You are on page 1of 254

Biblioteca „V.A.

Urechia” Galați

Buletinul
Fundației Urechia

Axis Libri
Galați

Publicaţie anuală • an 14, nr. 17 • 2016
ISSN: 1220-3459
Buletinul Fundaţiei Urechia / Biblioteca „V.A. Urechia”. - Serie nouă, anul 1, nr. 1
(nov. 1990) - anul 13, nr. 16 (2015). - Galaţi (Str. Mihai Bravu, nr. 16, cod 800208):
Biblioteca „V.A. Urechia”, 1990 - 2015
Continuă Buletinul Fundaţiunei Urechiă. Bibliotecă. Pinacotecă. Muzeu, cu apariţie
lunară, din care a apărut numai numărul 1 (nov. 1901).
Seria nouă apare trimestrial.
Numărul 1 din noua serie apare cu ocazia aniversării centenarului Bibliotecii „V.A.
Urechia”.
Între anii 1993 și 1995 îşi întrerupe apariţia.
Nu apare în perioada 1998-2007.
Începând cu anul 2008 apare anual.
Începând cu anul 2009 apare la Editura „Axis Libri” Galați.
ISSN 1220-3459
Director de publicație și coordonator:
Dr. prof. Zanfir Ilie
Colegiul ştiinţific:
Acad. prof. dr. Dinu C. Giurescu
Acad. prof. dr. Gheorghe Buzatu
Acad. prof. univ. dr. Constantin Gh. Marinescu
Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru
Conf. univ. dr. Elena Tîrziman
Dr. Doru Bădără
Conf. univ. dr. Cătălin Negoiţă
Redactor-șef: Letiția Buruiană
Secretar general de redacție: Dorina Bălan
Redactori: Violeta Moraru
Catrina Căluian
Camelia Toporaș
Traducere: Ioana-Monica Chicu
Tehnoredactare şi machetare: Sorina Radu și Cătălina Ciomaga
Coperta: Adina Vasilică

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al
Consiliului Local şi al Primăriei Municipiului Galați.

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037
Fax: 0236-311060
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
Copyright © 2015 Editura „Axis Libri” Galaţi
Cuprins Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Cuprins
Abstracte
Traducere: Ioana-Monica Chicu . ..............................................................................................................5
Editorial
Latinitatea şi romanitatea, permanenţe culturale la Dunărea de Jos
Dr. Zanfir ILIE......................................................................................................................................................... 23
BiblioPhilus
Colecția de elzevire a Bibliotecii „V.A.Urechia”
Camelia Bejenaru................................................................................................................................................ 34
ProDomo
Colecţii atipice în bibliotecile lumii
Dorina BĂLAN..........................................................................................................................................................44
Festivalul Internaţional al Cărții „Axis Libri”, ediţia a VIII-a: impactul în comunitatea gălăţeană
Liana Niculeţ.........................................................................................................................................................49
Publicații seriale: Studiu de caz „Buletinul Universității din Galați. Fascicula V”
Leonica Roman.......................................................................................................................................................52
Evaluarea în sistem peer review a materialelor științifice
Ligia Pîslaru; Mihaela Bărbulescu.............................................................................................................56
Platformele de servicii de bibliotecă. Noua generație a sistemelor integrate de bibliotecă
Voichița Dragomir...............................................................................................................................................61
Personalia
Brocinerii
Violeta ionescu......................................................................................................................................................72
Coincidentia oppositorum – principiul „cuantic” al unităţii lumii în filosofia lui Nicolaus Cusanus
Bogdan Silion.........................................................................................................................................................84
Episcopul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) - Ctitorul Eparhiei Dunării de Jos. Un portret ca în miniatură
Maria stanciu.......................................................................................................................................................95
Localia
Pomul vieţii şi simbolistica lui în cultura diferitelor popoare
Gülten Abdula Nazare................................................................................................................................. 112
Pagini din istoria Casei Corpului Didactic Galați (1970-2008) (I)
Ghiţă Nazare....................................................................................................................................................... 126
Vicina – un emporium ecleziastic pierdut
Ana-Maria Cheșcu.............................................................................................................................................. 137
Curentul nou (1905-1906) - O revistă gălăţeană de polemică literară
Elena-Monaliza Ghinea.................................................................................................................................... 152
„Catedrala cărţii” din Bălţi în sărbătoare
Radu Moțoc........................................................................................................................................................ 160
Spiritus Rector
Alte aspecte referitoare la teoria atractorilor în geografie
Cristian-Tiberiu Florea.................................................................................................................................... 172
Cum poate un iubitor de înţelepciune să nu ajungă la filosofie... Încercare asupra gândirii lui Eugène Ionesco…
Adi George Secară............................................................................................................................................. 182
Romanul de analiză la Liviu Rebreanu de Zanfir Ilie
Dumitru Anghel................................................................................................................................................ 192
Profil George Bălăiţă sau ispita totalităţii
Adrian Dinu Rachieru..................................................................................................................................... 196
Sfârșitul unui spirit european - Grigore G. Tocilescu
Ștefan Grigorescu........................................................................................................................................... 200
Biblioteca prinţului Alexandru Callimachi. O încercare de reconstituire a colecţiei de carte în limba franceză
moştenite de la înaintaşii săi, foşti domnitori ai Moldovei
Alma-Diana Andronache; Ștefan Andronache................................................................................. 205
Religio
Devoţiune şi iubire în creştinism
Ioan D. popoiu.................................................................................................................................................... 216
Restitutio
W. Shakespeare în viziunea lui V.A. Urechia: Discurs la o aniversare academică
Letiția Buruiană................................................................................................................................................ 228
Interferentia
Îngerii şi marile teme romantice din poezia lui Mihai Eminescu
Petrișor Militaru............................................................................................................................................... 240

3
Cuprins Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Cuprins
Abstracts
Traducere: Ioana-Monica Chicu . ..............................................................................................................5
Editorial
Latinism and Roman Characteristics, Permanent Cultural Elements in the Lower Danube Area
Dr. Zanfir ILIE......................................................................................................................................................... 23
BiblioPhilus
Elsevier Books in the Collections of V.A. Urechia Public Library
Camelia Bejenaru................................................................................................................................................ 34
ProDomo
Unusual Collections Libraries Worldwide
Dorina BĂLAN..........................................................................................................................................................44
Axis Libri National Book Fair, 8th Edition – Impact Assessment on the Local Community
Liana Niculeţ.........................................................................................................................................................49
Serial Periodicals: Case Study – The Annals of the University of Galați. Fascicle V
Leonica Roman.......................................................................................................................................................52
Peer Review Evaluation of Scientific Papers
Ligia Pîslaru; Mihaela Bărbulescu.............................................................................................................56
Library Services Platforms – Next Generation Library Integrated Systems
Voichița Dragomir...............................................................................................................................................61
Personalia
The Brociner Family
Violeta ionescu......................................................................................................................................................72
Coincidentia oppositorum – the Quantum Principle of World’s Unity in Nicolaus Cusanus’ Philosophy
Bogdan Silion.........................................................................................................................................................84
L’archevêque Melchisedec Ştefănescu
Maria stanciu.......................................................................................................................................................95
Localia
The Tree of Life and its Symbolism in Different Cultures
Gülten Abdula Nazare................................................................................................................................. 112
Pages from the History of Teaching Staff House (1970-2008) (I)
Ghiţă Nazare....................................................................................................................................................... 126
Vicina – A Lost Ecclesiastic Emporium
Ana-Maria Cheșcu.............................................................................................................................................. 137
Curentul Nou (1905-1906) – A Literary Debate Magazine from Galați
Elena-Monaliza Ghinea.................................................................................................................................... 152
„Alecu Russo” University Library from Bălţi in Celebration
Radu Moțoc........................................................................................................................................................ 160
Spiritus Rector
Aspects Regarding the Theory of Attractors
Cristian-Tiberiu Florea.................................................................................................................................... 172
An Attempt on Eugen Ionescu’s Thinking…
Adi George Secară............................................................................................................................................. 182
Psychological Analysis Novels of Liviu Rebreanu
Dumitru Anghel................................................................................................................................................ 192
A Portrait of George Bălăiţă or the Temptation of Totality
Adrian Dinu Rachieru..................................................................................................................................... 196
The End of An European Spirit – Grigore Tocilescu
Ștefan Grigorescu........................................................................................................................................... 200
The Library of Prince Alexandru Callimachi
Alma-Diana Andronache; Ștefan Andronache................................................................................. 205
Religio
Love and Devotion in Christianity
Ioan D. Popoiu.................................................................................................................................................... 216
Restitutio
William Shakespeare according to V.A. Urechia’s Vision
Letiția Buruiană................................................................................................................................................ 228
Interferentia
The Angels and the Great Romantic Themes in Mihai Eminescu’s Poetry
Petrișor Militaru............................................................................................................................................... 240

4
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Abstracte
Colecția de elzevire a Bibliotecii „V.A.Urechia”
Camelia Bejenaru / 34

Abstract: Biblioteca „V.A. Urechia” din Galați deține o colecție de paisprezece elzevire
în douăsprezece volume, donate, în mare parte, de fondatorul ei, Vasile Alexandrescu
Urechia. Documentele au fost imprimate între anii 1599-1642, în atelierele din Leyda și
Amsterdam ale faimoasei familii Elzevir. Această familie a dominat activitatea tipografică și
editorială europeană și comerțul de carte timp de peste un secol, de la sfârșitul secolului al
XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea. Dintre cele paisprezece elzevire existente
în colecțiile noastre, nouă fac parte din celebra serie de micromonografii numite „republici”,
tipărite de firma Bonaventura și Abraham Elzevir în format mic și ușor de mânuit, la prețuri
accesibile, iar cinci sunt lucrări academice și literare.
Cuvinte cheie: elzevire, republici, daco-romanica, Bonaventura Elzevir,
Abraham Elzevir, bibliofilie

Colecţii atipice în bibliotecile lumii
Dorina Bălan / 44

Abstract: Necesităţile utilizatorilor unei biblioteci pot impune dezvoltarea
de noi servicii care satisfac nu numai nevoile de informare, ci şi alte cerinţe ale
comunităţii. Este important ca o bibliotecă să răspundă cererilor clienţilor săi, venind
în întâmpinarea solicitărilor acestora sau să-şi surprindă utilizatorii prin servicii noi,
altele decât cele pe care au fost obişnuiţi să le aibă.
Cuvinte cheie: servicii de bibliotecă, inovaţie, utilizatori, biblioteci atipice,
colecţii neobişnuite în bibliotecă

Festivalul Internaţional al Cărții „Axis Libri”,
ediţia a VIII-a:
impactul în comunitatea gălăţeană
Liana Niculeț / 49

Abstract: Pentru îmbunătăţirea ediţiilor viitoare ale Festivalului Internațional
al Cărții „Axis Libri”, ajuns la a VIII-a ediţie, cât și pentru a analiza impactul
în comunitate, Biblioteca „V.A. Urechia” Galați a aplicat un sondaj sociologic,
utilizând metoda anchetei şi folosind ca instrument de lucru - chestionarul. În
cadrul manifestărilor desfăşurate în cadrul Festivalului au fost chestionaţi 100 de
participanţi, care au răspuns la 6 (șase) întrebări dintre care: una este cu răspuns la
alegere, o întrebare cu răspunsuri ierarhizate în ranguri şi patru dihotomice.
Cuvinte cheie: sondaj sociologic, chestionar, Festivalul Internațional al Cărții
„Axis Libri”, impact, comunitate galațeană, Biblioteca „V.A. Urechia”, analiza impactului
5
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Publicații seriale: Studiu de caz „Buletinul
Universității din Galați. Fascicula V”
Leonica Roman / 52

Abstract: 1978 este anul de cotitură pentru comunitatea științifică gălățeană
și nu numai, deoarece atunci ia ființă Buletinul Universității din Galați, instrument
indispensabil unei instituții academice respectabile. Acest articol prezintă genealogia
Fasciculei V a Analelor universității gălățene, transformarea acesteia precum și
nașterea a două fascicule noi, apărute în urma divizarii ei.
Cuvinte cheie: buletin, anale, învățământ univesitar, instrument academic,
periodice gălățene

Evaluarea în sistem peer review a materialelor
științifice
Ligia Pîslaru; Mihaela Bărbulescu / 56

Abstract: „Peer review” este în prezent cea mai răspândită și general acceptată
metodă pentru obținerea unei evaluări asupra calității materialelor științifice.
Necesitatea evaluării articolelor științifice, publicate în reviste de specialitate, crește
prețul revistei și mărește perioada până la publicarea materialului respectiv. Metodele
de analiză „peer review” au avantaje și dezavantaje și în prezent există o tendință de
creștere a transparenței acestui sistem. În concordanță cu noile tehnologii și direcții
de cercetare, se impune adaptarea permanentă a acestui sistem de evaluare științifică,
la noile repere.
Cuvinte cheie: Peer review, articole științifice, publicații de specialitate,
sisteme de evaluare științifică, evaluare academică

PLATFORMELE DE SERVICII DE BIBLIOTECĂ
NOUA GENERAȚIE A SISTEMELOR INTEGRATE DE
BIBLIOTECĂ
Voichița Dragomir / 61

Abstract: În era digitală, colecțiile bibliotecii se află într-o continuă schimbare
de structură în favoarea resurselor electronice în diferite formate și locații, serviciile de
bibliotecă sunt reinventate pentru satisfacerea nevoilor utilizatorilor și expectanțelor
acestora în acord cu modelul Google/Amazon și a experienței Web 2.0, sistemele
de bibliotecă sunt reconfigurate urmărind dezvoltările din zona tehnologiilor
informației și comunicării. În acest context, bibliotecile și furnizorii de sisteme de
bibliotecă au înțeles că este nevoie de o schimbare majoră în modul de proiectare
a sistemelor integrate și, astfel, au fost lansate pe piață Platformele de servicii de

6
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

bibliotecă. Sistemele integrate de bibliotecă de nouă generație sunt construite pe
baza celor mai noi tehnologii, permițând managementul tuturor resurselor de
bibliotecă, implementarea unor instrumente inteligente de business și funcționalități
îmbunătățite care să sprijine un flux modern de lucru și servicii performante de
descoperire a informației pentru utilizatori.
Cuvinte cheie: platforme de servicii de bibliotecă, sisteme de bibliotecă de
nouă generație, sisteme de descoperire, tehnologie cloud, instrumente inovatoare de
bibliotecă, ALMA, World Share Management Services, Sierra, Intota, Kuali Ole.

BROCINERII
Violeta Ionescu / 72

Abstract: Familia Brociner este una din familiile celebre care au făcut cinste
Galaților într-o perioadă când comunitatea evreilor era numeroasă în acest oraș, iar
educația din familie încă își mai spunea cuvântul, prin conduită corectă, cinste și
devotament față de grupul etnic din care făceau parte, dar mai ales față de țara în care
s-au născut. Fiecare dintre membrii acestei familii a excelat prin ceva anume, dar cu
toții au fost oameni de o înaltă cultură și au adus contibuții importante în domeniul
lor. Din păcate, niciunul dintre ei nu mai trăiește în Galați, nici în România. Am
găsit întâmplător un urmaș al familiei, la Vancouver, Canada, fiul unui doctor și al
unei profesoare din Galații zilelor noastre, care, după cum se va vedea din text, nu
cunoaște genealogia ilustrei sale familii, din simplul motiv că bunicul său, care a
suferit enorm de pe urma ultimului război, refuza să-i povestească.
Și totuși, considerăm că această familie merită să fie cunoscută, atât de urmași,
cât și de galațeni, și nu numai, pentru că au fost persoane absolut remarcabile.
Cuvinte cheie: Brocineri, curentul Haskala, evrei români, rabin, frați,
Palestina, chestiunea israelită

Coincidentia oppositorum – principiul „cuantic” al
unităţii lumii în filosofia lui Nicolaus Cusanus
Bogdan Silion / 84

Abstract: Coincidentia oppositorum este unul din cele mai importante concepte
ale logicii simbolice, în pofida faptului că este o construcţie lingvistică, creată pentru
a afirma nemărginirea lui Dumnezeu. Acest simbol al totalităţii-unităţii dublează/
reproduce limbajul sau se întoarce la cursul său iniţial în cadrul oricărui discurs logic,
hermeneutic, simbolic sau antropologic. De aceea, oricare gândire care încearcă să
unifice întrebările contrare presupune existenţa metalimbajului şi metasemnificaţiei
din spatele limbajului, din care ia naştere vorbirea. Pentru Cusanus, această realitate
este Dumnezeu. Limită a gândirii şi centrul oricărui discurs esenţial sau aberant,
coincidenţa contrariilor impresionează prin polimorfism şi varietate. Dacă ar trebui
7
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

să studiem cum este folosită coincidenţa contrariilor în gândirea lui Nicolaus Cusanus,
observăm că acest concept nu se impune direct pe sine, ca o soluţie la diferite probleme
metafizice, ci reprezintă, mai degrabă, o paradigmă ontologică şi o constantă lingvistică.
Coincidenţa contrariilor este subiectul multor analize, fie ca semnificant esenţialist şi,
uneori, de-centrat, alteori, un semnificat paradoxal. Cusanus foloseşte acest simbol fie
pentru a explica natura contradictorie a calităţilor lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp,
coincidentia oppositorum poate deschide o nouă metodă epistemiologică, folosită în
fizica cuantică, ceea ce înseamnă un nou principiu al unităţii lumii.
Cuvinte cheie: coincidentia oppositorum, unitate contradicţională, teologie
negativă, docta ignoranţă, maxim, minim, infinit, principiu

Episcopul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892)
Ctitorul Eparhiei Dunării de Jos. Un portret
ca în miniatură
Maria Stanciu / 95

Abstract: Episcopul Melchisedec Ștefănescu, fondatorul și primul organizator
- canonic și administrativ - al Eparhiei Dunării de Jos; Vocea preoțimii române și
„piatră de temelie a Unirii Principatelor Române” de la 24 ianuarie 1859; „Am iubit
știința și pe oamenii devotați, și am urât ignoranța și pe apărătorii ei!”, afirmă peste
veacuri Episcopul Melchisedec Ștefănescu; Un Păstor de suflete cu vocație de vizionar
care a anunțat multe dintre canonizările de Sfinți Români din ultimii ani; Sprijinul
orfanilor, aprig apărător al naționalității; „Creștinătatea românilor mai veche decât
existența Constantinopolului; „Ortodoxia, comoara cea mare”.
Cuvinte cheie: epioscop, unire, păstor de suflete, sprijin al orfanilor, apărător
al neamului românesc
Pomul vieţii şi simbolistica lui în cultura
diferitelor popoare
Gülten Abdula Nazare / 112

Abstract: Într-o lume în care ecologia câştigă tot mai mulţi adepţi, întoarcerea
la studiul mitologiei cu diversele sale ramuri este o necesitate. Fascinaţi de miturile şi
legendele ţesute în jurul Pomului - pe care popoarele de-a lungul timpului l-au numit
Pomul Vieţii -, oamenii de ştiinţă au încercat să demonstreze că moartea trupului nu
este punctul terminal al sufletului, al vieţii.
Marele savant Einstein susţine că „…oamenii ca mine ştiu că diferenţa dintre
trecut, prezent şi viitor nu este decât o iluzie perpetuată de încăpăţânarea umană”.
Chiar dacă trupul moare în universul în care trăim, el poate să continue să trăiască
în altă dimensiune. Această teorie încearcă să explice mitul legat de Pomul Vieţii,
legătura dintre Cer şi Pământ - filozofie regăsită în toate culturile antice, implicit şi în
cultura popoarelor de origine turcă.
Cuvinte cheie: pomul vieţii, mitologie, popoare turcice, ştiinţă, ecologie
8
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Pagini din istoria Casei Corpului Didactic Galați
(1970-2008)
Ghiță Nazare / 126

Abstract: Studiul Pagini din istoria Casei Corpului Didactic Galați pune în
evidență – prin valorificarea unui bogat material documentar, de arhivă - activitatea
de perfecționare științifico-metodică, educativă și cultural-artistică desfășurată
de această instituție de tradiție din învățământul românesc în interesul cadrelor
didactice, a optimizării procesului instructiv-educativ. Astfel, este relevat impactul
pe care Casa Corpului Didactic l-a avut în rândul tuturor cadrelor didactice, rolul
acesteia în stimularea colaborării cu Inspectoratul Școlar Județean, cu toate unitățile
școlare, cu alte instituții cu atribuțiuni în domeniul formării profesionale, marea
diversitate a metodelor și formelor utilizate în formarea continuă.
Cuvinte cheie: Casa Corpului Didactic, perfecționare metodico-științifică,
diversitate metodelor și formelor de perfecționare continuă, control tematic și
inspecții speciale, cadre didactice

Vicina – un emporium ecleziastic pierdut
Ana-Maria Cheșcu / 137

Abstract: În studiul de față, sunt prezentate principalele etape din înființarea,
dezvoltarea și istoria Vicinei, oraș-port care prezintă importanță prin rolul ecleziastic
pe care l-a avut în perioada medievală, dar și prin localizarea incertă. De altfel, este
știut faptul că Iachint de Vicina a fost mutat de la Vicina la Târgoviște, în anul 1359,
de către domnitorul Nicolae Alexandru, devenind astfel primul Mitropolit al Ugro-
Vlahiei. După dispariția Mitropoliei de la Vicina, dar și decăderea comercianților
genovezi, lumea viciniană își pierde strălucirea. Din această cauză, este necesar să
vedem care a fost evoluția acestui oraș, care va deveni inexistent, începând cu secolul
al XIV-lea, de pe toate portulanele și hărțile Europei. Pentru a realiza acest lucru, voi
analiza și sintetiza toate cărțile și studiile referitoare la acest subiect, pentru ca, la
final, să creez un studiu complet, care să cuprindă, atât elementele religioase, cât și
cele comerciale, precum și care să ofere, în sfârșit, o imagine clară a celei care a fost
strămoașa Mitropoliei Ugro-Vlahiei.
Cuvinte cheie: mitropolie, emporium, portulan, comercianți, ortodoxie

Curentul nou (1905-1906)
O revistă gălăţeană de polemică literară
Elena-Monaliza Ghinea / 152

Abstract: Revista gălăţeană CURENTUL NOU este redescoperită cu prilejul
celei de-a 110-a aniversări apreciind valoarea formativă şi informativă a câtorva
articole care oferă o radiografie a societăţii româneşti la începutul secolului XX din
9
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

perspectiva direcţiei poporaniste. Totodată, găzduieşte şi o răsunătoare polemică ce
deschide perspective originale asupra literaturii tradiţionaliste a vremii.
Cuvinte cheie: poporanism, datorie, iluminare, civilizaţie, progres, ţărănime

„Catedrala cărţii” din Bălţi în sărbătoare
Radu Moțoc / 160

Abstract: Aniversarea prilejuită de împlinirea vârstei de 60 de ani de
către doamna Elena Harconiţă, înconjurată cu toată dragostea de comunitatea
bibliotecarilor şi aureolată cu succese impresionante, mi-a oferi un bun prilej să-i
aduc şi eu un modest omagiu din partea cuiva, care a beneficiat de un statut de
colaborator al bibliotecii. Numele Doamnei Elena Harconiţă sau Coniţă cu Har,
cum avea să o denumească regretatul istoric gălăţean, dr. Paul Păltănea se confundă
cu: revista Confluenţe bibliologice; indicatori de performanţă; instruire continuă;
cercetări bibliografice; strategii de cercetare; carte rară; achiziţii şi eliminarea unor
documente depăşite moral şi fizic; managementul calităţii și tot ceea ce înseamnă
astăzi Biblioteca Universitară „Alecu Russo” din Bălţi.
Cuvinte cheie: Biblioteca Universitară „Alecu Russo” din Bălţi,
biblioteconomie, omagiu, Elena Harconiţă, bibliotecari

Alte aspecte referitoare la teoria atractorilor
în geografie
Cristian-Tiberiu Florea / 172

Abstract: Acest articol abordează geo-sistemele (componentă, parte
a sistemului litosferei) din perspectiva teoriei atractorilor. Această abordare
este subsumată tendinţei mai generale din ştiinţa geografiei către o reînnnoire
metodologică şi deschidere epistemică la „complexitatea ştiinţei” care a devenit o
paradigmă autentică a perioadei contemporane. Pe lângă conceptul fractalilor ,
teoriile haosului şi bifurcării, atractorii reprezintă unul din elementele centrale al
acestei paradigme transdisciplinare.
După definirea termenilor şi stabilirea obiectivelor, studiul descrie pe scurt
cele 4 tipuri de atractori, cu exemplificări din domeniul geo-sistemelor. În cazul
atractorilor stranii, cei mai complecşi dintre atractori, 5 exemple au fost prezentate în
detaliu. Morfologia şi dinamica diferitelor procese şi fenomene studiate de geografie a
permis clasificarea lor în concordanţă cu tipul unui anume atractor. Datorită dinamicii
lor particulare şi modelului lor de evoluţie în timp, teoria atractorilor deschide o cale
de acces către o înţelegere mai detaliată şi mai în profunzime a comportamentului şi
viitoarelor stadii ale geo-sistemului la care este aplicată.
Rămâne ca pe baza cercetării şi a măsurătorilor riguroase de pe teren, pentru
modelele numerice elaborate care ar putea fi rulate pe un computer, in aşa fel încât

10
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

precizia comportamentului geo-sistemului ar putea avea o relevanţă practică pentru
activităţile şi habitatul uman.
Cuvinte cheie: geografie, atractori, sistem, complexitate, dinamică, pattern,
ordine
Cum poate un iubitor de înţelepciune să nu ajungă
la filosofie…
Încercare asupra gândirii lui Eugène Ionesco…
Adi George Secară / 182

Abstract: Raportul dintre filozofie şi literatură a fascinat întotdeauna, putând
da un reper precum Ion Ianoşi. Când intervine şi religia deja devine mai mult decât
interesant. Observă Eugen Simion despre Ionescu: „căutarea metafizică se transformă
mai totdeauna la E. Ionesco într-o căutare religioasă. Cum spune chiar el: metafizica
duce la Dumnezeu…”
Concluzionând, Eugen Simion scrie: „E. Ionesco n-a fost, oricum, un credincios
docil. A trăit încă din adolescenţă în îndoială şi, dacă a ajuns la Dumnezeu, a ajuns prin
metafizică. Adică prin meditaţia în jurul îndoielii, fricii, ideii de destin şi a ideii de moarte.”
Cuvinte cheie: filozofie şi literatură, Eugen Ionescu, absurd, teatru, jurnale, religie
Romanul de analiză la liviu rebreanu
De Zanfir Ilie
Dumitru Anghel / 192

Abstract: Astăzi, când marii clasici sunt uitaţi, o analiză exhaustivă şi
pertinentă a operei lui Liviu Rebreanu este bine primită. O carte ca o „disecţie” pe
masa de operaţie a unui... „pacient” cu multiple şi importante... „probleme”(!) de
literatură modernă, de proză, de roman, ca specie a genului epic cult, de la Nicolae
Filimon încoace, încât încercarea de a mai spune ceva în plus n-ar mai fi fost necesară
decât după „autopsia” altui exeget al temei, cu riscul unui „malpraxis” de circumstanţă.
Cuvinte cheie: Liviu Rebreanu, aniversare, istorie literară, romanul românesc
interbelic
Profil George Bălăiţă sau ispita totalităţii
Adrian Dinu Rachieru / 196

Abstract: George Bălăiță este considerat un scriitor lent de către criticul
literar Nicolae Manolescu și aceasta din cauza ritmului său narativ, dar și a rarității cu
care a publicat. Cu toate acestea, Învoiala, cel mai recent roman al său, este considerat
o bijuterie literară, aprecierea aparținându-i aceluiași critic literar. George Bălăiță
inovează, combinând obișnuitul cu extraordinarul; el creează noi mitologii literare,
transformând romanul, prin distrugerea pilonilor săi de susținere. Cu toate acestea,
el rămâne fidel unei convenții literare eterne – povestirea.
Cuvinte cheie: critică literară, roman, proză
11
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Sfârșitul unui spirit european
- Grigore G. Tocilescu
Ștefan Grigorescu / 200

Abstract: În toamna anului 1909 s-a stins din viață, după o problemă
medicală neprevăzută, Grigore G. Tocilescu, unul dintre primii savanți și
întemeietori ai culturii române moderne. Tocilescu a fost nu doar unul dintre
primii noștri istorici, ci și întemeietorul științelor arheologia și epigrafia, științe
auxiliare ale istoriei. A fost academician și vicepreședinte al celui mai important for
cultural român, profesor universitar, director al Muzeului Național de Antichități,
întemeietor și coordonator al primei reviste prestigioase de istorie și arheologie din
România, unul dintre conducătorii Ministerului Instrucțiunii, Ateneului Român,
Societății Regale de Geografie, Societății Române de Numismatică ș.a. Practic,
toate marile realizări privind cercetarea și punerea în valoare a trecutului românesc
la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea sunt legate de numele său, astăzi
mai degrabă uitat, decât onorat, după cum ar binemerita.
Cuvinte cheie: Grigore G. Tocilescu, epigrafie, arheologie, istorie, Academia
Română
Biblioteca prinţului Alexandru Callimachi
O încercare de reconstituire a colecţiei de carte în limba franceză
moştenite de la înaintaşii săi, foşti domnitori ai moldovei
Alma-Diana Andronache; Ștefan Andronache / 205

Abstract: Pornind de la un catalog al cărților în limba franceză rămase
din biblioteca prințului Alexandru Callimachi, descoperit în cadrul colecției de
Documente istorice de la Biblioteca Academiei Române din București, autorii
articolului reconstituie dimensiunile și conținutul fondului de carte ce a aparținut
reprezentanților familiei domnitoare Callimachi din Moldova.
După cum bine se știe, domnitorii de origine moldavo-greacă, începând cu
Ioan Teodor Callimachi și terminând cu Scarlat Callimachi, au nutrit o admirație
nețărmurită pentru Franța, pentru reformele administrative sau valorile sale
spirituale. Biblioteca acestora, fiind unică în această parte a Europei și edificată pe
baza efortului a patru generații, i-a ajutat în nobilul lor demers de răspândire a limbii
și civilizației franceze pe teritoriile românești. Cele cca 260 de titluri valoroase și atât
de diverse, ce totalizează aproape 800 de volume, constituie o dovadă în acest sens.
Cuvinte cheie: Callimachi, Moldova, bibliotecă privată, carte franceză,
documente istorice
Devoţiune şi iubire în creştinism
Ioan D. Popoiu / 216

Abstract: Cercetătorii moderni consideră că la sfârşitul antichităţii în rândul
creştinilor răsăriteni se încetăţenise ideea de obţinere a sfinţeniei ca urmare a separării
de comunitate, prin mortificarea trupului, care însemna o luptă constantă împotriva
12
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

patimilor şi dorinţelor carnale. Diferenţa dintre „dobândirea vieţii veşnice” şi „desăvârşire”
era interpretată din prisma dialogului lui Iisus cu tânărul bogat care urma încă din
tinereţe calea Legii, pentru a obţine mântuirea. Acesta, voind să afle ce îi mai lipseşte ca
să fie „desăvârşit”, este îndemnat să îşi vândă averea, să o împartă săracilor şi să urmeze
lui Hristos. (Matei 19,16-26, Marcu 10,17-27). Cazurile-speţă sunt acelea al Sfântului
Antonie, care a interpretat ad litteram îndemnul evanghelic şi s-a afundat pe parcursul
vieţii sale în pustiul Egiptului pentru a se lupta cu diavolii, al lui Simeon Stâlpnicul, care
şi-a petrecut aproape întreaga viaţă pe un stâlp în Siria şi al altora (purtătorii de cruce, cei
care purtau lanţuri sau alte instrumente metalice, zăvorâţii). Aceste forme neobişnuite de
sfinţenie deveniseră cazuri-paradigmă pentru mulţi dintre credincioşi, care ajunseseră
de-a dreptul conştienţi de faptul că viaţa în Hristos trebuie să depăşească hotarele firii,
ale „normalităţii”. Acest lucru nu înseamnă că majoritatea creştinilor luau calea pustiei
sau începeau o viaţă ascetică specifică monasticismului răsăritean. Numeroşi credincioşi
continuau să ducă o viaţă cât mai apropiată de îndemnurile evanghelice în lume, căutând
viaţa veşnică din împlinirea faptelor milei tupeşti şi sufleteşti.
Cuvinte cheie: nebunii întru Hristos, religie, devoţiune, nebunia în ştiinţă

W. Shakespeare în viziunea lui V.A. Urechia: Discurs
la o aniversare academică
Letiția Buruiană / 228

Abstract: Articolul de față reproduce partea a doua a discursului ținut de
Vasile Alexandrescu Urechia, în calitate de profesor universitar, cu prilejul aniversării
a 300 de ani de la nașterea lui William Shakespeare (aprilie 1864), care a fost publicat în
Anuarul General al Instrucțiunei Publice din România pe anul școlar 1863-4, precedat
de un comentariu asupra contextului apariției sale. Transcrierea reproduce fidel textul
cu unele modificări minore operate în beneficiul lizibilității. Conținutul discursului
reprezintă o ipostază mai puțin cunoscută a personalității lui V.A. Urechia, aceea de
teoretician al literaturii și artei.
Cuvinte cheie: discurs, literatură universală, teorie și critică literară
Îngerii şi marile teme romantice din poezia lui
Mihai Eminescu
Petrișor Militaru / 240

Abstract: Prezenţe angelice în poezia română, este o contribuţie de neocolit
de acum înainte, însă nu în domeniul etern înduioşător şi involuntar comic al
angelologiei (care, în dezacord flagrant cu epistemele post-luministe, mai are destui
adepţi), ci în cel solid şi convingător al studiilor filologice. Titlul însuşi este suficient de
dezambiguizant ca să înlăture orice obiecţie răuvoitoare: tânărul specialist craiovean
nu vorbeşte despre „îngeri”, ci despre „prezenţe angelice”, adică despre ipostazele
ontologice mai mult sau mai puţin derivate literar ale numeroşilor şi asexuaţilor
acoliţi ai lui Dumnezeu.
În acest articol, ne întoarcem la eternul Eminescu.
Cuvinte cheie: Eminescu, îngeri, literatură, teologie, romantism
13
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Abstracts

Elsevier Books in the Collections of
V.A. Urechia Public Library
Camelia Bejenaru / 34

Abstract: V.A. Urechia Public Library from Galați has a collection of 14
Elsevier books in 12 volumes, mostly donated by the founder of this institution,
Vasile Alexandrescu Urechia. These documents were printed between 1599-1642, in
the Elsevier workshops from Leyda and Amsterdam, which belonged to the well-
known Elsevier family. For over a century, more exactly between the end of the 16th
century and the beginning of the 18th century, this family played the leading role in
the European publishing and printing activity. Out of the 14 Elsevier editions that the
library holds, 9 of them are part of the famous series of micromonographs called the
Elsevier Republics, printed by Bonaventura company and Abraham Elsevier in small
size and easy to handle formats, at affordable prices, and 5 of these are academic and
literary works.
Keywords: Elsevier books, Elsevier Republics, Daco-Romanica, daco-
romanica, Bonaventura Elzevir, Abraham Elzevir, bibliophily.

Unusual Collections Libraries Worldwide
Dorina Bălan / 44

Abstract: New library services may emerge out of the users’ needs, no matter
their type. It is highly recommended that a library satisfies its users’ needs, anticipating
their requests, or by providing new, innovative services that would surprise its users.
Keywords: library services, innovation, users, atypical libraries, unusual
library collections

Axis Libri National Book Fair, 8th Edition – Impact
Assessment on the Local Community
Liana Niculeț / 49

Abstract: V.A. Urechia Public Library of Galati applied a sociological survey,
using the survey method and the questionnaire as a tool, for assessing the impact of
Axis Libri National Book Fair, the 8th edition, on the local community. One hundred
persons were subject to the survey and they answered to 6 (six) questions: an open-
ended question, a ranking one and four dichotomous questions.
Keywords: sociological survey, survey, Axis Libri National Book Fair, impact,
community of Galați, V.A. Urechia Public Library, impact assessment

14
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Serial Periodicals: Case Study – The Annals of the
University of Galați. Fascicle V
Leonica Roman / 52

Abstract: The year 1978 represents an important moment for the scientific
community from this town, since this was the moment when The Bulletin of
the University of Galați was issued for the first time. The Annals represents an
indispensible tool for every respectable academic institution.
This article presents the genealogy of Fascicle V of the Annals of the University
of Galați, its subsequent development over the years, as well as the creation of two
new fascicles, as an outcome of dividing it.
Keywords: bulletin, annals, University education, academic tool, periodicals
from Galați

Peer Review Evaluation of Scientific Papers
Ligia Pîslaru; Mihaela Bărbulescu / 56

Abstract: At the moment „peer review” is the most wide spreaded and
generally accepted method in order to get an estimation upon the quality of scientific
documents. The need to evaluate scientific articles published in scientific journals,
increases the price of journals and delays the publication of the articles. The „ peer
review” analysis methods have both advantages and disadvantages, at the present
is a tendency towords greater transparency. Alongside to the new technologies and
research fields, the constant update to the new standards of this evaluation system is
a must.
Keywords: peer review, scientific paper, specialized journals, research
evaluation system, academic evaluation

LIBRARY SERVICES PLATFORMS
NEXT GENERATION LIBRARY INTEGRATED SYSTEMS
Voichița Dragomir / 61

Abstract: In the new digital age, the library collection is continously changing
its structure in favour of electronic resources in different formats and locations, the
library services are reinvented for the users convenience and expectations according
to the Google/Amazon model, and the Web 2.0 experience, the library systems
are reshaped following the developments in the information and communication
technology field. In this context, the libraries and the library systems vendors
have realized that a major change is needed in the design of the library integrated
systems, so the Library Services Platforms were launched on the library market. The
next generation library integrated systems are built on state-of-the-art technolgy,
15
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

enabling comprehensive library resources management, implementing intelligent
business tools and enhanced functionalities to support a modern library workflow
and performant discovery services for the users.
Keywords: Library Services Platforms, Next Generation Library Systems,
Discovery library systems, Cloud technology, Inovative library tools, ALMA, World
Share Management Services, Sierra, Intota, Kuali Ole

The Brociner Family
Violeta Ionescu / 72

Abstract: The Brociner family is one of the most famous families from
Galați, that honored this town, part of the Jewish community, when there were many
Jewish origin persons in this town. This family is known for its high educational
standards, honesty and commitment to the community it belonged, but also for this
country. Each family member excelled in some particular field, paying its important
contribution in that particular area. Unfortunately, none of them still lives in Galați,
not even in Romania. It is by chance, that I came across a descendent of this family,
the son of a physician and a high-school teacher from nowadays town, that does not
know the history of his family simply because his grandfather refused to reveal him
these details due to his painful memories caused by war. And yet I consider that this
family is worth to be known, both by its hiers and inhabitants of Galaţi, and not only,
simply because its members were absolutely remarkable persons.
Keywords: Brociner, Haskala (Jewish Enlightenment), Romanian Jewish,
louring person, rabbi, brothers, Palestine, the Jewish question

Coincidentia oppositorum – the Quantum Principle
of World’s Unity in Nicolaus Cusanus’ Philosophy
Bogdan Silion / 84

Abstract: Coincidentia oppositorum is one of the most important concepts
of symbolic logic despite being a linguistic construct, made in order to assert the
incomprensibility of God. This symbol of totality-unity duplicates the language
or returns to its original course within any logical, hermeneutical, symbolical or
antropological discourse. Therefore, any thinking which tries to unify opposite
questions implies the existence of metalanguage and metameaning behind the
language, which gives birth to the speech. To Cusanus, this reality means God.
Limit of thinking and centre of any essential or „deviant” discourse, coincidence
of opposites impresses by its polimorphism and variety. If we have to study how it
is used in Nicolaus Cusanus’s thinking, we notice that this concept does not impose
itself directly, as a solution to various metaphysical problems, but it rather represents
a ontological paradigm and a linguistic constant.

16
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Essentialist and decentered sometimes significant, other times a paradoxical
signifier, coincidentia oppositorum is subject to various interpretations. Cusanus
uses this symbol either to explain the contradictional identity of all the atributes of
God. But, coincidentia oppositorum may open a new epistemological method, used
in quantum phisics, which means a new principle of world’s unity.
Keywords: coincidentia oppositorum, unity in contradiction, negative
theology, scholarly ignorance, maximum, minimum, infinite, principle

L’archevêque Melchisedec Ştefănescu
Maria Stanciu / 95

Abstract: L´Évêque Melchisedec Ștefănescu, le fondateur du L´évêché du
Bas-Danube et le premier organisateur canonique et administratif; Voix sacerdotale
roumaine et ”la pierre angulaire de l´Union des Principautés Roumaines, le 24 Janvier
1859”; ”J’ai adoré la science et des gens dévoués, et je détestais l’ignorance et de ses
défenseurs!”, dit l´Évêque Melchisedec Ștefănescu; Un Berger des âmes, une vocation
visionnaire qui a anoncé bien avant la canonisation des Saints Roumain, au cours
des dernières années; Les orphelins de soutien défenseur ardent de la nationalitté;
”Christianisme Roumains âges de plus de l´existence de Constantinople”, dit-il, dans
la défense de l’autonomie BOR; ”Orthodoxie, le grand trésor!...”
Mot-clés: L´Évêque, Union, Le père des orphelins, Voix sacerdotale roumaine,
défenseur ardent de la nationalitté roumaine; ”Orthodoxie, le grand trésor!...”

The Tree of Life and its Symbolism in
Different Cultures
Gülten Abdula Nazare / 112

Abstract: Returning to mythology with its various branches is mandatory, in
a world in which ecology has more and more supporters. Fascinated by the myths
and legends on the notion of „tree”, that people called the Tree of Life along the time,
scientists have tried to demonstrate that the death of the body is not the end of the
soul and life.
Einstein, the great scientist, considers that „people like me know that the
difference between past, present and future is nothing but an illusion perpetuated by
human obstination”. Even if a body dies in the universe it lives in, it continues living
in another dimension. This theory tries to give an explantion to the Tree of Life myth,
the connection between Earth and Heaven, a philosophy present in all the ancient
cultures, thus in the culture of Turkish origin people.
Keywords: Tree of Life, mythology, Turkic peoples, science, ecology

17
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Pages from the History of Teaching Staff House
(1970-2008)
Ghiță Nazare / 126

Abstract: The study called Pagini din istoria Casei Corpului Didactic
Galați (Pages from the History of Teaching Staff House) highlights the
scientific-methodical activity, as well as the cultural and educational ones,
of this institution by using a rich archive documentary fund. This institution
played a major role in the Romanian tuition system, in the best interest of
teaching staff, on the optimization of the educational process. So, the study
focuses on the impact this institution had on the teaching staff, its colaboration
with County School Inspectorate, with all the schools, with other institutions
that played a role in teachers’ professional training, the variety of teaching
methods used in long-life training.
Keywords: Teaching Staff House, methodical and scientific re-training, variety
of permanent training methods and forms, thematic control and special inspections,
teachers

Vicina – A Lost Ecclesiastic Emporium
Ana-Maria Cheșcu / 137

Abstract: This paper presents the main stages of establishment, development
and history of Vicina, the harbor-town that had a tremendous importance in the
medieval period by its ecclesiastic role, but also by its uncertain location. It is a well-
known fact that, in 1359, Iachint of Vicina moved from Vicina to Târgoviște, at the
orders of ruler Nicolae Alexandru, thus becoming the first Metroplitan of Ungro-
Wallachia. After the disappearance of Vicina Mitropoly and the decay of Genoese
merchants, the town of Vicina loses its glory. Starting with the 14th century, this town
disappears from all the European maps and portulan charts, so it’s important to search
for its evolution. Based on previous studies on this topic, I present a new research that
groups both trading and religious elements that would create a clear picture on the
town that is considered the precursor of Metropolitan of Ungro-Wallachia.
Keywords: Metropolitan, emporium, navigation maps, merchants,
Orthodoxy

Curentul Nou (1905-1906) – A Literary Debate
Magazine from Galați
Elena-Monaliza Ghinea / 152

Abstract: The 110th anniversary of the magazine Curentul Nou from Galați
represents the perfect opportunity for rediscovering the formative and informative
18
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

values of some articles published by this magazine, that create the image of the
Romanian society at the beginning of the 20th century, from the perspective of a
doctrine called Populism. In the same time, this magazine hosts a well-known debate
that reveals original points of view on the traditional literature of that period.
Keywords: Populism, responsibility, civilization, progress, peasantry

„Alecu Russo” University Library from Bălţi
in Celebration
Radu Moțoc / 160

Abstract: The 60th anniversary of Mrs Elena Harconiţă represents one of the
opportunities for paying a tribute to an incredible person whose achievements are
outstanding and who is highly appreciated by her colleagues. Her name, or better let’s
call her “the talented lady”, as the reputed historian PhD Paul Păltănea used to call her, is
closely connected to the following: the Confluenţe bibliologice magazine, performance
indicators, life-long training, bibliographic training, research strategies, rare books,
acquisition or disposing of discharged library materials, quality management and
everything that is related to „Alecu Russo” University Library from Bălţi.
Keywords: „Alecu Russo” University Library from Bălţi, library science,
tribute, Elena Harconiţă, librarians

Aspects Regarding the Theory of Attractors
Cristian-Tiberiu Florea / 172

Abstract: The article approaches geosystems (component system of the
geographic shell) from the perspective of the theory of attractors. The approach
is subsumed under the more general tendency of geographical science towards
methodological renewall and epistemic openess to „the science of complexity” which
has become a genuine paradigm in the contemporary period. Alongside the concept
of fractals, the bifurcation and chaos theories, attractors represent one of the hard-
core elements of this transdisciplinary paradigm.
After defining the terms and setting the objectives, the article briefly describes
the four types of attractors, with exemplifications from the field of geosystems. For
the strange attractor, the most complex of all, five examples were analyzed more
thouroughly. The morfology and the dynamics of different processes and phenomena
studied by geography allowed their classification according to the type of the specific
attractor. By being aware of their particular dynamics and the pattern of their
evolution in time, the theory of attractors therefore opens an acces way towards a
deeper and more detailed understanding of the behaviour and future states of the
geosystems to which it is applied.

19
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

It remains, based on research and rigorous measurements on the ground, for
numerical models elaborated which would be susceptible of being run on computers,
so that the precision of behavioural of geosystems could have practical finally and
relevance for the human habitat and activities.
Keywords: geography, attractors, system, complexity, dynamics, pattern, order

An Attempt on Eugen Ionescu’s Thinking
Adi George Secară / 182

Abstract: Ion Ianoşi is an important name when tackling the issue of the relation
between philosophy and literature, which has always been a fascinating issue. In the moment
when religion interferes, this relation becomes more interesting. As Eugen Simion remarked
on Eugen Ionescu: „in the case of E. Ionesco, the metaphysical search turns into a religious
one, most of the times. Just like he says: the metaphysics leads to God…”
In conclusion, Eugen Simion says: E. Ionescu was not an obedient believer, not
by far. Since his teenage period he had constantly lived in doubt and, if he reached
God, he reached Him by metaphysics. That is by meditation on doubt, fear, ideas of
death and destiny.
Keywords: philosophy and literature, Eugen Ionescu, absurd, theatre, journals,
religion

Psychological Analysis Novels of Liviu Rebreanu
Dumitru Anghel / 192

Abstract: Nowadays, when the great classics of Romanian literature are
almost forgotten, an extensive and pertinent analysis of Liviu Rebreanu’s work is
more than welcome. This book is like a dissection of a patient with important and
multiple „issues’”of modern literature, prose, novel, as a species of prose, from Nicolae
Filimon till nowadays, so that the attempt of saying something more would no longer
be necessary not until performing the „autopsy” of another exegete of the theme,
with the risk of causing a circumstantial „bad practice”.
Keywords: Liviu Rebreanu, anniversary, literary history, Romanian interwar
novel

A Portrait of George Bălăiţă or
the Temptation of Totality
Adrian Dinu Rachieru / 196

Abstract: According to Nicolae Manolescu’s opinion, George Bălăiţă is a
slow writer, due to his narrative rhythm and his publishing rate, but his latest work
Învoiala (The Deal) is considered a masterpiece by the same literary critic. George

20
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Bălăiţă innovates by mixing the ordinary with the extraordinary; he creates new
mythologies, then he transforms the clasic novel by destroying its foundation. But in
the end, he stays faithful to an eternal literary convention – the tale.
Keywords: literary criticism, novel, literary innovation, prose

The End of An European Spirit – Grigore Tocilescu
Ștefan Grigorescu / 200

Abstract: In the fall of 1909, Grigore G.Tocilescu, one of the first scholars and
founders of modern Romanian culture, died after a sudden medical problem. Tocilescu was
not only one of our first historians, but also archeology and epigraphy founder, auxiliary
sciences of history. It was an academician and vicepresident of the most important cultural
Romanian forum, professor, director of the National Museum of Antiquities , founder and
coordinator of the first prestigious magazine of history and archeology in Romania , one
of the leaders of the Ministry of Education, the Romanian Athenaeum, the Royal Society
of Geography, Romanian Numismatic Society etc. In fact, all the major achievements
concerning the research and the highlighting the Romanian past at the end of XIX th
century and early XX th century are linked to his name, which seems today to be rather
forgotten than honored , as it deserves.
Keywords: Grigore G.Tocilescu, epigraphy , archeology , history, Romanian
Academy

The Library of Prince Alexandru Callimachi
Alma-Diana Andronache; Ștefan Andronache / 205

Abstract: The authors of the article examine a catalogue of French written
books originating from the library of Prince Alexandru Callimachi, which they
found in the collection of historical documents of the Romanian Academy Library in
Bucharest. They reconstruct the dimensions and the contents of the book fund that
belonged to the representatives of the reigning Callimachis from Moldavia.
The princes of Moldavian-Greek origin, from Ioan Teodor Callimachi to
Scarlat Callimachi, are known to have greatly admired France for its administrative
reforms and spiritual values. Their library, which is unique in Eastern Europe and
which was developed within four generations, helped them to spread the French
language and civilization in the Romanian territories. This is proved by about 260
titles of great value and variety, amounting to nearly 800 volumes.
Keywords: Callimachi; Moldavia; private library; French books; historical
documents

21
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Love and Devotion in Christianity
Ioan D. Popoiu / 216

Abstract: Modern researchers consider that by the end of the ancient period,
among the Eastern Christian believers there was deeply rooted the idea of achieving
holiness as a result of separation from the community or body mortification, as a
result of a constant fight against passions and lust. The difference between „gaining
eternal life” and „religious accomplishment” is interpreted based on the dialogue
between Jesus and a rich, young man, who had started living by the Law, in order to
achieve salvation. This young man wanted to know what lacked him from achieving
„accomplishment” and he is urged to sell his fortune, give it the poor ones and then
follow Jesus Christ. (Matthew 19,16-26, Mark 10,17-27) These are the cases of Saint
Anthony, Simeon Stylites and other saints, who spent their life in privation, for
praising God. Many believers were truly convinced that life following Jesus morals
meant such privations, that went beyond the boundaries of normality.
Keywords: religion, devotion, foolishness for Christ, foolishness in science

William Shakespeare according to V.A. Urechia’s Vision
Letiția Buruiană / 228

Abstract: This article reproduces the second part of V.A. Urechia’s speech, held
as a professor, on the celebration of 300 years since the birth of William Shakespeare
(April 1864). Preceded by a comment, which explains the context of its issuing, this
speech was published in Anuarul General al Instrucțiunei Publice din Romania in
the school year 1863-1864. The transcript faithfully reproduces the original text, with
some minor improvements, in favour of legibility. This discourse reveals a less known
aspect of V.A. Urechia’s personality, that of literary and art theoretician.
Cuvinte cheie: discourse, Shakespeare’s plays, discourse, world literature,
literary theory and criticism

The Angels and the Great Romantic Themes
in Mihai Eminescu’s Poetry
Petrișor Militaru / 240

Abstract: „Prezenţe angelice în poezia română” represents Petru Militaru’s
debut work in history and literary criticism and an important landmark in
philological studies, not in the field of angelology (which still has many supporters).
The title itself is clear enough, so that any ambiguous element is cast away – the young
specialist from Craiova considers the issue of „angelic presences”, not of „angels”, that
of ontological stances of more or less literary derivations of many acolytes of God.
This article points to everlasting Eminescu.
Cuvinte cheie: Eminescu, angels
22
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Latinitatea şi romanitatea, permanenţe
culturale la Dunărea de Jos

Dr. Zanfir ILIE, profesor, director
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 102); e-mail: zanfirilie@yahoo.com

Un moment de o deosebită empatie este menţionat de către istoricul Paul
Păltănea în monumentala sa lucrare asupra Galaţiului:
„Pe un Penticostar al unei biserici din Câmpulung-Moldovenesc, un şoltuz
gălăţean scria româneşte, la 18 februarie 1630, următoarea însemnare: Eu Muşat,
femeia mea Domnica şi fiica mea Alexandra, scrim şi mărturisim că am găsit această
carte care fusese roabă şi am răscumpărat-o eu, Muşat şoltuzul de Galaţi şi am trimis-o
la mănăstirea de unde tătarii o robiseră. Sunt emoţionante cuvinte, mărturisind
nu numai ştiinţă de carte românească, învăţată poate la Galaţi, dar şi o distinsă
preţuire a cărţii. În gândirea acestui modest cititor, cartea este o fiinţă vie, o altă
întrupare a omului, care trebuie apărată de chinuri şi suferinţe. A răscumpărat-o,
înturnând-o la casa ei, cu aceeaşi bucurie cu care şi-ar fi dezrobit părinţii sau fiii.”1
Astfel s-a constituit unul dintre certificatele de naştere ale culturii scrise,
intelectualizate, la Galaţi, aşa cum era specificul timpului, spiritualitatea fiind
strict legată de fenomenul religios, acest fenomen marcând de altfel decisiv orice
manifestare culturală, din cele mai vechi timpuri, până la laicizarea instrucţiunii,
laicizare care, pe scara vremurilor, este doar la începuturi, practic întreaga istorie
a omenirii fiind marcată benefic, până la anumite puncte, de către religie.
Fără a cădea în păcatul tracomanizării, este posibil ca, totuşi, lingvistic,
populaţiile traco-getice să fi fost înrudite destul de mult cu cele care au fost
strămoşii latinilor care au stat la baza dezvoltării celui mai important imperiu
al antichităţii, Imperiul roman, de a cărui influenţă în formarea poporului şi
spiritualităţii româneşti suntem atât de mândri, prin această înrudire explicându-
se, poate, succesul romanizării într-un timp atât de scurt (102 – 271 d.Hr.) a
populaţiei de la nord de Dunăre, ca să nu mai amintim de prezenţa mult mai
îndelungată la sud de Dunăre a romanilor şi de mutaţiile atestate, de la nord de
Dunăre la sud de Dunăre şi invers, atât în timpul Imperiului Roman clasic cât şi
în vremea bizantinilor…
Desigur, formarea unui popor este un fenomen complex, mă opresc aici,
focalizându-mă asupra unor aspecte ale localismului creator, poate forţând un

1. Paul Păltănea - Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, Ed. Porto-Franco, Galaţi,
1994-1995, I, p. 332.
23
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

pic nota, dar cred că nu prea mult, extinzând sfera spaţială a Dunării de Jos,
de obicei „cuprinsă între Brăila şi Sulina, incluzând judeţele limitrofe acestui
segment dunărean: Brăila, Galaţi şi Tulcea”2, considerând că, într-un fel, unitatea
dobrogeană Constanţa-Tulcea nu poate fi negată, că şi Constanţa, poate şi
Cadrilaterul, prin scurta perioadă când a aparţinut statului românesc modern,
poate fi încadrată în acest spaţiu sacru al Dunării de Jos, unde Sfântul Apostol
Andrei a propovăduit pentru prima oară Cuvântul Evangheliilor…
Aceasta pentru a ajunge să ni-l reamintim pe poetul Ovidiu, primul mare
scriitor, exilat, din nefericire pentru el, care a marcat acest spaţiu care, pentru
mulţi specialişti, precum şi pentru Elena-Emilia Lica reprezintă o quintesenţă
a românităţii, ca şi continuatoare a romanităţii: „Situată la «confluenţa a patru
provincii istorice româneşti»: Muntenia, Moldova, Basarabia şi Dobrogea, zona
Dunării de Jos topeşte în sine elemente de viaţă spirituală şi civilizaţie din toate
aceste provincii, făurindu-şi propria originalitate. Dacă la aceasta se adaugă
aportul de populaţie din spaţiul subcarpatic şi intracarpatic am spune, că mai mult
decât în oricare altă parte din ţară, aici se regăseşte trăind lumea românească.”3
Probabil aici, dar şi în Bucureşti, se întâlnesc, într-adevăr, la o scară cu adevărat
importantă, români din absolut toate colţurile României istorice! Întorcându-ne la
Ovidiu, cel cu care începe istoria literaturii culte în spaţiul Dunării de Jos, dar şi în
spaţiul Românităţii (latine, cum altfel?), chiar trebuie să ne cultivăm acest strămoş,
să-l promovăm, cultural şi turistic, aşa cum se cuvine, popularizându-i mai mult şi
opera! Şi printr-o traducere, dacă e posibil, exhaustivă!
Conform cronicei lui Heronim, Publius Ovidius Naso, adică, după cum
era obiceiul romanilor, Cel numit cu Nasul Mare, ar fi murit în anul 17 d.Hr. la
Tomis, în Constanţa noastră dragă, unde a fost și înmormântat, dar această dată
este controversată, deoarece, într-un alt izvor, dacă îi putem spune aşa, fiind unul
dintre textele proprii lui Ovidiu, poemul calendaristic „Fasti”, I, versurile 223-
226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra
sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text,
în forma unei scrisori trimise soției sale („Tristia”, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo
tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii, Naso poeta meo./ At tibi qui transis,
ne sit grave quisquis amasti,/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.” Adică, în
traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit
vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Cum a ajuns unul dintre cei mai importanţi scriitori latini în exil la Tomis?
Povestea este şi nu este cunoscută, deoarece misterul domneşte asupra motivelor

2. Elena-Emilia Lica – Localism creator la Dunărea de Jos în perioada interbelică, Ed. Muzeul
Brăilei – Ed. Istros, Brăila, 2003, p. 44.
3. Ibidem, p. 44.
24
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

care l-au făcut pe Augustus să-l trimită pe poet la marginea lumii… romane
dinspre nord-est!
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod
neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui
Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost
supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis
interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Ovidiu însuși scria că motivul
ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.
Poezia încriminată este cu mare probabilitate „Ars amatoria”, care ar fi
venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această
operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În „Tristia” – să ne reamintim că
operele sale capitale, „Tristia” sau cum se cunosc mai bine de către noi, românii,
„Tristele”, şi „Ponticele”, sunt scrise la Tomis! -, Ovidiu se referă și la faptul că
„ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că
Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata
lui Augustus. Rămân, totuşi, simple presupuneri.
Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să
obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea
lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.4
Este mult de lucru, evident şi la traduceri, dar trebuie făcut ceva, mai ales în
cadrul universitar, să nu uităm că Universitatea din Constanţa chiar se numeşte
„Ovidiu” pentru a nu se ajunge din nou la situaţia de la începutul secolului al
XVIII-lea, când un călător francez prin Kustangi-ul Imperiului Otoman, A. de
la Motraye5, colecţionar de antichităţi şi de monede, în însemnările sale despre
călătoria făcută în Turcia mare a acelor vremuri, la care mai visează din când
în când şi un Erdogan, prin 1711 şi 1714, spune că a întrebat pe preotul grec la
care trăsese în gazdă, dacă ştia ceva despre Ovidiu, acesta i-ar fi spus că Ovidiu
ar fi fost „un sfânt catolic roman care a suferit martiriul pentru credinţă şi a fost
închis într-un turn de la marginea oraşului”, preotul, poate chiar român (pentru
occidentali, ritul era grec!) arătându-i chiar ruinele acelui turn.
Călătorul francez venise în zonă, poate nu chiar întâmplător, adică străin
de anumite interese ale coroanei franceze, tocmai în perioada unor frământări
care l-au avut în prim plan şi pe un alt mare scriitor legat de aceste meleaguri,
veriga care leagă latinitatea culturii acestor locuri de marele înaintaş, Dimitrie
Cantemir, cel care şi-a scris mare parte din operă în limba latină.

4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso, accesat la 1 august 2016. Dar şi
scurta notă biografică din „Antologie de texte latine”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981, p. 161, antologie realizată de C. Drăgulescu şi N.I. Barbu.
5. A. de La Motraye, Voyages. Haga, 1727, voI. II, p. 9-10. Textele respective au apărut şi în
traducere românească în „Arhiva Dobrogei”, I, (1916, p. 95-99).

25
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iași în 1710, având încredere
în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia, la 2 aprilie-13 aprilie
1711, anul primei călătorii a francezului în zonă, un tratat secret de alianță cu
Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând
integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Tratatul
a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre
Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare,
adversar al atotputernicei mari boierimi și al transformării țăranilor liberi în
șerbi. După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare
în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce
creștinii au fost înfrânți de turci în Bătălia de la Stănilești - ținutul Fălciu pe Prut,
neputându-se întoarce în Moldova, a fugit în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A
devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei
și Franței - sic! - la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică.
Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe
Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a
lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva
Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A susținut latinitatea limbii și a
poporului român format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are
patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii
Școlii Ardelene. Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz,
încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. Aşadar, ca om
politic, i se pot imputa multe, dar din punct de vedere cultural, este Omul cel
Mare al Renaşterii noastre. Fişa de dicţionar realizată de mine este edificatoare6:
Prozator, istoric, filosof, istoriograf. Primul orientalist român. Domn al Moldovei
în 1693 (pentru câteva săptămâni) şi între 1710 şi 1711. Urmează cursurile Şcolii
Înalte a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol. Ministru şi sfetnic al ţarului
Petru I în perioada reformelor din Rusia. Ales membru al Academiei din Berlin
la propunerea lui Leibniz (1714). Înmormântat la Moscova, rămăşiţele trupeşti
au fost reînhumate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi în anul 1935. Este considerat
cel mai important cărturar din perioada veche a literaturii româneşti (Nicolae
Manolescu: „Cel mai de seamă intelectual român din epocă este neîndoilenic
D.C.”), precursor al Şcolii Ardelene, fiind, după George Călinescu, „un Lorenzo
de Medici al nostru”. Este un deschizător de drumuri, „voievod luminat, ambiţios
şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni
şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier”, Virgil
Cândea arătând că prima sa lucrare, Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea
sau Giudeţul Sufletului cu Trupul, „nu este afirmarea unui misticism juvenil, ci
prima scriere a unui om al culturii sud-est europene din epoca înnoirii ei, dornic
6. Zanfir Ilie – Dicţionarul scriitorilor gălăţeni, Ed. Axis libri, Galaţi, 2016.
26
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

de afirmare literară, socială şi politică.” Autor al, probabil, „primei opere literare
româneşti în deplinul înţeles al cuvântului” (N. Manolescu): Istoria ieroglifică.
Concis, opera sa, expresie a unei latinităţi târzii, a fost următoarea: Divanul sau
Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul (1698 – Iaşi).
Între 1700 şi 1704 scrie la Constantinopol diverse lucrări în limbile latină şi
turcă: Ioannis Baptistae Van Helmont – Physices universalis doctrina, Sacrosanctae
scientiae indepingibilis imago, Compendiolum universae logices institutionis şi un
tratat de muzică turcească (Tarifu ilmil musiki ala vegni maksus), inventând un
sistem de notare al acestei muzici. Între 1704 şi 1705 încheie romanul alegoric
Istoria ieroglifică, care se tipăreşte abia în anul 1883. În Rusia, aproximativ
între 1714 şi 1719, scrie Monarchiarum physica examinatio, Descriptio antiqui
et hodierni status Moldaviae (apare în germană în 1771, la Leipzig şi în limba
română sub titlul de Scrisoarea Moldovei în anul 1825 la Mănăstirea Neamţ) şi
Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, această istorie
a Imperiului Otoman fiind tradusă în rusă în 1722, în engleză în 1734, în franceză
în 1743 şi în germană în 1745. Între 1717 şi 1719 scrie în limba latină Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor, pe care o traduce tot el în limba română.
Aceasta apare la Iaşi între 1835 şi 1836. În anul 1720 finalizează Vita Constantini
Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis. Între 1872 şi 1901 apar
Operele principelui Dimitrie Cantemir, în opt volume. În anul 1923 Nicolae Iorga
traduce în limba română Viaţa lui Constantin Cantemir, care apare la Bucureşti.
În anul 1927, în traducerea lui Ioan Georgescu, la Cernăuţi, apare Despre Coran.
Iată de ce Dimitrie Cantemir este veriga de legătură a latinităţii noastre în
ceea ce priveşte Marea Cultură. Şi, deşi am mai scris de nenumărate ori despre
personalitatea sa, chiar una dintre lucrările mele de doctorat fiindu-i dedicată, nu
pot să nu-l menţionez aici pe Vasile Alexandrescu Urechia, cel care, ca istoric, ca
om de cultură, ca om politic, ca lider al noii, atunci, Ligi culturale pentru unitatea
tuturor românilor, a scris în presa internațională în jur de 500 de articole, studii,
știri, informații cu privire la istoria românilor, publicate în 113 ziare, îndeosebi
de limbă franceză, în sprijinul procesului memorandiștilor, dar şi demonstrând
latinitatea poporului român, continuitatea sa în spiritul romanităţii eterne.

