You are on page 1of 83

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Liliana Marilena
GURAN-NICA DRAGOMIR

GEOGRAFIE UMANĂ ŞI ECONOMICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2005
1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR
UMANE PE GLOB

1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor

1.1.1. Definirea geografiei


Definirea geografiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre preocupările de bază
ale marilor personalităţi ale geografiei româneşti, care au încercat să delimiteze clar
domeniul de studiu al acesteia din dorinţa reală de a impulsiona dezvoltarea ei şi de
a o impune ca una dintre importantele direcţii de cercetare a realităţilor cu care se
confruntă omenirea în prezent.
Între cele mai concludente definţii concepute de către marii geografi români
se disting cele ale lui Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu şi George Vâlsan. Este
de remarcat acurateţea cu care marele Simion Mehedinţi definea la începutul
secolului trecut această ştiinţă, al cărei studiu l-a aprofundat la universităţile din
Paris, Berlin şi Leipzig. Cu ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din
Bucureşti, în anul 1900, el caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat
în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punctul de vedere static
(al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al transformării în
timp)“ (***, 1983, p. 33).
Aceeaşi concepţie sistemică, complexă se regăseşte şi la discipolii lui
Mehedinţi, între aceştia distingându-se în mod deosebit Vintilă Mihăilescu, care
combină gândirea ştiinţifică a precursorului său cu noile concepţii din şcoala
franceză de geografie regională a lui Paul Vidal del la Blache. Astfel, în lucrarea sa
publicată în 1945 şi intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă, el conchide
că „geografia studiază complexul planetar sau regional, considerat ca întreg
rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer, apă, uscat,
vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi exterioare învelişului geosferic“(***,
1983, p. 36).
Reducând la esenţial, dar nepierzând nimic din complexitatea concepţiei
celor doi mari geografi, George Vâlsan, format la rândul său la şcoala lui
Mehedinţi, preciza în cadrul unei conferinţe ţinute la Vălenii de Munte în luna iulie
a anului 1932 că „geografia e, pe scurt, descrierea Pământului“ (în Cucu, 1981).
O dată cu trecerea timpului se remarcă o creştere a complexităţii procesului
de definire a acestei ştiinţe în contextul aprofundării cercetărilor în toate domeniile
de activitate. Astfel, geografia este privită „nu numai ca ştiinţa care se ocupă cu
studiul construcţiei spaţiului şi modului în care sunt organizate teritoriile, dar şi cea
care are în atenţie locul celor care «fac lumea» în care noi locuim“. Se accentuează
în acest fel nevoia analizei modului „în care oamenii percep lumea şi schimbările
sale, cum angrenajele, mecanismele şi deciziile care le generează modelează
sistemele teritoriale“ (Ianoş, 2000, p. 12).
Iată, deci, că această percepţie asupra geografiei creşte în complexitate dar
păstrează acelaşi caracter sistemic care se accentuează cu timpul. Ca şi în cazul
altor ştiinţe se apelează la concepţia sistemică cu privire la mediului în care trăim,
concepţie care implică puternice corelaţii între toate elementele lumii
înconjurătoare. Nimic din ceea ce există în spaţiul terestru nu poate fi separat,
izolat. Pământul, la care se referea Mehedinţi în definiţia sa în urmă cu un secol,
este un întreg alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele, iar existenţa acestor relaţii
determină prezenţa întregului.
Din această perspectivă, în lucrările de specialitate din ţară şi străinătate s-a
lansat o nouă concepţie în domeniul definirii geografiei. Pornindu-se de la ideea că
această ştiinţă este preocupată în mod evident de studiul tuturor elementelor şi
relaţiilor în spaţiu s-a ajuns la concluzia că, în esenţă, subiectul de studiu al
geografiei este sistemul teritorial conceput ca „ansamblu funcţional, constituit din
elemente şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune“ (Ianoş, 2000,
p. 21). Teritoriul este privit din perspectivă geografică atât ca „suport necesar
existenţei umane“, caz în care este vorba despre funcţiile sale complexe, cât şi „ca
un cadru teoretic, în care se desfăşoară procese biofizice şi antropice deosebite“
născut din interpretarea diferenţierilor teritoriale prin prisma calităţii locuirii
(Ianoş, 2000, p. 21).

1.1.2. Evoluţia geografiei


Deşi percepută ca o ştiinţă a zilelor noastre, apărută şi dezvoltată într-un
secol de puternic avânt ideatic, secolul al XIX-lea, preocupări din domeniul
geografiei s-au remarcat cu foarte mult timp în urmă. O radiografie corectă a
procesului de evoluţie a acestei ştiinţe reliefează vechimea sa şi etapele parcurse
până la momentul actual, de o mare complexitate structurală şi conceptuală (fig. 1).
Din această perspectivă, se poate vorbi despre originile antice ale geografiei,
despre calitatea sa descriptivă la început şi care s-a menţinut de-a lungul a multe
secole, având ca rezultat lucrări ce şi-au adus contribuţia la cunoaşterea unor noi
teritorii cu caracteristicile lor fizico-geografice, antropice şi economice, şi, în final,
la cunoaşterea întregului spaţiu terestru.
Secolul al XIX-lea reprezintă un moment de cotitură în evoluţia tuturor
ştiiţelor şi implicit a geografiei, care, din acest moment, se divide în cele două
ramuri de bază, Geografia fizică, axată pe studiul componentelor naturale ale
spaţiului şi Geografia umană, numită într-o primă fază Antropogeografie,
preocupată de cunoaşterea componentelor antropice. Deşi separate, cele două se
aflau în strânsă corelaţie, studiile rezultate abordând elementele de interes propriu
prin prisma influenţelor rezultate din comportamentul elementelor celeilalte
ramuri. Cu alte cuvinte, analizele cu privire la mediul natural luau în considerare şi
impactul factorilor antropici, iar cele cu privire la populaţie şi activităţile sale
explicau caracteristicile acestora şi din perspectiva influenţelor elementelor fizico-
geografice.
Geografie
umană
Geografie Geografie
umană umană

GEOGRAFIE Geografie Geografie Geografie GEOGRAFIE


GENERALĂ regională regională environmentală GENERALĂ

Geografie Geografie
fizică fizică Geografie
fizică

XIX – XX XX XX XXI
(interf. sec.) (jumăt. sec.) (sf. sec.)

Fig. 1. Evoluţia ipotetică a geografiei (după Ianoş, 2000, p. 14)


O dată cu creşterea cantităţii de informaţii şi a complexităţii cunoaşterii în
toate domeniile de activitate, la jumătatea secolului al XX-lea are loc şi în cadrul
geografiei desprinderea unei noi ramuri, Geografia regională, care nu mai este, ca
în prima parte a secolului, o analiză pe spaţii bine individualizate precum ţările şi
continentele. Această nouă direcţie de studiu „se caracterizează prin
individualizarea unor unităţi geografice relativ omogene din punct de vedere
fizionomic şi funcţional, şi prin analiza integrativă a tuturor componentelor la
nivelul acelor entităţi teritoriale“ (Ianoş, 2000, p. 15). Creşterea interesului pentru
astfel de studii a dus la integrarea Geografiei regionale în domeniul Dezvoltării
regionale, domeniu de o deosebită importanţă în prezent, cu atât mai mult cu cât
susţine colaborarea intensă a diverselor discipline precum economia, sociologia,
urbanismul şi amenajarea teritoriului în vederea găsirii celor mai bune căi de
dezvoltare la nivel regional.
Secolul al XX-lea s-a confruntat însă şi cu reale probleme privind poluarea şi
intensa exploatare a mediului natural, astfel încât acesta se află într-o stare
deplorabilă pe mari areale ale Globului. De aceea, interesul lumii ştiinţifice s-a
îndreptat şi spre acest domeniu în vederea găsirii de reale soluţii pentru rezolvarea
problemelor existente. Geografia s-a raliat, la rândul ei, noilor direcţii de cercetare,
rezultatul fiind apariţia Geografiei mediului sau Geografiei environmentaliste din
punctul de vedere al unor specialişti. Pe fondul interesului crescând pentru
problemele mediului natural, cu ocazia unor importante manifestări internaţionale
s-au lansat noi concepte care scot în evidenţă dorinţa lumii ştiinţifice de a
redirecţiona procesul de dezvoltare. Într-o primă fază, s-a vobit foarte mult despre
ecodezvoltare, considerată o dezvoltare care pe termen mediu şi lung să ţină cont
de caracterul limitat al resurselor exploatate. Mai târziu, în deceniul IX începe să se
utilizeze din ce în ce mai frecvent conceptul dezvoltare durabilă, „o dezvoltare
care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi“ (Raportul Comisiei Mondiale pentru
Mediu şi Dezvoltare, 1987).
Din punctul de vedere al multor specialişti, drumul pe care geografia păşeşte
în prezent o conduce spre o formă de exprimare mult mai complexă şi care se
materializează din ce în ce mai vizibil în aşa numita Geografie globală.
Problematica de bază a acesteia constă în interesul crescând faţă de procesele de
globalizare şi fragmentare în plan spaţial şi temporal, faţă de corelaţia
indestructibilă, de caracterul integrator atât pe verticală cât şi pe orizontală al
componentelor naturale şi antropice (Ianoş, 2000).

1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor


Ramură de bază a geografiei, conturată cu personalitatea sa distinctă la
sfârşitul secolului al XIX-lea, geografia umană şi-a orientat preocupările spre
dimensiunea antropică a spaţiului terestru, fără însă a o separa strict de cea
naturală. Deşi la început interesul său faţă de om ca element al sistemului planetar
şi faţă de activităţile sale în cadrul acestuia a fost unul general, cu timpul s-au
conturat ramuri distincte ce îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi
fenomenelor demografice şi sociale, fie asupra celor ce vizau activităţile
economice. S-au desprins, astfel, ca urmare a creşterii complexităţii problemelor cu
care se confrunta omenirea în secolul al XX-lea dar şi a intensificării relaţiilor
dintre noile ştiinţe apărute în toate domeniile de cercetare, numeroase direcţii
importante de studiu. Geografia populaţiei şi geografia socială s-au născut la
contactul geografiei cu demografia şi sociologia, geografia aşezărilor umane s-a
dezvoltat din relaţiile pe planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul, geografia
comportamentală a apărut la contactul cu psihologia (fig. 2). Acestora li s-a
adăugat o nouă direcţie, care studiază structura şi dimensiunea spaţială a
activităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu şi societatea
omenească, şi anume geografia economică.

SOCIOLOGIE
ECONOMIE
Geografia
populaţiei şi
geografia Geografia
socială economică

Geografie
GEOGRAFIE Geografia
comporta-
PSIHOLOGIE UMANĂ aşezărilor URBANISM
mentală

Geografia
Geografie politică
culturală

ŞTIINŢE
ANTROPOLOGIE
POLITICE

Fig. 2. Ramurile geografiei umane şi relaţiile lor cu alte domenii ştiinţifice


(prelucrare după Ianoş, 2000)

Geografia populaţiei este ramura născută din percepţia omului ca element


component al sistemului teritorial, a cărui prezenţă în centrul acestuia rezultă din
capacitatea sa crescândă de a determina profund evoluţia sistemului. „Relaţia dintre
om şi natură devine o relaţie activă, care relevă în ultimă instanţă funcţia şi
funcţionalitatea fiecărui component al mediului geografic, al mediului înconjurător
în general. Recunoscînd, în mod firesc, factorul uman drept variabilă centrală, este
de la sine înţeles că poziţia şi ponderea celorlalte variabile ale dezvoltării se
raportează la populaţie“ (Cucu, 1981, p. 13).
De aceea, subiecte precum evoluţia temporală a populaţiei, distribuţia şi
mobilitatea sa teritorială, analiza diverselor tipuri de structuri demografice şi a
raporturilor cu celelalte elemente ale sistemului teritorial sunt componente
esenţiale ale acestei ramuri a geografiei şi formează la rândul lor un adevărat
sistem de cunoaştere.
Geografia aşezărilor umane se dezvoltă în strânsă corelaţie cu cea a
populaţiei, reflectând şi mai bine distribuţia spaţială a acesteia, concentrarea ei
teritorială în raport de relaţiile pe care le dezvoltă cu mediul natural. Studiază
modul de viaţă a omului, felul în care acesta îşi organizează teritoriul pe care
desfăşoară activitatea şi care se conturează sub forma aşezărilor urbane şi rurale.
La rândul său un subsistem al geografiei umane, geografia aşezărilor
analizează caracteristicile acestora atât din perspectiva configuraţiei lor spaţiale ca
entităţi în sine şi ca sisteme teritoriale, cât şi din cea a funcţionalităţii lor
economice şi a impactului asupra comportamentului uman.
Geografia economică este „o ştiinţă activă, dinamică, avînd menirea de a
înregistra şi explica modificările intervenite în structura şi funcţionalitatea
comportamentelor spaţiului geografic, în calitatea mediului geografic“ (Velcea,
Ungureanu, 1993, p. 10-11). Ea participă la cunoaşterea şi soluţionarea unor
probleme de importanţă majoră ale omenirii precum inventarierea şi valorificarea
resurselor naturale, evoluţia demografică şi realizarea siguranţiei alimentare a
populaţiei în creştere permanentă, organizarea spaţială a tuturor activităţilor
economice, optimizarea teritorială a circuitului producţietransportconsum etc.
Este, în esenţă, ştiinţa care „aduce în atenţie aspectele economico-geografice ale
marilor domenii ale producţiei materiale (industria şi agricultura), precum şi acelea
ale circulaţiei şi consumului (căile de comunicaţie şi transporturile, legăturile
economice externe şi turismul), legăturile strînse în domeniul diviziunii teritoriale
ale muncii“ (Leţea, Ungureanu, 1979, p. 8).
Complexitatea şi caracterul sistemic al geografiei economice sunt oglindite
în marea varietate a subramurilor sale şi în strânsele relaţii dintre acestea (fig. 3).
Astfel, fiecare subramură studiază elemente distincte ale sistemului economico-
teritorial în marea lor diversitate, dimensiunea spaţială a acestora şi, mai ales,
relaţiile ce se stabilesc între ele, care le determină să funcţioneze ca un întreg în
cadrul sistemului planetar.
În acest sens, perceperea corectă a caracteristicilor diverselor ramuri
industriale nu se poate face fără o bună cunoaştere a caracteristicilor resurselor
energetice, minerale, umane, a diversităţii acestora şi disparităţilor în repartiţia lor
spaţială. Tot astfel, trăsăturile specifice ale activităţilor agricole nu pot fi înţelese în
adevărata lor complexitate decât cunoscând factorii fizico-geografici (naturali) şi
pe cei socio-economici (demografici şi tehnologici) care le determină direct sau
indirect. Nu mai puţin importante sunt problemele pe care le studiază geografia
transporturilor şi care oferă importante informaţii celorlalte ramuri, fără de care nu
se poate înţelege localizarea spaţială a diverselor activităţi economice.
Geografia
resurselor
Geografia
industriei

Geografia
agriculturii

GEOGRAFIE
ECONOMICĂ Geografia
transporturilor

Geografia
schimburilor
Geografia economice
turismului

Fig. 3. Ramurile geografiei economice

Toate acestea reliefează faptul că geografia umană este o ştiinţă ce s-a


dezvoltat ca un sistem în sine la contactul dintre numeroasele ramuri ale geografiei
dar şi dintre acestea şi alte ştiinţe cognitive. De aceea, o bună înţelegere şi
cunoaştere a problemelor pe care le studiază necesită un intens proces de informare
şi corelare a informaţiilor din diverse domenii de studiu. Rezultatele constau în
imagini complexe, sistemice, care oferă datele necesare înţelegerii lumii
contemporane.

1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu


Interesul geografilor români faţă de antropogeografie, aşa cum era numită la
început geografia umană şi economică, s-a remarcat încă din primii ani ai secolului
al XX-lea, când tânăra Societate Geografică Română sprijinea apariţia studiilor cu
privire la resursele naturale, economice şi demografice alături de cele referitoare la
condiţiile fizico-geografice ale ţării. Fundamentele teoretice şi metodologice ale
acestei ramuri au fost puse, însă, de Simion Mehedinţi, pe de o parte în lucrările
sale privind geografia comparată după K. Ritter şi O. Peschel (1901), stepa
românească din punct de vedere antropogeografic (1904), obiectul şi sarcinile
antropogeografiei (1904), iar pe de altă parte prin orientarea pe care o dă
Seminarului de geografie. Multe alte lucrări ale sale dovedesc interesul pe care
marele geograf l-a avut faţă de antropogeografie (Geografia României I, 1983).
Mulţi dintre elevii săi au preluat şi continuat drumul deschis de Mehedinţi în
acest domeniu. Al. Dimitrescu-Aldem a publicat în 1909 un studiu cu privire la
răspândirea populaţiei în Moldova şi mai târziu, în 1912, un altul asupra rolului
României în tranzitul sud-est european. George Vâlsan a realizat în aceeaşi
perioadă studiul asupra unei etape din popularea Ţării Româneşti iar Vintilă
Mihăilescu a aprofundat cercetările în domeniul geografiei urbane cu privire la
oraşul Bucureşti. Multe alte lucrări s-au orientat spre probleme din domeniul
geografiei sociale (Un proiect de geografie socială a României, V. A. Urechia,
1902), a geografiei aşezărilor omeneşti (V. Mihăilescu realizează în 1927 prima
tipologie a satelor din România după fizionomie, formă, textură şi structură) a
geografiei industriei (Localizarea industriilor în România – Studiu de geografiei
economică, Şt. D. Popescu, 1905) etc. (Geografia României I, 1983).

După 1960 se remarcă o diversificare şi accentuare a preocupărilor în toate


ramurile geografiei umane şi economice, sub influenţa cerinţelor practicii sociale,
ale amenajării şi sistematizării teritoriale. […]
În cadrul geografiei umane o dezvoltare importantă o are geografia urbană.
Pe fondul numreoaselor studii consacrate mai tuturor oraşelor se evidenţiază primele
clasificări funcţionale ale acestora […]. Se realizează prima sinteză asupra oraşelor
României […], umrată de lucrări de geografie urbană cu profil regional […], sinteze
asupra unor grupări urbane […], hărţi de profil […].
În geografia rurală a fost elablorat comceptul de „complex rural“, privit ca o
realitate social-teritorală, în care vatra, moşia, populaţia şi activităţile acesteia
trebuie analizate în strînsă corelaţie. Prima clasificare funcţională a aşezărilor rurale
[…] a fost urmată de aplicări la nivel regional […].
Alte studii au abordat aspecte privind gruparea şi dispersia aşezărilor rurale
[…], distribuţia pe altitudine a acestora […], aşezările de altitutdine […],
dezvoltarea industrială a satelor […], metodologia stabilirii potenţialului economic
al aşezărilor rurale […].
În geografia populaţiei precumpănesc problemele privind evoluţia repartiţiei
teritoriale şi structura acesteia […], specificul mişcării migratorii interne […], atât la
scară naţională, cît mai ales în cadrul diferitelor unităţi teritoriale, unele aspecte de
geografie aplicată […], la care se adaugă şi hărţi de profil, ca de exemplu cea a
mobilităţii populaţiei şi a forţei de muncă din Atlas. R. S. România (1978).
În cadrul geografiei economice s-a realizat trecerea de la faza descritiv
cantitativă de început la analiza complexă a factorilor care determină dezvoltarea şi
structura teritorială a ramurilor economiei naţionale, precum şi a implicaţiilor în
modificarea peisajului geografic.
Geografia industriei a devenit o direcţie reprezentativă în cercetarea
geografică, în concordanţă cu mutaţiile profunde intervenite în structura şi repartiţia
teritorială a acestei activităţi cu efecte directe în dezvoltarea altor ramuri ale
economiei. Atenţia se îndreaptă proritar spre problemele de tipologie şi regionare a
industriei în ansamblu sau pe ramuri, precizîndu-se, cu acest prilej, conţinutul unor
categorii taxonomice: regiunea, nodul sau gruparea, centrul industrial, zona
funcţională industrial-urbană, platforma industrială etc. […].
Au fost abordate, totodată, aspecte ale structurii regionale a industriei […],
ale raportului dintre industrializare, rubanizare şi mediu înconjurător […] sau ale
diferitelor ramuri […] ş.a. Problemele geografice ale industriei au o largă refelctare
în numeroase studii regionale, ca şi în hărţile din Atlas. R. S. România (1977–1978).
Geografia agriculturii şi utilizării terenurilor a cunoscut de asemenea o amplă
dezvoltare în ultmile decenii, principalele probleme abordate referindu-se la
utilizarea terenurilor […], la forţa de muncă în agricultură […], la dezvoltarea
diferitelor ramuri agricole […], la formarea şi funcţionalitatea zonelor periurbane
[…], la modernizarea agriculturii şi îmbunătăţirile funciare […]. S-au abordat
problemele tipologiei agricole […], elaborîndu-se şi un studiu de sinteză asupra
geografiei agriculturii din România. […]
Studiile de geografie a căilor de comunicaţii şi transporturilor, deşi mai
reduse numeric, cuprind aspecte privind evoluţia, dinamica şi strictura traficului de
mărfuri şi călători, legăturile economice, ariile şi centrele de convergenţă a
transporturilor, un loc principal deţinînd studiile consacrate transporturilor maritim
şi fluvial […], celor feroviare[…] etc.
Geografia turismului s-a dezvoltat ca ramură interdisciplinară în raport direct
cu intensificarea valorificării potenţialului turistic natural şi social-cultural al
României, o contribuţie importantă revenind colocviilor naţionale organizate
periodic de Institutul de geografie şi Institutul de economia comerţului interior şi a
turismului, încpînd din 1968, în urma cărora au fost publicate trei volumede lucrări.
Printre problemele abordate sînt de menţionat cele privind regionarea turistică […],
turismul internaţional […], tipurile de localităţi turistice […], dezvoltarea turismului
în profil regional […] (Geografia României I. Geografia fizică, 1983, p. 44-45).

Importante lucrări au apărut în ultimile două decenii ale secolului trecut dar
şi în primii ani ai acestui secol. Numeroase sunt cele referitoare la geografia
populaţiei şi aşezărilor lumii şi la geografia economică mondială, care oferă
studenţilor geografi dar şi celor ce îmbrăţişează alte domenii de studiu, precum cel
economic, informaţii bogate cu privire la tendinţele actuale de evoluţie a societăţii
la nivel mondial, la noile caractarestici ale acesteia, la potenţialul de dezvoltare al
diverselor regiuni ale Globului. De asemenea, literatura geografică românească s-a
îmbogăţit cu studii evoluţia economiei româneşti în perioada de tranziţie, lucrări
esenţiale pentru înţelegerea problemelor cu care se confruntă societatea
românească în ultimii ani şi care sunt deosebit de utile în vederea realizării de
programe de dezvoltare viabile în viitor.

1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică


Ca toate celelalte ştiinţe moderne ale zilelor noastre, de-a lungul evoluţiei
sale complexe, geografia şi-a dezvoltat o metodologie de lucru bazată pe principii
şi metode comune tuturor ştiinţelor sau specifice acestui domeniu de studiu.
Acest sistem teoretico-metodologic se compune din principii, reprezentând
elementele teoretice fundamentale, pe baza şi în jurul cărora se dezvoltă o serie de
metode de lucru, ce oferă posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii modului în care
funcţionează sistemul teritorial în marea sa complexitate.
Cele mai importante principii ce stau la baza cunoaşterii geografice, utilizate
inevitabil în activităţile de cercetare ale specialiştilor din domeniu sunt: principiul
repartiţiei spaţiale, cel al integrării geografice şi principiul cauzalităţii. Ca metode
importante de lucru în geografie menţionăm: metoda inductiv-deductivă, metoda
analizei şi sintezei, metoda istorică, metoda cartografică, metoda statistico-
matematică şi metoda modelelor.
Principiul repartiţiei spaţiale, numit în literatura geografică şi al extensiunii,
al suprafeţei sau al arealului, este specific geografiei, a fost creat şi utilizat pentru
prima dată în studiile din acest domeniu, exprimă esenţa sa, cea a distribuţiei
teritoriale a tuturor elementelor şi fenomenelor globale. Pe baza acestui principiu
„se urmăreşte în primul rînd stabilirea masei elementelor componente sau a celor
dominante, precum şi zonalitatea şi intra sau azonalitatea geografică“ (Coteţ,
Nedelcu, 1976, p. 12). În cadrul geografiei umane se regăseşte frecvent principiul
repartiţiei spaţiale în analizele efectuate cu privire la distribuţia pe suprafaţa
Globului a diverselor elemente şi fenomene socio-economice. Acesta este, în
esenţă, punctul de întâlnire al geografiei cu economia, cel care a dat naştere la două
ştiinţe înrudite, geografia economică şi economia spaţială.
În strânsă relaţie cu acest principiu se află metoda cartografică, la rândul său
o metodă specifică geografiei chiar dacă în prezent este utilizată de numeroase alte
ştiinţe. Constă în cartarea elementelor, proceselor şi fenomenelor de diverse
categorii având ca rezultat hărţile. Harta, reprezentare în plan orizontal,
generalizată şi micşorată a suprafeţei terestre, este un instrument esenţial al
geografiei cu ajutorul căruia studiile oferă informaţii complexe şi concrete cu
privire la fenomenele analizate. Geografia umană utilizează permanent această
metodă, venind astfel în ajutorul cunoaşterii şi completând studiile realizate în
domeniul sociologiei, demografiei, economiei etc. Numeroase sunt exemplele de
hărţi ale populaţiei, aşezărilor umane, ale activităţilor industriale, agricole, ale
transporturilor, turismului, construite, cele mai multe dintre ele, pe un suport
specific geografiei umane şi anume harta administrativ-teritorială la nivel naţional
şi harta politică a lumii, la nivel mondial. Aceasta din urmă, prin ea însăşi, este un
bun exemplu de materializare a principiului repartiţiei spaţiale prezentând
distribuţia şi extensiunea areală a ţărilor lumii (fig. 4).
Toate lucrările de geografie umană cuprind numeroase reprezentări
cartografice care reprezintă pe de o parte un important suport vizual al informaţiilor
cuprinse în studiile respective dar, în acelaşi timp, le completează pe acestea,
deţinând la rândul lor un bogat conţinut ideatic. Pe de altă parte, cercetarea
economico-geografică, având la bază ideea de spaţialitate a fenomenelor şi
proceselor nu se poate lipsi de hartă care oferă însăşi imaginea dezvoltării în spaţiu
a acestora.
Principiul integrării geografice, introdus de Karl Ritter, aduce geografiei un
plus de profunzime în procesul său de cunoaştere. Aşa cum Vintilă Mihăilescu
preciza în 1968, studiile geografice nu pot face abstracţie de corelaţiile sau
conexiunile dintre elementele complexului în aria sau ariile teritoriale respective,
de locul pe care îl ocupă spaţiul, de rolul pe care îl joacă fiecare element în
complex. Astfel, „integrarea geografică se realizează atât de la parte la întreg, adică
de la regional la general, prima furnizând datele concrete necesare generalizării, cât
şi în sens invers, deoarece studiul legităţilor generale ale dezvoltării şi repartiţiei
0 10000Fig. 4. Repartiţia spaţială a statelor pe Glob
Kilometers
geografice a fenomenelor se referă tot timpul la unităţile teritoriale în cadrul cărora
se conturează aceste fenomene“ ( p. 143).
Este de la sine înţeles faptul că aceste conexiuni se referă în esenţă la o
relaţie pe verticală între elementele sistemului geografic, în speţă a celui
economico-mondial (fig. 5). Toate analizele realizate la nivel macroteritorial, şi
anume nivelul economiei mondiale, se bazează pe studii efectuate la nivel
microteritorial, cel al economiilor naţionale şi invers. Se remarcă, astfel, faptul că
orice disfuncţionalitate în procesele socio-economice ale statelor determină reacţii
în economia mondială şi, de asemenea, crizele sau creşterile economice globale
influenţează benefic sau negativ diverse regiuni sau state ale lumii.

