Psihologie 8.10.

2017, pag 1
PSIHOLOGIE
8.10.2017 - săptămâna 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Tematică de curs

1.Psihologia, ca ştiinţă şi problematica ei.

2.Rolul eredităţii, al mediului, al educaţiei şi învăţării în formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane.
3.Personalitatea umană.
4.Metode de psihodiagnostic, de cunoaştere psihică a personalităţii.
5.Creativitatea.
6.Învăţarea şcolară.
7.Specificul proceselor psihice, al activităţii psihice şi a însuşirilor de personalitate.
8.Fişe de caracterizare psihologică a elevului.
9.Orientarea şcolară şi profesională.
10. Proiecte didactice.

Bibliografie
Maria Condor “Psihologia vârstelor”
Maria Condor “Elemente de psihopedagogie şi psihosociologie”
Maria Condor “Curs de pedagogie şi psihologia educaţiei”
Maria Condor “Pedagogia şi psihologia educaţiei. Psihopedagogia adolescenţilor”

Emil Verza “Dislalia şi terapia ei”

P.P. Neveanu “Psihologie generală”
Mariana Roşca “Psihopedagogie specială”
Maurice Debesse “Dezvoltarea inteligenţei la copil”
“Adolescentul, acest necunoscut”

Psihologia - ştiinţa care studiază psihicul uman, viaţa interioară a omului,

comportamentul, legităţile desfăşurării activităţii psihice, metodele de terapie şi
personalitatea umană.
Etimologie: “psihe” = suflet + “logos” = ţtiinţă. Din limba greacă.

Psihicul - o funcţie a creierului, a materiei superior organizate. Toate procesele psihice

au o bază fiziologică în creier, acolo unde se produce imaginea despre obiecte şi fenomene
înonjurătoare, pe baza legăturilor nervoase temporare între diferiţi centrii nervoşi.
Legătura dintre neuroni se numeşte sinapsă.
În creier există anumite zone specifice pentru fiecare activitate umană: activitatea
intelectuală este poziţionată în zona frontală; zona vizuală are proiecţia în zona occipitală; auzul
este situat în zona lobului parietal; centru vorbirii este situat în centru Braca - mijlocul creierului;
zona vieţii afective în talamus şi hipotalamus (frontal stânga). Activitatea psihică se desfăşoară
pe baza activităţii întregului creier, pe legătura dintre centrii nervoşi.

Proiecţia se face pe baza analizatorului constituit din:

Receptor calea aferentă centrul corticol calea eferentă Efector

Psihicul are ca funcţie specifică “refletarea subiectivă” - fiecare individ reflectă realitatea
prin prisma personalităţii sale, a cunoştinţelor, etc - unicitatea fiinţei umane.

Psihicul este condiţionat social-istoric - poartă amprenta relaţiilor sociale şi nu repetă

filogeneza (specia umană evoluează permanent).
 Psihologie 8.10.2017, pag 2
Clasificarea proceselor psihice

1.senzoriale - senzaţii, percepţii, reprezentări. Aceste procese se realizează prin treapta

senzaţiei de cunoaştere.
Cele 5 simţuri: -vizual
-auditiv
-gustativ
-tactilo-kinestezic
-olfactive.
Unele persoane deţin şi al 6-lea simţ - clarviziunea, kinestezia, etc.

2.logice - memorie, gândire, imaginaţie.

-memoria - 3 forme memorarea
păstrarea cunoştinţelor
reactualizarea
gândirea - 3 forme concretă
intuitivă
abstractă
imaginaţia 2 forme voluntară
involuntară

3.afective - emoţii (pozitive/negative)

sentimente
pasiuni
dispoziţii afective

4.volitive - voinţa
perseverenţa

Condiţii care facilitează desfăşurarea activităţilor psihice

*Motivaţia -intrisecă - “înveţi pentru tine, din dorinţă”

-extrinsecă- “înveţi pentru recompensă, pentru nevoie”

*Atenţia -concentrată
-distributivă
Testarea atenţiei distributive se realizează cu “testul Praga”.

Maurice Debesse - cei 3 N: Neliniştea; Nesiguranţa; Nemulţumirea tinereţii” -

provin din faptul că ne credem în tinereţe personalităţi excepţionale. Abia mai târziu, când
cunoaşterea de sine devine mai realistă apare împăcarea cu viaţa şi cu noi înşine.
 Psihologie 15.10.2017, pag 1
PSIHOLOGIE
15.10.2017 - săptămâna 2

PERSONALITATEA UMANĂ
Structura şi dinamica personalităţii

Însuşirile psihice ale personalităţii:

1.Temperamentul.
2.Aptitudinile.
3.Caracterul.

Temperamentul
După Hipocrat, avem 4:
*Coleric
*Sanguinic
*Flegmatic
*Melancolic
Primele două sunt preponderent extrovertite, ultimele două sunt preponderent introvertite.

Temperamentul este latura energetico-dinamică a personalităţii şi este înnăscut.

Nu exista tip de temperament pur, fiecare persoană avand şi însuşiri din celelalte, dar
unul este mai preponderent. Temperamentul se poate educa.

Caracteristici exemplificative:
*la colerici,ANS-ul (activitatea nervoasă superioară) este puternic, neechilibrat, excitabil;
*sanguinic: ANS puternic, echilibrat, mobil;
*flegmatic: ANS puternic, echilibrat, inert - greu adaptabil la schimbări bruşte;
*melancolic: ANS slab.

Personalitatea, ca abstracţie psihologică, extrem de complexă şi cu determinări multiple

a fost definită din perspectiva a mai multor modele:
a) modelul biologic - explică personalitatea prin structura morfologică şi funcţională a
omului, cu accent pe experienţa lui, mai ales din primii ani de viata;

b) modelul psihanalitic - consideră că structura personalităţii e determinată de

interacţiunea forţelor psihice interne (motivaţiile) cu mediul extern ( Freud: “Psihanaliza”: bolile
psihice au cazele în psihoabisal, în subconstient);
c) modelul factorial - explică personalitatea prin organizarea interioară şi ierarhică a
unor trăsături generale sau a unor factori de temperament, motivaţionali şi factorii intraversiune,
labilitate, anxietate (Cattel şi Guilford consideră asta).
Unii cercetători consideră factorul G - inteligenţa - ca fiind foarte important în
exprimarea temperamentului. Inteligenţa e definită ca fiind capacitatea şi abilitatea de adaptare
la mediu. Omul inteligent obţine maximul într-un timp scurt şi cu resurse puţine.
(Paranteza; proteinele sunt considerate că ajută inteligenţa; peştele ajută foarte mult la
descărcarea neuronală, făcând mai rapide conexiunile. Gândim mai repede;

d) modelul umanist - afirmă unicitatea fiecărui persoane;

e) modelul socio-cultural - explică personalitatea prin asimilarea experienţelor sociale