***

Desigur, prin cultură şi rezultatele ei, prin permanenţe culturale, nu se
înţeleg doar izvoarele scrise, ca să ne exprimăm ca nişte istorici adevăraţi, iar nu
numai literari.
Arhitectural, suntem legaţi de latinitate prin Castrul roman de la Barboşi,
dar şi prin aşa numitul Val al lui Traian. Aşa cum s-a mai subliniat, „este singura
cetate romană din Moldova, cel mai la nord punct al Imperiului Roman, un

27
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

pinten aşezat în calea năvălirii unor triburi barbare, adică necivilizate, sălbatice
şi crude.”7 Mai exact, la Barboşi-Tirighina, spre Vestul oraşului, loc unde au făcut
săpături arheologice cercetători de seamă, precum arheologul ieşean Silviu Sanie
şi, mai înainte, marele istoric Vasile Pârvan, a fost, în veacurile de dinainte de
Hristos, o dava – cetate dacă din pământ, cu întărituri din lemn gros. Romanii au
construit apoi aici un castellum! Aflăm dintr-un interviu al lui Victor Cilincă cu
arheologul Mihalache Brudiu că este greşit denumit „castru” în loc de „castellum”,
întăritura fiind scăldată la poale în acele vremuri de Siret, care îşi avea cursul pe
atunci mai la nord.
Din punct de vedere arheologic, legătura şi continuitatea de latinitate pot
fi dovedite şi prin cercetarea vechilor cimitire, care a dus, la un moment dat, la o
descoperire de care noi, gălăţenii, suntem tare mândri, atât ca simpli iubitori de
istorie, dar şi ca ortodocşi.
Desfăşurate încă din secolul al XVIII-lea, săpăturile arheologice din zona
de sud-vest a oraşului, şi unde este acum cimitirul Sf. Lazăr, nu au fost complete
şi nu se ştie ce comori au rămas încă îngropate. Întâmplător, vechi sarcofage s-au
mai descoperit, de-a lungul vremii, prin oraş, în timpul săpării fundaţiei pentru
noi case sau blocuri. Vasile Pârvan descoperise în jurul cetăţii gălăţene mai mulţi
tumuli, adică movile de pământ ridicate ca semn că acolo era mormântul unor
persoane importante, dar construcţiile din ultimele decenii au făcut să dispară o
parte dintre movilele apărute după plecarea stăpânirii romane din Dacia cucerită.
Într-un mormânt dintre cele şaisprezece descoperite la cetatea romană, pe
o fibulă din aur este inscripţionat numele „Innocens”, adică „Nevinovatul”, un
nume latin de botez creştin. Neprihănitul a fost un daco-roman, format în acea
populaţie amestecată de după cucerirea Daciei de către Traian, şi este primul
nume cunoscut al unui locuitor creştinat pe teritoriul României creştinismul
fiind adus pe aceste meleaguri de Sfântul Apostol Andrei, patronul spiritual al
Galaţiului, dar şi cel al României, o altă mare personalitate a istoriei universale
care este legată de aceste teritorii. Innocens este „cel mai vechi creştin străromân
cunoscut în ţară”, după cum afirmă un istoric precum Cosmin Pricop, şi, adaug
eu, primul cetăţean al Galaţilor, aşa cum am mai arătat într-unul din eseurile
mele apărute în volumul al doilea din „Eseuri danubiene”.
Arheologul Ion T. Dragomir arăta că „în timpul stăpânirii romane, vatra
oraşului Galaţi (n.n.: aşa cum este el azi) a fost de asemenea intens locuită”8, fapt
dovedit de urmele arheologice descoperite la săpături, în mai multe campanii
arheologice, în întreaga zonă menţionată. Dintre dovezile importante adunate

7. Victor Cilincă – Abecedar istoric gălăţean, Ed. Sinteze, Galaţi, 2016, p. 223-224. (varianta
electronică)
8. Ion T. Dragomir - Monografia arheologică a Moldovei de Sud, I, publicată în Revista
„Danubius”, la Editura Muzeului de Istorie Galaţi.
28
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

de-a lungul timpului menţionăm aici piesele de aur scoase la lumină de către M.
Brudiu lângă „castellum” de la Barboşi, sarcofagul roman descoperit în anii ’60 la
intersecţia străzilor Israelită cu Lozoveni, în care s-au găsit, de asemenea, obiecte
de aur, depozitul de amfore din actualul cartier Micro 19, Cavoul roman din
Cartierul Dunărea, datorită valorii artistice a picturilor murale de acolo. Aceste
picturi sunt, într-un fel, „Altamira Galaţilor” şi ar putea fi valorificate turistic cu
totul şi cu totul special.
Nu putem să nu vorbim şi despre altă mărturie a latinităţii: Valul roman
de apărare! Un întreg complex de apărare, care se vede şi din sateliţi. Deja
menţionatul Victor Cilincă, în „Abecedarul” său istoric despre Galaţi, încercând
să capteze atenţia copiilor şi adolescenţilor, să le trezească dragostea pentru aceste
locuri pe care eu le iubesc şi preţuiesc atât de mult, scria despre Val: „El leagă, în
ţinutul nostru, trei ţări: Începe spre Galaţi, nu departe de Barboşi, în satul care
se cheamă chiar Traian, trece, prin judeţ, în Republica Moldova, şi continuă în
Ucraina, în ţinuturi în care trăiesc etnici români…
Mergând prin sate din judeţul nostru, în puţine locuri mai vedem o
ridicătură lunguiaţă, ca un val de pământ semănând cu valul unei mări, ridicat
doar înainte de furtună. Loc uitat două mii de ani, pomenit doar în legende, cu
şanţul acoperit, în câteva sute de ani, de oameni, de ploi şi vânturi, pământul
fiind arat de-a lungul timpului, încât „valul” a ajuns acum aproape invizibil…”9
Complexul de fortificaţii care apăra zona şi în special rezervele naturale de
apă – „o salbă de lacuri”, şi să ne aducem aminte cât de mare era Brateşul în acea
epocă! - făcea parte dintr-un complex de apărare uriaş, care străbătea întreaga
Europă romană, spre a ajunge până în Anglia, unde şi astăzi se mai văd părţi
din Zidul lui Hadrian. Dar acel zid din Anglia era din piatră, pe când valul din
sudul Moldovei avea pe o latură o groapă adâncă de câţiva metri, pământul astfel
scos constituind „valul” ridicat, protejat de palisade – garduri foarte groase din
trunchiuri ascuţite de copac.
Valul este practic, exceptând unele mici porţiuni, unde sătenii îl folosesc
ca drum „suspendat”, vizibil numai din avion sau, ca şi Zidul Chinezesc, din
satelit, având o altă culoare decât terenul arabil din jur. Valul sau „troianul”, de la
comparaţia cu troienele de zăpadă, dar şi prin asemănarea cu numele Trăian, trece
prin localităţile gălăţene Tuluceşti, Odaia Manolachi, Cişmele, Traian, Şerbeşti.
Valul se arcuieşte undeva la Nord de Galaţi cu capătul de Est în apropiere de
gara Tuluceşti, în lunca Prutului, şi capătul de Vest la marginea sudică a satului
Traian, pe malul stâng al Siretului. Din loc în loc, valul avea porţi întărite la
treceri care străbăteau Valul şi foişoare de observaţie, precum şi cazarme pentru
soldaţii romani.
9. Victor Cilincă – Abecedar istoric gălăţean, Ed. Sinteze, Galaţi, 2016, p. 230-232. (varianta
electronică).
29
Editorial Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

După decăderea „castellum”-ului, în timpul unor invazii din perioada
bizantină, ceea ce era în locul Galaţiului de acum nu va mai fi fortificat şi în
secolele care au urmat „gălăţenii” au tot cărat piatra de la întărituri, devenite
nefolositoare, ca să construiască biserici şi chiar clădiri administrative ori
boiereşti. În fundaţia câte unei biserici, cum este de pildă cazul Bisericii fortificate
Sfânta Precista, se pot descoperi fragmente din coloane de marmură romane.
Despre această Biserică-Fortăreaţă am mai scris, ea este un simbol al,
îndrăznesc să spun, eternităţii Galaţiului, această Cetate de suflet de piatră
ridicată pe cetăţi de loess. Precum frumos spunea jurnalistul Victor Cilincă, „Aşa
cum există un circuit al apei în natură, iată că avem şi un circuit… al pietrei, mai
lent, mai greu de observat, însă mai trainic!”
Autorităţile culturale gălăţene încearcă din vreme în vreme, din păcate fără
ecou încă, să apeleze Ministerul Culturii, pentru salvarea a ceea ce a rămas din
cetatea romană, din ruinele de la Tirighina-Bărboşi care au fost menţionate de
cronicarul Miron Costin şi de Dimitrie Cantemir în operele lor (iată cum se leagă
Locul de OM!) şi au fost cercetate de mari istorici români, printre care Gheorghe
Săulescu, Vasile Pârvan, Nicolae Gostar, Silviu Sanie, de arheologii gălăţeni I.T.
Dragomir, Mihalache Brudiu.
Recent, am fost implicat şi eu, prin Primăria Galaţi. Galaţiul ar putea intra
pe harta traseelor turistice preferate de pasionaţii de istorie antică, dacă situl
arheologic Tirighina - Barboşi va fi pus în valoare aşa cum merită. Primăria Galaţi
şi-a anunţat intenţia de a obţine finanţare europeană pentru situl Tirighina-
Barboşi, chiar sunt demersuri pe Ordinea de zi a Consiliului Local din Galaţi.
Potrivit noii conduceri a Primăriei şi a Consiliului Local Galaţi, obiectivul
specific al acestui proiect constă în „conservarea şi restaurarea parţială a
structurilor constructive păstrate din fostele fortificaţii romane, realizarea unui
muzeu de sit şi a unor reconstituiri de forturi, precum şi amenajarea unui punct
de informare prin intermediul căruia să fie valorificat turistic patrimoniul istoric
din această zonă”.
Concret, se doreşte delimitarea sitului şi ecologizarea acestuia, împrejmuirea
şi instalarea unor panouri indicatoare privind monumentul istoric, consolidarea
zidului din incinta castrului roman, realizarea de săpături arheologice sistematice,
instalarea unui sistem antiefracţie şi pază, punerea în evidenţă, pe promontoriul
Tirighina, a traseului fortificaţiei romane, decopertarea suprafeţei acestuia şi
evidenţierea eventualelor complexe vechi, construirea unui muzeu de sit, care
să includă un centru de cercetare. De asemenea, se mai doreşte amenajarea unui
amfiteatru roman în sit, pentru 300 de persoane, pentru manifestări cultural-
artistice, un website, machete ale fortificaţiei şi reprezentări digitale în format
3D. Şi asta nu e tot, pentru că rezervaţia arheologică se suprapune peste o altă
rezervaţie, cochiliferă! Tocmai de aceea, se doreşte ca zona verde să fie refăcută

30
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

pe ideea unui parc arheologic, cu drum de acces şi parcare pentru maşini şi
autocare.

***

Nu încheiem înainte de a semnala, întorcându-ne şi la povestea lui Ovidiu,
poveste atât de reală, cum imaginarul popular a făcut, iarăşi, legătura dintre
creştinism şi poetul păgân. Este vorba de o legendă care explică formarea insulei
lui Ovidiu în lacul numit de către locuitorii de pe malul apusean tot „Lacul lui
Ovidiu”: „Această tradiţie a fost materializată de primii ofiţeri-topografi români
între anii 1880-1884. Originea însăşi şi numele acestei insule ne sunt relatate
şi într-un basm popular. Faptele sunt transpuse în vremuri îndepărtate. când
Dumnezeu şi Sf. Petru umblau pe pământ. Într-o seară au ajuns într-un sat cu
oameni răi, care au refuzat să dea adăpost şi hrană celor doi drumeţi. «Mai mare
în satul acela - se spune textual în basm - era un străin venit din lungi depărtări,
tocmai de la Rîm. Ovidiu se numea acel străin, şi avea un suflet bun şi darnic şi o
minte tare isteaţă». Ovidiu era în gazdă la o văduvă bătrână şi săracă a cărei unică
avere era o vacă stearpă. Ea a dat adăpost celor doi drumeţi, dar de-ale mâncării
n-avea ce le oferi. Atunci ei au sfătuit-o să mulgă vaca cea stearpă umplând în
chip miraculos cu lapte toate vasele din casă. În dimineaţa următoare drumeţii
au dispărut, iar satul, cu excepţia casei văduvei ospitaliere se găsea sub un lac
de apă dulce şi albă ca laptele. Văzând acest lucru, bătrâna - se spune textual în
basm - «chemă repede pe Ovidiu, să vadă şi el minunea. Acesta, de prea mare
uimire, a încremenit pe loc şi s-a prefăcut într-o statuie, care a fost adusă în
oraşul apropiat,... iar locul unde a fost casa şi ograda văduvei poartă numele de
Insula lui Ovidiu.”10
Iată cum Ovidiu se contopeşte cu spiritul creştin, aşa cum şi la Galaţi,
piatra romană s-a contopit cu Biserica ortodoxă Precista!
Mai precizez, în final, cu toată responsabilitatea, că despre aceste
permanenţe culturale de la Dunărea de Jos veţi mai auzi şi veţi mai citi, graţie
valoroşilor noştri istorici, scriitori şi oameni cunoscători şi iubitori de adevăr şi
de frumos.

10. T. Cergău - E. Papazissu. Legende dobrogene. Constanţa, Editura Sindicatului învăţătorilor
din municipiul şi judeţul Constanţa, 1946, p. 8.
31
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Bibliografie selectivă
1. *** - P. Ovidius-Naso, Cu prilejul comemorării a 2000 de ani de la naşterea
poetului, Ed. De Stat Didactică şi Pedagogică, 1958.

2. Ovidiu - Scrisori din exil (Tristele. Ponticele), Ed. Mondero, Bucureşti,
2000.
3. Paul Păltănea - Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, Ed.
Porto-Franco, Galaţi, 1994-1995, I.
4. Elena – Emilia Lica – Localism creator la Dunărea de Jos în perioada
interbelică, Ed. Muzeul Brăilei – Ed. Istros, Brăila, 2003.
5. Victor Cilincă – Abecedar istoric gălăţean, Ed. Sinteze, Galaţi, 2016.
6. T. Cergău - E. Papazissu - Legende dobrogene. Constanţa, Editura
Sindicatului învăţătorilor din municipiul şi judeţul Constanţa, 1946.
7. Zanfir Ilie – Dicţionarul scriitorilor gălăţeni, Ed. Axis libri, Galaţi, 2016.
8. Ion T. Dragomir - Monografia arheologică a Moldovei de Sud, I, publicată
în Revista „Danubius”, la Editura Muzeului de Istorie Galaţi.
9. http://www.viata-libera.ro/politica-administratie/79845-18,7-milioane-
de-lei-pentru-situl-arheologic-tirighina-barbosi. Articol semnat de Anca
Melinte, accesat în ziua de 4 august 2016.

32
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

33
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Colecția de elzevire
a Bibliotecii „V.A.Urechia”
Camelia Bejenaru, bibliotecar
Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 113); e-mail: bejenaru_camelia@yahoo.com

Biblioteca „V.A. Urechia” din Galați se numără printre instituțiile de cultură
care păstrează, alături de alte valori bibliofile, și un număr de 14 elzevire, în 12
volume, imprimate între anii 1599-1642, în atelierele din Leyda și Amsterdam ale
celebrei familii olandeze Elzevir. Volumele au fost donate în mare parte între anii
1890-1899, de academicianul Vasile Alexandrescu Urechia, așa cum atestă primul
catalog tipărit al bibliotecii gălățene.
Elzevirii au dominat atât activitatea tipografică și editorială europeană, cât
și comerțul de carte timp de peste un secol, de la sfârșitul secolului al XVI-lea
până la începutul secolului al XVIII-lea, publicând operele a peste 1600 de autori,
clasici și contemporani și peste 3000 de teze academice1. Faima Casei Elzevir se
datorează, în principal, lucrărilor emise de firma Bonaventura și Abraham Elzevir
ale cărei ediții de format mic, ușor de mânuit, se remarcă prin eleganță, design,
acuratețe, limpezime și regularitatea tipăririi. Dintre aceste lucrări, merită o
atenție specială cele din seria cărților de călătorie, numite „republici” scrise de
diferiți autori descriind state moderne și antice. Fiecare volum din această colecție
este ormanentat cu un frontispiciu care reprezintă simbolic, printr-o emblemă,
caracteristicile țării descrise.
O cercetare sumară a colecției de elzevire păstrată în Colecțiile speciale ale
Bibliotecii „V.A. Urechia” arată că nouă dintre cele paisprezece ediții aparțin seriei
„republicilor”, iar dintre celelalte cinci, două sunt opere literare, două filosofice și
una de teologie. Aproape toate au fost imprimate la Leyda și conțin informații daco-
romanica, acesta fiind criteriul care l-a determinat pe pasionatul cercetător al istoriei
naționale, V.A. Urechia, să le achiziționeze.
Prezentăm cele 14 ediții existente în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” în
ordine cronologică:
1. Lycofror. Lycophronis Chalcidensis Alexandra : Poëma obscurum. - [Ed. a
2-a]. - Lugduni Batavorum : Ex officina Ludovici Elzevirii, 1599. - [9] f., 350 p., [9] f. ; 8º.
Alexandra : Poëma obscurum, ediția a 2-a din anul 1599 (prima ediție a fost
tipărită în 1597), este cel mai vechi elzevir păstrat în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”

1. Olteanu, Virgil. Din istoria şi arta cărţii : Lexicon. Bucureşti : Editura Enciclopedică,
1992, p. 132.
34
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

și aparține lui Licofron Calcidensis, poet grec din secolul al III-lea î.Hr., născut pe
insula Eubeea, la Calcis (Halkida), unul dintre cei șapte poeți ai Pleiadei tragice de la
curtea lui Ptolomeu al II-lea Philadelphus (285-246 Î.Hr.), regele Egiptului2.
Poemul, dedicat fiicei lui Priam, Casandra, și profețiilor sale, scris de autor
într-un limbaj criptic, este amplu comentat în această ediție de savantul olandez
Johannes Meursius, care oferă explicații asupra cuvintelor mai puțin cunoscute și
asupra referințelor obscure la anuminte mituri.
Tiparul elzevirului este negru, textul în linie dreaptă, în limba greacă și latină,
cu signatură. Pe forzațul volumului se regăsește o semnătură indescifrabilă, iar pe
foaia de gardă o însemnare manuscrisă: „Boissieu de Salvaing... N. 220”. Legătura este
originală, în piele crudă.
Elzevierul, achiziționat de Vasile Alexandrescu Urechia în anul 1899, a
fost înregistrat în Catalogul „Urechia” la numărul 28766 cu următoarele date:
„Lycophronis Chalcidensis Alexandra Recensit Meursius Ioannes Scaligeri Iosephi.
Poema Obscurum, altera editio aucta et innovata. Accesit Iulii Caes., F. versio Centum
locis emendatio. Edițiunea II Elzevir, Lugduni Batavorum, 1590. Legată în piele”3.
2. E Kaine Diatheke = Novum Testamentum. -
Lugduni Batavorum : Ex officina Elzeviriana, 1624. - [6]
f., 861 p. ; 12º.
E Kaine Diatheke = Novum Testamentum, 1624
reprezintă prima ediție a Noului Testament grecesc,
publicată de Bonaventura și Abraham Elzevier, la Leyda
după textul elaborat în 1565 de teologul francez creștin
protestant Theodore Beza (1519-1605)4.
Tiparul este negru, cu excepția paginii de titlu
care este imprimată cu roșu și negru, fapt care atestă
că acest exemplar face parte din tirajul destinat țărilor
catolice5. Textul în linie dreaptă, în limba greacă are
signatură.
Pe forzațul acestui prețios exemplar se regăsește
o însemnare autografă V.A. Urechia: Donat de D.
(Domnul) Lessouêf în 1897, iar pe pagina de titlu o
însemnare cu cerneală neagră: Medianio Monasterii
2. Nouvelle biographie universelle depuis les temps les plus reculés jusqu’a a nos jours. Vol.
33. Paris: Firmin Didot, col.
3. Catalogul general al cărților, manuscriselor și hărților aflate la 1890, octombrie 1, în
această bibliotecă. Vol. 3. București : Tipografia Curții Regale „F. Gobl Fii”, 1890, p. 634.
4. OCLC http://www.worldcat.org/title/kaine-diatheke-novum-testamentum/oclc/79474278.
Data consultării: 20160807.
5. Willems, Alphonse. Les Ezevier : Histoire et annales typographique. Bruxelles : G.A. van
Trigt, 1880, p. 61.
35
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

1761. Pe pagina de titlu se află și marca tipografică a Casei Elzevir cunoscută sub
numele de Sihastrul, reprezentând un bătrân sub un ulm încolăcit de viță de vie și
o panglică pe care este înscrisă deviza „Non solus” (Nu sunt singur). Această marcă
a fost adoptată de Isaac Elzevir în anul 1620 și a fost preluată de firma Bonaventura
și Abraham Elzevir, care a utilizat-o până în anul
17126.
3. Republica sive status regni Poloniae,
Lituaniae, Prussiae, Livoniae, et diversorum
autorum. - Lugduni Batavorum : Ex officina
Elzeviriana, 1627. - [1] f., 467 p., [12] f. ; 24º.
Cel mai vechi elzevir din seria „republicilor”
păstrat în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”,
Republica sive status regni Poloniae, Lituaniae,
Prussiae, Livoniae, et diversorum autorum, 1627,
este o culegere de scrieri de diverși autori, grupate
sub titlul de mai sus în 18 capitole. În Catalogul
„Urechia” sunt înregistrate trei dintre aceste
scrieri, fiecare având atribuit un număr inventar:
Stanislas Krzistanowic. Staus regnio Polonie
(280); Martini Cromeri. Polonia libri II (281);
Alex Guagnini. Sanromatia Europaea (282), și
mențiunea: „în un singur volum”7.
Volumul conține numeroase informații
daco-romanica și este ornamentat cu o frumoasă
foaie frontispiciu gravată. Tiparul este negru,
textul în limba latină, în linie dreapta și are signatură. Legătura este în piele crudă.
4. Turcici Imperii Status . - Lugduni Batavorum : Ex officina Elzeviriana, 1630.
- [4] f., 314 p., [3] f. ; 24º.
De un mare succes în epocă s-au bucurat volumele care descriau țări orientale
mai puțin cunoscute europenilor, publicate de Casa Elzevir. Grație acestor ediții,
informații despre topografia unor regiuni, religiile, limbile, obiceiurile și cultura
diferitelor popoare care au populat Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu au devenit
accesibile cititorilor europeni. Una dintre aceste ediții, extrem de populară, este și -
Turcici Imperii Status (Situația actuală a Imperiului Otoman), publicată în anul 1630
la Leyda. Cartea conține, printre alte scrieri, și Rerum turcicarum commentarius, un
ghid cu informații foarte utile pentru cei ce doreau să călătorească în Turcia, al cărui
autor este bolonezul Giovanni Battista Montalbani (1596-1646), doctor în drept și

6. Ibidem. p. XCII.
7. Catalogul general al cărților... . Vol. 1. București: Tipografia Curții Regale „F Gobl Fii”,
1890, p. 19.
36
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

filozofie, care a locuit un an la Constantinopol și vorbea treisprezece limbi orientale8.
Tiparul elzevirului este negru, textul este în limba latină, în linie dreaptă, cu
signatură, ornamentat cu un frontispiciu și letrine gravate și o vinietă. Și acest volum
cuprinde numeroase informații daco-romanica.
5. [Boxhorn, Marcus Zuerius]. Russia seu
Moscovia itaque Tartaria, commentario topographico
atque politico illustratae. - Lugduni Batavorum : Ex
officina Elzeviriana, 1630. - 327 p., [4] f. ; 24º.
Această topografie a Rusiei, a regiunilor
Baltice și a Mării Negre, datează din anul 1630 și este
compilată din mai multe surse. Atribuită lingvistului
olandez Marcus Zuerius Boxhorn (1612-1653), cartea
cuprinde două părți: Descriptio Moscoviae, de la
pagina 5-152 și Descriptio Tartariae, de la pagina 153
la 327, și se deschide cu un frontispiciu gravat în care
se regăsește portretul lui Mihai Viteazul încadrat între
două personaje, un boier și un tătar. Apariția acestui
portret ne confirmă faptul că, la trei decenii după
moarte, ecoul faptelor marelui voievod nu se stinsese.
Tiparul acestui volum este negru, textul este în
linie dreaptă și are signatură.
Elzevirul a fost legat în volum împreună cu lucrarea Respublica sive status
regni Poloniae, Lituaniae, Prussia, Livoniae, et diversorum autorum, tipărită la Leyden
în anul 1642 și este al doilea din colligatum. Numărul sub care a fost înregistrat în
Catalogul „Urechia” este 5970.
6. Cunaeus, Petrus. Petri Cunaei De republica Hebraeorum Libri III. Ed.
Novissima. - Lugduni Batavorum : Ex officina Elzeviriana, 1632. - [12] f., 502 p., [1]
f. ; 24º.
Peter van der Kun (în latină Petrus Cunaeus) (1586-1638), profesor de latină,
politică și drept la Universitatea din Leyda, istoriograf al statului spre sfârșitul
carierei și unul dintre cei mai mari orientaliști ai timpului, este autorul acestei
istorii a statului evreiesc cu informații interesante despre sistemul de guvernământ,
instituțiile statului, tribunale, culte și multe alte subiecte, pe marginea cărora face
numeroase observații9.
Tiparul elzevirului este negru, textul este în linie dreaptă, în limba latină. Pe
coperta a 2-a există o însemnare manuscrisă „I KK 15”, iar pe forzaț un ex libris
gravat, neidentificat, cu textul: „De Tvdert”. Legătura volumului este realizată în piele
crudă. Chenarul marginal simplu și blazonul de peregrin sunt imprimate pe coperte,

8. Nouvelle biographie universelle... Vol. 36. Paris: Firmin Didot, col. 79.
9. Idem. Vol. 12, Paris : Firmin Didot Frères, 1855, col. 611.
37
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

în fier rece. Pe cotor sunt gravate motive florale
în bronz.
Acest exemplar a fost înregistrat în
Catalogul „Urechia” la numărul 13705.
7. Gilles, Pierre. P. Gyllii De
Constantinopoleos topographia lib. IV. -
Lugduni Batavorum : Ex officina Elzeviriana,
1632. - [7] f., 422 p., [3] f ; 24º.
Lucrarea este considerată una dintre
cele mai importante surse privind istoria și
monumentele orașului Constantinopol din
secolul al XVI-lea. Autorul, Pierre Gilles (1490-
1555), în latină Petrus Gillius, născut la Albi
(Franța), naturalist cu specializare în ihtiologie,
a petrecut anii 1544-1547 la Constantinopol, pe
atunci cel mai mare și mai frumos oraș al Europei,
unde a fost trimis de regele Franței, Francisc I,
cu scopul de a găsi și achiziționa manuscrise
grecești antice pentru biblioteca regală. A
folosit acest prilej pentru a studia istoria și
monumentele fostei capitale bizantine, adunând
un bogat material pentru lucrările sale. A murit în anul 1555, răpus de malarie, fără
a reuși să termine cea mai importantă lucrare dedicată orașului Constantinopol.
Acesta va fi finalizată de nepotul său, Antoine Gilles, și va fi publicată la Lyon, în anul
1561, sub titlul De Topographia Constantinopoleos et de illius Antiquitatibus, libri IV10.
Biblioteca noastră deține ediția a doua a acestei lucrări, publicată împreună cu
un fragmentul Urbis Constantinopolotanae qualis tempori Arcadii et honorii fuir din
lucrarea lui Guido Panciroli - Notitia digitatu utriusque Imperii cum commentario
(pp. 353-422).
Tiparul elzevirului este negru, textul este în linie dreaptă cu letrine gravate
și viniete. Pagina de titlu cuprinde o gravură cu scene biblice și harta orașului
Constantinopol. Legătură este în piele maro. Acest exemplar este înregistrat în
Catalogul „Urechia” la numărul 13706.
8. Stransky, Pavel. Respublicae Bojemae. - Leyda : Officina Elzeviriana, 1633. -
[3] f., 575 p., 7 f. ; 24º.
Autorul acestei lucrări este istoricul ceh Pavel Stransky, maestru al artelor
liberale și membru al Consiliului orașului Litomefice, care a participat în timpul
răscoalei cehe (1618-1620) la un congres al clerului reformator. Expulzat din
Boemia, din motive religioase, în anul 1627, a redactat în exil opera sa fundamentală
10. Idem. Vol. 20, 1857, col. 542.
38
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Respublicae Bojemae, în limba latină, o descriere detaliată a istoriei și geografiei
Boemiei, în care sprijină independența statului ceh.
Tiparul elzevirului este negru, textul în linie dreaptă, în limba latină, cu
signatură. Foaia de titlu lipsește. Legătura este în piele crudă. Pe forzaț se regăsește o
însemnare manuscrisă indescifrabilă.
Acest exemplar a fost înregistrat în Catalogul „Urechia” la numărul 812.
9. Benjamin de Tudela. Itinerarium D.
Beniaminis cum versione et Notis Constantini
l’Empereur ab Oppyck. - Lugduni Batavorum:
Ex officina Elzeviriana, 1633. -[23] f., 234 p.,
[11] f. ; 8º.
Importantă operă despre geografia
și etnografia Evului Mediu, scrisă inițial în
ebraică, tradusă în latină și apoi în cele mai
importante limbi europene, s-a bucurat de un
interes deosebit în rândul savanților secolului
al XVI-lea. Cartea relatează itinerariul
parcurs de călătorul evreu medieval Benjamin
de Tudela în Europa centrală și în Orient în
secolul al XII-lea. În același an au mai fost
tipărite două ediții din seria republicilor, în
limba latină11.
Exemplarul păstrat în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia” a fost publicat
cu text bilingv latin-ebraic, de la dreapta
la stânga, potrivit tehnicii ebraice, pe două
coloane, de la p. 1-131, iar de la pagina 132 la 234 în linie dreaptă. Pe forzaț sunt
însemnări manuscrise și un ex libris șters, iar pe foaia de titlu o însemnare olografă
„V. Alexandrescu Urechia București” și marca tipografică a firmei Elzevir cunoscută
sub numele de Sihastrul.
Elzevirul este ornamentat cu frontispicii și letrine gravate. Legătura este în
piele maro. Pe cotor titlul este prescurtat și sunt prezente motive florale în bronz. Pe
copertele 1 și 4 sunt imprimate motive grafice și blazonul de peregrin. La cotor se
găsesc urme de incunabul folosit ca întăritură.
Conform numărului 797 din Catalogul „Urechia”, aceasta este prima tipăritură
elzeviriană donată bibliotecii gălățene.
10. Turcici Imperii Status: Accedit de Regn. Algeriano atque Tunetano
Commentarius. - Lugduni Batavorum : Ex officina Elzeviriana, 1634. - [4] f., 363 p.,
[3] f. ; 24º.
11. Willems, Alphonse. Op. cit., p. 95.
39
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Reimprimare adăugită a ediției din 1630, lucrarea cuprinde mai multe scrieri
din diferiți autori: Ioan Baptista Montalbanus, Augier Ghislain de Busbecq, Lazaro
Soranzo, Leunclaviu, precum și din lucrări anonime.
Tiparul elzevirului este negru, textul în limba latină, în linie dreaptă, cu
signatură, viniete și letrine gravate. Frontispiciu este gravat, legătură este în piele
maro, iar pe cotor găsim motive florale imprimate în bronz. În text sunt prezente
numeroase informații daco-romanica. Numărul sub care a fost înregistrat în Catalogul
„Urechia” este 5971.
11. Respublica et status Regni Hungariae. - Leyda : Ex officina Elzeviriana,
1634. - [3] f., 330 p., [1] f. ; 24º.
Lucrarea însumează mai multe texte ale căror autori nu sunt indicați de
editori și cuprinde descrierea Regatului Ungariei, originea și istoria regilor săi,
precum și un comentariu cu privire la structurile politice, ecleziastice și militare.
Prima parte, cu titlul Descriptio Hunagariae este o compilație după lucrarea lui
Georg Reicherstorffer, Corografia Transilvaniei12. Sunt prezente în text numeroase
informații daco-romanica.
Tiparul elzevirului este negru, textul este în limba latină, în linie dreaptă.
Legătura cărții este în piele crudă. Pe foaia de titlu se află o gravură în care este
reprezentată coroana regală, încadrată între două
personaje înaripate. Acest exemplar, donat de V.A.
Urechia, a fost înregistrat în Catalogul „Urechia” la
numărul 5968
12. Respublica sive status regni Poloniae,
Lituaniae, Prussia, Livoniae, et diversorum
autorum. - [Ed. a 3-a]. - Lugduni Batavorum : Ex
officina Elzeviriana, 1642. - [1] f., 417 p., [7] f. ; 24º.
Elzevirul este legat cu lucrarea [Boxhorn,
Marcus Zuerius]. Russia seu Moscovia itaque
Tartaria, commentario topographico atque politico
illustratae, 1630 și este primul din colligatum.
Tiparul elzevirului este negru, textul este în
linie dreaptă, în limba latină, cu signatură. Pagina
de titlu și letrinele sunt gravate, iar la sfârșitul
volumului se găsește o vinietă. Legătura lucrării
este în piele crudă.
Din producția editorială a Casei Elzevir din
Amsterdam, Colecțiile speciale ale Bibliotecii „V.A.
Urechia” păstrează un colligatum ce conține două

12. Mărunțelu, Ion; Codreanu, Sorina; Carapcea, Florica. Cartea străină veche : 1472-1700:
Catalog. Galaţi : S.n., 1975, p. 101.
40
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

lucrări în limba latină ale filosofului și omului
de știință francez René Descartes, deschizător
al gândirii moderne, al direcției raționaliste și
întemeietorul științei ca interpretare mecanicistă
asupra naturii și organismelor, care și-a petrecut
cea mai mare parte a vieții în Olanda, căutând să
se pună la adăpost de persecuțiile Bisericii. Cele
două lucrări sunt:
13. Descarles, René. Renati-Descartes
Meditationes de Prima Philosophia. In Quibus
Dei Existentia, & Animae Humanae À Corpore
Distinctio, Demonstrantur. His Adjunctae Sunt
Variae Objectiones Doctorum Virorum in
Istas de Deo & Animae Demonstrationes; Cum
Responsionibus Auctoris. - Amstelodami : Apud
Ludovicum Elzevirium, 1642. - [10] f., 496 p. ;
12º.
14. DESCARTES, René. Objectiones
septimae in Meditationes de prima philosophia
cum notis authoris. - Amstelodami : Apud
Ludovicum Elzevirium, 1642, 212 p. ; 12º.
Meditationes de Prima Philosophia, prima
din colligatum, considerată cea mai mare lucrare
de filosofie din epoca modernă cuprinde șase
meditații asupra lui Dumnezeu și asupra deosebirii
dintre suflet și corp, problemă dezbătută în
antichitate timp de secole. Cea de a doua lucrare,
Objectiones septimae in Meditationes, cuprinde
șapte serii de obiecții formulate de contemporanii
lui Descartes și răspunsurile filosofului la
acestea13.
Tiparul volumului este negru, textul este
în linie dreaptă, cu signatură, letrine gravate și
viniete. Pe paginile de titlu ale ambelor volume se
regăsește marca tipografică a oficinei elzeviriene
din Amsterdam14 în care este reprezentată
Minerva și deviza „Ne extra oleas”. Pe pagina de
gardă există mențiunea: Biblioteca Urechia nr.

13. Didier, Julia. Dicționar de filosofie. București: Univers Enciclopedic, 1999, p. 75.
14. Willems, Alphonse. Op. cit., p. XCIII.
41
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

5956, iar la pagina 192: „Autor... Objecti tertiar e autor Hobbius”. Legătura este
în carton.
Se cuvine să ne plecăm fruntea cu respect și considerație, pentru a câta oară,
înaintașului nostru, istoricului, academicianului, dar pentru noi, mai presus de toate,
colecționarului Vasile Alexandrescu Urechia pentru valoroasele elzevire dăruite
bibliotecii care îi poartă numele, lucrări care s-au impus în viaţa culturală şi artistică
a timpului, atât prin varietatea conţinutului şi a ornamentaţiei, cât şi prin preţul lor
scăzut.

BIBLIOGRAFIE
Catalogul general al cărților, manuscriselor și hărților aflate la 1890, octombrie
1, în această bibliotecă. Vol. 1, 3. București: Tipografia Curții Regale „F Gobl Fii”,
1890.
Didier, Julia. Dicționar de filosofie. București: Univers Enciclopedic, 1999.
Mărunțelu, Ion; Codreanu, Sorina; Carapcea, Florica. Cartea străină veche:
1472-1700. Galaţi: S.n., 1975.
Nouvelle biographie universelle depuis les temps les plus reculés jusqu’a a nos
jours. Paris: Firmin Didot Frères, 1852-1877.
Olteanu, Virgil. Din istoria şi arta cărţii: Lexicon. Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1992.
Willems, Alphonse. Les Ezevier: Histoire et annales typographique. Bruxelles:
G.A. van Trigt, 1880.

42
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

43
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Colecţii atipice în bibliotecile lumii

Dorina BĂLAN, șef birou
Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 109), e-mail: balan_drn@yahoo.com

Deși bibliotecile moderne sunt reale centre pentru lectură și informare prin
intermediul resurselor comunicate pe toate suporturile, există și biblioteci a căror
specificitate nu rezidă în dimensiunea lor culturală, ci în satisfacerea nevoilor
utilizatorilor, dar nu numai de informare.
Ele, practic, încearcă să servească comunitatea din care fac parte, identificând
nevoile acesteia.
Pentru periplul ales, colecții atipice în bibliotecile lumii, vă reamintesc că, prin
anii ’60, artotecile (bibliotecile de artă) și ludotecile (bibliotecile cu jucării) au fost
înființate tot pentru comunitate.
Bricoteca - biblioteca de
instrumente și utilaje are o lungă
tradiție. În SUA a existat încă de la
sfârșitul anilor ’70.
De aici, se pot împrumuta unelte
de mâna (ciocane, clești, fierăstraie etc.)
instrumente electrice (mașini de găurit,
mașini de șlefuit, polizoare etc.) mai
rar echipamente grele, dar și truse de
unghii, articole de bucătărie, articole
sportive etc.
Există un site1
dedicat, unde se poate
consulta o hartă cu 50 de
orașe cu numele şi adresa
bibliotecii unde pot fi găsite
utilajele și instrumentele.
Biblioteca Publică
din Oakland a avut iniţial
o colecție mică de unelte,
improvizată în grabă,
în 1991, în urma unui

1. Local Tools. Disponibil la: http://localtools.org/find/. Data consultării: 2016/04/05.
44
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

incendiu care a distrus aproape 3.000 de case. Guvernul a sprijinit inițiativa și, astăzi,
în bibliotecă sunt peste 5000 de instrumente disponibile spre împrumut.
Granoteca - biblioteca de seminţe a fost inventată de către ecologiștii
californieni prin anii ’90. Site-ul The Seed Library
Social Network2 reunește cataloagele a 460 de
granoteci.
Granoteca Richmond din California, SUA,
creată în 2010, este considerată centrul coordonator,
iar una dintre fondatoare este profesoara Rebecca
Newburn.
Scopul bibliotecilor de grâne este de a încuraja
plantarea și salvarea unor specii de plante și de a ajuta
agricultorii prin împrumut cu semințe.
Biblioteca Publică din Arizona deține peste
7000 de pachete de semințe și 433 de soiuri de
legume, plante aromatice, flori etc. pe care utilizatorii
le pot împrumuta și planta în grădinile lor.
Semințele nu pot fi aduse înapoi precum
cărțile, dar clienții, după obținerea rodului, vin să-şi „restituie” împrumutul datorat
bibliotecii prin donarea unei părţi din semințele provenite din recoltă.
Periodic, se organizează sesiuni de instruire și formare profesională pentru
cultivarea plantelor.
Biblioteca are şi un catalog3 cu descrierea seminţelor pe care le deține.

2. The Seed Library Social Network. Disponibil la: http://seedlibraries.org/. Data consultării:
2016/04/03.
3. Pima County Public Library. Disponibil la: https://pima.bibliocommons.com/
search?&t=subject&search_category=subject&q=seed%20library&_ga=1.88226200.20910
35400.1460119216. Data consultării: 2016/03/09.
45
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Biblioteca de închiriat
costume pentru sărbători
- Bolivar County Library
System4 este o biblioteca din
SUA care deține costume
pentru Moş Crăciun și
oferă spre închiriere gratuită
această recuzită, pe baza unei
rezervări. Jennifer Wann
Walker, director de servicii
pentru dezvoltare, a declarat
că mai multe elemente care
nu sunt de obicei deţinute în
biblioteci, ar putea avea o poveste în spatele lor. „Donații vin tot timpul”, a spus ea.
„Oamenii donează lucruri ciudate bibliotecilor.”
Biblioteca din Bolivar oferă costume de Moș Crăciun, serviciu care a avut un
impact deosebit asupra utilizatorilor. Rezervarea lor este foarte solicitată și începe din
timpul verii. Au fost cereri chiar și pentru închirierea de scaun pentru Moș Crăciun.
Biblioteca de terapie vie - Biblioteca Legislativă Goldman din Yale5 a fost
aspru criticată în presă, în primăvara anului 2011, pentru introducerea unui nou tip
de colecție în cadrul bibliotecii - un câine de
terapie, din rasa Terrier, pe nume Monty.
Această poveste a fost una cu final fericit
pentru că s-a dovedit a fi considerată o extensie
excelentă a serviciilor bibliotecii Facultății de
Drept care dorea să îi asigure pe cititorii săi că
le pasă de ei.
Motivația pentru introducerea unui
câine de terapie la bibliotecă a fost faptul că
primul an de facultate este foarte stresant
deoarece noii veniți se adaptează mai greu
metodelor de predare, nivelului ridicat al
pretențiilor unor profesori și chiar locului,
pentru cei din alte zone geografice, iar
studenții pot claca în condiții ridicate de
stres. Dovezile că vizitele la câinele de terapie

4. Bolivar County Library System. Disponibil la: http://www.bolivar.lib.ms.us/. Data
consultării: 2016/03/28.
5. Lillian Goldman Law Library at Yale. Disponibil la: http://library.law.yale.edu/news/meet-
monty. Data consultării: 2016/02/15.
46
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

au dus la fericire, calm și, în general, la o stare emoțională bună nu au întârziat
apară.
De altfel, la Biblioteca de Drept din Yale, efortul bibliotecarilor se canalizează
pe intenția de a furniza studenților și alte servicii pentru recreere, servicii creative,
netradiţionale. Biblioteca împrumută: biciclete, mingi și porți de fotbal, încărcătoare
de telefon, iPad-uri, umbrele etc., alături de colecția de documente juridice.
Asociația „Cravata Solidară”6 s-a constituit la Paris, în 2012, și colectează de la
persoane și societăți comerciale ținute
profesionale pentru bărbați și femei.
Ținutele sunt întreținute și
curățate de către mai mulți voluntari
inimoși.
Asociația are ca scop
combaterea discriminării bazate
pe aspectul estetic al ținutei
vestimentare și facilitarea
accesului la încadrarea în muncă
a persoanelor lipsite de resursele
financiare necesare prezentării cu succes la un interviu în vederea angajării.
Asociația oferă îmbrăcăminte adecvată (costume, cămăși, fuste, rochii, pantofi,
curele, accesorii) și consiliere cu ajutorul a 20 de specialiști de imagine, astfel încât
candidații să aibă ținuta cea
mai potrivită. Pentru pregătirea
candidatului în vederea
susținerii interviului, asociația
dispune de aproximativ 40 de
specialiști în resurse umane.
De asemenea, utilizatorului i se
rezervă costumația pentru ziua
în care are loc interviul, când o
primește spre închiriere gratuit.
Noile abordări privind
necesitățile comunităților
deservite impun proiecte care
să răspundă solidar diverselor
cerințe. Bibliotecarii sunt oameni novatori capabili să devină actorii care joacă doar
pentru clienți. Numai așa pot să răspundă cerințelor și să rămână în topul preferințelor
utilizatorilor.

6. La Cravate Solidaire. Disponibil la: http://lacravatesolidaire.org/. Data consultării:
2016/03/30.
47
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

BIBLIOGRAFIE
1. Bolivar County Library System. Disponibil la: http://www.bolivar.lib.ms.us/.
Data consultării: 2016/04/20.
2. La Cravate Solidaire. Disponibil la: http://lacravatesolidaire.org/. Data
consultării: 2016/02/12.
3. Garden in Berkeley for FREE. Disponibil la: http://brokeassstuart.com/
blog/2009/08/23/how-to-make-a-garden-in-berkeley-for-free-part-i-steps-1-2/.
Data consultării: 2016/03/08.
4. Lillian Goldman Law. Disponibil la: http://library.law.yale.edu/news/meet-
monty. Data consultării: 2016/04/01.
5. Local Tool Lending Library. Disponibil la: http://localtools.org/find/. Data
consultării: 2016/03/30.
6. Oakland Public Library. Disponibil la: http://www.oaklandlibrary.org/
locations/tool-lending-library/tool-list-lending-guidelines. Data consultării:
2016/02/11.
7. Pima County Public Library. Disponibil la: https://www.library.pima.gov/
browse_program/seed-library/. Data consultării: 2016/04/02.
8. The Seed Library Social Network. Disponibil la: http://seedlibraries.org/.
Data consultării: 2016/03/17.

48
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Festivalul Internaţional al Cărții „Axis Libri”
ediţia a VIII-a
impactul în comunitatea gălăţeană
Liana Niculeţ, bibliotecar
Compartimentul Marketing. Proiecte. Programe. Editare şi promovare
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 117), e-mail: liananic@gmail.com

Cunoaşterea aşteptărilor gălăţenilor faţă de manifestările culturale, precum
şi modul în care ei percep acţiunile derulate de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Galați sunt condiţii de bază pentru îmbunătăţirea ediţiilor viitoare ale Festivalului
Internațional al Cărții „Axis Libri”, ajuns la a VIII-a ediţie. De aceea, pentru a
analiza impactul în comunitate, Biblioteca a aplicat un sondaj sociologic, utilizând
metoda anchetei şi a folosit ca instrument de lucru - chestionarul.
Au fost chestionaţi 100 de participanţi la manifestările desfăşurate în cadrul
Festivalului şi au răspuns la 6 (șase) întrebări dintre care: una este cu răspuns la
alegere, o întrebare cu răspunsuri ierarhizate în ranguri şi patru dihotomice.
Dintre respondenţi: 33% au studii universitare; 25% au studii liceale; 15%
studii postuniversitare; 15% studii profesionale şi 12% au studii gimnaziale.
După vârsta subiecţilor observăm interesul crescut al celor cu vârsta între 41-
60 ani pentru manifestări culturale şi achiziţii de carte, după cum indică procentul
de 35%; 31% dintre subiecţi au vârsta între 26-40 ani; 22% au vârsta între 15-25 ani;
12% au vârsta peste 60 ani.
Participarea unui număr de 240 de edituri la Târgul Internaţional al Cărții
„Axis Libri” a permis vizitatorilor să achiziţioneze cărţi la preţuri de producător
mult mai accesibile decât cele din librării. Respondenţii au achiziţionat un număr
mare de cărţi încurajaţi de preţurile practicate la târg şi astfel 81% au considerat
că oferta de carte din cadrul târgului corespunde nevoilor lor; 19% au considerat
că oferta nu corespunde nevoilor lor, fiind interesați să achiziționeze publicații
tehnice (mecanică, inginerie navală) și documente multimedia (DVD cu filme
noi).
La întrebarea Cum apreciaţi rolul manifestărilor din cadrul Festivalului
Naţional al Cărţii „Axis Libri”? respondenţii au dat o notă pe o scară de la 1 la 5
(1 reprezintă nesatisfăcătoare, 5 reprezintă foarte bună), pentru a evalua gradul de
apreciere al subiecţilor faţă de manifestările culturale organizate de Biblioteca „V.A.
Urechia” în cadrul Festivalului. Notele obţinute sunt relevante pentru a concluziona că:
- Târgul Internaţional de Carte, ediţia a VIII-a, a fost foarte bine cotat în
rândul celor chestionaţi, după cum indică şi procentele următoare: 49% au dat nota
5; 45% nota 4; 5% nota 3 şi doar 1% nota 2.

49
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

- Concursul „Scriitori de ieri, de azi şi de mâine”, a fost apreciat astfel de
respondenţi: 13% au dat nota 5; 40% nota 4; 29,50% nota 3 şi 17,50% nota 2.
- Campania „Să ne întoarcem la lectură. Citeşte şi tu!” a avut un bun
impact mediatic, astfel 25% dat nota 5; 45,50% nota 4 şi 29% nota 3.
- Lansările de carte au fost apreciate de public cu următoarele note: 50%
au dat nota 5; 38% nota 4 şi 12% nota 3 .
- Momentele literar artistice au fost apreciate de 57% cu nota 5; 33% cu
nota 4 şi 10% cu nota 3.
Dintre cei 100 respondenţi la chestionar, 75,83% sunt cititori al Bibliotecii
„V.A. Urechia” şi 24,16 % nu sunt cititori ai instituţiei noastre. O parte dintre
vizitatorii care nu sunt înscrişi la Bibliotecă au acceptat să devină cititori şi s-au
înscris la punctul de înscriere pus la dispoziţia vizitatorilor Festivalului, la unul
din standuri.
La întrebarea cu răspuns liber, am dorit să aflăm sugestiile respondenților
pentru îmbunătățirea serviciilor oferite de Biblioteca „V.A. Urechia” Galați, pentru a
deveni utilă membrilor comunităţii, iar propunerile sunt următoarele:
− scaune confortabile în sala de lectură „Mihai Eminescu”;
− achiziţii de carte tehnică (mecanică, inginerie navală) și documente
multimedia (DVD-uri, filme noi);
− organizare de cursuri de limbi străine;
− cursuri pentru adulți în vederea pregătirii continue, ex: șah, pictură etc.;
− mai multă amabilitate, disponibilitate;
− o comunicare mai eficientă. În prezent această comunicare lasă de dorit;
− amabilitate din partea personalului bibliotecii;
− achiziție de carte, în special bibliografie școlară;
− cât mai multe rafturi, mai mulți bibliotecari în săli care să ajute;
− o mai bună promovare, de asemenea mecanismul de acordare a permiselor
este destul de greoi.
Târgul Internaţional al Cărţii „Axis Libri” de la prima sa ediţie în anul 2009
a devenit unul dintre cele mai vizitate târguri, fiind primul şi singurul târg de carte
organizat în Galaţi. La Târg au participat 240 de edituri, prezente cu o bogată ofertă
de carte, practicând reduceri semnificative care în ultima zi au fost şi de 50%. Cele
mai multe reduceri acordate de edituri au fost 15-25%.
În cele 5 (cinci) zile de Târg, 25 - 29 mai, au fost 45.000 de vizitatori. Au fost
amenajate 50 de căsuţe „adevărate minilibrării”, care au reprezentat un mediu propice
stabilirii unor comunicări între edituri – scriitori - vizitatori.
Vizitatorii Festivalului au apreciat iniţiativa culturală a Bibliotecii „V.A.
Urechia” Galați de a organiza un eveniment de o asemenea amploare, concluzia
generală a fost că Biblioteca a reuşit prin acest eveniment afirmarea Galaţiului la nivel
naţional în domeniul editorial.

50
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Chestionarul a urmărit mai multe aspecte: cunoaşterea vârstei şi nivelului de
pregătire a participanţilor la Festival, identificarea nevoilor culturale ale membrilor
comunităţii, cunoaşterea surselor de achiziţie ale cărţilor citite, aflarea domeniilor
de interes pentru studiu ale gălăţenilor, analizarea gradului de satisfacţie faţă de
preţurile practicate la Târg, obţinerea de propuneri pentru îmbunătăţirea serviciilor
Bibliotecii şi ediţiilor viitoare ale Festivalului Internaţional de Carte „Axis Libri”.
S-a urmărit şi creşterea numărului de utilizatori ai Bibliotecii prin instalarea unui
punct de înscriere pentru cititori.
Chestionarul şi-a atins scopul propus, evaluând nevoile informaţionale ale
participanţilor la Festival, ne-a ajutat să apreciem nivelul cultural al comunităţii
gălăţene şi să facilităm accesul la cărţi, cu preţuri accesibile pentru toţi vizitatorii.
Concluzionând, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galați reuşeşte permanent
să vină în întâmpinarea nevoilor culturale ale gălăţenilor, atât prin propria producţie
editorială a Editurii „Axis Libri” cât şi prin manifestări de mare amploare dedicate
copiilor, adulţilor şi vârstnicilor. Biblioteca trebuie să se plieze pe dorinţele
utilizatorilor, care aşteaptă de la biblioteca publică implicare şi dăruire.
Pe baza opiniilor culese putem califica drept „bune” şi „foarte bune” acţiunile
organizatorice ale Bibliotecii noastre, sugestiile respondenţilor reprezentând un
punct de vedere de care vom ţine cont la ediţiile viitoare.

51
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Publicații seriale: Studiu de caz
„Buletinul Universității din Galați
Fascicula V”
Leonica Roman, bibliotecar
Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 138), e-mail: romanleonica@yahoo.com

Învățământul universitar gălățean de stat are o tradiție de aproape 70 de ani.
Astăzi, universitatea are peste 40 de domenii pentru ciclurile de studii universitare de
licență, masterat și doctorat care funcționează în cadrul celor 15 facultăți.
În urmă cu aproximativ 40 de ani, iau naștere Analele universității gălățene,
acel instrument cu o reală valoare științifică pentru comunitatea academică.
În anul 1978 au apărut primele opt fascicule, care au fost publicate sub numele
Buletinul Universităţii din Galaţi.
Fascicula V a Buletinului Universității din Galați a apărut pentru ramura
Tehnologii în construcția de mașini. Metalurgie, având ISSN [0254-5543].
De-a lungul timpului, Fascicula V a Buletinului suferă modificări, astfel
că în anul 1983, se scindează prima dată. Pentru domeniul Metalurgie apare o
fasciculă nouă, Analele Universității din Galați. Fascicula IX: Metalurgie, în timp
ce Fascicula V continuă cu titlul Analele Universității din Galați. Fascicula V:
Mecanică și construcții de mașini.
În anul 1990, Fascicula V se divide din nou, luând naştere publicația Analele
Universității din Galați. Fascicula XII, aceasta din urmă tratând despre utilajul și
tehnologia sudării.
O redare simplificată a schimbărilor Fasciculei V poate fi urmărită în schema
următoare:

52
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

În anul 1983 Buletinul Universității din Galați. Fascicula V își schimbă
numele în Analele Universității din Galați. Fascicula V, având subtitlul Mecanică
și construcții de mașini, utilajul și tehnologia sudării, ISSN [1220-0786]. Apare cu
numerotare dublă a anului de vârstă, anul 1 și anul 6 - anul de vârstă, în continuare,
al Buletinului.
În anul 1990 Fascicula V își modifică subtitlul în Tehnologii în construcția de
mașini, primind un ISSN nou: 1221-4566.
Deoarece în 1990 Universitatea din Galați își schimbă numele în Universitatea
„Dunărea de Jos” din Galați, în anul 1995 Fascicula V se transformă, devenind Analele
Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Fascicula V. Tehnologii în construcția
de mașini, ISSN 1221-4566. Prezintă titlu paralel: The Annals of „Dunărea de Jos”
University of Galati. Fascicle V. Technologies in Machines Building.
Modificările de nume ale Fasciculei V pot fi observate cu uşurinţă în figura
următoare:

Fascicula IX a Analelor Universității din Galați, ISSN [1220-0832], a rezultat
din scindarea în 1983 a Buletinului Universității din Galați. Fascicula V. Apare cu
numerotare dublă a anului de vârstă, anul 1 și anul 6 - anul de vârstă, în continuare,
al Buletinului. Între anii 1983 și 1985 are subtitlul Metalurgie și cocserie, în perioada
1986-1989 are subtitlul Metalurgie, iar între 1990 și 1992 are subtitlul Metalurgie și
știința materialelor, ISSN [1221-4604].
Începând cu anul 1993, Analele Universității din Galați. Fascicula IX își
schimbă numele în Analele Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Fascicula

53
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

IX. Metalurgie și știința materialelor, ISSN 1453-083X. Prezintă titlu paralel în
limba engleză: The Annals of „Dunărea de Jos” University of Galati. Fascicle
IX. Metallurgy and Material Science. Începând cu nr. 1 din 2009, apare doar cu
titlul în limba engleză The Annals of „Dunărea de Jos” University of Galati.
Fascicle IX. Metallurgy and Material Science.
Dacă la început Fascicula IX publică 1 număr pe an, din 2003 apar 2 numere
pe an, iar din 2010 apar 4 numere anual.
Scindarea din Fascicula V şi schimbările de titlu ale Fasciculei IX se pot observa
în figura următoare:

Fascicula XII a Analelor Universității din Galați, având ISSN 1221-4639, a
rezultat din scindarea în 1990 a Fasciculei V din Analele Universității din Galați.
Are subtitlul Utilajul și tehnologia sudării și apare cu o singură numerotare a anului
de vârstă, anul 1.
Din 1992 își schimbă titlul în Analele Universității „Dunărea de Jos” din
Galați. Utilajul și tehnologia sudării; prezintă titlu paralel în limba engleză, care are
mici variații de la număr la număr: numărul pentru anul 3/5 (1992/1994) are titlul
paralel în limba engleză The Annals of „Dunărea de Jos” University from Galatz.
Welding Equipment and Technology; Numărul pentru anul 6/7 (1995/1996) are
titlul paralel în limba engleză The Annals of „Dunărea de Jos” University of Galatz.
Welding Equipment and Technology; începând cu nr. pentru anul 8/9 (1997/1998)
are titlul paralel în limba engleză The Annals of „Dunărea de Jos” University of
Galati. Welding Equipment and Technology.
Istoricul pe scurt al Fasciculei XII poate fi sintetizat în figura:

54
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Se poate observa că Fascicule IX și XII au luat naștere în urma divizării
Fasciculei V, separându-se doar o anumită secțiune din vechea fasciculă.
De-a lungul timpului au apărut fascicule noi, în prezent, numărul Analelor
gălățene a ajungând la fascicula cu numărul XXIV. Majoritatea fasciculelor sunt cotate
de CNCSIS în categoriile B+ sau C, sunt indexate în unele baze de date internaționale
și aproape toate sunt disponibile online.

BIBLIOGRAFIE și WEBLIOGRAFIE:
Repertoriul Analelor Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi: intrări în
bibliotecă în perioada 1978-2012. Disponibil în Internet: http://www.lib.ugal.ro/
Instrumente_informare/doc/repertoriul_analelor_2012.pdf Data citării: 31.05.2016.
Universitatea Dunărea de Jos din Galați: Istoric. Disponibil în Internet:
http://www.ugal.ro/index.php?page=pages.pa&title=Istoric. Data citării: 31.05.2016.
Publicaţiile Fasciculele V, IX şi XII din Analele gălățene existente în colecţiile
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi.

55
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Evaluarea în sistem peer review a
materialelor științifice
Ligia Pîslaru; Mihaela Bărbulescu, bibliotecari
Biblioteca Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi
Str. Domnească, nr. 47, Cod 800008
Tel.: 0336/130132, e-mail: ligia.pislaru@ugal.ro;
mihaela.barbulescu@ugal.ro

Necesitatea folosirii unui sistem de evaluare a materialelor științifice
Zilnic suntem asaltați de informații științifice din ziare, de la radio,
din programele TV sau Internet. Constatăm că înţelegerea acestor informații
devine o sarcină dificil de realizat. Ce trebuie luat în serios? Cum știm, pe cine
să credem?
Multe dintre aşa-zisele descoperiri, precum cele referitoare la „remedii
miraculoase” sau „noi pericole”, nu ajung să fie validate vreodată.
Oamenii de știință folosesc un sistem de evaluare, pentru a decide care rezultate
ale cercetării ar trebui publicate într-un jurnal științific. Acest sistem, denumit peer
review, supune lucrările de cercetare științifică unor verificări individuale de către
experți științifici calificați.
Această verificare ne dă nouă, oamenilor de rând, siguranța că rezultatele
științifice sunt veridice, importante şi originale.

Mai precis în ce constă procesul de revizuire peer review?
În limba engleză, noțiunea de „peer review” reprezintă evaluarea activității
științifice, academice sau profesionale a unei persoane sau a unor lucrări științifice
înainte de publicare, de către alte persoane care lucrează în același domeniu.
În general, cercetătorii, care lucrează individual sau în echipă, după
finalizarea unei teme de cercetare, vor să-și publice rezultatele într-un jurnal
științific, pentru a-și face cunoscute descoperirile științifice, metodele aplicate
și concluziile.
În acest scop, trimit această lucrare către un jurnal științific pentru a fi luat în
considerare spre publicare.
Editorii de publicaţii ştiinţifice primesc mai multe lucrări decât pot publica,
astfel că folosesc un proces de selecție în două etape:
Prima etapă:
O primă evaluare a documentului este făcută de editorul jurnalului respectiv.
Textele sunt analizate în redacție pentru a vedea dacă corespund orientării publicației
sau categoriei editoriale în care au fost incadrate și dacă respectă standardele de
calitate editorială. Unele publicaţii acceptă numai lucrările de cercetare cu rezultate

56
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

spectaculoase, altele publică numai cercetările din anumite domenii. Există situații în
care articolul este respins în această etapă.
Dacă editorul decide însă că lucrarea este potrivită pentru publicare, atunci o
va introduce în sistemul peer review, pentru a verifica dacă rezultatele cercetării sunt
valide, importante și originale.
A doua etapă:
Este etapa evaluării în sistemul peer review, editorul trimițând lucrarea către alți
oameni de știință din același domeniu, denumiți referenți sau recenzenți (reviewers),
care sunt informați cu privire la evoluția cercetărilor și a rezultatelor din domeniul
respectiv, solicitându-le păreri despre:
- corectitudinea conceptuală a lucrării;
- originalitatea lucrării și contribuția științifică;
- claritatea obiectivelor științifice ale lucrării;
- valoarea metodologiei folosite;
- credibilitatea rezultatelor și impactul studiului în domeniul respectiv;
- calitatea bibliografiei folosite în documentarea studiului;
- calitatea redactării și exprimării;
- necesitatea îmbunătățirii lucrării științifice.
După terminarea procesului de selecție, redacția jurnalului comunică
autorului decizia recenzenților și modificările sau clarificările solicitate de
aceștia.
Autorul realizează completările solicitate și textul sau abstractul și fragmentele
semnificative se întorc la aceiași recenzenți, pentru decizia finală.

Tipuri de analiză peer-review:
1) Single Blind Review
Numele referenților care evaluează articolul rămâne ascuns autorului.
Această metodă de recenzare este cel mai des folosită.
Avantaje:
- păstrarea anonimă a numelor referenților, permite luarea unor decizii
imparțiale, care nu pot fi influențate de autori;
Dezavantaje:
- sunt situații în care referenții întârzie publicarea unui articol de interes,
oferindu-și posibilitatea de a promova ei primii ideea respectivă;
- referenții, sub protecția anonimatului, pot aduce uneori critici prea dure
materialului recenzat;

2) Double Blind Review
Atât identitatea autorilor, cât şi a referentului sunt necunoscute.
Este o metodă mai puțin folosită.

57
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Avantaje:
- prin păstrarea anonimatului autorului, se previne situația în care referenții ar
putea avea prejudecăți cu privire la țara de origine a autorului sau o anumită lucrare
anterioară care a fost controversată;
- articolele scrise de autori prestigioși sunt analizate de referenți pe baza
conținutului lucrării și nu pe baza reputației autorilor;
Dezavantaje:
Referenții pot identifica de cele mai multe ori autorul, după stilul de scriere,
după subiectul lucrării sau după auto-citări;

3) Open review
Atât autorii, cât și referenții se cunosc între ei.
Este o metodă care este promovată în ultima perioadă.
Avantaje:
- se consideră că în acest mod pot fi prevenite comentariile de natură răutăcioasă;
- poate fi stopat plagiatul;
-se încurajează o recenzare deschisă și onestă;
Dezavantaje:
- cunoașterea identității referentului poate determina o apreciere mai puțin
critică a articolului respectiv;
- unii referenți renunță la această calitate, pentru faptul că nu sunt de acord cu
acest mod de evaluare;

4) More transparent peer review
Este o recenzare care se dovedește a fi mult mai transparentă.
Referenții joacă un rol vital în procesul de publicare academică, dar contribuția
lor este de multe ori ascunsă. Unele jurnale Elsevier publică acum fișiere suplimentare
ce conțin recenzări, alături de articole, în baza de date ScienceDirect.
Avantaje:
- această metodă recunoaște rolul important jucat de referenți;
- oferă o îmbogățire a articolelor publicate, adăugând plus valoare procesul de
lectură.

Influența evaluării în sistem peer review asupra prețului revistelor științifice
Revistele de specialitate pot fi considerate instrumente principale în difuzarea
informațiilor și a descoperirilor științifice. Ele sunt, în același timp, elemente
indispensabile ale vizibilității și notorietății unui cercetător, dar pe de altă parte și o
sursă de profit pentru editori.
Revistele de prestigiu devin din ce în ce mai scumpe și mai greu accesibile
bibliotecilor și instituțiilor care realizează cercetarea.

58
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Creșterea prețului este determinată de costuri din ce în ce mai ridicate în
folosirea sistemului de evaluare „peer review”, dar și de editare și difuzare.
Revistele de calitate medie au o rată de respingere a articolelor analizate, de
40-50%, iar cele de prestigiu, o rată de respingere de 80-90% și uneori chiar de 95%.
Este evident că și lucrările respinse sunt evaluate și costurile de analiză se regăsesc în
prețul revistei.
Distribuția costurilor, în cazul revistelor științifice se consideră a fi în general:
- 22% - costuri cu evaluarea de tip peer review a articolelor științifice;
- 33% - costuri de editare;
- 30% - costuri de producție;
- 15% - costuri de promovare și vânzare.
Multe din jurnale își atrag veniturile din subscrieri și din unele subvenții
organizaționale, organizări de conferințe și publicitate.
Unele jurnale au ca metodă de finanțare plata de către cercetători a recenziilor
lucrărilor și achitarea costurilor necesare publicării articolelor lor.
Creșterea continuă a prețurilor publicațiilor științifice duce la eliminarea
treptată a micilor editori, rămânând pe piață editurile gigant, care pot impune un
oarecare monopol în domeniu.

Întârzieri în apariția articolelor științifice determinate de sistemul de
evaluare peer-review
În ziua de astăzi, în care informațiile sunt transmise instantaneu, un proces
deliberativ precum verificarea științifică în sistem peer review poate părea frustrant
de lentă. Revistele de specialitate sunt criticate adesea pentru întârzieri în apariția
lucrărilor, existând diferențe mari între primirea lucrărilor și publicare, la care se
adaugă întârzieri determinate de difuzare. Progresul tehnologiei în domeniul
comunicațiilor a îmbunătățit mult procesul de recenzare, însă verificările bune ale
lucrărilor durează anumite perioade de timp. Sunt situații în care unele lucrări au
nevoie de luni de zile pentru a fi recenzate și îmbunătățite. Unii cercetători își justifică
promovarea descoperirilor nepublicate, spunând că sunt „prea importante pentru a
mai aștepta”.
Totuși, dacă descoperirile sunt foarte importante, cum ar fi de exemplu o
descoperire în privința sănătății unei națiuni, atunci este cu atât mai necesar să fie
verificate de recenzenţi.

Noi tendințe în diseminarea rezultatelor
Conceptul de Open Access a fost lansat printr-o declarație, la Budapesta, la14
februarie 2002. Accesul liber a fost definit ca fiind punerea la dispoziție, on-line,
gratuit și fără restricții a rezultatelor cercetării. Una din variantele folosite în acest
scop este autoarhivarea. Cercetătorii pot să-și depună rezultatele cercetării în arhive

59
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

deschise. În această situație, deși articolele nu sunt supuse procesului peer review, sunt
supuse criticii comunității științifice într-o formă interactivă. Comentariile nu se pot
constitui într-o evaluare cu exigențele sistemului peer-review. Calitatea articolelor
este asigurată în final, numai de publicarea în reviste de calitate cu indice de impact
superior. S-a constatat că aproximativ 52% din articolele arhivate, ajung în final să
fie publicate. Arhivele electronice deschise pot conține și articole deja publicate,
evaluate deja în sistemul peer-review și care au acordul de difuzare electronică din
partea editorului.
O altă variantă de diseminare a rezultatelor cercetării științifice o reprezintă
varianta revistelor științifice, în format electronic. Finanțarea acestor tipuri de publicații
se realizează de către anumite instituții sau de către autori. Articolele științifice sunt
evaluate în sistem peer review și perioada până la publicare este mult diminuată,
datorită avantajelor sistemului electronic de prezentare. Multe din reviste apar mai
întâi în format electronic și ulterior în format print.

Concluzii
Sistemul de verificare peer review reprezintă în momentul de față o autoritate
de marcare a calității în știință. Datorită evoluției rapide în domeniul transmiterii
informațiilor și a exploziei de informații din toate domeniile, se impune o regândire
a sistemului de evaluare peer review.
În același timp, existența unui sistem de evaluare peer review ne ajută să
selectăm informația de valoare. La nivel internațional, există organizații și congrese
internaționale, preocupate de adaptarea sistemului de evaluare peer review la noile
tehnologii și direcții de cercetare.

Webliografie
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteCOM/tirziman/4.htm.
http://edituralumen.ro/regulament-editorial/procesul-de-peer-review/.
http://jep.ro/to-authors/reviewing-the-articles/29.
http://www.usab-tm.ro/downloads/cpp/Maria%20Palicica%20-%20Presa%20
scrisa%20si%20lectia.pdf.
http://revistaie.ase.ro/content/2/17.pdf.

60
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

PLATFORMELE DE SERVICII DE BIBLIOTECĂ
NOUA GENERAȚIE A SISTEMELOR INTEGRATE DE
BIBLIOTECĂ

Voichița Dragomir, bibliotecar
Biblioteca de Sociologie şi Asistenţă Socială
Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” Bucureşti
Str. Schitu Măgureanu, nr. 9, sector 5, Bucureşti
Tel.: 021 311.21.68 (int. 129), e-mail: voichita.dragomir@bcub.ro

Contextul actual
Creșterea fără precedent a cantității de informație la nivel mondial (în 2014,
erau înregistrate 28.100 publicații științifice în limba engleză în domeniile știință,
tehnică și medicină, la care se adaugă 6.450 de publicații în alte limbi, însumând
aproximativ 2,5 milioane de articole1), multitudinea de resurse electronice din
zona educațională și de cercetare disponibilă prin intermediul bazelor de date
comerciale ale marilor edituri și ale agregatorilor, explozia numărului de publicații
în acces deschis (în DOAJ sunt înregistrate 10.765 publicații în acces deschis2),
apariția editurilor virtuale, inovațiile din domeniul tehnologiilor informației și
comunicațiilor, impactul extraordinar al instrumentelor Web 2.0 de comunicare în
cadrul rețelelor sociale, dezvoltarea Google3 care are în vedere catalogarea oricărui
conținut existent pe web cu evidențierea entităților căutate și nu a înșiruirilor de
caractere „things not strings” cu scopul de a furniza răspunsuri, nu doar legături au
condus la o serie de schimbări în lumea bibliotecilor, indiferent de tipul și mărimea
acestora. Asistăm la dezvoltarea masivă a colecțiilor de resurse electronice - o mare
parte din bibliotecile universitare și de cercetare folosesc mai mult de 50%4 din
bugetul anual alocat achiziției de documente pentru baze de date științifice, jurnale
electronice și cărți electronice. Instituțiile de informare și documentare, bibliotecile,

1. Ware, Marc ; Mabe, Michael. The stm report: an overview of scientific and scholarly journal
publishing: [online]. Fourth edition. March 2015. [Accesat la 20 noiembrie 2015]. Disponibil
pe Internet la adresa: http://www.stm-assoc.org/2015_02_20_STM_Report_2015.pdf.
2. Directory of Open Access Journals: [online]. [Accesat la 21 noiembrie 2015]. Disponibil pe
Internet la adresa: https://doaj.org/.
3. Chad, Ken. Emerging technologies and the future of libraries and library systems. Keynote
at the Emerging Technologies and Future of Libraries: issues and challenges conference.
Gulbarga University, Karnataka State, India. January 20, 2015 [online]. [Accesat la 5 noiembrie
2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.slideshare.net/kenchad/emerging-
technologies-andthefutureoflibrariesjan2015kenchad.
4. Newsletter of the IFLA Acquisition and Collection Development Section. Issue no. 42, May
2011. [online]. [Accesat la 6 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://www.
ifla.org/files/assets/acquisition-collection-development/newsletters/may-2011.pdf.
61
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

institutele de cercetare colaborează pentru achiziția partajată a resurselor electronice
de informare și documentare prin intermediul consorțiilor naționale - în România
funcționează Asociația Anelis PLUS5 prin care 51 de universități, 33 institute de
cercetare, cele patru biblioteci centrale universitare și Biblioteca Academiei Române
achiziționează în regim partajat baze de date și platforme cu conținut integral, baze
de date bibliografice și bibliometrice internaționale; în Finlanda, consorțiul FinELib6,
gestionat de Biblioteca Națională a țării, asigură achiziția resurselor electronice
finlandeze și internaționale pentru sprijinirea învățământului și cercetării, în Serbia
funcționează consorțiul KoBSON7, în Slovenia consorțiul COSEC8, lista acestor
asocieri fiind foarte lungă.9 Proiectele de digitizare a documentelor ieșite de sub
incidența drepturilor de autor reprezintă o preocupare prioritară în multe biblioteci,
la nivel internațional, dar și în zona comercială, unde Google joacă cel mai important
rol. Utilizatorii de bibliotecă au devenit mult mai exigenți. Așteptările lor în ceea ce
privește serviciile și produsele oferite de bibliotecă au crescut. Adecvarea, acuratețea,
relevanța, exhaustivitaea datelor și informațiilor furnizate de bibliotecă sunt câteva
din atributele pe care trebuie să le îndeplinească output-ul10 unei biblioteci, astfel
încât expectanța utilizatorului să fie împlinită. Se pare însă că, în era Google, aceste
caracteristici nu mai sunt suficiente. Utilizatorii secolului al XXI-lea vor să obţină
informaţia de care au nevoie, în momentul în care au nevoie şi în locul în care au
nevoie. Ei sunt mai puțin interesați de informația bibliografică și mai mult de textul
integral, relevant pentru tema căutată. Apreciază recomandările sau sugestiile bazate
pe experienţa de căutare a altor utilizatori. După cum evidenția Calhoun încă din
anul 2005, utilizatorii nu mai folosesc cataloagele online în favoarea instrumentelor
de descoperire a informației, astfel încât tradiționalul OPAC se află într-un evident
proces de declin11.

