You are on page 1of 4

Principatele Române, Napoleon Bonaparte şi “problema orientală”

Personajul lui Napoleon I Bonaparte (1769-1821)- general, prim-consul, împărat al


francezilor- domină primii ani ai secolulul XIX, dar ar fi excesiv de afirmat că problema Orientului
a fost nodul principal al politicii sale. Implicându-se în Orient împăratul urmărea să lovească
inamicul său neobosit, Anglia. De aceea el nu a abandonat solul strategic ce îl constituia Orientul, a
edificat aici combinaţii politice aventuroase fără discuţie, dar de asemenea unele fiind geniale. Aici
şi-a îndreptat privirile imediat după primele victorii din Italia; aici i-a urmărit pe englezi prin
expediţia din Egipt, din 1798, expediţie ce urma să lovească Anglia prin invadarea Indiei, poate cea
mai importantă colonie britanică. Napoleon şi-a clădit ideea de dominaţie universală pe stăpânirea
Orientului, plasând centrul lumii la Constantinopol. Dar acest oraş nu era pentru marele strateg
punctul final al politicii sale, ci era punctul de plecare. El privea mai departe de Constantinopol spre
Persia, şi mai departe de Persia spre ţelul final India. Distrugerea puterii britancie în Orientul
Depărtat devenea pentru împărat o obsesie. Pentru el o alianţă cu Turcia era doar un pas spre
cucerirea asiatică. Chemarea Orientului Depărtat era pentru un om cu temperamentul lui Napoleon
irezistibilă. India, aşa cum mărturisea el însuşi, ocupa din ce în ce mai mult spaţiu în gândurile sale.
Anglia, fiind un stat insular, era greu de lovit, dar dominaţia sa în Estul Depărtat era continentală.
Pe uscat nu era loc unde armata franceză nu putea ajunge, sau nimic ce armata franceză nu putea
cuceri. Dar între Europa şi India se afla Persia. Şi deci către Persia, şi-a îndreptat pentru început
atenţia Napoleon. Astfel în aprilie 1807, un trimis persian s-a întâlnit cu împăratul francezilor în
Polonia, şi astfel s-a incheiat Tratatul de la Finkenstein. Poate cea mai importanta clauza a
contractului era libera trecere a forţelor franceze prin Persia spre India, şi de asemenea sprijinul
acestora din partea forţelor persiane. De asemenea acest tratat putea servi la nevoie şi împotriva
Rusiei.
Republica a rămas fidelă principiului menţinerii Imperiului Otoman, în vreme ce pentru
Napoleon I, chestiunea orientală, deşi importantă, era secundară, fiind folosită ca o diversiune, ca o
armă politică menită împlinirii unor mari planuri, mai precis, unui ţel suprem: hegemonia asupra
continentului.
Până în 1802, Napoleon s-a gandit la împărţirea Imperiului Otoman, dar apoi a renunţat la
idee de teama că Anglia şi-ar fi tăiat partea cea mai mare de moştenire. Primul consul va introduce
în tratatul de la Amiens (1802) garanţia asupra integrităţii Imperiului Otoman, va obţine medierea
ţarului pentru restabilirea păcii cu Turcia şi libera trecere a vaselor franceze prin Strâmtori în Marea
Neagră. Aceste din urmă doleanţe vor dobândi formă juridică prin tratatul turco-francez din 25 iunie
1802, care va deschide o nouă etapă în acţiunea politică a Parisului în sud-estul continentului. În
perioada luptei angajate pentru supremaţia în sud-estul continentului, tratatul însemna un punct
marcat în contul Franţei, dar în ochii primului consul el avea o valoare relativă dacă îl raportăm la
obiectivele finale ale vastelor sale proiecte. Nu trecuseră nici doua luni de la semnarea tratatului, şi
Napoleon era de părere că Turcia este gata să se prăbuşească, încât nu mai rămâne decât să i se
culeagă resturile. O împărţire la masa tratativelor a Imaperiului Otoman în acel moment era
riscantă, iniţiatorii neavând certitudinea beneficiilor scontate. De aceea, şi pentru primul consul, cât
şi pentru ţar, consolidarea unei poziţii privilegiate la Poartă continua să se înfăţişeze ca un ţel
prioritar care, odată atins, avea să deschidă largi perspective manevrelor politice de anvergură.