şi a culturii;

f) modelul trăsăturilor - elaborat de G. Allport. Acesta consideră personalitatea ca

având mai multe niveluri de integrare dinamică (nivelul reflexelor, cel al deprinderilor, al
trăsăturilor personale). Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psiho-fizice care dermină gândirea şi comportamentul său.
El consideră că la fiecare persoană există 2-3 trăsături dominante, 10-15 trăsături
secundare, vizibile, şi o multitudine de alte trăsături mai puţin manifestate.
 Psihologie 15.10.2017, pag 2
Reţinem că cele mai multe definiţii ale personalităţii prezintă o explicaţie globală,
integratică şi de organizare dinamică, relevând caracterul specific uman, determinarea ei
bilogică şi socio-culturală în formarea structurilor psihice.

*Abordarea sistemică a personalităţii pune în evidenţă mecanismul dezvoltării ei

prin/în procesul învăţării, observând la ce nivel se pot produce perturbaţii, pentru a fi înlaturate.

În viziune sistemică, dezvoltarea personalităţii poate fi exprimată astfel: stimulii din

mediul extern, sub formă de informaţii şi influenţe educaţionale acţionează asupra
analizatorilor, formându-se senzaţii, percepţii şi reprezentări în zona corespunzatoare din
creier. Acestea sunt apoi selectate cu ajutorul motivaţiei şi atenţiei, stocate în memorie,
prelucrate de către gândire şi combinate în forme noi în cadrul imaginaţiei (se relevă
importanţa imaginaţiei creatoare).
Prin învăţare se formează comportamentul inteligent, bazat pe structurile psihice, care
se construiesc şi se dezvoltă în procesul învăţării logice. În viziune sistemică, procesul
dezvoltării personalităţii este sintetizat în formula: Stimul - Personalitate - Reacţie.

Structura personalităţii. Psihiatrul german Kretschmer a propus 3 tipuri constituţionale

(constituţie fizică şi comportamental:
1.picnic (ciclotin) - mic, gras, vioi, sociabil, optimist, comod;
2.astenic (schizotin) - înalt, slab, interiorizat, sensibil;
3.atletic - înălţime medie, echilibrat, calm, rece, sobru.

Şcoala franceză de caracterologie, reprezentată prin Le Senne şi G. Berger, a stabilit

8 tipuri de temperament:
1.nervos - fermecător, uneori agitat, alteori scânteietor. Începe orice acţiune cu
entuziasm, dar nu reuşeşte să le termine.
2.sentimental - tendinţă de victimizare, închis, conştiincios, nu trebuie jignit;
3.activ - exuberant, întreprinzător, aventurier, bun camarad, uneor lider, independent şi
violent;
4.pasional - singur, muncitor, îi place să reuşească şi să comande;
5.flegmatic - foarte serios, ordonat, dar lipsit de entuziasm;
6.sanguin - abil, descurcăreţ, luându-şi întotdeana partea lui;
7.nonşalant - nepăsător, apatic, indiferent, influenţabil, gurmand, lucrează doar daca e
forţat;
8.apatic - fără mari resurse, e încet şi ranchiunos.

I.P. Pavlov a arătat faptul că temperamentul se asociază cu firea unei persoane.

Firea este nativă, şi de asemenea se poate educa.
Dupa Karl Leanhard, sunt 7 tipuri de firi:
1.fire emotivă - sensibilă, impresionabilă, depresivă, cu tendinţe de sinucidere;
2.fire anxioasă - fricoasă, chiar spre proporţii patologice, au fobii (claustofobie,
agorafobie, logofobie-frica de a vorbi - sociopatie, ipohondrie, etc);
3.fire exaltată - labila, emotivă, sentimentală, trece de la disperare la entuziasm foarte
repede. (Paranteza: a reamintit ca stresul atacă glandele interne, hipofiza şi tiroida, care la
rândul lor declanşează în avalanşă probleme medicale);
4.fire nestapanită - impulsivă, irascibilă, nestapânită, violentă, indispusă;
5.fire demonstrativă - isterică, lăudaroasă, înclinată spre escrocherii;
6.fire extravertită - deschisă, comunicativă, sociabilă;
7.fire introvertită - închisă, retrasă, şovăielnică.

Caracterizarea temperamentelor

Colericul - ca urmare a predominării excitaţiei este neechilibrat, oscilând între