MACRO-
TERITORIAL
(GENERAL)

MICRO-
TERITORIAL
(PARTICULAR)

Fig. 5. Corelaţia dintre nivelurile micro- şi macroteritorial


ale sistemului geografic

Localizarea geografică a caracteristicilor demografice şi a activităţilor


economice devine în acest fel dependentă nu doar de potenţialul local, ci şi de
direcţiile de evoluţie ale proceselor socio-economice la nivel mondial, mai ales în
contextul tendinţelor de globalizare actuale.
O interesantă imagine a rolului pe care îl joacă principiul integrării în
cunoaşterea economico-geografică este cea redată de G. Erdeli şi colaboratori în
lucrarea Geografie economică mondială: „…, zona funcţională se integrează
într-un centru industrial, acesta se integrează într-o unitate taxonomică superioară a
regionării industriei – grupare sau regiune industrială – regiunea fiind integrată la
rândul ei în complexul economiei naţionale care la rându-i poate fi integrat şi să
facă parte din sistemul economic mondial“ (p. 10).
Metode specifice principiului integrării geografice sunt metoda inductiv-
deductivă şi cea a analizei şi sintezei. Ambele rezultă, în esenţă, din îmbinrea a
câte două metode distincte dar strâns corelate. În primul caz, este vorba despre una
dintre cele mai vechi metode utilizate încă din antichitate, compusă din metoda
inductivă care implică cunoaşterea realităţii prin studiul singularului, inducând
„recompunerea pe baza deducţiilor logice ale generalului“ şi cea deductivă ce
porneşte prin deducţie logică de la aspectele generale spre cele singulare. În al
doilea caz este vorba despre una dintre cele mai utilizate metode în geografie, ce
îmbină analiza, constând în descompunerea elementelor, proceselor şi fenomenelor
în vederea cunoaşterii lor în profunzime, cu sinteza, care reintegrează părţile,
recompunând sistemele iniţial descompuse.
Astfel, pentru înţelegerea caracteristicilor sistemului economic mondial este
necesară cunoaşterea şi clasificarea în amănunţime a tuturor subsistemelor
integrate lui şi anume a regiunilor sau grupărilor industriale, a centrelor industriale
şi implicit a zonelor funcţionale. După o astfel de analiză, prin inducţie se
realizează sinteza, imaginea mai clară a întregului, a economiei mondiale, ce poate
oferi prin deducţie informţii utile cunoaşterii elementelor sale componente şi
anume ramurile industirale, sistemul de transport şi telecomunicaţii, activităţile
agricole de la nivelul global până la cel local.
Principiul cauzalităţii, utilizat pentru prima dată în studiile sale de către Al.
von Humboldt, a reprezentat un pas înainte în procesul de evoluţie a geografiei ca
ştiinţă. Preluat din domeniul filosofiei, acest principiu oferă cercetării geografice o
bază solidă în încercarea sa de a explica dimensiunea spaţială a proceselor şi
fenomenelor naturale şi socio-economice, dezvoltarea lor corelativă în cadrul
sistemului terestru. Relaţiile dintre elemente, procese şi fenomene se conturează ca
o „materializare“ a strânsei interdependenţe dintre cele două noţiuni fundamentale:
cauza şi efectul (fig. 6). Astfel, orice proces sau fenomen se poate constitui în
cauză sau efect al altui proces sau fenomen, rezultatul fiind o continuă înlănţuire a
acestora.

CAUZĂ EFECT

Fig. 6. Corelaţia cauză – efect

Studiilor de geografie umană le este indispensabil un astfel de principiu ce


oferă posibilitatea înţelegerii aprofundate şi corecte a evoluţiei tuturor elementelor
componente ale sistemului socio-economic. Procesul actual de reorientare spaţială
a unor activităţi are drept cauze fenomene şi procese naturale, politice, sociale şi
economice ce compun întreaga evoluţie istorică a Terrei şi va determina la rândul
său o nouă configuraţie spaţială.
Una dintre metodele utilizate permanent în cercetarea geografică şi care se
corelează perfect cu principiul cauzalităţii este metoda istorică, ce oferă studiilor
geografice dimensiunea temporală. Evoluţia istorică a componentelor sistemului
economico-geografic se constituie într-o corelaţie continuă cauză – efect. „Aşa, de
exemplu, analiza economico-geografică a unei mari zone de concentrare
industrială, în prezent nu poate fi făcută fără analiza mai înâi a factorilor care au
determinat apariţia şi dezvoltarea în acea regiune a unui nucleu industrial (resursele
de materii prime şî energetice, resursele de forţă de muncă, infrastructură de
transporturi etc.), fără înregistrarea fiecărui moment al dezvoltării acestuia până la
forma actuală. Pentru ca mai apoi, pe baza datelor înregistrate să se poată elabora
modele de dezvoltare în viitor a acestei regiuni“ (Erdeli şi colab., 2000, p. 12).
Indispensabilă geografiei umane este şi metoda statistico-matematică care îi
oferă acesteia o bază ştiinţifică reală. Astfel, studiile se ancorează profund în
realitate, dimensiunea lor cantitativă susţinând-o pe cea pur teoretică. O altă
metodă modernă, cea a modelelor vine să completeze bogatul sistem teoretico-
metodologic al geografiei prin „imitarea materială sau mentală a unui sistem ce
există în realitate“, „prin construirea specială de analogii cu care sunt reproduse
principiile organizării şi funcţionării acestuia“ (Erdeli şi colab., 2000, p. 12).
Implică realizarea de modele fizice, grafice, matematice, care lărgesc drumul
înţelegerii realităţii. O variantă şi în acelaşi timp suportul material al metodei
modelelor este metoda experimentală, prin care procesele şi fenomenele reale sunt
reproduse într-un spaţiu artificial în vederea studierii lor în condiţii alternative.
1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial

1.2.1. Concepte
Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se confruntă societatea
mondială în prezent, pentru cunoaşterea în profunzime a structurii sale actuale toate
studiile moderne abordează subiectul din perspectivă sistemică. Geografia nu face
excepţie de la această regulă, pornind în analizele realizate cu privire la activităţile
economice de la relaţia ce se stabileşte între cele două concepte: sistem teritorial –
sistem socio-economic.
Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci reprezintă o altă
treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare. Abordarea sistemică a apărut odată
cu amplificarea problemelor cu care se confruntau toate domeniile ştiinţifice, odată
cu relevarea relaţiilor de interdependeţă existente între toate elementele studiate
până la un moment dat ca entităţi independente. În geografie apare, astfel,
conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea tuturor elementelor
sistemului natural, ale sferei economice şi demografice […] într-un tot unitar,
riguros delimitat teritorial“ (Cucu, 1981, p. 9). Se sublinia necesitatea studierii în
ansamblu a elementelor din teritoriu şi, cu precădere, a relaţiilor dintre ele nu doar
pentru a înţelege ci şi pentru a putea prognoza comportamentul, evoluţia lor
temporală şi spaţială.
Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, să accentueze această idee. Este
considerat un „ansamblu funcţional, constituit din elemente şi relaţii, care au ca
finalitate atingerea unor ţeluri comune“ (Ianoş, 2000, p. 21), şi reprezintă, în
esenţă, obiectul de studiu al geografiei, ca urmare a faptului că abordarea sistemică
se realizează în spaţiu, teritorial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un
suport al existenţei, al evoluţiei şi, pe de altă parte, un cadru teoretic pentru
desfăşurarea tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În concluzie, „sistemul
teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială, care are
în vedere atingerea unor finalităţi de ordin social-economic şi cultural“ (Ianoş,
2000, p. 21).
Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului teritorial
reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine. Este un pas esenţial în
procesul de studiere a diverselor areale ce compun spaţiul terestru, o teoretizare a
caracteristicilor specifice acestora.
Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe diverse niveluri
de analiză: macroscară, mezoscară, microscară. Primul este nivelul de referinţă
maxim, cel mai complex, care însumează totalitatea celorlalte două niveluri şi care
se caracterizează printr-un grad mare de heterogenitate. Din această perspectivă
putem vorbi despre un sistemul teritorial global, mondial. Cel de al doilea nivel
vizează spaţiile intermediare, de o complexitate medie în raport cu nivelul superior
şi care se integrează organic în acesta. Astfel de sisteme teritoriale pot fi
considerate arealele continentale dar şi cele regionale din cadrul lor. La nivel de
microscară se află sistemele teritoriale naţionale şi cele locale, care, cu mult mai
simple, se integrează şi le alcătuiesc pe cele superioare (fig. 7).
Fig. 7. Nivelurile de abordare analitică a sistemului teritorial

„Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succesivă, încât


marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi, care nu se regăsesc
la nivelele inferioare. Organizarea de ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe
nivele ierarhice ale realităţii, după care prin operaţiuni de agregare (dezagregare)
funcţională pot rezulta unităţi viabile pentru o dezvoltare de perspectivă“ (Ianoş,
2000, p. 37).
Aşa cum reiese din definiţie, sistemul teritorial este alcătuit din elemente şi
relaţiile dintre ele. Elementele componente sunt atât cele naturale, care constituie în
esenţă mediul natural sau subsitemul teritorial pur natural, cât şi cele social-
economice ce formează subsistemul teritorial antropic. Ambele, aflate într-o
permanentă interacţiune atât ca subdiviziuni ale întregului sistem cât şi prin
intermediul propriilor elemente componente, reprezintă nivelul macro-structural.
Fiecare subsistem menţionat este la rândul său alcătuit din subsisteme specifice
aflate într-o strânsă corelaţie. Astfel, macro-sistemul teritorial pur natural este
format din 6 subsisteme majore între care relaţiile de interdependenţă au o
specificitate anume (fig. 8). Orice areal de pe suprafaţa terestă se caracterizează
printr-un relief cu anumite caracteristici şi printr-un climat care este întotdeauna
determinat de amplasarea teritoriului respectiv pe Glob. Relaţiile care se stabilesc
între relief şi climat sunt reciproce, relieful determinând clima locală prin altitudine
şi expoziţia versanţilor iar clima favorizând modificările geomorfologice ale
suprafeţei terestre în primul rând prin eroziune pluvială. Astfel de relaţii de
reciprocitate se stabilesc între toate subsistemele componente, rezultatul fiind un
sistem teritorial unic, irepetabil spaţial şi temporal.
Fig. 8. Structura macro-sistemului teritorial pur natural
(după Ianoş, 2000)

Macro-sistemul teritorial antropic este alcătuit la rândul său din subsisteme


socio-economice: populaţie, aşezări umane, activităţi economice, comportamentul
comunitar, fiecare conturându-şi un mediu specific. Relaţiile dintre ele sunt mult
mai dinamice şi se dezvoltă activ în jurul macro-sistemului natural de care sunt
dependente şi pe care îl influenţează intens (fig.9). Populaţia este elementul
primordial, esenţial al sistemului antropic, cea care determină şi configurează toate
celelalte subsisteme şi care nu poate exista la rândul său fără acestea. Mediul
economic se naşte din activităţile populaţiei cu care se află, astfel, într-o
permanentă interdependenţă. Îi oferă acesteia hrana, serviciile şi veniturile necesare
existenţei şi se aprovizionează cu forţa de muncă de care este direct dependent. O
strânsă corelaţie se realizează între economie şi mediul natural în care se dezvoltă,
preluând de la acesta resursele ce îi asigură existenţa, modificându-i puternic
caracteristicile printr-un proces intens de antropizare.
Fig. 9. Interrelaţiile dintr-un sistem teritorial puternic antropizat
(după Ianoş, 2000)

Sistemul economic se dovedeşte, astfel, a fi o componentă importantă a


sistemului teritorial, un subsistem antropic al acestuia, alcătuit dintr-un număr
însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. În acest sens, fiecare tip de activitate,
fiecare ramură economică sunt, la rândul lor, subsisteme interdependente (fig. 10).
Activităţile agricole sau cele industriale se constituie în elemente componente ale
acestor ramuri economice, există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi ci
mai ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. De asemenea, esenţiale sunt
conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte ramuri ale sistemului
economic. De exemplu, cultura plantelor reprezintă o importantă sursă de materie
primă pentru industria alimentară şi, la rândul său, se aprovizionează din industrie
cu produsele chimice şi utilajele necesare lucrărilor agricole. Multe astfel de
corelaţii se stabilesc între toate activităţile economice, în marea lor majoritate fiind
susţinute de infrastructura de transport şi telecomunicaţii, baza materială a
sistemului de conexiuni.
Fig. 10. Sistemul economic – subsisteme şi relaţii
La nivel mondial sistemul economic este deosebit de complex ca urmare a
faptului că se dezvoltă pe aproape întreaga suprafaţă terestră, extrem de
diversificată din toate punctele de vedere. În acest context, dificultatea cunoaşterii
şi înţelegerii structurii şi caracteristicilor sale este accentuată şi nu poate fi depăşită
decât printr-o abordare sistemică.

1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului


economic
O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a economiei mondiale
implică abordarea corelativă a celor două noţiuni menţionate anterior şi anume
sistemul teritorial şi sistemul economic. În lucrarea sa Sisteme teritoriale, I. Ianoş
reliefează una dintre caracteristicile conceptului respectiv:
„Similar altor entităţi spaţiale, sistemul teritorial reprezintă un spaţiu limitat,
unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe mai multe nivele trofice, prin
intermediul a numeroşi agenţi. Aceştia, utilizând simultan şi succesiv procesele
compatibile existente, introduc în circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse
utilizabile“ (p. 35).
Astfel este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial ale cărui
elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse, agenţi, procese, produse şi
nivele trofice şi se află în relaţii permanente de interconexiune.
Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului economic, ca
element component al sistemului teritorial, ceea ce ar reprezenta o transpunere la
un alt nivel a imaginii deja create (fig. 11). Sistemul economic are dimensiunea sa
spaţială, prezintă limite teritoriale induse atât de caracteristicile fizico-geografice
cât şi de cele socio-economice. Există prin recilarea propriilor resurse prin
intermediul nivelelor trofice, care reprezintă în esenţă ansambluri de procese. Aşa
se poate explica consumul permanent în interiorul sistemului economic de resurse
precum cele energetice (cărbuni, petrol, gaze naturale, energie electrică etc.),
minerale (feroase şi neferoase), agricole (vegetale şi animale), informaţie etc.
Elementele active în cadrul sistemului, agenţii, sunt întreprinderile din toate
domeniile (agricol, industrial, de servicii) şi de toate categoriile (mici, mijlocii,
mari, multinaţionale), care acţionează la toate nivelele, de la cel local până la cel
global. Acestea reciclează resursele, transformându-le în produse (industriale,
agricole) care, la rândul lor, devin resurse pentru alţi agenţi. Întreprinderile, agenţi
ai sistemului economic, desfăşoară diverse activităţi, reprezentând în esenţă
procesele imanente sistemului. Numărul şi diversitatea acestora este deosebit de
mare, ele putând fi grupate în categorii precum activităţile de exploatare a
resurselor, cele industriale, de prelucrare, cele agricole şi cele de servicii. Toate se
află într-o permanentă relaţionare dând naştere nivelelor trofice de tipul
tehnotrofiei şi nootrofiei. În cea de a doua categorie intră procese precum
amenajarea, planificarea, finanţarea şi dezvoltarea, fără de care economia nu poate
exista.
O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel. Complexitatea ei este cu atât
mai mare cu cât nivelul este mai înalt. Numărul elementelor componente ale
sistemului economic global este mult mai mare ca, de altfel, şi diveristatea lor. Pe
plan modial vom regăsi toată gama de resurse localizate şi grupate în raport de
condiţiile fizico-geografice dar şi de cele socio-economice. În raport de poziţia lor
pe Glob şi de modul şi intensitatea exploatării se conturează localizarea agenţilor
economici, care desfăşoară activităţi specifice şi creează produsele necesare
continuării procesului productiv. La nivel microteritorial, sistemul se reproduce
întocmai, dar complexitatea sa este mai redusă şi reflectă specificul locului. Aşa
apar regiuni caracterizate prin economii preponderent agricole iar altele cu profil
industrial. Fiecare dintre acestea sunt rezultatele ofertei mediului şi funcţionează cu

Sistem teritorial Sistem economic

Resurse
Resurse energetice, minerale,
agricole, informaţie

Întreprinderi
Agenţi industriale, agrilocle, de
servicii

Activităţi
Procese industriale, agricole, de
servicii

Produse şi servicii
Produse industriale, agricole,
de transport

Tehnotrofia
stocarea, canalizarea,
calificarea forţei de muncă,
construcţia, urbanizarea
Niveluri trofice
Nootrofia
amenajarea, planificarea,
finanţarea, dezvoltarea

Fig. 11.
elemente şi procese specifice. Analiza lor va scoate în evidenţă asemănarea
rezultată din tiparul sistemic (elementele şi relaţiile dintre acestea) dar şi
deosebirile la nivelul fiecărui element şi proces (în regiunile agricole funcţionează
preponderent întreprinderi agricole, care exploatează şi prelucrează resursele
vegetale şi animale ale mediului; în regiunile industriale predomină întreprinderile
industriale a căror producţie se bazează pe resurse variate – energetice, minerale,
agricole – şi al căror out-put este foarte diversificat).
Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se naşte imaginea
reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic. De aceea, se au în vedere
marile componente: natura, omul, societatea, construcţiile şi recipienţii, reţelele.
Mediul natural este suport al economiei mondiale, un suport fizic ce oferă resursele
necesare existenţie sale. Omul este elementul activ (forţă de muncă), organizatoric
(planificare, administrare), creativ (informaţie) fără de care economia ar fi o
noţiune lipsită de substanţă. Societatea este cadrul în care economia îşi desfăşoară
activitatea, prin intermediul căreia se dezvoltă. Construcţiile şi recipienţii sunt
formele care asigură spaţii de stocare, adăpost, loc de muncă iar reţelele sunt
structurile şi tehnicile de transfer a resurselor, produselor, informaţiilor etc. Toate
acestea se materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe suprafaţa Terrei
deşi, în esenţă, componentele de bază rămân aceleaşi.
1.3. Teorii şi factori de localizare

Orice studiu cu privire la sistemul economic trebuie să abordeze şi


dimensiunea spaţială a acestuia. Fără o astel de analiză imaginea creată poate fi
considerată imaterială, ireală atât timp cât materialitatea lumii în care trăim implică
spaţialitate şi temporalitate. Din acest punct de vedere, activităţile economice
reprezintă acţiuni rezultate din efortul indivizilor, al societăţii umane în vederea
obţinerii de avantaje în relaţie cu mediul şi cu ea însăşi, acţiuni care se desfăşoară
într-un spaţiu delimitat şi într-un anumit interval de timp. Având în vedere toate
acestea, studiile realizate pe teme economice trebuie să aibă la bază o temeinică
teoretizare şi metode de analiză bine conturate.

1.3.1. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică


Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente noi,
necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce mai dificile,
rezultate din permanenta creştere a complexităţii sistemului economic mondial,
economia spaţială este o ştiinţă aflată în zona de interferenţă a economiei şi
geografiei. La baza sa stau teoriile economice cu finalitate spaţială, şi anume cele
ale lui Von Thünen şi Weber, ce au adus ca element esenţial în analiză, spaţiul.
Prin prisma acestei ştiinţe relativ noi, spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un
ansamblu de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor. Dimensiunea
spaţială inclusă în analizele economice determină un element esenţial al acestora, şi
anume nivelul preţurilor care este direct influenţat de cheltuielile de transport ce
„afectează nu numai preţurile de pe piaţă, ci şi locaţia condiţiilor favorabile
producţiei“ (Blaug, 1992, p. 650).
Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a făcut posibilă în
continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi teorii economice ca de exemplu
teoria neo-clasică a producţiei. Odată realizată această fuziune, de către A. Predöhl
(1955), apoi de către W. Isard (1956) şi L. N. Moses (1958), s-a urmărit
generalizarea şi permanentizarea relaţiei. Drept rezultat, s-a remarcat pe parcurs o
dezvoltare a demersului economiei spaţiale prin prisma unor noi teorii având la
bază structura caracteristică teoriei neo-clasice: teoria micro-economică a
localizării producătorului şi mai târziu a consumatorului, teoria echilibrului spaţial
(structurarea ariilor de piaţă pentru acelaş produs într-un spaţiu global dat), teoria
echilibrului general (definiţia condiţiilor de echilibru a unui sistem interdependent
de localizări).
Toate aceste teorii specifice economiei spaţiale se confruntă, însă, cu unele
limite în ceea ce priveşte raportul ce se stabileşte între spaţiul economic şi cel
geografic. În demersul lor, acestea pornesc de la necesitatea de a descoperi, sub
aparenţa unei fragmentări a spaţiului geografic, principiile ordinii, care permit
reconstituirea inteligibilului. În acest scop, ele elimină mare parte din
caracteristicile geografice ale spaţiului, cu scopul de a le reintroduce ca obiecte
economice. Metoda constă în adoptarea unui spaţiu geografic abstract, în cadrul
căruia o logică ipotetică va trasa o reţea de sub-structuri. Acest spaţiu dat se
caracterizează printr-un număr de proprietăţi (omogenitate, izotropie, continuitate),
care permit utilizarea unor structuri matematice simple. Astfel, deşi teoriile îşi
propun să creeze imagini plauzibile, peisajele rezultate nu sunt reale. De aceea, s-a
simţit nevoia unei reintroduceri de elemente variabile, care deformând modelele
teoretice, permit aproximarea realităţii. Astfel de încercări au făcut economiştii
începând cu Weber până la Lösch şi Von Böventer. Dar nucleul iniţial de
abstractizare este atât de redus, iar spaţiul real atât de variat încât nu se poate
introduce în mod repetat realul în teorie, fără să se afecteze nu numai coerenţa
modelului dar şi scopul său.
În contrast cu economia spaţială, geografia economică consideră spaţiul ca
element central, fundamental al sistemului complex, care este economia mondială.
Acesta nu poate fi eliminat din analizele economice, varietatea sa deosebită şi
marea sa complexitate dând personalitate structurilor economice. Pentru geografi
spaţiul nu este un simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. El implică
conexiuni, transformându-se la rândul său într-un sistem. Aceste conexiuni trebuie
determinate pentru a înţelege evoluţia economică. De asemenea, el nu este un
simplu suport pentru activităţi. Geografii îl consideră un element activ ce suferă
influenţe din partea altor elemente, dar la rândul său le determină prin
personalitatea sa.

1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică


spaţială
În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea spaţială se
disting trei etape importante:
a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei politice
începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor XVI-XVIII.
Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă integrării factorului
spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor.
În acest sens, în 1755 economistul Richard Cantillon, considerat precursorul
analizei de localizare a activităţilor economice, a schiţat în lucrarea sa Essai sur la
nature du commerce en général o teorie pornind de la repartiţia populaţiei şi a
activităţilor ei studiind astfel ariile de populare, situarea lor, mărimea şi zonele lor
de atracţie. Scopul analizei era acela de a face economii la transport, element cu un
rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. Cantillon lansa încă din acea
perioadă ideea existenţei unor pieţe de desfacere de diferite mărimi, în funcţie de
intensitatea relaţiilor comerciale dintre oraşe şi sate. Aceste relaţii erau la rândul lor
determinate de transporturi, astfel încât preţurile de pe pieţele urbane influenţau
repartiţia culturilor în jurul oraşelor.
b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David Ricardo şi se
desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Este peioada în care se elimină
peocupările spaţiale din analiza teoretică, singura excepţie făcând-o prin lucrările
sale economistul german Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). Dar, „în
contrast cu scriitorii secolului al 18-lea care au atins problemele distanţei şi zonei,
Thünen a urmărit să redea un model geografic care să evidenţieze rolul distanţei şi
zonei prin construcţia sa“ (Blaug, 1992, p. 650-651).
În lucrarea „Statul izolat“ apărută la Hamburg
în 1826, el a stabilit, printr-un efort deosebit de
abstractizare, unele principii generale, ce explică
localizarea culturilor şi delimitarea ariilor de piaţă
dând naştere astfel teoriei localizării activităţilor
agricole.
Demersul său ştiinţific porneşte de la stabilirea
unor postulate, necesare pentru a putea realiza o
schemă teoretică. Astfel, spaţiul în teoria lui Thünen
este unul simplificat: un teritoriu agrar perfect
omogen, o câmpie uniformă, continuă şi izolată,
dotată cu facilităţi de comunicare echivalente în
toate direcţiile, în centrul său aflându-se un oraş care
reprezintă piaţa de desfacere a produselor agricole. Într-un astfel de spaţiu izolat şi
uniform autorul încearcă să reliefeze principiile care determină reducerea la
minimum a costului transportului şi, implicit, maximizarea rentei funciare, a
profitului. Altfel spus, „scopul numeroaselor sale idei abstracte era să izoleze
cheltuielile de transport, ca funcţie liniară a distanţei, de toţi ceilalţi factori care
influenţează locaţia producţiei agricole şi modul de utilizare a terenului, cum ar fi:
clima, topografia, calitatea solului, cererea locuitorilor de la oraş, calitatea
managementului fermelor, tehnologia pregătirii hranei, mijloacele de transport din
dotare etc. (Blaug, 1992, p. 651).“ Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de
cultură sub forma unor areale concentrice (fig. 12). Regula generală este aceea că,
cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte cu atât preţul terenurilor şi intensitatea
culturilor scad. Rezultă de aici ideea că pe terenurile scumpe din apropierea pieţei
de desfacere trebuie amplasate culturi intensive. Excepţie de la această regulă fac

Localitatea centrală

Agricultură intensivă/creşterea
intensivă a animalelor

Silvicultură

Cultura extensivă a cerealelor

Creşterea extensivă a animalelor

Fig. 12. Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen


doar culturile voluminoase sau cele perisabile al căror transport pune probleme.
Aceasta a fost prima aplicare a metodei izoliniilor, metodă ce ulterior va fi
dezvoltată şi intens utilizată.
Mai târziu, economistul geman, simţind nevoia apropierii de realitate a
teoriei sale, a introdus noi elemente spaţiale, care determinau distorsiuni
importante. Aşadar, a luat în considerare o cale navigabilă, prezenţa mai multor
localităţi în locul uneia singure, a ţinut cont de ponderea inegală a fiscalităţii, de
variaţia feritlităţii solului, ş.a.m.d. Aceste elemente au accentuat caracterul spaţial
al teoriei, crescându-i inevitabil valoarea.
c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei dar într-un mod
care îl particularizează. La începutul secolului al XX-lea, între anii 1920-1940,
ramuri ale economiei politice specializate în studii spaţiale se dovedesc a susţine
teorii economice, în care elementele centrale sunt la origine a-spaţiale.
Una dintre aceste teorii este cea a
economistului german Alfred Weber (1868-
1958), veritabilă teorie a localizării industriei.
Aceasta este considerată „proiecţia economiei
pure în domeniul spaţial“ şi propune, ca şi teoria
lui Thünen, un demers deductiv bazat pe un
anumit număr de postulate: spaţiul omogen
(câmpie uniformă), resurse şi pieţe cu localizare
cunoscută, cost al transportului proporţional cu
distanţa (funcţie liniară a greutăţii şi distanţei),
forţa de muncă în cantităţi nelimitate şi cu salariu
constant, uzinele industriale produc un singur
produs. Scopul teoriei fiind minimizarea
costurilor totale de transport ale intrărilor şi
ieşirilor şi maximizarea profiturilor, concluzia la
care autorul ajunge este aceea că întreprinderea
se instalează în spaţiile favorabile din acest punct de vedere.
Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în trei etape.
Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care costul transportului este
optim, utilizând metoda triunghiurilor de localizare. În a doua etapă, Weber şi-a
propus să analizeze distorsiunile create în modelul respectiv de atracţia exercitată
de către centrele cu forţă de muncă avantajoasă, utilizând ca instrument de lucru un
indice al costului muncii. În ultima fază Weber conchide că, în acest spaţiu
economico-geografic, în care îşi plasează demersul, există două tipuri de forţe, de
aglomerare şi de dezaglomerare, care determină repartiţia industriei. Aceste forţe se
materializează prin economii de aglomerare şi economii de dezaglomerare, sursa
conceptelor moderne economii externe şi dezeconomii externe.
În construcţia teoriei sale Weber a luat în considerare patru categorii de
materii prime: „omniprezente“ (materii prime întâlnite pretutindeni), „materiale
localizate“ (obţinute dintr-un singur loc), „materiale pure“ (a căror greutate intră în
totalitate în cea a produsului finit), „materii brute“ (a căror gretuate se pierde
integral sau parţial în procesul de prelucrare). De asemenea, a utilizat doi
coeficienţi tehnici: „indicatorul material“ (raportul dintre greutatea materialelor
localizate şi greutatea produsului finit) şi „greutatea locaţională“ (greutatea totală
care trebuie transportată între toate punctele locaţionale date, exprimată per tonă de
produs finit, având valoarea unu, plus indicatorul materialului). „Dacă procesul
productiv determină un câştig în greutate, indicatorul de material este mai mic
decât unu, iar greutatea locaţională este mai mare decât unitatea, şi, prin urmare,
locaţia uzinei este îndreptată spre punctele de consum“ (fig. 13).