5. Acces național electronic la literatura științifică și de cercetare. [online]. [Accesat la 4
noiembrie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.anelisplus.ro/?page_id=36.
6. FinELib The National Electronic Library. [online]. [Accesat la 6 noiembrie 2015] .
Disponibil pe Internet la adresa: http://www.nationallibrary.fi/en/libraries/finelib.html.
7. Extend KoBSON subscription, regain access to scientific papers. [online]. [Accesat la 5
noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: https://www.change.org/p/serbian-
goverment-and-ministry-of-science-extend-kobson-subscription-regain-access-to-
scientific-papers.
8. COSEC-Consortium of Slovenian electronic resources. [online]. [Accesat la 5 noiembrie
2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://www.nuk.uni-lj.si/cosec/cosec-eng.html.
9. Library consortia. [online]. [Accesat la 5 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.eifl.net/page/library-consortia.
10. Zecheru, Mihaela. Biblioteca publică în sistemul cunoașterii: percepție și expectanță.
București: Cartea Universitară, 2005, p. 137.
11. Calhoun, Karen. The Changing Nature of the Catalog and its Integration with Other
Discovery Tools. Cornell University Library Ithaca, NY. . [online]. [Accesat la 5 noiembrie
2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.loc.gov/catdir/calhoun-report-final.pdf.
62
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Problemele bibliotecilor legate de actualele sisteme integrate de bibliotecă
Bibliotecile nu trăiesc în izolare, ele sunt instituții dinamice, flexibile,
„organisme în continuă creștere”, deschise schimbărilor tehnologice, intelectuale
și sociale. În contextul actual, bibliotecile trebuie să se reinventeze continuu, să
răspundă provocărilor și să îşi redefinească serviciile, să devină „un al treilea loc”12
atât din perspectiva spaţiului fizic, atractiv și relaxant dar, mai ales din perspectiva
spațiului virtual, al comunicării și al participării. Acest proces poate fi realizat doar
în condițiile unor transformări profunde la nivelul colecțiilor, serviciilor și fluxului
de lucru, al mentalității și pregătirii profesionale a bibliotecarului, precum și la nivel
tehnologic, începând cu cataloagele online și sistemele de bibliotecă folosite până la
pagina web și instrumentele 2.0 implementate.
În ceea ce privește această dimensiune tehnologică, în prezent, bibliotecile
din întreaga lume utilizează trei mari tipuri de sisteme13: sistemele integrate de
bibliotecă devenite deja sisteme tradiționale, platformele de tip discovery services
pentru managementul și accesarea resurselor electronice și sistemele de gestiune a
resurselor în acces deschis cunoscute sub numele de depozite instituționale. În funcție
de resursele financiare disponibile și de deschiderea managerilor la schimbare și
implicarea lor în demersul de aliniere la actualele tendințe de centrare a serviciilor pe
utilizatori și de construcție a bibliotecii 2.0, unele biblioteci au făcut pași importanți
în acest sens prin:
- implementarea serviciilor de descoperire și furnizare a informației cu un
singur punct de acces de tipul „one-stop shopping”, care să permită accesul la întregul
spectru de documente disponibile în bibliotecă, local și la distanță (servicii precum
Summon comercializat de Proquest, EDS susținut de EBSCO, Primo Central Index,
meta-agregator al companiei Ex Libris sau WorldCatDiscoveryServices, soluția
oferită de OCLC);
- achiziția unor produse software, precum Metalib al firmei Ex Libris sau
Millenium Access Plus al firmei Innovative Interfaces Inc. pentru descoperirea, prin
căutare federativă, a resurselor gestionate în baze de date eterogene și distribuite,
deținute de diferite biblioteci independente sau membre într-un consorțiu național,
regional sau internațional, cu posibilitatea desfășurării unor activități de catalogare
prin copiere, astfel încât catalogarea partajată să devină un instrument eficace și
eficient de lucru în colaborare;
- configurarea diferitelor aplicații și interfețe pentru serviciul mobil care să
permită accesul și consultarea rapidă și eficace a resurselor de la distanță, de pe
diferite dispozitive mobile;

12. http://www.slideshare.net/kirchner.terry/library-as-a-third-place-nyla-2008-presentation.
13. Lybrary systems. [online]. [Accesat la 6 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa:
http://lmsguidance.jiscinvolve.org/wp/the-library-service-platform-context/landscape-
library-systems/.
63
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

- instalarea sistemelor specializate în gestiunea obiectelor digitale din colecțiile
proprii bibliotecii cum ar fi sistemul DigiTool al firmei Ex Libris sau prin intermediul
aplicațiilor open-source DSPACE, Greenstone sau Fedora destinate managementului
depozitelor instituționale;
- utilizarea aplicațiilor de gestiune a legăturilor de tip OpenURL (Open URL
link resolvers) către conținutul resurselor electronice achiziționate de bibliotecă
și disponibile pe serverul editorului sau agregatorului care furnizează textul
integral pe bază de abonament, cu posibilitatea de management al drepturilor
de acces în interconexiune cu așa numitele baze de cunoștințe ale resurselor
electronice Knowledge base of electronic resources care gestionează datele cu
privire la pachetele de jurnale electronice/articole abonate de bibliotecă (sistemul
SFX Global Knowledge Base14 al firmei Ex Libris, sistemul EBSCO Integrated
Knowledge Base al firmei EBSCO, sistemul KnowledgeWorks al firmei Serial
Solutions/Proquest, sistemul WorldCat knowledge base al OCLC și V-Link al
companiei Infor15);
- achiziția de aplicații de management al resurselor electronice, prin care
este gestionat întregul ciclu de viață al unei astfel de resurse, de la descoperire și
selecție, continuând cu achiziția și accesul, terminând cu reînnoirea abonamentului
sau anularea acestuia (aplicații precum Verde ERM de la firma Ex Libris, aplicația
V-EyeQ a firmei Infor sau sistemul open-source CORAL16);
- implementarea sistemelor OPAC 2.0 sau Next generation OPAC17 (Primo/
Ex Libris, Iguana/Infor, Aqua Browser/Proquest, Encore/Innovative Interfaces
Inc., sistemul open-source VuFind), sisteme tip discovery services, care se aliniază
cerințelor Web 2.0, în acord cu performanțele modelului Google/Amazon. Aceste
aplicații reflectă o schimbare evidentă în modul de tratare a serviciilor de bibliotecă
care sunt, cu adevărat, orientate către utilizator și nevoile sale, facilitând interacțiunea
dintre bibliotecă și utilizator, permițând utilizatorului să participe la procesul de
prelucrare a resurselor, să devină un interlocutor a cărui părere contează, un co-
creator ale cărui idei sunt folosite, un consultant de încredere în ceea ce privește
politica de dezvoltare a colecțiilor și a bibliotecii în general;
- utilizarea listelor electronice A-Z ale resurselor abonate;
- alinierea la cele mai noi soluții tehnologice din domeniul IT, precum
tehnologiile cloud computing și Data link;
14. Breeding, Marshall. Eresource knowledge bases and link resolvers: an assessment of the
current products and emerging trends . [online]. [Accesat la 6 noiembrie 2015] . Disponibil
pe Internet la adresa: http://insights.uksg.org/articles/10.1629/2048-7754.25.2.173/print/.
15. http://go.infor.com/libraries/solutions/infor-v-link/.
16. http://coral-erm.org/.
17. OPAC 2.0: Next generation online library catalogues ride the Web 2.0 wave! . [online].
[Accesat la 6 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://epubs.scu.edu.au/cgi/
viewcontent.cgi?article=1010&context=lib_pubs.
64
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

- integrarea serviciilor de bibliotecă online cu alte servicii ale instituțiilor
gazdă, cum ar fi serviciile de învățare în mediul virtual (VLE - Virtual Learning
Environment), serviciile financiar–administrative, de secretariat și evidență a
studenților din cadrul universității.
Așadar, se poate constata că bibliotecile sunt nevoite să implementeze,
pe lângă sistemele integrate destinate, în principal, managementului colecțiilor
de documente pe suport tradițional, alte aplicații specializate construite de
vendorii de sisteme integrate, pentru a veni în completarea facilităților existente
cu funcționalități noi, compatibile cu noile tehnologii și standarde, necesare în
contextul actual, de explozie a resurselor din mediul electronic și de dezvoltare în
zona tehnologiilor informației și comunicării.
Această stare de fapt a condus la creșterea bugetului destinat susținerii
procesului de lucru în regim informatizat, la complicarea suportului tehnologic
prin necesitatea de a interconecta o multitudine de aplicații cu sistemul integrat
de bibliotecă care să asigure sincronizarea datelor vehiculate, ceea ce a determinat
furnizorii să își îndrepte atenția către noi produse de bibliotecă care să aducă o
viziune inovatoare, integratoare și în același timp competitivă din punct de vedere
preț - performanță în ceea ce privește modul de gestiune informatizată a tuturor
tipurilor de resurse, dar și a fluxului de lucru.

Platformele de servicii de bibliotecă sau Next generation library systems
Noua generație de produse de bibliotecă denumită Platforme de servicii de
bibliotecă, se constituie într-un set unitar de produse cu funcționalități noi, cu
caracteristici conceptuale și tehnice diferite de cele existente până acum, cu scopul de
a înlocui sistemele și aplicațiile vechi, utilizate oarecum în mod independent unele
față de altele. După cum remarcă Marshall Breeding18, binecunoscutul consultant
și analist tehnic care a introdus termenul în anul 2011, o astfel de platformă de
servicii de bibliotecă poate înlocui trei sau mai multe sisteme: sistemul integrat
de bibliotecă, sistemul de management al resurselor electronice, sistemul de link
resolver și cel auxiliar de management al bazei de date de cunoștințe cu privire la
conținutul digital abonat prin furnizori.

18. Grant, Carl. The Future of Library Systems: Library Services Platforms. In: Information
Standards Quaterly: [online]. Fall 2012, Vol. 24, Issue 4, p. 5 [Accesat la 12 noiembrie
2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.niso.org/apps/group_public/download.
php/9922/FE_Grant_Future_Library_Systems_%20isqv24no4.pdf.
Breeding, Marshall. Introduction and Concepts. In: Library Technology Reports 51.4 (May/
Jun 2015): 5-19. http://search.proquest.com/docview/1682448213/fulltextPDF/8F8C3BAF1
A1D478DPQ/1?accountid=35090.
Introduction and concepts. (2015). Library Technology Reports, 51(4), 5-19. Retrieved from
http://search.proquest.com/docview/1682448213?accountid=35090.
65
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Scopul principal al unui astfel de produs este așadar acela de a consolida,
optimiza și extinde gama de servicii de bibliotecă19. Consolidarea serviciilor se
realizează prin unificarea aplicațiilor/sistemelor de bibliotecă actuale, optimizarea
se obține prin posibilitatea configurării unor fluxuri de lucru eficiente și eficace,
specifice activităților derulate, prin partajarea datelor și prin facilitarea unor servicii
în colaborare, inclusiv prin utilizarea structurii de tip cloud, iar extinderea se
efectuează prin interoperabilitate bazată pe servicii web de tip SOA (Service Oriented
Architecture), pe standardele de comunicare deschisă existente (OpenURL, SRU,
Z39.50, EDI, NCIP, SIP2) și pe interfețele pentru programarea de aplicații (API),
adică prin interconectarea platformei cu alte sisteme externe în vederea redicționării
sau preluării anumitor date către/dinspre exterior.
În mod concret, spre deosebire de sistemele integrate de bibliotecă care știau să
lucreze în modulul de achiziție cu resursele tipărite, platformele actuale pot gestiona
procese de achiziție multiple, pornind de la cele tradiționale și continuând cu achiziția
de resurse pe bază de licențe cu proprietate perpetuă sau de licențe cu proprietate
temporară, achiziția de resurse în acces deschis. În ceea ce privește gestiunea în regim
informatizat a procesului de dezvoltare a colecțiilor, platformele de servicii de bibliotecă
mută centrul de greutate de la modelul „just-in-case” la modelul „just-in-time”20.
Managementul metadatelor poate fi realizat prin intermediul unor scheme diferite,
în funcție de natura resurselor, precum schemele MARC, Dublin Core și XML. Există
suport pentru lucrul în colaborare în consorțiu, suport pentru standardul de conținut
FRBR (Functional Requirements Bibliographic Records) sau pentru schemele de
descriere RDA (Resource Description Access), EAD (Encoded Archival Description)
și MODS (Metadata Object Descriptions Schema). Nu au fost încă implementate
noile formate de metadate specifice linked data precum BIB-FRAME21. Indexul
este unul consolidat, integrând toată gama de resurse din bibliotecă. Managementul
serviciilor pentru utilizatori oferă toate facilitățile existente în tradiționalele sisteme
integrate. În plus, platformele de servicii de bibliotecă vin cu o componentă nouă,
foarte puternică, aceea prin care se face transferul de la managementul informației la
business-ul inteligent22, prin care nu sunt furnizate doar statisticile obișnuite în acord
19. Ex Libris Alma: The next-generation library management solution: [online]. [Accesat la 12
noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://www.exlibrisgroup.com/category/
AlmaOverview.
20. Why Your Library Should Move to Ex Libris Alma : [online]. [Accesat la 12 noiembrie 2015] .
Disponibil pe Internet la adresa: http://www.exlibrisgroup.com/fr/files/Solutions/Alma_Benefits.pdf.
21. Breeding, Marshall. Platforms and discovery. In: Future Tech Strategies forv Libraries:
[online], February 19, 2015. [Accesat la 12 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://
www.slideshare.net/stephenabram1/2015-02-19-platforms-and-discovery.
22. Chad, Ken. Library management system to library services platform. Resource management
for libraries: a new perspective: [online]. October 2015. [Accesat la 12 noiembrie 2015]. Disponibil
pe Internet la adresa: http://www.uksg.org/sites/uksg.org/files/Resource_management_UKSG_
webinar_Oct2015.pdf.
66
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cu indicatorii de performanță enumerați în standardul ISO 11620, ci pot fi înregistrate
și analizate toate activitățile privind circulația tuturor tipurilor de resurse (chiar și
clicurile utilizatorilor care accesează resursele electronice), astfel încât sistemul să
ofere analize de tip prescriptiv, descriptiv și predictiv cu privire la utilizarea resurselor
și serviciilor, în vederea unui management performant al acestor resurse și furnizarea
unor servicii în acord cu nevoile utilizatorilor.
Platformele pot include servicii de descoperire a resurselor sau, în caz contrar,
dispun de protocoalele și interfețele API necesare pentru integrarea cu un serviciu
independent de descoperire a resurselor.

Tehnologiile suport
Dacă sistemele integrate de bibliotecă funcționează pe arhitectura client-server,
aceste platforme sunt construite pe tehnologia SaaS (Software as a Service) specifică
tehnologiei cloud, bazată pe interfață de lucru web, care permite utilizarea 24x7x365
a unui server aflat la distanță în locul serverului local, instituția sau compania care
găzduiește mașina având responsabilitatea securizării, întreținerii și actualizării
periodice a aplicației software, a securității datelor și a accesului. Arhitectura este
de tip multi-tenant, specifică mediului de lucru de tip cloud computing, prin care
o singură instanță a unei aplicații software poate deservi mai mulți utilizatori
independenți, fiecare utilizator fiind denumit tenant și având anumite privilegii de
personalizare și configurare a interfeței de lucru proprii, precum și de configurare/
setare a parametrilor de acces și de lucru specifici (conturi și parole de acces, colecții
virtuale și coduri atribuite filialelor, parametri de circulație corespunzător politicilor
adoptate de fiecare filială în parte etc.). Tehnologia multi-tenant este folosită pe scară
largă de cele mai performante și populare servicii cum ar fi Facebook, gmail sau
Amazon. Chiar și în zona bibliotecilor, există pe piață o serie de produse construite pe
acest tip de arhitectură: baza de date Worldcat, serviciile de descoperire a resurselor
Summon sau EDS.

Modelul cloud-computing: caracteristici
Principalele caracteristici ale modelului cloud computing23 sunt: on-demand
self service (în mod automat, utilizatorul serviciului poate folosi capabilitățile
de calcul ale serverului cum ar fi timpul de procesare sau capacitatea de stocare a
datelor), broad network access (accesul la server poate fi realizat prin rețea, printr-o
multitudine de platforme și dispozitive client), resource pooling (resursele de calcul,
fizice și virtuale ale serverului sunt utilizate dinamic de către diverși clienți, fiind
redistribuite în mod automat în funcție de cererile exprimate de acești clienți), rapid
23. Mell, Peter ; Grance, Timothy. The NIST Definition of Cloud Computing: Recommendations
of the National Institute of Standards and Technology. In: Computer Security [online].
September 2011, p. 2. [Accesat la 12 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://
csrc.nist.gov/publications/nistpubs/800-145/SP800-145.pdf.
67
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

elasticity (serviciul este flexibil, se adaptează și se reconfigurează rapid în funcție
de cererile utilizatorului) și measured services (monitorizare, control și raportare a
modului de utilizare a resurselor și serviciilor folosite). Vendorii de astfel de platforme
de servicii de bibliotecă, care lucrează în regim SaaS, trebuie să dețină certificări ISO
/ IEC 27001 care se referă la securitatea informației în cadrul centrelor de date gazdă,
SAS70/SSAE16 – standard de auditare pentru organizațiile care oferă servicii de tip
cloud și SOC 1 (Service Organization Controls 1) – aplicabile organizațiilor care
furnizează servicii de cloud computing.

Principalii actori de pe piața platformelor de servicii de bibliotecă
Revenind la termenul „library services platform”, așa cum am amintit mai
devreme, acesta a fost introdus încă din anul 2011 de Marshall Breeding24, chiar
dacă cei cinci mari actori de pe piața acestor noi aplicații au folosit alte denumiri.
În lucrarea „Library Services Platforms: a maturing genre of products”25, Breeding
face un scurt istoric al drumului parcurs de acești furnizori și noile lor platforme,
de la lansare și până la momentul actual. Astfel, compania ExLibris (preluată din
2016 de ProQuest26) a folosit termenul Unified Resource Management pentru
sistemul ALMA, al cărui model conceptual a fost inițiat în anul 2009, prima instalare
fiind realizată în 2012 de către Boston College, iar în noiembrie 2015 existând 487
instalări27. OCLC a preferat termenul World Share Management Services, sistemul
fiind utilizat pentru prima oară în 2010 de un consorțiu de biblioteci publice din
America de Nord, în 2014, numărul de instalări ridicându-se la 270, iar în 2015 la 320.
După cum evidențiază Breeding, ambele proiecte sunt de tip greenfield adică folosesc
tehnologii complet noi, care nu preiau componente sau coduri de programare de la
sistemele integrate existente. Alături de aceste două platforme, au fost dezvoltate alte
proiecte, bazate pe sistemele de bibliotecă existente. Sierra de la Innovative Interface
folosește ca suport sistemul Millenium, înregistrând 495 de instalări la sfârșitul anului
2014 și 1740 instalări în 2015. Platforma Intota este un proiect inițiat de Proquest în
anul 2011, care preia elemente de la aplicațiile 360 Link, 360 Core și 360 Resource
Management dar care, în 2015, nu are încă o versiune lansată pe piață.28. Kuali Ole
este o platformă open-source, finanțată de Fundația Kuali, inițiată în 2008, cu 2
instalări în 2015. Toate cele cinci platforme existente pe piață la ora actuală nu au
un modul propriu de descoperire a informației ci funcționează, opțional, în asociere
cu sistemele de descoperire a informației dezvoltate de vendorii respectivi: Alma cu
Primo, WorldShare cu WorldCat, Intota cu Summon, Sierra cu Encore și sistemul
24. E-content in Libraries: Marketplace perspectives. Chapter 1. https://journals.ala.org/ltr/index.
25. Breeding, Marshall. Library Services Platforms: a maturing genre of products. In: Library
Technology Reports [online].Vol. 51, nr. 4, 2015. [Accesat la 12 noiembrie 2015].
26. http://librarytechnology.org/repository/item.pl?id=21519.
27. http://librarytechnology.org/vendors/exlibris/.
28. http://librarytechnology.org/vendors/proquest/.
68
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

open source VuFind, iar Ole Kuali nu are un astfel de serviciu asociat propriu dar
poate funcționa cu sistemele open source VuFind și Blacklight.

Concluzie
Noile platforme de servicii de bibliotecă se află astăzi, după câțiva ani de
dezvoltare, într-un stadiu consolidat și stabil demonstrat prin cele peste 2.500 de
instalări existente în lume în anul 2015, cele mai multe fiind implementate în zona
bibliotecilor universitare. Aceste aplicații reprezintă o nouă etapă în procesul de
modernizare a bibliotecilor, de transformare a acestora în instituții inteligente și
competitive, care contribuie nu doar la descoperirea informației, ci și la crearea de
cunoștințe, oferind utilizatorilor instrumente moderne de utilizare și reutilizare
a informației, de exprimare a creativității, de adăugare de valoare și concretizare a
inovației în procesul de studiu și cercetare.

Referințe
Bahr, Ellen. Dreaming of a Better ILS. In: Computers in Libraries [online]. Oct
2007; 27, 9; ProQuest Central pg. 10 [Accesat la 5 noiembrie 2015].
Breeding, Marshall. Eresource knowledge bases and link resolvers: an
assessment of the current products and emerging trends. [online]. [Accesat la
6 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://insights.uksg.org/
articles/10.1629/2048-7754.25.2.173/print/.
Breeding, Marshall. Library Services Platforms: a maturing genre of products.
In: Library Technology Reports [online].Vol. 51, nr. 4, 2015. [Accesat la 12
noiembrie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.alastore.ala.org/detail.
aspx?ID=11480.
Breeding, Marshall. Platforms and discovery. In: Future Tech Strategies for
Libraries: [online], February 19, 2015. [Accesat la 12 noiembrie 2015] . Disponibil pe
Internet la adresa: http://www.slideshare.net/stephenabram1/2015-02-19-platforms-
and-discovery.
Breeding, Marshall. The Systems librarian: a cloudy forecast for libraries. In:
Information today. [online]. 2011. [Accesat la 7 noiembrie 2015]. Disponibil pe
Internet la adresa: http://www.infotoday.com/cilmag/sep11/breeding.shtml.
Calhoun, Karen. The Changing Nature of the Catalog and its Integration with
Other Discovery Tools. Cornell University Library Ithaca, NY. [online]. [Accesat
la 5 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://www.loc.gov/catdir/
calhoun-report-final.pdf.
Chad, Ken. Emerging technologies and the future of libraries and library systems.
Keynote at the Emerrging Technologies and Future of Libraries: issues and challenges
conference. Gulbarga University, Karnataka State, India. January 20, 2015 [online].

69
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

[Accesat la 5 noiembrie 2015] . Disponibil pe Internet la adresa: http://www.slideshare.
net/kenchad/emerging-technologies-andthefutureoflibrariesjan2015kenchad.
Chad, Ken. Library management system to library services platform. Resource
management for libraries: a new perspective: [online]. [Accesat la 27 noiembrie
2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.uksg.org/sites/uksg.org/files/
Resource_management_UKSG_webinar_Oct2015.pdf.
Directory of Open Access Journals: [online]. Disponibil pe Internet la adresa:
https://doaj.org/.
Ex Libris Alma: The next-generation library management solution: [online].
[Accesat la 12 noiembrie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.
exlibrisgroup.com/category/AlmaOverview.
Grant, Carl. The future of library systems: Library Services Platforms. In:
Information Standards Quarterly: [online]. Vol. 24. Issue 4. 2012. [Accesat la 27
noiembrie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.niso.org/apps/
group_public/download.php/9922/FE_Grant_Future_Library_Systems_%20
isqv24no4.pdf.
Mell, Peter ; Grance, Timothy. The NIST Definition of Cloud Computing:
Recommendations of the National Institute of Standards and Technology. In:
Computer Security [online]. September 2011, p. 2. [Accesat la 12 noiembrie 2015] .
Disponibil pe Internet la adresa: http://csrc.nist.gov/publications/nistpubs/800-145/
SP800-145.pdf.
Zecheru, Mihaela. Biblioteca publică în sistemul cunoașterii: percepție și
expectanță. București: Cartea Universitară, 2005, p. 137.
Wang, Yongming ; Dawes, Trevor A. The Next Generation Integrated Library
System: A Promise Fulfilled :[online]. [Accesat la 27 noiembrie 2015]. Disponibil pe
Internet la adresa: http://ejournals.bc.edu/ojs/index.php/ital/article/viewFile/1914/
pdf.
Ware, Marc ; Mabe, Michael. The STM report: an overview of scientific
and scholarly journal publishing: [online]. Fourth edition. March 2015. [Accesat
la 27 noiembrie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.stm-assoc.
org/2015_02_20_STM_Report_2015.pdf.
Why Your Library Should Move to Ex Libris Alma : [online]. [Accesat la 12
noiembrie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.exlibrisgroup.com/fr/
files/Solutions/Alma_Benefits.pdf.
E-content in Libraries: Marketplace perspectives. Chapter 1: [online]. [Accesat
la 12 noiembrie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: https://journals.ala.org/ltr/
index.

70
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

71
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

BROCINERII

Violeta ionescu, jurnalist
Galaţi, str. Constructorilor, nr. 16, bl. G3, sc. 3, ap. 21, Cod 800352
Tel.: 0749423342, e-mail: violetaionescu1946@yahoo.com

Familia Brociner, celebră în Galații sfârșitului de veac XIX și începutului de
veac XX, era originară din Iași.
Iosef Beer Brander-Brociner, un fost arendaș de la Iași, a venit pe la începutul
secolul al XIX-lea la Galați și s-a reprofilat pe negoț. Era un evreu modern, adept
al curentului Haskala (o mișcare pornită din centrul Europei, pentru emanciparea
evreilor prin cultură și educație), nepot al rabinului Avraham David Wahrmann
(1769-1830), cunoscut în Galiția ca Rabinul din Buczacz.
Iosef Beer Brander-Brociner a mai avut doi frați: S.S. Brociner și O. Brociner,
tatăl doctorului Giuseppe Brociner, avocat la Pisa, Italia și al chimistului Alfons
Brociner din Paris.
Un nepot al lui O. Brociner, Michel Goldenthal, s-a căsătorit la Madrid cu
nepoata unui cardinal din Roma, al cărui străbun tradusese pentru prima dată Biblia
în limba spaniolă după originalul ebraic. Această căsătorie l-a determinat pe ruda sa
din Galați, Iosef Bernard Brociner (președinte al Comunității Evreilor din localitate
între anii 1875-1897) să scrie în memoriile sale: „Gândindu-ne la obârșia familiei
noastre, dând curs fantasiei, ni se prezintă chipul celor doi venerabili prelați de religii
opuse: rabinul din Buczacz și cardinalul din Roma, întâlnindu-se în lumea spiritelor:
își întind mâinile și cardinalul se adresează rabinului cu vorbele profetului Maleachi
(2,10): „Au nu toți un părinte avem?”
Iosif Beer Brander-Brociner, dacă nu a îmbrățișat cariera de rabin, a dorit
să păstreze tradiția de familie și s-a căsătorit cu sora rabinului de Roman, Iankef
Berisch (1825-1840), vestitul predicator der Romaner ruv, colaborator asiduu la
presa evreiască de toate limbile (despre care se știe că a emigrat în Palestina/ Eretz
Israel, la Safed, de unde, în 1846, a fost trimis într-o delegație la Londra, la Sir Moses
Montefiore, pentru a media un conflict dintre acesta și evreii din Eretz - misiune
încununată de succes; drept mulțumire, Montefiore i-a așezat portretul în galeria de
tablouri a familiei sale – eveniment oglindit pe larg în presa evreiască a vremii).
Fiii lui Iosif Beer Brander-Brociner sunt: Iosef-Bernard, Mauriciu, Marcu și
André,- personalități marcante ale Comunității Evreilor din această urbe și nu numai.

JOSEPH BERNARD BROCINER (n. oct. 1846, Iași - d. 1918) - scriitor,
publicist; președinte al Comunității Evreilor (1875-1897); președinte al secției române

72
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

a „Alianței Israelite Universale” (1893), secția română; președintele Comitetului
Central al Reprezentanței Evreilor Pământeni; fondator al „Societății Israeliților
Români”; președinte al Lojei gălățene „Bien”; membru al Capitolului „Discipolii
lui Pitagora”; membru Rozacrucian (în 1885-1886, cu grad de Mare Expert) era de
profesie negustor. A fost prieten cu ministrul Vasile Boerescu, publicist și apologet
intrat în polemica pentru emancipare, cu ajutorul căruia a încercat, chiar dacă nu a
reușit, să realizeze o uniune a comunităților evreiești aflate pe teritoriul românesc în
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
Când a fost ales președinte al Comunității Israelite din Galați, în 1875, a
reorganizat-o pe baze moderne.
În timpul mandatului său și prin eforturile sale s-a ridicat și mărețul Templu al
Meseriașilor din str. Dornei – în perioada de la înființarea Societății Meseriașilor, în
1875 și până la inaugurarea din 1892.
În timpul războiului din 1877, J.B. Brociner era secretar al comitetului pentru
menținerea asistenței sanitare pe câmpul de luptă.
În decembrie 1882, la conferința pe țară a secțiunilor societății de emigrare
„Oliphant”, când s-au stabilit măsuri concrete de organizare și sprijinire a emigrării
evreilor în Țara Sfântă, el a alcătuit un Proiect de Statut pentru „Colonia agricolă
Înfrățirea Zion în Palestina” – denumire care-i aparține.
Pentru a fi mereu informat cu ultimile noutăți, era abonat la „Anuarul israelit”
pe care îl primea regulat prin poștă la Galați (în 1888, numele lui este menționat în
anuar).
În 1889 a fost numit membru de onoare al societății „Maimonides”.
La alegerile de la Comunitatea evreilor din 21 noiembrie 1893, Iosef B.
Brociner a fost ales din nou președinte. Noul comitet, ales în localul Hotelului de
Nord (din curtea viitoarei băi de nord) a înființat secții pentru diferitele atribuții
ale Comunității: Spitalul Israelit; Școala; Binefaceri; Averea obștească; Personal laic;
Personal religios; Donații.
În 1893, sub președinția și conducerea sa competentă, Comunitatea a fost din
nou reorganizată, toate instituțiile evreiești având existența asigurată. Una din măsurile
luate a fost atunci trecerea Spitalului Israelit în administrarea și subvenționarea directă
a Comunității, pentru a nu se mai produce sincope în activitatea acestei importante
instituții de sănătate.
O altă măsură de protecție socială luată de el în acest an a fost și înființarea
Cantinei și a Dormitorului (Azilul de Noapte), care au funcționat până în 1895.
La Cantină, zilnic se împărțea pâine și ceai săracilor, fără deosebire de religie și
naționalitate.
În zilele de 25-26 martie 1896 are loc, la Galați, Adunarea generală a
delegaților comunităților israelite din România, la care sunt prezenți reprezentanți ai
19 comunități – 12 din Moldova, inclusiv Iași, 6 din Muntenia și una din Dobrogea.

73
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Animatorul adunării a fost președintele J.B. Brociner, care a arătat drepturile de care
se bucurau în trecut comunitățile, conform ofisului domnesc dat la București în 1851
și a prezentat un proiect de statut al comunităților spre a fi înaintat guvernului.
La 10 mai, 1896, Joseph Brociner a publicat un articol în broșura: Adunarea
generală a Reprezentanților Comunităților Israelite din România. III. Memoriu și
documente istorice despre Comunitățile Israelite în România, (tipărită prin grija J.O.B.B.,
Loje „Bien” 382, Galatz, 1896, Caiet No. 22), din care extragem: „Adunarea generală
a Reprezentanților Comunităților israelite din România, ce s-a ținut la Galați, în zilele
de 25-26 martie a.c. a dezbătut și adoptat un statut general pentru organizațiunea
Comunităților religioase israelite, publicat în broșura nr. 1 și care proiect, împreună cu
petiția publicată în broșura 2 se va supune Dlui Ministru de Interne...”
J.B. Brociner mai scria în această broșură: „Este incontestabil că, oriunde
s-au stabilit evrei, după exilarea lor din Palestina, de îndată au fondat o comunitate
religioasă, ceea ce se vede confirmat în Șulhan Aruch (Corpus Juris al evreilor), partea
Hoșen Mișpat (codicele civil și penal) care stipulează ca fiecare Comunitate de cel
puțin zece familii evreiești, ce locuiesc acolo, având o școală și o sinagogă, trebuie să
numească, prin sufragiu, un jurisconsult în funcțiunea de judecător ce poartă numele
de Rab, dacă a depus un examen și a obținut de la un Rabin brevetul de Maestru de Rit
și de Drept. Dacă nu posedă un astfel de brevet, se numește numai Dain”.
La 23 aprilie, fiindcă măcelarii continuau să evite a plăti gabela, are loc, în
localul Școlii de băieți nr. 2, din strada Speranței/ Col. Boyle de mai târziu, o
consfătuire la care au fost chemați delegați din toate sinagogile și societățile israelite,
pentru a decide crearea unui organ central de conducere, alcătuit din delegații tuturor
sinagogilor și societăților evreiești din localitate.
La 27 aprilie s-a votat regulamentul pe baza căruia să funcționeze Adunarea
reprezentanților Comunității: „Art. 1. Pentru a asigura existența Epitropiei
Comunităței și a tuturor Instituțiunilor de Cult, de Caritate și de Instrucțiune
dependinde sau susținute de ea, se instituie un corp compus din delegați provenind
din diferite Sinagogi și Societăți filantropice Israelite aflătoare la Galați, sub denumirea
de Adunarea reprezentanților Comunității Israelite din Galați, cu sediul în această
Comunitate.”
La 30 decembrie, Epitropia comunității a cerut sprijin autorităților pentru a
putea menține gabela, însă primarul Costache P. Malaxa a refuzat orice intervenție în
această chestiune.
În 1892 J.O.B.B. Loge „Bien” publică broșura No. 382-Galatz 1892, Caiet No.
10, „Chestiunea epitropielor așezămintelor filantropice israelite din țară”, Galatz,
Tipo-Zincografia „Națională” A. Friedmann, 1892, cu o prefață („Cuvântul nostru”)
semnată de președintele Lojei Bien, J. B. Brociner, Galați, 2 dec. 1892.
La 26 ianuarie 1897, președintele Brociner și-a dat demisia. Comunitatea
trecea printr-o perioadă dificilă.

74
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Moses Schwarzfeld (1857-1943), istoric și publicist, a scris despre studiile
și colectiile de documente publicate de I. B. Brociner, care a fondat „Societatea
Israelitilor Români”, pentru a-i uni pe evreii români și a le sprijini interesele.
Joseph Bernard Brociner este autorul lucrărilor: „Chestiunea Israeliților
Români” (doar volumul I) și „Chestiunea epitropiei Așezămintelor filantropice israelite
din țară” (editată de I.O.B.B. Loge Bien 382 Galatz, 1892, la Galați, Tipo-Litografia
„Națională” A. Friedmann). În prefața intitulată „Cuvântul nostru”, J.B. Brociner
scrie, la 2 decembrie 1892: „Proiectul de regulament pentru epitropia așezămintelor
filantropice israelite din țară, publicat în Caietul nr. 9, a primit din partea Revistei
israelite din București, ziar clerical, o critică și o combatere din cauză că pentru motive
de oportunitate am eliminat din acest regulament tot ce este relativ la religiune și la
Cultul israelit”.
Motivația acestei omisiuni era, în opinia autorului, justificată astfel: Am greșit
numai având crezul într-o evoluție progresistă din partea celor ce se numesc la noi „Clei
Coideș” (clerici). Speram însă că opiniunea publică israelită, destul de luminată, va ști
și înțelege că nu pe această cale și cu aceste mijloace putem să ajungem la scopul dorit.
Unei deputațiuni care au solicitat în favoarea așezămintelor noastre filantropice dreptul
de persoană juridică, spre a putea avea o existență trainică, un ministru a răspuns:
„faceți unire între voi, depărtați dezbinarea ”. Astfel să fie și cuvântul nostru. (...)
Dorul acestei reviste clericale nu este nimic fără Dumnezeu, ci nimic fără slujitorii lui
Dumnezeu și deci la o parte filantropia umanitară și tot ce este al secolului civilizațiunii.
În 1897, apare la București ziarul „Emanciparea” (a nu se confunda cu cel din
1891), organul Asociațiunei Generale a Israeliților Pământeni, care „luptă pentru
emanciparea evreilor născuți pe pământul scump al României și a acelora care au
satisfăcut voios legea recrutării.” Numai că, după Congresul Mondial Sionist de la
Basel, sioniștii au venit în forță și asociațiunea s-a dizolvat, iar ziarul a dispărut.
La această publicație a colaborat, susținând dreptul evreilor la emancipare, și J.B.
Brociner, despre care s-a spus că „a fost unul din marii ziariști evrei din România”,
cel mai mare dintre frații Brociner și cel mai activ gazetar dintre ei. El a pus multă
pasiune în lupta sa pentru emanciparea politică a evreilor români. În sprijinul acestei
idei, a publicat cărți și reviste.
A prezidat primele congrese ale Comunităților evreiești din România, a fost
pionul principal al Uniunii Comunităților evreiești din România și președintele
Reprezentanței Evreilor Pământeni.
Studiile și colecțiile de documente publicate de J.B. Brociner, care a fost și
fondator al „Societății Israeliților Români”, au fost publicate de Hr. Moses Schwarzfeld
(1857-1943) în „Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație”.
Lucrarea „Chestiunea Israeliților Români” este polemică; în anexă publică și
documente privind istoria evreilor din Principate în secolele 16-19, unele dintre ele
utile și astăzi (după verificări prealabile), altele false sau traduse în mod eronat din alte

75
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

limbi, inclusiv ebraică. Nu avea discernământ istoric științific, deși reflecta situația la
nivelul epocii lui; cărțile au apărut la sfârșitul secolului 19 și la începutul secolului 20.

Mauriciu Brociner (n. 1850, Iași - d. 18 iulie 1946, București), al doilea
din cei patru fii ai lui Iosif Beer Brander Brociner, a fost militar și diplomat, erou
al Războiului de Independență al României. A locuit la Galați. Avea studii înalte, a
urmat Academia de Comerț din Viena. La întoarcerea în țară s-a înrolat voluntar,
făcându-și stagiul militar la Regimentul 8 de linie, unde a obținut gradul de sergent.
În timpul Războiului de Independență a fost mobilizat și a trecut Dunărea împreună
cu regimentul său. În timp ce se aflau la Verbița, un sat dinaintea Plevnei, regimentul
a primit o telegramă în care se anunța că Mauriciu Brociner, în urma unui examen pe
care îl susținuse înaintea plecării pe front, a fost înaintat la gradul de sublocotenent. A
insistat să rămână alături de camarazii săi de arme și să lupte, deși ar fi putut să plece
la batalionul de miliție din București, noul post ce i se încredințase. Era la 28 august
1877. La 30 august 1877, în cursul luptelor pentru cucerirea redutei Grivița, sergentul
Mauriciu Brociner a preluat comanda batalionului după moartea căpitanului Valter
Mărăcineanu și a înfipt steagul român pe redute – împrejurare în care a fost rănit. A
fost avansat la gradul de sublocotenent și este primul evreu român care a primit grad
de ofițer în timpul războiului. Ulterior a ajuns la gradul de colonel.
În 1877, Mauriciu Brociner era deja membru al Capitolului „Discipolii lui
Pitagora” din Galați.
În 1879, prin Decretul regal 255, un număr de 883 evrei români care au luptat
în război, cu Brociner în frunte, au primit cetățenia română, care până atunci nu se
dădea necreștinilor.
După război, a fost consulul României la Frankfurt, director al Mareșalatului
Palatului Regal (sub Regele Carol I) și secretarul Reginei Elisabeta. Era apreciat și
invitat în anturajul reginei Elisabeta (poeta Carmen Sylva).
Regretatul preot profesor Petre Diaconu, de la Institutul de Arheologie din
București povestea că, prin anii 1945-1946, l-a văzut pe colonelul Mauriciu Brociner
în parcul Cișmigiu din București, bătrân, înconjurat de mulți prieteni, poate din
armată, foști colegi sau foști subalterni - probabil cu ocazia vreunei aniversări.

Marco Brociner (n. 20 octombrie 1852, Iași - d. 12 aprilie 1942, Viena), al
treilea fiu al lui Iosif Beer Brander Brociner, a fost scriitor de limba germană, cu opere
având mai ales tematică românească și publicist, stabilit ulterior în Austria.
Autor de romane și piese de teatru, ca formație fiind filolog (licențiat în
filologie germană) și jurist, a scris în limbile română și germană. Era prim redactor la
„Bukarest Tagblatt”, apoi în presa vieneză.
După absolvirea studiilor secundare la Iași a urmat dreptul la Leipzig și filosofia
la Heidelberg. Încă din vremea studiilor la Leipzig, a colaborat la ziarul evreiesc din

76
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

patrie, Vocea Apărătorului. Revenit în țară, în anul 1880, a înființat ziarul în limba
germană Bukarester Tageblatt, devenind redactorul său șef. A publicat în acest jurnal
numeroase articole și povestiri.
În anul 1885 Marco Brociner a fost expulzat din România de către autoritățile
de atunci ale statului, împreună cu alți zece intelectuali evrei, între care Moses Gaster,
Moses Schwarzfeld etc. S-a stabilit la Viena și, din 1888, a fost redactor la Neues
Wiener Tagblatt.
În activitatea sa publicistică a consacrat un spațiu semnificativ apărării
drepturilor minorității evreiești în țările unde a trăit, precum și apărării intereselor
țării în care s-a născut, România.
A murit la 90 ani, în 1942, epuizat de ani, dar și de suferințele îndurate într-un
ghetou evreiesc din Viena. După ce nu mai era printre cei vii, în anul 1943, Teatrul
Național Ceh din Praga a pus în scenă opera muzicală „Nuntă boierească”, o adaptare
după „Nunta din Văleni” a lui Marco Brociner. Un gazetar din Praga, de origine român,
Traian Ionescu-Nișcov, a trimis la București o cronică a spectacolului, care a apărut
în „Revista Fundațiilor Regale”, în care scria că „n-ar fi prea târziu ca Teatrul Național
din București să reprezinte această dramă, aducând astfel acasă elemente românești
împrumutate de un străin cu 50 de ani în urmă”... Gazetarul nu îl cunoscuse pe Marco
Brociner, nu știa cine era și, mai ales, nu știa că fusese evreu, iar cererea sa, în 1943,
era utopică...
A publicat mai multe romane și nuvele. Dobrogeanu-Gherea l-a caracterizat
drept „descriitor al vieții țărănești”: Die Zukunft des deutschen Liberalismus (1879),
Aus zwei Zonen, nuvele (1880), Ionel Fortunat, roman, 2 volume. (1890), Aus der
Tragikomödie des Lebens. Deutsche und rumänische Geschichten (1890), Radu Gleva,
roman, 2 volume, Doktor Hamlet und anderes, nuvele (1891), Rauschgold povestiri
(1893), Der neue Glaube, roman. (1898), Weihrauch, roman, Die Hochzeit von
Valeni, piesă de teatru bazată pe romanul Ionel Fortunat, 1886, Das Blumenkind und
andere Novellen Editura A. Hartleben, Wien-Leizig, 1900, Das Volk steht auf, roman
social despre răscoala din 1907, Eine Hochzeit mit Hindernissen u.a. humoristische
Erzählungen, Ed. Kriterion, București, 1972.
Și-a transformat romanul „Ionel Fortunat” în piesă de teatru, Die Hochzeit von
Valeni”, („Nuntă la Văleni”), care a fost reprezentată la „Volkstheater” din Viena, timp
de 150 de zile la rând, ca și la alte teatre germane sau din America.
O casă de film germană a ecranizat piesa – eveniment care marchează o
premieră pentru țăranii români, care pentru prima orară apar într-un film.
O altă piesă a sa, „Hinter dem Vorhang” („În spatele perdelei”) a avut de
asemenea un succes nemaipomenit, fiind jucată timp de trei luni neîntrerupt la
Burgtheater din Viena.
Romanul „Der Volk steht auf ” („Se ridică poporul”) are ca subiect, în premieră
în literatură, răscoala țăranilor din 1907.

77
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Un urmaș al acestei strălucite familii, domnul Arthur Brociner, care acum
locuiește la Vancouver, Canada, ne-a trimis online patru dintre capitolele cărții lui
Ludwig Ganghofer, „Lebenslauf eines Optimisten” (Viața unui optimist), în care este
vorba despre prietenul autorului, Marco Brociner:
„Despre stră-unchiul Marcu - ne scrie Arthur Brociner - am citit și dintr-o
carte a unui neamț care a fost coleg cu el. Cartea conține o descriere foarte frumoasă
a tânărului student Marcu Brociner, cât și povestioare (amintiri) despre vremurile
petrecute împreună de cei doi tineri în vremea studenției lor.
Pentru a afla mai multe despre personalitatea tânărului Marco Brociner despre
viața lui în timpul studenției la München și despre prietenii lui, este interesant de
citit mai ales ultimul capitol al volumului „Buch der Jugend” (Cartea tinereții), cât și
primele patru capitole din „Buch der Freiheit” (Cartea libertății). Deși nu este o mare
capodoperă, mie mi-a facut plăcere să citesc această carte, nu doar pentru că aduce
vorba despre un străbun al meu, ci și în special datorită stilului vioi în care este scrisă.
Marco Brociner a studiat mai întâi filozofie la Heidelberg, apoi la München.
Mai târziu s-a mutat la Viena, iar din 1888 a fost editor la „Neues Wiener Tagblatt”.
Împreună cu prietenul său din tinerețe, scriitorul german Ludwig Ganghofer, Marco
a făcut un film, cu compania vieneză Kolm - Flek Wiener Kunstfilm – „Die Hochzeit
von Valeni” (Nunta din Văleni), după o piesă de teatru pe care cei doi o scriseseră
împreună în 1889. Premiera filmului a avut loc în 1913. Marco a lucrat și ca regizor la
această companie, Wiener Kunstfilm, și a regizat filmul „Das Zauberlied” (Cântecul
fermecat), tot în 1913. De altfel, Ludwig Ganghofer, a scris în amintirile sale despre
prietenul lui din anii studenției, Marco Brociner. Cartea se întitulează „Lebenslauf
eines Optimisten” (Viața unui optimist) - o trilogie: Kindheit, Jugend, Freiheit
(Copilăria, Tinerețea, Libertatea).
Mai apoi, Marco Brociner a mai scris printre altele încă 3 scenarii de film:
„Die Ehe der Lea Psantir” (Nunta lui Lea Psantir) (1918), „Sklaven der Liebe” (Sclavii
iubirii) și „Das Weib ist bitter” (Nevasta este supărată) (1924).”
1. Marco Brociner era autorul piesei „Femeia este amar”, cu care, la 29 ianuarie
1924, se deschidea Teatrul Modern din Viena, sub conducerea lui Robert Blum.
Un descendent, dl Arthur Brociner, ne-a trimis online sinopsis-ul filmului
„Sklaven der Liebe” (1924) – „Nunta țigăncii din Văleni”, de Marco Brociner, pe care
îl redăm aici:
„În urma unui accident, Ionel, fiul boierului Fortunat este dus pentru îngrijiri
în coliba frumoasei țigănci Sanda. În sufletul acesteia se naște o puternică iubire care
dăinuie și după plecarea tânărului. Cu încuviințarea tatălui ei, țiganca este luată și
crescută la curtea boierului Nottara. Cu timpul, ea devine o domnișoară elegantă
care, pentru a-și menține privilegiile, acceptă căsătoria cu bătrânul boier.
Filmul este versiunea românească a peliculei germane „Sklaven der Liebe”
din 1924, regizat de Carl Boese, după o nuvelă scrisă de Marco Brociner și Ludwig

78
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Ganghofer. La scenele filmului german se adaugă câteva scene filmate în România,
sub conducerea lui Jean Mihail. Regia Carl Boese, Jean Mihail. Cu: Ellen Kurti, Mielu
Constantinescu, Adriana Șerban, Ludwig Rex.”

Andrei (André) Brociner (n. 1854 Galați – d. București), fratele cel mai mic,
a fost activist comunitar la Galați, publicist și poet (a publicat un volum de poezii),
traducător, sionist convins, încă înainte de apariția marelui sionist mondial Theodor
Herzl.
În 1877 făcea parte din primul Comitet școlar al Comunității Israelite din
Galați și, din această perspectivă, el a fost un animator fervent al învățământului
evreiesc gălățean.
La 1 decembrie 1898, la inițiativa lui André Brociner, se înființează societatea
caritabilă „Nediwas Nușim”, care în 1899 a fondat „Ospătăria populară pentru
familiile nevoiașe”.
Și tot la inițiativa sa, în 1899, a luat ființă Școala israelito-română de fete din
strada Hagi Stoian, condusă de Silvia Schmierer.
A fost membru și apoi președinte al Lojei „Bien” de la Galați, între 1900-1902.
La 11 Mai 1924 a participat, în sala Teatrului „Central” din Galați, la un
eveniment deosebit pentru Școala Israelito-Română de Fete din Galați, pe care a
inițiat-o: aniversarea a 25 de ani de existență (în 1931, la data redactării monografiei
comunității evreilor din Galați, el nu mai trăia).
În 1925, André Brociner publică volumul: „Geneza primei școli mixte israelito-
române de fete și a Azilului de bătrâni din Galați”.
În 1930 publică „File culese”.
Vorbea curent limba ebraică, convins în reînvierea ei. În timpul Războiului
de Reîntregire (avea 70 de ani), s-a angajat, voluntar, ca infirmier-șef la spitalul de
campanie „Speranța” din Galați.
A fost animatorul mai multor asociații culturale și filantropice, dar mai ales,
președintele societății „Maimonides” și prieten cu reputatul filolog Moses Gaster, cel
care, după ce a fost exilat din România, a ajuns Prim Rabinul Londrei.
Pasionat de literatură și posedând vaste cunoștințe lingvistice în mai multe
limbi, André Brociner nu numai că avea ușurința de a scrie, dar a și tradus în limba
română mai multe romane.
Un urmaș al unuia din acești frați Brociner, fără a ști însă care, probabil din
partea lui Andre Brociner, a fost doctorul Solomon Brociner din Galați, care la
rândul lui a avut un fiu, Arthur Brociner, cel care trăiește acum la Vancouver. Soția
lui Solomon și mama lui Arthur, doamna Hannah Gertrude, născută Perlman, era
profesoară, prin anii 1970, de franceză și germană, la Liceul nr. 3 din Galați (fostul
Liceu Israelit, acum Colegiul Alexandru Ioan Cuza) și de ea își amintesc dna Florina
Haimovici, fiica doctorului radiolog Poldy Haimovici, de la Spitalul Municipal din

79
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Galați, care a avut-o profesoară de franceză, și dna Violeta Blumer, soția actualului
președinte al Comunității, Sorin Blumer, care de asemenea ne-a relatat că i-a fost
elevă la clasa de germană, pe vremea când profesoara Hannah Brociner era vaduvă și
băiatul ei, Arthur, era elev la școala generală. Locuiau în Galați, cartierul Țiglina II, și
din amintirile dnei Violeta Blumer aflăm:
„Doamna profesoară Brociner era o doamnă desăvârșită, elegantă și cu o ținută
impecabilă, ceea ce a impus și elevelor ei, dar și o gospodină care știa să primească și
să fie o gazdă amabilă pentru toți cei care îi treceau pragul – ne spune doamna Violeta
Blumer. A emigrat în Israel, împreună cu fiul său. Între timp, ea a decedat, iar fiul s-a
căsătorit, are la rândul său un fiu, Dave, și o fiică Eleanor și s-au stabilit împreună la
Vancouver.”

*

Relatările lui Arthur Brociner
(prin corespondență online, la recomandarea președintelui actual al
Comunității Evreilor din Galați, dl Sorin Blumer și a soției sale, dna Violeta Blumer)

Despre Arthur Brociner aflăm că s-a născut la Galați, în 1960; s-a înscris
mai întâi, în 1973, la Liceul „Mihail Kogălniceanu”, apoi, în 1975, la Liceul „Vasile
Alecsandri”, pe care l-a absolvit în 1977. În 1988 a absolvit Universitatea din Galați,
Facultatea de Inginerie Navală, iar în 1997 s-a mutat în Sunnyvale, California. În
2006 a început serviciul la Chemposite Inc., unde a lucrat până în 2007, an în care
a absolvit absolvit British Columbia Institute of Technology. În 2008-2001 a lucrat
la DTL Hydro, iar în 2012-2013 a lucrat la Sepro Mineral Systems Corp. În prezent
locuiește la Vancouver, British Columbia.
Despre mama sa, doamna profesoară Hanah Brociner, el ne relatează: „Mama
mea a absolvit Facultatea de Filologie din Iași cu trei licențe: lb. română, germana
și franceza. După absolvirea facultății ea a predat lb. română la Buhuși, unde a fost
repartizată.
După ce s-a măritat, ea s-a mutat la Galați, unde a predat vreme de câțiva ani
lb. franceză la Liceul „Mihail Kogalniceanu”, lb. germană și franceza la Liceul „Vasile
Alecsandri”, iar apoi lb. germană la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”.
După ce s-a pensionat, ea a predat lb. germană la Universitatea Populară.”
La întrebările noastre despre genealogia ilustrei sale familii și mai ales din ce
ramură a ei provine el însuși, domnul Arthur Brociner ne-a răspuns:
„Eu am încercat să alcătuiesc un arbore genealogic al familiei mele, dar în ceea
ce privește familia Brociner nu am reusit să merg mai departe decât bunicul meu
patern, Josef Brociner (altul decât Josef Bernard Brociner – n.n.). Nu am reușit să
aflu nimic despre părinții lui, nici despre alți membri ai familiei lui, cum anume se

80
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

înrudea el cu ceilalți Brocineri. Atât bunicul meu Josef, cât și tatăl meu, Solomon, au
decedat când eu aveam doar 6 ani. Degeaba am încercat eu s-o iscodesc pe mătușa
mea - sora tatălui meu, cât și pe unchiul meu, fratele lor. Ei nu mi-au putut oferi nici
o informație în această privință. Se pare că tatăl lor, Josef, nu le-a spus absolut nimic
despre rudele lui. Acest mister total se datorește faptului ca bunicul meu Josef era un
om extrem de tăcut.
Îmi amintesc despre el cum mă supraveghea mereu când părinții mei erau
plecați la serviciu. Îmi amintesc cum mă lua la plimbare, cum mă ducea la sinagogă
în fiecare sâmbătă, dar nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată spunând mai mult de
o vorbă-două și acestea cu foarte rare ocazii. Mie nu mi-a adresat niciodată vreun
cuvânt. Mă striga doar pe nume și-mi făcea semn să-l urmez. Știu bine că m-a intrigat
mult acest fapt, dar am observat că nici cu părinții mei nu era mai comunicativ. Așa se
explică faptul că nimeni, nici măcar copiii lui, nu a aflat vreodată nimic despre rudele
din partea tatălui lor.
Pentru a putea înțelege firea taciturnă a lui Josef Brociner, trebuie înțelese
vremurile în care el a trăit, necazurile prin care a trecut. După absolvirea liceului,
Josef Brociner a fost trimis la Viena la un unchi al lui (la Marcu Brociner - n.n.),
pentru a urma studii superioare. A învățat contabilitate la academia comercială din
Viena, iar după absolvire s-a întors acasă și l-au însurat cu Gisela Milstain, una din
fiicele unui negustor gălățean foarte bogat.
Josef și Gisela au avut patru copii: o fiică și trei fii. Dar pe când aceștia erau
încă foarte tineri, au început să treacă prin vremuri foarte grele: mai întâi, prigoana
legionară s-a abătut asupra tuturor evreilor, apoi Antonescu, aliatul lui Hitler.
Bunicul Josef și cei doi fii mai mari erau mereu hărțuiți, chemați la poliție, trimiși la
muncă forțată. Copiii evrei nu aveau voie să meargă la școală. Școlile evreiești au fost
închise. Ei au trebuit să își continue învățătura în clandestinitate. Auzind zvonuri că
evreii urmau să fie deportați cu toții în Transnistria, Josef și Gizela au hotărât să-și
salveze copii, trimițându-i în Palestina, printr-o organizație sionistă care se ocupa cu
imigrarea clandestină a evreilor. Au reușit să-i trimită acolo doar pe cei doi fii mai
mici, Haskal și Meir, unchii mei. Bunicul Josef și tatăl meu, Solomon, au fost băgați
la închisoare: tatăl meu la Doftana, iar bunicul la Târgu Jiu. Bunica Gisela și mătușa
mea, Silvia, au fost deținute cu domiciliu forțat. După război au fost cu toții eliberați,
dar apoi guvernul comunist le-a luat casa și depozitul de vinuri. Apoi bunica Gizela
a murit de inima rea, iar în 1956 Meir, fratele cel mai mic al tatălui meu, a murit de
cancer în Israel, iar fiul acestuia, Amihai, a căzut în război. Celălalt unchi al meu,
Haskal, a emigrat din Israel în SUA. Nu este greu de înțeles că în asemenea condiții
bunicul Josef nu s-a ocupat să le transmită informații genealogice celor doi copii ai
lui care au rămas în România.
Nu știu din care din cei patru frați se trage bunicul meu, Josef. Cred că am
putea proceda prin metoda eliminării.

81
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Eu nu cred ca bunicul meu Josef să fi fost fiul lui Josef B. Brociner. La noi,
evreii, copiii în mod tradițional nu primesc numele tatălui lor, decât în cazul în care
tatăl este decedat la data nașterii copilului. Copiii evrei (de ambele sexe) nu primesc
numele nici unei rude aflate în viață la data când aceștia s-au născut. Cel puțin în
acele vremuri această tradiție era strict respectată, nu doar în România, ci și pe plan
internațional. Chiar și acum cred că se mai respectă această tradiție. Nu am auzit
vreodată despre un evreu cu sufixul Jr. sau Sr., sau al ll-lea, al III-lea etc.
Cât despre Mauriciu, eu știu că el nu a avut copii.
Marcu Brociner, din câte știu eu, a locuit o vreme la Viena (deci e posibil ca
acest Marcu să fi fost unchiul la care a fost trimis Josef la Viena), apoi se pare că ar fi
emigrat în Italia, dar nu pot afirma aceasta cu certitudine.
Există, deci, două variante: Josef a fost ori fiul lui Andrei, ori al vreunui văr al
acestor patru frați Brociner. Eu înclin să cred ca Josef a fost fiul lui Andrei, dar nu
dispun de nici un fel de date care să confirme această ipoteză.
După cum am mai afirmat, eu am încercat să o iscodesc pe mătușa mea Silvia,
fiica lui Josef, cât și pe unchiul meu Haskal din SUA, fiul lui Josef, singurii care
mai erau în viață pe când eu eram la vârsta la care au început să mă intereseze date
genealogice. De fiecare dată când i-am întrebat pe aceștia despre rudele noastre, ei
mi-au spus că nu știu nimic despre rudele lor din partea tatălui lor, Josef, dar mi-au
dat multe informații despre rudele din partea mamei lor, Gisela.
Cât despre mama mea, pe ea o chema Hanna Gertrude, născută Perlman. Eu
am locuit în Galați la blocul C13, chiar în spatele blocului M1, vizavi de hotelul Turist.
Gândurile despre mama mea (scrise după ce ea a murit, și puțin revizuite
câțiva ani mai tarziu) au fost scrise în limba engleză, pentru că erau destinate în
special rudelor mele din străinătate, care nu apucaseră să o cunoască.
Despre cei patru frați Brociner, îmi dau seama că este foarte ciudat faptul că ei
nu au lăsat nicio urmă de amintire în familia mea, decât faptul că bunicul Josef a fost
ajutat de către un unchi vienez, la începutul studiilor sale la Viena. Nu am de unde ști
ce s-a întâmplat mai apoi, de ce nu a păstrat legături cu rudele lui. Cine știe, poate că
Brocinerii s-au certat cu negustorul Milstain, socrul lui Josef. Aceasta este bineînțeles
doar o presupunere a mea. Eu personal nu cred că aș putea avea vreun fel de relații cu
un negustor, pentru că simt o puternică aversiune față de membrii acestei bresle. Josef
a avut probabil de ales între rudele sale și rudele nevestei. În orice familie, de obicei
soția este aceea care are influența hotărâtoare, iar ea este în cele mai multe cazuri
extrem de atașată de rudele ei.
Iar despre presupusele motive ale firii taciturne a bunicului Josef, este de înțeles
că a fost determinată de prigoana legionară și antonesciană, munca forțată, anii de
închisoare, despărțirea de fiii lui cei mai tineri, apoi faptul că guvernul comunist le-a
confiscat casa și negoțul de vinuri, decesul soției, apoi decesul fiului său mezin, cât
și al fiului acestuia – toate astea nu cred că ar fi de natură să înveselească pe nimeni

82
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

și, cu atât mai puțin să inducă o stare prielnică depănării de amintiri despre familie.
Părerea mea este că orice amintire a unei zâzanii de familie ar putea păli până la
dispariție totală pe fondul grozăviilor suferite de bunicul meu Josef.
Poate că cei care nu sunt pe deplin informați despre toate ororile suferite de evrei în
vremea dinaintea și din timpul războiului, iar mai apoi de prigoana comuniștilor împotriva
celor cu „origine nesănătoasă”, nu vor putea înțelege starea de demoralizare la care poate fi
adus cineva, silit să treacă prin toate aceste nenorociri. Desigur, unii reacționează în mod
diferit în asemenea situații, dar eu îmi pot explica amărăciunea sărmanului meu bunic,
mai ales după ce i-au murit soția, fiul cel mai mic și tânărul nepot.
Eu am apucat doar prigoana comunistă, demolările, mutările forțate în
apartamente la bloc. Nouă ne naționalizaseră conacul, toată grădina cea imensă și
depozitul de vinuri, apoi în 1965, pe când eu aveam 5 ani, ne-au demolat și ne-au mutat
cu chirie într-un apartament nenorocit de 2 camere, care dădeau una în alta. Eram
patru persoane: bunicul Iosef, tatăl meu, mama mea și cu mine. Cand mama mea s-a
dus la IGLAC să îi roage să ne dea măcar un apartament de 3 camere, i-au răspuns cu
cinism: „Soțul dumitale are cancer, nu mai are mult de trăit, la fel și bătrânul. Nu veți
putea rămâne 2 persoane în 3 camere – spațiu excedentar”. Din informațiile noastre,
în 1930-31, bunicul lui Arthur, Iosef M. Brociner, locuia în Galați pe str. Col. Boyle
28 și era unul dintre puținii, la acea vreme, deținători ai unui post telefonic, cu nr. 50.
În 1936-38, se mutase pe str. Macedon 5 – așa cum l-am găsit în Anuarul acestor ani,
trecut la rubrica: „contabili autorizați”.
„După război, bunicii mei – ne scrie Arthur Brociner - s-au mutat în Mazepa, la
conacul părinților bunicii Gisela, pe strada Sf. Vineri. Aveau acolo în curte și depozitul
de vinuri. Curtea se întindea până la str. Brăilei. Totul a fost apoi naționalizat.”
De unde vine inițiala „M” în numele lui Josef Brociner, tot Arthur precizează:
„Obiceiul de a folosi inițiala tatălui este, cred, rusesc. În cazul de față este foarte probabil
ca inițiala „M” să fi fost a numelui mijlociu, care poate fi al unui membru din familie ce
nu mai era în viață la data nașterii lui. Dar nu e o regulă, pentru că, de exemplu, pe mine
mă cheamă și Otto, dar nu am auzit să existe un alt Otto în familia mea.”

Invitație la botez
Prin intermediul dlui Puiu Lorberblatt suntem în posesia unei invitații, din partea
lui Josef și Gisela Brociner, la botezul fiului lor, Maier. Iată ce ne spune Arthur despre ea:
„...Această invitație este a bunicilor mei paterni, Josef și Gisela Brociner. Maier/
Meir Brociner a fost fiul lor mezin (unchiul meu), care după cum am relatat deja a
fost trimis în Palestina împreună cu fratele lui, Haskal, în timpul celui de-al doilea
război mondial și a murit acolo, de cancer”.
Pe Maier Brociner l-am mai găsit și ca absolvent al Liceului Comunității Evreilor
din Galați, promoția din 1936, care trebuia să termine liceul în 1944. Maier nu l-a mai
terminat, el fiind trimis de tatăl său, așa cum s-a zis mai sus, în Palestina, în 1941.