Iată de ce o puternică, impunătoare prezenţă diplomatică la Constantinopol se impunea cu
necesitate, astfel a fost ales generalul Brune în funcţia de ambasador. Instrucţiunile către Brune îl
îndatorau să recâştige o poziţie importantă a Franţei, să menţină un echilibru între Rusia şi Austria,
să adune date despre diversele paşalâcuri, să câstige încrederea grecilor stabiliţi în Principate care se
bucurau de un credit considerabil la Poartă. Brune a dat, este drept o nouă strălucire poziţiei Franţei
la Constantinopol, dar supremaţia n-a câstigat-o. Nu venise încă momentul Austerlitz, care să-i
răpească din aplomb lui Italinski, ambasadorul ţarului la Poartă, încât Brune n-a izbutit să smulgă
sultanului recunoaşterea titlului de împărat pentru Napoleon şi a trebuit să renunţe la post.
Napoleon dorea întărirea suzeranităţii otomane asupra Principatelor, dorind astfel să bareze
accesul Rusiei sau Austriei la gurile Dunării. El se afla în contradicţie cu opiniile exprimate de
Talleyrand care preconiza atribuirea celor două Principate Austriei, ca un mijloc de a o opune
Rusiei. În memoriul său din 17 octombrie 1805, Talleyrand propunea remanierea hărţii politice a
Europei şi punea frâu tendinţelor cuceritoare fără de limite ale lui Napoleon. Memoriul califica
alianţa Franţei cu Prusia din acel moment, fără valoare, să înlăture orice neîntelegere cu Austria, să
fie separate interesele Austriei de cele ale Angliei, să fie în opoziţie cu cele ale Rusiei şi, în felul
acesta, să fie garantat Imperiul Otoman; Austria să renunţe la Veneţia, Suabia şi Tirol, dându-i-se în
schimb Principatele şi nordul Bulgariei. După cum se vede, noua destinaţie a Principatelor avea
menirea să neutralizeze reciproc Rusia şi Austria şi să garanteze viitorul Imperiului Otoman, cât mai
rămânea din el, în Europa. Alungată din Italia şi din Germania, pentru Austria trebuiau asigurate
compensaţii în Orient, pe Dunărea inferioară; aici Austria ar fi găsit o nouă cale de urmat: ea ar fi
fost o redutăbilă rivală a Rusiei şi ar fi împins-o pe aceasta din urmă spre Asia. Rusia la rândul său,
alungată de la Dunăre şi de pe Bosfor, ar fi fost obligată să câştige teren în inima Asiei, şi ar fi
devenit astfel rivala Angliei la marginele Indiei. Franţa ar fi fost stăpână în Europa Occidentală şi
cea Mediteraneană, Austria în Europa orientală şi în Balcani, iar Rusia în Asia. Impresia pe care a
produs-o acest memoriu l-a făcut pe Napoleon să convoace la Munchen un consiliu care să-l
dezbată, împăratul înclinând să urmeze planul lui Talleyrand, dar victoriile militare i-au exaltat
imaginaţia şi dorinţa de a mărşălui spre Viena.
Împăratul dorea să diminueze puterea Austriei pentru ca apoi să o absorbe total, de aceea a şi
luat titlul de împărat şi titlul de rege al Italiei. Dorea, de asemenea, să îndepărteze Rusia de Europa.
El concepea lumea sub forma celei mai grandioase unităţi politice. Dorea să devină Împăratul, să
recreeze tot prestigiul şi toată substanţa acestui titlu universal. Nu dorea nici Austria, nici Rusia la
Constantinopol; fără dubiu el dorea să-i succeadă sultanului otoman tot aşa cum a devenit
conducătorul Sfântului Imperiu.