Fig. 13. Cazul creşterii în greutate

„Pe de altă parte, dacă procesul productiv conduce la pierderea greutăţii,


indicatorul de material este mai mare decât unitatea, greutatea locaţională este mai
mare decât doi şi uzina este orientată către locaţiile unde sînt depozitate materiile
prime“ (fig. 14).

Fig. 14. Cazul scăderii în greutate

„Cînd cheltuielile cu forţa de muncă variază, amplasarea uzinei deviază de


la direcţia de transport şi devine o pierdere de bază în raport cu mărimea
«coeficienţilor forţei de muncă» – alt termen tehnic weberian – raportul dintre
cheltuielile cu forţa de muncă per tonă de produs şi greutatea totală atît a intrărilor
cît şi a ieşirilor transportate. În plus, la cheltuielile de transport şi cu forţa de
muncă se adaugă economiile acumulate sub formula economiilor interne,
cheltuielile de marketing, ale apropierii de industriile auxiliare şi forţei de muncă
mai ieftine, care creează tendinţa de grupare a uzinelor în centrelel urbane.
Tendinţa de centralizare este totuşi compensată de lipsa de aglomerare a
efectelor rentelor mai înalte în centrele congestionate“.
„În maniera reală a lui Thünen şi Launhardt, Weber prezintă analiza sa ca o
teorie «pură» a locaţiei, adică, independentă de factorii instituţionali specifici, cum
ar fi: diferenţele între ratele dobînzii, ratele de asigurări, taxele, calitatea
managementului etc., precum şi factorii generali ca: clima şi topografia. În acest
sens, el arată că ea este aplicabilă la orice tip de economie atîta timp cît concurenţa
perfectă şi comportamentul de maximalizare a profitului domină“.
(Blaug, 1992, p. 661)

Pe baza teoriei localizării industriale a lui Weber (1909), s-a construit ulterior
o teorie spaţială a echilibrului general walrasian dezvoltată în timp de către A.
Lösch (1940), W. Isard (1956), A. Lefeber (1959), E. Von Böventer (1966). Teoria
localizării agricole a lui Von Thünen, perfecţionată de Lösch, Dunn şi Isard a fost
continuată după al doilea război mondial cu teoria spaţiului rezidenţial urban,
dezvoltată de L. Wingo, W. Alonso şi R. F. Muth. Această şcoală de economie
spaţială, în care spaţiul este înţeles ca suprafaţă şi distanţă de parcurs, a constribuit
împreună cu alte teorii mai vechi la fondarea economiei urbane ca ramură
particulară. Recunoaşterea existenţei dezechilibrelor regionale, după al doilea
război mondial, a impulsionat dezvoltarea unor studii de economie regională şi a
unei problematici teoretice diverse, dintre care se distinge contribuţia lui F. Perroux
la conceptualizarea spaţiului. În sfârşit, odată cu independenţa teritoriilor coloniale
şi renaşterea lor naţională, se distruge acea egalitate transparentă a raporturilor
intenaţionale postulate de teoria comerţului internaţional, impunând revenirea
teoriei dinamice a inegalităţii, cea care dă importanţa necesară schemelor spaţiale
(centru/periferie). Astfel, s-au pus bazele utilizării metodelor neoclasice de analiză
economică, mai ales privind alegerea locului optim de amplasare a producţiei şi
organizarea fluxurilor de transport.

În retrospectivă, este evident că teoria clasică a locaţiei a căpătat «sa raison


d’être» nu numai pe seama presupunerii funcţiilor liniare de producţie, care separă
deciziile de producţie de cele ale amplasării în spaţiu, ci şi pe seama noţiunii de
funcţii liniare de transport, care servesc la egalarea distanţei fizice cu distanţa în
sensul economic al cuvîntului. […]
Toţi factorii locaţionali pot fi grupaţi în trei categorii: (1) costuri de
transport şi alte cheltuieli de transfer care variază mai mult sau mai puţin regulat în
raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă; (2) costuri asociate cu forţa
de muncă, energia, apa, taxele, asigurările, dobînda, clima, topografia şi mediul
politic, care, deşi stabile din punct de vedere geografic, nu variază sistematic în
raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă; şi (3) economiile generale
aglomerate şi lipsite de aglomeraţie, a căror acţiune este independentă de locaţie.
Numai primul dintre aceşti trei factori reflectă regularitatea repartizării spaţiale a
activităţilor economice şi, în timp ce toţi aceştia sînt pretabili la analiza formală,
numai primul ne permite generalizări semnificative şi puternice. Odată ce acestea
sînt cunoscute, se elimină presupunerea că ratele de transport sînt strict
proporţionale cu greutatea şi distanţa în toate direcţiile de-a lungul rutelor aeriene
funcţiilor liniare de transport şi micşorarea ponderii costurilor cheltuielilor de
transport în cheltuielile totale dorite ale produsului, au contribuit mai mult decît
orice la decesul efectiv al teoriei clasice a locaţiei“.
(Blaug, 1992, p. 661)

O a doua teorie deosebit de improtantă este cea a locului central dezvoltată


de geograful german Walter Christaller în deceniul patru al secolului trecut (1933)
şi aprofundată de economistul Auguste Lösch în anii ce au urmat celui de al doilea
război mondial.
Teoria a fost construită pe baza unor postulate simple, renunţându-se la
elemente ce ar fi putut complica prea mult demersul ştiinţific: spaţiul geografic este
perfect omogen, dorinţa de mărire a profitului este generală, preţurile sunt aceleaşi
în cazul tuturor agenţilor economici, costul transportului creşte proporţional cu
distanţa, consumatorul frecventând punctul de vânzare cel mai apropiat, există
economii la scară, implicând scăderea costului mediu al unui produs odată cu
creşterea producţiei.

a) b)

c)

Fig. 15. Dezvoltarea teoriei locului central. Apariţia ierarhiei în reţeaua


de locuri centrale: a) aşezări mici, sate; b) aşezări medii;
c) aşezări mari, centre urbane (după Gilg, 1985)

Acest model consideră că funcţia majoră a aşezării este aceea de piaţă sau
centru de servicii. De aceea, cea mai importantă variabilă nu este mărimea
demografică ci poziţia sa centrală, care poate fi măsurată prin două concepte:
„pragul demografic“ sau minimum de populaţie necesar pentru ca un produs sau
serviciu sǎ poatǎ fi vândut profitabil şi „rangul produsului“ sau distanţa maximǎ la
care populaţia se deplaseazǎ pentru achiziţionarea unui produs sau a unui serviciu
(Gilg, 1985, p. 48). De aici rezultă că fiecare loc central va deservi o suprafaţă
circulară, dar, datorită unei acoperiri incomplete a spaţiului prin cercuri, modelul a
devenit unul hexagonal (fig. 15).
Cele două concepte variază în funcţie de bunurile sau serviciile existente,
variaţie care în realitate este continuă. Pe baza observaţiilor empirice efectuate în
sudul Germaniei caracterizată printr-o densitate a populaţiei de 60 loc./kmp,
Christaller a reuşit să dezvolte concepţia teoretică a unei ierarhii pe şapte nivele a
aşezărilor umane, în care acestea şi arealul lor de piaţă hexagonal se vor reuni la
intervale regulate. Nivelele erau delimitate prin praguri, determinând o diviziune a
aşezărilor după mărime şi capacitatea lor de a oferi bunuri şi servicii. La baza
ierarhiei a aşezat satul, locul central care exercită funcţii elementare şi a cărui arie
de influenţă este cea mai mică.
Pentru ca modelul să se apropie de realitate s-a apelat la noi elemente ale
spaţiului concret. Astfel, căile de comunicaţie determină o distribuire de tip liniar a
aglomeraţiilor şi a zonelor lor de deservire, iar funcţia de centru administrativ, pe
care o au unele oraşe, măreşte puterea lor de influenţă. Christaller a stabilit astfel
încă două principii, cel al rolului transporturilor şi cel al organizării administrative,
care combinate cu cel al aprovizionării crează o imagine complexă a reţelei reale
de aşezări umane.
O concepţie asemănătoare despre organizarea spaţiului o are şi August
Lösch, modelul său urmărind o aranjare în spaţiu a ariilor de piaţă. Hexagonul a
fost considerat şi de către Lösch aria elementară şi forma economică optimală.
Modelul acesta alveolar a putut fi completat ulterior prin trasarea în jurul punctului
central a altor hexagoane, ceea ce a determinat creşterea dimensiunilor reţelelor
hexagonale şi organizarea lor în „sisteme de reţele“, ce se grupau în jurul unor
oraşe mari. Mai multe sisteme formau „regiuni economice“ şi apoi „reţele de
sisteme“, care păstrau forma hexagonală. Acestei ierarhii a ariilor de piaţă îi
corepunde şi o ierarhie a centrelor urbane.
La rândul său Lösch şi-a propus să reconstituie spaţiul concret prin
introducerea în raţionament a unor factori reali, care perturbă schema ideală. Aceşti
factori sunt de natură economică (diferenţe spaţiale de preţ, de produse, de tarife de
transport), fizico-geografică (diferenţe de fertilitate a solului, facilităţi de acces
variate), de natură umană şi politică (existenţa frontierelor ca obstacol în calea
mobilităţii factorilor de producţie şi a produselor). S-a obţinut, astfel, un peisaj
economic destul de îndepărtat de modelul abstract.
Confruntarea „teoriei locului central“ cu realitatea este totuşi dificilă,
deoarece nu se pot găsi oriunde condiţii corespunzând pe deplin postulatelor
enunţate. Totuşi, cu adăugările făcute ulterior, aceasta a putut fi aplicată şi
verificată cu succes chiar de către Lösch, în Iowa, unul dintre statele americane cel
mai apropiat de omogenitatea spaţială postulată de teorie. În Franţa, Daniel Noin, a
observat, de asemenea, o bună corespondenţă între teorie şi relitate. Deşi acestei
teorii i s-au adus multe critici în timp, ea stă la baza a numeroase modele actuale de
localizare, ca de exemplu modelele de interacţiune spaţială, şi are marele avantaj de
a fi o teorie globală, ce încearcă să explice echilibrul general (Guran, 1994).
1.3.3. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale
Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de al optulea au reprezentat
în geografia economică momentul unei importante schimbări. S-a produs trecerea
de la analizele tradiţionale, bazate pe teoria neoclasică a localizării industriale a lui
Weber, la cercetări privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi
ale relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa de muncă.
„Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat geografia economică,
mărind, în acelaşi timp, şi importanţa înţelegerii geografiei ca element component
al sistemului ştiinţelor sociale în general“ (Scott, Storper, 1992, p. 6).
Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu:
1. Teoria post-fordistă a specializării flexibile,
2. Teoria reglării,
3. Analiza reţelei.
Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură cu
schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul societăţilor
capitaliste. În acelaşi timp, ele urmăresc să redea imaginea istorică şi spaţială
specifică a peisajului economic global format din structuri sociale şi sisteme
economice diferite.
Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma (întreprinderea),
ca element de bază în organizarea producţiei capitaliste, poate fi revigorată numai
prin analiza relaţiilor din reţea. De asemenea, doar prin înţelegerea sistemelor
culturale, şi anume a „actorilor“ sociali din grupuri de reţele asemănătoare, se pot
rezolva problemele apărute prin impunerea primelor două teorii la realităţile
economice din diferitele puncte ale economiei globale.
Teoria post-fordistă a specializării flexibile se concentrează, în esenţă, pe
analiza modificărilor structurale din economia capitaistă mondială şi a condiţiilor
ce conduc la schimbările episodice din aceste structuri, denumite în cadrul
geografiei economice „sisteme tehnologico-instituţionale“, aceasta deoarece
modificările respective produc profunde transformări în organizarea tehnologică,
socială, economică şi teritorială a producţiei.
Sistemul de producţie fordist a dominat economia mondială de la începutul
secolului al XX-lea până la sfârşitul deceniului şapte şi începutul celui de al
optulea şi a repezentat momentul naşterii economiei de larg consum, a producţiei
de masă materializate prin întreprinderi mari şi foarte mari. Teoria post-fordistă a
specializării flexibile postulează că, în perioada imediat următoare, regimul de
acumulare de tip fordist a început să fie înlocuit cu noul tip de acumulare flexibilă
ca mod dominant de activitate în economia capitalistă.
Noul regim de producţie de tip flexibil şi sistemele asociate lui reprezintă
„forme de producţie caracterizate printr-o deosebită capacitate de înlocuire a unui
proces sau unui produs cu altele şi de a creşte sau a reduce rapid producţia fără a
afecta puternic nivelele de eficienţă“ (Storper, Scott, 1989, p.24).
Pe baza acestei teorii se dezvoltă o nouă geografie a complexelor de
producţie flexibilă. Procesul iniţial de formare a acestor complexe este cunoscut
sub denumirea de „comutativitate spaţială“, care creează imaginea unor noi
posibilităţi de localizare datorită apariţiei noilor tehnologii, tipuri de relaţii şi
necesităţi de forţă de muncă şi datorită „continuei erodări a capacităţii productive a
organizării teritoriale din anumite zone cu posibilă refacere în altele“
(Swyngedouwn, 1992, p. 423). Procesul de comutativitate spaţială este însoţit de
„comutativitatea socială“, prin care relaţiile de muncă şi cele sociale se
reorganizează în favoarea noilor formaţiuni teritoriale. Impactul acestor procese
complementare de „comutativitate socio-spaţială“ se manifestă prin apariţia noilor
spaţii industriale şi complexe teritoriale de producţie. La jumătatea anilor '80 „au
apărut o serie de noi spaţii industriale şi se conturau importante centre alternative
de acumulare capitalistă, bazate pe o puternică diviziune socială a muncii,
proliferarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi o accentuată reaglomerare a
producţiei“ (Scott, 1988, p. 4). Tendinţele teritoriale ale acestor noi spaţii
industriale sunt deosebit de interesante pentru geografii economişti şi pentru
specialiştii în planificarea urbană. Noile forme teritoriale pot fi exprimate în
termeni precum complexe industriale, lanţuri industriale (industrie orizontală) şi
districte industriale. A. J. Scott definşte districtul industrial ca „o reţea localizată
de producători integraţi într-o diviziune socială a muncii şi într-o relaţie
indispensabilă cu piaţa locală a forţei de muncă“ (1992, p. 266).
Puternica dezvoltare a cercetărilor în acest domeniu a suscitat numeroase
critici provenite de la diferiţi specialişti din domenii precum geografia economică,
sociologia industrială şi economică, economia instituţională şi analiza
organizatorică (Yeung, 1994).
Una dintre cele mai penetrante şi influente teoretizări ale structurilor
economice de bază şi ale mecanismelor de schimbare istorică şi economică este
cunoscută drept teoria franceză a reglării. Ea reprezintă „o riguroasă dar
nedeterminantă enumerare de faze ale dezvoltării capitalismului, care lasă câmp
liber diversităţii istorice şi naţionale“ (Hirst, Zeitlin, 1992, p.84).
Scheletul teoriei reglării se conturează pe trei concepte de bază şi anume:
capitalismul ca structură a societăţii, regimul de acumulare, modul de reglare
socială (MRS).
Aceste trei concepte sunt complementare, împreună dând o explicaţie clară
a schimbărilor istorice din capitalism. Din punctul de vedere al teoriei reglării
capitalismul este un mod de producţie distinct. În cadrul său există tendinţe de
evoluţie spre crize, datorită permanentei contradicţii dintre forţele componente.
Aceste crize trebuie rezolvate pentru ca sistemul să supravieţuiască. În urma lor şi a
acţiunilor întreprinse de către agenţii sociali (organizaţii de afaceri) şi de către
instituţii (politici guvernamentale) se dezvoltă noi forme socio-economice. Fiecare
criză rezolvată cu succes conduce la o anumită fază de dezvoltare. În această fază
regimul de acumulare se află într-o relaţie de echilibru pe termen lung cu
consumul. Teoria reglării stabileşte două tipuri de regimuri de acumulare: unul
intensiv şi altul extensiv. Pe toată durata secolului al XX-lea, în perioada fordistă şi
într-o oarecare măsură în cea post-fordistă, dominant a fost regimul de acumulare
extensiv.
Orice tip de acumulare necesită o schemă coerentă de reproducţie socială şi
instituţională, ceea ce reprezintă un anumit mod de reglare socială. Acesta se
defineşte ca fiind „un organism de reguli interne, instituţii, firme, reţele şi procese
sociale, care materializează şi susţin regimul de acumulare“ (Yeung, 1994, p.468).
De asemenea, MRS-ul „conţine toate mecanismele care adaptează comportamentul
contradictoriu şi conflictual al indivizilor la principiile colective ale regimului de
acumulare“ (Lipietz, 1992, p.2).
Ideea centrală a teoriei reglării este aceea că, o perioadă de inovaţie
tehnologică şi dezvoltare economică susţinută poate fi prelungită doar dacă regimul
de acumulare se află într-o strânsă colaborare cu modul de reglare socială adecvat.
Cele două categorii abstracte sunt dependente una de alta şi se susţin reciproc.
Capitalismul ar suferi crize structurale importante dacă una dintre cele două ar fi
distrusă. Este necesar ca principalii actori sociali şi instituţionali să facă anumite
modificări prin hotărâri strategice şi luptă politică, pentru a reface echilibrul
modului de producţie capitalist.
Şi acestei teorii i s-au adus critici din punct de vedere epistemologic,
conceptual, metodologic şi chiar privind implicaţiile sale practice. S-a remarcat
faptul că latura practică a studiilor ce au utilizat teoria respectivă nu s-a dovedit a fi
abordată îndeajuns. Există o lacună considerabilă în ceea ce priveşte analiza
managementului caracteristic fiecărui tip de regiune. Cea mai mare parte a
literaturii ce vizează teoria reglării nu a răspuns încă la întrebarea privind modul în
care regiunile îşi aleg strategiile de dezvoltare (sau cum aceste strategii aleg
regiuni).
Primele lucrări geografice care vizau analize ale reţelelor au reprezentat
studii privind industria orizontală şi sistemele industriale. Principalul punct slab al
acestora constă în tendiţa de concentrare asupra unei singure faţete a relaţiilor
complexe dintre firme (ex. numărul angajaţilor) şi, pe de altă parte, în abordarea
separată a întreprinderilor industriale mari de cele mici.
Pentu înlăturarea acestor lipsuri la începutul deceniului nouă a fost lansat
modelul segmentării activităţilor, bazat în demersul său pe analiza întreprinderii ca
unitate etalon. S-au determinat atunci trei posibile direcţii de analiză a modului de
organizare a industriei şi a reţelelor de afaceri:
• analiza „structuii organizatorice“ şi a „puterii intraorganizatorice“;
structura organizatorică diferă, din punct de vedere funcţional, între
departamente şi subunităţi; „puterea intraorgnizatorică“ se traduce prin
termeni precum autoritatea şi poziţia în cadrul firmei;
• mediul instituţional şi reţeaua de relaţii la nivelul „puterii
interorganizatorice“; mediul instituţional este reprezentat de instituţii
concurenţionale, cooperatoare şi regulatorii, cu care firma trebuie să intre
în interacţiune pentru a putea supravieţui; „puterea interorganizatorică“
variază în funcţie de controlul şi accesul firmei la resurse;
• centralitatea domeniului şi a mediului de afaceri; domeniul sau contextul
în care funcţionează o afacere se compune din agregate sociale precum
guvernele, consumatorii şi diferite grupări specifice mediului.
Modelul segmentării activităţilor stipulează că, în timp ce marile firme ocupă
un segment al sistemului industrial, firmele mai mici ocupă alt segment. Această
situaţie se modifică în timp datorită tendinţei de transferare a firmelor dintr-un
segment în altul. Altfel spus, modelul segmentării se concentrează asupra
legăturilor asimetrice dintre diferitele segmente ale reţelei de afaceri. De asemenea,
se construiesc relaţii inegale la nivelul puterii (conducerii) între diferite segmente,
inegalitate determinată de accesul diferit la resursele limitate. Astfel, se creează
posibilitatea deosebirii marilor corporaţii de firmele mici, dând naştere unor reţele
de dependenţă înte membrii centrali şi cei periferici. Segmentul organizaţiilor mari
cuprinde corporaţii şi firme multinaţionale, în timp ce segmentul firmelor mici este
format din întreprinderi mari de importanţă naţională, intermediari şi firme fără o
activitate importantă. Factorii majori, care determină o astfel de segmentare a
sectorului industrial şi a reţelelor de afaceri, sunt mărimea şi accesul la resurse.
La sfârşitul anilor ’80 s-a constatat o creştere a interesului în cadrul
geografiei economice pentru reţelele de „relaţii interorganizatorice“ (între firme).
Atenţia s-a concentrat asupra fenomenului ca un întreg, ceea ce a permis
descoperirea unor relaţii mai puţin vizibile. Se pune de data aceasta accentul pe
forma de tip reţea din cadrul organizării industriale. Studiile privind analiza
reţelelor în cadrul geografiei economice au drept scop revitalizarea unui aspect
neglijat până acum, şi anume organizarea industrială în spaţiu. Aceste studii
vizează trei aspecte importante:
• conceptul de district industrial,
• evoluţia reţelelor,
• organizarea spaţială a reţelelor.
În ceea ce priveşte primul aspect, şi anume districtul industrial, acesta cât şi
mediul local şi reţelele externe au fost abordate din ce în ce mai mult de geografia
economică. Astfel, mediul local este definit ca fiind „bazinul teritorial al relaţiilor
în reţea şi al atitudinilor culturale sau psihologice comune“ (Camagni, 1992, p. 3).
Definiţia districtului industrial cunoaşte mai multe forme. Unii specialişti consideră
acest concept ca având la bază aglomerarea teritorială, alţii îl consideră ca neavând
o semnificaţie reală, în cazul în care nu se iau în considerare relaţiile sociale,
exprimate prin mecanismul încrederii, condiţiile şi procesul de formare de
întreprinderi.
Evoluţia reţelelor şi a formelor de tip reţea în cadrul organizării industriale
poate fi analizată atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic. La nivel
microeconomic reţelele se dezvoltă prin intermediul unor legături mai strânse sau a
unora formale şi prin întărirea pe parcurs a acestora. La nivel macroteritorial
reţelele de relaţii dintre firme rezultă din utilizarea mai largă a formelor de
cooperare caracteristice tipului respectiv de organizare economică, dar şi din tipuri
mai complicate şi mai elaborate de cooperare. Relaţiile în reţea la nivel de
macroscară evoluează spre o „viaţă ciclică“. Cu alte cuvinte, în timp, relaţiile în
reţea şi sinergia lor se vor diminua datorită scăderii cererii reciproce de resurse, ca
urmare a procesului de învăţare şi imitare la nivel microeconomic.
Organizarea spaţială a reţelelor este implicit mai complicată, deoarece se
înlocuieşte spaţiul punctual cu spaţiul relaţional. Pentru o corectă explicare a
acesteia s-a propus abordarea din perspectiva analizei localizării activităţilor.
Astfel, o problemă fundamentală în procesul de poziţionare strategică a firmei o
reprezintă alegerea legăturilor în reţea şi caracteristica lor spaţială. Economiile
specializate devin elemente majore, mai ales la nivel industrial, iar vecinătatea
spaţială este considerată de importanţă variabilă în raport cu posibilităţile
tehnologice, organizatorice şi strategice ale firmelor participante. Unii specialişti
sugerează ideea că distanţa între firme afectează nivelul interacţiunilor, dată fiind
importanţa sistemului de contacte personale. Se presupune, astfel, că reţeaua de
relaţii inter-firme este mai densă în apropierea sediului central, rarefiindu-se treptat
odată cu mărirea distanţei. Concluzia ce rezidă din această abordare a organizării
spaţiale a reţelelor se poate exprima astfel: „reţelele se definesc prin relaţii
puternice“ (Yeung, 1994, p. 474). Mai trebuie menţionat faptul că, integrarea unei
întreprinderi într-o reţea se face mai întâi prin adaptarea acesteia la condiţiile locale
existente, construierea unui mediu local adecvat relaţiilor proprii fiind de lungă
durată şi cerând consum de resurse şi eforturi considerabile.