83
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Coincidentia oppositorum – principiul
„cuantic” al unităţii lumii în filosofia lui
Nicolaus Cusanus
Bogdan Silion, profesor, doctor în filosofie
Galaţi, str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr. 43, bl. Lotus 2, ap. 42, Cod 800418
Tel.: 0741255569, e-mail: silion.bogdan@yahoo.com

În mod obişnuit, noi gândim că tot ceea ce este real este şi semnificativ. Sensul,
inteligibilul, logicul, coerenţa sunt atributele realităţii cunoscute şi reprezintă terenul
solid al gândirii, fără de care nicio evidenţă nu poate fi impusă ca normă raţiunii.
Lumea noastră este o lume logică, fie şi pentru faptul că avem o reprezentare a realităţii
bazată pe un model ce poate fi explicat raţional. Această viziune, a unităţii logice a
lumii, ne face să ne încredem foarte mult în ştiinţă, ce a devenit modelul perfect şi
cel mai de încredere al cunoaşterii. Precizia limbajului matematic şi coerenţa legilor
descoperite şi demonstrate experimental de fizică ne impun într-un fel singurul tip
de adevăr acceptat, necontradictoriu, simplu şi uşor de demonstrat. Conjecturile,
ipotezele sunt tolerate doar în măsura în care ajută la testarea adevărului, doar
dacă optimizează cunoaşterea. Gândirea pare a urma întotdeauna alternativa cea
mai scurtă, care coincide cu explicaţia logică. În faţa unor contradicţii, ea tinde
să le deposedeze de realitate, să le deontifice, considerându-le erori, dacă nu chiar
absurdităţi insuportabile. Privind către lumea celor absurde, vom constata însă un
paradox care, chiar şi pentru o gândire avidă de evidenţe necontradictorii, pare a
crea o tensiune: există o serie de obiecte (prin obiecte înţelegem nu simple lucruri, ci
experienţe, termeni, niveluri de realitate, propoziţii ș.a.m.d.) ce par supuse unei alte
logici decât cea bazată pe principiul noncontradicţiei şi pe cel al identităţii. Lumea
sacrului, comportamentul electronilor, proprietăţile fotonului, experienţele mistice,
chiar unele matematici considerate „superioare” comportă o „logică” diferită şi - dacă
este să o raportăm la cea clasică – „absurdă”. Temelia acestei logici este principiul
unităţii contradicţionale, prin care doi termeni contradictorii se unesc în cadrul unei
gândiri „conciliatoare”. Doar realizându-se o astfel de uniune, se pot înţelege, la un
cu totul alt nivel decât cel al gândirii necontradictorii, principii, realităţi sau chiar legi
ce par a fi la fel de prezente, din punct de vedere ontic, ca şi obiectele sensibile sau ca
propoziţiile gândirii obişnuite.
În orizontul logicii unităţii contradictoriilor se înscriu logica terţului inclus,
teoretizată de Stephane Lupasco, principiul complementarităţii al lui Niels Bohr,
teorema incompletitudinii a lui Gödel sau modelul teoretic al fizicii cuantice
boostrap, pentru a aminti doar pe cele mai seducătoare teorii actuale. Ceea ce ştiinţa
şi logica au descoperit de curînd – teoriile amintite nu au mai mult de şase decenii
– religia şi în special mistica au intuit încă din Antichitatea timpurie. Vorbim astfel
84
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

de o „gândire simbolică”, ce are ca obiect manifestările paradoxale ale sacrului şi
raporturile cu profanul, dar şi de o filosofie a contradicţiilor conciliate, exprimată,
printre alţii, de presocraticii Anaxagoras, Heraclit ori Zenon sau de modernii şi
contemporanii Hegel, Ricoeur sau Eliade. Ceea ce apare ca paradoxal şi oarecum ca
exceptativ în filosofie şi ştiinţă, este o constantă în gîndirea „prereflexivă”, exprimată
prin intermediul miturilor şi al simbolurilor.1
Coincidentia oppositorum exprimă o astfel de realitate a unităţii
contradictoriilor. Termenul a fost introdus în filosofie de Nicolaus Cusanus, un
teolog ce face trecerea de la Evul Mediu la epoca modernă, utilizând însă demersul
teologiei negative al nu mai puţin celebrului, şi obscurului – am continua,
teolog, revendicat deopotrivă de catolici şi de ortodocşi, pe numele lui Dionisie
Areopagitul. Autorul „Numirilor divine” utilizează pentru prima dată contradicţia
pentru a nega, unul câte unul, atributele lui Dumnezeu, pentru a „curăţa” astfel
limbajul de concepte inadecvate în a exprima „realitatea” lui Dumnezeu. Odată cu
această nouă cale a face teologie – asemănătoare în demers cu o şcoală teologică
mai radicală în încercarea de a suprima limbajul, cea a budismului Madhyāmika
(al Căii de Mijloc), întemeiat de strălucitul filosof Nāgārjuna – se impune practic
şi un nou principiu, cel al unităţii contradicţiilor. El apare în special în mistică, dar
irumpe uneori în ştiinţă, artă sau în filosofie. Odată cu realităţile contradictorii
ale lumii microscopice, descoperite experimental de mecanica cuantică, principiul
coincidenţelor contradicţionale se impune ca un principiu alternativ logicii
tradiţionale. De aceea, el poate fi numit şi un principiu „cuantic”, apropiat gândirii
simbolice.2 Contribuţia lui Nicolaus Cusanus în formularea şi în înţelegerea
modului de funcţionare a acestuia este una majoră.
*
Chiar dacă Nicolaus Cusanus foloseşte termenul de coincidentia opositorum
pentru a exprima, în via negativa, imposibilitatea limbajului conceptual de a delimita
logic atributele lui Dumnezeu, principiul amintit poate fi considerat şi un semn al
unei gândiri diferite de cea bazată pe logica tradiţională. Totuşi, aşa cum afirmam,
pentru cardinalul german, acest concept se aplică numai infinitului, identificat cu
ideea de Maxim. Coincidentia opositorum apare astfel ca un principiu ontologic ce
explică existenţa în general şi clarifică dogma despre Treime. Ea este perihoreza,
ca „transparenţă” între Persoane, prin care se depăşește dificultatea conceperii
Persoanelor din Treime ca Hypostas-uri.
1. Aspectele contradictorii ale zeităţilor, experienţele mistice de „eliberare” specifice şamanilor
sau yoghinilor, riturile sau imaginile simbolice, grupate în „categorii” simbolice expresive
sunt tot atâtea aspecte ale logicii contradicţionale.
2. „Unitatea contradictoriilor – afirmă fizicianul Basarab Nicolescu – pare să domnească în
această lume nouă: entităţile cuantice sunt deopotrivă particule și unde. Evenimentul cuantic nu
este separabil ca obiect: noua lume este cea a interconexiunii universale, a relației, a interacțiunii”,
în Basarab Nicolescu, Noi, particula și lumea, Editura Junimea, Iași, 2007, p. 235.
85
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Cum ajunge însă Cusanus la formularea acestui principiu? Aflat în plin
curent peripatetic, cardinalul german se raportează deseori la teoriile lui Aristotel şi,
implicit, la principiul noncontradicţiei. Astfel, el porneşte de la aceeaşi presupoziţie
ca şi înaintaşul său: logica explică ontologia şi acest lucru se datorează similitudinii
dintre realităţile logice şi cele ontologice. De aceea, a regăsi principiul coincidentia
oppositorum pe planul gândirii înseamnă de fapt a-l recunoaşte ca principiu ontologic.
El poate fi dedus de raţiune (doar sesizat de aceasta, nu şi cunoscut), raportând tot
ceea ce cunoaştem la conceptul maxim de infinit. Infinitul este tot ceea ce se poate
concepe şi spune despre un maxim absolut. Odată ce se afirmă acest lucru despre
el, infinitul se situează deasupra afirmaţiei şi negaţiei şi, prin aceasta, deasupra
contradicţiei: „(…) orice cercetare rezidă într-un raport comparativ, uneori uşor,
alteori dificil. Deoarece scapă oricărei proporţii, infinitul ca infinit este necunoscut.”3
El nu se poate compara cu nimic din ceea ce există, fiind totuşi tot ceea ce există la
maxim; depăşind orice grad comparativ, infinitul nu poate fi conceput. Pe calea logicii
deci nu putem ajunge la infinit, care este „maximul” ori cauza primă; şi aceasta în act,
nu în potenţă. Maximul nu poate avea cantitate şi nici părţi, deci el este, din punct de
vedre ontologic, Unu absolut, Întregul, Totul. Dar, ca infinit ce cuprinde totul, el este
şi minim. În acest sens, maximul coincide în act cu minimul, iar această coincidenţă
formează infinitul, din punct de vedere logic şi matematic. Niciun număr nu-l poate
delimita: „După cum maximul este un superlativ, şi minimul este un superlativ.
Aşadar, cantitatea absolută nu este mai degrabă maximă decât minimă, întrucât,
în ea, minimul este în mod coincident maximul. Aşadar, opoziţiile există doar din
punctul de vedere al lucrurilor care admit plus şi minus, iar datorită opoziţiilor
lucrurile întreţin în mod variat raporturi unele cu altele; dar, în perspectiva celui
maxim în mod absolut, nu există în nici un fel opoziţii, întrucât el este dincolo de
orice opoziţie. Deoarece maximul absolut este într-un act absolut toate lucrurile (…)
rezultă că el este dincolo de orice afirmaţie şi, de asemenea, dincolo de orice negaţie.”4
Infinitul este astfel în acelaşi timp un maxim şi un minim. În el nu mai
există contraste sau opoziţii. Dar, în măsura în care el este Unu, se identifică cu
principiul suprem al universului, cu Dumnezeu. Acest principiu uneşte în sine toate
contradicţiile, fiind maxim şi minim în acelaşi timp. Unitatea şi multiplicitatea
sunt tot una în Dumnezeu, pentru că Unu ca minim, cuprinde în sine, în mod
maxim, toate numerele. Coincidentia oppositorum este caracteristica Divinităţii, ca
principiu suprem al Universului, deci ca principiu ontologic: „(…) maximul este
cu necesitate în act principiul şi sfârşitul tuturor obiectelor finite. În plus, nimic
n-ar mai putea fi dacă maximul n-ar exista.”5 Orice lucru/fiinţare trebuie să derive
3. Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 31.
4. Ibidem, p. 47.
5. Nicolas de Cusa, De la docte ignorance, Édition de la Maisnie, P.U.F, Paris, 1930, traducere
din limba franceză de Bogdan Silion, I, VI, p. 41. În ediţia românească, a se vedea Nicolaus
Cusanus, De docta ignorantia, ediţia citată, traducere Andrei Bereschi, p. 57.
86
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

dintr-un principiu, iar acest principiu este infinitul maxim, dincolo de care nimic
nu poate fi.
Principiul suprem care stă la originea lumii, caracterizat de formula coincidentia
oppositorum, în măsura în care este şi maximul absolut, este adevărul absolut. De
aceea, Infinitul maxim este garanţia judecăţilor noastre adevărate. Adevărul însă,
ca sens maxim al divinităţii, este dincolo de cuvinte, făcând neputincios limbajul
obligat să îmbrăţişeze contradicţiile. Astfel, dacă toate coincid în maximul absolut,
nu pot exista contraste sau opoziţii în Dumnezeu. El este o unitate omogenă unde
toate lucrurile coincid în sine: mişcarea şi repausul, unitatea şi trinitatea, existenţa şi
nonexistenţa, actul şi potenţa. Maximul este şi „forma formelor”, actul întotdeauna
pur din care îşi trage existenţa tot ceea ce este în actualitate, început şi sfârşit al
tuturor mişcărilor, deopotrivă principiu de mişcare, ce atrage toate fiinţele către
el prin iubire şi principiu de repaus, pentru că el însuşi este nemişcat, doar astfel
putând să îmbrăţişeze toate contradicţiile: „el este sfârşitul tuturor mişcărilor, căci
în el orice mişcare se odihneşte, ca în sfârşitul său.”6 În coincidentia oppositorum,
repausul absolut este măsura tuturor mişcărilor, este fiinţa în act, forma absolută a
fiinţei. De aceea, tot ceea ce participă la Dumnezeu este în act. Cuvintele ne ajută
însă prea puţin să descriem acest principiu suprem. Tot ce putem face, pentru a fi în
continuare coerenţi, este să încercăm să evităm tautologiile sau limbajul redundant
şi să exprimăm misterul suprem al „unităţii contrariilor” utilizând conceptele
„divinului” Aristotel, pentru ca mai apoi să aplicăm coincidentia oppositorm chiar la
aceste concepte. Doar astfel putem înţelege numele atribuit de Cusanus lui Dumnezeu,
ca possest, care, în traducere aproximativă, înseamnă posibilitate actualizată; deci nu
potenţă în act, ci potenţă-act. Potenţa-actul este urmarea perfectei omogenităţi a lui
Dumnezeu, eterna substanţă nemodificabilă. În acest sens, creaţia este înţeleasă nu
în accepţiunea neoplatonică de emanaţie, ci sub forma identităţii cu sine şi în sine cu
ceea ce nu este El Însuşi. Dumnezeu „cheamă la sine altul sau diferitul, în vederea
unei asemenea identificări”.7 Asimilarea tuturor lucrurilor de către Divinitate este
totală şi sub acţiunea acestei mişcări, „acelaşi” se coboară către „altul”, iar „altul” se
înalţă către acelaşi.8
Acest „altul” este o preexistenţă, „ceva” anume din care „cel identic cu sine”
a creat lumea. Cusanus numeşte această stare de „contopire” intensă, de indistincţie
totală, care constituie simplitatea „maximului absolut”, complicatio.9 Dumnezeu în
6. Nicolas de Cusa, op. cit., I, 22, p. 148.
7. Petre P. Negulescu, Filosofia Renaşterii, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 212.
8. Maurice de Gandillac, Oeuvres choisies de Nicolas de Cues, Paris, Aubier-Montaigne,
1942, De genesi, p. 129, tradusă în limba română Despre geneză, în volumul Coincidentia
oppositorum, vol. I, traducător Mihnea Moroianu, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
9. Nicolaus Cusanus, De visione Dei, The Arthur J. Banning Press, Minneapolis, Minnesota,
1985, cap. XII, p. 703, pr. 50, tradusă în limba română Despre Dumnezeul ascuns, în volumul
Coincidentia oppositorum, vol. I, traducător Mihnea Moroianu, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
87
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

starea de complicatio este asemănător haosului indistinct conceput de Anaxagoras. În
acest „haos primordial”, lucrurile au început, la un anumit moment, să se diferenţieze.
Acest proces este numit de cardinal explicatio. Creaţia este o explicare a stării de haos,
o interpretare a infinitului dumnezeiesc sau, altfel spus, este actualitatea actului pur a
lui Dumnezeu. Complicatio şi explicatio ţin locul conceptelor lui Aristotel de potenţă,
respectiv de act. Numai că, pentru Cusanus, actul este în acelaşi timp potenţă, iar
potenţa este act. Actul explicat al actului pur este actualitatea lumii, ca infinită
posibilitate de a deveni act pur, iar actul pur este posibilitatea infinită, în act, de a fi
ceva diferit de sine, deci alteritate.
Şi pentru Cusanus mişcarea are loc între contradictorii, numai că aceste
contradictorii tind să fie asimilate de fiecare formă de viaţă, căci totul tinde către
perfecţiunea lui Dumnezeu. Multiplicitatea are tendinţa de a se reduce la unitate.
Dar unitatea perfectă nu este atinsă decât dacă ea se împlineşte în planul logic, al
cunoaşterii. Astfel, realitatea obiectelor din univers tinde să se reducă la ordinea
logică a realităţilor inteligibile şi, în acest fel, desăvârşirea lumii se realizează în mod
perfect în ordinea intelectuală. Aşadar, cunoaşterea determină identificarea lumii, în
starea de explicatio, cu Dumnezeu, în starea de complicatio. Prin cunoaştere, „lucrurile
individuale se contopesc din nou în unităţi din ce în ce mai cuprinzătoare şi mai
indistincte, în noţiuni din ce în ce mai generale şi mai abstracte, ce alcătuiesc o scară
progresivă, ducând, pe treapta ei cea mai înaltă, la unitatea unică a divinităţii.”10 Deci
logica explică ontologia şi o desăvârşeşte. Pe planul raţiunii, se ajunge la adevărata
unitate care este Dumnezeu, în care toate lucrurile sunt una şi toate contrariile din
lucruri se identifică: „(...) toate lucrurile sunt făcute din contrarii şi grade diferite,
având mai mult dintr-unul şi mai puţin din altul, trăgându-şi natura din unul din
contrarii, prin victoria unuia asupra celuilalt. Cunoaşterea lucrurilor consistă în
a căuta, prin raţiune, să ştim în ce fel, într-un obiect, complexitatea se uneşte cu
simplitatea relativă, în altul, simplitatea cu complexitatea, în acesta coruptibilitatea cu
incoruptibilitatea (...)”11 Coincidentia oppositorum este principiul ontologic de unde
începe cunoaşterea şi în care se sfârşeşte cunoaşterea. Gândind în afara posibilităţii
logice, omul poate privi către Începutul Lumii, unde se găseşte „Unul-Cel-Fără-
Dualitate”.
*
Astfel, afirmarea lui Dumnezeu ca „identitate a contrariilor” înseamnă de fapt o
negare a tot ceea ce se poate spune despre Acesta. De aceea, coincidentia oppositorum
nu trebuie înţeleasă ca numire a lui Dumnezeu sau ca sens ultim al limbajului teologal
şi nici atât ca atribut sau predicat despre Divinitate. Ca principiu de cunoaştere,
coincidentia pune gândirea în criză, îi arată limitele, situând întreaga cunoaştere
într-o „ignoranţă doctă”. Pe calea teologiei negative ajungem la cel mai important

10. P. P. Negulescu, op. cit, p. 219.
11. Nicolaus Cusanus, De la docte ignorance, II, 1.
88
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

concept epistemologic al cardinalului german. Adevărată „ştiinţă a neştiinţei”, docta
ignoranţă reprezintă, în semnificaţia sa principală, calea unică ce-i revine misticului
pentru a se mântui, iniţiindu-se în neştiinţă. Sensurile multiple ale acestei teorii
sunt tot atâtea trepte pe care trebuie să le parcurgă credinciosul în drumul său către
Dumnezeu. Astfel, „docta ignoranţă” poate avea semnificaţia de „ştiinţă despre
neştiinţă”, metodă de cunoaştere a adevărului, dar şi soluţie epistemologică sceptică
ce presupune imposibilitatea cunoaşterii sau indicarea limitelor raţiunii. Datorită
acestor diverse soluţii speculate, „ignoranţa doctă” este o contradicţie în sine. Numai
că însăşi această contradicţie constituie adevărata ei forţă. A recunoaşte ignoranţa
înseamnă a dobândi adevărata ştiinţă a discursului. Deja, în această primă afirmaţie,
limbajul şi raţiunea nu ne mai ajută, pentru că ajung să se exprime contradictoriu.
Tot ceea ce ne rămâne de făcut este să înaintăm în această contradicţie, iniţiindu-ne
şi noi, pe calea teologiei negative, părăsind logica binară – părăsire al cărei principal
semn este contradicţia – în „docta ignoranţă”.
Metodă de cunoaştere şi totodată rezultat al acesteia, „docta ignoranţă”
este mărturisire de credinţă umilă prin intermediul teologiei negative. În absolut,
cunoaşterea ajunge la coincidentia oppositorum, dincolo de care nu se poate accede.
„Identitatea contrariilor”, ca principiu ontologic şi logic în acelaşi timp, circumscrie
posibilităţile cunoaşterii şi anunţă teologia negativă.12 Aşadar, ajunşi pe treapta
supremă de „ignoranţă doctă”, înţelegem că, de fapt, coincidentia oppositorum este
însăşi „docta ignoranţă”, fiindu-i, concomitent, şi obiect, şi principiu: „Infinitul ne
face să depăşim complet orice opoziţie; din acest principiu am putea deduce pe acest
subiect atâtea adevăruri negative pe cât am putea să le scriem sau să le citim. Mai
mult, orice teologie pe care o putem sesiza iese din acest mare principiu.”13
După ce demonstrează diferitele tipuri de identităţi contrare în Dumnezeu,
toate supunându-se principiului „maximului identic cu minimul”, Cusanus ne arată
că această cunoaştere la care am ajuns este o „doctă ignoranţă”. Rolul ei este acela de a
intui acea coincidentia oppositorum care alcătuieşte principiul suprem al universului.
La această ştiinţă nepreţuită ajungem numai dacă ne golim mintea de cunoştinţele
dobândite şi, în suprema ignoranţă, găsim identitatea tuturor lucrurilor sub numele
unui principiu unic. În măsura în care acest demers spune ceva despre Dumnezeu, adică
ne înalţă deasupra contradicţiilor lumii şi a diferenţelor, el este o „ştiinţă”; dar imediat
această afirmaţie se transformă cu uşurinţă în negaţie, căci, în realitate, ştiinţa aceasta,
deşi doctă, este, totuşi, „neştiutoare” la modul absolut. Deci, ştiinţa este neştiinţă şi
neştiinţa este ştiinţă - limbajul care se vrea a fi teologal este de fapt autodevorator, fiind
contradictoriu prin excelenţă. Aplicând coincidentia oppositorum la nivelul limbajului,
ştiinţa devine neştiinţă, iar deducând acest principiu pe cale raţională ori intuindu-l
prin intelect, neştiinţa devine ştiinţă – depinde din ce unghi privim.

12. Dar şi „teologia dialectică” a lui Adorno.
13. Nicolaus Cusanus, ediţia franceză citată, De la docte ignorance, I, 16, p. 106.
89
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

În ciuda acestei dificultăţi de a o exprima în termenii obişnuiţi ai logicii, „docta
ignoranţă” rămâne, în mod cert, o metodă identică, în demers, cu teologia negativă,
de urcare a omului, prin intermediul intelectului iluminat, către Dumnezeu. De
aceea, orice noţiune, teorie sau orice nume despre Dumnezeu, deci întreaga teologie
afirmativă, se supune acestui demers negativ. Teologia afirmativă este teologie
negativă, pentru că orice afirmaţie despre transcendent, pe de o parte, ne face mai
neştiutori, mai ignoranţi, iar, pe de altă parte, ne conduce către sfinţenie. De aici
şi superioritatea „doctei ignoranţe” faţă de orice altă soluţie teologică: „(…) cel ce
vrea să ajungă mai grabnic la înţelegere trebuie să-şi înalţe intelectul deasupra forţei
cuvintelor, şi nu să insiste pe semnificaţiile expresiilor, care nu pot fi potrivite cu
măsura atâtor taine intelectuale.”14 Se verifică, prin ceea ce spune cardinalul, faptul că
această „doctă ignoranţă”, ca metodă de cunoaştere, nu poate fi comparată cu niciuna
dintre metodele raţiunii. În ea, adevărul coincide cu ignoranţa, iar urcuşul către
Dumnezeu, lăsând în urmă lucrurile sensibile, este de fapt o „coborâre” a intelectului
din noţiunile complexe către principiul acestora. Prin „docta ignoranţă”, despre
Dumnezeu nu se mai poate spune că ar conţine coincidenţa contrariilor. În lucrarea
„De coniecturis”, Cusanus îşi „corectează” chiar şi propria sa definiţie „minimală”
despre Dumnezeu. El nu mai conţine toate contrariile, ci se situează dincolo de
acestea. Coincidentia oppositorum rămâne doar un mod de a spune, descriind, în
fond, tensiunea existentă între intelect şi transcendenţă: „atâta vreme cât intelectul
tinde să-şi apropie divinul, el nu face decât să îl menţină de fiecare dată într-un
insurmontabil raport de transcendenţă, sau ajunge să renunţe; iar atunci când divinul
ridică la sine intelectul omului, nu-l face să înţeleagă nimic, ci să simtă. În simţirea
aceasta dispare raportul de transcendenţă, iar intelectul şi divinul se frâng reciproc.”15
Docta ignoranţă descrie mai mult o experienţă mistică profundă decât o „metodă”
de cunoaştere.
Aşa cum am mai afirmat, Dumnezeu, ca stare de complicatio, este intuit
raţional pornind de la lucrurile în stare de explicatio. Este un alt mod de a spune
că, de fapt, Dumnezeu se explică pe sine prin lume şi explică în acelaşi timp lumea,
fiind astfel atât subiect, cât şi obiect de cunoaştere. De aici rezultă şi circularitatea
„doctei ignoranţe”: ca metodă de cunoaştere explică realităţile, dar, în acelaşi timp,
explicând, se descoperă pe sine ca explicată. În teologia negativă, semnificatul se
identifică cu semnificantul, lăsând loc de „exprimare” inefabilului. Dar inefabilul
ucide limbajul şi anulează sensul discursului. Acesta din urmă merge până la limitele
sale şi se dezarticulează pe măsură ce încearcă să semnifice ceva. În acest sens, „docta
ignoranţă” echivalează cu tăcerea, dar, la maxim, converteşte această tăcere în discurs.

14. Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, ediţia românească citată, pp. 38-39.
15. Andrei Bereschi, Experienţa revelaţiei sau Apologia doctae ignorantiae discipuli ad
discipulum, Postfaţă la Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, Editura Polirom, Iaşi, 2008,
pp. 550-551.
90
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Teologia negativă se descoperă pe sine ca discurs despre tăcere sau discurs prin tăcere,
care, în cele din urmă, este un discurs în tăcere. Această valenţă a discursului apofatic,
de a circumscrie tăcerea, este din ce în ce mai evidentă pe măsură ce cuvintele se
dovedesc insuficiente în a-l numi pe Dumnezeu. Insuficienţa denominaţiei divine
exprimă limitele raţiunii noastre discursive, incapabilă de a înţelege unitatea: „Este
clar, din moment ce maximul este maximul simplu însuşi, căruia nimic nu i se opune,
că nici un nume nu-i poate conveni lui în mod propriu; căci toate numele provin
dintr-o alegere particulară a raţiunii noastre, prin care se distinge un lucru de un
altul, dar acolo unde toate lucrurile sunt unite, nici un nume nu poate fi potrivit.”16
Coincidentia oppositorum exprimă cel mai bine demersul interpretării (înţelegerii) lui
Dumnezeu. În coincidentia oppositorum, a nu putea vorbi despre Dumnezeu înseamnă
a-i acorda acestuia orice nume, căci minimul de cunoaştere coincide cu maximul de
înţelegere. Este evident, astfel, că pe Dumnezeu îl putem numi „unul şi tot” sau „tot în
unul”, adică unitate. „Unitate” înseamnă însă „maxim” şi astfel numele lui Dumnezeu
este „maximul” „deoarece el închide tot în simplicitatea unităţii sale, şi el este numele
inefabil situat mai presus de orice inteligenţă”.17 Dacă reuşim să înţelegem unitatea
lui Dumnezeu, care este toate lucrurile, ca maxim, atunci vom ajunge la adevărata
denominaţie a lui Dumnezeu: „Iată de ce, docta ignoranţă ne face să-l atingem cu
degetul, deşi numele de unitate pare foarte aproape de maxim, el este totuşi infinit
de departe de adevăratul nume al maximului care este maximul însuşi.”18 În acest
sens, „este clar că numele afirmative pe care le atribuim lui Dumnezeu nu fac decât
să-l diminueze la modul infinit; într-adevăr aceleaşi nume îi sunt atribuite după ceva
pe care îl găsim în creaturi.”19 Ca urmare, adevărul poate fi regăsit şi la nivelul celor
mai banale elemente din lume. Miracolul poate fi prezent în existenţa ordinară, la fel
cum sacrul poate fi prezent în profan. Paradoxul autolimitării şi libertăţii absolute al
sacrului este identic cu ceea ce este Dumnezeu în starea de explicatio.
*
Numirea lui Dumnezeu, adică semnificaţia şi referinţa, devin simulacre. Din
momentul în care referinţa pare a fi fixată, ea „fuge” în permanenţă, anulând la
nesfârşit sensul. Găsind cel mai propriu nume al lui Dumnezeu, maximul, constatăm
că acest nume, la fel ca toate celelalte, nu face decât să-l limiteze. Limbajul eşuează
din nou în fixarea referinţei, iar ştiinţa devine neştiinţă. Dumnezeu rămâne deasupra
oricărei inteligenţe. El nu poate fi cunoscut „nici în acest veac, nici în cel viitor”. În
lucrarea „De non Alliud”20, scrisă cu doi ani înainte de a muri, cardinalul german
găseşte un nume negativ lui Dumnezeu: „Nu Altceva”, ceea ce în limbaj logicizat s-ar
16. Nicolaus Cusanus, ediţia franceză citată, De la docte ignorance, p. 157.
17. Ibidem, p. 158.
18. Idem.
19. Idem.
20. Nicolaus Cusanus, De non Alliud, The Arthur J. Banning Press, Minneapolis, Minnesota,
2000.
91
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

traduce prin expresia tautologică „Dumnezeu este Dumnezeu şi nimic altceva”. Deşi
cuprinde în sine totul, deşi nu se poate deosebi de nimic, „nu se poate zice, totuşi, că
se aseamănă cu nimic, de vreme ce depăşeşte, în mod incomparabil, totul. Dumnezeu
nu este, dar, decât el însuşi, ceea ce, ca să evităm tautologia, nu putem exprima
decât zicând că el nu este altul (s. a.)”.21 Regăsim aceeaşi concepţie şi în metafizica
indiană. „Acesta nu sunt eu!” recunoaşte vedantinul în permanenta sa desfăşurare a
experienţei mistice. Sufletul nu se identifică cu nimic din lume. Existenţa este iluzorie
şi doar deposedarea permanentă de veştmintele lumii, ce îl leagă pe neofit cu lanţurile
fenomenalităţii, poate să îl facă să îşi afirme identitatea. „Tat twam asi!” este strigătul
eliberatului în viaţă, care, asemenea iniţiatului ignorant posesor al doctei ignoranţe,
descoperă unitatea simplă dintre suflet şi Dumnezeu.
„Docta ignoranţă” apare astfel ca un nor luminos, ce nu neagă în mod necesar
posibilitatea cunoaşterii, ci îi arată mai mult dificultăţile. Calea negativă a cunoaşterii,
chiar dacă nu ne duce la posesiunea deplină a adevărului, chiar dacă suspendă în
permanenţă sensul, îl apropie pe om de Dumnezeu. În mod paradoxal, ignoranţa
noastră constituie libertatea noastră, calea unică de a atinge adevărul, deşi niciodată
la modul posesiunii absolute. Eliade s-a inspirat din filosofia cardinalului german
atunci când a afirmat: „(...) Noi nu ştim altceva despre adevăr decât că, întrucât este
exact, este şi de necuprins; că se prezintă ca o necesitate absolută, care nu poate fi mai
mult sau mai puţin decât este, şi că intelectului nostru i se prezintă ca o posibilitate.
Esenţa lucrurilor, care este adevărul fiinţărilor, este de neatins în puritatea sa; şi a
fost cercetată de către toţi filosofii, dar nimeni nu a pus în lumină în felul în care
este ea. Şi totuşi, cu cât suntem mai temeinic instruiţi în această ignoranţă, cu atât
accedem la adevărul însuşi.”22 În concepţia lui Eliade, această idee este împărtăşită
şi de budismul Mādhyamika, pentru care numai Vidul universal este, în rest totul
fiind lipsit de realitate. Vidul coincide cu Brahman-ul upanishadic, ambele concepte
având ca principiu explicativ o coincidentia oppositorum totală. Ceea ce Eliade pare
a susţine în această interpretare a filosofiei budiste este identitatea de esenţă între
Dumnezeul în viziunea lui Cusanus şi Vidul „Şcolii de Mijloc”. Altfel spus, pentru
Eliade, Sūnya are o realitate ontologică deplină, totalizând întreaga existenţă. Cu cât
vidul este „realizat” mai intens, cu atât docta ignoranţă impune o cunoaştere mai
mare a realităţii. Sigur, docta ignoranţă a lui Cusanus este, în esenţă, o formulă de
credinţă, în timp ce pentru budişti accentul se pune pe gnoză şi eliberare. Dar, în
măsura în care ambele concepţii reprezintă cea mai adecvată „metodă” de înţelegere
a lucrurilor, se poate justifica şi o apropiere între cele două concepţii, aşa cum face,
de altfel, Eliade.23
21. P. P. Negulescu, op. cit., p. 208.
22. Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, ediţia românească citată, p. 43.
23. În Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 197-198. A se
vedea, de acelaşi autor, Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne, Fundaţia pentru
Literatură „Bibliothèque de philosophie roumaine”, Bucureşti-Paris, 1936, p. 251, Forgerons
92
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Coincidentia oppositorum este un principiu, dar şi „matrice stilistică”,
generatoare a experienţei mistice şi religioase, precum şi a gândirii simbolice. În
viziunea episcopului latin, acest principiu trebuie să se aplice nu numai realităţilor
abstracte şi sensibile sau cunoaşterii, ci şi Bisericii înseşi. În fond, „identitatea
contrariilor” nu reprezintă altceva decât ideea… catolică, teorie expusă, de altfel, în
„De cribatione Alchoran” sau în „De pace fidei”. Religia adevărată este una singură.
Asemănările dintre religii sunt atât de mari, iar deosebirile atât de mici, încât unitatea
religioasă a tuturor creştinilor în forma catolicismului, ca unitate de credinţă, este
perfect posibilă. La maxim, adică în credinţa maximă, Dumnezeu este acelaşi pentru
toţi şi, în mare parte, legile sunt aceleaşi. Acceptarea diversităţii religioase este, în
fond, (şi) o problemă de neînţelegere, căci, în Dumnezeu, diversitatea este unitate, iar
catolicitatea este identitate şi concordanţă, unitate a tuturor credincioşilor în Biserica
unică, aceea a lui Hristos.24
*
Prin filtrul coincidenței contrariilor se depășesc limitele rigide ale logicii
aristotelice. Mintea umană poate scruta astfel înălțimile divine, acolo unde nu există
dualitate. Îndreptarea minții către cele „de necuprins” este o limită şi o experienţă
noetică, în acelaşi timp. Cunoaşterea umană nu poate fi decât o asimptotă: cu cât se
apropie mai mult de adevăr, cu atât domeniul necunoscutului se extinde mai mult.
La Limita infinită, gândirea umană este absorbită de privirea atotcuprinzătoare
a lui Dumnezeu. Toate perspectivele umane converg, în cele din urmă, într-un
„punct maximal”, ce exprimă adevărata şi singura imagine posibilă a coincidentia
oppositorum. În nicio clipă însă, gândirea nu trebuie abandonată; dimpotrivă, trăind
contradicţia, afirmând paradoxul identităţilor contrare, gândirea ajunge la Tot,
înţeles ca un concept maximal al Realităţii. Dumnezeu, ca unitate infinită a întregii
fiinţări, este prezent în fiecare lucru şi, invers, lumea este în fiinţarea lui Dumnezeu.
Interconexiunile dintre obiectele acestei lumi exprimă o consistenţă şi ascunde o
ordine raţională. Perspectiva aceasta, a unei identităţi, de principiu, între finit şi infinit
repreznită una dintre cele mai importante consecinţe ale modelelor fizicii cuantice.
Comportamentul asimptotic al unor particule – în speţă hadronii - descoperit de

et alchimistes, Editura Gallimard, Paris, 1956, p. 108, precum şi Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, vol. I-II, Editura Universitas, Chişinău, 1994, p. 218; a se vedea, de asemenea,
nuvelele Podul, Pe strada Mântuleasa sau Ivan, în care personajele par a exprima aceeaşi
doctrină. În ce măsură tema doctei ignoranţe poate fi regăsită în forma „camuflajului” sacrului
în profan sau a irecognoscibilităţii misterului, a se vedea lucrarea Mircea Eliade şi misterul
totalităţii, Editura Eikon, Bucureşti, 2016, scrisă de autorul acestui studiu.
24. A se vedea şi Nicolaus Cusanus, De concordantia catholica, The Arthur J. Banning Press,
Minneapolis, Minnesota, 1987 şi De pace fidei, The Arthur J. Banning Press, 2000; în traducere
românească, Despre pacea credinţei, în Coincidentia oppositorum, vol. II, Editura Polirom,
Iaşi, 2008, traducător Mihnea Moroianu. Despre contextul social-politic în care cardinalul a
formulat aceste idei, a se vedea Petre P. Negulescu, op. cit., pp. 148-180.
93
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

fizicianul italian Tullio Regge, afirmă acest principiu al unităţii lumii: nimic nu
este separat în Univers şi totuşi lumea este alcătuită din elemente contrarii. Tocmai
existenţa contrariilor şi contradictoriilor face posibilă creaţia la nivel microscopic.
Departe de a fi doar un simptom al unei anumite gândiri, coincidentia oppositorum
este un principiu al Realităţii. Cine înţelege această lege a unităţii poate pătrunde în
misterul Totalităţii, la care, în prezent, doar limbajul nostru îi este martor.

Bibliografie
1. Bereschi, Andrei - „Experienţa revelaţiei sau Apologia doctae ignorantiae discipuli
ad discipulum”, Postfaţă la Nicolaus Cusanus, „De docta ignorantia”, Editura Polirom, Iaşi,
2008.
2. Bohr, Niels, „Teoria atomică şi descrierea naturii”, Editura Humanitas, Bucureşti,
2015.
3. Cusanus, Nicolaus, „De docta ignorantia”, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
4. Cusanus, Nicolaus, „Coincidentia oppositorum”, vol. I (Despre Dumnezeul ascuns,
Despre căutarea lui Dumnezeu, Despre geneză, Neştiutorul despre înţelepciune, Neştiutorul
de minte) şi vol. II (Despre pacea credinţei, Despre beril, Despre jocul globului), Editura
Polirom, Iaşi, 2008.
5. Cusa, Nicolas de, „De la docte ignorance”, Édition de Maisnie, P.U.F. Paris, 1930.
6. Cusanus, Nicolaus, „De visione Dei”, The Arthur J. Banning Press, Minneapolis,
Minnesota, 1985.
7. Cusanus, Nicolaus, „De non Alliud”, The Arthur J. Banning Press, Minneapolis,
Minnesota, 2000.
8. Cusanus, Nicolaus, „De concordantia catholica”, The Arthur J. Banning Press,
Minneapolis, Minnesota, 1987.
9. Dionisie Areopagitul (Pseudo), „Despre numirile dumnezeieşti”, în Opere
complete, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.
10. Eliade, Mircea, „Insula lui Euthanasius”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
11. Eliade, Mircea, „Forgérons et alchimistes”, Édition Gallimard, Paris, 1956.
12. Eliade, Mircea, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, vol. I-II, Editura
Universitas, Chişinău, 1994.
13. Eliade, Mircea, „Integrala prozei fantastice”, vol. II-III, Editura Moldova, Iaşi, 1994.
14. Gandillac, Maurice de, „Oeuvres choisies de Nicolas de Cues”, Paris, Aubier-
Montaigne, 1942.
15. Lupaşcu, Ştefan, „Logique et contradictions”, P.U.F, Paris, 1947.
16. Lupaşcu, Ştefan, „L´Éxperience microphysique et la pensée humaine”, P.U.F, Paris,
1941.
17. Lupaşcu, Ştefan, „Le Principe d´antagonisme et la logique de l´énergie –
Prolégomènes à une science de la contradiction”, Hermann, no. 1133, Paris, 1951.
18. Negulescu, Petre P., „Filosofia Renaşterii”, Editura Gramar, Bucureşti, 1991.
19. Nicolescu, Basarab, „Noi, particula şi lumea”, Editura Junimea, Iaşi, 2007.
20. Silion, Bogdan, „Mircea Eliade şi misterul totalităţii”, Editura Eikon, Bucureşti,
2016.
21. Rosemblum, Bruce şi Kuttner, Fred, „Enigma cuantică”, Editura Prestige,
Bucureşti, 2011.

94
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Episcopul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892)
Ctitorul Eparhiei Dunării de Jos
Un portret ca în miniatură
Maria stanciu, ziarist
Galați, str. Armata Poporului, nr. 16, Cod 800078
Tel.: 0751977157, E-mail: mteophana333@gmail.com

Vlădica Melchisedec Ștefănescu, primul Episcop al Dunării de Jos, a rămas
în amintirea urmașilor un neobosit ierarh, istoric, mare cărturar, iscusit pedagog și
ocrotitorul orfanilor. S-a născut la 15 februarie 1823, în Gârcina, județul Neamț, cu
numele de botez Mihail, într-o casă cu cinsprezece copii, „toți învăluiți de dragostea unei
mame puternic credincioase și larg ajutătoare a aproapelui; de la ea au moștenit copiii
simțul credinței și al iubirei de alții”1. Tatăl său era preotul Petru Ștefănescu, părintele
satului Gârcina, care și-a slujit semenii vreme de cincizeci de ani. Mama sa - prezbitera
Anastasia Ștefănescu - „era întruchiparea virtuților femeii de la țară, cu deosebire, a
soției preotului de țară”2. Mihail, viitorul Episcop al Dunării de Jos, avea mare drag de
învățătură, în plus, cunoștea ebraica, greaca, latina, franceza, rusa, în toate, „întrecând
cu mult măsura contemporanilor săi”. A adormit în Domnul la 16 mai 1892, la Roman
și odihnește astăzi în curtea Episcopiei Romanului.
Studii: La șapte ani a început prin a studia la școala din sat, iar la nouă ani a
mers la cea din Piatra Neamț, unde a studiat doi ani, la Școala de pe lângă Biserica
Sfântul Ioan3. În decembrie 1834, părinții l-au înscris ca elev la Seminarul de la
Socola-Iași4, pe care l-a absolvit în 1843, ca șef de promoție. La Seminarul Socola
l-a avut profesor și părinte spiritual pe dascălul și Ierahul Filaret Scriban5, care

1. BOR, LX (1942), nr. 5-6, Episcopul Melchisedec, la 50 de ani de la moartea lui, de pr.
Niculae M.Popescu, pg. 172.
2. Patericul Românesc, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Episcopia Romanului (1823-1892),
de arhimandrit Ioanichie Bălan (după I. Kalinderu, Discurs de recepțiune, în Publicațiile
Academiei, București, 1894), Editura Mănăstirii Sihăstria, ediția a V-a, 2005, pg. 462.
3. BOR, LXXVII (1959), nr. 5-6, pg. 495, capitolul Documentare ce vizează corespondența
lui Melchisedec Ștefănescu, cercetată de Valerian Popovici, sub titlul: Dezvoltarea mișcării
revoluționare în Moldova, apărută mai întâi în Studii și Cercetări Științifice ale Filialei
Academiei RPR, Iași, nr.1-2/1954, pg. 451.
4. Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
2010, pg. 628-629.
5. Filaret Scriban (1811-1873, n. Burdujeni-Suceava) este arhiereu, teolog, pedagog. Este frate cu
Neofit Scriban (1808-1884). Are studii la Gimnaziul Vasilian și Academia Mihăileană Iași (1830-
1837). În următorii doi ani a fost profesor la Școala normală de la „Trei Ierarhi”, profesor suplinitor
la Academia Mihăileană. A fost trimis la Academia Duhovnicească de la Kiev (1839-1842), unde
a obținut titlul de „Magistru în Teologie”. S-a călugărit cu numele de Filaret, în Lavra Pecerska din
95
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

impresionat de râvna și cultura
tânărului Melchisedec, în 1843, îl
ia ca suplinitor pe lângă Catedra
de Retorică, Pastorală și Istoria
Patriei. Aici, viitorul Episcop
Melchisedec va fi dascăl de
școală până în 1848. În atmosfera
de la Iași, în 24 decembrie 1843
este hirotonit cu numele de
Melchisedec; la 16 august 1844
devine ierodiacon, iar în 1848
intră în obştea Mănăstirii Neamţ.
Între 1851-1856, va reveni ca
profesor la Iași, unde Episcopul
Filaret Scriban, profesor și rector
Medalionul Episcopului Melchisedec al Seminarului Socola (1842-
Ștefănescu, reproducere foto a unei fresce din 1860), ducea o luptă aprigă cu
Catedrala Arhiepiscopală a Galaților anti-unioniștii6.

File de istorie a Culturii și Credinței
Într-un portret ca în miniatură, dintre filele îngălbenite ale cronicilor, vom
încerca să conturăm mărita personalitate a distinsului Prelat al neamului românesc.
Fiind exemplar la învățătură, destoinic în cuvânt și faptă, tânărul Melchisedec
Ștefănescu a fost trimis la Academia Duhovnicească de la Kiev (1848-1851) a lui
Petru Movilă, unde a obținut titlul de „Magistru în Teologie și Litere”. La Kiev, cu
încredințarea Mitropoliei Moldovei, este hirotonit ieromonah în 3 octombrie 1851,
în atmosfera sfințitoare a Lavrei Pecerska, de Mitropolitul Filaret Amfiteatrov al
Kievului. „Aici, la Kiev și-a îmbogățit Melchisedec cunoștințele mai mult decât cerea
școala, și nume bun - spre cinstea noastră - a lăsat în această academie teologică
movileană. Chipul lui a fost așezat lângă al lui Petru Movilă, în sala cea mare a
școalei”7...

Kiev, în 1842. Profesor și rector al Seminarului de la Socola-Iași (1842-1860), neobosit militant în
demersurile pentru Unirea Principatelor Române și membru în Divanul Ad-Hoc din 1857. A fost
și profesor la noua Facultate de Teologie din Iași (1860-1863). Este autorul mai multor manuale și
traduceri din limba franceză. Ibidem, pg. 560-570. Dicționarul Teologilor Români, pr. prof. univ.
dr. Mircea Păcurariu, Editura Enciclopedică, București, 2002, pg. 432.
6. Biserica Ortodoxă Română, anul XVI, 1893, Viața, activitatea și scrierile PS Filaret Scriban,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1893, pg. 483.
7. BOR, anul LX (1942), nr. 5-6, Episcopul Melchisedec, la 50 de ani de la moartea sa, preotul
Niculae M. Popescu, pg. 173.
96
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

În această perioadă învață și adună multe informații privitoare la Istoria
românilor, pe care le va valorifica în nenumăratele sale lucrări istorice. Manualele
teologice pe care le va alcătui marele Teolog și Cărturar sunt după cele rusești, în
parte traduceri, în parte contribuția sa. Din lumina Sfintelor Cărți a format generații
și generații de clerici și profesori iluștri, pe măsura Dascălului care a fost Melchisedec
Ștefănescu. Ne gândim la episcopii Silvestru Bălănescu de Huși, Teodosie al
Romanului și ilustrul teolog și episcop, Iacov Antonovici, considerat drept „ultimul
ucenic al său”8, care peste ani va ajunge la Galați în scaunul lui Melchisedec. Ne
gândim și la Gavriil Musicescu sau la Moise N. Pacu...
Revenit în Patria Mamă spre sfârșitul anului 1851, în următorul an, Melchisedec
este ridicat la treapta de protosinghel și, imediat, în 1853, la cea de arhimandrit. O altă
filă de istorie a credinței va scrie cu faptele sale alese, între 1856-1861, la Seminarul
din Huși. Aici a fost trimis să predea ca profesor, iar ca director să pună temeliile
așezământului de învățătură9. Și pus să înființeze seminar nou, „din nimic, școală bună
a întemeiat, căci pe lângă cărturărie, avea el și darul - mai rar la noi - al gospodăriei”10.
Activitatea de pedagog de școală nouă o va îmbina, între 1861-1864, cu cea de
locțiitor de Episcop la Huși, în această perioadă fiind hirotonit arhiereu cu titlul de
„Tripoleos” (1862). A slujit ca locțiitor de episcop până în 17 noiembrie 1864, când o
nouă treaptă a slujirii lui Hristos îl aștepta.
Iată una dintre preocupările sale, care reies dintr-o scrisoare, datată 13
septembrie 1864, cu câteva luni înainte de a fi numit Episcop la Dunărea de Jos.

Să nu lăsăm în părăsire și nestudiați pe acei ce i-am avut și-i avem...
„Domnule Stoica,
La epistola dumneavoastră din 5 septembrie 1864, prin care îmi scriți că aveți
necesitate de scriitori români, în genere, și că să vă trimit, dacă ași fi posedând asemene
cărți sau să vă recomand niște autori:
Cu onoare vă răspund că eu nu posed asemine cărți care ar trata în special despre
scriitorii români, și cred că încă nici nu avem asemine cărți; căci încă nime nu și-a
propus acest scop.
Câte ceva din această materie se poate găsi prin jurnalele de literatură ce au ieșit
în deosebite timpuri și locuri, precum: Foaie pentru minte, etc.; Curierul de ambe sexe;
Dacia literară; Arhiva Română, Revista Română; Revista Carpaților, foițele lui Hașdău
și dacă vrei și Ateneul Român etc.
Vă va fi de mare folos «Desertația lui Vasile Popu despre tipografiile române», în
care autorul - înșirând cărțile tipărite în deosebite locuri și timpuri - adaoge în diferite

8. BOR, febr. 1932, portret făcut de Nicolae Iorga, pg. 165.
9. Dicționarul Teologilor Români, pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Editura Enciclopedică,
București, 2002, pg. 483.
10. BOR, anul LX (1942), portretul este făcut de pr. Niculae M. Popescu, pg. 173.
97
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

notițe de câte a știut pentru autorii cărților. Aceasta a fost publicată în broșură de
autor; un exemplar știu că avea părintele Vlădica Filaret; acum din nou se reproduce în
foiletonul jurnalului de Pesta «Concordia», paremise că de la No. 60 înainte. Domnul
Eliad (Rădulescu n.n.) are o carte de literatură, publicată în anii din urmă. Ea este o
critică foarte serioasă asupra gramaticei române.
Aveți un câmp înainte-vă foarte întins și mai cu totul nelucrat. Unii dintre
învățații noștri au crezut până acum, de și cu mare greșeală, că un curs de literatură
română nu poate exista, din cauza lipsei de autori mari.
Însă, dacă nu am avut autori mari despre ideile moderne, nu urmează că să
lăsăm în părăsire și nestudiați pe acei ce i-am avut și-i avem.
Când eram membru în Consiliul de instrucțiune, am avut într-o ședință
discuțiune asupra acestui obiect. Și spre mirare, chiar domnul Laurian «s-a sculat în
contra cursului de literatură română».
Alte cărți eu nu am, de cât unele din operele vechi eclesiastice de care se pomenește
în Dessertația lui Popu și de care cred că, la trebuință, puteți găsi mai multe în Biblioteca
Națională din Iași. Când ne vom întâlni la Iași, vom mai vorbi despre acest subiect.
Al dvoastre amic,
Ep. Melchisedec”

Piatra de temelie la clădirea Unirii din 24 ianuarie 1859
Vlădica Melchisedec se numără printre bravii bărbaţi ai Bisericii Ortodoxe
Române care a influenţat, în mod covârșitor, Unirea de la 24 ianuarie 1859. În 1857
a primit demnitatea de reprezentant al clerului în Divanul Ad-hoc al Moldovei și în
această calitate a fost vocea preoțimii române și „piatră de temelie la clădirea Unirei
Principatelor Române”11.
Era convins că numai unirea fraților de o parte și de alta a Milcovului ne poate
călăuzi spre marile idealuri de Unire întru dragostea frățească a celor două provincii
Românești - Moldova și Țara Românească. Numai împreună, frații de același Crez
și sânge vor putea străbate „amara străinătate” care domnea „de la Nistru pân la
Tisa”. Vreme de doi ani, între 1857-1859, „ca puțini alții i-a îndemnat Melchisedec
(pe unioniști) cu cuvântul și cu scrisul, la unirea fraților”, pentru întregirea neamului.
Ca deputat al clerului în Divanul Ad-hoc, Ierarhul cărturar a adunat în jurul său
mari oameni de stat ai vremii: pe Mihail Kogălniceanu şi pe viitorul domn Alexandru
Ioan Cuza. Vlădica Melchisedec a fost cel care a inspirat platforma Unirii de la 24
ianuarie 1859, prefigurând chiar „unirea tuturor românilor în cuget şi-n simţiri”, de
la 1918, după modelul comuniunii Prea Sfintei Treimi. „Precum Tu, Părinte, întru
Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia întru Noi una să fie”12. Acestea sunt cuvintele

11. BOR, anul LX (1942), nr. 5-6, Episcopul Melchisedec, la 50 de ani de la moartea sa, preotul
Niculae M. Popescu, pg. 175.
12. Evanghelia după Ioan 17, 21.
98
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Mântuitorului, pe care Melchisedec Teologul le-a luat ca model al unității fraților de
același neam și aceeași limbă13.

Bunul Patriot
Contemporanii și urmașii l-au văzut drept „cel mai înflăcărat apărător al
Bisericei Neamului și cel mai aprig apărător al naționalismului”; el considera că unirea
provinciilor istorice ar asigura alungarea vrajbei dintre frați, întărirea neamului și a
Ortodoxiei românești supusă la acea vreme prozelitismului „papistașilor” și abuzurilor
monahilor greci, care aveau pe mână toate averile Bisericii Ortodoxe Române.
Din această perspectivă, Melchisedec - „bunul patriot” - a ajutat „fără știrea
Chiriarhului”, spun cronicile, la întocmirea Legii secularizării averilor bisericești din
11 decembrie 1863. Dorința fierbinte a ilustrului Ierarh a fost aceea de a înlătura
definitiv închinarea totală a averilor bisericești față de greci.
O întâmplare inedită de pe vremea când Episcopul Melchisedec era în comisia
pentru secularizarea averilor mănăstirești, ne relatează unul dintre biografii săi... Și
„se povestește” că la o mănăstire din spațiul românesc, „egumenul grec nu a vrut să
dea cheile sertarelor cu acte de moșii și inventarierea de avere, ci le-a aruncat la icoana
Maicii Domnului, zicând: „Nu cereți nimic de la mine, averea este a Maicii Domnului;
vorbiți cu Dânsa!”
Iar Melchisedec face metanie la icoana Maicii Domnului și - după ce o privește
lung, în tăcere - se întoarce către egumen și-i răspunde: «Am grăit cu Maica Domnului
și iată ce mi-a spus: Ați mâncat destul voi, grecilor, până acum. De aici înainte, să
mănânce și fiii acestei țări». Și întinzând mâna (Melchisedec n.n.) a luat cheile și
deschizând sertarele a început inventarierea. Rău i-a părut lui numai de aceea că
Guvernul Român nu s-a ținut de cuvântul dat la început, ca să întocmească din averea
mănăstirilor un fond pentru ajutorarea săracilor”14.

Întâlnirea cu Galații
Înființarea Episcopiei Dunării de Jos îl aduce pe Vlădica Melchisedec
Ștefănescu, mai întâi, în poziția de locțiitor de episcop al Eparhiei Dunării de Jos,
cu sediul la Ismail, prin Decretul domnesc nr. 1617, dat de Al. Ioan Cuza, în 17
noiembrie 1864... Devine titular în scaunul Dunării de Jos în 6 ianuarie 1865 și, în
baza mandatului divin pe care îl primește, va păstori până în 22 februarie 1879, când
va merge Episcop la Eparhia de Roman, unde va sluji până în cel din urmă ceas, până
în 16 mai 1892, când trece la cele veșnice.
Episcopul Melchisedec este primul Ierarh care a organizat Eparhia Dunării de
Jos, canonic și administrativ, ridicându-o din cenușa fostei Mitropolii a Proilaviei. Într-

13. Patericul Românesc, pg. 463.
14. BOR, anul LX (1942), nr. 5-6, Episcopul Melchisedec, la 50 de ani de la moartea sa, preotul
Niculae M. Popescu, pg. 175.
99
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

una din lucrările sale, El chiar afirmă că Episcopia Dunării de Jos este continuatoarea
vechii Mitropolii a Proilaviei. Slujirea sa la Dunărea de Jos a fost un nou altar de jertfă,
pe care Ierarhul l-a onorat cu toată dragostea unui Bun Păstor. La Gurile Dunării, acest
brav Bărbat al Neamului Românesc a trebuit să o ia de la început în două rânduri...
Într-o primă etapă, pe când Eparhia Dunării de Jos avea sediul la Ismail, cu jurisdicție
asupra județelor Ismail, Bolgrad, fostul județ Covurlui, actualul Galați, și Brăila. „Că
dându-ni-se trei județe din Basarabia răpită, trebuia aici om cu bune însușiri, care să știe
bine a îndruma treburile administrative, dar și cele din viața școlărească”15.
Neobositul Melchisedec Ștefănescu, spre sfârșitul anului 1878 - prin ocuparea
Basarabiei de Sud de către ruși și pierderea județelor Ismail și Bolgrad - se vede pus în
situație de a se retrage cu întreg aparatul administrativ la Galați. Aici, „la Poarta Porților
Creștinătății”, Vlădica Melchisedec a reluat organizarea Eparhiei Dunării de Jos de la
capăt, într-un alt spațiu geografic, cu o altă configurație eparhială și în alte condiții
istorice. Din toamna lui 1878, Eparhia noastră avea în componență Dobrogea, scoasă
de sub turci, cu județele Tulcea și Constanța, Covurluiul și Brăila. Și aici, ca peste tot,
jertfa a fost mare, doar de Dumnezeu știută, pentru că în Dobrogea ocupată, veacuri la
rând, de roiuri de popoare, Hristos împărățea în peșteri și în adâncurile pădurilor.
În Dobrogea unde propovăduiseră Apostolul Andrei cu nouăsprezece veacuri
în urmă, Melchisedec a numit protopopi, a ridicat cetăți ale credinței în inimile
românilor înstrăinați veacuri la rând de Patria Mamă; a restaurat mănăstirile, a
înființat noi parohii, a zidit noi biserici.
Primul Ctitor al Eparhiei noastre a pus bazele Seminarului Teologic16, întâi la
15. BOR, anul LX (1942), nr. 5-6, Episcopul Melchisedec, la 50 de ani de la moartea sa, preotul
Niculae M. Popescu, pg. 173.
16. Seminarul Teologic din Ismail a luat ființă în 14 noiembrie 1864, cu trei zile înainte de
înființarea Episcopiei Dunării de Jos, inițial, cu sediul la Ismail, capitala Basarabiei sudice - azi,
în Ucraina, reținem din Cartea județului Covurlui, capit. III - Cultele, Moise N. Pacu, pg. 116;
Monografia Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” - școală a apostolatului la Dunărea de
Jos, pr. drd. Lucian Petroaia, pr. Eugen Drăgoi, pr. Prof. Costel Bulgaru, Editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galați, 2008, pg. 32 -34; 67-69. Strămutarea Episcopiei Dunării de Jos la Galați s-a impus
după sfârșitul Războiului de Independență a României și după încheierea „onerosului” Tratat de
la Berlin din 1/13 iulie 1878. Despre acest moment, Mihai Eminescu spune că marile puterii, între
acestea Rusia - „mandatarul Europei” - ne ia fără luptă o provincie istorică, e vorba de Basarabia de
Sud, și ne dă alta care ne aparținea de drept – Dobrogea, vechiul spațiu al Scythiei Minor, încreștinat
de Sfântul Apostol Andrei. Marile puteri privesc „lucrurile în sine ca foarte indiferent... Pe când noi
simțim cu voiciune că ni se rupe o bucată din Patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compara
nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu…” Eminescu acuză guvernul
aflat la putere că „a precupețit pământul Dobrogei”, pământ stăpânit încă de pe vremea lui Herodot
de geți, ”care îngemănați într-un singur stat cu dacii, țineau amândouă malurile Dunării”. Dreptul
nostru asupra acestui pământ este întemeiat, deci, marile puteri nu ne-au făcut niciun serviciu,
dimpotrivă, și-au urmărit propriile interese… În ce ne privește pe noi, „am pierdut o provincie și
nu am câștigat nimic”, scrie Eminescu. Opere, vol. V, Mihai Eminescu, ediție, studiu introductiv și
note asupra ediției de academicianul Dimitrei Vatamaniuc, Editura Național, 2011, pg. 214-215.
100
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Ismail. Spun cronicarii vremii că și această lucrare a făcut-o exemplar, după modelul
Seminarului de la Iași.
În toamna lui 1878 a căutat soluții pentru continuarea activității Seminarului
Teologic, pe care l-a mutat la Galați și unde, într-o primă etapă, a funcționat în spații
închiriate. Vlădica Melchisedec avea convingerea că prin învățătura de carte, preoții
trebuie să se lumineze ei mai întâi, pentru ca apoi să fie în măsură să-și ridice neamul
în Lumina și în frumusețea Sfintei Scripturi.
„Am dorit în viața mea dezvoltarea spre bine a instituțiilor religioase din România,
ce ni le-a trimis pietatea și râvna strămoșilor noștri, pentru cultura intelectuală și morală
a poporului român. Mi-a fost prețios progresul și ridicarea națiunei din decăderea ei
seculară. Am iubit știința și pe oamenii devotați, și am urât ignoranța și pe apărătorii
ei. Am crezut că numai știința unită cu sentimentul adevărat religios vor ridica clerul
și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei. Am crezut că fără
cultură, clerul va continua a rămânea amorțit și stăpânit de prejudițiile vulgare; de
viții și spre batjocura despotismului unor ambițioși, vani și speculatori de cele sfinte;
iar Biserica o instituție moartă, destinată numai a acompania pe morți la mormânt”17.

Vizionarul Melchisedec din „Oratoriu”
În timpul slujirii la Dunărea de Jos, Episcopul Melchisedec alcătuiește un
„Oratoriu”18, un fel de „Ceaslov mic”, care cuprinde rugăciunile rânduite peste zi,
de dimineață, de seară, rugăciunile mesei și altele, pe care creștinul le adresează lui
Dumnezeu. Tot aici sunt cuprinse Dumnezeiasca Liturghie, secțiunea Omul creștin și
Calendarul, plus Sinaxarul celor 12 luni de peste an.
Este interesant de urmărit vocația de vizionar a Ierarhului Melchisedec
Ștefănescu în această lucrare. La anumite zile din calendarul creștin-ortodox, pe
lângă sfinții cinstiți în Biserica Creștină Primară, Vlădica completează, pentru
luare aminte, date despre martirii, mărturisitorii, cuvioșii și Voievozii acestui neam
românesc, care au jertfit viața lor pentru marile idealuri strămoșești: Credința,
Neamul și Patria stăbună.
Una dintre aceste informații ne privește direct, anume cea - notată la sfârșitul
lunii decembrie - referitoare la Sfântul Rafail de la Agapia, despre care precizează
lapidar: „Rafail de la Mănăstirea Agapia. Sfintele lui Relicve, le-a sărutat Mitropolitul
Dosoftei”.
În 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod al BOR a aprobat canonizarea Sfântului Rafail
și a Cuviosului Partenie de la Agapia, ambii menționați de Episcopul Melchisedec în
Oratoriu că au trăit în sfințenie.
În 2008, noi - gălățenii - am aflat că smeritul Cuvios Rafail de la Agapia s-a
născut la Bursucani, o așezare de lângă cătunul Zimbru, comuna Bălăbănești, vechi
17. Testamentul lui Melchisedec Ștefănescu, întocmit în 4 oct. 1889, pg. 1.
18. BOR, CX (1992), nr. 1-3, pg. 125-129.
101
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

loc de rugăciune din județul Galați, unde în anii din urmă Arhiereul Dunării de Jos,
Înalt Prea Sfințitul Casian a rezidit vechea biserică a Schitului Zimbru.
La ziua de 2 iulie, Melchisedec menționează sărbătoarea din Biserica Creștină
Primară - „Punerea cinstitului veșmânt al Prea Sfintei, Stăpânei noastre Născătoare
de Dumnezeu, în Vlaherne” și completează: „Întru această zi s-a săvârșit din viață
Marele Ștefan, Domnul Moldo-României, în anul 1504, și s-a înmormântat în Sfânta
Mănăstire Putna cea fundată de dânsul...” În continuarea notei este redat textul
din Letopisețul lui Ion Neculce, unde ne spune că încă din timpul vieții, Voievodul
Ștefan cel Mare își făcuse loc în inimile răzeșilor lui drept „sveti” - „sfânt”. Nici de
această dată, calitatea de vizionar a lui Melchisedec Ștefănescu nu a dat greș, fiindcă
Voievodul Ștefan cel Mare a fost canonizat, în iunie 1992, de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române19.
În anul 2004, îndeosebi, la Iași și la Galați, s-au sărbătorit cu mare efervescență
cei 500 de ani de la Înmormântarea Marelui Ștefan, acest „Atlet al lui Hristos”.
La Galați, prin grija Înaltpreasfințitului Părinte Casian a fost construit Pânzarul
Ștefanian, o ambarcațiune din vremea măritului Voievod.
Revenind la însemnările lui Melchisedec Ștefănescu, observăm că la ziua de
15 august, când cinstim Adormirea Maicii Domnului, Ierarhul completează că într-o
altă zi a anului 1715 „s-a întâmplat tragicul, dar totodată eroicul sfârșit al Domnului
Constantin Brâncoveanu și a patru feciori ai lui, în Constantinopole, la anul 1714.
Sultanul a promis grație fiilor, dintre care unul era logodit, dacă se vor lepăda de
creștinismul lor și vor primi mahomedanismul. Atunci, tatăl luând rolul de predicator,
zise fiilor săi...” Și continuă cu textul în care Voievodul Constantin Brâncoveanu își
îndemna fiii să nu se lepede de credința lor străbună și prin păstrarea ortodoxiei să-și
salveze măcar sufletele...
Și Sfinții Martiri Brîncoveni au fost canonizați în ședința Sfântului Sinod al
BOR, din 20 iunie 199020. În ultimul sfert de veac, prin grija Prea Fericitului Părinte
Patriarh Daniel, cultul acestor mărturisitori a fost evidențiat pe tot anul 2014, când
întreaga Patriarhie Ortodoxă Română i-a cinstit la împlinirea a 300 de ani de la
martiriul lor, petrecut la Istanbul, de Adormirea Maicii Domnului. În acest context,
fiind cinstiți prin ridicarea și sfințirea de noi Altare, prin restaurarea ctitoriilor
brâncovenești, îndeosebi a Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, unde
odihnește întru veșnicie Voievodul Constantin Brâncoveanu.
Tot Melchisedec, la ziua de 8 august, după ce precizează sărbătoarea Sfântului
Emilian Mărturisitorul, este notat: „Întru acestă zi s-a întîmplat tragicul sfârșit al
marelui Domnitor Mihai Bravul (Viteazul), cel egal cu Marele Ștefan, în anul 1601.
Cronica țării spune că viața lui s-a finit în următorul mod: în anul 7109 (1601) august
8, într-așternut încă fiind Mihai Vodă, au venit doi căpitani nemți, cu oamenii lor

19. Enciclopedia Ortodoxiei Românești, pg. 626-627.
20. Idem, pg. 103.
102
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

trimiși de Basta Giorgi să omoare pe Mihai Vodă, și cum au sosit în tabăra lui, că era
de-o parte, au lovit la cortul unde odihnea; și acolo pe loc i-au tăiat capul și l-au dus la
Basta Giorgi; iară trupul până a treia zi a stătut la vederea tuturor neîngropat. Oștile
lui ce avea nu erau cu dânsul în tabără. Pe toți îi slobozise în pradă. Și așa s-au plătit
lui Mihai Vodă pentru slujbele ce au făcut nemților”.
În anii din urmă, Înaltpreasfințitul Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului,
președintele Comisiei de Canonizare al Sfântului Sinod al BOR, ne spunea într-un
interviu acordat nouă21 că de ceva timp se lucrează la cercetarea vieții și faptelor
Voievodului Mihai Viteazul, dar că deocamdată cercetările sunt în lucru.
Sunt și alte notițe referitoare la alți sfinți crescuți în pământul românesc și
ele sunt confirmate prin canonizarea lor, în ultimii ani, însă ne oprim aici și lăsăm
subiectul deschis...
Revenind la preocupările Episcopului Melchisedec, putem spune că slujirea
în Eparhia Dunării de Jos a fost poate cea mai fertilă perioadă din viața luminatului
Ierarh. În acest timp bineplăcut lui Dumnezeu, îl întâlnim împărțindu-se între
treburile administrative și pastorale ale eparhiei sale, dar și la lucrările Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Biserică unificată în decembrie 1864, ca urmare
a istoricului act al Unirii de la 24 ianuarie 1859.
Prin intermediul câtorva scrisori, să intrăm puțin în atmosfera de lucru a
Ierahului Melchisedec Ștefănescu, de pe vremea când slujea ca Episcop al Dunării
de Jos22...
„Îngrijiți să fie pace și ordine în toate!”
Episcopul Melchisedec către Vasile Mandinescu23, 9 februarie 1867:
„Am primit depeșele, cele două ce mi-ați trimis și epistolele din urmă.
Domnilor celor cu mijlociri de funcții și de restituiri în posturi, spuneți-le să nu se
mai ostenească a-mi scrie că nu pot face nimic, nici mă amestec. Au trecut timpurile
catârilor. (Oare?!) Miniștri se silesc și ei după putință să se țină în legalitate și în
formele adoptate.
Vă trimit mandatul subscris. Budgetele sunt aproape de finit. Episcopiile s-au
votat așa precum s-au propus de guvern. Leafa dumitale 4.800 și vor fi și rețineri.
Pentru Bisericile din fortărețe s-au votat sumele ce-am propus prin epistolele știute. La
Senat este în desbatere proiectul pentru organizarea bisericei și alegerea Episcopilor și a
Mitropoliților. Poziția nu este ușoară, intrigi multe. Vom vedea.
Voi cerceta dacă până la votarea noului buget trebuie așteptat cu statele de leafă,
sau să se facă după budgetul anului trecut și vă voi înștiința prin telegraf.
21. Buletinul Fundației Urechia, anul 12, nr.15, noiembrie 2014, Cum putem să devenim
Sfinți?, interviu cu IPS Laurențiu, redactor Maria Stanciu, pg. 92-102.
22. BOR, LXXVII (1959), pg. 518-520.
23. Vasile Mandinescu răspundea de Cancelaria Episcopală, inclusiv la Roman. BOR LX
(1942), nr. 5-6, Amintiri despre Melchisedec al Romanului, relatarea arhiereului dr. Veniamin
Pocitat, pg. 166.
103
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Îngrijiți să fie pace și ordine în toate. Corpurile legiuitoare s-au amânat până la
15 martie.
Să ne vedem sănătoși.
Ep. Melchisedec”

La Brăila, să cerceteze și să refereze ce este adevărat!
Melchisedec Ștefănescu a fost membru de drept în Senatul României, iar
în 1868 îl găsim cu o misiune politică la Sankt Petersburg. Să-l însoțim într-o altă
misiune, care reiese din scrisoarea, adresată în 22 ianuarie 1868, aceluiași Vasile
Mandinescu...
„Domnule Mandinescu,
Eu plec în 24 ianuarie la Petersburg, împreună cu domnul Iancu Cantacuzin,
fostul ministru, într-o misiune politică24. Te-am înștiințat și prin depeșă.
Din alăturata, aici, copie, vei vedea că am mijlocit la Minister a da mandatele
pe numele Dumneavostră, și a vă ajuta la trebuință. Sper, domnule că veți conduce
lucrurile cu prudență și dragoste, ca totdeauna. Poate că să avem zăbavă vreo două luni.
Ne ducem pe la Viena. Spune domului Romanenco (consulul rus) multe complimente.
Îngrijiți de băieți. Spuneți lui Caracicovski să fie cuminte și să se silească la Muzică; de
la Petersburg am să-i aduc cărți de muzică.
În chestia cu epitropii de la Sfântul Gheorghe Brăila, dacă va fi venit reclamațiunea
epitropilor asupra protopopului, să trimiteți pe Agatanghel să cerceteze și să refereze ce
este adevărat, arătările protopopului sau ale epitropilor, ca în urmă să se poată lua o
decizie solidă. Adresa pentru Celic-Dere am trimis-o la Ministrul de Interne. Circulara
pentru eparhie să rămână până la înturnarea mea.
Cetește aceasta și părintelui Ieronim.
Episcop Melchisedec”

Activitatea la Sfântul Sinod
Imediat, după ce s-a dat Legea organică de constituire, în 1872, a Sfântului
Sinod al BOR, Episcopul Dunării de Jos este ales, la 1 mai 1873, membru în Comisia
pentru elaborarea regulamentului Sfântului Sinod. Preocupările pentru Dreptul
bisericesc sunt ilustrate și de alte activități, el fiind autorul unui manual de drept
bisericesc25.
La 22 mai 1873 îl găsim prezentând raportul asupra Regulamentului de
disciplină monahală, iar la 23 mai 1873, în calitate de raportor aduce, în fața aceluiași
înalt for bisericesc, Regulamentul de procedură în materie de judecată bisericească.