Chiar dacă Talleyrand şi Napoleon aveau vizuni diferite cu privire la aliaţi, ei erau într-un
punct de acord: amândoi se opuneau extinderei Rusiei în Europa; Talleyrand avea pentru sălbatica
Rusie acelaşi dispreţ al diplomaţiei elegante al secolului al XVIII-lea; împăratul avea faţă de ruşi
aceeaşi opinie a împăraţilor romani faţă de germanici; el considera că avea misiunea de a salva
civilizaţia europeană de barbaria asiatică.
Moştenitor al Sfântului Imperiu Roman de Origine Germanică, care a oprit mult timp
înaintarea slavilor spre vestul Europei, urmaş al lui Charlemagne care a impus barbarilor din fostul
Imperiu Roman de Vest unitatea creştină, Napoleon se considera urmaşul împăraţilor romani având
drept scop apărarea civilzaţiei europene de barbarii ruşi. Constantin a fondat Constantinopolul
pentru a opri înaintarea barbarilor, iar Napoleon nu avea de gând să lase acest mare oraş pentru
altcineva.
Astfel din 1806, Orientul devine unul din ţelurile carierei lui Napoleon, formula ambiţiei şi
scopului său istoric. Înca din tinereţe, imaginaţia viitorului împărat a fost ocupat de Orient, locul
cuceririlor spectaculoase şi a imperiilor formidabile. În acei ani părea că în Occident era pace, pe
când în estul Europei se anunţa împărţirea Imperiului Orientului, iar locotenentului Bonaparte a
avut ideea de a cere să intre în serviciul Turciei.
În 1806, ca şi în 1807, cât şi după aceşti ani, Napoleon refuză să deschidă ruşilor accesul la
Mediterană; cum am mai spus, el îi considera pe aceştia din urmă barbari şi nu era dispus să împartă
vechea lume romană. În razboi sau pe timp de pace, înainte sau după Tilsit (1807), aceasta era
esenţa politicii sale orientale; acţionând prin forţă sau nu, cât ar fi fost Napoleon la putere, el nu ar
fi permis vreun progres ruşilor înspre vechiul Bizanţ. Profund obsedat de semnificaţia clasică a
titlului imperial, el dorea să o realizeze şi prin fapte. Este aproape sigur că el dorea să domnească
peste toată Mediterana. Poate împăratul francez dorea să facă din Constantinopol, ca şi din Roma
sau Aix-la-Chapelle una din capitalele sale. Atâta timp cât el era stăpânul Europei, nu ar fi permis
niciodată, nici împăratului Rusiei, care nu era pentru el decât un ţar sau un han al Asiei, nici
împăratului Austriei, să-i bareze lui drumul spre est, să-i limiteze orizontul imperial.
Ca urmare a păcii de la Pressburg (Bratislava), decembrie 1805, prin intrarea în posesiunea
Istriei şi a Dalmaţiei, francezii devin vecini nemijlociţi ai Imperiului Otoman. Evenimentul a avut
drept consecinţă imdediată o intensificare precipitată a acţiunilor politice în zonă. Napoleon era
decis să câştige de partea sa, fără rezerve, Poarta, şi să mineze poziţia Rusiei; Sebastiani a fost
trimis ambasador la Constantinopol. Numirea lui Sebastiani la Constantinopol a deschis o nouă fază
în istoria prezenţei franceze aici, o fază în care influenţa Parisului a atins apogeul. Desigur agenţii
francezi au folosit toate prilejurile pentru a sfărâma puternica poziţie a Rusiei. Printre acestea se
numără răscoala sârbilor, speculată de francezi pentru a discredita Rusia la Poartă, repudiată în
acelaşi scop de francezi, care vor susţine suveranul legitim. De asemenea, francezii vor invoca în
sprijinul „amiciţiei“ lor pentru otomani situaţia Principatelor şi nelezarea „drepturilor suverane“ ale
Porţii.