1.3.4. Factori de localizare a activităţilor economice


Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice implică în
mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. De aceea, cunoaşterea şi
interpretarea factorilor ce deternimă luarea deciziei de amplasare a acestora apar ca
fundamentale.
O activitate economică este viabilă atunci când localizarea ei se dovedeşte a
fi corectă. Termenul acesta generic poate fi abordat din două perspective. Pe de o
parte se poate vorbi despre o localizare în cadrul sistemului economic, ceea ce
înseamnă amplasarea într-un domeniu de activitate, într-o ramură anume sau într-o
reţea de activităţi economice iar pe de altă parte este vorba şi despre o localizare
spaţială, ceea ce implică o abordare pur geografică.
Geografia este ştiinţa care evidenţiază diferenţele existente între areale: unele
sunt mai bogate în resurse sau posedă o putere mai mare de atracţie faţă de altele,
respectiv pot fi favorabile unor activităţi economice specifice sau pot fi puncte de
concentrare pentru comerţ şi comunicaţii. Aceste avantaje se datorează unor factori
geografici, reprezentaţi fie de caracteristici abstracte ale spaţiului (distanţă,
accesibilitate, mărime), fie de trăsături complexe ale suprafeţei terestre.
Pe de altă parte se poate vorbi şi despre factori ce nu sunt strict geografici şi
care determină o localizare avantajoasă. Aceştia includ determinanţi economici,
politici şi culturali, ce sunt consideraţi factori indirect geografici datorită
imposibilităţii abordării lor în afara spaţiului.
Acest tip de analiză este necesar deoarece nici unul dintre factorii de
localizare a activităţilor economice nu se poate sustrage elementului spaţiu. De
asemenea, geografia cercetează elementele în interdependenţă unele cu altele,
căutând răspunsuri cu privire la cauzele ce determină evoluţia lor.
În funcţie de importanţa sau forţa cu care factorii de localizare geografici sau
indirect geografici determină amplasarea în spaţiu a activităţilor economice s-a
recurs la următoarea clasificare:
■ factori generali, ce afectează localizarea la nivel internaţional şi regional
şi care sunt utilizaţi deopotrivă de către economişti şi geografi;
■ factori speciali, ce determină amplasarea şi evoluţia activităţilor la nivel
local, studiaţi în special de geografi.

1.3.4.1. Factori generali

Contextul economic mondial


Economia mondială a ultimelor decenii cunoaşte un proces profund de
transformare în cadrul căruia modificările sunt calitative şi sunt definite prin
expresii precum economie şi integrare globală, concepţie globală, globalizarea
pieţelor, integrarea crescândă a economiei mondiale, interdepentenţă economică
şi internaţională crescândă.
Iată una dintre definiţiile acestui proces formulată de doi reprezentanţi ai
unei prestigioase organizaţii de cercetare din SUA: „Esenţa a ceea ce s-a produs
este, de fapt, un declin continuu al importanţei economice a graniţelor politice
naţionale şi o intensificare fără precedent a relaţiilor şi interacţiunilor economice,
până într-un punct în care diferenţa între tranzacţiile interne şi externe devine
nesemnificativă sau dispare. Două fenomene stau la baza integrării crescânde a
economiei mondiale. Unul este de natură tehnologică şi constă în progresul
exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi transporturilor
internaţionale, concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora. Celălalt este
de natură economică şi este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor
naturale în faţa fluxurilor internaţionale de bunuri, servicii, tehnologie şi capital“
(Beeman, Frank, 1988).
Este important de precizat faptul că ceea ce leagă, în prezent, toate
economiile între ele sunt relaţiile comerciale reciproce, mobilitatea internaţională a
factorilor de producţie şi cursurile de schimb. Dar toate acestea se petrec în cadrul
unei economii mondiale complexe, create din numeroase economii naţionale, ce se
deosebesc între ele în primul rând prin „înzestrarea diferită cu factori de
producţie“. Unele dintre acestea dispun de capital fizic şi uman, altele au o ofertă
foarte elastică de forţă de muncă slab calificată, iar altele dispun de zăcăminte
importante de materii prime. Totuşi, înzestrarea cu factori a unei economii
naţionale nu este ceva definitiv, ci poate fi transformabilă. Un exemplu este
creşterea înzestrării cu capital uman prin eforturi mărite pentru educarea şi
pregătirea forţei de muncă sau mărirea gradului de înzestrare cu capital fizic prin
intensificarea procesului de economisire de către populaţie. De asemenea,
diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa parţial prin migraţia factorilor.
Astfel, inovaţiile tehnice, din factori de producţie relativ imobili, pot deveni foarte
mobili. Şi, în sfârşit, evoluţia cursurilor reale de schimb are o influenţă
considerabilă în ceea ce priveşte ajustările în structura producţiei sau înzestrarea cu
factori.
Factori politici şi economici
Unul dintre cei mai importanţi factori generali de localizare a activităţilor
economice în contextul actual al economiei globalizate, în care fluxurile de
investiţii ce stau la baza apariţiei de noi firme au cuprins întreagul spaţiu mondial,
este riscul general de ţară, ce determină procesul decizional în tranzacţiile
financiare la nivel macroeconomic şi politic.
Acesta se poate defini în sens larg ca reprezentând „pierderile financiare
potenţiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice şi
politice dintr-o ţară“ (Munteanu, Vâlsan, 1995, p. 84).
Existenţa şi nivelul riscului de ţară nu sunt determinate doar de posibile
evenimente interne, între care se disting în mod deosebit frământările politice.
Evenimentele externe, care alcătuiesc conjunctura economică şi politică
internaţională, au la rândul lor un rol important. Investitorul, cel ce iniţiază o nouă
activitate economică, trebuie să ia în considerare atât evoluţiile interne
caracteristice fiecărei ţări cât şi efectele mutaţiilor mondiale asupra acestora.
Caracteristicile riscului de ţară variază în funcţie de cele cinci tipuri de state
existente în momentul actual pe plan mondial: ţări industriale dezvoltate, ţări nou
industrializate, ţări exportatoare de produse primare, ţări puternic îndatorate, ţări
ex-comuniste.
Cu toate acestea factorii şi indicatorii riscului de ţară rămân aceiaşi în toate
situaţiile. Literatura de specialitate îi grupează în două categorii şi anume factori
macroeconomici şi factori politici, ce operează simultan şi intercorelat la nivel
internaţional, regional şi naţional (fig.16).
Dintre factorii ce se manifestă la nivel internaţional trebuie amintit în primul
rând rolul diferitelor politici economice (factori macroeconomici), pe care statele
lumii le urmează. În cadrul acestora, pentru investitori sunt importante:
politica macroeconomică, a cărei cheie este politica fiscală;
strategia comercială, aceasta fiind de succes atunci când nivelele
exporturilor şi importurilor permit o rată stisfăcătoare de creştere
economică şi o mărime, ce poate fi acoperitoare pentru necesarul de
mijloace financiare;
nivelul şi modul de implicare a statului prin:
- sisteme de legi, impozite, reglementări financiare şi stabilirea unităţii
monetare,
- dezvoltarea totală sau parţială a infrastructurii de bază (şosele, căi
ferate, porturi, aeroporturi, educaţie şi ocrotirea sănătăţii),
- proiecte de anvergură pentru dezvoltare şi infrastructură (mine, diguri
irigaţii, planuri de sprijinire a agriculturii, mari proiecte industriale),
- planificare (control asupra licenţelor de import, noilor investiţii sau
obiectivelor producţiei),
- bănci cu capital de stat, cu scopul de a direcţiona creditele spre
anumite sectoare,
- întreprinderi de stat în industrie şi agricultură.
strategiile de preţuri stabilite de către guvern; acesta poate distorsiona
preţurile prin control, raţionalizări şi subvenţii făcând, astfel, „presiuni“
asupra resurselor de capital şi de muncă în diferite scopuri;
priorităţile de investiţii, alegerea acestora fiind însemnată;
structura financiară, importantă pentru analiza pe termen lung (Munteanu,
Vâlsan, 1995).
Un rol semnificativ are procesul de privatizare, care este mai intens în unele
ţări ale Globului. Importanţa crescândă a sectorului particular reprezintă una dintre
trăsăturile cele mai însemnate ale noii configuraţii a economiei mondiale, ce s-a
afirmat cu precădere de-a lungul anilor ’90. În această perioadă ponderea sectorului
particular a crescut puternic în multe dintre industriile de servicii, care, în mod
tradiţional, erau până acum rezervate, în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare,
sectorului de stat (telecomunicaţii, unităţi publice, transporturi). Ilustrativ în acest
sens este faptul că, încă din perioada 1986-1988, investiţiile particulare şi-au mărit
ponderea în PIB-ul unor ţări în curs de dezvoltare de la 10% la 12%, în timp ce
investiţiile sectorului public s-au diminuat de la 8% la 7,5%.
Privatizarea implică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi în cele aflate în
tranziţie către economia de piaţă, o retehnologizare. Aceasta contribuie nemijlocit
la redefinirea modalităţilor în care ţările lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea
economică. În condiţiile actuale producţia însăşi a devenit mai puţin intensivă în
resurse materiale şi mult mai intensivă în competenţa profesională, cunoaştere şi
tehnologie. Pe de altă parte, noile tehnologii comunicaţionale reduc rapid distanţele
dintre ţări, ele putând fi privite ca „autostrăzi electronice ale erei informaţionale,
echivalente cu rolul jucat de către sistemele de căi ferate în procesul de
industrializare“ (Castells, Henderson, 1987).
Noile tehnologii şi în special tehnologiile informaţionale determină
modificarea fundamentală a modului în care bunurile se produc şi serviciile se
prestează, a modului de organizare a sistemului de producţie în interiorul ţărilor şi a
relaţiilor dintre ele. Existenţa lor devine, astfel, imperios necesară oricărei ţări
pentru integrarea acesteia în economia mondială. Dar natura şi modul de organizare
a activităţilor economice implică nu numai posibilităţile tehnologice ci şi calitatea
şi valoarea forţei de muncă, ce trebuie să evolueze odată cu tehnologia. Existenţa
unei forţe de muncă cu o pregătire superioară în diferite domenii de activitate, cu
posibilităţi de adaptare la noile condiţii, reprezintă un factor determinant în
atragerea şi localizarea activităţilor economice şi, astfel, în stabilirea unor relaţii
solide în economia mondială.
În aceste condiţii a fost nevoie ca ţări, care până acum au adoptat strategii de
dezvoltare economică orientate spre interior, să-şi construiască politici orientate
spre exterior prin liberalizarea schimburilor comerciale cu străinătatea, atragerea
de investiţii străine şi flexibilizarea regimului de control valutar, ceea ce înseamnă
acordarea unei mai mari importanţe participării intense la sistemul economic
global.
Fig. 16. Factori generali de localizare a activităţilor economice
şi riscul general de ţară
Politicile economice orientate spre exterior implică integrarea statelor
respective în relaţii economice internaţionale. Deoarece actuala globalizare a
economiei mondiale se materializează prin regionalizare, relaţiile economice sunt
la rândul lor regionale. Globalizarea nu a generat şi nu va genera o lume în care
naţiunile interacţionează în mod egal unele cu altele indiferent de localizarea lor
geografică, ci concentrează activităţi eonomice în trei regiuni: Asia, America de
Nord şi Europa. Acestea sunt centrate la rândul lor în jurul a trei poli de putere
economică, denumiţi şi membrii Triadei: Japonia, Statele Unite ale Americii şi
Uniunea Europeană.
Aceste ţări, „economii centrale din fiecare regiune menţionată“ reprezintă
principalele surse de tehnologie, capital şi fluxuri de comerţ pentru economiile
ţărilor în curs de dezvoltare din jurul fiecăreia dintre ele, ce formează aglomeraţii
şi sunt dominate de fluxurile investiţionale provenite din polul Triadei aflat în
regiunea respectivă. Este de menţionat faptul că în anii ’90 o bună parte din statele
în curs de dezvoltare şi-au confirmat legăturile economice vitale cu ţara-pol a
Triadei din regiunea căreia aparţin. Cele care nu şi-au întărit aceste legături prin
intermediul fluxurilor financiare ar putea deveni marginalizate într-o măsură tot
mai mare, iar perspectivele lor de creştere să fie astfel puternic restricţioante.
Al doilea tip de factori deosebit de importanţi pentru analiza riscului de ţară
sunt factorii politici (stabilitatea politică), care se traduc în termenii riscului de ţară
în „risc politic“. Acesta nu poate fi cuantificat şi rezultă din multitudinea de
variabile politice, care interacţionează în interiorul statului sau în relaţiile acestuia
cu lumea exterioară.
Riscul politic poate avea „o influenţă sistematică sau aleatoare“ asupra
activităţilor şi relaţiilor economice între state dar şi în interiorul lor. Există anumite
evenimente ce afectează în mai mare măsură ţările mai puţin dezvoltate şi anume
războaie civile, greve generale, manifestări de stradă, destabilizări politice şi
sociale. Pe de altă parte, în ţările cu regim democratic există riscul apariţiei unor
acţiuni de tip naţionalizare masivă (Canada, 1980; Franţa, 1981). Astfel de
evenimente inhibă în cel mai înalt grad fluxurile internaţionale dar şi pe cele
interne de capital şi, deci, apariţia şi localizarea activităţilor economice (Munteanu,
Vâlsan, 1995).
Evoluţia politică favorabilă sau nefavorabilă depinde de structurile politice
interne şi de factorii politici externi.
În cadrul structurilor politice este necesar să se ia în considerare: structura pe
clase (grupuri sociale), instituţiile statului, personalităţi, mecanisme de control.
Structura pe clase cunoaşte diverse variante de la o ţară la alta datorită
numeroaselor diferenţe în structurile instituţionale, geografia economică, coaliţiile
sociale pentru susţinerea guvernelor, diferenţele culturale, etc.
Un rol esenţial în evoluţia populaţiei şi a structurării ei în clase sociale îl are
dezvoltarea economică, implicit geografia economică şi, în acelaşi timp, procesul
de urbanizare. Toate acestea se întrepătrund, se determină reciproc. Dacă evoluţiile
respective sunt pozitive rezultatele lor sunt benefice.
Creşterea sectorului urban, caracteristică tuturor statelor în prezent,
determină în mod direct evoluţia claselor sociale, a întregii societăţi. În acest
proces, odată cu dezvoltarea sectorului industrial are loc creşterea ponderii clasei
muncitoare urbane în detrimentul populaţiei rurale. În acelaşi timp, are loc o
sedimentare a clasei mijlocii urbane cu rol pozitiv în dezvoltarea economică a unei
ţări.
Este bine cunoscut faptul că, din punct de vedere politic sectorul urban are o
influenţă mult mai mare decât cel rural, acest lucru fiind determinat şi de nivelul
cultural al celor două tipuri de populaţie. Muncitorii urbani, clasa mijlocie urbană,
oamenii de afaceri, studenţii, etc. manifestă o deschidere mai mare faţă de
transformările ce se petrec în cadrul societăţii la nivel politic şi economic, datorită
unei mai bune informări cu privire la procesele şi fenomenele în desfăşurare şi, în
acelaşi timp, datorită educaţiei.
Instituţiile statului cu rol determinant în evoluţia acestuia şi care prin
propriile acţiuni pot influenţa nivelul riscului de ţară sunt: instituţia constituţională,
serviciile guvernamentale, armata, biserica, sindicatele şi banca centrală.
Bineînţeles că influenţa lor asupra statului diferă de la un caz la altul în funcţie de
puterea pe care o au, de susţinerea socială de care dispun.
Personalităţile conducătoare pot juca în anumite ţări un rol important în
ritmul şi modelul dezvotării economice prin ideologia şi concepţia lor politică,
determinând în felul acesta riscul politic luat în calcul în cazul localizării unei
activităţi economice.
Mecanismele de control se evidenţiază prin capacitatea, eficienţa lor în
susţinerea unei politici economice lansate de gurern. Acestea diferă de la un regim
la altul, dar toate au în componenţa lor sprijinul popular sau represiunea, corupţia,
influenţa opoziţiei.
Factorii politici externi, ce pot afecta evoluţia economică a unei ţări şi
integrarea sa în sistemul economic internaţional, sunt: instabilitatea politică şi
importanţa strategică (geopolitică) din zonă, apartenenţa la grupări politice,
instabilitatea economică provocată din exterior.
„Investitorul-analist trebuie să ia în considerare aceşti factori şi să încerce
evaluarea relevanţei lor în cadrul aprecierii generale a riscului. Deseori, este util să
se menţioneze sau să se semnaleze, în cazul integrării ţării într-o ierarhie, că ţara
respectivă are propriul său coeficient de risc, dacă există şi o vulnerabilitate legată
de riscul regiunii din care face parte“ (Munteanu, Vâlsan, 1995, p. 131).

1.3.4.2. Factori speciali


Alături de factorii generali ce determină localizarea activităţilor economice şi
care sunt abordaţi în studii ale economiştilor dar şi ale geografilor, există şi factori
speciali utilizaţi în mod prioritar în analizele geografice. Acestia din urmă sunt
factori de natură pur geografică, la care se adaugă cei economici şi tehnologici,
care prin prisma geografiei capătă noi valenţe în procesul de determinare a
localizării.
Factori geografici. Caracteristici spaţiale ale localizării.
Spaţiul este factorul indispensabil existenţei şi evoluţiei oricărui sistem, fie el
teritorial, economic sau social, implicit tuturor elementelor componente şi relaţiilor
de interdependenţă dintre acestea. Abordat ca suprafaţă, se remarcă prin prezenţa
sa în cadrul sistemelor amintite la nivel global, foarte puţine areale fiind în prezent
încă neintegrate în sfera de influenţă a omului. De asemenea, este o resusă
importantă pentru dezvoltarea socio-economică a umanităţii, fiind substratul
necesar oricărei activităţi. Ca distanţă sau separare spaţială, el devine factor
restrictiv, izolând inevitabil indivizii în efortul lor continuu de comunicare.
Spaţiul, ca teritoriu ce poate fi utilizat şi organizat eficient, şi distanţa, ca
barieră spaţială ce trebuie depăşită, sunt factori geografici fundamentali ce
influenţează localizarea şi interacţiunea elementelor (fig. 17).
Distanţa este dimensiunea spaţială a separării, măsurată din punct de vedere
fizic, temporal, al efortului şi costului necesar depăşirii ei. De-a lungul istoriei,
distanţa a limitat suprafaţa terestră pe care omul o putea utiliza. Incapacitatea de a
depăşi această barieră l-a determinat să utilizeze intensiv şi în mod specializat
teritoriul familiar lui.
De aceea, distanţa a fost întotdeauna privită, în primul rând, ca o barieră în
calea comunicării, deplasării şi schimburilor comerciale şi a fost deseori măsurată
prin cost. Costul deplasării pe aceeaşi distanţă fizică variază însă în raport de
anumite coordonate astfel încât într-o direcţie el poate fi foarte ridicat defavorizând
deplasarea iar în alta poate fi destul de scăzut pentru a determina interacţiuni
intense. De aceea, distanţa reprezintă dintotdeauna un element de control asupra
concentrării puterii economice sau a producţiei. În aceste condiţii, ea are un rol
important în conturarea modelului de localizare ideală a activităţilor umane,
determinând apariţia unor noi structuri ale spaţiului compuse din noi areale, puncte
şi linii de interconexiune.
Localizările pot fi astfel analizate prin prisma relaţiilor cu întregul,
determinându-se accesibilitatea lor. Această relaţie influenţează potenţialul viitor al
fiecărei localizări în aceeaşi măsură ca şi caracteristicile moştenite.
Aglomerarea, gruparea populaţiei şi activităţilor în scopul avantajului
reciproc, ceea ce impune reducerea la minimum a distanţelor care le separă, poate
fi considerată un mod de rezolvare a problemelor, pe care le ridică distanţa.
Deoarece avantajele aglomerării activităţilor sunt totodată economice, geografice şi
psihologice, ele reprezintă factori de localizare extrem de importanţi. Aglomerarea
populaţiei într-un areal sporeşte interacţiunea socială şi facilitează schimbul de
informaţii.
Din punct de vedere economic eficienţa producţiei este crescută prin
asocierea industriilor înrudite, cum ar fi aglomerarea micilor subcontractori în jurul
unor largi complexe industriale. Apoi, eficienţa distribuţiei creşte prin gruparea
cumpărătorilor şi vânzătorilor de bunuri şi servicii. Aceasta se traduce în limbajul
investitorilor prin apropierea geografică faţă de piaţa de desfacere, element
deosebit de important, luat în considerare în cazul localizării unei noi întreprinderi.
Fig. 17. Structura factorilor speciali
Învecinarea respectivă stimulează firmele datorită posibilităţii unor schimburi
intense de informaţii cu clienţii şi a aprovizionării la timp a acestora, mărind astfel
cifra de afaceri şi consumul regional.
Aglomerarea nu numai că reduce distanţa totală pe care oamenii trebuie să o
parcurgă, satisfăcându-se astfel un scop geografic, ci le creează acestora şi
posibilitatea de a-şi atinge scopurile cu efort minim (fig. 18).
O alternativă a modului în care aglomerarea rezolvă problemele create de
„bariera distanţă“ constă, în prezent, în reducerea timpului de deplasare. În mod
frecvent, timpul necesar acoperirii distanţei este cel mai expresiv mod de a măsura
separarea spaţială. În cea mai mare parte istoria economică a urmărit, în mod
gradat, suprimarea distanţei prin îmbunătăţirea condiţiilor de transport (fig. 19), în
felul acesta reducându-se costul interacţiunilor spaţiale. Această schimbare este
relativă - distanţa continuă să coste. Totuşi, nu mai este o barieră deoarece se
investeşte foarte mult pentru reducerea efectelor sale.

Fig. 18. Aglomerarea: economisirea distanţei. Deplasările se reduc


prin concentrarea în spaţiu a activităţilor (după R.L. Morrill)

Fig. 19. Valoarea temporală a deplasărilor (după R.L. Morrill)


Accesibilitatea. Deoarece omul este un individ social multe dintre activităţile
sale urmăresc apropierea în vederea exercitării controlului şi efectuării
schimburilor de bunuri şi servicii. În acest context, un areal accesibil (central)
consumatorilor şi locuitorilor, prezintă avantaje importante. Centralitatea poate fi
dată de poziţia sa în cadrul unui bazin natural, dar, de cele mai multe ori, se
realizează în raport cu distribuţia populaţiei sau a activităţilor cu care se află în
relaţie.
În studiile referitoare la centralitatea activităţilor economice se face
inevitabil referire şi la conceptele opuse acesteia: izolare şi localizare periferică.
Localizarea la periferie stânjeneşte dezvoltarea, reduce caracterul unitar şi
descurajază interacţiunile. Arealele „provinciale“ sunt amplasate la distanţe mari
unele de altele şi dezavantajate din punct de vedere material şi cultural.
În acest context, accesibilitatea resurselor naturale apare ca un element
important în determinarea localizării activităţilor, mai ales în cazul industriilor
puternic dependente de acestea, precum industria petrolului. De asemenea,
costurile resurselor naturale pot influenţa decizia investiţională în industria
prelucrătoare orientată spre export.
Extinderea. Arealele de mari dimensiuni prezintă numeroase avantaje
precum existenţa diferitelor tipuri şi cantităţi de resurse şi complementaritatea lor.
În acelaşi timp, prezenţa unor pieţe şi a unor rezervoare de forţă de muncă
importante determină o lărgire a scării producţiei, reduce costurile pe unitate şi
crează un potenţial economic mai mare pe suprafeţe mai largi pentru acelaşi efort
relativ. Dimensiunile mari ale arealelor fac posibilă o specializare mai eficientă şi
crearea modelelor ideale de localizare. Preferinţa investitorilor pentu ţări mari, cu
număr mare de locuitori îşi găseşte astfel explicaţia. Cu toate acestea, investitorii
nu pot face abstrafcţie de faptul că marile areale conţin deseori o mare varietate de
populaţii şi interese, pot fi lipsite de unitate, şi cu disensiuni interne. Apar astfel
dificultăţi în ritmul de dezvoltare şi în comportamentul lor ca unităţi teritoriale.
Localizarea relativă, constând în amplasarea activităţilor economice de-a
lungul căilor de comunicaţie naturale, în puncte de trecere peste bariere naturale, pe
malurile unor bazine lacustre sau marine, dar mai ales în raport cu centre de
dezvoltare economico-socială, prezintă avantaje deosebite pentru dezvoltare.
Caracteristicile spaţiale descrise sunt doar o parte din factorii care
influenţează localizarea şi interacţiunea oricărei activităţi economice. Un alt factor
important este mediul. Peisajul natural este atât de vizibil încât numai elementele
sale ar putea fi considerate ca responsabile de dezvoltarea economică. Într-adevăr,
formele de relief, reţeaua hidrografică, clima, solurile, vegetaţia şi, în special,
resursele naturale au fost vitale pentru existenţa omului de-a lungul istoriei. Totuşi,
nu trebuie supraestimată importanţa naturii. Nu trebuie uitat faptul că tehnologia a
creat posibilitatea dezvoltării activităţilor umane într-un mediu neospiatlier, în timp
ce tipuri de climă favorabilă s-au dovedit a nu fi o garanţie pentru dezvoltare. În
acest sens, rolul mediului în ceea ce priveşte contribuţia sa la avantajele şi
dezavantajele unei localizări este de o importanţă mai scăzută, intervenţia în cadrul
procesului de dezvoltare economică fiind indirectă.
Impactul mediului asupra localizării activităţilor este evaluat în funcţie de
costul impus activităţilor economice. Efectele factorilor de mediu pot fi calculate în
funcţie de costurile de transport caracteristice diferitelor activităţi (agricultură,
comerţ, industrie). Mediul crează limite sau controlează posibilităţile de dezvoltare
economică, guvernează costurile de exploatare sau de transformare a condiţiilor
naturale şi facilitează sau îngreunează interacţiunile din anumite areale. Totuşi,
factorii de mediu nu sunt singurii care determină diferenţieri între ţările dezvoltate
şi cele mai puţin dezvoltate, deoarece există multe zone cu condiţii de mediu de
foarte bună calitate, care sunt subdezvoltate economic şi invers.