entuziasm exagerat (consumând multă energie) şi abandonarea iniţiativei, urmate uneori de
stări depresive, de anxietate şi neîncredere în forţele sale. Lipsa de rezistenţă la efort impune
echilibrarea acestuia şi propunerea unor scopuri care să nu depăşească posibilităţile de
realizare în condiţii normale de lucru.
 Psihologie 15.10.2017, pag 3
Colericii sunt deobicei agitaţi, nestăpâniţi, impulsivi, iritabili, încăpăţânaţi, agresivi, cu
tendinţe de dominare şi opoziţie, inegali în acţiuni. În cazul copiilor colerici, o grijă deosebită
trebuie să manifeste cadrele didactice şi părinţii pentru organizarea activităţilor, dat fiind
instabilitatea emoţiilor şi intensitatea cu care se desfăşoară acestea. Totuşi, voiciunea,
reactivitatea crescută, plăcerea de a învinge, ajută ca, prin educaţie, să poată deveni oameni
capabili, buni întreprinzători şi foarte buni organizatori.
Unii colerici, puţini la număr, lipsiţi de un mediu pozitiv, pot contacta nevroze de adaptare,
psihostenii sau pot comite acte antisociale. Personalităţi colerice: Mihai Viteazul (voevod
român), Napoleon, I.
Sanguinicul -tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, impresionabil, sensibil,
energic şi mobil, rezistent şi stăpânit, rapid în mişcări şi în vorbire, rezistent la efort. Învaţă
repede, dar tot atât de repede poate şi uita. Se plictiseşte repede şi are tendinţe spre
superficialitate. Copiii sanguinici trec repede de la o activitate la alta, se adaptează uşor, rezolvă
sarcini foarte bine, nu le place să rişte, nu se descurajează uşor.
Sangunicii sunt instabili în stările afective - uşuratici, influenţabili, nu se pot concentra,
leagă repede relaţii cu sexul opus dar le şi abandonează repede. Chiar dacă pare tipul de
temperament ideal, şi aceştia trebuie sa se educe, pentru a tempera trasaturile negative.
Flegmaticul este puternic echilibrat, dar inert. La acesta predomină inhibiţia; e calm,
liniştit, calculat, stabil în acţiuni, ordonat, răbdător, meticulos, muncitor, perseverent. E lipsit de
iniţiativă şi entuziasm. Reflexele condiţionate se formează mai greu, e necesar să depună
eforturi în procesul însuşirii cunoştinţelor, dar odată asimilate sunt durabile. Se adaptează cu
dificultate la schimbări, dată fiind şi durabilitatea comportamentelor formate anterior şi care se
restructurează mai încet. Începe greu o prietenie, dar odată realizată rezistă mult timp. Tip
închis, rece, puţin sociabil, prin educaţie poate deveni productiv şi om de bază.
Personalităţi flegmatice: M. Sadoveanu (scriitor român).
Melancolicul - tip slab, nerezistent la eforturi. Retras, nesigur, cu sentimentul
inferiorităţii, neîncrezător în forţele sale, interiorizat, trist, anxios, nehotărât şi visător. Nu rezistă
la stări tensionale, dar este serios, conştiincios, exigent cu el însuşi, supus.
Printr-o antrenare progresivă şi prin creşterea încrederii în forţele sale, copilul melancolic
devine capabil şi dă rezultate foarte bune. Lăsat fără sprijin educativ, acesta se demobilizeaza,
devine pesimist, pierde încrederea în el şi se consumă din cauza eşecurilor.
Personalitate melancolică: Mihai Eminescu (poet român).

*Ca sinteză a energiei, echilibrului şi mobilităţii proceselor de excitaţie şi inhibiţie -

reflectând totodată şi echilibrul hormonal - temperamentul e un aliaj între trăsăturile născute
şi cele dobândite.
Cercetările psihologice au demonstrat ca temperamentul se ameliorează prin
educaţie, nu se confundă cu aptitudinile sau caracterul si nu există temperament pur.

Metode de diagnosticare a temperamentului

*Observaţia - la copil e esenţial să urmărim modul cum învaţă, vorbeşte, limbajul
trupului; e important de studiat emotivitatea, expresivitatea, capacitatea de muncă şi efort,
starea de sănătate, modul cum se încadrează şi se acomodează la situaţii noi (testul Morello).
*Metoda biografică - analizarea mediului, a istoricului unei persoane, a mediului în care
s-a dezvoltat, cu precădere în primii ani de viaţă;
*Chestionarele şi testele de personalitate.
 Psihologie 22.10.2017, pag 1
PSIHOLOGIE
22.10.2017 - săptămâna 3

PERSONALITATEA UMANĂ
-continuare a cursului trecut

2.Aptitudinile
Sunt însuşiri psiho-fiziologice care facilitează asimilarea de cunoştinţe şi abilităţi, cu
ajutorul cărora executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu grad înalt de eficienţă.

Sunt clasificate în aptitudini simple şi aptitudini complexe.

Conform lui A. Cosmovici (1976), aptitudinile simple sunt:
*senzoriale: acuitatea vizuală şi auditivă; acuitatea percepţiilor; simţul ritmului;
reprezentarea spaţială);
*aptitudini psiho-motorii: coordonarea şi precizia mişcărilor; rapiditatea; supleţea;
mobilitatea corpului; dexteritatea manuală;
*fluenţa verbală - înţelegerea rapidă a frazelor şi expresivitatea; uşurinţa expresivă;
*fluenţa ideilor şi a asociaţiilor;
*flexibilitatea gândirii - identificarea a mai multe soluţii pentru aceeaşi problemă;
*aptitudinea numerică;
*aptitudini generale - inteligenţa; imaginaţia creatoare; memoria.

Aptitudinile complexe (profesionale): literare, sportive, artistice, tehnice, organizatorice,

muzicale, matematice, stiintifice; etc.

Aptitudinile sunt rezultatul interacţiunii dintre factorii externi şi interni.

*Factorii externi - procesul însuşirilor logice şi creative a cunoştinţelor, deprinderilor în
cadrul căruia se dezvoltă aptitudinile, care la rândul lor facilitează uşurinţa asimilării
informaţiilor. Aptitudinile creative se dezvoltă în procesul de învăţare, folosind învăţarea prin
problematizare şi descoperire, prin modelare şi dezbatere şi prin exerciţii creative cu
persoanele dotate.
*Factorii interni sunt constituiţi din dispoziţiile ereditare: plasticitatea scoarţei cerebrale;
intensitatea; echilibrul; mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie; funcţiile analitico-sintetice
ale creierului; particularităţile morfo-fiziologice şi funcţionale ale indivizilor. Dispoziţiile
ereditare se dezvoltă peste nivelul mediu, perfecţionându-se în procesul învăţării logice şi
creative.
Aptitudinile complexe au în componenţa lor: aptitudini simple, factori de personalitate
(motivaţie superioară; nivel de aspiraţie ridicat; atitudine creativă) cât şi componente specifice
unor profesiuni (exemple: aptitudinea matematică implică inteligenţa generală peste nivelul
mediu, imaginaţie creativă, aptitudine numerică, raţionamentul ipotetic-deductiv, capacitate de
abstractizare şi generalizare, etc; aptitudinea tehnică implică inteligenţă tehnică de învăţare,
percepţie, reprezentare şi raţionament spaţial, dexteritate manuală, imaginaţie constructivă,
etc; aptitudinea ştiinţifică presupune inteligenţă generală peste nivelul mediu, imaginaţie
creatoare, spirit de observaţie ridicat, capacitatea de a gândi abstract, capacitatea de a elabora
generalizări, flexibilitatea gândirii - gândire divergentă - fluenţa ideilor, etc; aptitudinea pentru
muzică implică inteligenţă generală, imaginaţie artistică, acuitate auditivă, simţul ritmului, al
armoniei, capacităţi vocale, etc. La aptitudinile muzicale influenţa eredităţii este mai mare decât
la altele şi apar deobicei mai devreme.