În luna iunie a anului 1806, după ce reorganizează Germania (12 iulie 1806), Napoleon începe
execuţia politicii sale orientale, politică ce se va desfăşura simlutan cu ridicarea imperiului său în
Occident. Acest fapt s-a datorat momentului Austerlitz, cât şi a perioadei premergătoare a acestui
moment. Austerlitz oferă o alternativă care putea schimba cursul politicii internaţionale. Dupa
încoronarea sa ca împărat, Napoleon a depus eforturi susţinute pentru a încheia o alianţă cu turcii.
Acesta a fost şi obiectul celebrei scrisori din 30 ianuarie 1805, trimisă de împăratul francez
sultanului Selim III. Scrisoarea este scrisă pe un ton foarte mustrător şi imperativ: eşti ameninţat de
Rusia, reis efendi te trădează, jumătate din Divan e vândut Rusiei; te previn a treia oară:
guvernează !. Dar abia tunurile de la Austerlitz aveau să-l trezească pe Selim III, acesta acceptând
să recunoască titlul imperial al lui Napoleon. Imediat Sebastiani este numit ambasador la
Constantinopol.
Instrucţiunile lui Sebastiani erau clare: el trebuia să păstreze în forma respectivă Imperiul
Otoman, să încerce să-l consolideze, pentru ca Franţa să se folosească de acesta din urmă în duelul
cu Rusia. Deci Napoleon nu dorea împărţirea Turciei, vroia să o conserve, fie pentru a menţine
supremaţia comercială, fie pentru a-şi dezvolta influenţa politică, să ia Turcia sub protecţie, să o
absoarbe cu timpul în imperiul său. Ministerul de externe îi comunica lui Sebastiani la 21 iunie
1806 că unul din scopul misiunii sale este de a recâştiga pentru Poartă stăpânirea absolută asupra
Moldovei şi Valahiei. La scurt timp după ajungerea sa în capitala turcă, Poarta va declara război
Rusiei. Acesta va fi un pas decisiv al lui Napoleon în vederea înfăptuirii politicii sale orientale.
Poarta avea nevoie de numirea ambsadorului francez pentru a se simiţi mai puternică, căci de
mult timp Divanul era asediat de somaţiile engleze şi ruse, care cereau Porţii să aleagă între Franţa
şi puterile coaliţiei. Încă dinainte ca Sebastiani să fie primit de sultan, prinţii Moldovei şi a Valahiei
au fost destituiţi: la 24 august 1806, Moruzi va fi înlocuit de Calimachi, iar Ipsilanti de Alexandru
Suţu. Aceştia fuseseră instrumente ale influenţei ruseşti, agenţi activi ai dezagregării Imperiului
Otoman prin renaşterea creştină, erau influenţi în Divan, pregătind o revoluţie în tot Imperiul. A fost
un prim succes al lui Sebastiani care se va dovedi a fi însă efemer.
La 29 septembrie, Italinski adresa Porţii o notă extrem de energică: împăratul Alexandru era
foarte iritat de demiterea hospodarilor, căci era o violare expresă a hatişerifului din septembrie
1802, hatişerif care după cum se ştie prevedea durata domniei la şapte ani, hospodarii trebuind să
mai rămână în funcţie încă trei ani; deoarece n-a fost trimis un avis prealabil ministrului rus,
guvernul de la Petersburg cere remiterea imediată în funcţiune a celor doi hospodari. Nici un
răspuns evaziv nu va fi acceptat de ruşi; dacă Poarta nu acceptă propunerea Italinski ameninţând cu
începerea războiului.
Poarta a considerat că prezenţa în sine a lui Sebastiani la Constantinopol nu oprea Rusia de la
începerea operţiilor militare. Totodată faptul că Anglia a ameninţat la rândul ei Poarta cu războiul,
astfel că cei doi foşti domni au fost reabilitaţi şi repuşi în funcţie. Generalul rus Michelson a ocupat
Moldova, pentru a restabili vechile tratate şi pentru a opri dominaţia franceză ce urmărea aservirea
totală a Turciei. Alexandru I considera că Poarta nu a prezentat destule garanţii asupra stabilităţii
Principatelor, căci Valahia era terorizată încă de Pazvantoglu; în plus miniştrii otomani încă ţineau
lungi conferinţe cu ambasadorul Franţei; astfel după aflarea faptului că Poarta a repus în funcţii pe
foştii domni, Moruzi şi Alexandru Şuţu, ţarul Alexandru a decis ocuparea în continuare a Moldovei
cu trupe.