Factori economici şi tehnologici


O rezolvare a problemelor ridicate de factorii anterior menţionaţi o reprezintă
factorii tehnologici şi economici precum tehnologiile avansate, infrastructura bine
dezvoltată, forţa de muncă numeroasă sau cu pregătire superioară, avantajul
comparativ şi economiile la scară.
Intensitatea procesului de dezvoltare tehnologică, pe care societatea umană îl
cunoaşte în prezent, a determinat creşterea capacităţii de depăşire a limitelor
impuse de mediul natural şi de spaţiu prin elementele sale. Noile tehnologii permit
industriei din arealele populate să producă bunurile necesare fără să se deplaseze în
areale nepopulate dar superioare din punct de vedere natural, reprezentând, în felul
acesta, principala alternativă pentru dezvoltarea determinată de mediu. Pe de altă
parte, are loc şi o intensificare a proceselor de producţie şi o reducere a costurilor,
deci o creştere a productivităţii. Acestea reprezintă elemente importante de
dezvoltarea cu atracţie deosebită faţă de noile investiţii.
Natura şi modul de organizare a activităţilor sunt influenţate, deci, de
dezvoltarea tehnologică dar şi de sursa, calitatea şi preţul forţei de muncă şi
disponibilitatea şi valoarea capitalului. Posibilitatea de a înlocui forţa de muncă cu
capitalul şi invers depinde de disponibilitatea lor relativă, de costul şi calitatea lor.
Dacă sursa de forţă de muncă este abundentă sau ieftină, ca în cazul ţărilor în curs
de dezvoltare, este nevoie de mai puţin capital. În această situaţie se află firme,
care şi-au ales amplasamentul în funcţie de existenţa în zonă a unei forţe de muncă
specializate. Nivelul de pregătire nu rămâne însă singrurul element determinant,
deşi este esenţial la ora actuală pentru a face faţă ritmului rapid de dezvoltare
tehnologică. În alegerea unei localizări firmele investitoare iau în calcul şi
atitudinea forţei de muncă faţă de introducerea noului, ceea ce implică atitudinea
faţă de muncă, faţă de schimbarea ocupaţiei şi de migraţii, faţă de relaţiile
internaţionale, implicit cunoaşterea limbii şi culturii diferitelor popoare.
Există cazuri în care se preferă localizarea la depărtare de zone industriale,
dorindu-se angajarea unei forţe de muncă proaspete, neadaptate la relaţiile
industriale tradiţionale deşi cheltuielile pentru pregătirea acesteia sau pentru
dotarea cu echipament mecanizat sunt mai mari.
Şi calitatea activităţii de transport determină în mod deosebit luarea
deciziilor de localizare. Deoarece pentru stabilirea localizării unor activităţi
specializate este necesară existenţa unei reţele de transport bine dezvoltate, multe
regiuni cu un potenţial productiv ridicat, dar cu o reţea de transport redusă rămân la
un nivel de dezvotare scăzut în aşteptarea îmbunătăţirii accesului lor spre o
economie dezvoltată.
Avantajul comparativ. Factorii spaţiali şi cei de mediu, cei tehnologici şi
economici, fac unele localizări mai avantajoase decât altele pentru anumite
activităţi. În cazul localizărilor favorabile, productivitatea netă sau beneficiul unei
anumite activităţi este mai mare decât în alte locuri, cu alte cuvinte, anumite
localizări au un „avantaj comparativ“ faţă de altele. De exemplu, calităţi spaţiale,
cum sunt buna accesibilitate sau centralitate, dau unui oraş (piaţă) avantajul
comparativ asupra arealelor periferice. Şi factorii de mediu pot crea avantaj
comparativ: un port natural are un avantaj comparativ faţă de unul artificial
potenţial, a cărui construcţie ar costa foarte mult.
Considerând că se pot calcula costurile şi beneficiile, o analiză a
activităţilor economice într-un eşantion de areale ar scoate în evidenţă două
caracteristici importante: complementaritatea localizării sau arealelor rezultată din
marea variaţie a activităţilor în spaţiu (areale cu avantaje deosebite pentru anumite
activităţi sunt nefavorabile pentru altele, care îşi găsesc localizări ideale în alte
locuri intrând, astfel, în relaţii avantajoase prin comerţ) şi înzestrare neuniformă cu
avantaje, unele areale având avantaje comparative mai mari pentru un număr mare
de activităţi, în timp ce altele sunt slab productive în cazul celor mai multe sau al
tuturor activităţilor. Această situaţie determină o competiţie deosebită pentru
arealele preferate şi o utilizare deosebit de intensă a terenurilor din cadrul lor,
nemairămânând, astfel, loc pentru activităţi mai puţin profitabile, care s-ar putea
desfăşura mai bine în aceste spaţii decât în altele. În cazul în care se va pune
problema dezvoltării arealelor nefavorabile, ele trebuie dotate cu activităţi care să
supravieţuiască deşi pot fi mai profitabile în alte părţi.
Avantajul poate rezulta şi din deciziile antreprenorilor de a grupa activităţi
în sisteme de beneficiu mutual, chiar dacă luate individual nu par să fie profitabile.
Avantajul comparativ este relativ nu absolut. De exemplu, deşi o activitate
poate avea un beneficiu absolut superior în arealul A faţă de B, nivelurile preţurilor
şi costurile terenurilor trebuie calculate luând în considerare şi avantajul
comparativ mai mare al unuia dintre areale. Un alt element important este faptul că
avantajul comparativ al unei zone nu este niciodată static, apar mereu schimbări în
ceea ce privşte influenţa relativă a factorilor de mediu şi a celor economici.
Cererile din partea societăţii se schimbă, de asemenea. Istoria economică este
bogată în exemple de localizări anterior profitabile transformate în neprofitabile şi
de zone fără o importanţă deosebită revigorate de noi tehnologii.
Economiile la scară. Avantajul comparativ al unei regiuni este determinat
şi de existenţa pe teritoriul acesteia a economiilor la scară. Eficienţa producţiei
(costul unei unităţi) depinde şi de volumul bunurilor produse într-o întreprindere
anume. O producţie mai mare duce, în general, la un cost mai scăzut pe unitate de
produs, deoarece costul total se raportează la un număr mai mare de unităţi. Pe de
altă parte, costul unui volum ridicat de materii prime, cât şi cel al transporturilor în
cantităţi mai mari, în mod special al celor maritime şi fluviale, sunt mai scăzute.
Atunci când economiile rezultă din producţii la scară mai mare, întreprinderea
poate să-şi permită procese de producţie mult mai eficiente sau o forţă de muncă
mai specializată şi o scădere a fluctuaţiei producţiei.
Astfel de avantaje, totuşi, nu sunt într-o continuă creştere. Există
posibilitatea apariţiei dezeconomiilor (costul intern se măreşte). Acestea pot rezulta
din creşterea congestiei, a problemelor orizontale interne, sau din apariţia limitelor
în aprovizionare. De aceea, costul mai scăzut pe unitate de producţie trebuie să
echilibreze probabila creştere a ariei de distribuţie şi a costurilor totale, deoarece
materiile prime trebuie aduse de la surse din ce în ce mai îndepărtate şi produsele
trebuie vândute pe pieţe aflate la distanţe mai mari (fig. 20).

Fig. 20. Utilizarea resurselor în relaţie cu costurile de transport şi producţie.


Sursa C, aflată la mare distanţă, poate concura în mod egal pe piaţă cu sursa A, aflată în
apropiere, datorită costurilor mici de producţie. Sursa B, intermediară cu costuri prea
ridicate nu poate concura profitabil (după R.L. Morrill)

Costul şi timpul de transport au fost, din punct de vedere istoric, primele


obstacole ale creşterii „scării“. Dar, pe de altă parte, unul dintre avantajele
principale ale îmbunătăţirii transportului este posibilitatea de a realiza economii la
scară mai mare.
Economiile realizate prin producţii la scară mare încurajează puternic
specializarea regională, dar posibilităţile sunt limitate datorită costurilor rezultate
din separarea spaţială. Totuşi, societatea s-a dezvoltat în direcţia realizării unor
astfel de economii, iar marile firme multinaţioanle, cele mai active în domeniul
fluxurilor internaţionale de capital, sunt un exemplu elocvent.
1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a
lumii

Harta politică a lumii include, în etapa actuală, 192 state independente, cu


grade diferite de dezvoltare social-economică, repartizate diferit la nivelul
continentelor (Europa – 43, Asia – 47, America – 35, Africa – 53, Australia şi
Oceania – 14). Pe lângă ţările suverane, există circa 70 (67) teritorii dependente, fie
cu administraţie separată, fie sub tutela altor state (cele mai multe plasate în
Oceanul Pacific, aparţinând SUA, Franţei, Regatului Unit al Marii Britanii ş.a.).
În afara reprezentării cartografice a entităţilor teritoriale, harta politică are
rolul de a prezenta statutul politic al lumii la un moment dat, modificându-se
permanent în funcţie de evenimentele istorice ale intervalului de timp pentru care
este realizată.
Cunoaşterea modificărilor survenite în diverse perioade istorice, a marilor
organizaţii politice şi economice, precum şi analiza statelor sub diverse aspecte, a
relaţiilor dintre acestea, a modului lor de organizare internă, se constituie în
probleme de mare interes pentru geografia umană, acestea reprezentând elemente
esenţiale în desluşirea unor aspecte cantitative şi calitative a fenomenelor
geografice, de factură socio-economică. Astfel, pentru înţelegerea modificărilor ce
au avut sau au loc în cadrul populaţie sau economiei mondiale, trebuie realizată o
analiză a contextului global şi istoric a sistemului mondial, în scopul surprinderii
relaţiilor şi proceselor socio-economice care au determinat disparităţi spaţiale la
nivelul diverselor regiuni ale globului.
De asemenea, analiza la nivel micro-teritorial poate fi foarte sugestivă în
explicarea unor aspecte socio-economice. Astfel, prosperitatea unei ţări depinde de
o multitudine de factori, pornind de la poziţia geografică, condiţiile naturale,
potenţialul resurselor, numărul de locuitori, dotările tehnico-economice şi
continuând cu o serie de elemente legate de modul de organizare politică şi socială,
de relaţiile dintre state, de apropierea faţă de marile puteri ale vremii, de
apartenenţa la marile organizaţii economice şi politice etc.
Aşadar, organizarea politico-administrativă a unui spaţiu şi relaţiile sale
politice de ansamblu, nu trebuie neglijate într-o analiză socio-economică, făcând
parte integrantă din sistemul teritorial.

1.4.1. Concepte şi terminologie


Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordări pe parcursul timpului,
fiind permanent în atenţia politologilor, geografilor, istoricilor, filozofilor, de la
apariţia lui în antichitate până la dezvoltarea statelor moderne actuale.
Statul desemnează în prezent o unitate teritorială (porţiune de uscat sau uscat
şi zonă maritimă), constituită ca entitate administrativ-politică, cu graniţe bine
stabilite, recunoscute internaţional, condusă de o instituţie politică care are control
absolut asupra afacerilor sale interne şi a celor externe.
În prezent, principalele elemente fundamentale ale statului, condiţii necesare
pentru ca o entitate politică să aibă personalitate juridică de tip statal, sunt:
populaţia, teritoriul, sistemul politic (Erdeli, coord. 2000).
Populaţia, reprezentând totalitatea locuitorilor statului, deşi nu trebuie să
îndeplinească condiţii stricte din punct de vedere numeric, este necesar să
reprezinte o colectivitate permanentă, rezidentă şi organizată, capabilă să subziste
prin forţe şi resurse proprii.
Teritoriul statului desemnează acel spaţiu (terestru, marin, aerian) în care
acesta îşi exercită puterea exclusivă (suveranitatea). Este alcătuit din mai multe
părţi distincte (teritoriul terestru, marea teritorială, spaţiul aerian cuprins între
graniţele sale), şi are trăsături care variază de la o ţară la alta.
Teritoriul unui stat este delimitat prin frontieră considerată „limita juridică în
cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă iar naţiunea
dreptul ei la autodeterminare“.
Frontierele, reprezentând spaţiul de separaţie între două state, se stabilesc
prin tratate bilaterale sau multilaterale iar în cazul celor maritime prin legislaţie
proprie internă, respectând normele internaţionale. Acestea se pot clasifica în mai
multe categorii.
• Frontierele terestre despart uscatul dintre două state. Ele pot fi naturale şi
artificiale. Un exemplu clasic de frontieră terestră naturală este aceea din
zonele montane, care urmează linia celor mai mari înălţimi.
• Frontierele fluviale sunt cele axate pe fluvii şi urmează în general linia
talvegului – pentru căile navigabile şi linia mediană – pentru cele
nenavigabile (dar se poate ţine cont şi de alte particularităţi).
• Frontierele maritime constau în limita exterioară a apelor teritoriale. În
acest sens se impune atenţiei înţelesul noţiunii de mare teritorială.
Aceasta desemnează fâşia de mare situată de-a lungul coastei, aparţinând
statului riveran (cuprinsă între 3 şi 12 mile marine• - 22,2 km, de la linia
de bază, conform Conferinţei de la Geneva, 1958). În prezent câteva state
şi-au extins apele teritoriale până la 200 mile marine: Brazilia, Argentina,
Peru, Ecuador, Costa Rica, Salvador, Islanda ş.a. Din apele teritoriale fac
parte şi mările interioare, care sunt delimitate de acelaşi stat (Marea Albă,
Marea Azov ş.a.).
• Frontierele aeriene sunt planuri perpendiculare care pornesc de la
frontierele terestre sau maritime în sus până la limita superioară a
spaţiului cosmic.
De asemenea, se disting două tipuri specifice de frontiere: cele geometrice şi
astronomice.
• Frontierele geometrice sunt alcătuite din linii drepte care despart
teritoriile dintre state (Libia, Ciad, Niger, Algeria, Mali).
• Frontierele astronomice corespund paralelor sau meridianelor (între Egipt
şi Libia 250 long. E, Egipt şi Sudan 220 lat. N., SUA şi Canada 410 lat. N).


o milă marină (Mm) = 1852 m
Sistemul politic, un alt element fundamental al statului, constă în „totalitatea
instituţiilor şi proceselor ce permit cetăţenilor unui stat să elaboreze, să aplice, să
modifice politicile publice“ (Erdeli, coord, 2000). Principalele elemente ale sale
sunt reprezentate de instituţiile guvernării (legislativă, executivă, judecătorească) şi
relaţiile lor cu celelalte componente ale vieţii politice (partidele politice,
sindicatele, grupurile de interes, mass-media etc).
Din perspectivă sistemică, se poate realiza o analiză pe subsistemele
componente dar şi pe nivelele ierarhice: supranaţional, naţional, subnaţional.
Relaţiile stabilite între elementele care alcătuiesc sistemul politic naţional sunt
răspunzătoare de existenţa diferitelor forme de guvernământ şi regimuri politice.
Capitala desemnează oraşul în care sunt localizate puterile statului. În
literatura de specialitate există numeroase clasificări ale capitalelor. Astfel, ele se
pot clasifica în: naturale (cele care au evoluat până au dobândit acest statut –
Bucureşti) şi artificiale (construite pentru a servi acestui scop – Brasilia). O altă
clasificare aduce în atenţie următoarele categorii de capitale: permanente sau
istorice (Roma, Atena, Paris, Londra); introduse (fie prin consens general –
Madrid, Brasilia, Islamabad, fie prin compromis între mai multe state federale –
Washington D.C., Canberra, Ottawa); divizate (în Olanda: Haga – sediul
parlamentului şi Amsterdam – palatul regal; în Africa de Sud: Pretoria – capitala
administrativă, Cape Town – legislativă, Bloemfountein – judiciară; Bolivia: La
Paz – administrativă, Le Sucré – legislativă. Pe lângă capitale oficiale există şi cele
neoficiale: Aden în Yemen, Zürich şi Laussane în Elveţia etc.
Termenul de stat mai este folosit şi pentru a desemna o unitate politică aflată
sub conducerea unui guvern federal (ex. statul Texas din SUA).
Naţiunea desemnează o comunitate de oameni cu conştiinţă naţională
proprie, legaţi unii de alţii prin limbă, religie, valori şi aspiraţii comune şi care se
simt ataşaţi de un teritoriu specific. Naţiunea poate fi organizată din punct de
vedere politic într-un stat dar nu se poate pune semnul egal între cei doi termeni
(naţiune şi stat). Uneori un stat poate cuprinde mai multe grupuri naţionale, fiecare
unic cu originea sa etnică specifică, alteori unele naţiuni sunt divizate în mai multe
state fără a avea o unitate politico-administrativă proprie (kurzii). Din acest punct
de vedere statele se pot clasifica în mai multe categorii: naţionale (dominate de
existenţa unei naţiuni, care reprezintă peste 60% din total) şi nenaţionale (unde nici
un grup etnic nu depăşeşte 60%). Statele binaţionale (unde două grupuri etnice
formează peste 65% din total) şi multinaţionale (cu un mare grad de fragmentare
etnică) se încadrează în cea de-a doua categorie. (Taylor, 1993). În statele în care
apar mai multe naţiuni, relaţiile dintre acestea pot fi pacifiste sau conflictuale.
Termenul de naţiune mai poate fi folosit pentru a desemna un membru al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, independent şi suveran în teritoriu.
Teritoriu dependent reprezintă un teritoriu guvernat şi condus de către un
stat fără ca acesta să facă parte din statul respectiv. Acest termen este folosit pentru
a înlocui, în unele cazuri, termenul de colonie.
Colonia desemnează un teritoriu ocupat sau cucerit de către un stat suveran,
aflat la oarecare distanţă de acesta, care îi controlează politica militară sau externă.
Încercarea unui stat de a stabili aşezări şi de a-şi impune puterea politică,
economică şi culturală asupra unui teritoriu sau a unui grup de oameni, cu un nivel
de dezvoltare mai scăzut decât al său poartă numele de colonialism. Acesta a fost
practicat de o serie de state europene, în special înainte de primul război mondial,
principalele motivaţii ale colonialismului european fiind legate valorificarea
resurselor acelor spaţii, promovarea creştinismului, dorinţa de a-şi dovedi puterea
economică şi politică.
În prezent marea majoritate a coloniilor şi-au câştigat independenţa,
colonialismul fiind deseori înlocuit de neocolonialism. Acest termen desemnează
politica promovată de foste puteri coloniale pe plan economic, politic, social,
militar, pentru menţinerea influenţei.
În prezent există situaţii deosebite la nivel internaţional:
• State (teritorii) sub ocupaţie militară – teritorii care fie în urma unor
conflicte armate sau a unor probleme interne, etnice, religioase sunt
ocupate de trupele altor state sau de forţe militare internaţionale.
• Teritorii cu statut incert – se referă la colonii care au generat conflicte
interne, între statele pretendente vecine, după declararea independenţei
(Sahara Occidentală – obiect de conflict între Mauritania, Maroc,
Algeria); Antarctica).
• Zone neutre – teritorii, neaparţinând nici unui stat, apărute acolo unde
existau neînţelegeri în delimitarea graniţelor – Gibraltarul (o zonă cu o
lungime de 18 km şi o lăţime de 1 km).
• Zona tampon – teritoriile dintre două puteri, care au rolul de a dezamorsa
tensiunile dintre acestea;
• Teritorii internaţionale – teritorii care temporar sunt sub administraţia
O.N.U.
• Enclave – unităţi teritoriale de mici dimensiuni, cu o populaţie puţin
numeroasă, ce aparţine unui stat dar este localizată parţial sau total pe
teritoriul altui stat.
1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor
Formarea statelor a constituit un proces îndelungat, început odată cu
primele organizări umane în plan teritorial.
Primele formaţiuni de acest gen, au apărut în antichitate (exemplul oraşelor-
state greceşti sau a marilor imperii roman, aztec etc) şi au evoluat pe parcursul
timpului, îmbrăcând specificul vremurilor istorice respective şi a particularităţilor
teritoriale locale, căpătând forme şi funcţii diferite.
Statele moderne au apărut în Europa, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi
începutul secolului al XIV-lea, în evoluţia lor distingându-se trei etape principale:
formarea statelor-naţiuni ca o reacţie la structurile medievale, apariţia după primul
război mondial a statelor rezultate din dezintegrarea marilor imperii, crearea după
cel de-al doilea război mondial a unui număr însemnat de state, ca rezultat al
decolonizării.
În formarea statelor un rol important l-au avut condiţiile fizico-geografice
(care au limitat sau favorizat extinderea lor) dar mai ales cele socio-economice
(condiţiile istorice, formarea naţiunilor, dezvoltarea drumurilor comerciale,
interesele economice, politice etc.)
În prezent sistemul politic mondial se bazează pe acceptarea suveranităţii
statelor asupra teritoriului lor, însă în continuare, ca şi în trecut, apar posibilităţi de
modificare a spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea printr-o serie de
acţiuni precum:
• ocupare (adică stabilirea controlului asupra unui teritoriu încă
neadministrat, specifică perioadei marilor descoperiri geografice şi
colonizării);
• cucerire şi anexare (frecvente în trecut, acestea nu mai sunt acceptate de
comunitatea internaţională; cea mai recentă anexare este cea a Kuweitului
de către Irak în 1990);
• transfer de suveranitate sau cedare voluntară, uneori realizată în urma
plăţii unor sume de bani; în acest fel SUA a achiziţionat Alaska (de la
Rusia) Florida (de la spanioli), Louisiana (de la francezi);
• creşteri (descreşteri) teritoriale, naturale (modificarea talvegului unui râu
care reprezintă graniţă internaţională, înaintarea deltelor în mare,
formarea insulelor în zona litorală, modificarea cumpenelor de ape dintr-
o zonă montană de graniţă etc.) sau artificiale (crearea unor insule
artificiale – Japonia, recuperarea unor terenuri de sub apele mării –
polderele olandeza)
• concesiune, adică transfer de suveranitate pe un timp limitat (Hong-Kong
a fost concesionat de Marea Britanie în 1898 pe o perioadă de 99 ani, în
prezent aparţinând din nou Chinei; baze militare precum Guantanamo din
Cuba);
• servitute, reglementată prin legi internaţionale, adică restrângerea
suveranităţii unui stat asupra unei părţi din propriul teritoriu, în scopul
permiterii altor state de a folosi teritoriul respectiv (pentru navigaţie,
amenajări hidrotehnice, drumuri sau căi ferate etc.)
1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor
Legat de procesele care au determinat apariţia şi evoluţia statelor au fost
concepute o serie de teorii, care au fost clasificate în general, pe două mari
categorii: deterministe şi funcţionale (Peter J. Taylor; Martin Ira Glassner).
Având la bază teoria lui Charles Darwin, expusă în anul 1859 în lucrarea
Asupra originii speciilor, principalele teoriile deterministe sunt:
• teoria organică a statului, a lui Friederich Ratzel (Politishe Geographie,
1923) care consideră statul ca un organism asemănător celor biologice,
ale cărui caracteristici sunt determinate de însuşirile populaţiei şi ale
teritoriului;
• teoria ciclurilor evoluţiei statului, a lui William Moris Davis, 1939, care
presupune în evoluţia statului existenţa a patru cicluri de dezvoltare
(copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe) cu caracteristici distincte.
• teoria ariilor centrale, enunţată în 1963 de Norman Pounds în lucrarea
Geografie politică (pe baza unei idei a lui Ratzel) şi extinsă apoi
împreună cu S.S. Ball în 1964; ilustrează formarea statelor în jurul ariilor
centrale (nuclee ce prin extinderea teritorială şi creşterea numărului de
locuitori determină formarea statelor; cei doi au analizat şi definit ariile
centrale ce au stat la baza sistemului de state din Europa.
Dintre teoriile funcţionaliste se impun:
• teoria integrării teritoriale, de Richard Hartshorne, din 1950, care vede
statul ca un spaţiu organizat din punct de vedere politic, asupra căruia
acţionează, simultan şi independent, două tipuri de forţe (centrifuge şi
centripete) ce determină coeziunea sau funcţionarea sa.
• teoria lui Gottman, expusă în 1952, care identifică doi factori principali în
integrarea sau dezintegrarea hărţii politice a lumii: iconografia (sistemul
de valori simbolice, naţionale, tradiţionale ale populaţiei statului –
factorul de stabilitate) şi mişcarea (deplasarea oamenilor, ideilor,
bunurilor, în interiorul şi exteriorul statului – factorul de instabiltatate).
• teoria teritoriului unificat, a lui Stephen B. Johnes (1954), care explică
formarea statelor prin prisma unui "lanţ", la capetele căruia se află ideea
politică, pe de o parte şi arealul politic, pe de altă parte:

idee politică —— decizia ——— acţiunea —— terenul —— arealul politic

• teoria integrării şi dezintegrării naţiunii, enunţată de Karl Deutsch, în


1953, care expune 8 etape generale, ce caracterizează formarea unei
naţiuni: trecerea de la o agricultură de subzistenţă la o economie de
schimb, apariţia ariilor centrale, creşterea oraşelor, dezvoltarea reţelei de
transport, concentrarea de capital, creşterea intereselor personale şi de
grup, deşteptarea sentimentelor etnice, combinarea sentimentelor etnice
cu constrângerile politice şi câteodată cu stratificarea socială.
1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii
Perioadele antică şi medievală
Prima hartă politică a lumii se conturează, odată cu apariţia primelor state,
încă din mileniile VI – V. a.HR. Acestea s-au dezvoltat pe văile marilor fluvii,
bazându-se în principal pe agricultură (cultura plantelor şi creşterea animalelor),
ulterior şi pe baza dezvoltării comerţului.
Pentru perioada dinaintea erei noastre, pe harta politică a lumii se găseau o
serie de state, grupate în câteva regiuni ale planetei, din Asia, Europa şi Nordul
Africii. Teritoriul cuprins între valea Nilului şi văile Tigrului şi Eufratului, denumit
"Semiluna fertilă", a constituit spaţiul în care au evoluat generaţii de state:
autoritare (sumeriene – Ur, Uruk, Lagaş ş.a, babiloniene – Babilon, asiriene –
Assur, Ninive, egiptene – Theba, Memphis etc) precum şi cele plasate pe litoralul
estic al Mediteranei (regatul evreu, Fenicia). În Asia Mică se găsea rehatul hittit iar
în Podişul Iran, Imperiul Persan (extins în timpul lui Darius I de la Valea Indusului
în Vest până la Dunăre şi Marea Egee în Est). În Asia de Sud şi Est erau cristalizate
state puternice în spaţiul chinez (pe cursul mijlociu al fluviului Huanghe, în jurul
oraşului Loyang, unde era aria centrală a statului chinez) şi în spaţiul indian (pe
valea şi afluenţii Indusului, în jurul oraşelor Harappa şi Mohenjo-Daro, statul
Harappon iar pe cursurile inferioare ale Gangelui şi Brahmaputrei, statul
Magadha). În Europa Sudică, primul regat antic, micenian, este urmat de cetăţile
greceşti, Atena, Sparta, Milet. Expansiunea elenistică a contribuit la progresul
umanităţii, stimularea comerţului, la conturarea bazinului mediteraneean, ca
matrice pentru civilizaţia romană şi pentru alte civilizaţii. În pragul erei noastre, în
această zonă s-au afirmat două mari imperii: cel al lui Alexandru Macedon (extins
pe linii mari pe graniţele imperiului lui Darius I) şi Imperiul Roman. Apărut în sec.
VIII a.Hr., acesta atinge maxima expansiune teritorială în timpul împăratului
Traian 98-117 p.Hr., (înglobând şi o parte a Daciei) şi contribuie la geneza a
numeroase popoare, ce formează în prezent lumea romanică europeană.
După anul 395, Imperiul Roman se împarte în două: Imperiul Roman de
Apus (cu capitala la Roma) şi de Răsărit (cu capitala la Constantinopol). Între
secolele III-VI se produc migraţii ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale:
ostrogoţii, hunii, vandalii, saxonii, goţii etc., însă secolele VI-X reprezintă perioada
marilor migraţii către Europa (anglo-saxonii, avarii, slavii, bulgarii, normanzii,
arabii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii etc.) care vor determina formarea unor
popoare slave, fino-ugrice, celtice până în Europa de Vest şi Peninsula
Scandinavică. În această perioadă se remarcă ascensiunea Imperiului Bizantin (sec.
VI-VIII) şi apariţia a unor mici state, care ulterior vor evolua spre state feudale.
După secolul al VIII-lea se remarcă expansiunea arabă către SV Asiei, N
Africii, S Europei care vor aduce modificări pe harta politică a lumii (formarea
statelor arabe din Asia de SV, Africa de Nord).
Începând cu secolul al XIII-lea importanţă mare are expansiunea turcilor,
care intră în contact cu Europa Centrală şi Estică (la 1453 – turcii cuceresc
Bizanţul, decăderea imperiului Otoman având practic loc abia în secolul al XIX-
lea).
Europa este caracterizată, în această perioadă, de dezvoltarea unor regate
(Franţa, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, Danemarca), a unor state de
dimensiuni mai mici (care deseori luptă pentru supravieţuire – cazul Ţărilor
Române) şi a oraşelor state (Germania, Italia). În Asia se conturează formaţiuni
feudale puternice în China, Japonia, Mongolia, Iran, Turcia, India de Nord ş.a..
Continentul african se caracterizează prin ascensiunea unor state, precum Etiopia,
Ghana, Mali, Marele Zimbabwe (cucerite ulterior de europeni). În America se
dezvoltă Imperiul Aztec (în Mexic) şi cel Incaş (în America de Sud), cucerite de
spanioli în secolul al XVI-lea.
Odata cu perioada marilor descoperiri geografice (1492 – descoperirea
Americii de către Cristofor Columb) s-au format marile imperii coloniale care au
dominat harta politică a lumii, pentru aproape 5 secole. Marile puteri coloniale
(mai întâi Spania şi Portugalia, apoi Anglia, Olanda, Franţa) care practic şi-au
împărţit lumea Nouă, s-au impus totodată ca mari puteri comerciale şi maritime
mondiale, apogeul fiind atins în secolele XVIII-XIX şi prima parte a secolului al
XX-lea.
În acelaşi timp, pentru Europa, consecinţele Renaşterii (secolele XIV-XVII)
se regăsesc în apariţia şi dezvoltarea industriei, care va determina modificări
semnificative pe plan cultural, social, religios.