24. Episcopul Melchisedec avea misiunea în Rusia să trateze asupra jurisdicțiunii consulare,
regularea datoriilor de război și de a liniști spiritele în privința secularizării mănăstirilor
închinate. BOR, LXXVII (1959), pg. 518-519.
25. ST XXIV (1972), nr. 9-10, pg. 737.
104
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

În noiembrie 1874, propune două proiecte de regulament, unul legat de învățământul
seminarial, altul privind alegerea arhiereilor titulari. În toamna lui 1880, propune un
memoriu pentru revizuirea cărților bisericești și un alt proiect-regulament privind
cântarea bisericească. Fapt pentru care îl mobilizează pe fostul său elev Gavriil
Musicescu (1847-1903) - „părintele muzicii corale la români”, pe care îl ruga să-l
sprijine „să pună muzica psaltică în toate bisericile” și în seminariile din toată țara să
înființeze coruri.
Reiese această preocupare și din scrisoarea datată 5 februarie 1868, prin care
Episcopul Melchisedec recomandă profesorului Gavriil Musicescu, prin Cancelaria
Episcopiei:
„Domnule Mandinescu,
Spune lui dl. Musicescu să traducă caietul în care sunt cântările bisericești pentru
glasuri de femei.
Domnul Davila26 dorește să aibă cărțile pentru fetele de la azil. Dar să-l lucreze
cu toată îngrijirea, că o să fie tipărit. După ce-l va isprăvi, să-l trimiți dumneata la
mine, aici. Cartea muzicală de mai înainte se tipărește. Dacă aveți trebuință de ceva
semințuri, înștiințați-mă. Pe aici este primăvară. Cred că și acolo se ocupă de grădină.
Eu sunt bine.
Episcop Melchisedec”

Un savant veşnic cu cartea în mână
Teologul și Cărturarul Melchisedec este implicat în mai toate proiectele
Sfântului Sinod ale tinerei Biserici Naționale a Românilor, cum o numește
Mihai Eminescu. Calitatea de bun organizator și administrator bisericesc a
lui Melchisedec s-a armonizat cu cea de mare Cărturar, rămas în memoria
noastră drept „un savant veşnic cu cartea în mână”. Între proiectele sale este și
cel privind înființarea Facultății de Teologie din București, care teoretic a luat
ființă în noiembrie 1881. În 9 noiembrie 1882, observând că noua instituție
nu are buget, Melchisedec pune problema în plenul Sfântului Sinod. „Nu este
demn pentru Biserica Autocefală Română ca această stare tristă a învățământului
teologic să mai continue, iar tinerii doritori de acest înalt studiu să nu-l poată face
în țara lor”, relatează I. Kalinderu în lucrarea sa despre Melchisedec Ștefănescu.
Facultatea de Teologie din București își reintră încet, încet în drepturi și ea a
contribuit la ridicarea stării de pregătire a preoțimii românești până astăzi, cu
toate nedreptățile vremii.
Preocupările pentru existența învățământului de școală nouă, pentru alcătuirea
manualelor, cele pentru scriere l-au recomandat pe Melchisedec Ștefănescu ca
26. E vorba de vestitul doctorul Carol Davila, 1828-1884, care conducea politica de sănătate
a României de atunci și care dorea să introducă la Orfelinatul Elena Doamna din București
cântarea bizantină.
105
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

membru titular al Academiei Române în 10 septembrie 1870, după ce fusese mai
întâi membru activ al Societății Academice Române.
A fost membru al Academiilor Teologice din Kiev și Moscova, precum și al
Societății Geografice din Petersburg27.

„Creștinătatea românilor, mai veche decât existența Constantinopolului”
În contextul săvârşirii pentru întâia dată la București a slujbei de Sfinţire a
Marelui Mir, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Ioachim al III-lea (1878-
1884), s-a supărat foarte pe Mitropolitul primat și Ierarhii români!... Pe care îi acuză
de uzurparea puterii sale spirituale și a autorității canonice. În această conjunctură
tensionată, Vlădica Melchisedec este însărcinat de Sfântul Sinod al BOR să răspundă
la Scrisoarea Patriarhului de Constantinopol din 10 iulie 1882. Fapt pe care Episcopul
Dunării de Jos îl duce la îndeplinire cu maxim succes, astfel că istoricul raport, citit în
ședința Sfântului Sinod al BOR din 23 noiembrie 1882, este considerat „o capodoperă
a genului”28. El cuprinde argumente temeinice privind necesitatea Sfințirii Marelui
Mir de către fiecare biserică în parte, analizate din punct de vedere dogmatic, istoric
și canonic.
„Românii nu au primit botezul şi doctrina creştină de la Constantinopol,
nici pe întâii lor episcopi. Căci creştinătatea românilor este mai veche decât chiar
existenţa Constantinopolului… A căuta mirul pe la Bisericile altor ţări înseamnă
a nu avea conştiinţa şi încrederea că Duhul Sfânt se pogoară de la Dumnezeu…
Biserica noastră nu mai crede că Duhul Sfânt trebuie să Se coboare mai întâi la
Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-l cerem şi să-l dobândim şi noi”,
scrie în corespondența transmisă la Constantinopol prin Ministrul de Externe al
României, în 1882.
Atitudinea sa directă, dar întotdeauna în Duhul lui Hristos, a contribuit
la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul din 25
aprilie 1885, dat de Patriarhul Ioachim al IV-lea. Răspunsul formulat de Episcopul
Melchisedec a devenit „act sinodal care cuprinde Autocefalia BOR și relațiile ei cu
Patriarhia Ecumenică de Constantinopol”.
Episcopul Melchisedec rămâne un vizionar, un Cărturar, un mare Iubitor al
Ortodoxiei, un Pedagog de școală nouă și un neobosit Ierarh care înaintea tuturor
intereselor efemere a așezat, în linia întâi, „progresul și ridicarea nației”. El a considerat
că Știința trebuie să fie pusă în lumina Duhului. Prin tot ce a făcut, el „a crescut
numele bun al neamului românesc”, așa cum va scrie și în Testamentul său.

27. BOR, seria II, an. 42, nr. 1 (514) din 1924, e vorba de a 32-a evocare de la moartea
Episcopului Melchisedec Ștefănescu, pg. 373.
28. Biserică, Misiune, Slujire, vol. 10, Recunoașterea Autocefaliei BOR. Episcopul
Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați,
2010, pg. 240-254.
106
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Sprijinul orfanilor, aprig apărător al naționalității
În timpul păstorii sale, a oblojit rănile soldaților din Războiul de Independență
și ale tuturor românilor obidiți. În egală măsură se ocupa de cei necăjiți ca și de copiii
pe care îi avea mereu în atenție. Și această latură trebuie mai mult cercetată, fiindcă
mai toți biografii îl descriu ca un bun samarinean.
„Era la culme darnic. Toți studenții lipsiți, nevoiași și orfani își găseau în el
sprijinul și adăpostul lor. Avea un caracter nobil, o vorbă măsurată, plină de dulceață,
o elocvență convingătoare, așa că îi captiva pe elevi, cari din respectul și dragostea
ce-i purtau și cei mediocri să corectau”, spunea C. Erbiceanu, la înmormântarea sa29.
„Puține persoane îl vor putea ajunge în hărnicie, în pietate, în muncă națională, în
devotațiune pentru Biserica Ortodoxă Română”30.

Către frații și amicii mei cei iubiți
Dincolo de toate realizările, de toate virtuțile și foloasele aduse Bisericii
Ortodoxe Române și țării, covârșitoare rămâne iubirea Vlădicăi de copii și de școlari
și de săraci. „Închipuiți-vi-l șezând pe scaun și împărțind școlarilor cu zâmbet părintesc
haine, cărți și poame, când era vremea lor, ori portocale când se mântuiau merele și
perele păstrate. Și să nu uităm că el a cerut să doarmă somnul de veci în grădina școalei
de copii mici (din Roman), ridicată de el de dragul lor”, relatează unul dintre biografii
lui...
Înainte de a pleca la ceruri, în Testamentul său a precizat executorilor săi
testamentari să înființeze un „institut de copii” care să se întrețină „parte din fondul
meu, parte din taxele părinților bogați. Cei săraci vor fi primiți gratis”.
Gândul său testamentar a fost dus la bun sfârșit după ce a adormit în Domnul,
prin înființarea unei școli dar vremurile neprielnice au stopat activitatea filantropică
a Bisericii Ortodoxe Române. În ultimii ani însă, pe lângă Episcopia Romanului,
ființează un Centru de zi „Melchisedec Ștefănescu” care se ocupă de copiii cu risc
social31.

Remember
În 1992, Preasfinţitul Casian, pe atunci, episcop vicar, alături de vrednicul de
pomenire Episcop Antim Nica, a organizat un Simpozion Naţional la împlinirea a
o sută de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Tot pe atunci, fosta stradă Vultur din
Galaţi a fost botezată cu numele acestui „Vultur” - Melchisedec Ştefănescu.
În Catedrala Episcopală a Galaţilor, Ierarhul Melchisedec Ștefănescu este
reprezentat într-un medalion, realizat cu ocazia restaurării și resfințirii Catedralei

29. Biserica Ortodoxă Română, anul al XV-lea, 1892-1893, pg. 245.
30. Idem.
31. Cronica Romanului II (X), nr.6, 2010, Fundația „Melchisedec Ștefănescu”, Un an de la
înființarea Centrului de zi „Melchisedec Ștefănescu”, pg. 10.
107
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Galaților (27 aprilie 2006), de pictorul Cristian-Gheorghe Condurache. O sală de
conferințe din cadrul Centrului Eparhial de la Galați îl are ca ocrotitor.
Personalitatea Marelui Ierarh, faptele sale măreţe sunt de aceeaşi talie cu cele ale
Mitropolitului Andrei Şaguna al Transilvaniei, acum Sfânt, cinstit în Biserica Ortodoxă
Română la 30 noiembrie, în aceeași zi cu Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul Galaților
din 1992 și al Românilor din 1999. Peste veacuri, din faptele și scrierile Vlădicăi
Melchisedec ne adăpăm ca de la un Izvor de Viață dătător. Cine are răbdare să parcugă
vasta sa operă va înțelege că a trăit așa cum a grăit nu numai prin cuvânt, cât mai
ales pe calea faptelor bune… „Pe calea faptelor bune, noi, totdeauna ne vom întâlni.
Domnia Voastră veți avea în mine un amic nedeslipit și serv al datoriilor sale, și eu, în
Domnia Voastră, frații și amici mei cei iubiți”, spunea Episcopul Melchisedec Ștefănescu
la înscăunarea sa ca Episcop al Romanului.
La Roman a slujit până la finalul vieții pământești, cu aceeași dăruire. În 16 mai
1892, Vlădica Melchisedec „s-a adăugat la neamul de sub țară”32...
„Pierderea ce încercăm astăzi prin moartea, trecerea de la noi, a Prea Sfințitului
Melchisedec este nereparabilă; în el pierdem coloana cea mai puternică, ce ținea cu
tărie și curaj creștinesc devorat Ortodoxia străbună, prin el pierdem pe cel mai înfocat,
ghibaciu și prudent apărător al drepturilor Bisericei Naționale; prin el pierdem pe cel
mai aprig luptător al naționalității, pe clerical și cetățeanul model, care a știut a le
împreuna pe amândouă datoriile în una; în fine, pe profesorul excelent și pedagogul
clerului român. Golul pentru moment nimeni nu îl poate umple!”33, cuvânt susținut de
Constantin Erbiceanu.

„Ortodoxia, comoara cea mare”
Savantul Nicolae Iorga îi face un portret aparte, în care subliniază calitățile
de mare cărturar, de iubitor neîntrecut al nației române și apărător al Ortodoxiei, în
apriga luptă pe care a dus-o cu „papismul”... În câteva rânduri surprinde supărarea
Episcopului Melchisedec care, înainte cu șase luni de a trece la Domnul, era cât pe ce
să-și dea demisia din Sfântul Sinod.
„Și pentru el Ortodoxia, pe care a apărat-o contra catolicismului agresiv, era
comoara cea mare. Dar pentru el mai presus chiar decât Biserica, decât Ortodoxia era
nația, cu amintirile ei de veacuri, cu legitimele ei aspirații.
Cu nesfârșită râvnă i-a dat, în tinereță, cărțile necesare pentru orientarea
cu un spirit mai liber în domeniul însuși al Teologiei. Apoi a început cercetarea
vieții și faptelor ierarhilor de pe vremuri, aducând în acest studiu sufletul de care
fusese animat și în sprijinirea marii cause a Unirii… A dat cărți de Istorie care
și azi sunt indispensabile oricărui cercetător și care nu așteaptă decât un cleric și
învățat și inteligent și, mai ales, modest, pentru a le reface… Și presa unui puternic
32. Imnele iubirii, poemul Clopotarul,de Ioan Alexandru, Galaxia Gutenberg, pg. 66.
33. Ibidem, pg. 241.
108
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

partid s-a aruncat la orice prilej asupra aceluia - totuși un Episcop - fără niciun
păcat ca om și cu atâtea însușiri ca ierarh, care nu voia să închine autoritatea nici
meritele sale unor pasiuni și interese străine de misiunea sa. În țara unde Sofronie
Vulpescu, așa cum îl știm cu toții - nerăspunzător pentru manifestările uimitoare
ale vițiilor sale - a putut să ajungă episcop pentru a etala încă o rușine înaintea
străinilor, Melchisedec era mai-mai să fie trimes la o mănăstire, ca fiu necredincios
al neamului său.
Suntem într-un mare moment de criză. La idealul lui Iosif Naniescu și al lui
Neofit Scriban cu greu ne-am putea întoarce, căci spiritul vremii n-o mai permite.
Vom ști însă cum să revenim la Acela al lui Melchisedec?”34…

Vocaţia Păstorului
„Vocaţiunea mea în lumea aceasta nu a fost ca să muncesc şi să mă îngrijesc pentru
căpătuirea rudelor mele după trup. Scopul meu a fost să muncesc pentru marea familie
duhovnicească care este Biserica şi fii ei cei credincioşi... Am dorit în viaţa mea dezvoltarea
spre bine a instituţiilor religioase pe care ni le-au transmis pietatea şi râvna strămoşilor
noştri pentru cultura intelectuală şi morală a poporului român. Mi-a fost preţios progresul
şi ridicarea naţiunei din căderea ei seculară. Am iubit ştiinţa şi pe oamenii devotaţi ei, şi
am urât ignoranţa şi pe apărătorii acesteia“35.

Lucrări:
În calitate de profesor de Seminar a publicat mai multe manuale cu caracter
teologic, istoric, pastoral și apologetic. Reținem: Liturgica și Teologia Dogmatică
(1853), Manual de Tipic (1854), Scurtă introducere în cursul științelor teologice
(1856), Catehismul ortodox (1857), Introducere în sfintele cărți ale Vechiului și
Noului Testament (1860), Teologia pastorală (1862).
Melchisedec Ștefănescu, teologul, istoricul și cărturarul este un reprezentant
de seamă al „istoriografiei romantice românești”, publicând documente slavone,
inscripții și însemnări din bisericile din Moldova. Reținem dintre lucrările istorice:
Cronica Hușilor și a Episcopiei (1869), Lipovenismul, adică schismaticii și ereticii
rusești (1871, tradusă și în grecește), Cronica Romanului și a Episcopiei de Roman
(2 vol. 1874-1875), Memoriu pentru Tetraevanghelul lui Ștefan cel Mare de la
Humor și Tetraevanghelul Mitropolitului Grigorie de la Voroneț (1882), O vizită la
câteva mănăstiri și biserici antice din Bucovina (1883), Inscripția de la Mănăstirea
34. Portretul alesului Episcop Melchisedec Ștefănescu este făcut de savantul Nicolae Iorga, la
un parastas săvârșit la Roman. Personalitatea distinsului Ierarh - mare iubitor al Ortodoxiei și
al nației române - este pusă în paralel cu „clericismul” (clericalismul) independent de… Statul
ignorant și încălcător, străbătut de ideile laice ale liberalismului apusean. În „Oameni cari au
fost”, vol II, „O amintire: Episcopul Melchisedec Ștefănescu”, scris la 28 mai 1918 de Nicolae
Iorga, Editura Porto-Franco, Galați, 1996, pg. 282-284.
35. Testamentul Episcopului Melchisedec., pg. 10-11.
109
Personalia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Războieni(1882), Inscripțiunile bisericilor armenești din Moldova (1883), Papismul
și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din Regatul României (1883), Viața și scrierile lui
Grigorie Țambac (1884), Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri
și biserici antice din Moldova (1885), Schițe biografice din viața mitropolitului
Ungrovlahiei Filaret II (1792), Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, în
special cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două Sinoade din Moldova contra
calvinilor (1890)36.
A tradus din limba germană 64 de cuvinte sau predici ale Sfântului Ioan
Hrisostom, orânduite după sărbători și duminici (1883). Din limba slavonă și greacă
a tradus cărți de slujbă, plus numeroase dizertații, memorii, discursuri, intervenții
în Sfântul Sinod. Biserica Ortodoxă și calendarul (1881), Memoriu pentru cântările
bisericești în România, tot în 1881, Studiu despre ierarhia și instituțiunea sinodală în
Biserica Ortodoxă a Răsăritului, în genere, și despre ierarhia și instituțiunea sinodală
în Biserica ortodoxă Română (1883), Carte de rugăciuni (1884), corespondență
publicată mai târziu.

36. Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
2010, pg. 628. Dicționarul Teologilor Români, pg. 483-484.
110
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

111
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Pomul vieţii şi simbolistica lui
în cultura diferitelor popoare
Gülten Abdula Nazare, profesor
Galaţi, str. Oțelarilor, nr. 29, bl. K, ap. 134, Cod 800649
Tel.: 0745915333, e-mail: gultenabdula@yahoo.ro

Fascinaţi de miturile şi legendele ţesute în jurul Pomului - pe care popoarele
de-a lungul timpului l-au numit Pomul Vieţii -, oamenii de ştiinţă au încercat să
demonstreze ştiinţific că moartea trupului nu este punctul terminal al sufletului, al
vieţii.
Marele savant Einstein susţine că „…oamenii ca mine ştiu că diferenţa dintre
trecut, prezent şi viitor nu este decât o iluzie perpetuată de încăpăţânarea umană”.
Chiar dacă trupul moare în universul în care trăim, el poate să continue să trăiască
în altă dimensiune.
Această teorie încearcă să explice mitul legat de Pomul Vieţii, legătura dintre
Cer şi Pământ - filozofie regăsită în toate culturile antice, implicit şi în cultura
popoarelor de origine turcă. Această legătură a fost numită de oamenii de ştiinţă
Podul Einstein-Rosen. Conform acestei teorii, universul (cel în care ne aflăm noi) se
află în interiorul unei găuri negre, care există în interiorul altui univers şi tot aşa mai
departe. Podul nu este altceva decât poarta.
Toate acestea vor constitui motivul pentru a începe o călătorie printr-o lume,
cred eu, la fel de miraculoasă şi fascinată după care sper să ne întoarcem mai bogaţi,
mai buni, mai curaţi sufleteşte, mai înţelepţi şi transformaţi.

Pomul Vieţii şi reprezentarea lui simbolică în cultura antică a popoarelor

Pomul Vieţii este un simbol puternic, cu multe înţelesuri. El apare frecvent în
filozofia şi mitologia popoarelor ca:
1. sursă primordială;
2. metaforă a spiritului;
3. un concept mistic al legăturii dintre viaţa pământeană cu cea a spiritualului
cosmic.
În mitologiile şi credinţele tuturor popoarelor, Arborele ocupă un loc deosebit
de important, de la naştere până la moarte şi chiar şi după aceea. Copacul îşi recapătă
frunzele, deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori. Arborele, acest
simbol al nemuririi, îşi face prezenţa inexplicabilă încă, prin acei pomi ce au o
vechime de peste 30 de mii de ani, inscripţionaţi în diverse locuri.
Cea mai timpurie atestare a sa în sens clasic, datând din 4000 î. Hr., se găseşte
inscripţionată pe cilindrii din Caldeea. Se pare că deja în acea perioadă venerarea
112
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

copacului trecuse printr-un proces de idealizare, arborele sacru devenind unul
dintre cele mai importante simboluri ale religiei caldeene. De darul minunat
al interdependenţei dintre copac şi om ştiau să se folosească strămoşii noştri
îndepărtaţi. În fiecare localitate, lângă fiecare locuinţă existau păduri sau pomi
sacri. La ei mergeau oamenii atunci când aveau probleme şi aproape de fiecare
dată găseau ajutor. Din îmbrăţişarea copacilor oamenii îşi luau energia. Arborele,
simbol al vieţii eterne, înlesnea comunicarea între cele trei niveluri ale Cosmosului:
cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile, suprafaţa pământului, prin
trunchiul şi crengile de jos, iar înaltul, prin ramurile dinspre vârf atrase de lumina
cerului. Reptilele se târăsc printre rădăcinile sale, iar păsările îşi fac cuib în
ramurile lui. Copacul adună laolaltă toate cele patru elemente: apa care circulă prin
toate fibrele pomului odată cu seva, pământul care îi hrăneşte rădăcina, aerul şi
lumina soarelui care hrănesc frunzele şi focul care se naşte prin frecarea lemnului.
Astfel, Arborele Lumii devine sinonim cu Axa Lumii, cunoscută sub denumirea
de Axis Mundi. Arborele cosmic este adesea reprezentat de un copac cu lemnul de
esenţă foarte tare. Aşa apar, în credinţele popoarelor respective, stejarul celtic, teiul
germanic, frasinul scandinav, măslinul din Orientul islamic, zada şi mesteacănul
siberieni, arbori remarcabili prin dimensiuni, prin longevitate, sau, cum este
cazul mesteacănului, prin albul luminos al scoarţei. Crestăturile de pe trunchiul
acestuia din urmă reprezintă etapele ascensiunii şamanice. Zeii, spiritele şi sufletele
călătoresc pe drumul dintre cer şi pământ cu sprijinul acestor arbori sacri. Iată de ce,
înspăimântaţi de neputinţa şi slăbiciunea lor în faţa naturii, oamenii au considerat
că peste tot există factori determinanţi, care influenţează în bine sau în rău, duhuri
bune şi rele - cum ar fi mersul planetelor (soarele şi luna), viaţa oamenilor, duhuri
ce sălăşluiesc în aer sau în pământ, în plante, în vieţuitoare şi chiar în obiecte.
Psihiatrul şi psihologul elveţian Carl Gustav Jung consideră copacul ca pe o
imagine arhetipală: „Simbol al eului în secţiune transversală, (prezentat în procesul
de creştere) şi ale cărui rădăcini reprezintă inconştientul, trunchiul - conştientul,
iar apexul, vârful - lupta pentru individualitate”.
Arborele este considerat simbolul Axei lumii, drumul ascensional pe care
sufletul îl străbate, atunci când trece din lumea materială în cea imaterială. El este, pe
rînd, „Scara lui Iacob”, stâlpul şamanilor din Siberia, cel din sanctuarele Vaudu sau
cel al indienilor Sioux; iar în religiile iudaică şi islamică este reprezentat prin stâlpul
central al casei sau al templului, aşa cum coloana vertebrală a omului este considerată
stâlpul central al corpului omenesc, sanctuarul sufletului.
Culturile păgâne, dar şi cele religioase, folosesc simboluri şi mituri pentru a
însufleţi, atât trăirile sentimentului religios, cât și credința adoratorilor într-o posibilă
comuniune cu Divinitatea. Vom vedea în paginile următoare, cum atât culturile
primordiale cât și cele religioase au folosit şi folosesc aceleași simboluri, dar cu funcții
și semnificaţii specifice fiecărui cult şi culturi în parte.

113
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

YGGDRASIL - Pomul Vieţii în mitologia Germană

Yggdrasil (Arborele Lumii) este prezent atât în cultura germană cât şi în
mitologia nordică, o ramură a mitologiei germanice, care s-a conservat cel mai bine
și se înrudeşte foarte mult cu mitologia anglo-saxonă. Pentru popoarele germanice
acest arbore „simbolizează și în același timp constituie Universul.”
Legendele spun că el ar fi un frasin și că are trei rădăcini: una în Asgard (Țara
Zeilor), alta în Jotunheim (Țara Uriașilor), unde se află poarta deschisă deschisă a
Universului, iar ultima în Nifelheim (Țara Morților), un ținut friguros și plin de cețuri
aflat la miazănoapte. Lângă fiecare rădăcină se află câte un izvor. Izvorul din Asgard se
numește „Urdarbrunnr” („izvorul sorţii”), după numele lui Urd, cea mai mare dintre
surorile Norne. Acestea sunt Zeițele Destinului, înrudite cu Luna, iar puterea lor este
nemărginită. Ele udă copacul lumii, Yggdrasil, cu apă din izvor amestecată cu mâl
pentru a-i reda vigoarea copacului și a îndepărta forțele răului. Aici se adună zilnic zeii,
țin sfat și împart dreptatea. Al doilea izvor se află lângă rădăcina din Jotunheim și se
numește „izvorul lui Mimir”. Acest Mimir a fost un uriaș înțelept ucis de zei, care i-au
retezat capul. Odin, cel mai mare și mai puternic dintre zei i-a oblojit capul cu ierburi
magice și l-a adus lângă acest izvor pentru a nu se pierde nimic din înțelepciunea lui
Mimir. Capul uriașului cuprinde toată înțelepciunea lumii căci el soarbe zilnic din
izvor, care este al cunoașterii. Odin vine uneori aici și vorbește cu capul lui Mimir și
îi cere sfaturi. Pentru a primi această înțelepciune, Odin a trebuit să își sacrifice un
ochi, aruncându-l în izvor. Al treilea izvor se găsește în Nifelheim, în ținutul umbrelor
și se numește „Hvergelmer”. Aici, cea de-a treia rădăcină a copacului este neagră
și putredă din cauza aburilor pestilențiali care se ridică din apele clocite. Dragonul
Nidhogg, care își are sălașul în izvor, încearcă să prindă rădăcina lui Yggdrasil între
fălcile sale veninoase și să o roadă. Alături de el se află șerpi care încearcă și ei să
muște din rădăcină și să otrăvească seva copacului și tot ce locuiește între crengile
sale. Între ramurile lui, care sunt atât de mari încât nu se pot zări, se află nouă lumi.
Trunchiul arborelui este de fapt axa lumii care străpunge central lumii oamenilor
(„Midgard”). În vârful copacului se află un vulture, dușman cu Nidhogg. Deși nu s-au
văzut niciodată, dragonul și vulturul sunt dușmani de moarte și se insultă neîncetat.
Veverița Ratatosk aleargă permanent între coroana copacului și rădăcină pentru a
răspândi intrigi între ei și a le purta mesajele dușmănoase. Între ramurile copacului
mai trăiesc patru cerbi (Duneyrr, Durathror, Dvalin și Dainn) care se hrănesc cu
scoarța arborelui. Când Odin a vrut să cunoască secretul runelor, pentru a reuși acest
lucru, a trecut printr-o încercare foarte grea: a stat spânzurat de copacul Yggdrasil și
și-a străpuns trupul cu lancea, suferind de durere, febră și sete (recunoaștem aici un
ritual de inițiere de sorginte șamanică). După nouă (număr simbolic) zile de chinuri a
aflat secretul runelor, dobândind înțelepciune și putere. Atunci când va veni sfârșitul
lumii, Ragnarok, Arborele Lumii va începe să se cutremure, dar nu se va prăbuși. Doi

114
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

oameni, Liftrase și Lif, se vor urca în Yggdrasil și se vor ascunde sub coaja lui groasă.
Ei vor supraviețui Ragnarok-ului iar apoi vor repopula Pământul cu oameni. Despre
Yggdrasil se spune că „fără el nimic nu ar fi, totul s-ar destrăma în neființă”, având
deci un rol incontestabil și de Arbore al Vieții. Mircea Eliade spune că „el întrupează
Destinul exemplar și universal al existenței, orice modalitate de a exista - lumea,
zeii, viața, oamenii - este perisabilă”. Relaţia mistică dintre om şi copac este frumos
ilustrată într-o veche credinţă germană care este păstrată şi astăzi cu aceiaşi sfinţenie.
Dacă un copil bolnav este pus în gaură făcută într-un copac se va vindeca îndată ce se
vindeca şi rana copacului. Dacă copilul moare şi arborele supravieţuieşte se crede că
sufletul acelui copil locuieşte în el. În multe sate nemţeşti există câte un copac pe care
sătenii îl privesc cu veneraţie.

Mitologia Celtică

Potrivit credinţei lor, celţii asociau întreaga natură cu divinul şi chiar o
identificau cu acesta încât i s-a dat apelativul de sacru locului pătruns de puterea şi
energia divinităţii. Magia naturii s-a adâncit mai mult în conşiinţa poporului încât
au au ţesut multe legende mitice de o reală frumuseţe. Chiar templele erau amplasate
în mijlocul pădurilor. Templul celtic tipic, Nemeton (Nemeton în celtică însemnând
luminiş sacru, loc de cult în mijlocul naturii ), era locul de legătură între lumea
pământeană şi lumea divină, considerat şi centrul lumii. Druizii au reprezentat elita
intelectuală a celţilor. Ritualurile druide se desfăşurau în a şasea zi a nopţilor cu lună
plină. Ritualurile misterioase ale druizilor includeau elemente magice, cunoştinţe
despre puterea plantelor, astrologie, cunoştinţe despre fenomenele naturii şi noţiuni
despre puterea zeilor nemuritori. Pentru oamenii simpli era modul de exprimare,
de legătură între ei şi divinitate prin care li se transmiteau noţiuni despre eternitatea
sufletului suprimând frica de moarte, despre transformările naturii şi legile ei ascunse,
despre cultul zeilor, despre reîncarnarea sufletului sub diferite forme. Druizii,
preoţii celţilor, se întâlneau odată pe an pe culmile cu păduri de stejari, pe care îi
considerau sacri, unde aprindeau ruguri înalte de foc, aducând zeilor drept ofrande
bucate şi sacrificau animale. Simbolul nemurii era vâscul căruia i se atribuiau puteri
miraculoase. Se spune că acesta primea de la stejar, imaginea divinităţii, prin seva
dătătoare de viaţă, o metaforă a vieţii ocrotită de divinitate. Se obişnuia să se culeagă
iarna, când frunzele erau de un verde crud, simbolul suprem al vieţii în mijlocul unui
timp steril al naturii. Acest obicei îl întâlnim şi la alte popoare, fie din Occident, fie
din Orient. În viziunea celţilor, cel mai preţios vâsc era cel numit „lacrima stejarului,
iar culegerea lui se făcea cu ceremonii fastuoase. Înveşmântaţi în alb, tăiau vâscul
doar cu o seceră de aur şi-l înveleau cu grijă într-o mantie albă. Cu acest prilej
aduceau ofrande şi sacrificau doi tauri albi şi înălţau rugi către zeii atotputernici,
pentru a îndepărta duhurile rele. Druizii obişnuiau ca, atunci când un stejar murea,

115
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

să-i dea jos scoarţa, iar lemnului să-i dea forma unui stâlp, a unei piramide sau cruci
continuând astfel să-l venereze ca pe un totem al zeului.
Având credinţa că rasa umană ar proveni din copaci, fiecare arbore fiind
înzestrat cu calităţi mistice, druizii au codificat aceste mistere într-un alfabet cunoscut
sub numele de Ogham, atribuit zeului celtic al poeziei şi înţelepciunii, Ogma. Fiecare
literă din cele 12 reprezenta numele unor arbori sacri pentru cultura acestora.
Celţii aveau şi un horoscop arboricol. Horoscopul celtic descoperit lângă
localitatea Coligny, alcătuit din peste 150 de fragmente de bronz, datând din secolul
al IX-lea d.Hr. arată că luna avea 30-31 de zile, împărţită în cele două faze lunare,
ascendentă 15 zile şi descendentă 16 zile, iar săptămâna avea 5 sau 6 zile. Trăind
în mijlocul naturii şi contopindu-se cu ea, preoţii druizi alcătuiseră un horoscop al
arborilor prin care, în funcţie de data naşterii, fiecărui om i se atribuia un arbore cu
toate calităţile acestuia. Calendarul, numit „Cercul arborilor vieţii”, era alcătuit din 22
de arbori, fiiecare fiind corespunzător unui anumit timp. De exemplu, patru dintre ei,
reprezentând echinocţiile şi solstiţiile, erau aşezaţi în interiorul cercului, iar ceilalţi în
jurul acestora, unii chiar repetându-se în sensul invers al acelor de ceasornic. Dacă în
perioada druismului antic se desfăşurau ritualuri în care erau implicate sacrificarea
animalelor şi a oamenilor, druismul modern pune mai mult accent pe pace, iubire de
oameni şi natură şi respect faţă de aceştia.
Din punct de vedere clinic, celţii au asociat diversele boli umane cu energiile
circulatorii prin trunchiurile copacilor şi au realizat, cum am spune astazi, un fel de
bază de date a copacilor ce corespund anumitor boli.
Astfel:
- Bolile de oase și de articulații, dereglările urinare și anale, pot fi ameliorate
și tratate în preajma copacilor ale căror frunze au culoarea roșie.
- Bolile intestinelor gros si subțire, precum si afecțiunile organelor genitale,
pot fi tratate în preajma copacilor cu frunze sau flori cărămizii, în special toamna şi
primăvara;
- Bolile de rinichi, stomac, duoden, pancreas, ficat, splină, vezică biliară
și afecțiuni ale coloanei cerebrale își găsesc ameliorarea în preajma copacilor cu
frunze și flori galbene;
- Pentru tratarea bolilor de plămâni, de inimă, a glandelor mamare și a
timusului sunt recomandaţi copacii încărcați cu verde. Acesta e și motivul principal
pentru care mulți medici le recomandă pacienților concedii în zone muntoase, unde
brazii funcționează ca adevărate sisteme naturale de tratament.

Mitologia Egipteană

După un mit cosmogonic fenician, citat de Eusebius, „primii oameni au văzut
că plantele creşteau din pământ şi le-au considerat zeităţi, aşa că le-au adus ofrande

116
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

din carne şi băutură.” Trebuie precizat că cea mai veche formă de veneraţie faţă de
zeităţi prin intermediul plantelor şi arborilor existente în Egipt, Babilonia, Frigia şi
Fenicia s-a extins, cu timpul, în Grecia şi Italia.
În imagini descoperite pe monumentele asiriene din jurul anului 1000 î.Hr. este
reprezentat copacul sacru, între două personaje, care stau faţă în faţă într-o atitudine
de adoraţie. Aceştia pot fi preoţi, regi sau oameni simpli. Alteori aceste personaje
pot fi reprezentate prin creaturi fantastice: sfincşi, grifoni, etc. Cercul alb, înaripat
personifică zeitatea supremă.
Deoarece în zona Egiptului sunt foarte puţini copaci, locuitorii locului au
divinizat fiecare copac dându-i o interpretare divină. Ei considerau că în partea de
răsărit a cerului, acolo unde se află tărâmul zeilor, creşte Pomul Cosmic, un mare
platan mincinos. Vizavi, în partea de vest a deşertului, se află „Doamna Platanului
Mincinos”, zeiţa Hathor, simbolizată printr-o vacă. Se credea că aşa zisul „platan
mincinos” întâmpină sufletele celor morţi cu apă şi pâine, păcălindu-i că le va oferi
viaţă şi după moarte, dar sufletele deveneau păsări care urmau să populeze crengile
platanului. Doar cu ajutorul Duhului Sfânt sufletele reveneau la sânul existenţei
veşnice.
O altă referire la „copacul vieţii” este întâlnită în legendele vechilor egipteni,
unde se spune că civilizaţia egipteană s-a născut din salcâmul sfânt numit Iusaaset.
Acesta a fost arborele sfânt al egiptenilor, care conţine atât moartea cât şi viaţa.
Totuşi, egiptenii nu au lăsat referiri directe la arborele vieţii, nici nu au structurat
ideile şi cunoştinţele precum au făcut-o iudeii sau alte civilizaţii. Ei au preferat să
rămână modelul geometric al florii vieţii, în timp ce marile taine au fost codificate în
complicatele lor scrieri.
Egiptenii venerau ca pom al vieţii veşnice palmierul, smochinul şi mărul.
În unele legende şi mituri mărul este simbolul nemuririi, al copacului ceresc.
Se pare că de atunci acest simbol vegetal al longevităţii, al unei vieţi sănătoase, a dat
naştere şi zicalei: „Un măr pe zi ţine departe doctorul de casă”. La înmormântări se
foloseau crengi de palmier, iar la sărbători coroane de lotus.
Este deosebit de interesantă imaginea Pomului Vieţii, imortalizată pe vechile
papirusuri. El reprezintă un curmal, plin cu fructe, pe ramurile căruia stau cinci
păsări, de dimensiuni diferite, patru dintre ele cu tot corpul îndreptat spre est, cea de-a
cincea spre vest. Vestul este considerat teritoriul morţii, „Valea regilor” - adică locul
unde sunt mormintele faraonilor, se află pe malul vestic al Nilului. Păsările reprezintă
vârstele omului: nou născutul, copilăria, adolescenţa (pe ramura cea mai înaltă a
viselor şi speranţelor), pasărea cu aripile larg desfăşurate reprezintă maturitatea,
iar cea îndreptată spre vest este bătrâneţea, având pe cap coroana înţelepciunii, dar
privind spre moarte.
În mitologia egipteană, marele Osiris ar fi fost la origine un zeu al copacului.
Se spune că după ce a fost ucis, sicriul a fost aşezat deschis într-un trunchi de salcâm.

117
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

De atunci acest zeu este denumit „cel din copac” sau „singuraticul din copac”. O
altă referire la „copacul vieţii” este întâlnită în vechile legende egiptene care spun că
civilizaţia egipteană s-a născut din salcâmul sfânt numit Iusaaset. Acest arbore sfânt
conţine, cum spuneam, atât moartea cât şi viaţa.

Mitologia mesopotamiană

Mitologia mesopotamiană cuprinde toate mitologiile popoarelor sumeriene,
akkadiene şi babiloniene care au trăit în zona cuprinsă între fluviile Tigru şi Eufrat,
supranumită zona Semilunii de aur.
Tradiţiile babiloniene ca şi cele sumeriene pomenesc de pomul vieţii ca fiind
osia universului.
Una dintre cele mai mari civilizaţii din antichitate a fost în Imperiul Sumerian.
Constituit între Tigru şi Eufrat – considerat locul Edenului biblic, acest imperiu a
lăsat lumii comori spirituale de nepreţuit.
Conform legendelor mesopotamiene, Grădina Edenului se afla în
Mesopotamia, locul unde trăiau zeii acestora. Numele de Eden provine din
cuvântul sumerian „edin”, ceea ce înseamnă Casa zeilor. Mitul despre pomul
cunoaşterii din Eden este mult mai vechi decât textele religioase ale religiilor
monoteiste, iudaică, creştină şi islamică. În mitul sumerian se spune că zeiţa
Inanna i-a cerut fratelui său, Utu, să coboare într-o zonă în care creşteau pomi
ale căror roade ar fi ajutat-o să cunoască plăcerea trupească. Zeul Soare a
ajutat-o, iar Inanna, după ce a mâncat din roadele pomului respectiv, a devenit
zeiţa iubirii. Se crede că şi simbolistica pomului vieţii ar avea origini sumeriene.
Pe o tăbliţă de lut se poate observa Enki şi primul om, Adapa, şezând de vorbă
în jurul unui copac, probabil copacul vieţii. Nu lipsesc nici şerpii pe care îi
întâlnim mai târziu, după câteva mii de ani, în scripturile religioase ale celor
trei religii monoteiste.
Acest imperiu a lăsat lumii comori spirituale de nepreţuit. Prin celebra
Epopee a lui Ghilgameş (2700 î.Hr.), umanitatea şi-a făcut cunoscută intenţia,
în faţa zeilor, de a depăşi starea de fiinţă muritoare. Era prima călătorie spre
nemurire. Deşi eroul nu-şi atinge obiectivul – acela de-a deveni nemuritor, lasă
totuşi umanităţii zestrea unei mari credinţe: că omul îşi poate depăşi starea, ba
chiar visează că va redeveni ceea ce fusese cândva. Călătoria eroului începe sub
copaci și se termină tot sub copaci roditori cu fructe rare. Astfel, lumea este
definită între graniţele copacilor.
Epopeea s-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian
Assurbanipal, de la Ninive și povestește faptele eroice ale legendarului rege al cetății
Uruk.

118
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Mitologia Persană

În mitologia persană, Ahura Mazda este zeul suprem. În culegerea de
texte mitologice şi religioase numită Avesta, Ahura Mazda, supranumit „Domnul
Înţelepciunii”, este identificat cu spiritul benefic, generos, iluminat, atotştiutor
şi creator a toate şi a tuturor. Se spune că el ar fi creat şi arborele Vispo care are
proprietăţi vindecătoare. Din frunzele, florile şi toate părţile acestui arbore se pot
face medicamente pentru a vindeca 10 mii de boli. Pe una din insulele lacului
considerat sacru, Vourakasha, cresc mii de plante care produc germeni terapeutici pe
ramurile cărora şi-a făcut cuib pasărea Saena. În literatura persană, Pasărea Phoenix
(Simurgh sau anqd) era cunoscută în Avesta ca Saena Meregha, păunul dragon.
Acesta reprezenta sufletul omului înainte de naştere care, ademenit prin plăcerile
carnale viitoare, intră în colivia trupului, în colivia vieţii pământene. Momeala era
prezentată simbolic prin fructul plăcerilor pământene, pe care şarpele l-a dat Evei
spre a-l seduce pe Adam.
În tradiţia islamică, acest fruct este simbolizat de un grăunte, cu care au fost
ispitite păsările Paradisului, inclusiv şi Pasărea Phoenix, să intre în colivia vieţii. Este
cunoscută zicala persană: „Chiar dacă colivia este făcută din aur, pasărea dinăuntru
vrea să scape.” În literatura persană medie, Pasărea Phoenix era asociată cu Pomul
vieţii şi cu misteriosul Lac Varkas. Ea îşi avea cuibul în „copacul medicinei”, care
producea nenumărate seminţe. Când pasărea se aşeza pe copac, acesta îşi scutura
seminţele pe pământ de unde răsăreau alte plante cu efect terapeutic şi medical.
Poetul Cellaledin Rumi Mevlana a comparat oul cu viaţa pământeană. Pentru mistici,
Pasărea Phoenix era imaginea sufletului care tânjeşte să se întoarcă la locul paşnic din
Paradis sau să se ridice la flăcările reîntineririi, adică unirea cu sufletul divin pentru
veşnicie.

Mitologia Chineză

În tradiţia chineză centrul universului este reprezentat prin pomul vieţii,
Kiyen Mou, un arbore cu 9 rădăcini, 9 ramuri şi care atinge 9 ceruri şi 9 izvoare
care trec dincolo de tărâmul morţilor. Cele 4 elemente, sol, apă, aer şi foc au aceeaşi
importanţă precum arborele vieţii. Kiyen-mou face legătura dintre tărâmul morţilor
cu cel al izvoarelor cunoaşterii şi înţelepciunii. De ambele părţi ale acestui arbore
cresc doi pomi; la răsărit arborele P’an Mou şi la apus, arborele Io. Primul este un
piersic, fructele căruia conferă nemurirea. Pe celălalt pom, seara, se odihneşte soarele
multiplicat de 10 mii de exemplare. Un alt arbore cu acelaşi simbol este un dud alb,
hermafrodit, numit K’ong, probabil mult mai vechi decât Yang şi Ying, simbolizând
eternitatea cosmică. În mitologia chineză, copacul vieţii mai este asociat cu pasărea
phoenix şi dragonul - ambele simboluri ale reînvierii și nemuririi. O poveste taoistă

119
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

spune despre un arbore care face câte o pară „magică” la fiecare trei mii de ani, iar cel
care o mănâncă devine nemuritor.

Mitologia Romană

Numeroase sunt tradiţiile legate de arborele considerat sacru, stejarul. Se
consideră că zeul Jupiter, care iubea foarte mult cele şapte coline ale Romei, s-a
gândit în neţărmuita-i dragoste să le acopere cu stejari. În semn de cinstire, vestalele
aveau grijă să întreţină focul sacru cu buşteni de stejar. Din frunzele stejarului se
făceau coroniţe cu care se împodobeau de sărbători sau erau purtate de vitejii care se
întorceau victorioşi din războaie sau întreceri sportive. Chiar şi astăzi acest simbol
este folosit în multe ţări, ca simbol al victoriei în întrecerile sportive. Asemenea
măslinului, miturile legate de stejar sunt multiple. Smochinul era considerat un
pom la fel de sacru, considerându-se că împărăţia romană se hrănea din roadele
ei. Legenda spune că acesta creşte pe planeta Marte şi roadele sale au dus la unirea
dintre Marte şi Rhea Silvia care a dat naştere, mai apoi, celor doi gemeni Romulus şi
Remus. Ţăranii care trăiau lângă Muntele Etna nu adormeau niciodată sub copaci în
ajunul Sfântului Ioan de teamă că spiritele copacilor ar putea intra în cel care doarme.
Romanii obişnuiau să planteze un copac la naşterea fiecărui fiu, iar din felul în care
creştea acesta să prezică viitorul.

Mitologia Geto-dacică

Multe din săpăturile arheologice dovedesc că geto-dacii transformau lemnul
în unelte casnice şi agricole - pluguri, furci, greble, vânturătoare, etc. Lemnul de tisa
era folosit la temelia caselor, la stâlpi de susţinere, podele şi bârne, dar îl utilizau
şi la fortificaţii, cetăţi şi conducte de apă. Arcul din lemnul de tisa a fost multă
vreme folosit ca armă, pornind de la daco-geţii lui Burebista şi până la plăieşii lui
Ştefan cel Mare. Acestea pot fi văzute în vitrinele multor muzee. Să nu uităm visul
pe care călugărul Nicodim l-a avut, anume construirea unei biserici numai dintr-un
singur copac. Visul s-a împlinit odată cu construcţia bisericii de la Tismana, biserică
realizată dintr-un singur copac şi acela fiind arborele de tisa. În nordul ţării, mai ales
în Maramureş, tisa este plantat la căpătâiul morţilor crescând odată cu ei, unii în
moarte, alţii în viaţă.
Se foloseşte mereu sintagma „acest plai, gură de rai” despre România în general.
Dar puţini cunosc că ea există la propriu. Ca poziționare geografică, Gura de Rai este
situată pe un picior de munte și se deschide într-o pajiște înaltă sau un gol de munte.
Conform „Mitologiei Române”, cartea lui Romulus Vulcănescu, Gura de Rai este
un loc sacru cu energie benefică. Autorul precizează că în timp, pe aceste locuri, cu
timpul, s-au născut acele sărbători populare etno-folclorice cu implicaţii mitologice

120
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

numite Nedeiele. Sabina Ispas, cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din
Bucureşti, consideră că termenul de „Gură de Rai” exprimă o realitate simbolică
a sacrului și una metaforică, în poezia populară, ca imagine artistică a atingerii
armoniei absolute. Cu alte cuvinte este vorba doar despre o tradiție populară, fără o
bază în realitatea concretă.
Întorcându-ne la miturile antice, trebuie specificat că Axis Mundi era canalul
de energie cosmică. N. Densuşianu menţionează că „după ideile astronomice
şi geografice ale Antichităţii clasice, Polul Nordic, în jurul căruia se învârtea
Universul, atingea Pământul lângă Dunăre, pe teritoriul geţilor, în particular pe
Munţii Rhipaei (Carpaţii Meridionali). Conform aceloraşi idei, osia sau axa în
jurul căreia se învârtea Cerul, trecea prin centrul Pământului, deci şi Universul şi
Terra aveau o axă comună – Axis Mundi sau Axa Lumii. Cei care susţin că leagănul
omenirii se află în spaţiul carpato-danubiano-pontic, localizează axa respectivă pe
muntele sfânt al dacilor, Kogaion. A preciza unde a fost acesta este o problemă
controversată. După patru ani de cercetări asidue, ing. C. Pânculescu este convins că
Kogaionul se află în Bucegi, mai precis pe vârful Bucura-Dumbrava din apropierea
vârfului Omu. Alţii localizează această poartă în Peştera Ialomicioarei din Bucegi.
Mai aproape de realitate sunt cei care localizează Kogaionul în masivul Godeanu,
cel mai sălbatic şi mai puţin cercetat din Carpaţii româneşti, teoria lui Al. Borza
care localizează arbitrar muntele sfânt pe Vârful Gugu în masivul Ţarcu (Banat),
nerezistând criticii.
Interesantă este şi legenda legată de Alexandru Macedon, care a trecut şi
prin Dacia noastră. La întrebarea retorică: E posibil ca întâmplările din legenda lui
Alexandru și a Apei Vieții să fi avut loc în Dacia? Se poate răspunde: Nu e doar posibil,
ci și foarte probabil. În legendă, Alexandru a plecat singur până la muntele Mushas,
pe care l-a traversat printr-un tunel, ajungând „în acest loc, care este Paradisul”, la
muntele care domina întreaga omenire, ce era păzit de un „înger”. Istoricii spun că
Alexandru a petrecut câteva zile pe malul Dunării până să se hotărască să o traverseze.
De ce? Nimeni nu știe. Dacă sursa nemuririi era în Dacia, nu ar trebui să ne mire
faptul că acest aspect se întâlnește și în folclorul românesc.
Interesante sunt şi comparaţiile făcute între miturile greceşti şi cele ale
daco-tracilor. Se crede că vârful Omu din munţii Bucegi este muntele Atlas din
mitologia greacă. Herakles s-ar fi întors aici pentru a fura merele de aur ce creşteau
într-o grădină fermecată, asemănătoare cu grădina Raiului, „iar grădina nu era alta
decât Ardealul dacic”. Poate de aceea în literatura populară, în basmele şi poveştile
româneşti tema merelor de aur se întâlneşte din abundenţă. În tradiţia românească
merele sunt considerate fructele Sfântului Ilie. Ca urmare a acestei credinţe, pe 20
iulie, de Sfântul Ilie, femeile cheamă copiii străini sub un măr, pe care-l scutură pentru
a oferi de pomană merele căzute. De asemenea ele sunt duse la biserică pentru a fi
sfinţite crezându-se că în lumea de apoi ele vor deveni de aur. Simbolul „merelor de

121
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

aur”, roadele pomului sacru, se întâlneşte şi în colindele vechi transmise din generaţie
în generaţie până în zilele noastre.
Basme asemănătoare cu „Făt Frumos şi Merele de Aur” care au ca motiv central
mărul, acest fruct care oferă tinereţea veşnică, sunt întâlnite în toată Asia, Europa, Africa
de Nord, America de Sud, Mexic, Canada şi chiar la indienii din America de Nord.

Mitologia Pieilor roşii

Pieile Roşii sunt considerate de către unii o ramură a vechilor triburi turcice.
Indienii din tribul pieilor roşii „Cree”, din America de Nord, au un cult aparte şi foarte
frumos faţă de Copac, acesta reprezentat fiind de un Totem. Atunci când trebuie
să taie un copac pentru a face din el un totem, tribul se adună în jurul copacului ce
trebuie tăiat şi vorbesc cu el cerându-i iertare pentru sacrilegiul ce urmează să aibă loc:
„Dragă copacule, suntem tare întristaţi pentru ceea ce urmează să-ţi facem, dar tu ştii
cât de importantă este credinţa noastră în Totem. Cel de până acum s-a învechit şi ne
trebuie unul nou. De aceea ne-am gândit să îl facem din tine. Iartă-ne!”. Apoi, fără să
scoată un cuvânt, se întorc cu spatele la copacul cu care au vorbit şi încep să taie altul.
Această abordare arată că acei oameni cred încă în unitatea celulară a tuturor plantelor,
rezultând că nu are importanţă cărui copac s-au adresat, pentru că ruga a fost auzită
de toţi arborii din pădure. Dacă aceşti aborigeni - fie din America, fie din Australia, fie
din Canada - au dezlegat misterul comunicării omului cu natura, noi, cei care cucerim
cosmosul şi suntem ultra-robotizaţi, ce relaţie construim în schimb cu natura?
Interesantă este şi mitologia creaţionismului la acest trib al pieilor roşii din
America, în care arborele are un rol important. Se spune că o femeie însărcinată ar fi
vrut să ajungă în rai, motiv pentru care a început să urce pe ramurile Pomului Vieţii.
A urcat ce a urcat, dar dintr-odată a ameţit şi a căzut în valurile unei mări imense
de unde a fost salvată de o broască ţestoasă. În cădere, femeia a smuls o creangă din
copac pe care a sădit-o pe spinarea broaştei ţestoase şi astfel a apărut Pământul.
Fie indienii piei roşii din America, fie vechii locuitori ai Turciei de azi, fie
celţii, credeau că stejarul este Zeul Fulgerului, deoarece oamenii observaseră - în
decursul timpului - că acest arbore atrăgea cel mai mult fulgerul, motiv pentru care în
considerau sacru şi îl protejeau. De aceea, când doreau să stea de vorbă cu zeii, vechii
turci se adunau în jurul stejarului şi, ciocănind de trei ori în tulpina acestuia, cereau
protecţie. Acest vechi obicei se păstrează şi azi în tradiţia populară: se bate de trei ori
în lemn când dorim să fim feriţi de ceva rău.

Mitologia Greacă

Mitologia greacă este la fel de bogată ca şi cea romană, ba chiar a şi influenţat-o.
Se spune că Tantalus a devenit nemuritor după ce a furat ambrozia şi nectarul zeilor.
122
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Demetra, după ce ar fi uns trupul lui Demophon cu ambrozie, acesta ar fi devenit
nemuritor, dacă mama acestuia nu ar fi întrerupt procedura. Pescarul Gaukos
a observat că un peşte prins de el a înviat după ce a prins în gură o iarbă răsărită
din mare. Glaukos a sărit în apă exact în acelaşi loc, iar zeii Okeanos şi Tethis l-au
primit făcându-l zeu. Fiecărui zeu din mitologia clasică greacă i s-a atribuit câte un
arbore. Astfel, lui Zeus - stejarul, lui Poseidon - frasinul, lui Hades - mirtul, zeiţei
Hera - mărul, părul sau salcia, zeiţei Atena - măslinul, zeului Apollo - dafinul, zeului
Dionisos - viţa de vie, smochinul, iedera şi pinul, zeiţei Persephona - plopul şi salcia.
În Grecia de nord-est, în zona Epiros, se află cel mai vechi oracol al lumii. Oracolul
nu era altul decât stejarul sacru Dodona. Acesta avea trei altare din acelaşi stejar. În
funcţie de sunetul frunzelor scos în bătaia vântului se făceau interpretările oracolului.
Se spune că sfârşitul lui Herakles ar fi fost prezis de acest oracol. Grecii folosesc mult
mai mult măsline decât alte popoare europene, motiv pentru care măslinul ocupă un loc
important şi sacru, cu o semnificaţie deosebită. După cearta dintre Poseidon şi Athena
pentru Atika, în Akropolis s-a plantat măslinul, care a devenit sacru pentru Athena.
Artemis, una dintre cele mai vechi şi venerate zeiţe ale Greciei Antice, zeiţa vânătorii,
era considerată, în Arcadia, zeiţa nucului şi a cedrului, iar cultul ei s-a dezvoltat din
obiceiul de a atârna de copac o mască sau o imagine a spiritului vegetal. Emblema lui
Apollo a fost laurul. Niciun sanctuar nu putea fi întemeiat acolo unde solul nu era bun
pentru creşterea laurului, iar participanţii la rituri trebuiau să poarte o cunună de lauri
pe cap şi o creangă în mână. Arborele Afroditei a fost mirtul, care avea puterea de a
crea şi de a perpetua dragostea, folosindu-se la căsătorii. Atena avea ca arbore special
măslinul la care ne-am referit mai sus. Folosirea coroanelor, florilor si frunzelor avea şi
ea o semnificaţie religioasă. Aducătorului de veşti bune i se oferea o coroană din frunze
de măslin, iar invitaţii ospeţelor erau încoronaţi cu flori.
În ceea ce priveşte obiceiul de a da copacului o asemănare umană, îmbrăcându-l
sau sculptându-i trunchiul în formă omenească, Apuleius afirmă: „Obiceiul călătorilor
pioşi este acela ca, atunci când trec pe lângă o dumbravă sau un loc sfânt, să spună
o rugăciune pentru îndeplinirea dorinţelor, să ofere cadouri şi să rămână un timp
acolo; deci eu, atunci când pun piciorul în cel mai sacru dintre oraşe, deşi grăbit,
implor iertarea, ofer o rugăciune şi îmi temperez graba. Căci niciodată un călător nu
a fost mai îndreptăţit să facă o pauză religioasă decât atunci când, întâmplător, a dat
peste un altar acoperit de flori, o grotă acoperită de crengi, un stejar decorat cu multe
coarne sau un fag cu piei atârnate de el, vreun deal sacru împrejmuit sau un trunchi
de copac sculptat într-o imagine.”

Mitologia Şamanică şi cea a vechilor turci

Dintre toţi zeii popoarelor altaice, cel mai important şi mai cunoscut este,
desigur, Tangri, întâlnit în tratate şi ca Tengri (Tangri la mongoli şi kalmâci, Tangeri

123
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

la buriaţi, Tangere la tătarii de pe Volga, Tingir la beltiri). Vocabula tangri, însemnând
„zeu” şi „cer”, aparţine vocabularului din limbile turcă şi mongolă. Existent „încă din
preistoria Asiei, cuvântul a cunoscut un destin aparte. Aria sa de răspândire în timp, în
spaţiu şi de-a lungul civilizaţiilor este imensă: e cunoscut de mai bine de două mii de
ani; este sau a fost folosit în aproape tot continentul asiatic, de la hotarele Chinei până
în sudul Rusiei, din Kamceatka până la Marea de Marmara; el le-a servit „păgânilor”
altaici ca să le desemneze zeii, precum şi Zeul Suprem, şi s-a păstrat în toate marile
religii universale pe care, în decursul istoriei lor, turcii şi mongolii le-au îmbrăţişat
pe rând (creştinism, maniheism, islam etc.). Cuvântul „tangri” e întrebuinţat pentru
a exprima divinul. Desemnând un zeu celest, el e atestat la populaţiile Hiong-nii în
secolul al II-lea î.Hr. Textele îl prezinta ca „înalt” (uza), „alb şi ceresc” (kok), „etern”
(mongka) şi înzestrat cu „putere” (kut). Într-una din inscripţiile paleoturce de la
Orkhon (secolele VII-VIII), stă scris: „Când, sus, cerul albastru, jos, pământul, s-au
făcut, între acestea două au fost zămisliţi fiii omului (= fiinţele umane)”. Despărţirea
Cerului de Pământ se poate interpreta ca o lucrare cosmogonică. Există numai unele
aluzii la o cosmogonie propriu-zisă, avându-l ca autor pe Tangri. Tătarii din Altai
şi iakuţii îşi numesc zeul „făcător”. Potrivit buriaţilor, zeii (tangri) l-au creat pe om
şi acesta a trăit fericit până când spiritele cele rele au răspândit boala şi moartea
pe pământ. Sacrificiul adus zeilor, cerului este universal atestat, mai ales în caz de
calamităţi sau de catastrofe naturale. Dar, în Asia Centrală şi Septentrională, ca şi în
altă parte, multiplicarea lui Tangri este urmată de asimilarea sa altor zei (ai furtunii,
ai fertilităţii cosmice etc.). Astfel, în Altai, Bai Ulgan (cel „Foarte Mare”) s-a substituit
lui Tangere Kaira Kan („stăpânul milostiv al cerului”) şi lui i se aduc sacrificii de cai.
Îndepărtarea şi pasivitatea îi caracterizează şi pe alţi zei cereşti; astfel, Buga („Cerul”,
„Lumea”) al tunguşilor nu are cult; el este omniscient, dar nu se amestecă în treburile
oamenilor, nu îi pedepseşte pe răufăcători. Uriin ai tojon, al iakuţilor, sălăşluieşte în
al şaptelea cer, cârmuieşte totul, dar face numai bine (adică nu pedepseşte).

Bibliografie selectivă:
1. Mircea Eliade - Structura și funcțiile mitului; Hermeneutica unui mit
polinezian.
2. Mitologia Nordică, Mituri și legende povestite de Elena-Maria Morogan,
editura Enciclopedică, București, 1992.
3. (Arborele - Axus Mundi - Julia Maria Cristea).
4. Hayat agaci (Copacul vieţii) - Vikipedi, özgür ansiklopedi.
5. Hayat Ağacının Türk Kültüründeki yeri ve önemi („Locul şi importanţa
Copacului Vieţii în cultura turcă”) - Timur B. Davletov.
6. Pervin Ergun, Türk Kültüründe Ağaç Kültü, Atatürk Kültür Merkezi
Başkanlığı Yayınları, Ankara, 2004 („Cultul copacului în cultura turcă”).

124
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

7. Turk kulturunde agac kultu - Ulker Şen.
8. Mircea Eliade, İmgeler ve Simgeler, Ter. M. Ali Kılıçbay.
9. Mircea Eliade, Le Chamanısm, Dede Korkut Kitabı, İstanbul, 1986.
10. Ayten Altıntaş, ‘Eski Türk Kültüründe Hayat Ağacı ve Ölümsüzlük Otu’.
11. Türk Dünyas Çobanoğlu, Ö. (2001). Türk Mitolojisi. Türk Dünyası Ortak
Edebiyat Tarihi, c. I.
12. Araştırmaları Dergisi.
13. Turk susleme sanatinda agaclar - YARD. Doc. Ahmet Yasar Serin.
14. Erberk Güran, „Hayat Ağacı Motifi” (Motivele pomului vieţii în artă), Antika
Dergisi, 1986, Sayı 33, s. 96.
15. Öney Gönül, „Selçuklu Mimarisinde Figürlü Kabartma ve Heykel”, Y.K
Bankası Yay. Sanat Dünyamız Dergisi, 1976, Sayı:6, s.7-8.
16. Yaşar Kalafat, Doğu Anadolu da Eski Türk İnançlarının İzleri, („Urme ale
vechilor credinţi aparţinând turcilor din zona sud al Anatoliei”), Ankara 1990, 46.
17. Ali Selçuk, Tahtacılar, İstanbul 2004, 232 vd., Ocak, 89.
18. Julia Maria Cristea - Mitologia uralo-altaică (Istoria Grădinilor-grădina
Edenului).
19. Gokce Firat -„Na’vi” ler Turk mu? (Na’viler sunt turci?).
20. Can Gonul - Orta Asya”dan Anadolu”ya yaratiliş efsaneleri (Legende privind
geneza poporul turc începând din Asiya Centrală până în Anatolia.
21. Prof Dr. Ünal Asan - Farkli Acidan Anit Agaclar.
22. Sadi Bayram - Hayat agaci, kulturumuydeki yeri, onemi ve milletlerin
ardindaki gercek.

125
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Pagini din istoria Casei Corpului Didactic
Galați (1970-2008) (I)
Ghiţă Nazare, profesor, director
Revista Şcoala gălăţeană
Str. George Enescu, nr. 25, bl. Bistrița 1B, ap. 79, Galați
Tel.: 0745633310, e-mail: nazareghita@yahoo.com

Casa Corpului Didactic a fost întotdeauna o gazdă generoasă pentru cadrele
didactice de toate specialitățile participante la diversele activități organizate
(consfătuiri, dezbateri, sesiuni de comunicări, simpozioane, expoziții de carte și de
arte plastice, întâlniri cu personalități, cu scriitori, oameni de știință etc.).
Relația Casa Corpului Didactic – Inspectoratul Școlar Județean – unitățile
de învățământ a fost de la început una de colaborare, de bună comunicare
interinstituțională în scopul îmbunătățirii calității procesului instructiv-educativ.
Interesul oamenilor școlii de a avea „o instituție a lor” pentru organizarea
activităților de perfecționare științifico-metodică, cultural-artistice, de informare
și documentare a fost exprimat chiar de la înființarea Casei Corpului Didactic.
În ședința Consiliului Profesoral de la Școala nr. 10 Galați, din 17 martie 1970,
profesorul Ionel Diamant, directorul școlii, informa cadrele didactice despre
faptul că „Inspectoratul Școlar Județean a intrat în posesia localului pentru Casa
Corpului Didactic”, unde „se vor desfășura acțiuni interesante”, că vor exista 11
secții pe specialități, că „vor fi amenajate o sală pentru bibliotecă și o scenă pentru
manifestări cultural-artistice și festivități, în vederea satisfacerii tuturor cerințelor
cadrelor didactice”. Cadrele didactice erau îndemnate să activeze la tânăra instituție
și pentru că „de activitatea desfășurată aici se va avea în vedere acordarea gradațiilor
și a celorlalte stimulente”1. În același cadru, directorul Ionel Diamant anunța în
ședința din 7 mai 1970 că „începând cu 15 iunie se deschid Biblioteca și Clubul de
la Casa Corpului Didactic”2.
În Consiliul profesoral din 25.04.1972 directorul Școlii „Cuza-Vodă” (nr.
5 Galați) făcea colegilor recomandarea ca „toate cadrele didactice să participe
la conferințele și acțiunile inițiate și organizate de Casa Corpului Didactic”3. De
asemenea, în Consiliul profesoral al Școlii nr. 22 din 15 iunie 1974, ora 17.00, a fost
prezentată „Darea de seamă asupra activității instructiv-educative desfășurată în anul
școlar 1973/1974” în care, la Cap. IV intitulat „Activitatea metodică” menționa „buna
colaborare dintre comisiile metodice din școală – comisia învățătorilor, comisia
diriginților, comisii metodice/catedre pe discipline - și Casa Corpului Didactic,

1. Arhiva Școlii nr. 10 Galați, Registru Consilii profesorale, P.V./17.03 1970, nenumerotat.
2. Idem., P.V./07.05.1970.
3. Arhiva Școlii nr. 5 Galați, Registru Consilii profesorale, P.V./25.04.1972, 229.
126
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

în conceperea și organizarea activităților metodice cu cadrele didactice la nivel
municipal și județean”4.
Directorul Școlii Profesionale Auto (apoi Colegiul Tehnic „Traian Vuia”), ing.
Grigore Văsoi, recomanda cadrelor didactice „să participe la activitățile metodice
organizate de Casa Corpului Didactic; cadrele didactice să fie anunțate de serviciul
secretariat cu privire la activitățile organizate de Casa Corpului Didactic”5, în vreme
ce în „Darea de seamă privind activitatea metodică în anul școlar 1977-1978”, de
la Școala nr. 22 Galați, se aprecia că „învățătorii și profesorii școlii au participat la
activitățile metodico-științifice organizate de Casa Corpului Didactic”6. Mai mult, în
Consiliul profesoral de prezentare a concluziilor unei acțiuni de îndrumare și control
la Școala nr. 24 Galați, din 18.10.1978, inspectorul școlar Cornel Nicolaș recomanda
cadrelor didactice „să participe la activitățile de cercetare și să valorifice rezultatele
în manifestările științifico-metodice organizate de Casa Corpului Didactic”, în vreme
ce învățătoarea Constanța Bouroș declara că „am avut activitate la Casa Corpului
Didactic.”7. De asemenea, prof. Maria Toma, director al Școlii nr. 38 Galați, informa
în Consiliul profesoral din 4.10.1979 că „la ședința cu directorii s-a făcut precizarea că
în fiecare școală unde sunt cel puțin trei cadre didactice de aceeași specialitate se vor
constitui comisii metodice. Ca urmare, „în școala noastră se vor forma două comisii:
una a învățătorilor și una a cadrelor didactice care predau discipline tehnice”. Restul
comisiilor se vor înființa pe grupe de școli, „conform precizărilor Casei Corpului
Didactic”8.
În Consiliul profesoral de la Colegiul Economic „Virgil Madgearu” din 02.12.
1983 se prezintă adresa nr. 7571/30.11.1982, transmisă de Casa Corpului Didactic,
referitoare la organizarea concursului „Creativitate și eficiență în învățământ”. Astfel,
sunt prezentate obiectivele competiției: mobilizarea cadrelor didactice în elaborarea
de tehnologii și proiecte didactice; crearea de instrumente de evaluare care să
contribuie la ridicarea pregătirii elevilor; inovarea unor mijloace de învățământ
performante; intensificarea acțiunii de autodotare pentru sporirea funcționalității
cabinetelor și laboratoarelor; proiecte de metodici și manuale, antrenarea cadrelor
didactice la activități de cercetare. Competiția era prevăzută pe trei etape: 1. etapa de
masă, aprilie – decembrie 1982; 2. etapa județeană, ianuarie – aprilie 1983; 3. etapa
națională, mai – iulie 19839.