Ocuparea Principatelor era înfăţişată de către ruşi ca un act binefăcător pentru Imperiul
Otoman, motiv pentru care Michelson anunţa că armata rusă intră în Moldova nu ca inamic, ci
pentru a restabili vechile raporturi ruso-turce potrvit tratatelor, ceea ce presupunea: restabilirea
drepturilor şi prerogativelor Principatelor, eliberarea Valahiei de rebeli, abolirea interdicţiei de
trecere prin Strâmtori a vaselor de război ruseşti, reînnoirea alianţei anglo-turce. Dacă adăugăm şi
cererea ca Poarta să elimine din funcţii pe toţi cei căzuţi sub influenţa franceză şi să-l expulzeze pe
Sebastiani, obţinem totalul condiţiilor a căror îndeplinire ar fi dus la evacuarea Principatelor de
către ruşi.
Războiul împotriva Rusiei a fost proclamat solemn, la 24 decembrie 1806, după toate
formalităţile musulmane, trebuind să stârnească împotriva inamicului religios, entuziasmul întregii
populaţii muslumane. Era cu adevărat un război sfânt, o replică a cruciadelor greceşti, un efort ce
avea drept scop bararea ruşilor în drumul lor spre Constantinopol. Acest război avea să dureze până
în anul 1812, când datorită războiului inevitabil cu Franţa, Rusia a trebuit să semneze pacea cu
otomanii.
Instituirea Blocadei continentale, la 26 noiembrie 1806, îi impunea lui Napoleon o necesitate
stringentă, pentru extinderea ei pe Baltică şi pe Mediterană, strânsa alianţă cu Rusia. Pentru aceasta,
trebuia însă să-i dea satisfacţie în privinţa Principatelor Române.
Ca urmare, în februarie 1808, Napoleon a procedat însă la o schimbare de tactică, însuşindu-şi
pe deplin ideea împărţirii Imperiului Otoman, după care s-au derulat negocieri ruso-franceze
repetate şi concrete, cu harta în faţă, Principatele Române fiind atribuite Rusiei. Aşa se face că
datorită complicaţiilor tot mai mari din Spania, a fost încheiată convenţia secretă ruso-franceză de
la Erfurt (octombrie 1808), convenţie ce prevedea că părţile contractante se angajează să nu încheie
pacea cu Anglia, dacă aceasta nu va recunoaşte Finlanda, Moldova şi Valahia ca făcând parte din
Imperiul Rus, ceea ce nu-l va împiedica pe Napoleon să lege în continuare această clauză de
stăpânirea franceză asupra Sileziei.
Nu se poate vorbi însă de vreo hotărâre fermă franceză în privinţa soartei Principatelor
Române, privite în continuare ca o piesă de schimb. Ideea întinderii stăpânirii austriece asupra lor n-
a fost niciodată total abandonată, ea fiind agreată ca o alternativă menită să rupă Austria de Rusia şi
să o lege pe prima de politica lui Napoleon. Talleyrand, nu numai că a propus celebrul memoriu din
17 octombrie 1805 de la Strasbourg, dar a fost susţinătorul consecvent al ideei mai sus enunţate,
reanimând-o de pildă, în 1808 şi 1811.
Referinte :
1)Edouard Driault, Question d’Orient, Paris, Editura Felix Alcan, 1907
2)J. A. R. Marriott, The Eastern Question. An Historical Study in European Diplomacy,
Oxford, The Clarendon Press, 1940
3)Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române“ ca problemă internaţională, Iaşi, Editura
Junimea, 1975
4)T. G. Djuvara, Cent projets de partage de la Turquie, Paris, Editura Felix Alcan, 1914
5)George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828, Iaşi, Editura Polirom
autor: Remus Tanasa