Perioada modernă (1648-1917)


Concludentă este harta politică a Europei, după Pacea de la Westfalia (1648)
care ilustrează marile puteri care dominau Europa: Imperiul Romano-german,
Regatul Franţei, Regatul Spaniei, Regatul Angliei, Imperiul Otoman, Imperiul
Rusiei, Lituania, Ucraina. În afara acestora se mai găseau o serie de state mici şi
mijlocii, aflate în sfera de influenţă a acestor puteri.
În pragul revoluţiei burghezo-democratice de la 1789, se remarcă
expansiunea mai multor state. Rusia şi-a extins hegemonia spre estul Asiei, spre
Marea Neagră şi Europa Centrală devenind o mare putere a timpului, iar Imperiul
Otoman controla Sudul şi Estul Europei. În Nordul continentului se conturează
regatul Danemarcei şi al Norvegiei iar în Europa centrală se formează regatul
Prusiei. Ţările Române erau sub suzeranitate otomană iar Transilvania era
dependentă de Imperiul Habsburgic.
Datorită permanentelor conflicte dintre imperii apar numeroase modificări la
graniţe, de asemenea se produc şi alte modificări (împărţirea sau conturarea unor
ţări).
Începutul secolului al XIX-lea în Europa a fost dominat Napoleon de
personalitatea lui Napoleon şi extensiunea Franţei în acea perioadă.
În Europa, după revoluţiile burghezo-democratice de la 1848, începe
ascensiunea naţiunilor, se unifică Italia, Germania, unele ţări îşi obţin
independenţa: Grecia, Serbia, România, Bulgaria. Se accentuează tendinţele de
dezintegrare a imperiilor Austro-Ungar şi Otoman.
După secolul al XVIII-lea, se nasc puternice mişcări de independenţă ale
coloniilor: în America de Nord se formează S.U.A. (1776) iar în America Latină
coloniile spaniole (Argentina, Mexic, Venezuela, Chile, Peru etc) şi portugheze
(Brazilia), devin independente după 1810.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, marile puteri europene iau în stăpânire şi
teritoriile neocupate până atunci, extinzându-şi coloniile pe continentul african,
Asia de Sud-Est sau Oceania. State, precum Italia, Germania, S.U.A., Japonia care
cunosc o dezvoltare industrială intensă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea aspiră la o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă.
Astfel, datorită conflictelor dintre marile puteri, izbucneşte în Europa primul
război mondial, care va modifica radical harta politică a lumii.

Perioada interbelică (1917-1940)


Primul război mondial (1914-1917) a avut la bază cauze economice
(dezvoltarea inegală a marilor puteri - S.U.A., Germania, Italia, Marea Britanie,
Franţa, Japonia -, necesitatea asigurării surselor de materii prime din colonii şi
piaţa produselor manufacturate. S-au format două mari blocuri militare şi
economice opuse: Puterile Centrale (Tripla Alianţă – Germania, Austro-Ungaria şi
Italia, care ulterior va părăsi alianţa) şi Antanta (Tripla Înţelegere: Franţa, Marea
Britanie, Rusia, sprijinită ulterior de S.U.A.).
După prima conflagraţie mondială, harta Europei se va modifica
semnificativ, datorită dezintegrării unor mari imperii (Austro-Ungar, Otoman,
Ţarist) şi apariţia sau desăvârşirea mai multor state independente (Cehoslovacia,
Polonia, Finlanda, Ungaria, Austria, Estonia, Lituania, Letonia, Iugoslavia,
România).
Revoluţia bolşevică din 1917, marchează apariţia comunismului în Rusia şi
va duce la formarea unui nou imperiu, cel sovietic, care se va extinde după 1920
atât în Europa (prin anexarea Ucrainei, Bielorusiei) cât şi în Asia (Armenia,
Georgia, Azerbaidjan, statele Asiei Centrale).
Se remarcă de asemenea creşterea influenţei S.U.A. care se afirmă ca o mare
putere a lumii.
Apariţia fascismului în Germania şi Italia, precum şi tendinţele hegemoniste
ale Germaniei, care anexează Austria, Cehia, invadează Polonia, va fi cauza
izbucnirii celui de-al doilea război mondial, care va implica întreaga planetă şi va
opune marile puteri ale vremii. In această perioadă şi România suferă pierderi
teritoriale (Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, N-E Ardealului, Dobrogea
de Sus).
Îşi cuceresc independenţa o serie de ţări astfel că pe harta politică a lumii în
perioada interbelică figurau 71 de state, repartizate diferit la nivelul continentelor:
în Europa – 31, America – 22, Asia – 12, Africa – 4, Oceania – 2. Totuşi, 2/3 din
populaţia Globului trăia încă în colonii şi semicolonii.
Perioada 1944-1989
După cel de-al doilea război mondial, harta politică a lumii s-a modificat
semnificativ.
După război Germania a fost împărţită între puterile câştigătoare, ulterior
formându-se două state distincte: R.F. Germania şi R.D. Germania (separate din
1961 de Zidul Berlinului). Multe state europene şi-au modificat contururile,
pierzând sau câştigând teritorii. România face parte dintre ţările care cedează
teritorii (Basarabia, N. Bucovinei, ţinutul Herţa, Cadrilaterul). Cela mai mari
câştiguri teritoriale le cunoaşte U.R.S.S. (statele baltice, teritorii din Polonia,
România etc).
Europa a fost împărţită în două, despărţite de cortina de fier, după expresia
folosită în 1940 de W. Churchil: Europa de Vest aflată sub influenţa S.U.A.
(beneficiind de planul Marshall) şi Europa de Est, aflată sub aripa ocrotitoare a
U.R.S.S. Blocului comunist euro-asiatic, alcătuit din 13 state, i se adăuga Cuba.
În această perioadă se confruntă două sisteme politice şi două ideologii
opuse, corespunzătoare celor două mari puteri: comunismul, pe de o parte, adoptat
de U.R.S.S. şi capitalismul, economia liberă de piaţă, corespunzător S.U.A.
Caracterul dual al acestei perioade este ilustrat şi de blocurile militare (NATO şi
Tratatul de la Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi CAER), precum şi de
delimitarea unor sfere de influenţă precise.
Pe lângă Europa Vestică, S.U.A. şi-au manifestat influenţa in America
centrală şi de Sud, în Asia de Est iar pentru U.R.S.S. se remarcă creşterea influenţei
în unele ţări din Asia de Est, Sud-Est, Africa.
Harta politică s-a modificat semnificativ şi datorită destrămării imperiilor
coloniale şi declarării independenţei politice a unui număr mare de state din Africa,
Asia de Est şi de Sud-Vest, Oceania, America Centrală. Perioada în care şi-au
obţinut independenţa cele mai multe ţări a fost deceniul al şaselea, supranumit din
acest motiv, "deceniul decolonizării Africii".
Un eveniment deosebit al acestei perioade , cu consecinţe ulterioare, a fost
crearea statului Israel (1948) pe teritoriul Palestinei, care a generat numeroase
conflicte (războaie între Israel şi Ţările arabe.
Apar conflicte de interese concretizate în unele războaie locale (în Pen.
Indochina - Vietnam, Pen. Coreea, Afganistan, dar şi în alte zone ale Globului).
Se mai remarcă creşterea economică a unor state învinse în cel de-al doilea
război mondial (Germania- Europa, Japonia – Asia).

Perioada de după 1989


Evenimentele din Europa Centrală şi de Est şi din U.R.S.S. din perioada
1989-1993 au determinat modificări importante pe harta politică a lumii: Astfel,
Uniunea Sovietică s-a dezintegrat (şi transformat în Comunitatea Statelor
Independente) iar pe teritoriul ei au luat naştere 16 state naţionale. Concomitent cu
această schimbare Federaţia Rusă a pierdut teren în faţa S.U.A. care se va afirma ca
principala putere mondială, asumându-şi rolul de arbitru în rezolvarea unor
conflicte ale lumii.
De asemenea, statele din centrul şi estul Europei, aflate în sfera de influenţă
a U.R.S.S., şi-au schimbat regimul politic (înlăturarea comunismului) şi au revenit
la denumirea iniţială a ţării (Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia ş.a)
În 1990, Germania s-a reunificat în mod paşnic iar începând cu 1991, R.F.
Iugoslavia s-a dezintegrat în Slovenia, Croaţia, Macedonia Bosnia şi Herţegovina şi
Iugoslavia (azi Serbia şi Muntenegru). În 1993, Cehoslovacia s-a separat în 2 state
independente (Cehia şi Slovacia).
Aceste modificări au generat şi desfiinţarea Consiliului Economic de Ajutor
Reciproc (C.A.E.R.) – în 1990 şi a Pactului de la Varşovia– în 1991, care reuneau
ţările socialiste. În 1991 s-a constituit Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare care finanţează diferite proiecte economice în fostele ţări socialiste.
De asemenea, se constată o extindere a N.A.TO., survenită şi pe fondul
intensificării acţiunilor teroriste arabe (organizaţia militară îmbogăţindu-se cu 10
state). Şi U.E, care încearcă să contracareze puterea economică a S.U.A., a mai
adăugat 13 noi membri din Europa.
Se mai constată creşterea rolului Germaniei şi Japoniei, care şi-au manifestat
dorinţa de a deveni membre în consiliul de securitate.
După 1990, harta politică a lumii se mai îmbogăţeşte cu trei state: Eritreea
(1993), Palau (1994), Timorul de Est (2002). Colonia britanică Hong-Kong (1997)
şi cea portugheză Macao (1999) au revenit oficial părţi ale Chinei, ca regiuni
autonome cu statut special timp de 50 de ani, iar zona canalului Panama a fost
retrocedată de S.U.A. statului Panama în 1999.
La graniţa dintre mileniile II şi III au apărut numeroase situaţii conflictuale,
cauzate de factori diverşi (etnici, religioşi, economici). În Europa se remarcă ca
zone marcate de conflicte: provincia Kosovo, din Serbia şi Muntenegru, republicile
separatiste din Federaţia Rusă (Cecenia, Daghestan, Osetia etc), Ţara Bascilor,
Catalonia, din Spania, Ţara Găgăuzilor, Transnistria, din Republica Moldova,
Irlanda de Nord etc. În Africa, se produc numeroase conflicte de natură etnică, în
ţări precum: Burundi, Rwanda, Sudan, Nigeria, R.D. Congo etc. În Asia, conflicte
mai mult sau mai puţin deschise pe probleme etnice se resimt în ţări precum
Turcia, Irak, Iran (populaţia kurdă), India (populaţia sikh), Sri Lanka (populaţia
tamil), Myanmar (populaţiile karen şi kachin), China (problema Tibetului) etc. Însă
zona cea mai afectată rămâne cea din Orientul Apropiat şi Mijlociu, marcată de
conflictele ce durează de decenii între arabi şi Israel si de implicarea S.U.A., după
atentatele de la 11 septembrie 2002, în Afganistan (înlăturarea regimului taliban) şi
Irak (înlocuirea regimului dictatorial a lui Saddam Hussein) şi încercarea de a
calma situaţia în zonă.
Interesul geostrategic al unor teritorii se reflectă în amplasarea unor baze
militare străine, aparţinând marilor puteri. Recent şi în România au fost deschise
trei baze militare americane: la Mihail Kogălniceanu, Feteşti şi Babadag.
Există o multitudine de probleme cu care se confruntă omenirea în perioada
actuală şi care pot influenţa harta politică a lumii: escaladarea integrismului
islamic; proliferarea nucleară în unele ţări (India, Pakistan, Coreea de Nord);
statutul Antarcticii (acest spaţiu a fost "împărţit" iniţial de Marea Britanie,
Australia, Norvegia, Franţa, Noua Zeelendă la care s-au adăugat apoi state ca
Argentina, Chile, Brazilia; în 1989, la Paris a fost semnat, de un număr de 33 de
ţări, un nou tratat care prevedea că Antarctica reprezintă patrimoniul comun al
umanităţii, trebuind a fi folosit doar în scopuri ştiinţifice; însă, acest spaţiu ar putea
determina apariţia unor dispute); accesul la resursele oceanului planetar; decalajul
NORD-SUD (de natură economică dintre ţările dezvoltate – Nord şi cele mai puţin
dezvoltate – Sud) ar putea degenera în conflicte semnificative etc.
Pe parcursul secolului al XX-lea, o serie de state şi-au schimbat denumirea:
Bangladesh (din Pakistanul de Est), Sri Lanka (din Ceylon), Myanmar (din
Birmania), Burkina Faso (din Volta Superioară), R. D. Congo (din R. Zair),
Belarus (din Bielorusia), Georgia (din Gruzia).

1.4.5. Criterii de clasificare a statelor


Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenţă deosebită asupra tipului
de economie, cât şi asupra atitudinii oamenilor, cât şi a guvernanţilor în luarea unor
decizii la nivelul politicii externe. Se poate analiza localizarea absolută,
determinată de poziţia pe Glob, în raport de condiţiile naturale majore (unităţi
fizico-geografice, tipuri de climate, fluvii, mări, oceane etc.), cu o importanţă
deosebită asupra economiei statului, cât şi cea relativă, poziţia faţă de statele vecine
sau de puterile vremii. Din punct de vedere al localizării absolute, deseori se
recurge la împărţirea statelor pe două mari categorii: continentale (fără ieşire la
mare (Austria, Elveţia, Ungaria, Cehia, Mongolia etc.) şi maritime (insulare,
peninsulare sau faţade maritime – Japonia, S.U.A., canada, Mexic, Grecia ş.a)
Extensiunea spaţială, constituie un element important, influenţând
complexitatea resurselor naturale, varietatea factorilor de mediu, potenţialul uman
pe care un stat le poate deţine, formând premisele dezvoltării economice, politice,
sociale.
În literatura de specialitate, există o diversitate a clasificărilor, după acest
criteriu. A Sanguin realizează o ierarhizare pe 9 categorii. Se disting două extreme:
macrostatele, având o suprafaţă de peste 6 milioane km2 (6 ţări: Federaţia Rusă –
17,07 mil. km2, Canada – 9,97 mil. km2, S.U.A. – 9,62mil. km2, China – 9,59 mil.
km2, Brazilia – 8,54 mil. km2 Australia – 7,74 mil. km2 ) şi microstatele, restrânse
la un teritoriu sub 5000 km2 (cele mai mici fiind: Vatican – 0,44 km2, Monaco –
1,95 km2, Nauru – 21,2 km2, Tuvalu – 24,0 km2, San Marino – 60,57 km2,
Liechtenstein – 160,0 km2, Andora – 453,3 km2 etc).
Cu dimensiuni mari se înscriu şi următoarele trei categorii:
• state imense cuprinse între 2,5 şi 6 miloane km2 (India – 3,3 mil. km2,
Argentina – 2,7 mil. km2, Kazahstan – 2,7 mil.km2, Sudan – 2,5 mil. km2)
• statele foarte mari, între 1,25 şi 2,5 milioane locuitori (ţări, răspândite în
Asia, Africa, America Latină: Mongolia, Indonezia, Arabia Saudită,
Mexic, R.D. Congo, Algeria, etc.);
• statele mari, între 650.000 şi 1,25 milioane km2 (Bolivia, Columbia,
Africa de Sud, Franţa, Spania, Ucraina, Pakistan, Thailanda, Myanmar,
Turcia, Mozambic, Chile etc).
Majoritatea statelor de pe Glob au dimensiuni mijlocii (între 250.000 şi
650.000 km2 – Germania, Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Japonia, Maroc,
Marea Britanie, România, Italia Noua Zeelandă, Ecuador etc.) şi mici (sub 250.000
km2 - Bulgaria, Austria, Croaţia, Irlanda, Cuba, Honduras, Nepal etc).
A Sanguin, deosebeşte în această ultimă categorie mai multe tipuri: state
mici ( între 100.000 şi 250.000 km2), state foarte mici (între 25.000 şi 100.000
km2), ministate (între 5000 şi 25.000 km2), microstate (sub 5000 km2).
Forma, dată de conturul spaţial, este una dintre caracteristicile morfologice,
considerate a influenţa atât funcţionarea internă cât şi comportamentul internaţional
al statelor. Pe harta politică a lumii contemporane se regăseşte o mare varietate de
forme, de la cele geometrice, la cele nedefinite, rezultate a unor îndelungate
procese istorice.
După acest criteriu se individualizează următoarele categorii de state:
compacte – cele mai apropiate de forma de cerc, considerată a fi cea mai eficientă
(România, Ungaria, Belgia, Polonia, Uruguay, Nigeria), alungite – în care
lungimea este de cel puţin şase ori mai mare decât lăţimea medie (Chile, Norvegia,
Italia, Vietnam, Malawi), stangulate (Mali, Zambia), apendiculare (cu
protuberanţe) – o variantă a statului compact, cu excepţia prezenţei unui apendice,
desprins din teritoriul de bază (exemple tipice sunt Thailanda şi Myanmar care
împart Pen. Malacca), fragmentate (arhipelagurile: Japonia, Indonezia, Filipine;
statele care deţin insule: Marea Britanie, Danemarca, Grecia; alte categorii: S.U.A),
perforate – state care cuprind pe teritoriul lor alte state (Africa de Sud cu Lesotho
şi parţial Swaziland, Italia cu San Marino şi Vatican), încorsetate – prinse ca într-
un cleşte de un altul, blocându-i ieşirea la litoral (Monaco, Gambia, Brunei).
Clasificarea statelor după numărul de locuitori, este foarte sugestivă,
existând mari disparităţi între ţările lumii.
Cel mai mare număr de locuitori este deţinut de 2 ţări – R. P. Chineză (1,31
miliarde locuitori) şi India (1,10 miliarde locuitori), care însumează 37,3% din
populaţia Globului. Următoarea ţară, în ordine descrescătoare este S.U.A. cu 298,2
milioane locuitori (4,6%).
În categoria statelor foarte mari, între 100 şi 250.000 milioane, se mai
încadrează 7 ţări, însumând circa 17% din totalul populaţiei (Indonezia, Brazilia,
Rusia, Pakistan, Bangladesh, Japonia, Nigeria).
Numărul statelor mari, între 50 şi 100.000 milioane locuitori, se ridică la 13,
din această categorie făcând parte ţări de pe toate continentele: Mexic, Germania,
Marea Britanie, Franţa, Italia, Vietnam, Filipine, Turcia, Iran, Thailanda, Egipt,
Etiopia, R.P.D.Congo.
Majoritatea statelor lumii au o populaţie între 5 şi 50 milioane locuitori. Între
acestea se individualizează cele mijlocii, cu peste 20 milioane locuitori (Myanmar,
Coreea de Sud, R. D. Coreeană, Afganistan, Malaysia, Uzbekistan, Nepal, Irak,
Arabia Saudită, Ghana, Algeria, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Kenya, Maroc,
Uganda, Spania, Polonia, Ucraina România, Ungaria, Columbia, Argentina,
Canada, Peru, Venezuela, Australia) şi cele mici (între 5 şi 20 mil. loc.).
În categoria statele foarte mici, cu o populaţie sub 5 milioane de locuitori, se
individualizează statele liliputane, cele sub 0,5mil. locuitori: Luxemburg,
Barbados, Guadelupa, Islanda, Liechtestein, San Marino, Vatican.
O analiză a repartiţiei populaţiei pe tipuri de ţări, în funcţie de dezvoltarea
lor, scoate în evidenţă o realitate tulburătoare, legată de consecinţele demografice,
sociale, politice ale creşterii populaţiei, mai ales în zonele mai sărace ale planetei.
Din totalul populaţiei de 6,46 miliarde locuitori (2005), doar 1,21miliarde aparţin
ţărilor dezvoltate (cu o rată de creştere medie anuală de 0,3%), restul de 5,25
miliarde persoane trăind în ţări aflate în dezvoltare (cu o rată de creştere medie
anuală de 1,4%). Pentru anul 2050, statisticile estimează o populaţie totală de 9,0
milioane locuitori, repartizaţi astfel: 1,2 miliarde în regiunile dezvoltate şi 7,8
miliarde în cele mai puţin dezvoltate.
Forma de guvernământ realizează o diferenţiere a statelor pe două tipuri:
republicile şi monarhiile.
Majoritatea statelor lumii sunt republici, având ca şef de stat un preşedinte,
în funcţie de modul distribuirii puterilor în stat, separându-se republicile
prezidenţiale (Rusia, Franţa, Albania, Finlanda, S.U.A., Egipt etc.) şi cele
parlamentare (România, Austria, Germania etc.). Se mai disting republicile
comuniste (în prezent această formă de guvernământ mai apare doar în R.P.
Chineză, R.S. Vietnam, R. D. Coreană şi Cuba).
Celelalte state sunt organizate ca monarhii (în circa 30 de ţări), acestea fiind
în prezent de două feluri: autentice (monarhul deţine în mod real puterea, find şeful
statului: regatele – Maroc, Lesotho, Cambodgia, Thailanda, Arabia Saudită,
Iordania, Bhutan, Nepal; emiratele – Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite; şeicatul
Bahrein, sultanatul Brunei ş.a.) şi simbolice (monarhul este şeful statului, având
prerogative limitate prin Constituţie, importante fiind celelalte puteri, legislativă,
executivă şi judecătorească – actualele monarhii europene, Japonia, Malaysia etc.).
Aşadar, monarhiile pot avea ca suveran un: împărat (Japonia), rege (Marea
Britanie, Belgia, Danemarca, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia,
Arabia Saudită, Iordania, Lesotho), principe (Andorra, Liechtenstein, Monaco),
duce (Luxemburg), sultan (Brunei, Oman), emir (Kuweit), sultan (Brunei) etc.
Interesantă este situaţia Commonweath-ului, care grupează circa 40 de state
de limbă engleză, o relictă a fostului imperiu colonial britanic, având încă ca şef de
stat regina Marii Britanii, reprezentată prin guvernatori.
Forma de organizare politică internă impune împărţirea pe: state unitare
(circa 90%, caracterizate de existenţa unei autorităţi unice, în care guvernul central
deţine toate atributele puterii)) şi federale (constituite din asocierea a două sau mai
multe unităţi teritorial-administrative, egale în cadrul federaţiei, existând o singură
constituţie şi un organism federal, cu largi competenţe, care se exercită asupra
tuturor cetăţenilor; În această categorie intră state precum: S.U.A., Mexic,
Germania, Argentina, Brazilia, Rusia, India, Malaysia, Nigeria etc.). Unităţile
componente poartă adesea denumirea de state (S.U.A., Canada, India), landuri
(Germania), cantoane (Elveţia), republici, regiuni, provincii autonome, ţinuturi
(Rusia). O variantă a statului federal este confederaţia, în care statele sau regiunile
confederate îşi păstrează deplina suveranitate şi au drept de succesiune. Cele mai
importante S.U.A., Confederaţia Germanică şi cea Elveţiană s-au transformat în
state federale.
Gradul de dezvoltare economică constituie un criteriu de bază al
ierarhizării statelor lumii, printre indicatorii sintetici folosiţi regăsindu-se: valoarea
produsului intern brut (P.I.B.) calculat la nivelul întregii ţări sau raportat la
locuitor, consumul de energie, care semnifică puterea industrială a unui stat, gradul
de civilizaţie şi de progres, valoarea exportului, gradul de competitivitate a
produselor şi a potenţialului uman etc.
P.I.B. se calculează în moduri diferite (P.I.B – după rata curentă de schimb –
calculat după o metodă a Băncii Mondiale; P.I.B-PPC – exprimat prin paritatea
puterii de cumpărare). După metoda Băncii Mondiale, producţia unei ţări este
evaluată, ultilizându-se preţurile interne. Ulterior, valorile sunt convertite în USD,
pe baza mediei ratei de schimb în ultimii trei ani.
PIB-PPC evaluează producţia diferitelor ţări, utilizând pentru toate un
ansamblu de preţuri mondiale, permiţând o comparaţie mai riguroasă pentru statele
lumii.
Ambii indicatori ilustrează mari disparităţi la nivelul statelor lumii.
După P.I.B./loc., în 2002, pe primele locuri se situează: Luxemburg (47.354
USD), Norvegia (41.974 USD), Elveţia (36.684 USD), S.U.A. (36.005 USD),
Danemarca (32.179 USD), Japonia (31.407 USD), Irlanda (30.982 USD), în finalul
clasamentului găsindu-se Sierra Leone (150 USD), Guineea Bissau (141 USD),
R.D. Congo (111 USD), Burundi (102), Etiopia (90 USD).
După P.I.B.-P.P.C. pe primele locuri se plasează: Luxemburg (61.220 USD),
Norvegia (36.600 USD), Irlanda (36.360 USD), S.U.A. (35.750 USD), Danemarca
(30.940 USD) iar pe ultimele locuri Burundi (630 USD), Malawi (580 USD),
Tanzania (580 USD), Sierra Leone (520 USD), Timor (478 USD).
Astfel, în funcţie de aceste criterii, statele se pot grupa pe:
• state dezvoltate, cu o economie de piaţă – cu forţă tehnologică, capacitate
organizatorică ridicată şi poziţii cheie în circuitul economic mondial.
Caracterizate un nivel de trai ridicat, au în general un P.I.B./loc. de peste
15.000 U.S.D. (S.U.A., Japonia, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania,
Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Australia etc).
• state în dezvoltare – majoritatea statelor lumii. În această categorie intră:
ţările industrializate recent, care în general au beneficiat de puternice
infuzii de capital străin (Thailanda, Singapore, Coreea de Sud, Malaysia,
Mexic, Brazilia, Grecia, Portugalia etc), statele exportatoare de petrol
(Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Quatar, Bahrein etc),
state în dezvoltare cu venituri intermediare (state din America Latină,
Asia, Europa, aflate în tranziţie către o economie de piaţă: România,
Bulgaria, Croaţia, Turcia, etc)
• state puţin dezvoltate, în general cu venituri până la 1000 USD. Sunt
plasate în principal din Africa, dar apar şi în alte părţi ale lumii
(Mozambic, Etiopia, Tanzania, Ciad, Bangladesh, Laos, Vietnam,
Afganistan etc).