Inteligenţa ca aptitudine generală

Este o aptitudine care constă într-un sistem de operaţii ca instrument de recunoaştere,
inţelegere şi invenţie a soluţiilor, de rezolvare a unor situaţii problematice, în scopul adaptării la
mediul socio-cultural.
J. Piaget - în lucrarea “Dezvoltarea inteligenţei la copii” - indică 4 niveluri ale inteligentei:
*nivelul senzorio-motor;
*nivelul preoperaţional;
*nivelul operaţiilor concrete;
*nivelul operaţiilor formale.
 Psihologie 22.10.2017, pag 2
Operaţiile gândirii
-analiză şi sinteză;
-comparaţie;
-generalizare şi abstractizare;
-concretizarea şi exemplificarea.
J. Piaget spune că inteligenţa nu constă în însăţi natura funcţiilor gândirii, ci în buna
funcţionare a acestor funcţii. Om inteligent este acela care obţine prin gândirea sa maximul de
rezultate, randament.
Operaţiile gândirii sunt acţiuni externe, interiorizate şi organizate în sisteme operatorii de
ansamblu care pot fi tranzitive, asociative şi reversibile.
Cea mai importantă operaţie mintală caracteristică înţelegerii este reversibilitatea, adică
refacerea drumului invers al unui act mintal ( 3 x 4 = 12; 12: 4 = 3). Pe baza acestei reversibilităţi,
copilul descoperă relaţia dintre două concepte, adică elementul comun şi constant (invariantul)
ceea ce reprezintă de fapt o generalizare. Formarea operaţiilor mintale are loc în procesul
căutării şi al cercetării prin jocul liber al analizei şi sintezei, al abstractizării şi generalizării, al
inducţiei şi deducţiei.
Acţiunile externe cu obiectele şi fenomenele sunt interiorizate şi integrate în sisteme de
acţiuni, constituind baza formării conceptelor (a noţiunilor) ca reflectare a ceea ce este comun,
general şi esenţial pentru o categorie de obiecte.
Inteligenţa derivă din acţiune şi se realizează prin operaţii mintale; omul inteligent îşi
reorganizează rapid cunoştinţele anterioare, sesizează relaţiile dintre obiecte şi fenomene,
trăsăturile lor definitorii, operează cu informaţii, anticipând răspunsul la situaţii noi, în scopul
adaptării la mediul socio-cultural în care trăieşte.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de inteligenţă: concretă, empirică, abstractă,
descriptivă, interpretativă, explicativă, teoretică, matematică, tehnică, literară, artistică, etc.
Alţi specialiţti deosebesc inteligenta fluidă (înnăscută) de inteligenţa cristalizată (formată
prin asimilarea culturii şi a comportamentului social în procesul formării şcolare şi sociale, când
inteligenţa generală ne profilează domeniul unde e exercitată).

Acţiunile inteligenţei - etape:

1.inţelegerea problemei sau a situaţiei problematice, pe baza observării şi a sesizării
rapide relaţiilor dintre elementele diferite (cunoscute şi necunoscute).
2. Inventarea - descoperirea soluţiei - fie dintr-odată (insight = iluminare), fie în urma
unor încercări însoţite de corectarea greşelilor.
3. Generalizarea soluţiei şi aplicarea ei în rezolvarea unor situaţii identice sau şcolare.

Nivelul de inteligenţă se masoară prin teste elaborate pentru diferite varste.

IQ = vârsta mentală data de test
vârsta cronologică X 100

*Testul Ravel color - se aplică la copiii mai mici de 11 ani;

*Testul Ravel alb-negru - pentru adulţi
Alte teste:
-Testul Binet -Simon;
-Testul arborelui - copilului i se cere să deseneze un arbore roditor;
-Testul “familia mea” -i se cere să deseneze familia sa;
-Testul “omuleţul” - i se cere să deseneze un om, de regulă un copil.

Interesele de cunoaştere
Interesul este o formă superioară de motivaţie, manifestată în orientarea selectivă şi
durabilă a subiectului spre anumite obiecte sau activităţi, în scopul explorării lor în raport de
trebuinţele şi aspiraţiile acestuia.
3 componente:
-motivaţională;
-cognitivă;
-volitivă (vointa; sa vrei. Opusul voinţei = abulie).
*Preadolescenţa este vârsta curiozităţii ştiinţifice, a atracţiei spre necunoscut, a
explorării intensive şi a spiritului critic. Acestea se dezvoltă odată cu însuşirea sistemului de
valori, prin studiu sistematic al disciplinelor de învăţământ.
 Psihologie 22.10.2017, pag 3
Dacă la 11-12 ani explorarea are un caracter predominant, în jurul vârstei de 14-15 ani,
pe măsur creşterii capacităţii de abstractizare şi generalizare, interesul cognitiv este mai bine
conturat şi se face saltul către explorarea ştiinţifică. Adolescenţii sunt acum capabili de
raţionamente experimentale de tip ipotetico-deductiv şi combinatorii. Generalizând operaţiile
de clasificare şi înseriere, ei reuşesc să coordoneze şi să utilizeze cunoştinţe superioare
precum negaţia, conjucţia, disjuncţia, si să realizeze o dublă reversabilitate a operaţiilor mintale,
ca bază a sistemelor de valori.

Aspiraţiile, caracterul, atitudinile

Aspiraţiile - sunt strâns legate de problematica intereselor de cunoaştere. Sunt tendinţe,
năzuinţe sau dorinte conştientizate, cu o cotă valorică crescută de performanţă şi autorealizare
(P.P. Neveanu). Nivelul de aspiraţie al unei persoane exercită influenţe mari asupra intereselor
şi aptitudinilor, conferindu-le o doza mare de eficienţă; sarcinile şi deciziile sunt luate sub
presiunea aspiraţiilor.
Idealul - ţelul suprem sau modul de perfecţionare (intelectuală, morală, estetică,
socială) către care tinde o persoană sau un grup social. Piaget consideră idealul ca fiind
un sistem de valori ce constituie un tot, deci orice scop final al acţiunilor. Aspiraţiile +
idealurile = stimulează permanent dezvoltarea aptitudinilor şi a inteligenţei.

