Centrul vasomotor controlează. mezencefalică şi diencefalică pot să stimuleze sau să inhibe centrul vasomotor. impulsuri care determină scăderea frecvenţei cardiace. de asemenea. în acelaşi timp. frecvenţa cardiacă şi presiunea arterială. fie să des-crească activitatea cordului. în acest mod. în funcţie de zona stimulată a hipotalamusului anterior. centrul vasomotor poate fie să crească. prin intermediul fibrelor nervoase simpatice. Regiunile postero- laterale ale hipotalamusului determină în special excitaţie. . aceasta intensificându-se de obicei concomitent cu vasoconstricţia periferică şi scăzând concomitent cu inhibiţia vasoconstricţiei. crescând frecvenţa şi contractilitatea cardiacă. deoarece poate exercita efecte stimulatorii sau inhibitorii puternice asupra lui. impulsuri excitatorii cordului. digestia.