1.4.6. Organizaţii internaţionale


În prezent la nivel mondial activează un număr însemnat de organizaţii
internaţionale, apărute ca urmare a intensificării diverselor forme de cooperare
între statele lumii, în contextul general al evoluţiei relaţiilor politice, economice,
militare, sociale etc.
Cea mai importantă organizaţie internaţională, cu caracter mondial, deschisă
tuturor ţărilor lumii este Organizaţia Naţiunilor Unite. Constituită în anul 1945, cu
sediul la New York, aceasta are ca principale scopuri menţinerea păcii şi securităţii
mondiale, promovarea cooperării internaţionale în domeniile economic, social,
cultural. Carta O.N.U., semnată în 1945, de reprezentanţii a 50 de state, defineşte
scopurile şi principiile organizaţiei, structura, organele principale şi funcţiile
acestora. În prezent sunt membre O.N.U. majoritatea ţărilor independente ale lumii
(excepţii: Elveţia, Vatican, etc.). Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Curtea
Internaţională de Justiţie, Secretariatul General, Consiliul de tutelă. Sub egida
O.N.U. îşi desfăşoară activitatea o serie de instituţii specializate, ale căror activităţi
nu au limite geografice: F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură), cu sediul la Roma, O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), cu
sediul la Geneva, Banca Mondială, B.I.R.D. (Banca Internaţională de Reconstrucţie
şi Dezvoltare), F.M.I. (Fondul Monetar Internaţional) cu sediul la Washington,
U.N.E.S.C.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ, Ştiinţe, Cultură),
A.I.E.A. (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică), O.N.U.D.I. (Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială), cu sediul la Viena.
România este membră O.N.U. din anul 1955 şi participă la activităţile
organismelor specializate, inclusiv în structurile O.N.U. de menţinere a păcii.
La nivel regional, se remarcă activitatea a numeroase organisme interstatale,
cu caracter de integrare economică. Integrarea economică, în prezent un proces în
plină desfăşurare, s-a născut în Europa, după 1950, constând în crearea unui spaţiu
economic comun, libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor, mărfurilor, servicii-
lor, adoptarea unor politici comune în domeniul industriei, agriculturii, serviciilor
şi în domeniul social, între ţările membre ale respectivei organizaţii.
Principalele organisme de integrare economică la nivel continental sunt:

EUROPA
Uniunea Europeană reprezintă în prezent cel mai puternic ansamblu
economic al lumii, alcătuit din 21 membri, care au intrat treptat în organizaţie.
Istoricul apariţiei acestei regiuni de integrare economică începe după cel de-al
doilea război mondial odată cu apariţia primelor organisme economice interstatale:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951), Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (1957), Comunitatea Economică Europeană, numită şi Piaţa
Comună (1957) din care făceau parte Belgia, R.F. Germania, Franţa, Italia,
Luxemburg, Olanda. Din anul 1967, cele trei comunităţi europene s-au asociat, fără
a se desfiinţa în Comunitatea Europeană care s-a îmbogăţit treptat cu noi membri:
Danemarca, Marea Britanie, Irlanda (1975), Grecia (1981), Spania, Portugalia
(1986). În anul 1992, prin semnarea Tratatului de la Maastricht, numele acestei
organizaţii devine Uniunea Europeană şi se stabilesc obiectivele acesteia.
În prezent aceasta este alcătuită din 25 membri, celor 12 state din 1992
adăugându-li-se: Austria, Finlanda, Suedia (1995), Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (2004).
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S) a fost înfiinţată în
anul 1960 ca replică la Comunitatea Economică Europeană. În prezent are 4
membri: Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia.
Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale (C.E.F.T.A.), din care fac
parte Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, România, promovează
schimburi comerciale preferenţiale între ţările membre.
Cooperarea Economică a Mării Negre (C.E.M.N.) a fost constituită în
anul 1992, cu scopul întăririi stabilităţii economice şi politice, între următoarele
ţări: Turcia, Bulgaria, România, Rusia, Ucraina, Georgia, Grecia, Albania,
R. Moldova, Armenia, Azerbaidjan.

AMERICA DE NORD
Acordul de liber schimb nord american (N.A.F.T.A. sau A.L.E.N.A.)
alcătuit din cele trei state de pe continent (Canada, SUA, Mexic) în anul 1994,
constituie în prezent, ca potenţial, a doua regiune de integrare după U.E.

AMERICA DE SUD
Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR) reprezintă principala zonă de liber
schimb şi uniune vamală din America de Sud, constituită în 1995 din Argentina,
Brazilia, Paraguay, Uruguay.
Grupul Andin (Piaţa Andină, Pactul Andin), fondat în 1971, are în
prezent ca ţări membre: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela.

ASIA
A.S.E.A.N. (Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est, A.N.A.S.E.) constituită
în anul 1967, are în componenţă următoarele state Thailanda, Malaysia, Indonezia,
Filipine, Singapore, Brunei, Vietnam, Laos, Myanmar.
Asociaţia Sud Asiatică pentru Cooperare Regională (A.S.C.A.R.,
S.A.A.R.C.), constituită în 1985, la iniţiativa Bangladeshului grupează ţările:
Bangladesh, Bhutan, India, I-le Maldive, Nepal, Pakistan, Sri Lanka.
Cooperarea Economică a Asiei de Est (EAEC) este alcătuită pe lângă
ţările A.S.E.A.N. din Japonia, China, Coreea de Sud, Hong Kong, Taiwan.
Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf, fondat în anul 1981,
reuneşte ţări precum Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit,
Qatar, Oman.
AFRICA
Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest (C.E.S.A.V.), creată
în anul 1957, grupează: Nigeria, Benin, Burkina Faso, Insulele Capului Verde,
Coasta de Fildeş, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea-Bissau, Liberia, Mali,
Mauritania, Nigeria, Senegal, Sierra Leone, Togo.
Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale (C.E.S.A.C.),
fondată în anul 1983, are ca membri componeţi statele: Burundi, Camerun, Africa
Centrală, Congo, Gabon, Guineea Ecuatorială, Rwanda, Ciad, Republica
Democrată Congo.
Comunitatea Economică a Africii de Sud, alcătuită în 1994, pe baza unei
organizaţii anterioare (1979) include următoarele state: Angola, Botswana,
Lesotho, Malawi, Mozambic, Swaziland, Tanzania, Zambia, Zimbabwe, Namibia,
Africa de Sud.
Uniunea Maghreb-ului Arab, fondată în 1989, reuneşte ţări precum:
Algeria, Libia, Maroc, Mauritania, Tunisia.

AUSTRALIA
Acordul de Comerţ şi Relaţii Economice (A.N.Z.C.E.R.T.A) constituie o
organizaţie economică ce reuneşte Australia şi Noua Zeelandă.

La aceste organizaţii economice continentale se mai adaugă cele extinse pe


mai multe continente:
COOPERAREA ECONOMICĂ ASIA-PACIFIC (A.P.E.C.) înfiinţată în
anul 1989, la iniţiativa Australiei, cu sprijinul S.U.A. şi al Japoniei, include în
prezent statele: S.U.A., Canada, Mexic, Chile, Peru, Australia, Noua Zeelandă,
Papua-Noua Guinee, Japonia, Coreea de Sud, China, Taiwan, Vietnam, Thailanda,
Malaysia, Indonezia, Filipine, Singapore, Brunei, Rusia.
ORGANIZAŢIA ŢĂRILOR EXPORTATOARE DE PETROL
(O.P.E.C.) fondată în 1960, cu scopul controlului pieţei petrolului, reuneşte ţări ca:
Irak, Iran, Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria,
Venezuela, Indonezia, Nigeria, Ecuador, Gabon.

În afara acestor organizaţii economice există numeroase alte organisme


bazate pe alte tipuri de relaţii: politice, militare, sociale, culturale etc.
După cel de-al doilea război mondial, au apărut câteva organizaţii
internaţionale, cu specific politico-militar, principalele lor obiective fiind legate de
apărarea statelor membre. În condiţiile dizolvării unor organizaţii, după 1990,
singura mare organizaţie politico-militară în activitate rămâne N.A.T.O.
(Organizaţia Tratatului de Nord). Înfiinţată în anul 1949, la Bruxelles, reuneşte
în prezent următoarele ţări: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia,
Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Spania,
Turcia, S.U.A. Din 1999, au devenit membre N.A.T.O. Ungaria, Polonia, Cehia iar
din 2004, România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia.
2. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI

2.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial

Orice studiu cu privire la om, la societatea umană a trecutului, prezentului


sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din perspectivă sistemică. Omul este
un element deosebit de important, este cel care, făcând parte din sistemul terestru,
îl modifică profund, impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt
element component. De aceea, studiile realizate pe această temă trebuie să
pornească de la concepţia tridimensionalităţii prezenţei sale în sistem.
O astfel de abordare reliefează cele trei dimensiuni ale omului (fig. 1):
• dimensiunea existenţială, reprezentând caracterul de element biologic,
component al mediului natural, ce poate fi definit prin verbul „a fi“,
• cea spaţială, subliniind poziţia şi mişcările omului în sistemul teritorial („a
alege“),
• cea activă, care reliefează implicarea sa directă în subsistemul economic,
cel mai dinamic din cadrul geogsistemului („a acţiona“).

a fi

OM

a alege a acţiona

Fig. 1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în geosistem

Din perspectivă existenţială, analizele vizează evoluţia numerică a omului pe


Glob, din cele mai vechi timpuri până în prezent, cu referire specială la ritmul de
creştere a populaţiei şi la cauzele variaţiei acestuia în timp. Foarte importante sunt
şi studiile cu privire la indicatorii demografici, care influenţează în mod direct
creşterea numerică şi care exprimă caracteristicile existenţei biologice a omului în
sistem: rata natalităţii, a nupţialităţii, a fertilităţii, rata mortalităţii generale şi a celei
infantile, durata medie a vieţii şi soldul natural, ca rezultat al îmbinării celorlalţi
indicatori.
Dimensiunea spaţială este exprimată prin analizele cu privire la distribuţia
geografică a populaţiei, caracterizată prin mari disparităţi şi elocvent reliefată prin
indicatorul densitatea populaţiei. De asemenea, mobilitatea populaţiei reflectă
capacitatea acesteia de a-şi alege şi schimba spaţiul de locuire, inducând, astfel,
permanente modificări în distribuţia sa teritorială.
Ca element activ al sistemului economic, omul este forţă de muncă şi
sursa fluxului de informaţie ce permite organizarea acestuia. De aceea, analizele
vizează diversele structuri demografice (structura pe sexe, pe grupe de vârstă,
structurile etnică şi lingvistică, cea a populaţiei active şi, implicit, a celei ocupate),
care au un rol exenţial în buna desfăşurare a activităţilor economice. În acelaşi
timp, se studiază şi relaţia populaţiei cu resursele naturale, impactul activităţilor
sale economice asupra mediului.
Privit din perspectiva ierarhiei pe verticală a sistemului teritorial, omul se
află la baza piramidei. Este un micro-sistem, o entitate biologică, psihologică şi
spirituală, componentă a subsistemului populaţie, aparţinând la rândul său
sistemului economic. Această structurare pe verticală a sistemului teritorial se
integrează modului de organizare a Universului, pornind de la micro-cosmos spre
macro-cosmos (fig. 2).
MACROCOSMOS

sistem teritorial

sistem economic

populaţie

om

MICROCOSMOS

Fig. 2. Poziţia omului în sistemul teritorial pe scară verticală

2.2. Evoluţia numerică a populaţiei

Populaţia mondială, reprezintă totalitatea locuitorilor planetei, răspândiţi


diferit la nivelul zonelor geografice, ţărilor, continentelor, fiind caracterizată de o
mare varietate a tuturor aspectelor pe care le implică. În prezent, aceasta se ridică,
conform statisticilor actuale (2005), la 6,46 miliarde locuitori, fiind în continuă
ascensiune numerică, pentru anul 2050 fiind estimată o valoare totală de 9,07
miliarde persoane.
Nivelul de astăzi al populaţiei planetei este rezultatul unei îndelungate
evoluţii, începute de la apariţia omului. Ca specie, Homo Sapiens s-a impus în
urmă cu numai 50.000 de ani, deşi urmele strămoşilor săi sunt mult mai vechi (unii
antropologi plasând aceste urme cu 2-3 milioane de ani în urmă). Istoricii
menţionează pentru paleolitic o populaţie de circa 5 milioane persoane, iar pentru
începuturile erei creştine 250 milioane locuitori. La începuturile istoriei,
umanitatea a fost caracterizată de un ritm de creştere foarte scăzut, abia din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea constatându-se sporiri însemnate de populaţie.
Astfel, primul miliard de persoane este atins în anul 1830, pentru ca un secol mai
târziu (1930), populaţia să depăşească cel de-al doilea miliard.
Secolul al XX-lea a reprezentat o epocă unică în istoria umanităţii, fiind
caracterizat de un ritm foarte rapid de creştere a populaţiei, ce a determinat unul
dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografică.
Astfel, în 1960 s-a înregistrat cel de-al treilea miliard de locuitori, în 1974 al
patrulea miliard, în 1987 al cincilea miliard iar în 1999 s-a ajuns la al şaselea
miliard de persoane.
Trei aspecte importante au determinat această dinamică a populaţiei:
revoluţia industrială (progrese tehnologice, inovaţii, care au generat dezvoltarea, în
general), revoluţia agricolă (creşterea randamentului exploatării terenurilor,
ameliorarea raselor de animale), revoluţia sanitară (creşterea performanţelor
sanitare, introducerea vaccinelor etc).
În aceste condiţii, ritmul de creştere a populaţiei a atins valori deosebite în
secolul al XX-lea, variind astfel: 0,56% în 1900, 0,83% în 1950, 1,6% în 1999.
Pentru anul 2005 acest indicator are o valoare de 1,2%.
Creşterea spectaculoasă a populaţiei, cunoscută sub numele de explozie
demografică (baby-boom), a caracterizat în principal ţările slab dezvoltate, din
Africa, America Latină, Africa. În Europa, creşterea demografică este mai puţin
spectaculoasă (datorită războaielor, scăderii fertilităţii, modificării mentalităţii etc).
Evoluţia ritmurilor de creştere pe perioade îndelungate (1750-2000)
ilustrează o strânsă legătură între acestea şi gradul de dezvoltare economică (Cucu
V., 1997). Astfel, în perioadele de trecere de la stadii de subdezvoltare la
dezvoltare populaţia creşte, condiţionată de o natalitate mare şi o mortalitate
staţionară sau în scădere, pe fondul unei dezvoltări generale care determină
creşterea nivelului de trai. Odată cu trecerea ţărilor în stadiul de state dezvoltate,
progresul economic şi social generează noi orientări în dimensionarea familiei, alte
mentalităţi şi priorităţi, care determină o scădere a natalităţii şi respectiv a ritmului
de creştere a populaţiei.
În prezent (2005), 5,2 miliarde persoane trăiesc în ţări aflate în dezvoltare
economică, caracterizate de un ritm de creştere de 1,4%, ţările dezvoltate deţinând
1,2 miliarde locuitori (datorită unui ritm de creştere foarte scăzut de doar 0,3%).
Evoluţia numerică a populaţiei este o consecinţă a mişcării naturale şi a celei
migratorii (respectiv a soldului natural şi migratoriu).

2.3. Mişcarea naturală a populaţiei

Mişcarea naturală a populaţiei implică fenomenele demografice legate de


natalitate, mortalitate, sold natural (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate),
constituind factorul cel mai dinamic care intervine în mod direct în modificarea
numărului populaţiei.
Natalitatea ilustrează frecvenţa sau intensitatea naşterilor în cadrul unei
populaţii. Indicele folosit este rata natalităţii, care se calculează pe baza raportului
dintre numărul total al născuţilor vii şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat
la 1000 locuitori, la nivelul unui an.
n
N= *1000
P
în care: N – rata natalităţii, n – numărul născuţilor vii; P – numărul mediu al
populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia naşterilor
la 1000 de persoane.
În anul 2005, rata natalităţii la nivel mondial se ridica la 21‰, la nivelul
continentelor apărând anumite diferenţieri: Africa – 38‰, Asia – 20‰, America
Latină – 22‰, Australia (13)şi Oceania – 17‰, America de Nord – 14‰, Europa –
10‰.
În cadrul statelor lumii cele mai mari valori ale ratei natalităţii sunt
înregistrate în ţările africane (Liberia, Mali, Malawi - 50‰) iar cele mai mici în
cele europene (Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria ş.a. – 9‰). Deşi din punct de
vedere al valorii ratelor natalităţii nu ocupă primele locuri, statele care în prezent
sunt recunoscute pentru cele mai mari aporturi de populaţie sunt: India (27,5
milioane naşteri/an), China (15,6 milioane naşteri/an – în scădere datorită reducerii
ratei natalităţii la 12‰), Nigeria 5,6 (milioane naşteri/an), Pakistan (5,5 milioane
naşteri/an).
Mortalitatea reflectă frecvenţa sau intensitatea deceselor în cadrul unei
populaţii. Indicele folosit este rata mortalităţii, care se calculează pe baza raportului
dintre numărul total decese şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000
locuitori, la nivelul unui an.
m
M= *1000 ,
P
în care: M – rata mortalităţii, m – numărul deceselor; P – numărul mediu al
populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia deceselor
la 1000 de persoane.
În anul 2005 rata mortalităţii era de 9‰, la nivelul continentelor
înregistrându-se următoarele valori: Africa – 15‰, Europa – 11%, America de
Nord – 8‰, Asia – 7%, America Latină – 6%, Australia şi Oceania – 7‰.
Diferenţele înregistrate la nivelul acestui indicator nu reflectă întotdeauna
decalajele existente în gradul de dezvoltare economică, ţările dezvoltate, cu o
populaţie vârstnică mai numeroasă, având deseori valori mai mari ale mortalităţii
decât unele ţări mai puţin dezvoltate.
Ţările care se înscriu cu cele mai mari valori ale ratei mortalităţii sunt
Botswana (28‰), Lesotho (28‰), Swaziland (26‰), Sierra Leone (24‰), Angola
(24‰), Liberia (22‰) şi cu cele mai mici Emiratele Arabe Unite(1‰), Kuweit
(2‰), Bahrain (3‰), Qatar (3‰), Algeria (4‰), Arabia Saudită (3‰), Brunei
(3‰), Andorra (3‰).
Mortalitatea infantilă reflectă intensitatea deceselor copiilor sub vârsta de 1
an din cadrul unei populaţii. Rata mortalităţii infantile se calculează raportând
numărul deceselor copiilor sub un an la numărul total de naşteri, exprimându-se în
promile (‰).
mi
Mi = *1000
n
în care, Mi = rata mortalităţii infantile, mi = numărul deceselor copiilor sub 1 an;
n = numărul total de născuţi vii.
Rata mortalităţii infantile se ridică la 54‰ la nivel mondial. Analiza
valorilor acestui indicator ilustrează diferenţieri evidente între ţările dezvoltate şi
cele mai puţin dezvoltate. Cele mai mari rate ale mortalităţii infantile se găsesc în
Africa (88‰) – cu maxime în ţări precum: Sierra Leone (165‰), Liberia (142‰),
Angola (139‰), Somalia (120‰) – şi Asia 51‰ – Afganistan (172‰), Irak
(94‰), Cambogia (95%) ş.a. La nivelul celorlalte continente se înregistrează
următoarele valori: America Latină – 27‰, America de Nord – 7‰, Europa – 7‰,
Australia – 4,5‰.
Durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere) reprezintă numărul
mediu de ani pe care o persoană îl are de trăit, în mod obişnuit, exprimat la naştere
în situaţia în care condiţiile ar rămâne aceleaşi ca în momentul de referinţă; altfel
spus, se calculează ca medie a duratelor de viaţă a unei generaţii imaginare, care ar
fi supusă întreaga sa viaţă ratelor de mortalitate pe grupe de vârstă ale anului de
observare.
Speranţa de viaţă la naştere la nivel mondial este în prezent de 67 ani,
diferenţiată pe cele două sexe (65 ani pentru bărbaţi, 69 pentru femei). La nivelul
continentelor situaţia se prezintă astfel: America de Nord de 78 ani, Europa 75 ani,
Australia şi Oceania 75 ani, America Latină de 72 ani, Asia 68 ani, Africa 52 ani.
Speranţa de viaţă este mai mare de 80 de ani în Japonia (82 ani), Suedia (81),
Islanda (81) San Marino (81), Israel (80), Norvegia, Franţa, Luxemburg, Italia,
Australia, cele mai mici valori înregistrându-se în ţări africane precum Botswana,
Lesotho (35 ani), Zambia (37 ani).
Soldul natural rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate şi poate fi
pozitiv sau negativ. În prezent cele mai mari valori ale soldului natural se
înregistrează în ţări precum Mali (32‰), Ciad (28%), Arabia Saudită (27%) iar
cele mai mici în ţările Europei Centrale şi Estice, unde se constată valori negative
(Germania, România, Ungaria, Rusia, Ucraina ş.a.).
La nivel mondial acesta este de 12 ‰ iar pe continente situaţia se prezintă
astfel: Africa 23‰, America Latină 16‰, Asia 13‰, Australia şi Oceania 10‰,
America de Nord 6‰, Europa –1‰.
2.4. Mobilitatea populaţiei

Conceptul de mobilitate a populaţiei se referă la deplasările spaţiale ale


indivizilor, cu şi fără schimbarea domiciliului, indiferent de durata absenţei din
localitatea de origine, cu scopuri diverse, la distanţe mai mari sau mai mici, acestea
determinând modificări de ordin social, profesional, economic etc. În această
categorie intră ca forme ale mobilităţii istorice: nomadismul, marile valuri
migratorii, invaziile, comerţul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord. 1999).
În literatura de specialitate străină (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988
citaţi de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor deplasări pe două mari tipuri:
• deplasările obişnuite (care nu implică o schimbare de lungă durată a
domiciliului, fără implicaţii deosebite în viaţa persoanei angrenate;
acestea se desfăşoară ritmic, repetitiv, neprovocând dezechilibre între
zona de origine şi cea de destinaţie);
• mişcările migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de durată
sau definitivă a domiciliului, de cele mai multe ori a activităţii
persoanelor angrenate, implicând modificări majore în viaţa acestora).
În această accepţiune, termenul de migraţie exclude deplasările ritmice şi
zilnice (de tipul navetismului). Însă trebuie cunoscut faptul că mulţi autori, şi din
literatura de specialitate românească, includ aceste forme în categoria mişcărilor
migratorii.
Migraţiile se pot clasifica pe mai multe criterii, existând o mare diversitate a
acestora.
Astfel, în raport de teritoriul naţional (graniţe) se deosebesc: migraţia
internă (desemnând deplasările care au loc în cadrul unei ţări, temenii folosiţi
pentru cei angrenaţi în astfel de mişcări fiind de: persoane plecate şi persoane
sosite) şi cea externă (internaţională) (cuprinzând deplasările, însoţite de
schimbarea domiciliului, între două ţări, pentru cei care pleacă folosindu-se
termenii de emigranţi, iar pentru cei care sosesc termenul de imigranţi).
În funcţie de delimitările regionale, adesea se recurge la împărţirea pe:
migraţii intra-regionale (în cadrul unei regiuni, dintr-o ţară) şi inter-regionale
(între două regiuni, posibil la nivelul unui continent).
Cele două medii, impun clasificarea în: migraţii rural-urban (sau exodul
rural), urban-rural, urban-urban, rural-rural.
În raport de elementul timp, se deosebesc migraţiile de lungă durată sau
permanente (implică schimbarea domiciliului, pentru o perioadă mai lungă de 1
an), cele temporare (pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în general
pentru desfăşurarea unei activităţi economice) şi sezoniere (legate în general de
activităţile agricole şi de etapele care intervin în circuitul agricol). O categorie
aparte, inclusă de unii autori în categoria migraţiilor (uneori numite migraţii
pendulatorii) sunt deplasările de tipul navetismului, care nu presupun schimbarea
rezidenţei, ci întoarcerea zilnică sau săptămânală a individului la domiciliu).
În raport de factorul social, se individualizează: migraţiile individuale şi
cele pe grupuri organizate (cele istorice – invazii, colonizări, cele economice –
crescătorii de animale, cele sezoniere etc).
Cauzele migraţiilor sunt multiple şi diversificate şi au un caracter dual: de
respingere (în zonele de plecare - origine) şi de atracţie (în zonele de sosire -
destinaţie).
Din punctul de vedere al zonei din care pornesc fluxurile migratorii, se
deosebesc mai multe categorii de factori de respingere:
• economici (declinul resurselor – suprapopularea, scăderea ofertei
locurilor de muncă, şomajul, veniturile scăzute, sărăcia, declinul
activităţilor economice, etc),
• sociali (lipsa oportunităţilor de a întemeia o familie, apariţia în familie a
copiilor care necesită modificarea priorităţilor, pierderea identităţii în
grupul de origine, discriminări etnice, rasiale, sociale, absenţa baze
materiale specifice unor activităţi culturale, educaţionale, ştiinţifice),
• politici (discriminări politice, existenţa unor regimuri totalitare, apariţia
unor evenimente destabilizatoare – războaie, revoluţii, atacuri teroriste,
politici economice greşite etc)
• naturali (catastrofe: cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, fenomene
climatice dezastuoase – uragane, tornade etc; în general condiţiile
naturale nefavorabile reprezintă factori de respingere în migraţia
populaţiei).
Zonele de destinaţie sunt caracterizează în general prin prezenţa unui număr
însemnat de factori favorabili (reprezentând, de fapt, opusul celor restrictivi –
prezenţa resurselor, grad de dezvoltare economic mai ridicat, bază materială
superioară, situaţie politică stabilă, condiţii naturale favorabile etc.).
Migraţiile pot avea consecinţe importante de natură demografică,
economică, socială. Din punct de vedere demografic, se produc modificări
semnificative legate de creşterea sau descreşterea numărului de locuitori,
modificări ale structurilor de populaţie, ale indicatorilor demografici, în general. În
ceea ce priveşte consecinţele economice, acestea sunt legate de forţa de muncă,
constituită de indivizii care migrează, pe piaţa muncii fiind posibile atât aspecte
pozitive cât şi negative, ce afectează într-o anumită măsură atât zonele receptoare
cât şi pe cele de origine. În plan socio-cultural se observă, în zonele receptoare,
apariţia unei diversităţi etnice, culturale, sociale, ce determină redimensionarea
relaţiilor între grupuri.
Indicatorul cel mai adesea folosit este soldul migratoriu (migraţia netă),
rezultat al diferenţei dintre numărul sosirilor şi numărul plecărilor persoanelor
dintr-un anumit spaţiu.
∆M = I – E
în care: ∆M – soldul migratoriu; I – numărul persoanelor sosite (imigrate);
E – numărul persoanelor plecate (emigrate).
Acesta apare ca o componentă majoră a mişcării populaţiei, determinând
alături de soldul natural evoluţia numerică a populaţiei.
*
p = (N-M) + (I-E),
*
în care: p - variaţia numărului populaţiei între două momente de timp analizate, N
– natalitatea, M – mortalitatea, I – numărul persoanelor sosite (imigrate);
E – numărul persoanelor plecate (emigrate).
Cu ajutorul acestui indicator (*p) se poate estima numărul populaţiei, la un moment
posterior recensământului, după formula:
Pt+1 = Pt + (N-M) + (I-E),
în care: Pt+1= numărul populaţiei la momentul t+1; Pt = numărul populaţiei la
momentul t – la recensământ;