Maslaw - piramida nevoilor şi al aspiraţiilor:

Nevoi de auto-implinire si spirituale

Nevoi de apeciere
Nevoi sociale
Nevoi de securitate si stabilitate
Nevoi fiziologie (hrana, adapost, sex, aer)

3.Caracterul
Ca profil psiho-moral relativ stabil, are ca nucleu motivele dominante şi atitudinile,
exprimând voinţa de a acţiona într-un anumit mod. Atitudinea - structura psihica sintetică -
exercită o funcţie direcţională, reglatorie şi evaluativă ( P.P Neveanu), pe baza unor idei,
concepţii, interese, sentimente, convingeri native, scopuri. Atitudinea are o structura complexă
(cognitivă, afectivă, volitivă) şi intră în componenţa caracterului, ca ansamblu de mentalităţi
esenţiale şi relativ stabile prin care o persoană se manifestă ca o entitate bineconturată în
contextul relaţiilor şi situaţiilor sociale. Dintre atitudinile şi trăsăturile de caracter mai importante
amintim:
*atitudinea faţă de muncă - exprimată în hărnicie, punctualitate, iniţiativă, seriozitate,
conştiinţă profesională, ori, dimpotriva, opusul acestora;
*atitudinea faţă de propria persoană - manifestată în obiectivitate, curaj, modestie,
perseverenţă, fermitate, onestitate, sinceritate, demnitate, solidaritate, conştientizarea corectă
a propriei valori, autocunoaştere, ori, dimpotrivă, opusul acestora;
*atitudinea faţă de societate - integrarea şi responsabilitatea socială; tendinţa de
dominare; etc.

Conform lui A. Cosmovici, caracterul este acea structura care exprimă ierarhia
motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile
luate în conformitate cu ele.
Motivele principale care ne determină să acţionăm:
-bazate pe trebuinţe fiziologice, sexuale, etc;
-motive socio-culturale - trebuinţe de comunicare, colaborare, anturaj, distracţie,
afectivitate, cunoaştere, integrare, etc;
-motive de autorealizare - dorinţe de putere, de prestigiu, ambiţia profesională, dorinţa de
îmbogăţire, agresivitatea, etc.
***
EXAMEN:
Scris - 2 subiecte de teorie + un referat cu tematică psiho-pedagogică la alegere, printat
şi pe CD. Se aduce la examen.
PSIHOLOGIE
29.11.2017 - săptămâna 4

Nu s-au predat noţiuni noi. La acest curs s-a făcut o recapitulare generală a cursurilor de
până la acel moment, fiind prezenţi colegii italieni din prima serie.

Toate noţiunile amintite şi predate atunci se regăsesc în cursurile de faţă.

S-a vorbit despre:

*Psihologie, ca ştiinţă
*Temperament
*Abilităţi
*Caracter
*Teste de evaluare psihologică
 Psihologie 5.11. 2017 - pag 1
PSIHOLOGIE
12.11.2017 - săptămâna 6

METODE ŞI TEHNICI PSIHOLOGICE DE CUNOAŞTERE A PERSONALITĂŢII

*Metoda experimentului
- constă în producerea unui fenomen psihologic sau pedagogic, în izolarea acestuia de
alte fenomene, pentru a-l studia mai bine, în repetarea lui sau în schimbarea condiţiilor de
desfăşurare.
Experimentele pot fi de laborator sau pe cale naturală. Sunt strâns legate de metoda
observării, iar pentru prelucrare se folosesc metode statistice.
Exemple: -experimentele de creativitate;
-Metoda aprecierii obiective;
-Metoda chestionarului.

Teste: -sociologice
-Pedagogice
-Psihologice

*Testele obiective de personalitate

-sunt folosite pentru testarea trăsăturilor de comportament.
-Testele se folosesc şi pentru evaluarea aptitudinilor simple, complexe, atât la nivel
individual cât şi de grup şi a capacităţilor intelectuale.

Capacităţile intelectuale - analiză

-comparaţie
-generalizare
-sintetizare
-abstractizare
-concretizare

*Metoda studiulu ide caz

Folosită pentru analiza şi prpunerea de soluţii pentru rezolvarea unor situaţii concreteîn
viaţa unui elev, stări conflictuale, eşecuri.

R. Muschelli stabileşte un grup de cerinţe pentru ca o situaţie concretă să devină un stidiu

de caz:
-autenticitatea cazului ;
-necesitatea intervenţiei;
-prezintă interes major pentru cei care participă la rezolvarea cazului.

Fazele de rezolvare sunt:

1.prezentarea cazului - în scris, audio, video;
2.exprimarea opiniilor:
3. Informaţii suplimentare şi formularea de întrebări de către moderatorul discuţiei (ce
ştim despre? Care sunt cauzele?
4.propuneri de soluţii pentru rezolvarea cazului.

*Tehnicile sociometrice
-Iniţiate de J Moreno
Condiţii de aplicare:
pe baza analizelor se alcătuieşte matricea socio-metrică.

Alte metode: de metoda observaţiei; metoda biografică;

 Psihologie 5.11. 2017 - pag 2
Fişa de caracterizare pishologică a elevului:

*Unitatea de influenţe şi acţiuni educative

*Interesul părinţilor pentrue ducarea copilului
*Tulburări endocrine
*Randamentul şcolar
*Motivaţia învăţării (intrisecă, extrinsecă)
*Stilul muncii intlectuale
*Atenţia (volum, volum, stabilitate, concentrate, distributivitate)
*Spiritul de observare
*Capacitate de memorare
*Gândirea
*Firea
*Temperamentul
*Aptitudini
*Abateri disciplinare
*Aspecte pozitive şi trăsături de personalitate
PSIHOLOGIE
12.11.2017 - săptămâna 6

Nu s-au predat noţiuni noi. La acest curs s-a făcut o recapitulare generală a cursurilor de
până la acel moment, fiind prezenţi colegii italieni din seria a doua şi o doamna de la minister, in
inspecţie.

Toate noţiunile amintite şi predate atunci se regăsesc în cursurile de faţă.

S-a vorbit despre:

*Psihologie, ca ştiinţă
*Temperament
*Abilităţi
*Caracter
*Teste de evaluare psihologică
 Psihologie 19.11.2017, pag 1
PSIHOLOGIE
19.11.2017 - săptămâna 7

CREATIVITATEA

Prin creativitate se înţelege capacitatea/aptitudinea de a realiza ceva nou, original.

Actul craetor este un proces de elaborare prin intervenţie sau descoperire - cu ajutorul
imaginaţiei creatoare - a unor idei, teorii sau produse noi originale de mare valoare socială.