4. Arhiva Școlii nr. 22 Galați, Registru Consilii profesorale, P.V./15.06, 1975, nenumerotat.
5. Arhiva Colegiului Tehnic „Traian Vuia”, Registru Consilii profesorale, P.V./28.04.1976, p.
188.
6. Arhiva Școlii nr. 22, Registru Consilii profesorale, 1977-1978, P.V./28.09.1978,
nenumerotat.
7. Arhiva Școlii nr. 24, Registru de inspecții, P.V./18.10.1978, nenumerotat.
8. Arhiva Școlii nr. 38, Registru Consilii profesorale, P.V./04.10.1979, p. 52.
9. Arhiva Colegiului Economic „Virgil Madgearu”, Registru Consilii profesorale, P.V./02.12.1982,
pp. 96-97.
127
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Controlul tematic efectuat de o echipă a Inspectoratului Școlar Județean
în martie 1986, la Școala nr. 28 din Galați, concluziona că „multe cadre didactice
participă la acțiunile organizate de Casele Corpului Didactic”10.
În Consiliul profesoral de la Școala nr. 20 („Traian”), din 3 mai 1991, directoarea
școlii transmitea colegilor informații primite la ședința cu directorii referitoare la
activitățile metodice și cursurile de formare organizate în perioada respectivă de
Casa Corpului Didactic11; în Consiliul profesoral din 14.11.1991, de la Școala nr. 38
(Grigore Moisil” Galați, directoarea Aurica Bocu transmitea colegilor informațiile
primite la ședința cu directorii: la Casa Corpului Didactic s-a înființat un cabinet
metodic unde pot fi consultate modele de proiecte de lecții pe specialități și pentru
activitățile educative.12 În data de 21 februarie 1995, efectuează un control tematic la
Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” inspectorul școlar Teodor Ștefănică, având ca obiect
de evaluare „activitățile de perfecționare a cadrelor didactice la nivel de școală și la
Casa Corpului Didactic”. Concluzia controlului consemnată în procesul-verbal este
că „sunt învățători și profesori înscriși la cursurile de perfecționare organizate de
Casa Corpului Didactic.” Mai mult, inspectorul Ștefănică a administrat personalului
didactic auxiliar – secretare, contabile, bibliotecară – un chestionar privind participarea
acestuia la activitățile de perfecționare organizate de Casa Corpului Didactic. Au fost
adresate patru întrebări: 1. Care a fost ultima perfecționare, instruire, organizată de
Casa Corpului Didactic la care ați participat?; 2. Ce teme s-au prezentat?; 3. Cum s-a
finalizat?; 4. Cunoașteți programul activităților de perfecționare organizate de Casa
Corpului Didactic în domeniul dumneavoastră de activitate? „Toți cei chestionați –
a fost concluzia inspectorului – s-au dovedit avizați, formulând răspunsuri precise,
concrete.” În discuțiile purtate, cei chestionați au afirmat că stagiile de formare
sunt foarte eficiente, întrucât „actualizează cunoștințele din domeniu și precizează
atribuțiile și modalitățile de lucru”13. Același control tematic efectuat la Școala nr.
41 Galați de către prof. Olimpia Dănăilă, inspector școlar, constată că „personalul
didactic auxiliar – bibliotecari, laboranți, secretari școlari – a participat la cursurile
de perfecționare organizate de Casa Corpului Didactic.”14.
A doua zi, pe 22.02.1995, inspectorul școlar Melu State efectuează un control
pe aceeași temă la Colegiul de Industrie Alimentară „Elena Doamna” Galați.
Inspectorul State a aplicat personalului țintă următorul chestionar, format din trei
întrebări: 1. Ați participat la activitățile de perfecționare organizate de Casa Corpului
Didactic?; 2. Ce ați aflat nou, important pentru activitatea pe care o desfășurați în
școală?; 3. Ce propuneți pentru ca aceste activități să fie mai eficiente? Din analiza
10. Arhiva Școlii nr. 28, Registru de inspecții speciale, P.V./06.05.1986, p. 14.
11. Arhiva Școlii nr. 20, Registru Consilii profesorale, P.V./03.05.1991, p. 13.
12. Arhiva Școlii nr. 38, Registru Consilii profesorale, vol.I, 1990-1992, P.V./14.11.1991, p. 23.
13. Arhiva Liceului de Arte „Dimitrie Cuclin”, Registru de inspecții, Notă de control/21.02.1995,
p. 169.
14. Arhiva Școlii nr. 41, Registru de inspecții, Notă de control/21.02.1995, p. 112.
128
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

răspunsurilor date de cei chestionați inspectorul State conchide că „participanții au
apreciat pozitiv activitățile organizate de Casa Corpului Didactic”. Sunt consemnate
în Nota de control chiar unele dintre răspunsurile date: „am studiat marea clasificare
ISDN și catalogarea cărților” (bibliotecar Elena Baicu); „am primit informații
foarte utile de ordin psihopedagogic referitoare la relația profesor-elev și pedagog-
elev” (pedagog Aurelia Șomoiag); „este nevoie de organizarea unor activități de
perfecționare a contabililor din școli” (contabil Rodica Lazăr). Sugestia a fost preluată
și, în perioada imediat următoare, Casa Corpului Didactic a organizat un stagiu de
formare pe probleme specifice pentru contabilii din școli.15. Directorul Școlii nr. 7
Galați, Anica Teodor, aducea la cunoștința colegilor în Consiliul profesoral din 7
martie 1996, comunicările făcute de directorul Casei Corpului Didactic în ședința cu
directorii de școli: cursuri pentru pregătirea cadrelor didactice necalificate; stagii de
formare continuă pe diferite teme; noutăți editoriale achiziționate în biblioteca Casei
Corpului Didactic; apel pentru colaborare la revista Școala gălățeană etc.16.
Ca director al Casei Corpului Didactic am participat la Consiliul profesoral
din 23 septembrie 1998, de la Școala nr. 33 Galați și am adus la cunoștința
colegilor următoarele informații cu referire la activitatea instituției: graficul și
tematica cercurilor pedagogice se vor publica în revista „Școala gălățeană” din luna
octombrie; în perioada 2-4 noiembrie, Casa Corpului Didactic organizează un curs
pentru pregătirea metodologică a cadrelor didactice necalificate; la Casa Corpului
Didactic funcționează un „Cabinet de informare pedagogică”, unde se pot consulta
materiale de proiectare și planificare model etc.17. Consiliul profesoral din 11.01.1999
lua cunoștință, prin intermediul directorului școlii, de informațiile transmise
de directorul Casei Corpului Didactic în ședința cu directorii de școli din județ:
aplicarea Legii Învățământului 84/1995 și a Legii 128 – Statutul Personalului Didactic
privind „formarea o dată la cinci ani”; Metodologia formării modulare: Modulul 1 –
„Conținutul Reformei învățământului și modalități de realizare (60 de ore realizate la
nivel de școală, cu utilizarea formelor instituționalizate de perfecționare: dezbateri,
sesiuni de comunicări științifico-metodice, consilii profesorale, comisii metodice/
colective de catedră etc.) și Modulul 2 – probleme de specialitate, pedagogie, psihologie
și legislație (40 de ore realizate prin activități specifice la nivel zonal sau județean). Se
transmitea invitația pentru responsabilii cu formarea continuă din școli la o întâlnire
de lucru în data de 15 ianuarie 1999.18. Profesorii de la Liceul Tehnologic de Marină
erau informați, în Consiliul profesoral din 04.02.1999, că Librăria de la Casa Corpului
Didactic face o generoasă ofertă de carte și de cataloage de prospectare a planului
15. Arhiva Col. de Ind. Alimentară „Elena Doamna”, Registru de inspecții, Notă de
control/22.02.1995, p. 35.
16. Arhiva Școlii nr. 7, Galați, Registru Consilii profesorale, 1995-1997, P.V./14.03.1996,
nenumerotat.
17. Arhiva Școlii nr. 33, Registru Consilii profesorale, P.V./23.09.1998, pp. 32-34.
18. Idem., P.V./11.01.1999, p. 41.
129
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

editorial din mai multe edituri din țară și posibilitatea de a efectua comenzi.19, iar
profesoara Ana Tunaru, director al Școlii „Grigore Hagiu” din Tg. Bujor, aducea la
cunoștința colegilor organizarea de către Casa Corpului Didactic a „Zilelor Cărții
Editurii All” (3-9 mai 1999) și recomanda vizitarea expoziției respective20.
În Consiliul profesoral de analiză da la Colegiul Național „Costache Negri”,
din 21.01.2001, la Capitolul „Perfecționarea cadrelor didactice” sunt evidențiate
activitățile inițiate și organizate de Casa Corpului Didactic „la care au participat
mulți învățători și profesori de la școala noastră”.21 În ședința Consiliului profesoral
din 6 martie 1992, profesoara Angela Pahonțu își informa colegii de la Școala 42
Galați despre metodologia de perfecționare prin Casa Corpului Didactic (tematică,
ofertă de formare, modalități de înscriere etc.) și despre faptul că la Casa Corpului
Didactic se poate consulta catalogul aparițiilor editoriale de la toate editurile.22
Cu prilejul unui control tematic efectuat la Liceul „Emil Racoviță” Galați, în
luna mai 2003, efectuat de prof. Maria Solomon, inspector în Ministerul Educației
și Cercetării, prof. Pavel Aionesă și prof. Lidia Mânză, inspectori la Inspectoratul
Școlar Județean, se constata că „un număr mare de cadre didactice de la Liceul „Emil
Racoviță” sunt înscrise la cursuri de formare organizate de Casa Corpului Didactic”23.
În Consiliul profesoral din 23.09.2003, prof. Mirela Niță, directoarea Colegiului
Tehnic „Paul Dimo” Galați își informa colegii cu privire la comunicările făcute de
directorul Casei Corpului Didactic în ședința cu directorii de școli din județ, din
data de 19.09.2003: cursuri de formare pe temele „Abilitare curriculară” – pe toate
disciplinele și „Consiliere și orientare”; cursurile se pot organiza și în școală dacă
20-25 de cadre didactice optează pentru aceeași temă; organizarea concursului
de creativitate didactică; s-a îmbogățit fondul de carte privind informarea și
documentarea cadrelor didactice în domeniul științelor educației; reluarea activității
Cenaclului „Anton Holban” etc.24
În urma unui control tematic efectuat de un grup de inspectori școlari de la
Inspectoratul Școlar Județean, sub coordonarea inspectorului general Dragoș Cosma
din Ministerul Educației și Cercetării, la Liceul Tehnologic „Eremia Grigorescu”
din Tg. Bujor, se făcea următoarea apreciere: „cadrele didactice din această școală
participă la activitățile de perfecționare organizate de Casa Corpului Didactic”25.

19. Arhiva Liceului Tehnologic de Marină, Registru Consilii profesorale, P.V./04.02.1999, p. 60;
20. Arhiva Școlii „Grigore Hagiu”, Registru Consilii profesorale, 1998-2000, P.V./29.04.1999,
nenumerotat.
21. Arhiva C.N. „Costache Negri”, Registru Consilii profesorale, P.V./21.02.2001, nenumerotat.
22. Arhiva Școlii nr. 42, Registru Consilii profesorale, 1987-1997, P.V./06.03.1992, p. 53.
23. Arhiva Liceului „Emil Racoviță”, Registru de inspecții, 1997-2006, Notă de
control,/23.05.2003, p. 182.
24. Arhiva Col. Teh. „Paul Dimo”, Registru Consilii profesorale, P.V./23.09.2003, p. 12.
25. Arhiva Lic. Tehn. „Eremia Grigorescu”, Tg. Bujor, Registru de inspecții, Notă de
control/22.05.2003, p. 35.
130
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Directorul adjunct al Liceului „Dunărea” Galați, Stela Olaru aducea la cunoștința
Consiliului profesoral din 29 septembrie 2003 oferta de formare a Casei Corpului
Didactic pentru anul școlar 2003-200426. În ședința Consiliului profesoral din
30 septembrie 2003, profesoara Mențica Lungu, directorul Școlii nr. 25 prezenta
colegilor oferta de formare a Casei Corpului Didactic pentru anul școlar 2003-2004
și recomanda colegilor să opteze pentru unul din cursurile organizate. Într-o Notă de
control încheiată de inspectorul Costică Popa de la Inspectoratul Școlar Județean, în
urma unui control tematic efectuat la Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” Galați,
cu privire la „modul în care se reflectă la nivelul școlii activitatea de perfecționare
realizată prin Casa Corpului Didactic” se consemnează că „din discuțiile purtate
cu directorii școlii, cu cadrele didactice, cu personalul didactic auxiliar – secretar,
bibliotecar, contabil, laborant – s-a constatat că perfecționările făcute prin Casa
Corpului Didactic sunt utile pentru perfecționarea procesului instructiv-educativ” 27.
În aceeași zi, o echipă de control a Inspectoratului Școlar Județean, având
în tematica de control „Activități de perfecționare prin Casa Corpului Didactic”,
constată, prin consultarea documentelor de proiectare și analiză a activității școlii,
cât și prin discuții cu conducerea unității – prof. Tania Iuliana Bogdan, director
și prof. Alexandra Ariton, director adjunct - cu mai multe cadre didactice și
reprezentanți ai personalului didactic-auxiliar că „personalul didactic și didactic
auxiliar participă la activitățile de perfecționare organizate de Casa Corpului
Didactic”28. De asemenea, „Darea de seamă privind activitatea desfășurată în
anul școlar 2003 – 2004 la C.N. „Al. I. Cuza”, prezentată în Consiliul profesoral de
analiză, la capitolul „Perfecționarea cadrelor didactice” se fac aprecieri favorabile
cu privire la cursurile de formare organizate de Casa Corpului Didactic.29 În
ședința Consiliului profesoral de la Liceul de Arte Galați, din 4 octombrie 2005,
inspectorul școlar Dinu Mihăilescu informa și recomanda cadrelor didactice
să participe la cursul de formare cu tema „Managementul de proiect”, organizat
de Casa Corpului Didactic, pentru „cunoașterea modalităților de elaborare a
unui proiect eligibil”.30, așa după cum brigada de control a Inspectoratului Școlar
Județean la Colegiul Economic „Virgil Madgearu” constată că Planul managerial
al școlii conține recomandări privind participarea cadrelor didactice la activitățile
organizate de Casa Corpului Didactic31.

26. Arhiva Liceului „Dunărea”, Registru Consilii profesorale, P.V./29.09.2003, p. 31.
27. Arhiva C.N. „M. Kogălniceanu”, Registru de inspecții, 1995-2004, Note de
control/21/02.1995, pp. 1-2.
28. Arhiva C.N. „Al. I. Cuza”, Registru de inspecții speciale, P.V./21.02.1995, p. 381.
29. Idem., P.V./28.09.2004, p. 2.
30. Arhiva Lic. de Arte „D. Cuclin”, Registru Consilii profesorale, 1998-2007, P.V./04.10.2005,
p. 278.
31. Arhiva Col. Ec. „Virgil Madgearu”, Registru de inspecții speciale, 1993-1998, P.V./18.12.1995,
p. 148.
131
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Directorul Liceului „Emil Racoviță” Galați informa colegii în Consiliul
profesoral din 01.02 1996, în legătură cu o serie de acțiuni inițiate de Casa Corpului
Didactic: instruirea profesorilor metodiști ai ISJ (07.02.1996); sesiunea de comunicări
și referate a elevilor (25.03.1996); dotarea bibliotecii Casei Corpului Didactic cu carte
de specialitate și metodică; activitatea Cenaclului „Anton Holban” etc.32. În Consiliul
profesoral de la Școala nr. 10 Galați, directoarea unității, prof. Rodica Nazare, aduce
la cunoștința colegilor informațiile transmise la ședința cu directorii privitoare la
activitățile organizate de Casa Corpului Didactic în perioada următoare: instruirea
responsabililor cu formarea continuă din școli; conferința cu tema „Promovarea
cetățeniei europene”; expoziția de materile metodice pe tema „Educația pentru
drepturile omului” etc.33 Cu prilejul unui control tematic desfășurat la Grădinița
nr. 43 (Step by Step), inspectorul școlar Ana Secrieru recomanda educatoarelor să
participe la „cursurile de formare inițiate de Casa Corpului Didactic”34. În Consiliul
profesoral de la Colegiul Național „Al. I. Cuza”, din data de 14.09.2006, profesorul
Gabriel Cristian Enache, directorul unității, informa colegii cu privire la unele
oportunități oferite de Casa Corpului Didactic: la bibliotecă se poate consulta o
ofertă generoasă de carte școlară; de la Librăria „Școala gălățeană” se poate procura
un model de „Caiet al dirigintelui”35.
Cadrele didactice care participau la activitățile organizate de Casa Corpului
Didactic se bucurau de aprecieri deosebite cu prilejul inspecțiilor pentru obținerea
definitivatului și gradelor didactice. Sunt mărturii concludente în acest sens.
Consultarea Registrelor de Procese-verbale întocmite cu prilejul inspecțiilor speciale
din peste 70 de unități de învățământ din toate zonele județului – de la învățământ
preșcolar la cel postliceal - confirmă din plin acest fapt. Astfel, cu prilejul inspecției
speciale pentru obținerea definitivatului în învățământ efectuată profesorului de
matematică Marin Coman de către profesorul metodist Emanoil Paiu, în data de 10
decembrie 1962, se aprecia că prof. Marin Coman „face parte din Cabinetul metodic
al orașului Galați” – organizat sub egida Clubului cadrelor didactice, viitoarea Casă
a Corpului Didactic.36. Profesoara de chimie Elena Radu era apreciată cu prilejul
inspecției speciale pentru obținerea gradului didactic II, pentru că „participă la toate
acțiunile organizate de Casa Corpului Didactic”37; prof. de istorie Mihai Cojocaru
era apreciat cu prilejul inspecției speciale pentru obținerea gradului didactic I și

32. Arhiva Liceul „Emil Racoviță”, Registru Consilii profesorale, 1995-1998, P.V./01.02.1996,
nenumerotat.
33. Arhiva Școlii nr. 10 Galați, Registru Consilii profesorale, 2004-2009, P.V./16.03.2006, p.
135.
34. Arhiva Grădiniței nr.43, Registru de inspecții, Notă de control/10.05.2005, nenumerotat.
35. Arhiva C.N. „Al.I. Cuza”, Registru Consilii profesorale, P.V./14.09.2006, p. 51.
36. Arhiva C.N. „M. Kogălniceanu”, Registru de inspecții speciale, 1960-1979, P.V./10.12.1962,
p. 87.
37. Idem., P.V./09.12.1972, p. 430.
132
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

pentru faptul că „a prezentat referate cu caracter metodic și științific la Casa Corpului
Didactic”38; profesorul de educație fizică Dumitru Stan pentru lucrarea „Exerciții și
jocuri pentru preșcolari”, editată de Casa Corpului Didactic39; profesoara de limba
franceză Glicheria Calfas, la inspecția de gradul I, pentru schimbul de experiență
organizat la Casa Corpului Didactic cu tema „Definirea obiectivelor didactice
și operaționalizarea lor”40, iar profesoara de fizică Marghiolița Badiu, de la Școala
Vânători era apreciată cu prilejul inspecției de definitivat pentru că „participă la
acțiunile organizate de Casa Corpului Didactic pe linia perfecționării științifico-
metodice”41.
Profesoara de fizică Alexandra Ariton de la Colegiul Național „Al. I. Cuza”
era apreciată la inspecția de gradul didactic II și pentru că „participă în mod activ la
activitățile cu caracter metodic organizate de Casa Corpului Didactic”42; profesorul
de matematică Petre Țelinoiu de la Colegiul Național „Costache Negri”, pentru că
a publicat la Casa Corpului Didactic „Jocuri logice matematice”43; procesul-verbal
încheiat la inspecția pentru gradul I consemna că profesoara de limba și literatura
română Catița Arădău a participat la un simpozion organizat de Casa Corpului
Didactic cu lucrarea „Mijloace moderne în predarea limbii și literaturii române și
influența lor asupra relației profesor-elev”44; Comisia formată din conf. univ. dr. Ion
T. Radu, lector dr. Ioan Neacșu de la Universitatea București și Cornelia Mateiță,
inspector școlar, pentru acordarea gradului didactic I profesoarei de pedagogie Maria
Stroea de la Colegiul Național „Costache Negri”, aprecia că aceasta „a publicat articole
de bună ținută științifică în volumele metodice editate de Casa Corpului Didactic”45.
Profesorul de limba și literatura română Virgil Țigănuș „a desfășurat o susținută
activitate social-culturală; a fost membru în colectivul de redacție al Culegerii
„Orizonturi”, editată de Casa Corpului Didactic”46; profesorul de științe naturale Ion
Podașcă participa la „conferințele științifico-metodice organizate la Casa Corpului
Didactic”47, profesorul de fizică Constantin Stoica era apreciat cu ocazia inspecției
speciale pentru acordarea gradului didactic I, pentru că „din 1970 face parte din
Comitetul de conducere al Casei Corpului Didactic”, „participă cu comunicări/
referate (ex. „Probleme ale modernizării predării fizice în liceu”) la sesiunile științifice

38. Idem., P.V./24.05.1973, p. 500.
39. Idem., P.V./31.05.1976, p. 569.
40. Idem., 1980-1995, P.V./30.05.1984, p. 128.
41. Arhiva Școlii Vânători, Registru de inspecții speciale, 1960-2006, P.V./26.03.1976, p. 87.
42. Arhiva C.N. „Al. I. Cuza”, Registru de inspecții speciale, P.V./07.02.1980, p. 58.
43. Arhiva C.N. „Costache Negri”, Registru de inspecții speciale, 1980-1990, P.V./17.05.1983,
p. 115.
44. Idem., P.V./11.05.1984, p. 131.
45. Idem., P.V./21.05.1886, p. 157.
46. Arhiva C.N. „Vasile Alecsandri”, Registru de inspecții speciale, P.V./03.03.1975, p. 41.
47. Idem., P.V./21.03.1975, p. 62.
133
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

și simpozioanele organizate de Casa Corpului Didactic48, iar profesorul de fizică
Victor Necula „participă direct la acțiunile metodico-științifice organizate de Casa
Corpului Didactic, prin prezentarea de referate”49.
La inspecția specială pentru obținerea gradului didactic II, inspecție efectuată
de prof. Ecaterina Daneș, inspector de specialitate, profesoara de filosofie Maria
Popescu de la Colegiul Tehnic „Radu Negru” Galați este apreciată pentru faptul
că „aduce contribuții – participă la dezbateri tematice – la activitatea metodică a
Casei Corpului Didactic”50, iar profesorul de matematică Adrian Ropotă pentru
participarea cu comunicările „Aplicații ale matematicii în domeniul construcției de
nave” și „Despre modelare și modele matematice” la activitățile metodico-științifice
organizate de Casa Corpului Didactic51.
Profesorul de chimie Mihai Apetroaie de la Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu”
era apreciat cu ocazia inspecției speciale pentru definitivat, efectuată de inspectorul
Constantin Tarabas pentru „participarea la acțiunile metodice organizate de Casa
Corpului Didactic”52; profesoara de fizică Rodica Popa era apreciată că „participă
cu regularitate la activitățile metodice organizate de Casa Corpului Didactic53, iar
profesoara de științe socio-umane Angela Aramă pentru faptul că își aduce contribuția
la „organizarea și conducerea unor activități cu caracter metodic”54.
În analiza lecțiilor demonstrative realizate de profesoara de limba și literatura
română Ionica Filer de la Colegiul de Industrie Alimentară „Elena Doamna”, cu
prilejul inspecției speciale pentru obținerea gradului didactic II, inspectorul școlar
Dumitru D. Șoitu sugera „o participare activă la manifestările organizate de Casa
Corpului Didactic”55; profesoara de științe sociale Teodora Patriche era apreciată
și pentru contribuția la inițierea și desfășurarea activităților metodice ale Casei
Corpului Didactic „sprijinind acțiunile organizate cu profesorii de științe sociale”56,
ca și profesorul de fizică Mihai Vasiliu – la inspecția pentru gradul II - care „participă
la activitățile metodice organizate de Casa Corpului Didactic”57.
Profesoara de muzică Aurelia Ioan de la Școala nr. 13 Galați a susținut la o
sesiune de comunicări și referate organizată de Casa Corpului Didactic comunicarea
„Ora de ansamblu coral – mijloc eficient de educație patriotică a elevilor”58. La
48. Idem., P.V./05.06.1975, p. 69.
49. Idem., P.V./23.10.1976, p. 93.
50. Arhiva C.T. „Radu Negru”, Registru de inspecții speciale, P.V./30.11.1973, p. 141.
51. Idem., P.V./10.12.1977, p. 304.
52. Arhiva C.T. „Aurel Vlaicu”, Registru de inspecții speciale, 1973-1978, P.V./21.10.1973, p. 61.
53. Idem., P.V./16.02.1997, p. 252.
54. Idem., P.V./13.02.1986, nenumerotat.
55. Arhiva C.I.A. „Elena Doamna”, Registru de inspecții speciale, 1967-1978, P.V./18.01.1973, p. 130.
56. Idem., P.V./16/06.1973, p. 206.
57. Idem., P.V./14.03.1978, p. 290.
58. Arhiva Școlii nr. 13, Galați, Registru de inspecții speciale, P.V./28.01.1981, p. 87.

134
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

inspecția specială pentru acordarea gradului didactic I, profesorul de biologie Albert
Gierling era apreciat pentru faptul că „are o frumoasă și susținută activitate metodică
în cadrul Casei Corpului Didactic, unde a prezentat un interesant film didactic”59, iar
învățătoarea Steluța Malairău participă la sesiunile metodico-științifice organizate de
Casa Corpului Didactic cu lucrări precum: „Baterii de teste docimologice”, „Culegere
de fișe psihopedagogice”, „Evidența greșelilor tipice la elevii din ciclul primar”,
„Continuitatea în regimul muncii școlare”60. Profesoara de educație fizică Aristița
Condratovici de la Școala nr. 29 Galați „participă cu regularitate la acțiunile metodice
organizate de Casa Corpului”, se scrie în procesul-verbal încheiat cu ocazia inspecției
pentru gradul didactic II61, ca și profesoara Eugenia Răducu de aceeași specialitate 62.
Profesorul de limba și literatura română Florin I. Râpă era apreciat pentru faptul că
„din 1979 a preluat cineclubul Didactica al Casei Corpului Didactic”63, iar profesoara
de limba și literatura română Maria Brăilescu „pentru colaborarea cu materiale la
realizarea unei culegeri privind poezia lui Ion Crînguleanu, pregătită pentru publicare
de Casa Corpului Didactic”64
La inspecția specială pentru gradul didactic II, profesoara de biologie Eugenia
Săgeată este apreciată pentru faptul că „participă la activitățile metodice organizate
de Casa Corpului Didactic”65, iar prof. de limba franceză Sofia Dima pentru faptul
că „a contribuit la dotarea punctului de documentare de la Casa Corpului Didactic”
cu documentarul „Teatrul absurdului la Eugen Ionescu”66. Profesorul de muzică
instrumentală Dumitru Grigoraș de la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” a susținut în
cadrul unei sesiuni de comunicări științifice organizată de Casa Corpului Didactic,
lucrarea cu tema „Ciprian Porumbescu – compozitor patriot”67.
Profesoara de limba franceză Magdalena Gaiu a fost prezentă și a contribuit direct
la multe activități organizate de Casa Corpului Didactic, unde a prezentat referatele:
„Articol francez” și „Lecția de conversație”68, în vreme ce prof. de limba și literatura
română Virgil Țigănuș era remarcat pentru faptul că a contribuit la realizarea culegerii
„Catedra” editată de Casa Corpului Didactic, publicând studii precum: „Tradiție și
modernitate în reportajul gălățean”, „Valori etice în balada Meșterul Manole”69. La
59. Arhiva Școlii nr. 5, Galați, Registru de inspecții speciale, P.V./15.05.1980, p. 24.
60. Idem., P.V./15.03.1983, p. 63.
61. Arhiva Școlii nr.29, Galați, Registru de inspecții speciale, P.V./21.05.1980, p. 172.
62. Idem., P.V./21.05.1980, p. 174.
63. Idem., P.V./06.02.1987, p. 197.
64. Idem., P.V./22.02.1985, p. 47.
65. Arhiva Școlii nr.10, Galați, Registru de inspecții, P.V./02.03.1978, nenumerotat.
66. Idem., P.V./13.02.1986, nenumerotat.
67. Arhiva Liceului de Arte „Dimitrie Cuclin”, Registru de inspecții speciale, P.V./09.05.1986,
p. 43.
68. Arhiva Col. Ec. „Virgil Madgearu”, Galați, Registru de inspecții speciale, P.V./09.03.1978,
p. 386.
69. Idem., P.V./12.12.1983, p. 405.
135
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

inspecția pentru obținerea gradului didactic I de către profesorul de matematică Vasile
Drăguț de la Școala „Dan Barbilian” (nr. 43) Comisia a consemnat faptul că „profesorul
inspectat a participat la mai multe sesiuni de referate și comunicări organizate de Casa
Corpului Didactic cu lucrări precum: „Puterea educativă a matematicii”, „Modalități
de dezvoltare intelectuală a elevilor mici” (lucrare premiată la faza națională a
Simpozionului „Creativitate și eficiență în învățământ”70.
Învățătoarea Maria Rusu de la Școala nr. 42 „a prezentat comunicări la
manifestările științifico-metodice organizate de Casa Corpului Didactic: „Căi și mijloace
de îmbogățire a vocabularului”, „Metode și procedee folosite în scopul exprimării
corecte și clare a elevilor mici”, „Aspecte ale activității diferențiate în ciclul primar
prin lecțiile de citire” s-a consemnat în procesul-verbal de inspecție pentru obținerea
gradului didactic I.71. Profesoara de biologie Tatiana Moțoc de la Liceul „Emil Racoviță”
Galați a prezentat în cadrul activităților metodice organizate de Casa Corpului Didactic
comunicările „Probleme actuale de genetică” și „Evoluția chimică și biochimică”72, iar
profesoara Camelia Împăratu a susținut la faza județeană a Simpozionului „Creativitate
și eficiență”, organizat de Casa Corpului Didactic lucrarea „Aspecte ale predării
interdisciplinare a fizicii în liceu”73. Profesoara de limba și literatura română Maria
Boieru de la Liceul CFR Galați publica studiul „Proza memorialistică a lui George
Sion”, în culegerea „Orizonturi” editată de Casa Corpului Didactic, fapt evidențiat cu
prilejul inspecției pentru obținerea gradului didactic II74, în vreme ce profesorul de
filozofie Vladimir Ciobanu era apreciat în același context pentru faptul că „a participat
cu lucrări la sesiunile științifice organizate pe plan local de Casa Corpului Didactic”75.
La inspecția pentru obținerea gradului didactic II, profesoara de discipline
tehnologice Aneta Leonora Drugan de la Liceul „Sf. Maria” Galați a prezentat în
unele manifestări științifico-metodice organizate de Casa Corpului Didactic două
comunicări: „Atelierul școlar - factor principal în cadrul practicii tehnico-productive”
și „Instruirea practică în procesul de producție industrială.”76, iar profesoara de limba
și literatura română Dumitra Mârzac era apreciată cu prilejul inspecției pentru
gradul didactic II că „participă la activitățile metodice organizate de Casa Corpului
Didactic.”77. Peste doi ani profesoara Mârzac era numită directoare a Casei Corpului
Didactic.

70. Arhiva Școlii „Dan Barbilian”, Galați, Registru de inspecții speciale, P.V./25.05.1985, p. 85.
71. Arhiva Școlii nr.42, Galați, Registru de inspecții, P.V./18.03.1986, p. 90.
72. Arhiva Liceului „Emil Racoviță”, Galați, Registru de inspecții speciale, P.V./18.02.1980, p. 25.
73. Idem., P.V./05.02.1986, p. 99.
74. Arhiva Liceului C.F.R., Galați, Registru de inspecții speciale, 1962-1984, P.V./24.11.1973,
p. 354.
75. Idem., P.V./17.05.1978, p. 450.
76. Arhiva Liceului „Sf. Maria”, Galați, Registru de inspecții speciale, 1976-1980,
P.V./23.03.1977, p. 31.
77. Idem., P.V./30.11.1973, p. 516.
136
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Vicina – un emporium ecleziastic pierdut

Ana-Maria Cheșcu, cercetător independent
Galați, str. Camil Ressu, nr. 3, bl. N 10, ap. 15, Cod 800529
Tel.: 0751768527, e-mail: anachescu0809@gmail.com

O cetate pierdută în negura secolelor...
La atâtea decenii distanță de când marii istorici își aplecau condeiele asupra
acestui subiect, Vicina reapare pe scena istoriei. Mândră și semeață, această cetate,
dispărută și reapărută (probabil Isaccea de astăzi), despre a cărei localizare nu știm
nici în ziua de astăzi foarte multe, a avut rolul său pe marile rute comerciale și
ecleziastice. Despre ea au scris Gheorghe I. Brătianu, C. Giurescu, Petre Diaconu,
Șerban Turcuș și mulți alții, dar nimeni nu i-a creat acel studiu care să o prezinte
complet. De altfel, este știut faptul că Iachint de Vicina a fost mutat, de la Vicina
la Târgoviște, în anul 1359, de către domnitorul Nicolae Alexandru, devenind astfel
primul Mitropolit al Ugro-Vlahiei. După dispariția Mitropoliei de la Vicina, dar
și decăderea comercianților genovezi, lumea viciniană își pierde strălucirea. Prin
urmare, nu ne rămâne decât să reconstituim traseul istoric și ecleziastic al cetății
Vicinei, întreprindere pe care o vom face în paginile următoare.
De altfel, la mai bine de un secol distanță de când ilustrul Gheorghe I. Brătianu
încerca să deslușească tainele apariției, dezvoltării și localizării cetății Vicinei, iată
că și noi ne încumetăm să rescriem istoria acestei misterioase cetăți, cetate care va
dispărea, după anul 1400, din mai toate atlasele și hărțile Europei. De altfel, despre
această citadelă portuară, pierdută în negura secolelor trecute, nu s-a spus încă atât
de mult cât trebuia. Marele istoric Gheorghe Brătianu, vorbind despre acest oraș-
port, se întreba retoric: ,,ce este această Vicină, care a stârnit atâtea discuții și care a
făcut să curgă, din fericire, nu atâta sânge, dar atâta cerneală? Unde?”1.
Din punct de vedere istoric, orașul apare menționat pentru prima dată în
secolul al XI-lea, într-o relatare a Anei Comnena, pentru ca, treptat-treptat, să se
dezvolte, concomitent, cu apariția națiunilor italiene și bizantine în aceste spații.

Localizare și ipoteze
Întrebarea lui Brătianu nu a rămas fără ecou. La numai câteva secole distanță,
arheologii români au început o serie de săpături în zona Dobrogei de Nord, pentru
a găsi această ruină urbană medievală, mânați fiind de idealurile lui Brătianu, care
considera Vicina, ,,o problemă care se deschide cercetătorilor mai tineri. Cei care ar
voi să caute această așezare a orașului ar avea, prin aceasta, un obiect de studiu mai
interesant. Eu m-am mărginit să fac o excursie în regiunea gurilor Dunării, acum
1. Brătianu 1988: 108-110.
137
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

câțiva ani, și anume, trecând pe teren, între Tulcea și capătul țărmului care înaintează
de-a lungul brațului Sf. Gheorghe, am constatat foarte multe rămășițe”2.
Mergând pe urmele cercetărilor făcute de către istoricul Brătianu, istoricii de
secol XX au făcut diferite presupuneri în legătură cu localizarea pe care această ruină
urbană ar fi avut-o. Tomaschek, cel dintâi istoric care s-a folosit în problema localizării
Vicinei de datele lui Idrisi, combinând cele două pasaje în care apare numele Disinei,
le-a dat următoarea traducere: ,,De la Diristra (Silistra) până la orașul Berisklafisa sunt
patru zile de mers, spre răsărit; el (Berisklafisa), este aşezat pe Dunăre, în apropiere
de mlaștini. De aici sunt patru zile de mers, de-a lungul fluviului până la Disina, care
este așezată la gura Dunării şi care are mulţi locuitori şi un teritoriu fertil; el (oraşul
Disina), scoate venituri mari din negoţul său. De aici mai sunt două zile sau 40 de
mile până la vechiul Erimokastru, aflat pe malul mării, nu departe de gura Dunării”3.
Pentru Tomaschek, Berisklafisa lui Idrisi era una și aceeași localitate cu
Pereiaslaveţ din ,,Cronica lui Nestor”, iar Pereiaslaveţ, susținea savantul austriac, s-ar
fi aflat pe malul drept al Dunării, acolo unde se păstrează ruinele cetății Capidava.
Întrucât, în descrierea lui Idrisi, după Berisklafisa urmează imediat Disina, Tomaschek
a plasat-o pe aceasta din urmă în aval de Capidava, mai exact, la Măcin. Învățatul
vienez, socotind că Disina lui Idrisi n-ar fi altceva decât Vicina (Vecina, Vezina) din
portulane, a propus ca numele ei să fie citit ,,Vesina”, „Besina”, sau „Fesina”. După
opinia lui Tomaschek, ldrisi, referindu-se la Vicina danubiană, ar fi confundat-o pe
aceasta cu Dicina, o localitate despre care ni se spune că ar fi existat la gura râului
Tica (Kamca)4”. De altfel, în relatări, numele de Vicina are diferite terminologii. Iată
ce spune geograful arab, Idrisi: ,,De la Berisklafisa spre răsărit erau patru zile de mers
până la Drisina, oraș cu resurse abundente și cu împrejurimi roditoare”5. Pe de altă
parte, acesta continuă: ,,De la Disina, localitate așezată nu departe de gura Dunării,
până la mare, 40 de mile”6. De reținut este analiza reputatului arheolog, Petru
Diaconu, care plasează Vicina pe Insula ,,Păciul lui Soare” și care consideră ca fiind
lipsite de autenticitate toate relatările lui Idrisi, preluate din surse secundare7. Un alt
istoric, Constantin Giurescu, plasează așezarea Vicinei pe teritoriul Isaccei de astăzi.
Potrivit opiniei sale, dintre toate așezările, situate între Măcin și Tulcea, niciuna nu
poate face legătura mai rapid cu nordul Dunării decât Isaccea. Iată ce spune acesta:
,,Aici se întretaie drumul cel fără de pulbere al Dunării, marea cale a comerțului din
preistorie și până astăzi, cu drumul transcontinental, de la Dunăre până la Marea
Baltică, aici la străvechiul vad al Isaccei”8.
2. Brătianu 1988: 108-110.
3. Diaconu 1970: 278.
4. Diaconu 1970: 278.
5. Barnea & Ștefănescu 1971: 164.
6. Barnea & Ștefănescu 1971: 164.
7. Diaconu 1970: 275-295.
8. Giurescu 1971: 258.
138
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Un alt argument, oferit de către istoric, este terminologia, Sulina, Gherghina,
Țiglina, fiind localități cu aceeași terminație ca și Vicina. La final, istoricul
concluzionează: ,,Vicina... se află în regiunea de pe malul drept al Dunării, de la
vechea Trasmarisca și până în Deltă și în regiunea marilor lacuri, regiune locuită
intens și continuu de români”9. Nicolae Iorga plasează așezarea Vicinei undeva
între Isaccea și Tulcea10. Din punct de vedere lingvistic, V. Ciocîltan susține că în
limba cumană (limba tătarilor dobrogeni de astăzi) două consoane, v și p, s-au
transformat, de-a lungul timpului, în m. Luând, spre exemplu, cazul Panagalia =>
Pangalia => Mangalia, acesta menționează că în secolul al XVIII-lea este atestat
numele unei localități, „Mecena”, care nu este altceva decât Măcinul de astăzi11. În
plus, având în vedere menționarea, încă din veacul al XIV-lea, a ,,insulei Vicinei” în
documentele franciscane, s-a urmărit o investigare perieghetică a zonei Măcinului.
Din acea perioadă, există o mărturie locală care menţionează că în faţa oraşului
era o peninsulă despărţită de ţărmul dobrogean prin două ziduri, zonă care astăzi
se numeşte ,,La Cetăţuie”12. Gheorghe Brătianu a localizat Vicina pe locul actualei
localităţi Mahmudia. Această localitate apărea pe o hartă întocmită de austrieci în
timpul Congresului de la Viena, cu numele de ,,Betesina”, nume pe care Brătianu l-a
identificat ca fiind o deformare a numelui Vicina. La o analiză mai atentă s-a constatat
că, de fapt, era vorba despre actuala localitate ,,Beştepe”. Această denumire provine
din limba turcă şi înseamnă ,,Cinci Dealuri”. Aceste ,,Cinci Dealuri” se găsesc şi
astăzi în faţa localităţii Mahmudia13. Altă opinie aparţine lui Marcu Botzan, care
localizează Vicina undeva în Cotul Dunării, anume sub ape, lângă Cotul Pisicii, în
directă legătură cu vechea cetate, Dinogeţia14. Această localizare este susținută de
marile transformări hidrografice care au avut loc în zonă. În plus, regiunea de la
Cotul Dunării, între Brăila şi Isaccea, ar corespunde locului de întâlnire al rutelor
comerciale, sosind din Muntenia şi Transilvania (cu prelungire spre Occidentul
Europei), din Moldova şi Basarabia (cu prelungiri în Polonia spre Baltica şi din
nordul Mării Negre, spre Orient) şi din Dobrogea, cu extensiune spre sud, spre
Balcani15.
Nu numai mărturiile istoriografice și cercetările arheologice ajută la localizarea
Vicinei, ci și mărturiile cartografice. Harta genovezului Vesconte, din anul 1327 și harta
anonimă, din anul 1318, conține următoarele referiri: ,,flumen de Vicina vel Danubio”
și ,,flumen de Vicina, vel Danubium, vel Danoia”16. Într-o listă a mânăstirilor minorite
9. Giurescu 1971: 258.
10. Giurescu 1971: 258.
11. Lazăr 2002: 89.
12. Lazăr 2002: 90.
13. Lazăr 2002: 90.
14. Lazăr 2002: 90.
15. Lazăr 2002: 91.
16. Rămureanu 1977: 153.
139
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

din Vicariatul ,,Tartariei aquilonare”, de prin anii 1314-1330, se menționează ,,Vicina
Iusta Danubin”, dar și ,,Cetatea Albă, Cherson și Sevastopol”, după cum urmează: ,,In
Tartaria Aquilonari fratres Minores habent monasteria immobilia 18, in civitatibus
et villis infra scriptis videlicent: in Vicina iusta Danubin, in Maurocastro, in Cersona,
ubi beatus Clemens fuit exulatus”17. Portulanele lui Angelio Dulcert (1339), Soleri
(secolul XIV) și Viladeste (1413) menționează Vicina pe Dunăre, la Isaccea18.

Vicina în documentele vremii
Ana Comnena plasează Vicina sub stăpânirea lui Sesthslav (sfârșitul secolului al
XI-lea): ,,Un oarecare neam scitic, jefuit zilnic de sauromați, părăsindu-și locuințele,
a coborât către Dunăre. Iar cum era nevoie să intre în înțelegere cu cei care locuiau
în regiunea Dunării, toți fiind de aceeași părere, au dus tratative cu șefii acestora, și
anume: cu Tatu, numit și Chalis, cu Sesthslav și Satzas, unul din ei stăpânind Dristra
(Silistra), iar ceilalți Vicina și celelalte orașe”19.
N. Iorga și N. Bănescu au văzut în aceste stătulețe primele formațiuni politice
românești independente, la Dunărea de Jos, organizate după modelul ducatelor
bizantine de frontieră. După numele vehiculate, conducătorii nu erau de origine
română, dar populația băștinașă avea probabil elemente traco-getice, romanizate
și romane, care nu dispăruseră, ci se menținuseră, în ciuda valurilor migratoare20.
Numele de Vicina mai apare într-un episod controversat din istoria rusească. În
anul 1141, este stabilit cnezatul Rusiei, cnezat ce-l avea drept conducător pe Ivanko
Rotislavici. Între anii 1158-1159, acesta se va afla prezent la Dunăre, de vreme ce, cu
drujina sa și cu 6000 de berdalnici, va ataca corăbiile haliciene, iar în anul 1160 va
lupta alături de cumani contra kievenilor, suferind, însă, o înfrângere la Dcin21.
După anul 1204, Vicina se dezvoltă în urma exodului populației refugiate
din Constantinopolul luat de latini22. După cum bine observă și Vitalien Laurent,
dintre toate insulele paristriene, care au recunoscut autoritatea bizantinilor, cea
mai cunoscută era Vicina. Apariția bizantinilor aici creează condiții favorabile
dezvoltării orașului, care dobândește funcții economice, administrative și religioase
în cadrul Imperiului. Notabilitățile grecești de aici obțin crearea unei arhidieceze,
dependente de patriarhia constantinopolitană, refugiată la Niceea de atunci.
Istoricul Vitalien Laurent plasează ridicarea Vicinei la rang de mitropolie, între
anii 1250-1261.
Într-un document, datat între anii 1259-1260, ,,Codex Vaticanus Graecus”,
găsit în anul 1299, în copie, avem lista mitropoliilor grecești. Pe fila 223 V, la numărul
17. Rămureanu 1977: 154.
18. Rămureanu 1977: 154.
19. Barnea și Ștefănescu 1971: 139. Giurescu 2007: 265.
20. Rămureanu 1977: 150.
21. Teodorescu 1974: 57.
22. Rămureanu 1977: 150.
140
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

10, între Melagina și Didymoteichon, se află Vicina. Putem spune că ridicarea la
rangul de mitropolie nu poate fi cuprinsă decât între anii 1250-126023.
Din punct de vedere politic, contextual este unul favorabil. Un acord, semnat
între anii 1261-1263, între Mihail al VIII-lea, Paleologul Hoarda de Aur și sultanatul
Mameluc din Egipt, permite statului bizantin recuperarea câtorva orașe importante
de pe țărmul Mării Negre. După Tratatul de la Nymphaeum, genovezii se instaurează
la Caffa, Cetatea Albă, Vicina și Chilia24.

Negustorime și evlavie...
În anul 1281, sunt menționați negustori occidentali la Vicina, după cum reiese
din contractele de comandită, înregistrate de către un notar din Pera. Pentru Vicina,
în perioada dintre 27 iunie şi 7 octombrie 1281, contractele se ridică la 3421 hiperperi,
în timp ce contractele Caffei se ridică la numai 1476 hiperperi, iar ale Genovei, oraşul
metropolă, la 3204 hiperperi25.
Despre compoziţia etnică a populaţiei Vicinei, despre care se ştie că
era alcătuită din români, greci, tătari, genovezi, bulgari, o scrisoare-raport a
Franciscanilor, expediată la 10 aprilie 1287, din Caffa, de călugărul Laurentius
Crustos, prin fratele Ladislau, către generalul ordinului Matteo d’Aqua sparta
(1287-1289), ne oferă o știre prețioasă. În relaţia Fraţilor Minori se istorisește,
între alte episoade, cum ,,fratele Moise, ajutat de tovarășii săi, m-a botezat în anul
1286, garda orașului în frunte cu comandantul ei, ,,miliarius Argun” şi o parte din
nobilii care locuiau acolo, toţi cei botezaţi fiind de origină tătară”26. Această știre
este demnă de a fi privită cu multă atenţie, dacă ne gândim că în masa celor care
alcătuiau Hoarda de Aur aproximativ 4000 erau tătari: marea majoritate erau de
neam turcic, iar în nordul Dobrogei, în apropiere de Vicina, se stabilise de puţin
timp un grup numeros de turci selgiucizi, populație creştină, strâns înrudită cu
aceea a Hoardei.
De altfel, dacă ne referim la planul comercial, putem spune că italienii, armenii,
evreii, care locuiau în Constantinopol, Smirna, Sinope, Trapezunt, Mesembria, nu
vor lipsi, potrivit informațiilor oferite de istoricul Răzvan Teodorescu, de la Vicina,
Chilia, și Cetatea Albă, cetăți unde, între secolele XIII-XIV, a pulsat o viață economică
deosebit de activă. Astfel, în anul 1281, din Pera se aduc la Vicina, postavuri și stofe
apusene, țesături de Buhara și țesături de mătase, din Asia Mică. Între anii 1289-1290,
mai aflăm că la Vicina apar ,,habitatores”, acei anconitani, mantuani și genovezi27.
După ridicarea Vicinei la rangul de Mitropolie, o notiță din anul 1299 are înscris:
,,după ce au plecat romeii din Constantinopol..., până ce s-au întors într-însul, s-a
23. Laurent 1936: 116.
24. Brătianu 1988: 100.
25. Diaconu 1988: 288. Brătianu 1988: 125.
26. Ciobanu 1970: 313.
27. Teodorescu 1974: 143.
141
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cinstit cu treapta de Mitropolii, aceste: Didymoteichos, Vicina, Melagina”. Mitropolia
de la Vicina apare pe locul 1028.
În timpul lui Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), este redactat un
,,Ekthesis”, cu Mitropoliile existente, iar pe locul 99 este trecută Vicina29.
Dezvoltarea ecleziastică a creat premise favorabile dezvoltării orașului. Astfel,
călătorul turc, Ibn Batutah, descrie așezarea de la Fenikah (Vicina) drept ,,un oraș mic,
dar foarte frumos și foarte bine întărit, unde bisericile și casele sunt foarte frumoase
și unde, încă din anul 1331, se găsea un palat ce ar fi putut aparține Împăratului
Bizantin”30.
Un alt produs, care apare cu regularitate în actele genoveze cunoscute până
acum, referitoare la porturile Vicina şi Chilia, este sarea, produs care face obiectul
a două contracte, contractul din 8 mai 1361, între Eliano Domenico, ,,burgensis din
Pera”, vînzător al unei cantităţi de sare genovezului Giovanni Stancone și bancherului
din Chilia, Lamberto Buscanini, ne-a atras atenţia, deoarece precizează preţul sării
şi confirmă existenţa, şi aici, ca şi la Vicina, a unor măsuri specifice pentru porturile
dobrogene; ,,9 sommi de argint „ad pondus Chili…, pentru fiecare muid de sare”31.
În fine, registrul lui Antonio di Podenzolo confirmă existența presupusului
comerţ cu bani, a cametei, despre care s-a vorbit când s-a analizat activitatea
comercială din Vicina. Nu numai banii, ci și produsele, prezintă importanță. Pegolotti
în ,,Prattica della mercatura” declara: ,,cel mai bun grâu din toată Marea Neagră şi
din Khazaria este cel de Caffa, acela din Lifeti, de pe coasta de apus a Crimeii este de
o calitate mai puţin bună, grâul din Vezina (Vicina) şi de la Assilu (Laixlucio), din
Dobrogea, valorează la fel ca cel de Caffa”32.

Începuturile creștinismului în zona Vicinei și împrejurimi
Din punct de vedere bisericesc, Mitropolia Vicina a depins de Patriarhia de la
Constantinopol. De altfel, întreaga istorie a creștinismului în aceste zone este strâns
legată de evoluția statului bizantin și a urmașilor săi. După moartea lui Constantin
cel Mare, Imperiul este împărțit între fiii acestuia. Dobrogea este reorganizată în
timpul lui Ioan I Tzimiskes, provincia primind titlul de ,,thema Paradunavon”. Nu era
prima organizare de acest gen, începuturile fiind făcute de către Constantin al IV-lea,
care organizase Dobrogea într-o altă themă, între anii 681-685, după înfrângerea
bulgarilor. În lucrarea sa despre theme, Constantin al VII-lea Porfirogenetul spunea
că Împăratul Constantin al IV-lea ar fi întemeiat thema Traciei, din care făcea parte
Bulgaria, Hemus și Istros (Dobrogea). Acum, Ioan Tzimiskes organizează Istros ca
thema de sine stătătoare, cu reședința la Durostorum (Silistra). Primul strateg fost
28. Teodorescu 1974: 197.
29. Teodorescu 1974: 198.
30. Teodorescu 1974: 145.
31. Ciobanu 1970: 318.
32. Ciobanu 1970: 316.
142
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Leon, cel care conducea flota dunăreană. Pe sigiliile din aceasta vreme se găsesc
titulaturile cârmuitorilor și numele themei. Din punct de vedere bisericesc, se observă
existența unor biserici la Dinogeția, Noviodonum etc.
Victoria Împăratului bizantin Ioan I Tzmiskes asupra lui Sviatoslav, în anul 971,
a determinat o serie de schimbări importante pentru teritoriile românești. Revenirea
stăpânirii bizantine în regiunile Dunării de Jos și reorganizarea administrativă a
teritoriilor din Sudul și Nordul Dunării a însemnat un reviriment politic binevenit
pentru populația românească. În aceasta perioadă, a luat ființă în zonă o themă, themă
care apare în unele izvoare sub denumirea de ,,ținutul de la Istru”, dar căreia, după
mijlocul secolului al XI-lea, i se consacra numele de Paradunavon sau Paristrion.
Refacerea și prosperitatea economică a unor orașe-cetăți de pe Dunăre, toate cu rol
strategic, precum Dinogeția, Capidava, Păciul lui Soare, Troesmis, Axiopolis, ne
relevă cât de efectivă și cât de dinamică a fost această stăpânire. Imperiul a căutat să
folosească drumurile comerciale care străbăteau din vechime aceste teritorii și prin
intermediul cărora puteau desfășura un comerț activ. Supunerea Bulgariei, în anul
1018, a permis themei Paristrion să se bucure de o perioada de relativă liniște și de o
viață prosperă de care au beneficiat și unele regiuni ale teritoriului carpato-dunărean.
Această perioadă a fost, însă, întreruptă de prezența pecenegilor, care, în
urma repetatelor invazii din prima jumătate a secolului al XI-lea, au creat în zonă
un evident dezechilibru, greu de controlat prin acțiunea diplomatică și militară a
Bizanțului. Acesta este și motivul care l-a determinat pe Roman al IV-lea Diogenes
(1068-1071) să se gândească la restabilirea echilibrului anterior. El s-a grăbit să
înroleze în rândurile armatei de mercenari, pecenegi și alte neamuri, care vor
duce la dezastrul de la Mantzikert, din 1071. În ciuda acestei situații, Dobrogea a
continuat să rămână sub stăpânirea bizantina, înregistrând sub împărații comneni o
perioadă de prosperitate economică, întreruptă abia în 1185 de revolta Asăneștilor.
Întemeietorul dinastiei comnene, Alexios I a căutat de la început să instaureze la
Dunărea de Jos un climat de liniște, care să-i permită promovarea unei politici de
recucerire și consolidare a pozițiilor bizantine din Asia Mică și Balcani. În acest
sens, el a purtat lupte grele mai întâi cu populația orașelor din Paristrion, revoltată
împotriva administrației constantinopolitane, frământări care cuprinseseră și Tracia
până la Marea Egee. Prezentând situația încordată existentă de-a lungul limesului
dunărean, pe la anul 1086, fiica împăratului, scriitoarea bizantină Ana Comnena,
consemna acele citate pe care le-am menționat anterior.

Înființarea Mitropoliei de la Vicina
Nu se stie exact când a luat ființă Episcopia de la Vicina. Un catalog, publicat de
H. Gelzer, arăta că la 1249-1250 Mitropolia Vicinei exista33. Într-o glosă din anul 1299
se spun următoarele: ,,să se știe că, după ce au plecat românii din Constantinopol, prin
33. Ciobanu 1970: 155.
143
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

pedeapsa lui Hristos, până ce s-au întors într-însul din bunăvoința lui Dumnezeu,
s-au cinstit cu treapta de mitropolii, printre altele, Didymoteichos, Vicina și
Melagina”34. Prin corelare cu domeniul politic, putem afirma că Mitropolia de la
Vicina a luat naștere în perioada Imperiului latin de răsărit. Bizantinologul francez V.
Laurent crede că Vicina a luat ființă între anii 1204-1260, fiind întemeiată de grecii,
notabilitățile și negustorii de la Constantinopol, care au fugit din cetate după anii
1259-1260, din cauza intoleranței latinilor35.
La 25 iulie 1281, Mihail al VIII-lea recucerește Constantinopolul. În aceste
condiții, consideră istoricul Ciobanu, ar fi luat naștere Mitropolia de la Vicina36. Mai
mult decât atât, pe lista eparhiilor Patriarhiei ecumenice din timpul Împăratului
Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1281), după Lopadion și Kodros, se află trecută,
la nr. 52, Mitropolia Vicinei. Pe lista următoare, atribuită împăratului Andronic II
Paleologul (1282-1328), apare Mitropolia Vicinei, la nr. 92. Mai apare și pe lista
Împăratului Andronic III Paleologul (1328-1341), la nr. 8237.
În continuare, spre marea noastră rușine, o să sintetizăm toate datele strânse
de către părintele Rămureanu Ion, într-un excelent studiu, menționat în paginile
anterioare, dedicat Vicinei, studiu bazat pe surse directe. În timpul lui Andronic al II-
lea Paleologul (1282-1328), păstorea la Vicina, Mitropolitul Teodor. Potrivit surselor
istoriografice, acesta a fost întronizat în mai 1283. Mitropolitul Teodor de Vicina era,
probabil, grec, născut, fie la Bizanț, fie în Dacia Pontica, care, după anul 971, se chema
Paristrion sau Paradunavon și avea capitala la Dorostolon, vechiul Durostorum, sau
Silistra de astăzi. Nordul Dobrogei (Gurile Dunării) nu a fost niciodată ocupat de
migratori, el formând până la căderea Constantinopolului ,,un mic Bizanț provincial”,
cu scaun episcopal, cu așezări grecești și românești, cu câteva mânăstiri și sihăstrii
de renume și cu o puternică influență religioasă și culturală asupra provinciilor din
sudul Moldovei și estul Țării Românești38. În anul 1285, acesta a participat la sinodul
ținut în biserica Vlaherne din Constantinopol, semnând în acte: ,,smeritul și prea
cinstitul mitropolit al de Dumez posited cattail Vicina”. În anul 1292, mitropolitul
Teodor al Vecinei semnează ,,Tomul sinodic contra latinilor”39.
Noua Mitropolie a fost creată, atât în contextual conștientizării potențialului
comercial al orașului, potențial care s-a manifestat prin susținerea financiară a noului
scaun, dar și ca răspuns la misiunea catolică din afara arcului carpatic. Aceasta s-a
petrecut într-un moment în care Biserica Catolică era în ofensivă pe mai multe
fronturi misionare, atât în zona Carpaților sau sud-vestul Rusiei, cât și la Dunărea
de Jos sau Peninsula Balcanică. Mai mult, Patriarhia Ecumenică de la Niceea era
34 Ciobanu 1970: 155.
35. Ciobanu 1970: 155.
36. Ciobanu 1977: 235.
37. Rămureanu 1977: 155-156.
38. Bălan 2011: 18.
39 Rămureanu 1977: 156.
144
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

interesată de contra-propaganda confesională, într-un teritoriu tot mai frecventat de
negustorii și prelații catolici. Potrivit patericului românesc, Mitropolitul Teodor se
mută la ceruri în anul 1347.
După Teodor urmează Luca. Istoricul bizantin G. Pachymeres, ne relatează
că Episcopul Luca al Vicinei avea legături strânse cu Andronic al II-lea Paleologul.
În 1302, pentru a trece 16 000 de alani, populație de origine turcă, pe teritoriul
Imperiului Bizantin, cere ajutorul basileului. Iată ce sursă oferă acesta: ,,Iar neamul
mărinimos al alanilor, numărând ca la șaisprezece mii de oameni, din care peste
jumătate erau buni să lupte, după ce a scăpat de Nogai și de robia lui, fiindcă acesta
a pierit la război, căutau să treacă la Împărat, și mergând la ierarhul Vicinei se ruga
ca, prin mijlocirea sa, să-i primească Împăratul. Lucrurile se tulburau atunci și erau
într-o stare groaznică, în răsărit, iar Mitropolitul Vicinei, anunțând rugămintea lor,
cârmuitorii bizantini o socoteau ca un noroc venit la timp... si s-au trimis scrisori
împărătești către dânșii, iar ei trecură, ca refugiați, cu toate mulțimea în căruțe și care
acoperite”40.
La 13 februarie 1303, Luca încă se afla la conducerea Vicinei, deoarece îl găsim
menționat în conflictul pe care Andronic al II-lea Paleologul îl avea cu Ioan XII Cosmas.
Împăratul dorea să-l repună în scaunul mitropolitan pe Atanasie I (1289-1293, 1303-
1309). Lucrul acesta i-a și reușit, căci, tot în acest an, noul Patriarh, Atanasie I, scria:
,,Aud că Mitropolitul Vicinei a închiriat pe fiecare an bunurile Bisericii pe 800 de
galbeni”, suma reprezentând venitul dublu față de Caffa din Crimeea și un venit egal
cu al tuturor celorlalte piețe de la nordul Mării Negre41. Luca păstorea Mitropolia de
la Vicina și în anii 1304-1306, când îl găsim în corespondența Patriarhului Atanasie I,
precum și în actele legate de sinodul uzurpatorului Ioan Drymis42.
Incursiunile tătare pe teritoriul Vicinei nu sunt atât de violente pe cât am crede,
cel puțin la începutul secolului al XIII-lea. Un episod povestit de Pachymeres, pentru
anii 1301-1302, arată că 16 000 de luptători alani, care au fost până la decesul hanului
Nogai în slujba acestuia, l-au rugat pe Mitropolitul Vicinei să intervină pe lângă
Împărat, pentru a-i angaja ca mercenari în armata basileului43. Pasajul acesta arată,
pe de o parte că Mitropolitul Vicinei era cunoscut tătarilor, iar pe de altă parte că era
un factor politic important la Dunărea de Jos. Între anii 1317-1318, Mitropolitul de
la Vicina a fost desemnat, împreună cu Mitropoliții de Zi hia și Alania, să medieze
conflictul dintre Mitropoliții din Gothia și Sudak, aflați în litigiu pentru delimitarea
eparhiilor lor44.
Între anii 1337-1338, este menționat Macarie, mitropolit greu încercat de
incursiunile tătarilor, care, în anul 1341, cuceresc și atacă Vicina. Dintr-o notiția,
40. Brătianu 1988: 168-169.
41. Rămureanu 1977: 156-157.
42. Ciobanu 1977: 238.
43. Ciobanu 1977: 238.
44. Ciobanu 1977: 239.
145
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

din secolul XIV, atribuită de istoricul H. Gelzer împăratului bizantin Andronic al
III-lea Paleologul (1328-1341), un copist face următoarea declarație: Vicina, cinstită
de Andronic Bătrânul (II), pentru că locul se află sub barbari, are puțini creștini
care locuiesc acolo”45. Deși trăiește ca o oaie în mijlocul lupilor”, Macarie al Vicinei
făgăduiește că nu-si va părăsi scaunul său, afară de cazul de mare necesitate și
trebuință, ce va putea fi considerată de către Patriarh drept întemeiată și adevărată”46.
Macarie, titularul scaunului metropolitan vicinian, era doritor de plecare într-o
perioadă în care Patriarhia Constantinopolitană se lupta pentru a-i fixa în scaunele lor
pe ierarhii subordonați. Într-un ținut, supus ofensivei mongole, dar și cu un număr de
credincioși aflați în continuă scădere, importanța culturală a Mitropoliei a scăzut din
ce în ce mai mult. Între anii 1341-1348, Mitropolitul Macarie participă la mai multe
ședințe ale sinodului Patriarhal de la Constantinopol: în anul 1341 are loc sinodul
patriarhal, prezidat de către Patriarhul Ioan XIV Caleca, unde se discută problema
apartanenței mânăstirii ridicate în Constantinopol lângă Poarta sfântului Romanos, în
cinstea Născătoarei de D-zeu, de către Phocas Marules, iar pe locul al 8-lea se semnează
Mitropolitul Macarie al Vicinei47; în anul 1343 apare la sinodul patriarhal, pe locul al
13-lea. La acest sinod s-a discutat absolvirea Mitropolitului de Pyrgos, care fusese
acuzat de Mitropolitul Efesului48. Nu mai apare după anul 1347. În anul care urmează,
este menționat Chiril al Vicinei, la sinodul patriarhal din septembrie 1348, prezidat de
către Patriarhul Ecumenic Isidor, sinod în care s-a hotărât transferarea Mitropolitului
de Patras și exarh al Ahaiei la mitropolia Monemvasiei a Peloponesului49.
Ultimul mitropolit este Iachint de Vicina (1359-1372). Începând cu acesta,
avem lungul șir de mitropoliți ai Ugrovlahiei. În mai 1359, acesta s-a mutat cu
aprobarea Patriarhului ecumenic Calist I al Constantinopolului (1350-1353, 1355-
1363) și la stăruințele voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), fiul
marelui Basarab Întemeietorul, în reședința Țării Românești la Curtea de Argeș. În
aceste condiții, după anul 1359, Vicina dispare de pe lista mitropoliilor Patriarhiei de
la Constantinopol, în locul acesteia apărând Mitropolia Ugrovlahiei.
Tot în această perioadă, Vicina este menționată în documentele și sursele ce
fac referire la ordinul Franciscan. La 10 aprilie 1287, fratele Ladislau, custode de
Gazaria, adresa o scrisoare fratelui Laurențiu, din care aflăm că soția nobilului Nogai
se botezase în orașul Qirgyer, unde construise și un baptiseriu. Botezul soției de
nobil este urmat de botezul unui nobil mongol, ,,comandant de o mie”, în Vicina. Din
scrisoare reiese că în aceea perioadă erau mai multe reședințe franciscane, mai exact:
Salabya (1280), Caffa (1287), Solgat, Sarai, Qirgyer și Vicina50.
45. Rămureanu 1977: 158-159.
46. Rămureanu 1977: 158-159.
47. Rămureanu 1977: 159.
48. Rămureanu 1977: 160.
49. Rămureanu 1977: 160.
50. Turcuș 2001: 311.
146
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Mai mult, scrisoarea raport a franciscanilor din 10 aprilie 1287 ne arată
că în Dobrogea exista la sfârșitul secolului XIII, un oraș în care era o mânăstire
franciscană, Vicina, în ,,Tataria Aquilonar Fratres Minores havent monasterae
imobilita XVIII în civitatibus et villisinfra scriptes quidelicet... în Vicina juxta
Danubin în Maurocastro”51. Lista mânăstirilor Fraţilor Minori din vicariatul ,,Tatariei
Aqnilonare” custodia Gazariei, datând dintre anii 1314-1330 şi din 1334, completează
informațiile, arătând că erau mânăstiri franciscane la Vicina, Selena. Aceleaşi liste
arată că între 1334-1390 exista o mănăstire franciscană la Licostomo, pe care aceia
care au întocmit listele au înglobat-o din rațiuni pe care nu le știm în vicariatul
Rusiei. Într-o listă a mânăstirilor catolice între anii 1304-1318, listă numită ,,De locis
Fratrum in Minorum ed Predicatorum in Tartaria”, avem: in Vicina iuxta danubiun
in Mauro Castro52. Mânăstirea franciscană de la Vicina este pomenită pentru ultima
dată la 1 martie 1371, când se vorbește de ,,dominus Lodovica’s Vicinensis de
Ordine Minorum”, pentru ca în listele din 1390 să nu mai fie menţionat niciunul
dintre stabilimentele franciscane anterioare53. Deci, putem presupune că mânăstirile
franciscane au existat în porturile dobrogene, amintite la sfârșitul secolului al XIII-lea
şi în primele două treimi ale secolului al XIV-lea, vreme care a coincis cu practicarea
unui comerţ infloritor, cu o politică de toleranţă religioasă a tătarilor.
Atunci când genovezii au fost loviţi în Dobrogea de forţele locale conduse de
Dobrotici, care ducea o politică de întărire a autorităţii băştinaşilor, când tătarii nu
au mai fost toleranţi din punct de vedere religios, franciscanii, ale căror nume se
înmulțesc pe listele martirilor de la Kipceak, trebuie să părăsească oraşele dobrogene.
Am prezentat drept ipotetică ființarea mânăstirilor franciscane în cele trei oraşe
dobrogene menţionate, deoarece dacă pentru Vicina, căreia i se precizează locul
„juxta Danuvin”, toți cercetătorii sunt de acord că a existat o mânăstire franciscană,
pentru Selena și Licostomo se ridică unele obiecții. Altă mențiune importantă
aparține lui Răzvan Teodorescu, ce aduce în discuție episodul modificării drumului
Arhiepiscopului de Strigoniu Robert, de la o călătorie către Locurile sfinte, la o
călătorie misionară, către ,,in Cumania et Brodnic terra illa vicina”54.
Evident, activitatea ecleziastică se va sprijini pe cea comercială, negustorii
genovezi susținând activitatea religioasă din această zonă. În secolul al XIII-lea, cele
mai importante porturi de pe coasta pontică apuseană sunt Anchialos, Mesembria,
Cavarna, Constanza (din Tracia până în Bulgaria și Dobrogea) și Vicina (situate cel
mai probabil pe malul inferior al Deltei Dunărene). Toate aceste insule recunosc
superioritatea bizantinilor. În aceste tranzacții comerciale, moneda folosită este
hiperberul bizantin, nu asprul tătăresc ca în porturile Mării Negre, deținute de Imperiul

51. Ciobanu 1977: 323.
52. Teodorescu 1974: 178.
53. Teodorescu 1974: 178.
54. Teodorescu 1974: 165.
147
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Mongol55. Evident, o oarecare autonomie este recunoscută acestei cetăți, care, prin
rolul său ecleziastic, reușește să aibă relații cordiale cu Patriarhia de la Constantinopol.
După anul 1324, s-a presupus că Mitropolia de la Vicina nu a mai avut vreo
însemnătate. De unde și până unde această ipoteză? În acest an, Patriarhia de la
Constantinopol a exclus de pe lista cu dări Mitropoliile din Crimeea și din Vicina56.
De altfel, un raport din anul 1359 menționează rivalitatea dintre Genova și Veneția pe
piața comercială, dar și ascensiunea Chiliei sau a Licostomului în locul Vicinei, cetate
aflată în declin politic și economic.
Remarcabila știre despre populaţia Vicinei ne-o furnizează registrul notarului
A. di Podenzolo, care pomenește numele consulului genovez din Vicina, în 1361,
Bambino di Marchia57. Aceasta prezintă deosebit interes, deoarece arată pe de o parte
existenţa genovezilor la Vicina, iar pe de altă parte starea bună a comunităţii, ceea ce
infirmă ipoteza acreditată până acum că Vicina ar fi fost într-o decădere constantă,
după jaful lui Uimur-Beg, ceea ce ar fi dus şi la transferarea mitropoliei la Argeş.
Cu ce se ocupa acest om nu ştim, dar bănuim că şi consulul din Vicina trebuie
să fi fost notar asemeni consulilor pe care îi cunoaștem ca funcționând în această
perioadă în Chilia. Era normal să fi fost ales consul la Vicina tot un notar care
cunoştea bine legile, deci putea oricând să apere interesele comunităţii și să judece
o serie de litigii mărunte. Durata de funcţionare a unui consul nu o ştim, dar putem
presupune din datele referitoare la Licostomo că se reducea la un an58. Din punct de
vedere financiar, consulul era ajutat de un massaria. Sarcinile unui consul genovez,
deşi reies clar din analiza izvoarelor scrise, nu au fost reliefate suficient: trebuia să
apere interesele cetăţenilor genovezi, din punct de vedere economic, financiar, juridic,
iar în caz de război să asigure plecarea concetățenilor săi, împreună cu bunurile ce
le deţineau. Din punct de vedere juridic, genovezii aplicau în cadrul coloniei lor pe
teritoriul pe care li stăpâneau, legile metropolei, iar în caz de judecată judecătorul
trebuia să ţină seama de normele dreptului genovez.
Mai mult decât atât, Vicina făcea la sfârșitul secolului XIII (1281-1295)
schimburi de circa 3200 hiperperi aur, pe an (20% din comerţul Perei), iar Chilia
avea o cifră de afaceri de 7170 hiperperi, numai între 8 martie şi 12 martie, anul
1361. Dacă ţinem seama de faptul că cifra reprezintă totalul sumelor rezultate din
32 contracte, încheiate în faţa unui singur notar, registrul celui de al doilea Barnabo
di Carpina, care era şi consul, nefiind găsit până astăzi, de faptul că actele o datează
într-o perioadă în care navigaţia nu era intense, putem aprecia, în mod aproximativ,
importanţa reală a Chiliei, care, probabil de la mijlocul secolului al XIV-lea, s-a situat
între porturile dunărene fruntaşe59.
55. Brătianu 1988: 98.
56. Ciobanu 1977: 239.
57. Ciobanu 1977:314.
58. Ciobanu 1977: 321-322.
59. Ciobanu 1977: 319-320.
148
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

În anul 1281, exista un consul în fruntea coloniei genoveze de la Vicina, pe care
îl regăsim în actele financiarilor din anul 1286. Dispariția totală a Mitropoliei de la
Vicina va avea loc în anul 1359, când ultimul Mitropolit, Iachint de Vicina, s-a mutat
la Curtea de Argeș, chemat fiind de Nicolae Alexandru la Curtea de Argeș60. În anul
1330, Basarab I să reușea stabilizeze Țara Românească, sub ocârmuirea sa. Inițial,
tatăl său Tocomerius (Tihomir), unificase cnezatele și voievodatele, a căror mențiune
se făcea în Diploma Cavalerilor Ioaniți. După aceștia, urmează Nicolae Alexandru,
cel care dă Țării Românești Mitropolia Ungrovlahiei. Potrivit documentelor vremii,
acesta se va adresa, în repetate rânduri, Patriarhiei de la Constantinopol, pentru a
cere numirea lui Iachint la Arges. Este cert faptul că domnul nu l-a dorit decât pe
acesta pentru scaunul ţării sale, iar în același timp dădea asigurări Patriarhului că va
rămâne în continuare sub oblăduirea Marii Biserici.
În anul 1359, Mitropolitul Iachint de Vicina, păstrându-şi rangul și locul în
ierarhia constantinopolitană, scaunul Mitilenei și al Amasiei, avea să fie mutat la
Argeș, pentru a domni peste Biserica a toată Țara Românească. Prin noua numire,
noul Mitropolit avea sub conducere tot clerul și mânăstirile țării, lucru care reiese și
din actul sinodal de la 1359. Prin acesta se poruncea ca ,,toţii clericii din această ţară
şi toţi ceilalţi, câţi fac parte din cinul ecleziastic, fie ei monahi, sau de mir, să-i dea
ascultare şi să i se supună”. Episcopi existaseră și înainte de 1359. La 14 noiembrie
1234, Papa Grigorie al IX-lea îi adresează o scrisoare lui Bela Ungurul, în care îi
amintește de existența unor pseudo-episcopii aici61.
Dispariția Mitropoliei de la Vicina este sinonimă cu dispariția orașului. Este
posibil ca la baza acestei prăbușiri să fi stat și declinul genovezilor. Nemaiavând
suportul bizantinilor, aceștia au fost nevoiți să-si restrângă activitatea comercială. De
altfel, V. Laurent menționează că între anii 1335-1337 Vicina a fost ocupată de tătari62.