2.4. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob

Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi spaţiale,


doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit, spaţiile caracterizate de mari
concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate.
La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală, totalul de 6,46
miliarde locuitori (2005) fiind repartizat diferit. Asia este continentul care
totalizează cel mai mare număr de locuitori, 3,90 miliarde persoane, reprezentând
circa 60% din populaţia planetei. Urmează apoi: Africa (905,9 mil. loc. – 14%),
America (891,1 mil. loc. – 13,8%), Europa (728,4 mil. pers. – 11,2%) şi Australia
şi Oceania (33,1 mil. loc – circa 1%).
Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de factori care se
pot grupa după natura lor în: fizico-geografici, istorici, demografici, economici.
Factorii fizico-geografici au contribuit semnificativ la repartiţia generală a
populaţiei, reprezentând condiţii favorabile sau restrictive ale desfăşurării
activităţilor umane. Formele de relief (câmpiile, platourile joase, zonele litorale,
văile joase şi largi ale marilor fluvii) alături de condiţiile climatice (îndeosebi clima
temperată şi subtropicală) au reprezentat elementele propice ale dezvoltării
primelor civilizaţii umane, constituind totodată şi astăzi spaţiile optime desfăşurării
activităţilor omeneşti, cu mari concentrări de populaţie. La aceştia se mai adaugă
alţi factori naturali precum: fertilitatea solului, prezenţa resurselor de apă
(curgătoare, subterane), vegetaţia, fauna etc.
Dintre factorii istorici care au influenţat repartiţia actuală a populaţiei se
impun a fi menţionaţi: marile valuri migratorii care au contribuit la formarea
popoarelor actuale, colonizările, cucerirea de noi teritorii, războaiele etc.
Factorii economici sunt foarte importanţi în crearea marilor concentrări de
populaţie. În decursul istoriei populaţia s-a grupat în zone cu potenţial agricol
ridicat, cu resurse minerale bogate (cărbuni, petrol, minereuri etc), pe baza cărora
s-a înregistrat un progres economic. În general, spaţiile dezvoltate economic,
oraşele, în special, în care activităţile industriale au impus o cerere a forţei de
muncă, au constituit şi constituie poli de atracţie a populaţiei, generând adesea
fluxuri migratorii, ce au ca origine zonele mai puţin dezvoltate.
Factorii demografici reprezentaţi de cele două componente de bază în
evoluţia numerică a populaţiei, soldul natural şi cel migratoriu, sunt foarte
importanţi în distribuţia populaţiei. Astfel, în ţările cu sold natural ridicat şi sold
migratoriu redus, se concentrează tot mai multă populaţie (India, Pakistan,
Bangladesh, ţări ale Africii sub-sahariene etc.)
Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa aşezărilor
permanente, între 800 latitudine nordică şi 550 latitudine sudică, emisfera nordică
concentrând 90% din total (datorită repartiţiei inegale a uscatului între cele două
emisfere şi faptului că Antarctica nu are condiţii favorabile locuirii). Astfel, mai
mult de jumătate din populaţia planetei trăieşte între 200şi 600 latitudine nordică.
O analiză detaliată a repartiţiei populaţiei scoate în evidenţă faptul că 2/3 din
locuitorii planetei locuiesc la o distanţă mai mică de 500 km faţă de ţărmul mării
(cele mai mari concentrări fiind în arhipelaguri, insule, peninsule, faţade maritime,
spre deosebire de centrul continentelor, în general mai puţin populat) iar 4/5 din
populaţia trăieşte la altitudini mai mici de 500 m (există însă şi excepţii, ca în cazul
ţărilor din America de Sud, axate pe lanţul muntos al Anzilor, în care cea mai mare
parte a populaţiei este concentrată în platourile înalte andine; aici se află capitalele
situate la mari înălţimi: La Paz – circa 4000m, Quito – 2850m, Bogota – 2860).
Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori la
suprafaţă, exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic folosit în
exprimarea diferenţierilor teritoriale existente în distribuţia populaţiei. În prezent
(2005) densitatea medie a planetei este în jur de 48 loc/km2, continentul cu cele mai
mari densităţi fiind Asia -– (cu circa 88 loc/km2, incluzând tot teritoriul acesteia,
inclusiv cel al Federaţiei Ruse), iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi
Oceania (3,7 loc/km2). Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor, alternând
zonele intens populate, cu cele în care concentrările sunt foarte reduse, astfel că
densitatea medie generală, pentru spaţii întinse, variate din punct de vedere al
condiţiilor naturale şi socio-economice, se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin
sugestiv.
În funcţie de acest criteriu, între statele lumii se disting: cele cu densităţi
foarte mici (Mongolia, Namibia – 2 loc/km2, Australia, Libia, Mauritania – 3
loc/km2 etc.) şi cele cu densităţi mari şi foarte mari– (Japonia, Germania, Marea
Britanie, Coreea de Sud, Olanda, Belgia, Israel etc.– 200-500 loc/km2; Mauritius –
500-1000 loc/km2, Bangladesh, Singapore – cu valoarea maximă, 6.800 loc/km2 –
peste 1000 loc/km2).
Pe regiuni naturale, densităţi foarte mari (uneori peste 1000 loc/km2) se
înregistrează: în zona văilor unor mari fluvii, ce au adăpostit din vechime mari
civilizaţii (Nil, Gange, Brahmaputra, Mekong, Chang Jiang, Huang He, Tigru,
Eufrat), în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia
Padului etc.), în insule (Java, Honshu din Arhipelagul Japonez, Arhipelagul
Indonezian etc), în regiuni puternic urbanizate şi dezvoltate industrial (Middlands
în Marea Britanie, Ruhr în Germania, N-E Franţei, Silezia, Zona Marilor Lacuri,
N-E S.U.A., California, S-E Braziliei etc).
La polul opus se situează regiunile foarte slab populate sau chiar nepopulate,
reprezentate de regiunile nordice (Alaska, Siberia Occidentală, Peninsula
Scandinavică, Groenlanda, insulele arctice), sudul extrem (Antarctica), partea aridă
a Africii (de la Sahara Atlantică la Marea Roşie), Asia centrală, zonele forestiere
ecuatoriale africane sau sud-americane etc.

2.5. Structurile de populaţie

Populaţia mondială dispune de o mare varietate a caracteristicilor sale, ce


constituie elemente majore de diferenţiere a grupelor umane, măsurarea şi
cuantificarea lor determinând structurile de populaţie (rasială, după etnie, limba
vorbită, pe grupe de vârstă şi sexe, pe medii, după religie, profesională).
Rasele umane constituie grupări de oameni, individualizaţi de un ansamblu
de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii şi a părului, forma capului,
trăsăturile feţei, forma ochilor, nasului, buzelor, constituţia trupului etc).
Deşi actuala populaţie aparţine aceluiaşi tip biologic (Homo Sapiens),
datorită unei multitudini de factori, pe parcursul evoluţiei sale, s-au diferenţiat trei
mari rase umane (europeană – albă, ecuatorială – neagră, mongoloidă – galbenă),
supuse la rândul lor unui intens proces de metisare, astfel că în prezent nu mai
putem vorbi de prezenţa unei rase pure din punct de vedere genetic.
Rasa europeană (europoidă) – care se caracterizează prin culoarea deschisă
a pielii, păr moale, blond sau negru, drept sau ondulat, ochi mari, diverşi coloraţi,
talie înaltă ş.a.– este răspândită pe întreg continentul european, , precum şi în
America, Africa (nordul şi sudul continentului), Australia, Asia de S-V, unele
areale din Asia de Sud. Adesea la nivelul acestei rase se realizează o împărţire a
acesteia pe două subrase: sud-europoidă sau indo-mediteraneană (italieni, spanioli,
arabi, greci, armeni, tadjici, indieni) şi nord-europoidă sau baltică (ruşi, bieloruşi,
polonezi, norvegienigermani, englezi etc.), legătura dintre acestea realizându-se
prin grupe antropologice de tranziţie.
Rasa mongoloidă – având piele de culoare mai închisă, păr negru şi drept,
ochi oblici, faţa uşor turtită, cu maxilare proeminente – este răspândită în Asia
Centrală şi de Est, Arhipelagul Indonezian, unele regiuni ale Oceaniei. Acestei
grupe îi aparţin şi eschimoşii (din Groenlanda, Canada) şi populaţia băştinaşă a
Americii. Se deosebesc trei rase secundare: nord-mongoloidă sau asiatico-
continentală, sud-mongoloidă (sau asiatico-oceanică), americană (indiană).
Rasa ecuatorială – caracterizată prin piele de culoare închisă, neagră, păr
creţ, buze groase, nasul turtit, craniul alungit, maxilarul superior proeminent,
membrele inferioare lungi în raport cu trunchiul – este răspândită în Africa, la sud
de Sahara, America (urmare a colonizării cu sclavi negri, aduşi din continentul
african), Asia de Sud, Polinezia (melanezienii, papuaşii), Australia. Se deosebesc
astfel două ramuri ale acestei rase: cea vestică sau africană – alcătuită din grupa
sud-africană (boşimană), grupa africană centrală (pigmeidă), grupa est-africană
(etiopiană), grupa negrilor din Sudan – şi cea răsăriteană sau rasa secundară
australoidă.
Structura etnică a populaţiei se referă la clasificarea grupărilor umane în
funcţie de poporul (naţiunea) cărora aparţin, care se caracterizează prin unitatea
unor elemente precum: limba (graiul comun), religia, tradiţii culturale, structură
psihică unitară, aspiraţii etc.
Fiecare popor are în general teritoriul său etnic, unul sau mai multe, însă
apar situaţii, când acest lucru nu se întâmplă (populaţiile nomade, ţiganii). Evreii
au fondat statul Israel (1948), după cel de-al doilea război mondial, pe vechiul
teritoriu de formare a etniei.
La nivel mondial există o mare varietate a etniilor, acestea coexistând în
cadrul statelor lumii.
Structura pe sexe (pe genuri) ilustrează proporţia bărbaţilor/femeilor în
totalul populaţiei. Statisticile ilustrează în general un echilibru între cele două sexe,
la nivelul populaţiei mondiale, cu o uşoare predominare a populaţiei de sex
masculin (101,3 bărbaţi la 100 femei). Este cunoscut faptul că se nasc mai mulţi
băieţi decât fete, dar că datorită mortalităţii masculine, deseori se ajunge la
predominarea sexului feminin, în special în cadrul grupelor vârstnice.
În general, în zonele dezvoltate economic predomină populaţia de sex
feminin datorită supramortalităţii masculine iar în cele mai puţin dezvoltate se
constată o predominare a populaţiei masculine.
Structura pe grupe de vârstă constituie expresia repartiţiei populaţiei totale
pe grupe de un an, de cinci ani (0-4 ani, 5-9 ani, 10-14 ş.a.m.d.), de 10 ani (0-9,
10-19, 20-29 etc.) sau cel mai adesea pe trei mari categorii, corespunzătoare
populaţiei, tinere, adulte şi vârstnice. Vârstele între care variază cele trei mari
categorii sunt destul de relative, modificându-se în funcţie de ţară, de nivelul
şcolarizării, de legislaţia în vigoare cu privire la pensionare etc.
Statisticile O.N.U. evidenţiază trei mari grupe de vârstă: grupa tânără
(cuprinzând populaţia de la 0 la 15 ani, 0-18 ani, sau 0-20 ani), grupa adultă
(considerată între 15 şi 59, 15-65 ani, 20-65 ani) şi cea vârstnică (reprezentând
populaţia ce depăşeşte 60 sau 65 ani).
Repartiţia pe aceste grupe este importantă din perspectivă economică,
grupele tânără, şi vârstnică reprezentând în cea mai mare parte populaţia
neproductivă, cea adultă, cea mai mobilă, constituind populaţia aptă de muncă,
ocupată în activităţi productive. În acelaşi timp, segmentul tânăr constituie
potenţialul resurselor de muncă.
Din punct de vedere demografic este importantă analiza populaţiei tinere
comparativ cu cea vârstnică şi ponderile pe care le au aceste grupe în cadrul
populaţiei totale, ilustrând gradul de îmbătrânire a unei populaţii. Se consideră că
populaţia tânără este predominantă când persoanele sub 20 ani reprezintă mai mult
de 35% din total iar fenomenul de îmbătrânire a populaţiei apare când vârstnicii
constituie peste 12% din total.
Structura pe vârste este influenţată de natalitate, mortalitate, migraţii şi
cunoaşte variaţii importante la nivel regional.
La nivel mondial se constată un echilibru al grupelor de vârstă, tinerii
reprezentând circa 32% iar vârstnicii 6%, însă apar deosebiri majore între ţările
puternic dezvoltate (caracterizate de îmbătrânirea populaţiei) şi cele puţin
dezvoltate (cu un grad însemnat al populaţiei tinere).
Europa este continentul cel mai "îmbătrânit" (cu circa 14 % populaţie de
peste 65 ani) iar Africa continentul cel mai cel mai "tânăr" (cu doar 3%).
Reprezentarea grafică cea mai sugestivă pentru structura populaţiei pe grupe
de vârstă şi sexe, este piramida structurală, care foloseşte date statistice pe grupe de
cât mai mici (1an, 5 ani etc.), formele rezultate fiind foarte sugestive (triunghi,
clopot, amforă ş.a.). Piramida în formă de triunghi este caracteristică statelor în
curs de dezvoltare, caracterizate de o natalitate ridicată o mortalitate semnificativă,
care determină o populaţie tânără numeroasă şi una vârstnică mai redusă. Astfel
piramida va avea o bază extinsă, flancuri concave şi vârful ascuţit. Acest tip de
piramidă este caracteristic statelor din Africa, Asia, America Latină.
Piramidele în formă de clopot şi de amforă sunt specifice ţărilor dezvoltate
economic. Forma de clopot sugerează populaţie tânără mai puţin numeroasă şi o
pondere mare a adulţilor şi a vârstnicilor (ţările Europei de vest, S.U.A., Japonia
etc). Forma de amforă a piramidei ilustrează valori aproximativ asemănătoare ale
populaţiei tinere şi vârstnice şi predominarea populaţiei adulte.
Configuraţia structurii pe grupe de vârstă determină împărţirea populaţiei din
perspectivă economică pe două mari categorii: populaţie activă (populaţia aptă de
a desfăşura activităţi economice) şi inactivă (care nu desfăşoară astfel de activităţi).
O.N.U. consideră că limita minimă a populaţiei active trebuie să fie vârsta de
16 ani, ţinând cont de faptul că în ţările mai puţin dezvoltate copii sunt obligaţi să
desfăşoare activităţi economice.
Populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au atins încă vârsta de 16 ani,
elevii, studenţii, militarii în termeni, femeile casnice, pensionarii, persoanele cu
handicap.
Populaţia activă este alcătuită din populaţia ocupată (care desfăşoară o
activitate productivă) şi cea neocupată (aflată în căutarea unui loc de muncă).
Adesea se recurge la repartizarea populaţiei pe următoarele sectoarele de
activitate: primar (agricultură, piscicultură, silvicultură), secundar (industrie,
construcţii), terţiar (comerţ, transporturi, servicii). Mulţi autori identifică şi sectorul
cuaternar (cu activităţi în următoarele domenii: învăţământ, cultură, sănătate,
cercetare) etc. Ponderea populaţiei pe aceste sectoare este sugestivă, ilustrând
gradul de dezvoltare economică. Ţările subdezvoltate sunt caracterizate de
dominanţa activităţilor agricole, în timp ce preponderenţa serviciilor este specifică
ţărilor dezvoltate. Ţările Europei de Vest se remarcă prin valori foarte reduse ale
populaţiei ocupate în agricultură (Belgia – 5%, Marea Britanie – 4% ş.a.), în timp
ce Afganistan, Mali, Africa Centrală, au valori de peste 75%.
Structura pe medii a populaţiei redă concentrarea populaţiei pe cele două
tipuri fundamentale de aşezări (rurale şi urbane). Pot apărea dificultăţi în
determinarea celor două categorii, derivate din varietatea criteriilor de delimitare a
celor două medii la nivelul statelor lumii, acestea diferind de la o ţară la alta.
În anul 2000, la nivel mondial se constata încă predominarea populaţiei
rurale comparativ cu cea urbană (48,2%), fiind preconizată pentru perioada actuală
o schimbare a raportului dintre cele două medii. Se constată aşadar o creştere
însemnată a populaţiei urbane, la începutul secolului al XX-lea, statisticile arătând
o pondere a populaţiei urbane de doar 13,3% (1900).
Fenomenul de urbanizare, caracterizat prin creşterea continuă a numărului
de oraşe şi a populaţiei urbane, a luat amploare în special în cea de-a doua jumătate
a secolului al XX-lea, fiind susţinut de dezvoltarea industriei, creşterea
productivităţii în agricultură, dezvoltarea transporturilor, a serviciilor în general
etc. Creşterea populaţiei urbane are loc atât prin sporul natural al acesteia dar este
determinată şi de alte aspecte: fluxuri migratorii din spaţiile rurale, extinderea
teritorială a limitelor administrative a centrelor urbane, apariţia/decretarea de noi
oraşe.
La nivelul continentelor, gradul cel mai mare de urbanizare se înregistrează
în America de Nord şi de Sud (75%), Europa (74%) şi cel mai mic în Africa (34%).
Cele mai ridicate ponderi ale populaţiei urbane apar în Monaco, Singapore
(100%), Belgia, Olanda, Australia iar cele mai reduse în statele africane Burundi,
Rwanda (6-7%).

2.6. Dezvoltarea umană

Conceptul de dezvoltare umană este unul foarte larg, putând fi abordat din
diverse perspective (filozofic, sociologic, psihologic, economic etc), cu referire
directă la oameni, care sunt atât beneficiarii dezvoltării cât şi agenţii progresului şi
schimbării.
Dezvoltarea umană se referă la posibilităţile prin care generaţiile prezente
şi viitoare îşi pot manifesta pe deplin opţiunile în orice domeniu economic, social,
cultural şi politic (Erdeli, Dumitrache, 2001).
Conform PNUD (Human Development Report,2004), dezvoltarea umană se
axează pe patru capacităţi ale indivizilor: aceea de a duce o viaţă lungă şi
sănătoasă, de a dobândi cunoştinţe (a fi informat), de a avea acces la resursele
necesare unui standard de viaţă decent, de a participa la viaţa comunităţii.
Măsurarea dezvoltării umane este o problemă complexă, care se poate
realiza prin intermediul unui număr foarte mare de indicatori. Dintre cei aproape
200 de indicatori prezenţi în Human Development Report, se pot aminti: speranţa
de viaţă la naştere, rata mortalităţii sub 5 ani (reflectând capacitatea indivizilor de a
supravieţui), rata alfabetizării (capacitatea de a învăţa), accesul la apă, diferenţele
între cele două sexe în privinţa accesului la educaţie sau participarea la viaţa
politică etc. La acestea se mai adaugă dezvoltarea economică redată de valoarea
veniturilor naţionale (PIB/loc).
Dimensiunea dezvoltării umane este redată sintetic în prezent de indicatorul
dezvoltării umane, calculat din 1990, în fiecare an de către Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare.
Acesta înlocuieşte un alt indicator PIB/loc, calculat la nivelul ratei de
schimb, care s-a dovedit a fi ineficient în exprimarea dezvoltării umane.
I.D.U. se axează pe trei dimensiuni măsurabile ale dezvoltării umane. Astfel,
la calcularea acestuia se ţine cont de trei elemente esenţiale: speranţa de viaţă la
naştere, nivelul instrucţiei (rezultat din rata alfabetizării adulţilor, cu o pondere de 2
treimi şi rata şcolarizării cu o pondere de 1 treime), veniturile reprezentate de
P.I.B./loc, calculat la paritatea puterii de cumpărare. Acesta constituie o mărime
relativă, care are la bază un set de norme alese pentru valorile maxime şi minime
ale fiecărei componente.
Pentru a obţine I.D.U. al unei ţări se face calculul pentru fiecare componentă
în parte, media aritmetică a celor trei elemente sugerând gradul de dezvoltare
umană a respectivei ţări. Calculul acestor indici este relativ simplu: numărătorul
este obţinut ca diferenţă între valoarea ţării şi valoarea minimă, iar numitorul din
diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă a indicatorului respectiv. În acest fel se
calculează cele trei variabile, obţinându-se valori exprimate pe o scară de la 0 la 1.
I.D.U. obţinut din media celor trei indici reflectă o dezvoltare umană mai mare cu
cât este mai aproape de valoarea 1.
Indicatori Valoarea maximă Valoarea
minimă
Speranţa de viaţă la naştere 85 ani 25 ani
Rata alfabetizării adulţilor 100 % 0%
Rata de şcolarizare 100 % 0%
P.I.B./loc – (PPP USD) 40000 100

Caracterul tridimensional al acestui indicator este ilustrat de următoarea


schemă, care sintetizează I.D.U.

O VIAŢĂ LUNGĂ Speranţa de viaţă Indicele speranţei de


ŞI SĂNĂTOASĂ la naştere viaţă

rata alfabetizării
adulţilor
Indicele nivelului
CUNOAŞTERE
instrucţiei
rata brută a şcolarizării
la toate nivelurile

P.I.B./Loc – U.S.D.
UN STANDARD
Calculat la paritatea
DECENT Indicele P.I.B
DE VIAŢĂ puterii de cumpărare

Pentru exemplificare redăm modul de calcul I.D.U. pentru Costa Rica, la


nivelul anului 2002.
A. Calculul indicelui speranţei de viaţă la naştere
Speranţa de viaţă la naştere a statului Costa Rica în 2000 = 78,0 ani
78, 0 − 25
Indicele speranţei de viaţă = = 0,884
85 − 25

B. Calculul indicelui nivelului instrucţiei


Rata alfabetizării statului Costa Rica în 2002 = 95,8%
Rata şcolarizării statului Costa Rica în anul şcolar 2001-2002 = 69%
95,8 − 0
Indicele alfabetizării = = 0,958
100 − 0
69 − 0
Indicele şcolarizării = = 0,690
100 − 0
Indicele nivelului instrucţiei = 2/3 (I alfabetizării)+1/3 (I şcolarizării)
2/3 (0,958)+1/3 (0,690) = 0,870

C. Calculul indicelui P.I.B./loc


Pentru Costa Rica în anul 20002, P.I.B./loc, calculat la paritatea puterii de
cumpărare a fost de 8.840 U.S.D.
log(8840) − log(100)
Indicele P.I.B. = = 0,748
log(40000) − log(100)

D. Calculul final I.D.U.


I.D.U.= 1/3 (0,884)+1/3 (0,870)+1/3 (0,748) = 0,834

În funcţie de valorile acestui indicator ţările lumii se împart în trei categorii:


state cu dezvoltare umană ridicată (0,800–1,0), medie (0,500–0,799) şi redusă (sub
0,499).
În prezent, în categoria statelor cu dezvoltare umană ridicată se încadrează
55 de ţări, dintre care 28 de pe continentul european, 13 state din America, 11 tări
asiatice, Australia şi Noua Zeelandă şi Seychelles din Africa. Primele 5 poziţii
erau deţinute de: Norvegia, Suedia, Australia, Canada, Olanda.
În cea de-a doua categorie, cu dezvoltare umană medie sunt incluse 86 de
state, plasate în: Europa (8 ţări), Asia (32 ), Africa (19), America Centrală şi de
Sud (20), Oceania (6)
În categoria ţărilor cu dezvoltare umană redusă sunt incluse 36 state
repartizate astfel: Asia (2), Africa (32), Oceania (1), America Centrală (1).
Ultimele 5 poziţii sunt deţinute de Burundi, Mali, Burkina Faso, Niger, Sierra
Leone.
Pentru a furniza o imagine mai completă asupra dezvoltării umane, au
mai fost calculaţi şi alţi indici precum cel al sărăciei umane
Indicatorul Sărăciei Umane (I.S.U) a fost introdus în Raportul Dezvoltării
Umane al P.N.U.D şi calculat pentru două categorii de ţări (după criterii diferite) –
ţări în dezvoltare şi ţări cu venituri ridicate O.E.C.D (17 ţări). Pentru ţările în
dezvoltare, cu un nivel al sărăciei de până la 5% pe primele locuri se situează state
precum Barbados, Uruguay, Chile, Costa Rica şi Cuba, în timp ce Burkina Faso,
Niger, Mali, Etiopia, Zimbabwe, au cele mai ridicate nivele ale sărăciei, de peste
50 %. Pentru cele 17 ţări cu venituri însemnate, criteriile de determinare ale I.S.U.
au fost diferite, rezultatele variind de la 6,5% în Suedia la 15,8% în S.U.A.
I.S.U 1– Ţări în dezvoltare
O VIAŢĂ LUNGĂ probabilitatea la naştere
ŞI SĂNĂTOASĂ că nu va supravieţui
pâna la 40 ani

CUNOAŞTERE rata analfabetizării


Indicatorul
procentajul populaţiei Sărăciei Umane
fără acces la o sursă
UN STANDARD
DECENT DE
continuă de apă
VIAŢĂ
procentajul copiilor sub
greutatea adecvată
vârstei

I.S.U 2 – Ţări dezvoltate


O VIAŢĂ probabilitatea la naştere că nu
LUNGĂ va supravieţui pâna la 60
ŞI SĂNĂTOASĂ
ani

CUNOAŞTERE procentajul adulţior cu


probleme de alfabetizare
Indicatorul
Sărăciei Umane
UN STANDARD
DECENT DE procentajul populaţiei care
VIAŢĂ trăieşte sub o limită a sărăciei

ASPECTE
SOCIALE rata şomajului pe termen lung

Cu siguranţă dezvoltarea umană este mult mai complexă şi nu poate fi


redusă doar la analiza acestor indicatori, conceptul fiind mult mai larg.