Orice persoană mai mult sau mai puţin inteligentă poate fi mai mult sau mai puţin
creativă. Inteligenţa cognitivă nu garantează şi capacitatea de a realiza un act creator de
valoare. Pe de altă parte, o persoană cu un nivel intelectual mai scăzut poate realiza creaţii de
mare valoare, fiind înzestrat cu aptitudini înnăscute, imaginaţie creatoare, motivaţie superioară
şi intuiţie.
Tendinţele de informatizare a societăţii contemporane şi mutaţiile din toate sectoarele a
atenunat capacitatea de creativitate a oamenilor.
Potenţialul cerebral uman încă este utilizat la un nivel scăzut (cca 3 la sută) , existând
aşadar premise pentru dezvoltarea creativităţii la un nivel superior. Încă din şcoală, elevii trebuie
stimulaţi, educaţi în încurajaţi să îşi dezvolte creativitatea.
Sistemul de învăţământ şi curriculumul şcolar au drept scop să dezvolte la elevi
competenţe - ansamblul de cunoştinţe şi abilităţi care să poată fi utilizate tot timpul vieţii, în alte
contexte decât şcoala, şi să stimuleze atitudinea creativă şi identificarea de soluţii noi şi
originale la probleme.

Teoriile creativităţii

1.Teoria asociaţionistă - Nednik (1962) - consideră creativitatea un proces de

organizare şi transformare a unor elemente asociative în combinaţii noi, originale, pe
baza gândirii.

2.Teoria configuraţionistă (gestaltistă) - defineşte creativitatea ca produs al

imaginaţiei (nu al gandirii logice) cu ajutorul căreia sesizăm brusc lacunele (lipsurile) din
configuraţia întregului, completându-le.

3.Teoria transferului creativităţii - J.P. Giulford - concepe creativitatea ca pe o etapă a

învăţării, transferabilă şi în alte domenii de activitate.

Natura şi structura actului creator

Inteligenţa şi imaginaţia sunt consideraţi cei mai importanţi factori în actul creator.
Aceştia au şi funcţia de integrare ai celorlalţi factori cognitivi-operaţionali ai creativităţii.

Inteligenţa creatoare - e forma superioară de organizare a comportamentului creativ.

Comportamentul creativ presupune:

* sensibiltatea faţă de probleme şi receptivitatea faţă de nou - se manifestă prin
curiozitate ştiinţifică şi atitudine, preocupare interogativă, în capacitatea de a sesiza cu uşurinţă
problemele esenţiale şi neobişnuite, de a intui relaţiile de dependenţă cauzală sau funcţională,
contradicţiile şi inadvertenţele, cu ajutorul spiritului de observaţie;

* fluenţa/fluiditatea gândirii - constă în uşurinţa asociaţiilor dintre cuvinte, fapte,

imagini, idei şi expresii. Fluenţa asociativă (capacitatea de a asocia cuvinte, fapte, idei, etc) se
măsoară prin găsirea rapidă a mai multor sinonime la un cuvânt, prin completări de texte
lacunare. Fluenţa expresivă se manifestă în uşurinţa exprimării şi noutatea acesteia;
 Psihologie 19.11.2017, pag 2
* plasticitatea/flexibilitata gândirii - R.C. Wilson (1954) - prezintă două nuanţe:
-flexibilitatea spontană - subiectul are iniţiativa restucturării, modificării realului;
-flexibilitatea adaptivă - constă în capacitatea de a reconstrui un ansamblu de
figuri noi, destructurat anterior, folosind toate componentele ansamblului anterior;
Alte tipuri de flexibilitate:
-flexibilitatea de transformare - Guilford - se bazează pe gândirea divergentă şi
constă în distanţarea de forma iniţială şi construirea altei forme pe baza combinării,
reorganizării, restucturării, sintetizării, generalizării informaţiilor. Aceasta flexibilitate are ca
finalitate descperirea mai multor soluţii de rezolvare a unei probleme;
-redefinirea - renunţarea la forma obişnuită de definire sau de folosire a unui
obiect, dându-i o nouă intepretare sau utilizare.

* Imaginaţia creatoare - este un factor fundamental al creativităţii, alături de inteligenţa

creatoare, pentru că realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi prin contopirea,
transformarea, unificarea imaginilor, ideilor, obiectelor şi fenomenelor într-o nouă semnificaţie.
Variantele imaginaţiei:
-efervescenţa imagistică multudirecţională;
-imaginaţia combinatorie în plan figurativ;
-imaginaţia probabilistică şi analogică;
-intuiţia - reorganizare şi sinteză rapidă a experienţei anterioare, anticipare bruscă
de soluţii, fără încercări şi erori;
-ingeniozitatea - găsirea unei soluţii simple, surprinzătoare şi originale;
-originalitatea - caacitatea de a elabora detalii necesare trecerii de la idee, la
produs nou, original.

* Factorii noncognitivi - printre care:

-motivaţiile superioare;
-nivelul de aspiraţie;
-voinţa; interesele;
-trăsăturile emoţionale;
-sentimentele intelectuale;
-Atitudinile.
Acestea se corelează cu aptitudinile complexe (matematice, ştiinţifice, tehnice, artistice)
şi orientează şi dinamitează actul creator.
 Psihologie 26.11.2017, pag 1
PSIHOLOGIE
26.11.2017 - săptămâna 8

CREATIVITATEA
- continuare

Factorii sociali - mediul social-economic şi cultural ştiinţific stimulează creaţia şi asigură

suportul logistic, resursele pentru exprimarea creativităţii.
Printre cei mai importanţi factori sociali care stimulează creativitatea amintim:
-condiţiile socio-economice;
-grad ridicat de aspoiraţie şi cultură a grupului social;
-existenţa în grup a unor relaţii sociale de tip democratic;
-prezenţa libertăţii şi securităţii psihologice;
-condiţii educative prielnice - familia, şcoala;

Trăsăturile personalităţii creatoare:

-noutatea;
-originalitatea;
-valoarea creaţiilor.
-aplicabilitatea;
-ingeniozitatea;
-simplitatea;
-profunzimea.

Tipurile creativităţii

A. Taylor (1956) - 4 tipuri:

1.creaţia expresivă - cea mai simplă formă de creativitate; ea poate fi stimulată încă din
perioada preşcolară, prin jocuri de creaţie, desene libere, povestiri, fără observaţii critice, pentru
a nu le frâna creativitatea.
2. Creaţia productivă - caracterizată prin restrângerea jocului liber al imaginaţiei şi
îmbunătăţirea tehnicii de lucru. Se dezvoltă cu precădere în şcoală, prin învăţarea creativă.
3. Creaţia inventiv - inovatoare - invenţia sau descoperirea unor corelaţii noi, originale
între obiecte şi fenomene. Produsele sunt perfecţionate.
4. Creaţia emergentă - specifică geniilor şi artiştilor mari, constă în produse excepţionale.