Declinul Vicinei
În ultimii ani de domnie ai hanului Özbek (1313-1341), precum și în timpul
domniei Geanibek (1342-1357), s-a dezlănțuit un adevărat progrom împotriva
creștinilor. De aceea, relațiile dintre Bizanț și Hoarda de Aur au devenit tensionate,
ajungându-se ca în anul 1342 să aibă loc invazia mongolă în interiorul Peninsulei
Balcanice. Decăderea Vicinei poate fi pusă în legătură cu frecventele incursiuni ale
tătarilor în nordul Mării Negre și în final cu ocuparea orașului de către aceștia între
anii 1337-1338. După ocuparea Vicinei de către tătari, populația creștină a devenit
minoritară, ceea ce a dus la mutarea Mitropolitului Iachint la Curtea de Argeș. Altă
teorie aparține lui Șerban Papacostea și atribuie decăderea Vicinei, nu cuceririi tătare,
ci războiului dintre genovezi și bizantini, dintre anii 1351-1352.

60. Brătianu 1988: 214.
61. Ciobanu 1977: 235.
62. Brătianu 1988: 207.
149
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

După dispariția Imperiului Bizantin de la gurile Dunării, orașul a fost afectat
de luptele dintre mongoli, bulgari și conducătorii locali din Dobrogea, iar la final
de intervenția turcilor și a lui Mircea cel Bătrân. Denis Căprăroiu susține că la baza
decăderii ar sta refluxul treptat al autorității mongole din spațiul extracarpatic,
sub presiunea ofensivei creștine, coordonate de către Ludovic cel Mare. Politica
anticreștină a hanului Geanibek, precum și anarhia din Imperiul Mongol, au avut
drept consecință regresul comerțului din Marea Neagră și reorientarea rutelor
comerciale, reorientare în urma căreia Vicina, aflată într-o poziție lăturalnică, nu a
mai servit ca piață de desfacere.
În contrapondere, Brăila, aflată în stăpânirea Țării Românești, s-a bucurat
de o dezvoltare economică, chiar pe fondul acestei decăderi. Mai mult, războiul
genovezo-bizantin dintre anii 1351-1352, a dat lovitura comerțului local și a favorizat
ascensiunea Chiliei. Totuși, privilegii comerciale au fost acordate genovezilor din
Vicina, în anul 1349, de către Ludovic I al Ungariei, dar și de către fiul lui Dobrotici,
în anul 1387. După ce a ajuns în stăpânirea acestuia, Vicina a devenit absentă din
mențiunile documentare. Ultimele mențiuni datează din prima jumătate a secolului
al XV-lea, după care orașul practic și-a încetat existența.

Concluzii
Istoria tumultoasă și scurtă pe care a avut-o acest oraș-port, în plină epocă
medievală, reprezintă un adevărat exemplu pentru ceea ce înseamnă rolul politic
și economic pe care Imperiul Bizantin l-a avut în această zonă. Dependentă de
Mitropolia de Constantinopol, Mitropolia de la Vicina va strânge în jurul său o
adevărată existență urbană, laică și religioasă. Existența scurtă, dar prolifică, pe care
acest oraș a avut-o reprezintă un episod remarcabil din marea ,,Chartă a istoriei”.

Bibliografie
Barnea, Ion & Ștefan, Ștefănescu (1971). Bizantini români și bulgari la Dunărea
de Jos. București: Editura Academiei.
Bălan, Ioanichie (2011). Patericul românesc. Sursă on-line: Mânăstirea
Sihăstria.
Brătianu, Gheorghe (1988). Marea Neagră. De la origini până la cucerirea
otomană, vol. III. București: Editura Meridiane.
Ciobanu, Ștefan Radu (1977). Evoluția, rolul și însemnătatea Mitropoliei de la
Vicina, Peuce, vol. VI, 1977, pp. 233-242.
Ciobanu Radu (1970). Aspecte ale civilizației portuare din Dobrogea la sfârșitul
secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea, Pontica, nr. 3, pp. 297-329.
Diaconu Petre (1970). Despre localizarea Vicinei, Pontica, nr. 3, pp. 275-
295.

150
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Giurescu Constantin (1971). Localizarea Vicinei și importanța acestui oras
pentru spațiul carpato-dunărean, Peuce, nr. 2, 257-260.
Giurescu, Constantin (2007). Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până
la moartea lui Alexandru cel Bun (1432). București: Editura ALL.
Lazăr Silvia (2002). Stadiul actual al cercetărilor privind localizarea Vicinei,
Buletinul cercurilor științifice studențești, nr. 8, pp. 87-91.
Moldoveanu Ioan (2009). Contextul istoric al păstoriei primului Mitropolit al
Țării Românești, Simpozionul Comisiei de istorie bisericească de la Lacul Sărat, 28-29
septembrie, 19 pagini.
Prof. Rămureanu Ioan (1977). Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei
în ținuturile românești, De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă
creştină. Galați, pp. 149-170.
Teodorescu Răzvan (1974). Bizanț, Balcani, Occident. La începuturile culturii
medievale românești (secolele X-XIV). București: Editura Academiei.
Turcuș Șerban (2001). Sfântul Scaun și românii în secolul al XIII-lea. București:
Editura Enciclopedică.

151
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Curentul nou (1905-1906)
O revistă gălăţeană de polemică literară
Elena-Monaliza Ghinea, profesor
Liceul Teoretic „Sfânta Maria”
Galați, str. Constructorilor, nr. 25, Cod 800371
Tel.: 0236/418310

Chiar dacă revista gălăţeană de orientare tradiţionalist-poporanistă a avut o
relativ scurtă apariţie, prin densitatea şi diversitatea materialelor publicate realizează
o radiografie socială a vremii (după cum am observat anterior) şi îşi impune punctul
de vedere la nivelul literaturii, polemizând cu importanţi scriitori ai vremii, cu Mihail
Sadoveanu, Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu. De notorietate este polemica H.
Sanielevici – M. Sadoveanu, urmărită punctual, de ambele tabere şi cu toate mişcările
„tactice”, de către Const. Graur în articolul „Asupra unei <polemici> - Incidentul
Sanielevici - Sadoveanu” din Nr. 2/15 decembrie 1905 (p. 113 – 124) de unde aflăm că
punctul de vedere al lui H. Sanielevici este foarte interesant şi ar putea fi luat, în final,
în considerare de Sadoveanu şi de toţi cei implicaţi dacă vor renunţa la „dorul de ceartă
meschină”.
Original întru totul este studiul „Morala D-lui Sadoveanu” din Nr. 1/15 noiembrie
1905 (p. 39-45) prin care H. Sanielevici evidenţiază în celebrul „tablou sinoptic al operei
D-lui Sadoveanu” elementele care fac prozele scriitorului nefrecventabile din punct de
vedere moral. Prin analizarea dominantelor de la baza subiectelor celor 29 de proze
sadoveniene apărute până atunci, „rudimentara concepţie despre viaţă” a scriitorului se
individualizează prin omniprezenţa beţiei la concurenţă cu adulterul, pentru ca bătaia,
omorul şi prostituţia să completeze monotonul şi inesteticul „meniu” al subiectelor
alese. Când temele cu care „Sadoveanu caută să ne intereseze” sunt puse sub semnul
naturalismului, iar N. Iorga este convins că astfel este vorba despre „adevăratul popor
românesc”, „poporul de la ţară”, H. Sanielevici se întreabă retoric - revoltat: „Decât
poporului – naturalism îi trebuie?” Volumele „pline de bestialităţi” ar putea să-i îndemne
pe ţărani la rele, căci la Sadoveanu, „Nu-i naturalism, e bestialitate curată”, scriitorul
având un „suflet de vagmistru”. Şi, după cum se înfăţişează mentalitatea poporanistă
de la Curentul nou, este nevoie de reforme sociale generatoare de progres în
rândurile celor mulţi, nu de „omul ideal” sadovenian prezent în povestirile „Cosma
Răcoare” şi „Ivanciu leul” – haiduci care, de fapt, sunt bestii idealizate de prozator... Iar
„până la glorificarea criminalului ordinar, nu este decât un pas.”
Oprindu-se la povestirea „Petrea străinul”, H. Sanielevici găseşte „puţin curioasă”
înduioşarea lui Sadoveanu „pentru un om, care pe simplul motiv (auzi, domnule,
motiv!) că a fost luat la oaste, se cufundă în viţii neînchipuite şi ajunge să ucidă pentru
a jefui.” Criticul contestă însăşi originalitatea operei, acuzând pe Sadoveanu că „a
travestit cu haine de-ale sale” piesa italiană „Moartea civilă”, cu un subiect asemănător,
152
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

însă incompatibil cu universul rural românesc. Chiar şi problema din „Două firi” este
preluată din „Suprema forţă” a lui Leca, iar Sadoveanu este plin de stimă şi simpatie
pentru prietenia dintre doi ocnaşi.
Finalul studiului este total lipsit de menajamente în declararea unei asemănări
între F. Nietzsche, „nebun inteligent” şi Sadoveanu, „teafăr, dar sărac cu duhul” pentru
că „şi-a luat ca ideal pe uriaşul impulsiv, care pentru mulţumirea poftelor sale se pune
dincolo de bine şi de rău.” Cât despre N. Iorga, este atenţionat în legătură cu valoarea
îndoielnică prezentă în această „hrană sufletească pentru poporul de la ţară”, fiind
totodată „deplâns” cu o aşa-zisă părere de rău, greu mascând ironia şi firav împachetând
jignirea: „În acest moment roşesc pentru D-ta şi mă gândesc: Doamne, cum se poate
face de râs un om inteligent, cinstit şi muncitor când se apucă de lucruri pe care nu le
pricepe!!...”
Însă Garabet Ibrăileanu, fondator şi conducător al revistei urmaşe a
Curentului nou, „Viaţa românească”, teoretician al Poporanismului, intervine
imediat, în nr. 2/15 decembrie 1905, cu studiul „Doi critici şi mai mulţi scriitori” (p.
79-101). Dacă H. Sanielevici a descoperit că temele predilecte la Sadoveanu, în prozele
sale scurte, sunt doar beţia, adulterul, prostituţia şi violenţa până la criminalitate, G.
Ibrăileanu îi aminteşte că aceste teme sunt prezente şi în operele marilor scriitori ai
lumii, precum Shakespeare, Byron, Balzac, Dostoievski, chiar şi în epopeea „Iliada”, în
„Ana Karenina” a lui Tolstoi, după cum nici Caragiale nu le ocoleşte în comediile sale
„O noapte furtunoasă” şi „O scrisoare pierdută”.
Apoi, Ibrăileanu răspunde rafinat şi nuanţat, de pe baricadele criteriului estetic
în aprecierea operei literare, la întrebarea lui Sanielevici despre nevoia poporului
de naturalism, subliniind că Sadoveanu nu scrie pentru poporul de la ţară, nu scrie
pentru nimeni, căci de se gândeşte la impresia produsă publicului, „nu e artist, nu
e poet, e orator” (p. 81), în vreme ce „D. Iorga e un publicist, căruia i se pare că a
găsit în scrierile d-lui Sadoveanu o literatură pentru popor.”. Totuşi, Ibrăileanu nu se
opune judecării operei literare şi după concepţiile morale şi viziunea asupra vieţii
prezente în ea, considerând că acestea sunt „o condiţie estetică a operei de artă” (p. 82)
– echivalenţă care va fi ulterior combătută în vremurile modernismului lovinescian.
Încercând să tempereze avântul criticii lui H. Sanielevici. Ibrăileanu evidenţiază că
trebuie urmărită atitudinea pe care o are autorul pentru temele literare abordate: „Şi
cred că d. Sanielevici nu se va scandaliza de tot, dacă vom spune că, cu cât subiectul este
mai mârşav, dar atitudinea autorului mai morală, cu atâta opera are mai mare valoare
morală, cu atâta ea îndeplineşte mai mult cerinţa filozofului stoic de a îndepărta de la
rău prin zugrăvirea cât mai grozavă a răului.”. (p. 83) Iată un exemplu de subiectivitate,
de orientare a perspectivei pe o lungime de undă pozitivă, constructivă în încercarea de
abordare critică a unei literaturi, ce-i drept, modeste. De la constatarea sus-menţionată,
până la perspectiva pozitivă asupra moralităţii operei sadoveniene nu mai este decât un
singur pas: „[...] atitudinea D-lui Sadoveanu faţă cu opera sa e morală, e sănătoasă. Ba

153
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

încă vom vedea că autorul a ştiut, în cadrul îngust al vieţii ţărăneşti, să pună probleme
general omeneşti.” (p. 86)
Cu o diplomaţie evidentă în apărarea relaţiilor cu colaboratorii săi, cu dorinţa
de a-şi impune punctul de vedere nuanţat, nu se fereşte să puncteze şi existenţa unor
defecte în lumea pe care o zugrăveşte artistic Sadoveanu: „Un defect al D-lui Sadoveanu
e că nu zugrăveşte, în genere, decât lipitorile satului, popă, notar, crâşmar, cel mult morar,
pândar, în orice caz indivizi cari nu sunt tipuri reprezentative ale clasei ţărăneşti.” [...]
„surtucărimea asta e zugrăvită în toată mizerabila ei putregiune. Păcat că o zugrăveşte
în sine şi prea puţin în raport cu clasa ţărănească.” (p. 86)
Prin aceeaşi metodă întâlnită la H. Sanielevici, de a merge direct la câteva dintre
textele sadoveniene, G. Ibrăileanu evidenţiază exact ceea ce pentru conducătorul
Curentului nou nu era prea vizibil. „Cheia” în care trebuie citită proza scurtă
sadoveniană este indicată a fi aceasta: „Cancanurile ridicole, clevetirea, intrigarea,
prostia, uscăciunea de suflet, îngustimea desnădăjduitoare de orizont intelectual, şi
stilul, care vrea să fie de oameni subţiri, toate aceste sunt redate aşa de d. Sadoveanu,
încât ne umplem de dezgust şi de tristeţă, când vedem unde poate ajunge fiinţa
omenească şi când ne gândim pe mâna cui e dat acest popor nenorocit.” (p. 88) Se
deschide, astfel, o nouă polemică din care H. Sanielevici este invitat să înveţe a aborda
creaţiile literare dincolo de primul nivel al lecturii, dacă vrea să-şi rafineze stilul de
critic literar. Astfel, este invitat ca în nuvela „Într-un sat odată” să nu vadă ca temă
literară beţia, ci acea „poezie plină de tristeţe” degajată din contrastul „dintre tristeţea
singurătăţii fiinţei omeneşti şi vulgaritatea aceleiaşi fiinţe, când este întrupată în
exemplare ca <aristocraţimea> satelor.” (p. 89) Tot H. Sanielevici este îndrumat să
vadă în nuvela „Ioan Ursu” dincolo de adulter, bătaie, prostituţie, (atrăgătoare sau
respingătoare?), „mizeria ţăranului, transformarea lui în lucrător industrial, tristeţea
soartei unei asemenea revoluţii.” (p. 89)
Dacă Sanielevici consideră că în „Crâşma lui moş Precu” Sadoveanu îl simpatizează
pe erou deşi a fost hoţ, şi totuşi, şi haiduc, subliniază că, în ciuda existenţei unui element
al nuvelei doar, adulterul, se conduce la ideea că şi tragedia „e actul final al dragostei” (ca
şi în „Ana Karenina”), iar „arătarea că adulterul duce la tragedie formează moralitatea.”
„Lecţia” de abordare critică superioară a prozei sadoveniene continuă cu minuţiozitate,
trecând prin ceea ce ar trebui să observe H. Sanielevici la opere precum: „Cei trei”, „Un
ţipăt”, „Ruini”, „Doi feciori”, „Regretul”, „Moşul”, „Câinele”. Când Ibrăileanu se opreşte
la opere precum „Ivanciu leul”, este de acord cu H. Sanielevici, plasând-o alături de
„Cosma Răcoare”, „Răzbunarea lui Nour”, „Cântec de dragoste” şi „Şoimii” în genul
epic popular, cu caracter nerealist ce nu se pretează nici la „peimejdia de a demoraliza
şi de analizare din punct de vedere al concepţiei morale a autorului.” (p. 96) Găseşte
epica populară drept „un defect al d-lui Sadoveanu, pentru că e păcat să cheltuiască
un asemenea talent cu un gen aşa de inferior şi de insignifiant”, iar Sadoveanu este
sfătuit, din această perspectivă, „să părăsească şi tratarea popular-epică a vieţii de azi”

154
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

dacă vrea să scrie opere valoroase şi adevărate. Procedeul poate rămâne însă marca lui
Sandu Aldea, în vreme ce Sadoveanu trebuie evidenţiat pentru „atitudinea morală faţă
cu materia tratată” în majoritatea operelor sale.
Pentru G. Ibrăileanu, opera sadoveniană este „adesea o manifestare critică
socială” cu caracter revoluţionar, cum era normal să scrie un astfel de creator talentat.
În final, Garabet Ibrăileanu mărturiseşte că a urmărit să facă din această problemă „mai
mult una de conştiinţă decât una de critică literară”, afirmând împotrivirea sa faţă de
intoleranţă şi faţă de „lipsa de comprehensiune”, iar xenofobului N. Iorga îi recomandă
modificarea atitudinii prea influenţate de criticismul lui Maiorescu. Pe H. Sanielevici
trebuie neapărat să-l influenţeze Maiorescu, pentru care o „direcţie nouă” în cultură
înseamnă deopotrivă influenţe apusene şi, totodată, „păstrarea şi chiar accentuarea
elementului naţional”: „Suntem împoriva d-lui Iorga, pentru care trecutul e bun şi
frumos pentru că e trecut, şi împotriva d-lui Sanielevici, dacă pentru d-sa trecutul e
rău, pentru că e trecut.”
Opoziţia lui Ibrăileanu faţă de Iorga se mai întemeiază şi pe convingerea că
„a scrie despre popor şi a vorbi ca poporul încă nu e artă”, în vreme ce opoziţia faţă
de Sanielevici are la bază reproşul că „vrea să ridice în cod preferinţele sale pentru o
anumită literatură, oricare ar fi ea.” (p. 100)
De fapt, în mod echilibrat, G. Ibrăileanu este de acord că scriitorul are libertatea
de a alege subiectele din orice pătură socială, „şi dacă atitudinea lui va fi omenească,
opera va fi moralizaroare şi un ferment de progres”, preferând comprehensiunea,
toleranţa „în locul netoleranţei şi al sectarismului.” (p. 101)
H. Sanielevici încearcă, analizând minuţios opera sadoveniană „Crâşma lui moş
Precu” în Nr. 2/15 dec. 1905 al revistei (p. 105-110), demonstrarea modului în care
prozatorul imită pe unul sau mai mulţi scriitori străini odată, într-un melanj ce lasă să
dispară orice urmă de suspiciune pentru un ochi mai antrenat: „În <Crâşma lui moş
Precu>, Zola este cel care a servit de model.” Personajul este descris „cu o patriotică
dragoste, care merge până la lirism”, iar această parte e neinteresantă. Se aseamănă cu
Slavici în „descrierea lirică a averii şi gospodăriei lui moş Precu”, dar principiile sunt
diferite de cele ale lui Slavici, căci Sadoveanu manifestă tandreţe nu pentru un om ce a
muncit din greu, ci pentru „un temperament de criminal, un om care a strâns bani din
hoţie, propagă hoţia prin cântecele sale şi trăieşte ca un parazit din exploatarea viţiului
semenilor săi.” (p. 106)
Sadoveanu este lipsit de milă pentru suferinţele celor mulţi, fiind „departe de
simpatia sinceră, de mila înduioşată pentru clasele de jos, pe care o găsim în Dickens şi
în toată literatura rusă şi engleză modernă.” E, la Sadoveanu, o lume care „bea de stinge”,
iar cei care nu beau, au alte cusururi; după prezentarea subiectului şi a personajelor,
Sanielevici se întreabă dacă astfel, în mod zolist, Sadoveanu a vrut să evidenţieze
„mizeria materială şi morală în care zace ţărănimea.” Cu siguranţă, prozatorul a fost
influenţat inconştient de tendinţele socialiste în literatură care au adus în atenţia

155
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cititorilor mediocrităţi şi scriitori fără talent. De aceea, în încercarea de a crea o figură
ideală, Sadoveanu „o înlocuieşte fără voie cu una reală”, fiindcă scriitorul este „o natură
barbară, cu desăvârşire stăpânită de viaţa trupească.” (p. 109) Şi, fiind sub influenţa
elementelor astfel descoperite, prozatorul redă realitatea tristă a satului, fie diluată, „fie
sub o lumină falsă”, potopită de „obositoare descripţii lirice şi sentimentale”. (p. 110)
Continuând a evidenţia lipsa de morală şi prezenţa barbariei în volumele de
proză sadoveniană, H. Sanielevici porneşte în analizarea operei „Ioan Ursu” în Nr. 3/20
ian. 1906 (p. 159-164) de la evidenţierea fecundităţii romancierului (publicase până
atunci opt volume în doi ani), care nu aduce cu sine decât o imensă lipsă de valoare
artistică. Polemizând cu N. Iorga, pentru care „fecunditatea asta este cu adevărat semnul
genialităţii”, directorul Curentului nou aminteşte de impunerea lui Sadoveanu
„ca prozator de mare talent, ca scriitor al generaţiei de azi sau de mâine, ca reprezentant
al unei noi şcoli sănătoase şi naţionale, ca model vrednic de imitat”, când, practic, o
„plimbare” prin operele lui dezvăluie altceva. Deşi nuvela „Ioan Ursu” este extrem de
stufoasă şi cele nouăzeci de pagini sunt încărcate cu prea multe descrieri, materialul
poate fi cuprins în doar două-trei pagini.
Dacă pentru N. Iorga monotona nuvelă este cea mai bună povestire a lui
Sadoveanu, „Ioan Ursu” scârbeşte prin „trivialitatea şi bestialitatea” aflate în spatele a
ceea ce admiratorul scriitorului numeşte „frumuseţea şi sănătatea” volumului. Laudele
şi veniturile băneşti ce n-au încetat să-l susţină pe Sadoveanu l-au transformat într-
un „cârpaciu ordinar” dominat de „grafomanie” şi, de aceea, Sanielevici nu sfătuie pe
nimeni să citească această nuvelă în care, mai mult decât la E. Zola, ţăranii sunt amorali
şi păcătuiesc „cu o seninătate de vită”, urmându-şi instinctele. Dar sfatul cred că a fost
dat prea târziu în raport cu succesul avut deja de Sadoveanu la public, şi rămâne doar ca
o răutate a celui care îl dă, sau stârneşte şi mai mult curiozitatea cititorilor.
Polemizând cu Simion Mehedinţi, îi arată că nu străinii sunt vinovaţi de
nenorocirea eroului, ci popa şi beţia, iar pe N. Iorga îl acuză de tendinţe subversive
faţă de dezvoltarea industriei, de tendinţe retrograde, pentru a ajunge la concluzia că
nuvela este scrisă fără talent şi e lipsită de rafinament deoarece autorul nu selectează
întâmplări tipice din realitate şi oferă doar ceva real, dar nu artistic. Scriitorul „imită
tocmai greşelile cele mai bătătoare la ochi ale marelui romancier francez (Zola)”,
realizând din „Ioan Ursu” „o operă zolistă - în cea mai rea accepţiune a cuvântului – cu
tendinţe naţionaliste.” (p. 164)
În Nr. 4/2 febr. 1906, „Romanul istoric” sadovenian este descărcat de orice
podoabe şi laude, lăsând loc unei abordări care evidenţiază, mai întâi, lipsa de viaţă a
peisajelor la Sadoveanu, după cum la fel de „lipsite de suflet” sunt şi bine-cunoscutele
descrieri. Mai mult, romanul „Şoimii” este considerat o imitaţie a lui „Prin foc şi sabie”
de H. Syenkiewicz, cu o intrigă „cum am fi putut-o găsi în orice cronică”, cu o bună
parte a acţiunii petrecute la cazaci, „la cazacii lui Tolstoi şi Syenkiewicz”. Criticul arată
că „d. Sadoveanu nu face realism istoric, ci idealizare patriotică” (p. 214) şi nu găseşte

156
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

motivul pentru care cei prezenţi trebuie să-şi caute idealul în trecut. Sadoveanu ar fi
trebuit să se documenteze serios asupra epocii, dacă ar fi vrut să scrie un roman istoric
realist; dar nu a înţeles epoca şi, în loc să rămână un observator obiectiv, găseşte motive
de entuziasm şi admiraţie. Întrucât romanul „Şoimii” este „un amestec hibrid de realism
istoric neîndestulător şi de grosieră idealizare”, este „o lucrare ingrată” prin idealizarea
patriotică a trecutului. (p. 225)
Astfel, polemica se adânceşte, implicându-l şi pe Garabet Ibrăileanu, care
apreciază „iubirea trecutului neamului şi limbei”, sentimente care la cei mai mari
scriitori europeni sunt înlocuite cu o „sănătoasă literatură realistă.” Drept urmare,
Sanielevici este de partea literaturii universale, care, adoptând realismul, în ciuda unui
pesimism exagerat, face să dăinuie „iubirea de adevăr.”
Convins de lipsa de morală a prozei sadoveniene, Sanielevici dezvăluie că
prozatorul „preface şi prelucrează frânturi din alţi scriitori, români şi străini” în
articolul „Cum imită d. Sadoveanu”, în Nr. 5/martie 1906 (p. 277-287). În loc să
aducă o „personalitate originală” în literatură, Sadoveanu nu este un plagiator, ci un
„pasticheur”: „Plagiatorul se foloseşte de-a dreptul de munca altuia, fără a pune nimic
dintr-a sa” iar pastişorul transformă un material care nu îi aparţine, ceea ce nu este
o muncă de creaţie, sub semnul originalităţii, „ci o muncă - exerciţiu.” Fiindcă este
înzestrat cu o memorie care „înregistrează, păstrează şi reproduce cât se poate de bine”
senzaţiile clare, puternice şi simple, Sadoveanu foloseşte mai apoi ceea ce a înregistrat
pe parcursul vieţii. Îi lipseşte, însă, gândirea logică, „acea rafinare a creierului”, aspect
ce aduce după sine o mulţime de de lipsuri: nu are fantezie, fineţe şi „impresionabilitate
nervoasă”, este lipsit de „sentiment adevărat” şi de o cultură generală care să-i permită
înţelegerea vieţii. Cam aspru portret! Sadoveanu ştie doar să descrie şi să împrumute
subiecte de la scriitori români şi străini pe care le prelucrează, modificând, amestecând şi
contopind, „pentru a şterge asemănarea.” (p. 278) Este asemănat cu aparatul fotografic,
invenţie de senzaţie la acea oră, deoarece literatura este practicată ca un fel de meşteşug,
unde se „cere muncă şi îndemânare, nu suflet.” (p. 280)
Se arată că povestirea „Duşmanii” are ca model „O făclie de Paşti” de I.L.
Caragiale, iar la Sadoveanu apar fapte criminale fără o motivare psihologică, drept
probă a lipsei de moralitate, confundată cu lipsa de talent. Pastişarea după „Hanul lui
Mânjoală” a lui Caragiale este evidentă în „Hanul boului”, unde a încercat, cu stângăcie
„nota fantastică”. Însă N. Iorga îl apreciază pe Sadoveanu - pastişorul lui Caragiale, în
vreme ce la Caragiale, cel pastişat, consideră drept „cusururi” calităţile reale ale marelui
clasic. Nu sunt apreciate de către N. Iorga „nobila aspiraţie către desăvârşire, dispreţul
pentru prejudecăţile mulţimii, intransigenţa nestrămutată în păreri”, caracteristice
lui Caragiale, ci sunt admirate doar „materialismul vulgar, lipsa desăvârşită de
originalitate, înclinaţia de a-şi pune... meşteşugul cismăresc în slujba intereselor de
coterie”, caracteristice lui Sadoveanu. Drept pentru care, N. Iorga este declarat „Gaffeur
de temperament - născut, iar nu făcut.” (p. 287)

157
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Verva polemică se extinde în rubrica permanentă a revistei, „Cronica”, prezentă
în fiecare număr al Curentului nou pentru a se da unele răspunsuri sau semnale
despre apariţii în revista opozantă, „Sămănătorul”, se pun întrebări adesea retorice,
mascând unele acuze, care alteori sunt lansate direct, fără menajamente, cu ironie şi cu
dispreţ. De semnalat este „Cronica” din Nr. 4, care dă un „Răspuns d-lui Ibrăileanu” din
partea lui H. Sanielevici după apariţia articolului „Doi critici şi mai mulţi scriitori” în
Nr. 2 al revistei gălăţene.
Acuzându-l pe Ibrăileanu că scrie articole „de zeci de pagini în şase ceasuri”, îi
demonstrează, cu citate, că articolul este plin de „contraziceri copilăreşti”. Se simte obligat
să-i impute criticului poporanist lipsa spiritului dialectic şi faptul că nu are „nici vigoare
logică şi nici putere de sinteză”. (p. 273). Îi reproşează lui Ibrăileanu obişnuinţa de a privi
doar detaliul, fiind „nedeprins să cuprindă întregul dintr-o dată” când abordează „nişte
nuvelete absolut nule – nişte fleacuri!” din creaţia sadoveniană, pe care le interpretează
greşit. Cel numit „iubite amice” este anunţat că teoria cu „lipitorile satului” e o invenţie,
când de fapt, Sadoveanu „este un aparat fotografic care a prins acele tipuri din sat care l-au
izbit mai mult şi cu cari a venit mai mult în atingere.” (p. 274)
În final, H. Sanielevici subliniază că este adeptul unei şcoli literare de factură
„clasică realistă”, adecvată fazei sociale în care se află societatea românească, iar
literatura viitorului, clasică realistă, „este şi cea mai bună literatură, literatura omului
sănătos, normal, complect şi cultivat.” Iar în tot acest timp, G. Ibrăileanu propune
comprehensiunea, care este un nimic, „un sfrigeac.” (p. 275)
„Cronica” din Nr. 3/20 ian. 1906 publică sub titlul „Steagul d-lui Iorga” punctul de
vedere al lui H. Sanielevici asupra articolelor publicate de N.Iorga „contra clevetitorilor”
în „Sămănătorul”. Totodată, semnalează că revista condusă de Iorga se laudă cu noi
colaboratori, dintre care şi Radu Rosetti. De fapt, „neprihănitul d. Iorga” practică
demagogia literară „de a băga steagul pe mânecă parc-ar fi o simplă batistă, şi de a te
alia azi cu adversarii pe care i-ai combătut ieri”, în condiţiile în care tocmai cei mai noi
colaboratori (Haralamb Leca, Mircea Demetriade, sau „vreun alt romantic” - Radu
Rosetti) au fost reevaluaţi de către combativul „dictator” de la categoria de „maimuţoi
de mucava” în care au fost încadraţi iniţial: „tinerii prea moderni, cu mintea în plete,
inima în toane şi talentul în mofturi ciudate, naturile bolnave ce se pot ivi în aerul greu al
oraşelor mari sub înrâurirea unor civilizaţii străine, putred de bătrâne...” (p. 203) Pentru
a exemplifica, Sanielevici reproduce un sonet extrem de slab al lui R. Rosetti, „Lacrimile”,
publicat, însă, ca valoros în „Sămănătorul”. Un alt nou colaborator sămănătorist, D. Nanu,
„minuscul scriitor romantic”, este reţinut de Sanielevici ca aparţinând la „a treia sau a patra
generaţie de epigoni ai marelui Eminescu – puţin mai decadent chiar, deghizat în cioban
pentru a putea pătrunde în „templul artei” stăpânit de N. Iorga. Pe D. Anghel îl consideră
„mai romantic şi mai subiectiv decât D. Nanu, [...] din şcoala senzitivilor de acum zece
– cincisprezece ani [...] mai este încă şi sub înrâurirea poeziei franceze contemporane”.
(p. 204) Declară că Sadoveanu pastişează în nuvela „Povestire de Crăciun”, inspirată

158
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

pe jumătate de Gorki, Zaharia Bârsan reuşeşte să-şi schimbe părul, „bată-l norocul de
cârpaci” (p. 207), iar Şt. O. Iosif „are puţine calităţi literare, dar le are într-un grad înalt”.
Concluzionând, H. Sanielevici constată că sunt interesante „şi din punct teoretic”
schimbările de la „Sămănătorul” şi ale tinerilor săi colaboratori definiţi prin acel
„romantism ţărănesc” ce furnizează suficient material pentru partea... negativă a studiului
său, după care va urma partea „reconstructivă”: „nu poţi clădi o casă nouă înainte de a
dărâma pe cea veche până la temelie.” (p. 209) Este unul din motivele pentru care este
demnă de semnalat implicarea profesorului gălăţean de înaltă ţinută intelectuală în viaţa
literară, care prin persectiva sa va face un prim pas spre citadinizarea literaturii noastre,
spre înlăturarea provincialismului din literatură ca elemente de bază pentru o literatură
sincronă cu cea europeană, cum va susţine puţin mai târziu E. Lovinescu.
Invocând al patrulea articol al lui Iorga „contra clevetitorilor”, în care mărturiseşte
că „literatura i-a dat numai suferinţi şi umiliri nemeritate”, H. Sanielevici nu poate uita
cât de aspru judecător a putut fi „dictatorul” de la conducerea „Sămănătorului” şi cum
mereu a jignit şi urmărit pe marele nostru Caragiale, „parc-ar fi vrut să-l însemne pe
spate cu creta, ca la alegeri, şi să-l dea din ochi în primire huliganilor ca străin – şi parcă
nu îndrăznea... Prea e primejdios d. Caragiale!” (p. 210)
Probabil că literatura submediocră publicată de Iorga în paginile „Sămănătorului”
l-a făcut pe H. Sanielevici atât de zgârcit cu publicarea de scrieri literare în paginile
Curentului nou şi atât de generos cu articole de popularizare a ştiinţelor şi de
investigare a unor aspecte sociale devastatoare în rândul celor mulţi. De fapt, reţine
atenţia, dintre toate scrierile literare, doar Jean Bart cu trei bucăţi în proză, în primele
trei numere ale publicaţiei gălăţene: „În ziua despărţirii” (p. 50-52), „Scrisorile tatei” (p.
76-79) şi „Prima dată” (p. 165-170), creaţii care s-ar putea să corespundă prin subiecte şi
atitudine şcolii „clasică realistă”, acceptată de H. Sanielevici, în numele căreia a menţinut
deschisă disputa cu N. Iorga, M. Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu. Nu contenim în
aprecierea seriozităţii şi tenacităţii dovedite de activismul critic poporanist prin ceea
ce a întreprins H. Sanielevici la revista gălăţeană, care a avut ca urmare întemeierea
publicaţiei ieşene „Viaţa românească” – o tribună mai impunătoare şi mai deschisă a
literaturii începutului de secol XX.

Bibliografie:
1. Călinescu, George, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1982.
2. Lovinescu, Eugen, „Istoria literaturii române contemporane”, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1981.
3. Piru, Al., „Momentul Ibrăileanu în cultura românească” , în „Sinteze de literatura
română”, coord. Constantin Crişan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
4. CURENTUL NOU, Nr. 1 – 5, Tipo-Litografia „Moldova”, Galaţi, 1905 – 1906.
5. Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi – Dicţionar biobibliografic, Biblioteca
V.A. Urechia, Galaţi, 1973.
159
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

„Catedrala cărţii”
din Bălţi în sărbătoare

Radu Moțoc, inginer
Galaţi, str. Brăilei, nr. 17, bl. R2, sc. II, ap. 73, Cod 800070
Tel: 0766334462, e-mail: motoc.radu@yahoo.com

Tot ce este legat de acest edificiu cultural binecuvântat de Dumnezeu să fie
clădit cu suflet şi pasiune având profilat deasupra acoperişului superba cupolă a
Episcopiei, constituie un bun prilej de bucurie, respect şi admiraţie.
Cu siguranţă I.P.S. Episcopul de Bălţi Visarion Puiu a lăsat nu numai o biserică
superbă închinată Sfinţilor Împăraţi „Constantin şi Elena”, ci şi o elegantă Reşedinţă
Episcopală, dar în acelaşi timp a binecuvântat şi spaţiul înconjurător cu puternice
valenţe creative şi cu dar de credinţă faţă de semenii lor. Aşa se explică faptul că
în preajma acestui edificiu bisericesc s-a născut o Universitate „Alecu Russo” slujită
cu multă competenţă de o Bibliotecă, unicat în acest spaţiu al vorbitorilor de limbă
română.
A pomeni numai de acest locaş cultural, care este Biblioteca Universitară „Alecu
Russo” din Bălţi fără să aminteşti de numele Doamnei Faina Tlehuci, ar fi o impietate
de neiertat. „Doamna”, cum era numită de cei care o cunoşteau şi o respectau a fost o
creatoare de instituţie biblioteconomică, atât prin proiectare tehnologică, dar şi prin
dezvoltarea creativă a funcţiei de documentare, implicit activitatea informaţională
cibernetică.
Un merit deosebit l-a avut şi domnul rector, acad. Nicolae Filip, care a intuit
faptul că nu se poate concepe performanţă educaţională universitară, fără a avea
alături susţinerea unei documentări informaţionale de înaltă performanţă. Am fost
permanent plăcut impresionat de această colaborare între rectorat şi conducerea
bibliotecii, care nu era una formală, ci avea o consistenţă reală şi profundă.
Corespondenţa dintre bibliotecă şi catedrele de specialitate, care cuprindeau
liste de cărţi de specialitate pe care le consultam în unele situaţii, pentru a identifica
necesităţile reale într-o ordine a urgenţelor, au scos la iveală această colaborare pe
orizontală, care se materializa cu eforturile „Doamnei” pentru satisfacerea acelor
nevoi reale şi strict necesare. Iată un concept de abordare a funcţiei îndeplinite de o
bibliotecă cu o anumită independenţă în deciziile de achiziţii a cărţilor, pe care nu am
întâlnit-o la bibliotecile universitare din România.
Deschiderea spre o colaborare cu alte instituţii universitare sau culturale a
fost promovată sistematic de această remarcabilă „echipă” formată din rectorul acad.
Nicolae Filip şi directoarea bibliotecii Faina Tlehuci. Beneficiile s-au văzut în timp
şi au rămas mărturii palpabile ale activităţii manageriale şi ale unui parteneriat de
excepţie.
160
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Dar timpul trece şi Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi îşi dezvoltă cu mult
curaj noi specialităţi şi facultăţi, precum cea de Drept, Ştiinţe Economice sau Ştiinţe
ale naturii şi Agro-ecologică. Această provocare avea să-i supună la grele încercări,
atât pe profesorii de specialitate, cât şi conducerea bibliotecii.
În această perioadă de profunde schimbări, „Doamna” după o activitate strălucită
intenţiona să se pensioneze. Rămânea problema succesiunii la conducerea bibliotecii.
Alexei Rău, directorul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova avea să ne spună, care
a fost strategia „Doamnei” în problema alegerii unei noi conduceri a bibliotecii. Fiind
într-o deplasare cu „Doamna” la Copenhaga în anul 1997, timpul le-a permis să discute
problemele cu care se confruntau cele două biblioteci. Dar să vedem cum gândea şi ce
strategie aplica „Doamna”, când era vorba să nominalizeze o persoană la conducerea
acestei biblioteci, în care investise multă energie, pricepere, dar şi suflet: „Într-o seară, la
hotel, învăluind-o nostalgia, îmi spune că se gândeşte să plece de la Bălţi. Dar biblioteca,
am întrebat-o? Există, mi-a spus ea, în colectivul BŞU o tânără doamnă, pe care o are
de mai mulţi ani în vizor, pe care a pus-o de mai multe ori la încercare şi care va fi, cu
siguranţă, o bună urmaşă la conducerea bibliotecii: o cheamă Elena Harconiţă”1.
După mai mulţi ani, în 2005, Alexei Rău avea să constate efectul acestei
nominalizări: „Am rămas surprins de modul cum ştie ea (Elena Harconiţă) să păstreze
tradiţiile manageriale rămase de la Faina Tlehuci, prelungindu-le însă într-un fel,
care să-i permită să-şi manifeste şi ea personalitatea, apartenenţa de etnos şi tinereţea
spiritului. Doamna Harconiţă este o personalitate remarcabilă, un biblioteconomist
aşezat. Cinstind memoria şi ocrotind moştenirea lăsată de predecesoarea sa, ea a
reaprins luminile acesteia, încât Faina Tlehuci îşi continuă calea printre noi, numai
în alt chip”2.
A vorbi despre: Revista Confluenţe bibliologice; indicatori de performanţă;
instruire continuă; cercetări bibliografice; strategii de cercetare; carte rară;
achiziţii şi eliminarea unor documente depăşite moral şi fizic; managementul
calităţii sau de aniversările celor care împlinesc vârsta de 50, 60 sau 70 de ani
din cadrul bibliotecarilor, înseamnă să o menționăm în primul rând pe doamna
Elena Harconiţă sau Coniţă cu Har, cum avea să o denumească regretatul istoric
gălăţean, dr. Paul Păltănea.
Pentru început merită a fi subliniată activitatea bibliotecii de colaborare cu
instituţii şi personalităţi din Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, SUA,
Elveţia, Suedia precum și cu structuri internaţionale ca: Banca Mondială, Institutul
Goethe, Institutul Cultural Român, Universitatea Liberă din Berlin etc. care au atras
investiţii şi sponsorizări. Biblioteca Universitară „Alecu Russo” din Bălţi găzduieşte
de asemenea materialele informaţionale ale centrelor internaţionale ONU, NATO,
Centrul Educaţional Civic European, Centrul de Informare UE.

1. Magazin bibliologic, nr. 3-4, 2005, pag. 30.
2. Ibidem, pag. 31.
161
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Această deschidere se datorează în mare parte şi iniţiativei domnului rector
Nicolae Filip, care a avut intuiţia să invite ani la rând reprezentanţii ambasadelor
acreditate în Republica Moldova la festivitatea de înmânare a diplomelor şi premiile
acordate şefilor de promoţie ai facultăţilor din Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi
şi ai liceului „Ion Creangă” din Bălţi.
O importantă iniţiativă a fost luată de doamna Elena Harconiţă, atunci când a
fondat în anul 2005 o revistă trimestrială de biblioteconomie şi ştiinţele informării, pe
care a intitulat-o Confluenţe Bibliologice. Dat fiind noutatea editorială a revistei, a
fost cooptat ca redactor şef un remarcabil cadru universitar cu experienţă în domeniu:
Anatol Moraru. Din colectivul redacţional au făcut parte Valentina Topalo, Elena
Stratan şi Silvia Ciobanu, trei doamne bibliotecare, care constituiau o puternică
echipă cu valenţe bibliologice.
Pledoaria făcută de Anatol Moraru pentru cultul cărţii în editorialele, care
prefaţau revistele sunt remarcabile, considerând această temerară revistă dedicată
„pentru minte şi suflet”, ca o invitaţie spre a cunoaşte şi mai bine potenţialul
informaţional al bibliotecii. El este cel care remarcă - poate pentru prima dată -
suprapunerea turlei superbei catedrale Sf. Constantin şi Elena peste biblioteca, pe care
o denumeşte inspirat Catedrală a Cărţii3.
Ce frumos spune Anatol Moraru, atunci când pledează pentru reactivarea
acelui Dor de Carte pe care îl asemuieşte cu Dorul de Patrie, sugerând că acest dor
trebuie alimentat zilnic cu literatură de calitate4.
Cu multă luciditate Anatol Moraru analizează într-o prefaţă intitulată: „O
privire în oglindă” starea intelectualului în evoluţie: „Intelectualul nostru îşi boteza
copii şi îşi sfinţea casa pe ascuns, se cununa noaptea, ca să nu ştie secretarul de partid,
aceasta fiind, poate cea mai temerară formă de rezistenţă. Procesul de renaştere
naţională din anii 1988-1992 a implicat activ intelectualitatea, care a devenit
animatoarea procesului de restructurare, care a dus la victorii însemnate: s-au adoptat
limba română și grafia latină, imnul naţional Deşteaptă-te române! Şi statutul de stat
independent… Odată cu victoria partidului agrarian, în 1994, intelectualii noștri au
început să cedeze lamentabil poziţiile şi finalul este unul cunoscut: suntem unica ţară
din Europa, care a ales democratic şi în două rânduri comuniştii”5.
Curăţenia sufletească, patriotismul curat, remarcat de doamna Elena Harconiţă
la acest inspirat eseist universitar din Bălţi, pe care l-a nominalizat ca partener la
editarea acestei reviste, îl putem exemplifica şi prin luarea de atitudine într-un caz
petrecut în acel an, care va fi consemnat: „Sfârşitul anului 2007 a fost incendiat de
declaraţiile curioase ale preşedintelui Vladimir Voronin, care a făcut public intenţiile
sale de a introduce limba moldovenească în învăţământul preuniversitar şi universitar

3. Confluenţe bibliologice, nr. 1 din 2005, pag. 7.
4. Confluenţe bibliologice, nr. 2 din 2005, pag. 6.
5. Confluenţe bibliologice, nr. 1-2 din 2007, pag. 7.
162
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

începând cu 1 septembrie 2008, de a renunţa la însemnele statalităţii (stemă şi imn)
din motiv că sunt… româneşti. Antiromânismul preşedintelui este un lucru cunoscut
şi, din păcate, a devenit chiar un obiectiv al politicii externe al statului nostru”6.
Noi suntem urmaşii Romei? se întreba Anatol Moraru, când consemna ca motto
această expresie decupată din Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu.
Când se referă la substituirea bibliotecii cu internetul, redactorul şef afirmă
faptul că: „biblioteca are avantajul să ofere un anumit mediu pentru lectură, este un
spaţiu în care poate să se producă comunicarea directă între un autor şi cititori la o
şedinţă de cenaclu sau la o lansare de carte… În concluzie internetul nu trebuie văzut
ca un substitut al bibliotecii, ci ca o sursă alternativă, deosebit de eficientă”7. Câtă
luciditate în această remarcă!
Cu speranţa că noul rector al Universităţii, prof. dr. Gheorghe Popa: „va susţine
în continuare toate proiectele de perspectivă elaborate de instituţia cărţilor”, Anatol
Moraru avea să consemneze în stilul lui propriu o ipoteză: „Biblioteca poate exista, la
o adică, fără comunitate, ca o entitate suficientă, ca o expresie a eternităţii, pe când,
fără Bibliotecă, societatea riscă să se întoarcă de unde a pornit, din peşteră”8.
Iată o colaborare de şapte ani benefică pentru revistă între doamna Elena
Harconiţă în calitate de director şi Anatol Moraru în calitate de redactor şef. Experienţa
scriitorului, eseistului şi profesorului în activitatea de a redacta o revistă frumos ilustrată,
inteligent structurată pe capitole precum: cartea de vizită; biblio-mesaj; oportunităţi
moderne; dialog continuu; ex-libris; sărbători pentru suflet; lecturi jubiliare; filmul
colecţiei; galeria personalităţilor; simetrii; consemnări; formare profesională; omagieri;
filiala ABRM; strategii ale colaborării; Via Europa; pagini de istorie; raftul de sus; vitrina
literară, a dus la o continuitate de succes a acestei remarcabile reviste în peisajul rafinat
al acestor publicaţii editate de bibliotecile cu prestigiu din spaţiul cultural românesc.
Începând cu anul 2012 experienţa acumulată în redactarea acestei reviste
dar şi al altor activităţi editoriale a determinat-o pe doamna Elena Harconiţă să-şi
asume în totalitate responsabilitatea apariţiei acestei reviste, care se bucura de un
mare prestigiu în rândul specialiştilor şi al cititorilor. Echipa colegiului de redacţie s-a
extins cu includerea doamnei Lina Mihăluţă, ca redactor-adjunct. Pentru susţinerea
unei tematici abordate destul de ambiţioase au fost cooptaţi şi colaboratori externi
bibliotecii precum: Alexei Rău, Silvia Ghinculov, Maria Şleahtiţchi, Nicolae Enciu,
personalităţi în diferite specialităţi cu experienţă în domeniile respective, precum:
biblioteconomie, filologie şi istorie. Subsemnatul am fost deosebit de onorat să fac
parte din această selectă companie, chiar dacă am o factură inginerească, având
valenţe de amator în istorie şi istoria literaturii, ceea ce m-a obligat sufleteşte să fiu
activ, propunând diverse materiale spre a fi publicate.

6. Confluenţe bibliologice, nr. 3-4 din 2007, pag. 5.
7. Confluenţe bibliologice, nr. 1-2 din 2008, pag. 6.
8. Confluenţe bibliologice, nr. 1-4 din 2010, pag. 7.
163
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Ce a însemnat această remarcabilă revistă, care începând cu anul 2007 şi-a
modificat formatul ajungând la o dimensiune apropiată de A4 cu 100-165 de pagini?
În primul rând această revistă reprezintă un efort susţinut de către o echipă
editorială, care efectuează această activitate simultan cu obligaţiile curente din
bibliotecă. Ce a stimulat această redacţie să facă acest efort? În nici un caz câştigul
material, care nu a existat, dar pot presupune din exterior, ca cititor şi colaborator,
faptul că există o stare de spirit special manifestată în perimetrul din jurul statuii lui
Alecu Russo din cadrul Universității: o dorinţă de afirmare susţinută de o competenţă
creată în timp, în folosul studentului şi nu numai.
Dacă răsfoim revista putem remarca articole de excepţie redactate de
colaboratori externi, precum: Maria Şleahtiţchi9, Nicolae Enciu10 şi preot Vasile
Secrieru11.
Multe din lucrările publicate în revistă de bibliotecari sunt de strictă specialitate
precum cele selectate pentru diversitatea tematicilor:
- Dinamica informatizării Bibliotecii Ştiinţifice „Alecu Russo” – Igor Afatin
- Particularităţile formării potenţialului profesional al catalogatorilor,
clasificatorilor - Lina Mihăluţă.
- Web-ul bibliotecii, o versiune modernă - Silvia Ciobanu
- Actualizări în Catalogare şi Clasificare – Lina Mihăluţă
- Managementul instruirii – Elena Stratan
- Activităţi de popularizare a proprietăţii intelectuale – Valentina Topală.
9. Confluenţe bibliologice: Reflexe ale integrării: presa literară din Basarabia, nr. 1-2 din 2007,
pag. 68.
- Bogdan Petriceicu Hasdeu, critic literar, nr. 3-4 din 2007, pag. 51.
10. Confluenţe bibliologice:Victoriosul înfrânt (Constantin Stere - ideologul şi scriitorul), nr.
1-2 din 2006, pag. 87.
- Imposibilul Tratat de Unire reevaluat, nr. 3 din 2006, pag. 74.
- Geografia ca teroare a istoriei, nr. 4 din 2006, pag. 57.
- Emmanuel de Martonne şi Basarabia, nr. 1-2 din 2007, pag. 113.
- Visul european interpretat de un american, nr. 3-4 din 2007, pag. 157.
- Marea Unire de la 1918 în actualitate, nr. 1-2 din 2008, pag. 114.
- Polonezii din Basarabia în perioada interbelică, nr. 1-4 din 2010, pag. 162.
11. Confluenţe bibliologice:Incursiuni în biografia presei bisericeşti din Basarabia, nr. 2 din
2005, pag. 35.
- Trei cărţi valoroase de slujbă religioasă, nr. 4 din 2006, pag. 20.
- Presa bisericească din Basarabia: revista Misionarul; Revista Arhivelor Basarabiei nr.
3 din 2006, pag. 65 şi 69.
- Ion Bianu - părintele bibliologiei româneşti; Radu R.Rosetti-istoric militar, academician
şi bibliotecar; B.P.Haşdeu şi fascinaţia cărţii, nr.1-2 din 2006, pag. 25, 31, 34.
- Mitropolitul Gurie Grosu-autor, traducător şi publicist, nr3-4 din 2007, pag. 149.
- Unele aspecte privind editarea revistei Luminătorul, nr. 1-2 din 2008, pag. 133.
- Astra basarabeană şi biserica, nr. 2 din 2012, pag. 96.
- Din istoricul muzeelor bisericeşti din Basarabia, nr. 3 din 2012.
164
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Unele din articolele publicate, precum cel al bibliotecarei Natalia Lunic sunt
adevărate studii academice, beneficiind de o serioasă documentare şi o analiză
rafinată, care ascunde calităţi de adevărat critic literar. Este vorba despre articolul
intitulat „Un polemist necruţător şi intratabil – I.E. Torouţiu”12. Prezentăm câteva
date din analiza de excepţie făcută de doamna Natalia Lunic, ca să putem aprecia la
justa sa valoare, ce personal bibliotecar are la dispoziţie doamna Elena Harconiţă.
Acest exemplu nu este unic; el poate fi completat şi cu prezența altor bibliotecare cu
siguranţă specializate în diferite domenii.
Dar să revenim la subiectul I.E. Torouţiu, pe care doamna Natalia Lunic l-a
cercetat, „răscolind” întreaga arhivă a bibliotecii. Încă de la începutul lucrării autoarea
ne informează că cele 13 volume de Studii şi documente literare apărute în perioada
anilor 1931-1946 se găsesc în Biblioteca Universitară din Bălţi. De asemenea, a fost
consultată şi lucrarea lui Torouţiu intitulată „Exegeza Eminesciană”. După ce trece în
revistă datele biografice, Natalia Lunic îl citează pe criticul literar N. Georgescu, care
afirma: „I.E. Torouţiu este unul dintre ultimii filologi cu retorică de la noi” și afirmă că
acesta a devenit un eminescolog temerar. A preluat ca director revista Convorbiri literare
în perioada anilor 1939-1944. Articolul scoate în evidenţă excelenta documentare şi
imparţialitatea lui Torouţiu atunci când a publicat scrisorile din studiile mai sus amintite,
care „abundă cu note deosebit de preţioase pentru informare, precizia şi bogăţia lor de
amănunt… Studiile torouţiene, au vigoare, retorism, parfum de epocă”13.
Doamna Natalia Lunic după ce aminteşte de faptul că şi volumul „Pagini
de istorie şi critică literară” pe care Torouţiu îl publică în anul 1936, se găseşte în
fondul de carte rară al Bibliotecii Universitare „Alecu Russo” din Bălţi, face o analiză
scoţând în evidenţă următoarea concluzie exprimată de autor: sunt două categorii de
cercetători literari:
- Cei aplecaţi asupra studiului minuţios, care-şi verifică repetat orice
informaţie, care-şi demonstrează cu argumente de netăgăduit orice informaţie, care
se bucură pentru stabilirea fiecărei date sau fiecărui nume, ce poate face lumină în
hăţişul vieţii şi operei celor pe care-i studiază;
- Pe de altă parte, onestul bucovinean îi scoate la iveală pe cei care „utilizează
osteneala altor cercetători fără ca să citeze” precum P. Iroaie, sau care mistifică precum
G. Panu, ori plagiază ca George Călinescu14.
Substanţială este şi analiza făcută de Torouţiu operelor critice ale lui George
Călinescu: Viaţa lui Mihai Eminescu şi Opera lui Mihai Eminescu. Aceste analize sunt
de fapt atacuri drastice, G. Călinescu fiind învinuit de plagiat şi ironizat pentru lipsa
de originalitate, așa cum avea să menţioneze corect doamna Natalia Lunic.

12. Confluenţe bibliologice, Natalia Lunic, Un polemist necruţător şi intratabil - I.E. Torouţiu,
nr. 2 din 2005, pag. 38.
13. Ibidem, pag. 41.
14. Ibidem, pag. 42.
165
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Pentru această dezvăluire publică de plagiat, George Călinescu avea să-l
ignore total pe I.E. Torouţiu în lucrarea sa „Istoria literaturii române”. Tragedia finală
a familiei Torouţiu este prezentată de N. Georgescu în volumul „Cu Veronica prin
infern”15.
În final, distinsa bibliotecară cu valenţe serioase de istoric literar avea să
concluzioneze despre personalitatea lui I.E. Torouţiu: „Bogata sa activitate de profesor,
traducător, publicist, istoric şi critic literar, folclorist, autor de studii sociologice,
editor, academician, patron şi mecenat, filantrop, spirit de înaltă cultură, dar şi de
rară iniţiativă şi energie practică, strălucit reprezentant al idealismului real pe care
îl preconiza încă de student, crainic al culturalităţii şi vredniciei bucovinene… nu e
îndeajuns studiat”16.
Dar trebuie să remarc faptul că acest studiu despre Torouţiu nu este singular
prin calitatea documentării şi a analizei pertinente asupra unui subiect abordat.
Doamna Natalia Lunic a recidivat cu un remarcabil studiu despre Sextil Puşcariu.
După ce parcurge datele biografice strict necesare, ajunge la activitatea de lexicograf
cu care acesta s-a remarcat. Autoarea articolului menţionează cu precizie situaţia
dicţionarelor din România, care nu reuşeau să fie finalizate sau erau excesiv de
latinizate, precum era dicţionarul lui A.T. Laurian şi I.C. Massim. După ce trece în
revistă şi efortul lui B.P. Hasdeu de a elabora un dicţionar şi încercarea fără succes
a lui Al. Philippide, Sextil Puşcariu va fi nominalizat de Academia Română în anul
1906 să redacteze un dicţionar. Autoarea articolului menţionează cu mare acurateţe
volumele publicate de Sextil Puşcariu:
- Trei volume cu literele A-B în 1913;
- Volumul cu litera C în anul 1930;
- Volumul cu literele F-I în anul 1934;
- Fascicolele cu literele J-L până la lojniţă în perioada 1937-1948;
- Fascicola cu începutul literei D în anul 1949.
Acest dicţionar, avea să afirme autoarea, deşi este neterminat: „este cea
mai bună lucrare lexicografică românească, explicativ, dar în acelaşi timp istoric,
etimologic şi normativ, el cuprinde lexicul românesc prezentat sub aspectul evoluţiei
sale istorice, al diferenţierii geografice şi stilistice17. Lucrarea se încheie cu referiri la
suferinţele îndurate de savant în perioada comunistă.
Şi pentru a marca la sfârşit o ultimă lucrare, care merită a fi citită cu mare
atenţie pentru modul exemplar în care este analizată viaţa şi opera Iuliei Hașdeu,
evident într-un spaţiu restrâns cum este cel al unei reviste, amintim faptul că
autoarea acestui studiu aminteşte faptul, că a studiat prima ediţie Hachette a
15. Nicolae Georgescu, Cu Veronica prin infern, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, pag.
119.
16. Confluenţe bibliologice, op., cit, nr.2, pag. 44.
17. Confluenţe bibliologice, Natalia Lunic, Sextil Puşcariu-filolog de nivel european, nr. 1-2 din
2007, pag. 61.
166
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

lucrărilor scrise de Iulia Hașdeu, aflată în bibliotecă, fiind prefaţată de filoromânul
Angelo de Gubernatis18.
Doamna Natalia Lunic este doar un exemplu al competenţei colectivului, de care
se bucură doamna Elena Harconiţă, dar cu siguranţă cultura profesională cultivată de
directoare are o mare contribuţie la realizarea acestui nivel de performanţă, cu care se
poate mândri Catedrala Cărţii.
Patrimoniul cultural depozitat sub denumirea de Carte rară a constituit o
preocupare permanentă pentru doamna Elena Harconiţă, care a decis să publice
mai multe volume consacrate acestui subiect. Apărute sub denumirea de „Carte
rară în limba română din colecţiile bibliotecii” constituie contribuţii bibliografice,
care îşi propun să prezinte „publicaţii de orientare psihologică, filozofică, religioasă,
sociologică, pedagogică, lingvistică, literară şi istorică”. Primul fascicol a apărut în
anul 2000 cu 186 de titluri, a urmat al doilea fascicol cu 202 titluri şi ultimul fascicul
a apărut în anul 2008. Ce este demn de remarcat la aceste volume de consemnare a
tot ce este mai valoros în colecţiile bibliotecii, este modul profesional de prezentare a
unei cărţi cu tot ce este esenţial fără să omită donatorul.
Doamna Elena Harconiţă în prefaţa la Fascicolul 2 precizează: „Cărţile rare
sunt aranjate în ordine alfabetică a numelui de autori ori a titlului publicaţiei,
în unele cazuri după colecţii. Deoarece se descriu rarităţi bibliografice, în note se
oferă informaţii suplimentare privind provenienţa operei în colecţiile bibliotecii,
starea fizică, dedicaţiile, autografe ori notiţe marginale, aparţinând posesorului
ori donatorului respectiv. Fascicolele prezintă şi imaginea coperţilor ori o pagină
care aduce informaţii suplimentare despre document”19. Dar sunt „mărturii” scrise
sistematic în revista de biblioteconomie şi ştiinţa informării coordonată de doamna
Elena Harconiţă, despre „Potenţialul formativ al colecţiilor de carte rară”. Acest
subiect este interesant abordat de alte două distinse profesioniste bibliotecare, Elena
Scurtu şi Ana Nagherneac, care definesc încă de la începutul materialului, care sunt
obiectivele urmărite prin colecţionarea şi prezentare acestor cărţi rare:
- Formarea unui sistem de cunoaştere despre fenomenele şi procesele din
trecut;
- Stimularea interesului pentru lectură;
- Stimularea interesului pentru cercetare şi descoperire.
Dintre toate colecţiile catalogate ca făcând parte din Carte rară, se distinge
colecţia Biblioteca pentru toţi cu cele 600 de titluri cu valoare bibliofilă20. Demn de
remarcat este şi efortul făcut de doamna bibliotecară Ana Nagherneac pentru a cerceta
istoric apariţia colecţiei Biblioteca pentru toţi, începând cu primul număr apărut în
18. Confluenţe bibliologice, Natalia Lunic, O miraculoasă jună încremenită în eternitate, nr. 4
din 2006, pag. 13.
19. Carte rară în limba română din colecţiile bibliotecii, Fascicula 2, Bălţi, 2003, pag. 4.
20. Confluenţe bibliologice, Elena Scurtu şi Ana Nagherneac, Potenţialul formativ al colecţiei de
carte rară, nr. 1-4 din 2010, pag. 106.
167
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

1895, într-un articol special intitulat „Colecţia Biblioteca pentru toţi”. Cercetarea a
fost deosebit de dificilă pentru că nu exista obiceiul de a se indica anul apariţiei pe
copertă sau în interiorul volumului21.
O importantă colecţie de carte rară este semnalată de doamna Natalia Lunic,
având drept semn de preţiozitate autografe, care le conferă acel grad de unicitate 22.
Această provocare referitoare la colecţia Biblioteca pentru toţi , m-a preocupat
şi pe mine, determinându-mă să întreprind propriile mele cercetări privind evoluţia
şi structura acestei colecţii. Concluziile acestor cercetări le voi propune spre publicare
în revista de specialitate a bibliotecii, ca o completare a studiilor competente efectuate
de distinsele bibliotecare.
Din iniţiativa doamnei Elena Harconiţă au fost editate lucrări bibliografice,
care au ajuns la 85 de titluri, şi au constituit adevărate colecţii precum: Personalităţi
universitare bălţene; Scriitori universitari bălţeni; Universitari bălţeni; Deţinători ai
titlului de Doctor Honoris Causa ai universităţii bălţene (o premieră absolută în
mediul academic din Republica Moldova şi România); Biblioteca şi bibliotecarii
universitari din Bălţi; Contribuţii ştiinţifico-didactice ale profesorilor şi bibliotecarilor
– anuare şi bibliografii retrospective etc.
Cu un simţ dezvoltat al generozităţii dublat de un sentiment de recunoştinţă,
doamna Elena Harconiţă, a iniţiat în anul 2013 o manifestare ştiinţifică intitulată
Colloquia Bibliothecariorum Faina Tlehuci dedicată memoriei acestei „Doamne” care
a condus destinele acestei biblioteci timp de 40 de ani (1962-2001).
Doamna Elena Harconiţă analizând factorii care influenţează performanţa
bibliotecii, o permanentă „obsesie” a directoarei, avea să mărturisească câteva jaloane
parcurse şi altele pe care le doreşte să fie înfăptuite:
- Participarea bibliotecarilor la orele de instruire locală, la întruniri
profesionale naţionale şi internaţionale precum: conferinţe, colocvii, simpozioane,
congrese, dar şi prin autoperfecţionare prin lecturi în domeniul de specialitate;
- Tradiţia încetăţenită de-a implica toţi angajaţii în diverse activităţi, echipe
şi grupuri profilate pe un anumit domeniu;
- Stimularea materială a personalului prin premii, gradul de calificare, vechimea
în muncă, dar şi moral prin diplome, menţiuni, nominalizări în rapoarte periodice;
- Crearea unor condiţii confortabile de muncă, prin tehnologizare şi acces
facil la informaţii şi comunicare.
La capitolul dorinţe, pe lângă obţinerea unor fonduri suficiente pentru a putea
achiziţiona cărţi şi reviste de specialitate, îşi doreşte amenajarea unor săli de menaj şi
a unei săli de sport multifuncţională pentru bibliotecari 23.
21. Confluenţe bibliologice, Ana Nagherneac, Colecţia „Biblioteca pentru toţi”, nr. 1-2 din 2008,
pag. 60.
22. Magazin bibliologic, Natalia Lunic, Colecţii speciale: carte rară şi carte cu autograf, nr. 3-4
din 2005, pag. 124.
23. Confluenţe bibliologice, Elena Harconiţă, Performanţa instituţiei, nr. 3 din 20012, pag. 7.
168
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

O altă preocupare a doamnei Elena Harconiţă a fost corectitudinea evaluării
personalului pentru păstrarea unui climat corect şi prietenesc în cadru acestui
colectiv în permanentă evoluţie. Din acest motiv a organizat în 2007 un Atelier
profesional care a dezbătut „Indicatorii de performanţă” consideraţi ca un suport
important în evaluarea activităţii şi promovării bibliotecarilor şi indirect imaginea
bibliotecii 24.
Printre obligaţiile clasice asumate de către bibliotecă, doamna Elena Harconiţă
menţionează o activitate de prevenire şi evitare a plagiatului la lucrările de licenţă,
masterat şi doctorat. Dificilă şi pretenţioasă misiune, dar în acelaşi timp utilă şi mai
ales morală 25.
Un frumos obicei s-a consacrat de peste 10 ani de când a fost concepută revista
Confluenţe bibliologice, acela de a OMAGIA o colegă bibliotecară la împlinirea vârstei
de 50, 60, 70 de ani de la naştere. Este un bun prilej când colegii redactează frumoase
mesaje, multe din ele fiind semnate chiar de doamna directoare Elena Harconiţă.
Un prim mesaj este dedicat „Doamnei” , care „a plecat în grădinile Domnului
la 21 ianuarie 2005”, pe care doamna Elena Harconiţă îl intitulează „Faina Tlehuci -
spirit activ, molipsitor, ofensiv”26.
Un mesaj închinat doamnei Lucia Zadiraico (nepoata părintelui Ţepordei) la
împlinirea vârstei de 70 de ani, m-a impresionat în mod deosebit, pentru că prin
mâna acestei doamne treceau toate cărţile care intrau în bibliotecă, dar poate şi
pentru faptul că aniversam împreună aceeaşi vârstă.
Doamna Elena Harconiţă este semnatara acestui mesaj de omagiere din
care merită să spicuim câteva fragmente pentru a zugrăvi cât mai fidel imaginea
personajului spre cinstea colectivului în numele căruia semnează directoarea:
„Timp de aproape 45 de ani de activitate aţi acumulat cele mai frumoase realizări,
speranţe, bucurii, împliniri şi dragoste… Sunteţi cel mai vechi şi fidel colaborator al
Bibliotecii noastre… Vă admirăm alesele calităţi umane şi profesionale pe care le-aţi
demonstrat dintotdeauna: hărnicie, acurateţe, rigoare, răbdare, şi dragoste faţă de cei
ce vă înconjoară, bunătate sufletească, optimism şi bunăvoinţă, tărie de caracter…
Aţi îndrăgit cartea şi tot ce este legat de ea, aţi stat cu mult suflet şi responsabilitate la
cârma serviciului „Dezvoltarea colecţiilor”, asigurând o evidenţă, prelucrarea iniţială
a documentelor, purtând cu onoare şi demnitate titlul de amfitrioană a RMF-ului,
a multiplelor registre inventare şi fişiere de evidenţă… Pentru colegii tineri, care vă
poartă toată stima şi recunoştinţa, sunteţi un exemplu demn de onestitate, exigenţă şi
perseverenţă. La mulţi ani”27.
24. Confluenţe bibliologice, Elena Harconiţă, Să învăţăm profesionalismul în Asociaţie, nr. 1-2
din 2007, pag. 87.
25. Confluenţe bibliologice, Elena Harconiţă, Ştiinţă şi inovaţii, nr. 3-4 din 2007, pag. 115.
26. Confluenţe bibliologice, Elena Harconiţă, Faina Tlehuci–spirit activ, molipsitor, ofensivi,nr.
1 din 2005, pag.16
27. Confluenţe bibliologice, Lucia Zadiraico, nr, 4 din 2012, pag. 81.
169
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Asemenea mesaje de omagiere sunt peste 20 semnalate în revistă pentru
bibliotecari, care fac cinste acestui admirabil colectiv, care onorează statutul de
moldoveni sentimentali așa cum puţine naţiuni se pot lăuda cu această calitate.
Am fost deosebit de onorat să asist la semnarea unor acte de colaborare între
Biblioteca Universitară „Alecu Russo” din Bălţi şi Biblioteca Naţională a României,
precum şi Biblioteca Fundaţiei Carol I, pe care doamna Elena Harconiţă şi-a pus
semnătura.
Am avut de asemenea bucuria să asist la simpozionul bibliotecarilor din
România, ţinut la Galaţi unde am admirat profesionalismul cuvântărilor ţinute de
reprezentanţii bibliotecarilor din Republica Moldova, printre care a fost invitată şi
doamna Elena Harconiţă.
Aniversarea prilejuită de împlinirea în prezent a vârstei de 60 de ani de
către doamna Elena Harconiţă, înconjurată cu toată dragostea de comunitatea
bibliotecarilor şi aureolată cu succese impresionante, îmi oferă un bun prilej să-i aduc
şi eu un modest omagiu din partea cuiva, care a beneficiat de un statut de colaborator
al bibliotecii. Îi doresc din toată inima multă putere de muncă, sănătate şi cât mai
multe succese profesionale.