Procesul de creaţia poate fi blocat uneori de: neîncrederea în capacităţile proprii de

creaţie; conformismul în idei; teama de a nu greşi; critica prematură a ideilor; autoexigenţa
exagerată; lipsa de perseverenţă; lipsa de motivaţie; nivelul de aspiraţie scăzut.

Factorii sociali, împreună cu cei afectiv-motivaţionali prin rolul lor de mobilizatori

suplinesc uneori în creaţie un coeficient de inteligenţă mai scăzut de 120.
Între factorii cognitivi şi noncognitivi există o strânsă dependenţă.
Atitudinea interogativă, încrederea forţele proprii, tenacitatea, cutezanţa, răbdarea,
perseverenţa, entuziasmul, autoexigenţa, responsabilitatea socială, spiritul de grup şi disciplina
muncii pun în valoare capacităţile creative.

Etapele creaţiei:
1.pregătirea - identificarea problemei de rezolvat, nevoia de noi soluţii;
2.incubaţia - intervine în urma unui proces de muncă obositoare, fără ca soluţia să apară.
E o fază de aşteptare tensională, când are loc distanţarea de problemă, de tiparele anterioare,
producându-se noi combinări de imagini şi idei. Pe baza jocului liber al imaginaţiei şi al intuiţiei
euristice, are loc înţelegerea problemei, pregătindu-se cea de a treia fază;
 Psihologie 26.11.2017, pag 2
3.iluminarea, inspiraţia - apariţia bruscă a ideii, a soluţiei, prin combinarea ideilor şi
prescurtarea raţionamentelor. Orientarea către o altă activitate, plimbările şi hobby-urile,
facilitează inspiraţia;
4.verificarea - faza de control a veridicităţii ipotezei de rezolvare a problemei, de evaluare
şi aplicare a produsului nou creat.

Alţi psihologi stabilesc 3 etape ale creaţiei:

1.ideaţia - în care includ pregătirea, incubaţia şi iluminarea;
2.proiecţia - confruntarea, testarea şi precizarea ideilor, soluţiilor identificate;
3.obiectualizarea - când ideea, imaginea trece de la faza de proiect la cea de obiecte
tehnice.
Procesul creativ are un caracter dinamic şi continuu. Etapele prezentate mai sus sunt
relative; la oamenii de geniu, o intuiţie remarcabilă poate fi punctul de plecare al întregului
proces de creaţie. La alţii, iluminarea nu apare decât în urma unei intense pregătiri, iar în alte
cazuri inspiraţia depinde de observarea accidentală a soluţiei, de imprevizibil.
 Psihologie 10.12.2017, pag 1
PSIHOLOGIE
10.12.2017 - săptămâna 9

ÎNVĂŢAREA ŞCOLARĂ
Orientări contemporane în teoria şi practica învăţării şcolare

Prin învăţare, în sens larg, înţelegem procesul de formare şi restructurare a unui

comportament.

Învăţarea este privită deobicei ca un proces ce se desfăşoară în funcţie de anumiţi

factori, rezultatul fiind un ansamblu de produse concretizate în cunoştinţe, priceperi, deprinderi,
abilităţi, convingeri, sentimente, interese, atitudini, obişnuinţe, modalităţi de a gândi şi acţiona,
pe baza cărora are loc reconstrucţia continuă a comportamentului uman.

Învăţarea şcolară este procesul de receptare şi asimilare a informaţiilor, influenţelor

educative, de reorganizare şi reconstrucţie a structurilor cognitiv - operaţionale a proceselor
psihomotrice şi afective (sentimente, pasiuni, emoţii) şi a însuşirilor de personalitate.

Învăţarea şcolară este văzută ca un instrument de dezvoltare a personalităţii elevilor prin

autoconstrucţie şi individualizare continuă.

Procesul de învăţare are mai multe faze:

1.receptarea şi înregistrarea materialului (noţiunilor) pe fondul unei stări de atenţie
concentrată şi activare cerebrală;
2.înţelegerea şi generalizarea noţiunilor asimilate, prin formarea de raţionamente,
principii, etc;
3.însuşirea, stocarea în memorie, actualizarea prin reproducere a cunoştinţelor şi
transferul acestora.

Tipurile şi formele de învăţare

1.în funcţie de analizatorul care participă la învăţare:

-învăţare vizuală - (80-90 la sută din cunoştinţe le primim pe această cale);
-învăţare tactilor-motorie;
-învăţare kinestezică;
-învăţare auditivă;
-învăţare olfactivă;
-învăţare gustativă.

Învăţarea combinată, utilizând simultan mai mulţi analizatori este cea mai eficientă formă
de învăţare.

2.după eficienţă (conform N. Oprescu, în lucrarea “Pedagogie”:

-învăţare receptiv-reproductivă;
-învăţare inteligibilă;
-învăţare creativă.

3.după modul de organizare a materialului de învăţat:

-învăţare programată;
-învăţare euristică;
-învăţare prin modelare şi rezolvare de probleme;
-învăţare prin descoperire deductivă - inductivă şi analogică;
-învăţare pe secvenţe operaţionale.
 Psihologie 10.12.2017, pag 2
4.după operaţiile şi mecanismele gândirii împlicate în învăţare
(I. Neacşu - “Psihologia Învăţării”):
-învăţare prin observare;
-învăţare prin condiţionare reflexivă;
-învăţare prin discriminare;
-învăţare prin asociere verbală;
-învăţare prin identificare.

5.în funcţie de conţinutul învăţării:

-învăţare senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor);
-învăţare cognitivă (învăţarea noţiunilor);
-învăţare afectivă (învăţarea convingerilor,s entimentelor, atitudinilor, etc);
-învăţarea conduite moral-civice.

Forme de învăţare

1.învăţarea spontană - neorganizată, din familie sau în profesie de-a lungul anilor;

2.învăţarea şcolară - aceasta are un caracter sistematic, organizat, este dirijată de

cadrul didactic, se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici de învăţare, respectând
principiile didactice, este supusă feedbeack-ului, pe baza valorizării şi evaluării permanente a
rezultatelor şcolare obţinute de elevi şi ameliorată prin corectarea greşelilor;

3.învăţarea socială - constă în însuşirea experienţei social-sistemice, în special de

către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului social.

Orientări principale contemporane în teoriile învăţării

Pregătirea se realizează prin învăţare, şi, ca urmare, cercetările în acest domeniu s-au
preocupat în a găsi noi modalităţi de creştere a eficienţei, elaborând diferite modele de învăţare:

1.teoria psiho-genezei cunoştinţelor şi a operaţiilor intelectuale (J. Piaget).

În concepţia lui Piaget, cunoaşterea îşi are izvorul în acţiune; a cunoaste un obiect sau
fenomen presupune o acţiune asupra lui şi în a-l transforma, înţelegând mecanismele acestei
transferări. În primele faze, învăţarea e condiţionată de experienţele anterioare, fiind
subordonată dezvoltării stadiale a gândirii copilului.
Dezvoltări stadiale:
0-2 ani stadiul înţelegerii mecanismelor psiho-motorii;
2-7 ani gândirea preoperatorie;
7-12 ani stadiul operaţiilor concrete;
12-14 ani stadiul operaţiilor formale;
14-18 ani stadiul intelegenţei reflexive şi al maturizării.

Etapele învăţării, în concepţia lui J. Piaget:

1.precizarea operaţiilor necesare pentru elaborarea noţiunii respective;
2.crearea condiţiilor necesare pentru construcţia acelor operaţii;
3.acţiunea cu obiectele, fenomenele externe;
4.interiorizarea acţiunilor externe şi transferarea lor în structuri operaţionale
(cunoştinţe, capacităţi, abilităţi)
 Psihologie 17.12.2017, pag 1
PSIHOLOGIE
17.12.2017 - săptămâna 10

ÎNVĂŢAREA ŞCOLARĂ
Orientări contemporane în teoria şi practica învăţării şcolare
-continuare a cursului precedent

Etapele învăţării, în concepţia lui J.Brunner (”Teoria instruirii”)

După J. Brunner, elevul descoperă şi învaţă experienţa socială în 3 etape şi modalităţi
succesive.
Î Pe baza acestor 3 modalităţi a fost elaborată teoria genetic-cognitivă şi structurală:
1.modalitatea acţională (activă) - prin acţiune cu obiectele şi fenomenele, copilul
cunoaşte lumea înconjurătoare, înţelegând ceea ce face;
2.modalitatea inconică - concretizată în percepţii şi reprezentări (imagini) noi vizualului
despre lumea din jurul său;
3.modalitatea simbolică - prin cuvinte şi alte simboluri care înlocuiesc imaginile
obiectelor şi fenomenelor, oferind posibilitatea raţionamentelor logice de a apărea cu mai multe
alternative şi de a rezolva într-un mod personal anumite probleme sau situaţii problematice.

Teoria operaţională a învăţării - P. Galperin ( “Teoriile învăţării”)

Se mai numeşte si teoria formării în etape a acţiunilor mentale: acţiunea este
îndreptată asupra unui obiect sau fenomen şi constituie modul de formare al imaginii asupra
obiectului - fenomenului respectiv.
Pe baza acestei teorii a fost elaborat următorul model de învăţare pe etape al noţiunilor:
1.conştientizarea de către elev a scopului şi a modelului acţiunii ( elementele
componente şi modul de execuţie);
2.învăţarea activă, practică - prin acţiunea elevului cu obiectele, fenomenele, etc;
3.acţiunea în planul limbajului extern - când elevul, cu voce tare sau în scris descrie
logica acţiunii;
4.acţiunea în planul limbajului extern, dar pentru sine, în gând - când elevul repetă
acţiunea, prescurtată, schematizată;
5.acţiunea în planul limbajului intern - interiorizarea unor scheme generalizate şi
automatizate, devenite operaţii mintale;
Modelul are unele avantaje, întrucât oferă formarea unor competenţe cognitive în mod
dirijat şi crează pfemisele necesare spiritului de cercetare, de descoperire şi invenţie.

Instruirea modulară
-Este derivată din teoriile holistice şi dinamice asupra învăţării, modelul fiind un program
de învăţare ce intră într-o unitate cu o structură coerentă.
După obiectivele urmărite, modelele pot fi:
-de corespondenţă;
-de fixare;
-de verificare;
-de recuperare;
-de perfecţionare.

Modelul modular cuprinde:

1.faza activă de cunoaştere şi înţelegere a unei sarcini de învăţare - se realizează printr-o
percepţie globală a sarcinii de învăţare, prin analiza operativă a acesteiaşi interiorizare, şi prin
sinteză operativă, bazată pe reconstrucţia verbală însuşirea noţiunilor şi formarea deprinderilor;
2.faza de interiorizare - asimilare, prin exerciţii;
3.faza de control - prin evaluare periodică şi de corectare;

Modelul oferă o programare strictă a proceselor de asimilare şi control, precum şi de

corectare a greşelilor.
 Psihologie 17.12.2017, pag 2
Modelul învăţării depline - în concepţia lui J.B. Caroll:
1.diagnosticul deficienţelor de învăţare şi alcătuirea pe acest diagnostic a unor programe
de compensare;
2.prezentarea obiectivelor pedagogice şi predarea noţiunilor de către profesor;
3.aplicarea unor teste formative şi elaborarea unor programe îmbogăţite pentru copiii cu
rezultate bune şi pentru cei supradotaţi;
4.programe de remediere;
5.învăţarea prin cooperare - dsicutare în grup a dificultăţilor întâmpinate şi aplicarea de
teste sumative (teste de evaluare a unităţilor de învăţare);

Modelul situează elevul în centrul prepcupărilor pentru instruire, rezultatele acestuia fiind
dependente de cunoştinţele anterioare, de noţiunile şi abilităţile lui intelectuale.
Ca metode şi tehnici de lucru, profesorul va folosi explicaţia şi demonstraţia, dezbaterea,
fişele de lucru, caietele de studii personale, testele, examinările orale cu valoare de diagnostic şi
progres.

Teoria învăţării programate - de tip liniar - conceptualizată de către B. F. Sinner:

-se bazează pe învăţarea sevcenţială - textul de învăţat se fragmentează pe secvenţe
(paşi) structurate logic; elevul este solicitat ca, după învăţarea fiecărei secvenţe informaţionale,
să formuleze răspunsuri la întrebări sau exerciţii legate de secvenţa respectivă, apoi să îl
confrunte cu cel corect, după care poate trece la secvenţa următoare. Învăţarea se face după
schema: informaţie întrebare răspuns formulat confruntare cu răspunsul corect
informaţie întrebare ....