170
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

171
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Alte aspecte referitoare la teoria
atractorilor în geografie
Cristian-Tiberiu Florea, eseist,
profesor geografie şi istorie
Galați, str. Domnească, nr. 7, bl. P5, ap. 32
Tel.: 0744613233, e-mail: fltiberian@gmail.com
Câteva aplicaţii ale teoriei atractorilor în geografie

Conceptul de atractor este strâns legat de teoria haosului şi de abordarea
sistemelor complexe. În conformitate cu aceste abordări ştiinţifice inovative1,
conturate spre sfârşitul secolului trecut, starea intermediară sau finală către care tinde
un sistem complex, desfăşurat în natură sau societate, este denumită atractor.
Un sistem complex, cum ar fi un ecosistem, sau evoluţiile bursiere, ar putea
fi definit ca acea categorie de „fenomene ce emerg din multiplele interacţiuni din
interiorul unei colecţii de obiecte”2. Sistemele complexe au o serie de caracteristici,
între care: sunt sisteme deschise, deci influenţate de mediul înconjurător, au
capacitatea de autoorganizare-autoreglare prin feed-back, conţin simultan un
amestec de ordine şi dezordine, de aceea se află în căutarea unui echilibru, însă tot
atât de bine pot avea evoluţii neprevăzute3. Una dintre cele mai vizibile manifestări
ale atractorilor constă în faptul de a crea o ordine dintr-o dezordine aparentă, de a
tinde către anumite configuraţii morfologice, forme sau tipare. În general, atractorii
îmbracă forma fractalilor - obiecte geometrice autosimilare, în care partea repetă, la
scară micşorată, modelul întregului4.
„Un atractor este un stadiu, un punct sau un comportament de echilibru
spre care se orientează un sistem atunci când se ia în considerare factorul timp. De
exemplu, atunci când se dezvoltă un virus, el tinde să infecteze întreaga populaţie,
care reprezintă, din acest punct de vedere, atractorul sistemului virus”5. Atractorii
pot avea dinamică previzibilă şi imprevizibilă, echilibru de tip punct sau de tip ciclu.
„Puncte fixe şi cicluri limită sunt atractori: ei atrag la sfârşitul unei perioade de timp,
mai lungi sau mai scurte, toate traiectoriile dinamicii unui sistem...”6.
1. Conceptul de haos, în accepţiunea matematică, a fost dezvoltat de James Gleick, într-o lucrare
devenită clasică, Chaos: Making a New Science, (1987), iar la conturarea ştiinţei complexităţii au
contribuit mai mulţi cercetători din diverse domenii. Vezi http://fractalfoundation.org/resources/
what-is-chaos-theory/ şi https://en.wikipedia.org/wiki/Complexity, accesat pe 28.08.2015 .
2. Neil F. Johnson, Simply complexity: A clear guide to complexity theory. Oneworld Publications,
2009, “Chapter 1: Two’s company, three is complexity”, pp. 3-4, vezi https://en.wikipedia.org/
wiki/Complexity, accesat pe 02.09.2015, traducere proprie.
3. Cf. Neil F. Johnson, op. cit., loc. cit., pp. 13-15.
4. Părintele geometriei fractale a fost matematicianul fracez Benoit Mandelbrot, expusă în lucrarea,
devenită clasică, The Fractal Geometry of Nature (1982). Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Benoit_
Mandelbrot şi http://fractalfoundation.org/resources/what-is-chaos-theory/, accesat pe 12.090.2015.
5. Iuliana Armaş, Teorie şi metodologie geografică, p. 225, subl. în text.
6. Iuliana Armaş, ibid., apud Dubois M, Atten P., Bergé P., „L’ordre chaotique” (1987), La
Recherche, 185, 190-201.
172
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Se cuvine să precizăm aria semantică a unor termeni. Astfel,
- „Orientarea” şi „traiectoriile” unui sistem nu au conotaţie spaţială, ci se referă
la comportamentul său în timp;
- Atractorii nu pot fi concepuţi în absenţa sistemelor cu care interacţionează în
realitate (mediul geografic, în cazul nostru).
Cunoştinţele privind atractorii alcătuiesc una dintre teoriile morfologice7 în
vogă în prezent, având aplicaţii extrem de interesante din punct de vedere epistemologic
în domenii ştiinţifice şi chiar artistice dintre cele mai diverse. Însă, dincolo de
interesul teoretic, ea satisface condiţiile necesare unei teorii ştiinţifice veritabile, şi
anume: furnizează descrieri explicative ale sistemelor pe care le analizează, permite
analize pe modele de calcul şi deci predicţii ale comportamentului acestora. Tocmai
în aceste avantaje, ale abordării evoluţiei sistemelor geografice prin atractori, sunt
avute în vedere de prezenta contribuţie, care îşi propune:
- Să analizeze o serie de fenomene şi procese din mediul geografic din
perspectiva teoriei atractorilor;
- Să identifice tipul de atractor în care se încadrează exemplele analizate;
- Să demonstreze, astfel, că sistemele geografice sunt susceptibile de a fi studiate
prin această „metodologie unitară”8 ce decurge din noua paradigmă epistemică.
Deşi noţiunea de atractor era cunoscută matematicienilor, ea a primit noi
valenţe după ce, în 1961, meteorologul Edward N. Lorenz9 a descoperit că, la un
model numeric de prognoză a vremii, diferenţe foarte mici ale datelor de intrare
duc la variaţii foarte însemnate ale rezultatelor finale. Şi asta deoarece el a înţeles
că „un sistem dinamic de tipul celui meteorologic e alcătuit dintr-un numar uriaş
de elemente interacţionale, hipersensibile la actiunea celui mai mic factor”10. El a
caracterizat sistemele de acest tip ca având „sensibilitate faţă de condiţiile iniţiale”11.
Iar după figura rezultată în urna rulării traiectoriilor parametrilor pe computer,
dezvoltată în jurul a două puncte fixe, „efectul-fluture”. Într-un articol din 1971,
On the nature of turbulence, D. Ruelle şi F. Takens12 au numit acest tip de evoluţie
interacţională „atractor straniu”.
Se impun două precizări ale definiţiei atractorilor.
Prima: deşi reprezintă vectori, atractorii nu au o semnificaţie spaţială,
referitoare la o direcţie de propagare a vreuui fenomen sau proces, şi nici nu se referă
la forţa de atracţie dintre corpuri, deşi poate urmări transformările unor sisteme
influenţate de această forţă.
7. Pentru definiţie şi o trecere în revistă, din perspectivă geografică, a celor mai cunoscute
teorii morfologice, tot în Iuliana Armaş, op. cit., pp. 213-243.
8. Alexandru Şerbănescu, „Noi abordări în stodiul sistemelor şi proceselor complexe”
(ppt.), text conferinţă, vezi https://www.google.ro/webhp?sourceid=chrome-
instant&ion=1&espv=2&ie=UTF-8#q=Al.+Serbanescu%2C+Introducere+in+abordarea+sis
temica, accesat pe 02.09.2015.
9. Descoperire publicată în studiul “Deterministic Nonperiodic Flow”,  1963. Vezi https://
en.wikipedia.org/wiki/Attractor şi https://en.wikipedia.org/wiki/Butterfly_effect, accesate în 2013.
10. Vezi https://sites.google.com/site/httpwwwfizicageneralitaticom/project-definition, par.
„Atractori stranii”, accesat pe 02.09.2015.
11. https://en.wikipedia.org/wiki/Chaos_theory şi https://www.youtube.com/
watch?v=EF5Wvi_Iiy4, accesat pe 02.09.2012.
12. Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Attractor.
173
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

A doua: teoria atractorilor nu se aplică decât aşa-numitelor sisteme complexe,
deci proceselor petrecute la macroscală, unde este valabilă statistica „numerelor
mari”13. La nivel microfizic, legile fizicii clasice nu mai sunt valabile, deoarece aici
predomină comportamentul haotic.
Pentru a înţelege diferenţa dintre aceste două paliere de observaţie, să ne
gândim la o dună de nisip; ea poate examinată şi ca o multitudine de particule
infime, a căror poziţie în cadrul masei este aleatorie, dar şi ca formă supraordonată
acestora. Cu toate că distribuţia particulelor de nisip spulberate de vânt în deşert, sau
amestecate de valurile mării pe o plajă este supusă hazardului, deci „haotică”, la nivel
macro, întotdeauna masa nisipoasă se va depune în anumite configuraţii alcătuind
un număr limitat de forme sau tipare: de pildă ripplemarks, acele „riduri” formate în
apa puţin adâncă de lângă ţărm în urma mişcărilor ondulatorii repetate ale valurilor.
În în deşerturi, vântul depune particulele de nisip sub forme variate dar care se
repetă: dune transversale (faţă de direcţia din care bate), dune longitudinale, dune
parabolice, dune de tip barcană, dune lineare, dune stelate etc.14 Vom spune că forma
„dună de nisip” reprezintă atractorul ω pentru întreaga mulţime n a particulelor
de nisip asupra cărora curenţii de aer (vectorii v1, v2, ..., vn) îşi exercită acţiunea
modelatoare într-un areal dat (s). Duna de nisip, la rândul ei, prezintă diferite variaţii
de la forma standard, funcţie de condiţiile locale, configuraţia reliefului, natura rocii,
granulometrie (textură), obstacole, vegetaţie etc.
Stadiul de evoluţie în care se află sistemul poate utiliza drept criteriu stabilitatea
lui: „Atunci când traiectoriile evolutive ale sistemului tind spre aceste stadii de
echilibru, sistemul se află într-o etapă de stabilitate. Când traiectoriile se îndepărtează
de atractori, se intră într-o fază de instabilitate”15.
Cel mai simplu tip de atractor este atractorul-punct. El poate fi descris ca
imprimând o tendinţă către o stare inerţială de oprire stabilă ce funcţionează ca
o „capcană” a tuturor traiectoriilor posibile. Atractorii-punct „captează” sistemele
într-o poziţie inerţială stabilă16. De exemplu, bilele împrăştiate pe o suprafaţă
concavă tind să se adune în punctul cel mai de jos al acesteia. Cele mai comune
exemple se referă la tendinţa corpurilor de a intra în cădere liberă de îndată ce sunt
îndeplinite condiţiile de transformare a energiei potenţiale în energie cinetică. Prin
urmare, toate fenomenele naturale asupra cărora gravitaţia are cel mai puternic
impact, au o dinamică determinată de atractorii-punct. Procesele de modelare a
reliefului generate de această sursă primară de energie pot fi: alunecări de teren,
prăbuşiri, avalanşe, curgeri noroioase sau de lavă etc. Toate evoluează, de regulă, pe
tiparul atractorilor punctiformi. Exemple şi mai comune sunt căderea precipitaţiilor
şi curgerea râurilor.
13. Erwin Schrödinger a arătat că legile fizicii clasice se întemeiază pe statistica atomică,
iar precizia lor depinde de numărul de atomi implicaţi. În Ce este viaţa? şi Spirit şi materie,
Editura Politică, Bucureşti, 1980, pp. 25-26 passsim.
14. Mihai Ielenicz, Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pp. 213, 221.
15. Iuliana Armaş, op. cit., p. 226.
16. „They lure systems to a stable position of rest”, după Donald Gilstrap, „Strange Attractors
and Human Interaction: Leading Complex Organizations through the Use of Metaphors”, în
revista Complicity: An International Journal of Complexity and Education, Volume 2 (2005),
Number 1, pp. 55–69, la p. 59, în traducere proprie. Vezi: http://ejournals.library.ualberta.ca/
index.php/complicity/article/view/8727, accesat pe 15.07.2015.
174
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Dinamica se poate abate de la linearitate dacă intervin factori exteriori. De
exemplu, aerosolii din atmosferă se află şi ei sub influenţa gravitaţiei, dar în loc să
cadă pe suprafaţa solului, sunt antrenaţi de procese convective sau de turbulenţe
aeriene, care pot menţine aceste particule în suspensie, funcţie de mărimea acestora,
pe o durată indeterminată. Sau, precipitaţiile care cad dintr-un nor, în unele cazuri nu
mai ating suprafaţa solului, deoarece, din cauza aerului foarte cald şi uscat, picăturile
de apă se evaporă în atmosferă.
Un alt tip este atractorul „periodic-punctual”. Acesta evoluează în mod
curent pe un tipar liniar sau circular spre şi dinspre un punct anume de un număr
de ori virtual infinit atâta timp cât sistemului i se asigură energia de funcţionare.
Mişcarea (liniară sau circulară) executată de pistonul unei maşini, în cadrul căreia
revine în mod repetat în acelaşi punct fără să devieze de la parcurs constituie un
exemplu17. Ea continuă atâta timp cât este asigurat agentul energetic. Dacă acesta se
epuizează, mişcarea pistonului încetineşte treptat până încetează cu totul. Situaţie
similară cu oscilaţiile unui pendul, care tind să-şi micşoreze amplitudinea până la
oprire dacă greutăţile nu sunt încărcate din nou.
Acest atractor este rar întâlnit în natură, deoarece gradul de complexitate al
geosistemelor este mult mai mare decât al dispozitivelor mecanice, supuse continuu
entropiei. Teoria cosmosului inflaţionar, începând cu momentul Big Bang, urmat
de expansiunea materiei în întregul continuum spaţiu-timp până la starea finală de
epuizare energetică, este compatibilă cu atractorul periodic-punctual.
Ceva mai complex este atractorul periodic. Ca şi cel anterior, el urmează
o traiectorie circulară sau liniară către un punct stabil, cu deosebirea că traiectoria
obiectului se schimbă puţin câte puţin cu fiecare iteraţie, astfel că sistemul nu ajunge
în stare de imobilitate.18 „Aceşti atractori antrenează sistemele în buclele unor
modele predictibile dar dinamice”19. Astfel, interacţiunea gravitaţională dintre Soare
şi Terra20, sau dintre Terra şi Lună, se manifestă prin tendinţa corpurilor cereşti mai
uşoare de a „cădea” spre corpul cu un câmp gravitaţional mai puternic. Dacă s-ar
întâmpla aşa, sistemul ar intra pe traiectoria unui atractor periodic-punct. Dat fiind
însă că forţa centrifugă contrabalansează atracţia gravitaţională, planeta, respectiv
satelitul îşi păstrează, cu mici diferenţe, mişcarea de revoluţie. Deşi orbita rămâne
aceeaşi, vor exista mici ajustări ale traiectoriei acesteia cu fiecare nouă revoluţie. În
mod similar, deşi cu fiecare an ciclul anotimpurilor se reia, ele nu sunt niciodată
identice cu cele anterioare.
Prin urmare, acest tip de atractor se potriveşte dinamicii corpurilor cereşti şi a
sistemelor guvernate de acestea: revoluţiile orbitale ale planetelor, mişcarea aparentă a
17. “This type of attractor is one that usually moves in a linear or orbital pattern toward and
away from a set point a given number of times. Examples of periodic point attractors in the
mechanical world would include a gear or a piston in a machine where the object moves in a
circular or linear fashion, returning consecutively to the same point with no deviation in its
trajectory”. În Donald Gilstrap, loc. cit., p. 59.
18. “Slightly more complex is the periodic attractor. Similar to the periodic point attractor, the
periodic attractor follows an orbital or linear trajectory towards a set point, yet the trajectory
of the object can change from iteration to iteration”. Idem.
19. Idem.
20. “A scientific example of this might be a planet orbiting around a sun - where the trajectory
of the planet changes slightly with each revolution - continually returning to its attractor”. Idem.
175
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

constelaţiilor, producerea evenimentelor astronomice importante din cursul unui an
(echinocţii, solstiţii), rotaţia Pământului şi alternanţa zi-noapte. În afară de acestea,
mai putem lua în considerare fenomene aflate în relaţie de cauzalitate cu acestea, şi
anume:
- Ciclurile mareice, determinate de interacţiunea Pământ – Lună;
- Ciclul anual al vegetaţiei perene, de exemplu fazele prin care trec pădurile de foioase;
- Ciclurile gelive (îngheţ-dezgheţ), diurne şi anuale;
- Ciclurile glaciare-interglciare - dacă sunt corecte teoriile potrivit cărora aceste
evenimente climatce majore sunt generate fie de modificări periodice ale
excentricităţii orbitei Pământului, fie de fluctuaţii ale oblicităţii axei datorate mişcării
precesie a polilor.
- Mai puţin regulată, dar tot ciclică este şi activitatea unor izvoare carstice cu
sistem sifoane de care depinde umplerea şi golirea periodică a unui rezervor, sau
a gheizerelor cu activitate ritmică, „Old Faithfull” din Parcul Naţional Yellowstone
fiind cel mai cunoscut.
- Migraţia pendulară (navetismul);
- Evoluţia unui ecosistem, înscrisă în ciclul: formare – dezvoltare – climax
- degradare – o nouă refacere. Dacă intervin agenţi perturbatori: incendii, erupţii,
diastrofism tectonic, atac patogen, invazii de insecte, defrişări etc., ciclul se rupe, iar
sistemul intră pe o nouă linie de evoluţie.
Se mai pot lua în discuţie mişcarea aerului în celulele de convecţie planetare,
în care aerul din zona caldă este împins la înălţime şi către regiunile polare, unde
înlocuieşte aerul rece, care reface drumul invers, însă pe la baza celulei.
Un exemplu interesant de atractor este tendinţa văilor râurilor de a atinge aşa-
numitul „profil de echilibru”, acel stadiu în care atât eroziunea cât şi depunerea de
aluviuni sunt nule. În acest stadiu, profilul longitudinal al râului prezintă o formă
larg concavă, lipsită de asperităţi21. Curba este tangentă înspre partea inferioară la
nivelul de bază al râului, reprezentat de planul orizontal în care se situează gura lui
de vărsare. Pentru râurile care se varsă în mări deschise, nivelul de bază coincide
cu suprafaţa lor (cota zero). La acest profil ideal, râul tinde să ajungă, pe de o parte,
atacând neregularităţile litologice ale patului albiei (cataracte, praguri) pe cursul
superior, iar pe de altă parte, prin depunerea materialul erodat pe cursul inferior.
Astfel, puţin câte puţin, linia talvegului tinde să se „îndulcească”.
În realitate „atingerea echilibrului nu reprezintă decât o stare finală relativă”22.
Prin urmare, acest profil de echilibru este o linie ideală pe care valea nu o atinge
niciodată, deşi se pot apropia foarte mult. Aceasta din cauza intervenţiei unor factori
de altă natură: reînălţări ale reliefului (mişcări epirogenetice) sau fluctuaţii ale
nivelului zero al oceanului planetar (mişcări eustatice)23.
Rezultă că acest sistem poate evolua:
- Fie pe tiparul atractorului punct atunci când sistemul se mişcă liniar fără
intervenţia factorilor menţionaţi mai sus;
- Fie pe tiparul atractorului periodic-punctual atunci când, după o perioadă
de evoluţie pe modelul atractorului-punct, survin modificări ce „trag” sistemul pe o
altă linie evolutivă.
21. M. Ielenicz, op. cit., pp. 115, 129-131.
22. Ibid., p. 40.
23. Ibid., pp. 40, 129.
176
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Includerea lui într-un tipar sau altul depinde şi de perspectiva temporală în
care este analizat. Dacă luăm în considerare numai perioada dintre două glaciaţii
(interglaciaţie) sau una de calm tectonic, evoluţia este liniară. Pe când, dacă mărim
suficient scala temporală astfel încât să includă şi momentele „de ruptură”, evoluţia
nu mai este liniară, ci se înscrie într-un ciclu.

Însă tot atât de bine sistemul se poate insera în dinamica extrem de complexă
şi imprevizibilă a unui al patrulea tip de atractor, cel straniu. Dacă atractorul punct
reprezintă o stare finală a sistemului, atractorul straniu reprezintă o traiectorie pe
care sistemul „rulează” de la o situaţia la alta fără a ajunge la o finalitate24. Fenomenele
naturale guvernate de acesta „aleg” o cale de evoluţie dintr-un pachet de posibilităţi
viitoare, manifestând, prin urmare, un echilibru dinamic sau o „dinamică divergentă”.
Ele se înscriu pe tipare haotice de instabilitate, circumscrisă totuşi în interiorul unor
limite. Astfel, parametrii între care se mişcă, generează nişte graniţe de la care sistemul
nu se abate, fără ca, totuşi, poziţiile în spaţiu sau timp ale componentelor sistemului
să poată fi prezise25. „«Atractorii stranii se reflectă în modele de comportament în
termeni de forme spaţiale şi transformări în timp care nu se repetă niciodată cu
exactitate, deşi sunt întotdeauna asemănătoare între ele»”26. Deşi cel mai des întâlnit
în natură, adesea este concurat de celelalte tipuri de atractori27.
Exemplul 1. Stările de vreme şi clima. În timp ce vremea se referă la starea
temporară a parametrilor atmosferici pe spaţii restrânse şi pe o durată redusă, de la
ore la zile sau săptămâni, clima se defineşte ca o situaţie medie a acestor parametri,
măsuraţi sau urmăriţi pe o durată lungă de timp, de la zeci de ani la milenii, şi
caracterizează suprafeţe mult mai largi. În timp ce vremea este prin definiţie instabilă,
clima este, tot prin definiţie, stabilă. Cu ajutorul ei se pot caracteriza regiuni foarte
întinse pe suprafaţa globului, pe care le numim zone climatice. Prin urmare, clima
este atractorul straniu al tuturor stărilor (temporare) de vreme dintr-un areal dat.
Oricât de mare ar fi variabilitatea stărilor de vreme, manifestată prin: ani ploioşi şi
secetoşi, temperaturi extreme, fenomene deosebite cu ocurenţe ocazionale, ele se
înscriu în tiparul climei respective. Seceta prelungită din vara anului 2015, instalată
pe o bună parte a continentului european, nu schimbă tipul de climă pe teritoriul
în care s-a manifestat. Ea rămâne tot „temperat-continentală”, sau „mediteraneană”,
după caz.
Cu toate acestea, în condiţiile unei perturbaţii majore determinate de acţiunea
unui factor extern cu impact deosebit de puternic, clima poate suferi modificări
24. Cf. http://www.descopera.org/teoria-haosului/, par. “Atractorii”, accesat pe 02.09.2015.
25. “Systems operating within a strange attractor framework move in chaotic patterns of
bounded instability. In this way, parameters provide a boundary from which the system does
not stray; yet the object’s movement within those parameters cannot be predicted within the
framework of time or space.”. Cf. D. Gilstrap, loc. cit., p. 60.
26. „«Strange attractors are reflected in patterns of behavior, that is, shapes in space or
movements over time, which are never exactly repeated but are always similar to each other».”
Ibid., p. 60, apud Stacey, 2003, p. 44.
27. „Interestingly, the strange attractor is the most common attractor in natural systems, yet
oftentimes these attractor patterns exist competitively between point, periodic, and strange
attractors; or, as Morgan (1997, p. 271) argues, «between the status quo and alternative future
states»”. Ibid., p. 61.
177
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

ireversibile (sau în orice caz, de foarte lungă durată). Exemplele pot fi date numai în
trecutul îndepărtat al planetei: trecerea de la glaciaţiunea Würm la postglaciarul din
holocen, acum 10 000 – 12 000 de ani.
Exemplul 2. Circulaţie termohalină în oceane. Din cauza diferenţelor de
temperatură, densitate şi presiune, întregul volum al apei oceanelor este antrenat
într-o circulaţie complexă pe orizontală şi verticală, desfăşurată, deci, într-un spaţiu
tridimensional. Concentraţia de săruri, configuraţia fundului oceanic, scurgerea
gheţarilor în mare, furtunile de amploare, sunt tot atâţia factori care vin să complice
evoluţia acestui sistem complex. Şi totuşi, dinamica lui nu este haotică, deoarece
fiecare moleculă de apă tinde să fie antrenată de principalii curenţi, pe direcţii oarecum
prestabilite, care nu suferă decât abateri oarecum minore de la cursul lor milenar. Ca
şi în cazul schimbărilor de climă, modificări majore în circulaţia termohalină nu pot
apărea decât în urma unor evenimente catastrofice.
Exemplul 3. Tectonica plăcilor şi driftul continental. Chiar dacă, în astenosferă,
dinamica curenţilor de magmă este extrem de complicată, depinzând de numeroase
variabile (intensitate, volum, viteză, temperatură, vâscozitate, natura scoarţei cu
care intră în contact etc.), plăcile litosferice puse în mişcare de aceştia creează, la
suprafaţă, un număr limitat de configuraţii ale mezo- şi macroreliefului. Astfel, la
coliziunea a două două plăci continentale, cu subducţia uneia dintre ele sub cealaltă
ia naştere, prin cutarea scoarţei, un sistem muntos amplu, dublat la exterior de o fosă;
la contactul de tip subducţie dintre o placă oceanică şi una continentală, sau dintre
două plăci oceanice ia naştere un arc insular, cu munţi vulcanici; riftul care despică o
placă litosferică generează, cu timpul, o dorsală oceanică ş.a.m.d.
Exemplul 4. Refacerea unui ecosistem care a suferit un dezechilibru major.
Una dintre proprietăţile ecosistemelor constă în capacitatea lor de autoreglare. În
acest sens, orice ecosistem care suferă un impact din partea unui factor de mediu (de
exemplu o înmulţire anormală a prădătorilor, o furtună care dezrădăcinează arbori,
o avalanşă, o erupţie vulcanică, acţiunea de defrişare etc.) tinde să se reechilibreze,
să revină, potrivit principiului conservării, la starea anterioară. Însă în cazul în care
factorul perturbator depăşeşte limita de tolerabilitate a sistemului, transformările
acestuia pot fi ireversibile. Natura se echilibrează, atunci, dezvoltând un alt ecotop,
adaptat la noile condiţii de mediu. Caz concret, defrişările istorice ale pădurilor din
zona Mării Mediterane au dus la înlocuirea pădurii primare de stejar şi cedru cu o
vegetaţie secundară tip maquis.
Alteori e suficient ca o variabilă a mediului să fie „introdusă” aleator (de
exemplu, o alunecare de teren) pentru ca sistemul să se înscrie pe o altă direcţie de
evoluţie.
Exemplul 5. Teoria ciclurilor de evoluţie ale reliefului. A fost elaborată iniţial
de geomorfologul W. M. Davis, pentru a explica existenţa suprafeţelor de nivelare
(culmi rotunjite sau chiar teşite) din unele regiuni montane. Potrivit lui Davis,
suprafaţa topografică a unei regiuni iniţial muntoase, se transformă, în timp, într-o
câmpie sculpturală cvasi-plană (peneplenă)28 de-a lungul a trei stadii succesive: de
tinereţe (relief accidentat, văi cu profil în „V”, deci înguste şi cu versanţi abrupţi), de
maturitate (văi mai largi, culmi rotunjite de eroziune, pante mai line) şi de bătrâneţe
(forme aplatizate, văi foarte largi, înclinare slabă sau absentă). Relieful poate suferi,
28. Alexandru-Dan Todiraş, Dicţionar de geografie, Editura „A. D. Todiraş”, Iaşi, 1999, art.
„ciclu de eroziune”, p. 58.
178
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

apoi, o „reîntinerire” dacă tectonica determină o nouă înălţare a reliefului, şi ciclul
se reia. Această evoluţie este determinată de acţiunea alternativă a celor două forţe
antagonice, tectonica şi eroziunea, de care depind construcţia, respectiv destrucţia
reliefului, la care se adaugă timpul.
Deşi a rămas ca una dintre achiziţiile de bază ale geomorfologiei, teoria a
primit, în timp, o serie de ajustări din partea altor cercetători: A. Penck, G. K. Gilbert,
L. S. King, J. T. Hack, Morisawa şi alţii29. Concepţiile s-au diferenţiat unele de altele în
raport de factorii puşi în prim-plan. Pentru geologul german Albrecht Penck, suprafaţa
topografică a reliefului unei regiuni la un moment dat este expresia ambilor agenţi
modelatori, care lucrează concomitent (şi nu alternativ, ca la Davis), deşi intensitatea
lor variază. După Gilbert, „istoria” reliefului este punctată de oscilaţii periodice între
momentele de preeminenţă a forţelor tectonice, respectiv a „rezistenţei materialelor”.
Aceste două tendinţe antagonice, variabilitatea, respectiv uniformitatea reliefului,
instituie cele două direcţii între care poate bascula sistemul, cei „doi poli” între care
se va desfăşura evoluţia lui.
Însă Hack va înlocui definitiv concepţia de sorginte davisiană a unui sistem cu
evoluţie în circuit închis. El consideră sistemul geomorfologic ca un sistem deschis,
aflat în echilibru dinamic, la nivelul căruia, atâta timp cât suma totală a energiei
cheltuite de agenţii modelatori rămâne constantă, relieful rămâne într-o stare
stabilă, chiar dacă altitudinea lui descreşte în urma proceselor denundaţionale30.
Aceeaşi concepţia este împărtăşită, în linii mari şi de Morisawa, cu deosebirea că
sistemul este mai degrabă instabil decât stabil. În acest sens, variabilitatea formelor
de relief s-ar datora inegalităţii ratelor de acţiune ale factorilor exogeni şi endogeni.
Natura tinde să instaureze un echilibru între cele două forţe, însă acesta este rareori
atins.
Se observă cum concepţia geomorfologică a glisat de la teoriile ciclice (în
care timpul este factorul major de modelare) la cele ale echilibrului dinamic (unde
relieful este o rezultantă a raportului de forţe dintre agenţii endogeni şi agenţii
exogeni), de la un sistem închis la unul deschis. În termenii utilizaţi în prezentul
articol, atractorul straniu a înlocuit atractorul periodic ca factor explicativ al
evoluţiei reliefului terestru.
Faptul că evoluţia reliefului terestru funcţionează mai degrabă ca un sistem
deschis decât ca unul închis, rezultă şi din multiplele posibilităţi de întrerupere
a evoluţiei davisiene. De regulă, fie din cauza mişcărilor neotectonice care duc la
reîntinerirea reliefului, fie în urma coborârii ale nivelului oceanului planetar care
reactivează puterea de eroziune a apelor curgătoare. „Ca urmare, într-o regiune
(muntoasă, de podiş) pot fi întâlnite forme de relief aparţinând mai multor cicluri de
evoluţie neîmplinite (relief policiclic)”31.
În afară de cele prezentate mai sus (exemplele 1, 4, 5), există şi alte sisteme
ale căror comportamente nu pot fi încadrate strict în categoria atractorilor periodici
29. A. K. Tiwari, “7 Major Geomorphic Theories of Landform Development”, vezi http://
www.geographynotes.com/geomorphology/7-major-geomorphic-theories-of-landform-
development/686, accesat pe 31.08.2015.
30. Ibid., par. 5 “Theory of J. T. Hack”.
31. M. Ielenicz, G. Erdeli şi colab., Dicţionar de geografie fizică, Editura Corint, Bucureşti,
1999, art. „Ciclu geomorfologic (Ciclu de eroziune)”, p. 77.
179
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

sau stranii, pentru că în evoluţia lor ele pot „sări” de pe un tipar pe altul, funcţie de
variabilele care le pot modifica comportamentul.
1) În lumea vie, conform regulii enunţate de Allen, forma, talia şi apendicele
(extremităţile) diferitelor specii faunistice variază în funcţie de zona climatică, ca
adaptare la rigorile fiecărui tip de mediu. Astfel, în mediile călduroase, animalele
vor avea talia mai mare şi extremităţile mai lungi, adică suprafaţa corpului mai
mare, pentru a elibera mai repede căldura corporală, pe când într-un mediu rece,
extremităţile se scurtează, spre a eficientiza conservarea energiei.
Totuşi, în funcţie de diferiţi factori locali, această tendinţă liniară poate trece
uşor pe tiparul unui atractor straniu. Este suficient să intervină o modificare măruntă
a uneia dintre condiţiile de mediu, pentru a determina transformări apreciabile -
evoluţie specifică regiunilor cu populaţii endemice. Astfel, este binecunoscută talia
mare a ţestoaselor de Galapagos, dezvoltată într-un ecosistem cu abundenţă de hrană
şi lipsit de prădători naturali, sau existenţa, în insulele Madeira, a muştelor aptere, din
cauza frecvenţei vânturilor puternice care fac inutile aripile.
2) Tot astfel, evoluţia reliefului carstic dezvoltat pe calcare, parcurge o serie
de stadii tipice, de la microforme (fisuri, diaclaze, lapiezuri) ce evolează spre
exocarst (carst de suprafaţă) şi/sau spre formele de adâncime sau endocarstice
(avene, peşteri, galerii), atunci când apele de infiltraţie au reuşit să pătrundă în
masa de calcar. Astfel, forma exocarstică „polie” (depresiune cu fundul neted,
delimitată de versanţii unui masiv calcaros) constituie atractorul final al seriei
evolutive: fisuri – lapiezuri – doline – văi dolinare - uvale – polii, care poate include,
în numeroase cazuri, o buclă de evoluţie endocarstică. Acţiunea de dizolvare a
masei calcaroase de către apele de infiltraţie continuă până la prăbuşirea tavanului
peşterilor şi revenirea cursurilor de apă la suprafaţă. Urmele stadiului de evoluţie
anterior rămân sub forma arcadelor de calcar rezultate prin prăbuşirea incompletă
a tavanelor peşterilor şi a martorilor calcaroşi - stâlpi de calcar rămaşi în mijlocul
depresiunii carstice de tip polie32.
Diferite conjuncturi locale pot conduce sistemul într-o direcţie complet diferită.
Dacă, de exemplu, dintr-un masiv calcaros lipsesc fisurile şi golurile subterane, este
privilegiată modelarea exocarstică. Iau naştere creste şi platouri calcaroase delimitate
de versani abrupţi îmbrăcaţi în pânze de grohotişuri, cu relief ruiniform cu turnuri
de calcar etc.

Există multe alte exemple de fenomene şi procese studiate de diferitele ramuri
ale geografiei, ce pot constitui tot atâtea teme de cercetare, unele funcţionând ca
procese repetitive, dependente de factori astronomici sau economico-sociali, altele nu.
Important este că, aşa cum am arătat, toate acestea pot fi studiate cu profit ca sisteme
complexe deschise a căror evoluţie este dirijată în conformitate cu teoria atractorilor.
Desigur, încadrarea riguroasă a dinamicii acestora în categoria unui atractor sau a
altuia trebuie să se bazeze pe analiza minuţioasă a datelor după măsurători în teren.
Acestea pot sta la baza construirii unor modele numerice sau digitale în vederea
experimentării pe modele virtuale a comportamentului lor pentru înţelegerea mai
profundă a funcţionării acestora şi, eventual, a elaborării unor predicţii.

32. M. Ielenicz, Geomorfologie, ed. cit., pp. 231-236.
180
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Bibliografie

Lucrări generale
1) ARMAŞ Iuliana, Teorie şi metodologie geografică, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2006.
2) COTEŢ Petre, Geomorfologia României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1973.
3) IELENICZ Mihai, Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti, 2004.
4) IELENICZ Mihai , ERDELI George, COMĂNESCU Laura, MIHAI Bogdan,
NEDELEA Alaxandra, OPREA Răzvan, PĂTRU Ileana, Dicţionar de geografie fizică, Editura
Corint, Bucureşti, 1999.
5) POSEA Gr. (coord.), BARBU N., CIULACHE S., POSEA Aurora, NICOLAE I.,
ŞTEFĂNESCU IOANA, VESPREMENEANU E., GIURESCU M., Geografia de la A la Z.
Dicţionar de termeni geografici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
6) SCHRÖDINGER, Erwin, Ce este viaţa? şi Spirit şi Materie, Editura Politică, Bucureşti, 1980.
7) TODIREAŞ Alexandru-Dan, Dicţionar de geografie, Editura „A. D. Todiraş”, Iaşi, 1999.

Articole
1) BLOOM, A. L., “Dynamic equilibrium theory after Hack”, vezi http://
collegegeography.in/gallery/1376229358hack%20model.pdf.
2) EOYANG, Glenda, „A Brief Introduction to Complexity in Organizations Originally
developed as prework for Cahos Netyork Conference in 1993”, vezi http://www.Chaos-
Limited.com.
3) EOYANG, Glenda, „Path to a Ney Attractor”, 2001, Complex OD, vezi http://www.
Chaos-Limited.com.
4) GILSTRAP, Donald, „Strange Attractors and Human Interaction: Leading Complex
Organizationss through the Use of Metaphors”, în Complicity: An International Journal of
Complexity and Education, Volume 2 (2005), Number 1, pp. 55-69, vezi http://ejournals.
library.ualberta.ca/index.php/complicity/article/view/8727.
5) GURIA, Narendranath, „Geomorphic cycles”, vezi https://www.academia.
edu/4866293/GEOMORPHIC_CYCLES.
6) LORENZ, N. Edward, “The predictability of Hydrodynamic Flow”, 1963, vezi http://
eaps4.mit.edu/research/Lorenz/Predictability_hydrodynamic_flow_1963.pdf.
7) RAAD – RAHIM Hamood, „Cycle of erosion propounded by Davis and Penk
computerative study” în AL-Fatih Journal No. 38, February 2009, vezi http://www.iasj.net/
iasj?func=fulltext&aId=16936, accesată pe 05.09.2015.
8) TIWARI A.K., „7 Major Geomorphic Theories of Landform Development”, vezi
http://www.geographynotes.com/geomorphology/7-major-geomorphic-theories-of-
landform-development/686.

Surse web
1) https://www.academia.edu/.
2) http://www.descopera.org/teoria-haosului/.
3) http://www.geographynotes.com/geomorphology/7-major-geomorphic-theories-
of-landform-development/686.
4) http://www.iasj.net/iasj?func=fulltext&aId=16936.
5) http://psoup.math.wisc.edu/archive/sosfaq.html.
6) http://en.wikipedia.org/wiki/Attractor.
7) http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_haosului.
8) https://en.wikipedia.org/wiki/Butterfly_effect.

181
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Cum poate un iubitor de înţelepciune să nu
ajungă la filosofie…
Încercare asupra gândirii lui Eugène Ionesco…
Adi George Secară, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 114); e-mail: secaradi@yahoo.com

Una dintre premisele care au condus către scrierea acestui text deloc
revoluţionar a fost convingerea că filosofia nu este numai apanajul celor
consideraţi filosofi ci şi a celor care sunt intraţi în istoria culturii în primul şi
în primul rând ca scriitori. Fiind un mare admirator al textelor ionesciene, am
încercat şi voi încerca în continuare să extrag câteva direcţii ale gândirii acestuia,
gândire sedusă de înţelepciune dar nu într-atât de mult încât să se dedice în
exclusivitate „iubirii de înţelepciune”. Consultând bibliografia, ajungând la
un volum al fiicei autorului, Marie-France Ionesco ( „Portretul scriitorului în
secol. Eugène Ionesco. 1909-1994”, Ed. Humanitas, 2003, în traducerea Monei
Ţepeneag), volum cu valenţe polemice faţă de două cărţi apărute în anii 2001
şi 2002 („Ionesco în ţara tatălui” de Marta Petreu, Ed. Apostrof, 2001, respectiv
„Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme” de Alexandra Laignel-Lavastine,
PUF, 2002), un capitol (cel intitulat „Un Gorgias de Bucureşti?” „Un sofist?” „Un
manierist?”) mi s-a părut numai bun pentru a susţine premisa de care aminteam
mai sus. Bref, s-ar putea vorbi despre existenţialismul ionescian, despre o filosofie
a umorului (de cercetat cât ar fi de apropiată de teoria umorului pirandellian),
despre o metafizică a farsei sau, de ce nu, despre un nou capitol dintr-o filosofie
a literaturii, a criticii literare sau o filosofie ludică.
Propunându-ne să analizăm problema pe îndelete (problema gândirii
filosofice a lui E. Ionesco, dacă nu s-a sesizat care ar fi chestiunea), ne întoarcem
chiar la „Preambulul” volumului lui Marie France Ionesco de unde aflăm câte ceva
despre istoria tomului care a apărut datorită dorinţei Gabrielei Adameşteanu de a
realiza un interviu cu fata autorului, interviu în care ar fi trebuit să se atingă mai
multe puncte, printre care şi aceea a „sofisticii” lui E. Ionesco. Numit undeva „un
Gorgias de Bucureşti” (probabil în cartea Martei Petreu), E. Ionesco îşi găseşte
în copilul său un avocat desăvârşit. De la început Marie France Ionesco sesizează
faptul că în dialogurile lui Platon Gorgias nu este sofist ci „retorician, un celebru
profesor de retorică” şi chiar dacă printre tehnicile sale foloseşte şi sofismul iar
„sofistul şi retoricianul se confundă în măsura în care ceea ce contează pentru
ei, ceea ce amândoi urmăresc, este perfecţiunea formală” iar nu „conţinutul
moral sau existenţial”, totuşi E. Ionesco este prin opera sa un existenţialist iar
„discursul lui exprimă o tensiune dramatică constantă. Toată opera lui, începând
182
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cu „Nu”, este o regizare de conflicte şi chestionări spirituale, etice şi afective.”1
Punct cu punct demonstraţia Martei Petreu este pusă sub semnul întrebării şi al
superficialităţii.
În subcapitolul intitulat „În căutare de criterii: visul, nu logica”, aflăm despre
„aventurile” tânărului E. Ionesco cu logica, căreia „i-a văzut foarte repede limitele –
logica nu e o cale de acces la cunoaştere – şi mai ales pericolele: logica poate demonstra
orice şi contrarul său. De aceea el îşi bate joc de logică, o ia în băşcălie, o bruschează, o
brutalizează, o denunţă ca pe o falsă ştiinţă, parodiind-o. Pseudosilogismele sale sunt
voit şi grosolan. Astfel, de exemplu, în „Rinocerii”: „Socrate e muritor, pisica mea e
muritoare, deci Socrate e pisică.”2 În aceeaşi piesă de altfel, logicianul va fi unul dintre
primii rinoceri deoarece, spune E. Ionesco într-o carte de convorbiri3, este „evident”
că „logica este în afara vieţii. În logică, în dialectică, în sistematologii, găseşti toate
mecanismele, toate nebuniile posibile: sistematologiile pierd, se ştie, contactul cu
realul”. Observăm aşadar aici unul dintre motivele pentru care E. Ionescu „a fugit” de
filozofie iar nu de înţelepciune, după cum se poate convinge oricine are bunăvoinţa de
„a trece” prin opera sa.
„În afara intuiţiei, dacă există un mijloc de cunoaştere în care E. Ionesco să
aibă încredere, acesta este visul şi în niciun caz logica”4, spune Marie France Ionesco
şi citează în continuare din interviul realizat de către C. Bonnefoy: „Logica e cea
care riscă să devină nebunească; visul fiind chiar expresia vieţii în complexitatea şi
în incoerenţele ei, nu poate fi nebunesc. Logica, da. Sistematologia ideologică, da,
care absolutizează relativul, care vrea să facă din subiectivitate o realitate obiectivă.”5
Un punct de vedere care îl apropie mai mult sau mai puţin de linia psihologiilor
adâncimii din tradiţia Freud-Jung-Bachelard.6
1. I, p. 9-10.
2. Ibidem, p. 13-14.
3. „Între viaţă şi vis, convorbiri cu Claude Bonnefoy”, 1977, p. 108-109. (Notele la acest volum
se referă la ediţia în limba franceză).
4. I, p. 14.
5. „Între viaţă şi vis...”, p. 108.
6. A se vedea II, p. 201 şi 162, unde Matei Călinescu observă, referitor la partea finală a piesei
„Jacques sau supunerea”, parte finală onirică, că aici se regăsesc „marile arhetipuri elementare
(focul, apa, aerul/cerul, pământul), tratate foarte liber în spiritul psihanalizei – nu atât al
psihanalizei clasice, cât al unei versiuni personale a psihanalizei lui Jung (care reelaborează
distincţia tradiţională între un principiu activ masculin, „animus”, reprezentat de aer şi de foc,
şi de un principiu pasiv feminin, „anima”, reprezentat de apă şi de pământ) şi al aşa-numitei
psihanalize substanţiale a lui Gaston Bachelard, care e focalizată pe cele patru elemente şi pe
felul cum funcţionează ele în imaginar. E posibil, chiar probabil, că Ionesco avea cunoştinţă
directă de scrierile lui Bachelard, ale cărui eseuri despre „imaginaţia materială” apăruseră în
anii 1930 şi 1940” dar nu se insistă din partea lui M-Călinescu, aceste legături fiind mai mult
presupuse, punându-se accent însă pe concluzia că acele eventuale influenţe teoretice (din
partea lui Jung şi Bachelard) n-au făcut decât „să ofere cadre foarte largi pentru desfăşurarea
imaginaţiei persoanle a lui Ionesco şi pentru transcrierea unor vise şi obsesii proprii, în
183
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

În rândurile următoare se clarifică aspecte care vizează clişeele folosite de
obicei când se fac referiri la opera lui Ionesco: „incomunicabilitate”, „absurd”, „criză a
limbajului”, sintagme pe care autorul le va refuza „toată viaţa”. Astfel, când vine vorba
despre „Cântăreaţa cheală” (în interviul amintit), Ionesco se exprimă astfel: „pentru
mine nu era vorba nici de incomunicabilitate, nici de singurătate. Dimpotrivă. Sunt
pentru singurătate. Se spune că teatrul meu este o plângere a omului singuratic care nu
poate să comunice cu ceilalţi. Câtuşi de puţin. Se comunică cu uşurinţă (...) Există un
grad de comunicare între oameni. Îşi vorbesc. Se înţeleg. Tocmai asta e stupefiant. Cum
se face că ne înţelegem între noi? Faptul că ne înţelegem, asta nu mai înţeleg eu (...) În
ceea ce priveşte incomunicabilitatea, nu cred în ea. Incomunicabilitatea nu există.”7
În ceea ce priveşte absurdul, tot în acel interviu, la pagina 120, afirmă: „Expresiei
de „absurd” i-o prefer pe aceea de insolit sau de sentiment al insolitului. Se întâmplă
ca lumea să pară golită de orice expresie, de orice conţinut. Se întâmplă să o priveşti
ca şi cum te-ai naşte în acel moment, şi atunci ne pare uimitoare şi inexplicabilă”.
Una dintre concluzii este aceea că „experienţa fundamentală, la E.Ionesco, nu
e cea a absurdului, ci a „uimirii”, a interogării, ceea ce ni-l apropie de concepţia lui
Jeanne Hersch care a scris o istorie a filosofiei plecând de la convingerea că filosofia îi
este îndatorată mirării, uimirii.
Încercând să reliefeze originile gândirii tatălui său, Marie France se opreşte
semnificativ la Benedetto Croce, dar într-un capitol special dedicat influenţelor
literar-filosofice (şi nu numai, fiind citaţi şi artişti plastici) pe care le-a „suferit”
Ionesco ( în interviu, la p. 43, ţinând cont de experienţa sa de viaţă... literară, spune:
„marea eroare a literaturii comparate era de a considera că influenţele sunt conştiente
şi chiar de a socoti că influenţele există. Or, de foarte multe ori, influenţele nu există.
Lucrurile există pur şi simplu. Sunt mulţi oameni care reacţionează în acelaşi fel8)
vedem că lista este foarte bogată (noi selectăm aici ceea ce considerăm că a avut
„un soi de luminozitate, de lumină în cuvinte”, după cum spune el în obsedantul
interviu cu Bonnefoy): basme, vieţi ale sfinţilor ori ale eroilor, Flaubert, Valery
Larbaud, Du Bos, Alain-Fournier, Gérard de Nerval, bizantinii din secolele XII-
XIV, isihaştii, Kafka, Borges, Dostoievski, Proust, Dionisie Areopagitul, Grigore
Palamas, „Filocalia”, Spengler, Emmanuel Mounier, Berdiaev, Jacques Maritain,
Gabriel Marcel, Lev Şestov, Fénéon, Thibaudet, Paulhan, Giorgio DeChirico,
Delacroix, Apollinaire, Boileau, Cocteau, Gide, Freud, Heidegger, Molière (târziu),
tragicii greci, Shakespeare, I.L.Caragiale şi Urmuz (aceştia doi din urmă nu
neapărat, în ciuda Martei Petreu).
modalităţi literare şi anti-literare originale, cu rădăcini profunde în personalitatea sa, în
experienţele sale existenţiale, în gusturile şi dezgusturile sale şi, nu în ultimul rând, în acea
„religiozitate a căutării” despre care mărturiseşte atât de impresionant în ultimul său jurnal,
„Căutarea intermitentă”.
7. Op. cit. pp. 52, 111.
8. În I, p. 78.
184
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Revenind la Croce, de la acesta i-ar fi rămas lui E. Ionesco următoarele:
convingerea „că valoarea şi originalitatea se confundă, că, adică, orice istorie a artei
este istoria expresiei sale” şi că ar exista două feluri de gândire: „gândirea discursivă
şi gândirea intuitivă. Altfel spus, gândirea logică şi gândirea estetică. Tocmai din
acest motiv cred că visele sunt însăşi expresia gândirii intuitive, sunt gândirea estetică
însăşi. Sunt gândirea directă, formulată în imagini.” („Între viaţă şi vis...”, p. 16-17).
Concentrându-ne asupra concepţiei... epistemologice a lui E.Ionesco, în „Jurnal
în fărâme”9 (pp. 33-35) găsim următoarele: „Ştiinţa nu-i totuna cu cunoaşterea,
retoricile şi filosofiile nu sunt decât cuvinte, şiruri de cuvinte, lanţuri de cuvinte,
dar „cuvintele” nu sunt totuna cu „vorbirea”. Când vom şti tot, sau de-ar fi să „ştim”
tot, n-am „cunoaşte” nimic.(...) Declar că ştiinţa este inutilă. Declar că ştiinţele nu
pătrund esenţa fiinţei. Nu-mi pasă că nu ştiu nimic, căci ştiinţa este „lumească”. Cele
ale lumii nu mă interesează: căci sunt ceea ce se face, ceea ce e făcut, ceea ce n-are
astâmpăr. Mecanismul neastâmpărului nu mă interesează, nu mă interesează: ceea ce
se află în spate, El sau Asta, Necunoscutul, asta da, merită interesul nostru. Nu ştiinţa,
ci cunoaşterea.”
De aici Marie France conchide că e un pasaj pascalian şi că E. Ionesco ar
privilegia o gândire intuitivă în dauna uneia discursive. Şi încearcă să dea un
răspuns problemei apartenenţei (chiar şi involuntare) la un curent filosofic a
tatălui10: „Dacă e neapărat nevoie – dar oare e neapărat nevoie?- să-l integrăm pe
E. Ionesco într-un curent din filosofia antică, ar fi mai curând curentul platonician
decât cel sofist. E. Ionesco e cuprins de furie fiindcă se simte închis în „caverna”
(în numeroase texte şi povestiri de visuri va evoca „zidul”) în care orice cunoaştere
adevărată este imposibilă, unde nu putem atinge decât umbrele. Domeniul culturii
– penumbra atrăgătoare şi înşelătoare – mai precis cel al literaturii şi al criticii, este
acela al „părerii”, al lucrurilor schimbătoare, evanescente, fragile, al relativităţii şi nu
cel al „Ideii”, adică al cunoaşterii, al absolutului care ne salvează de „neastâmpărul” la
care ne condamnă spaţiul şi timpul.
De aici disperarea şi furia care, în articolele de tinereţe şi în volumul „NU”, se
exprimă sub formă de agresivitate, de impertinenţă, de exces, de rea-credinţă asumată
şi revendicată şi mai ales de „joc”. Elementul ludic – chiar dacă se va exprima diferit
de-a lungul timpului – este deja şi va fi totdeauna omniprezent. Umorul „politeţe a
disperării”, citat pe care E.Ionesco îl va folosi toată viaţa, chiar „băşcălia”, ca apărare şi
atac. În interviul citat atât de către Marie-France cât şi de noi de atâtea ori, la p. 126,
se mai adaugă: „Umorul presupune o conştiinţă lucidă. Presupune o dedublare, o
vedere limpede a deşertăciunii propriilor tale patimi. (...) Pe scurt, umorul înseamnă
a dobândi conştiinţa absurdităţii, continuând să trăieşti în absurditate”. Un citat care

9. În Bibliografie VIII, în traducerea Irinei Bădescu. Citatele din I sunt din ediţia în limba
română.
10. I, 18-19.
185
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

ar părea să-l contrazică, ţinând cont că puţin mai sus ar fi declarat că-l irită cuvântul
„absurd”, dar trebuie să fim atenţi la context.
Iar ca să folosească acest umor în scrierile sale, ar însemna să aleagă umorul „cu
mijloacele burlescului. Un comic dur, lipsit de fineţe, excesiv. Nici comedii dramatice.
Ci o revenire la insuportabil. Să fie împins totul la paroxism, acolo unde sunt izvoarele
tragicului. Să se facă un teatru de violenţă: violent comic, violent dramatic. Să fie
evitată psihologia sau mai degrabă să i se dea o dimensiune metafizică.” (citat preluat
din volumul „Note şi contranote”, articolul „Experienţa teatrului”, p. 54, ediţia în
limba română, traducere de Ion Pop).
De altfel, E.Ionesco chiar îşi consideră piesele drept „farse metafizice”. Farsa -
expică Marie France- este o formă „voit excesivă, exagerată, a comicului. Acel comic
care, conform celebrei definiţii a lui Bergson, este „mecanică lipită pe viu”, şi care
ne face să râdem albastru. Jena vine din opoziţia dintre cei doi termeni, oximoron
metafizic născut din alăturarea mecanicului şi a vieţii, repetiţie purtătoare de moarte,
manifestare a unei lipse, a unui gol spiritual. Gol pe care E. Ionesco îl umple, mai
ales în „NU”, cu bufonerii, subliniind lipsa lor de consistenţă, relativitatea, lipsa de
esenţă. Pentru el comicul nu e nici mai mult nici mai puţin lipsit de esenţă decât
orice expresie lirică sau patetică, savantă sau serioasă. Nici mai mult şi nici mai puţin
mizerabil decât orice altă literatură care nu este decât... literatură.” (I, p. 22).
Ghicim aici o dorinţă a fiecărui scriitor ajuns la maturitate: ar dori ca literatura
lui să fie mai mult decât literatură, pentru că există întotdeauna, pentru cel lucid,
sentimentul că literatura nu e decât „o distracţie, un surogat” în lipsa unui absolut
la atingerea căruia, de exemplu, după cum consideră M.-F. Ionesco, tatăl său nu a
renunţat niciodată. Ca în alte vremuri califul Omar (dacă nu mă înşel, cel care a
hotărât pe acelaşi principiu care urmează, raportându-se însă la Coran şi celelalte
cărţi, să ardă biblioteca din Alexandria), E.Ionesco declară: „Doamnelor şi domnilor,
sau există Dumnezeu, sau nu există Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu, nu are niciun
rost să ne ocupăm de literatură. Dacă nu există Dumnezeu, iarăşi nu are niciun rost
să ne ocupăm de literatură.”
În apărarea chipului socratic al tatălui, M.-F. Ionesco îl cheamă şi pe Mircea
Vulcănescu, care scria în anul 1934 un text intitulat „Pentru Eugen Ionescu”, tipărit ca
postfaţă în ediţia consultată şi prezentă în bibliografie. Un Mircea Vulcănescu care nu
se jenează însă să scrie despre „trăsătura măiastră a spiritului frondeur şi amator de
farse şi scandaluri literare al lui Eugen Ionescu, care aminteşte straniu ironia sofistică
a unora dintre dialogurile socratice ale lui Platon (al doilea „Hippias”, de pildă)”11,
aluzie la care voit Marie-France renunţă, în încercarea ei de a-şi purifica tatăl de
orice atribut sofist. Fata maestrului subliniază doar ceea ce îl apropie, prin citatul din
Vulcănescu, de Socrate (şi implicit Platon): „departe de a fi deci un nihilist, Eugen
Ionescu se vădeşte un veleitar dogmatic.
11. V, p. 215.
186
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Nu au deci dreptate cei care consideră negativismul critic al lui Eugen Ionescu
drept un joc inteligent, adică drept actul gratuit al unui copil teribil. El constituie
dimpotrivă (...) o maieutică a actului cu adevărat critic, o asceză, încercată de autor
prin întoarcerea reflexivă asupra mobilelor care-l împing la acestă operaţie. Încă o dată
chipul socratic ne flutură înaintea ochilor”12 Fără optimismul acestuia, am adăuga noi,
fără să ne gândim la acel „ştiu că nu ştiu nimic” gnoseologic ci la seninătatea acceptării
morţii. Şi Vulcănescu, care începe să vorbească (şi să compare) despre scepticismul
radical al tuturor protagoniştilor generaţiei afirmate în perioda interbelică, chiar dacă
sub diferite forme: „numai că-n vreme ce la Cioran acest scepticism are o bază livrescă
şi o factură filosofică vitalistă şi iraţională, la Eugen Ionescu el este resortul unor reacţii
de amărăciune cu prilejul constatării neputinţei de-a rosti o judecată critică universal
valabilă, reacţie din care izvorăşte un minunat eseu asupra faptului de a scrie critică.
Puţine pagini din literatura lumii întregi ating nivelul unora din paginile celui de-
al doilea intermezzo, sub raportul lucidităţii, adâncimii, amărăciunii şi stringenţei.
E. Ionescu constată deci, amărât, că actul critic – judecata literară şi artistică – nu
izvorăşte dintr-o constrângere interioară, adică dintr-o evidenţă lăuntrică, intuitivă
a predicatelor critice; ci este, teoretic, un act gratuit, pornit din arbitrarul conştiinţei
criticului, care îşi exercită asupra operei cercetate voinţa lui de sistem, de consecvenţă
sau de pledoarie şi care de cele mai multe ori ascunde şi acoperă – ca orice arbitrar
– „aranjamente”, socoteli de ordin etic şi economic, cu totul independente de sensul
intrinsec al judecăţii”. Mai adaugă M. Vulcănescu: „Scepticismul acesta funciar asupra
misiunii criticii, în contrast vădit cu cerinţele inimii, izvorăşte dintr-o conştiinţă extrem
de scrupuloasă şi excesiv de lucidă.” În cele ce urmează (probabil este o diferenţă între
textul „Pentru Eugen Ionescu” şi cel din „Portrete spirituale”) aprecierea este decisivă
(şi aduce apă la moară la apologia fiicei): „... singurul de care sunt sigur că nu se joacă
scriind este Eugen Ionescu (...) Dimpotrivă, dincolo de paradoxul sofist, întrezăresc la
el ironia socratică.
Eugen Ionescu este bolnav de luciditate, îmbolnăvit de acuitatea spiritului
său discursiv, de obligaţia de a vedea clar şi poate puţin şi de păcatul exagerării...
E.Ionescu este, fără îndoială, un copil teribil. Dar e un fiu spiritual al lui Mircea
Eliade. (Nota. A.S. Ceea ce nu-l împiedică – a se vedea această poziţie în VII, pp. 182-
183 – să-l acuze pe Eliade ca principal vinovat alături de Nae Ionescu, Nae Ionescu
fiind principalul acuzat, de „ratarea” generaţiei lor; dar complexul oedipian se pare
a că a fost unul dintre principalele motoare ale creaţiei lui Eugen Ionescu! Oricum,
Ionesco va ierta erorile lor de tinereţe, cu Eliade şi Cioran fiind bun prieten).
Al lui M. Eliade, care nu încetează din 1927 să predice tineretului autenticitatea,
adică situarea în evenimentul pur şi lepădarea de orice prejudecăţi a eului: valori,
semnificaţii etc.

12. Mircea Vulcănescu, citat în I, p. 23. Fragmentul, ca şi următoarele citate sunt din
„Dimensiunea românească a existenţei”, II, „Portrete spirituale”, Ed. Eminescu, 1996.
187
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Eugen Ionescu e din cei care au urmat îndemnul lui Mircea Eliade până la
capăt şi care au făcut „tabula rasa” de toţi idolii simţirii şi ai gândirii lor, pregătindu-se
unei primiri imediate şi inefabile a realităţii.
Şi iată-l cum, devenit pur, se trezeşte deodată gol de orice sens şi de orice
realitate, pândit de cariera oricărui monsieur Teste, sfârşit inevitabil pentru toate
experienţele de felul acesteia.
Numai că, în loc să-şi transforme, ca domnul Teste, goliciunea în metodă,
Eugen Ionescu, în care a mai rămas ceva viril, pune mâna pe sine, se demască şi
rosteşte acesteia un hotărât „NU!”
Într-un articol intitulat „Noncomunicarea în teatrul lui Eugen Ionescu”,
articol destul de nearticulat, deşi bine documentat (datorită construcţiei nu
realizezi uşor sau chiar nu reuşeşti să-ţi dai seama cui îi aparţin unele afirmaţii:
Valentinei Vintilă sau vreunuia dintre cei menţionaţi în bibliografie!), Valentina
Vintilă schiţează alte aspecte ale posibilei încadrări a lui E. Ionescu într-unul sau
mai multe curente filosofice. Se subliniază şi aici că „mereu neliniştitul E. Ionescu
şi-a format competenţa culturală citind filosofie existenţială, metafizică personalistă
şi a reacţionat în plan literar, filosofic, eseistic, publicistic ca un nonconformist”.
Mai jos, V. Vintilă este categorică: „E. Ionescu este adeptul „personalismului”,
curent a filosofiei contemporane, care consideră persoana umană o categorie
supremă, o entitate autonomă şi o creaţie a divinităţii către care tinde şi căreia i se
subordonează. Nostalgia ionesciană faţă de mişcarea personalistă îşi află motivaţia
în atitudinea de împotrivire faţă de agresiunea eului individual manifestată de
nazism şi totalitarismul de stânga”.
Cum se raportează la existenţialism (dar şi la stânga franceză) aflăm
într-adevăr academic de la Eugen Simion13: nu ignoră fenomenul existenţialist
dar „nu manifestă însă prea multă simpatie pentru el.” Scrie E. Ionesco
într-o scrisoare: „existenţialismul face ravagii: oroarea de a fi, păcatul de a fi,
împreună cu sentimentul golului, al absurdului, solitudinea iremediabilă – sunt
temele şi subiectele eseiştilor şi scriitorilor de azi în Franţa”. Eugen Simion se
întreabă quasiretoric: „Nu sunt, oare, şi temele sale?”. Răspunsul (totuşi, sic!)
este: „deocamdată (n.n. suntem spre sfârşitul anilor ’40) Eugen Ionescu nu se
gândeşte la ele. Observă cu un ochi foarte critic „disperarea şi luciditatea, lipsa
de graţie” din literatura franceză. Citează romanul lui Camus (L’Étranger) fără
a da o judecată estetică favorabilă despre el. Nu este, oricum, entuziast. Acceptă
pe Francis Ponge, Michaux, Paul Eluard, iar dintre publicaţiile epocii remarcă
„Action”, hebdomadar comunist („excelent”). Alţi poeţi (Pierre Emmanuel,
Tardieu, Patrice de la Tour du Pin) îi par de mâna a doua. Queneau este
existenţialist, este deci suspect. De Gaulle îi provoacă „o mare deziluzie”: „ e
un reacţionar; mitul lui se spulberă”. E limpede, diaristul, epistolierul Eugen
13. VII, p. 372 ş.u.
188
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Ionescu, abia ieşit din coşmarul războiului şi al agresiunii fascismului, înclină
spre o poziţie de „stânga” (fapt pe care, de astfel, îl recunoaşte cu onestitate).
Trece el însuşi printr-o criză existenţială puternică. Vede peste tot catastrofe şi
presimte apocalipsuri.”
Un capitol care ne interesează în mod deosebit în lucrarea lui Eugen Simion
este „E. Ionescu – un spirit religios” (p. 290-300), care pleacă de la comentarea lui
„NU” şi a articolelor de ziar şi reviste apărute mai târziu în volumul „Război cu
toată lumea”: „trebuie oarecare subtilitate şi, negreşit, o mare atenţie, când citeşti
aceste articole războinice, să remarci faptul că omul revoltat este un spirit religios
şi că negaţia devastatoare a literaturii ascunde un sentiment acut de nesiguranţă
a fiinţei, al vidului existenţial şi, deci, al morţii. Acest sentiment, susţinut de o
reflecţie care atinge conceptele metafizicii (subl. A.S.), îl duce pe Eugen Ionescu
aproape de religie şi, fatal, aproape de ideea de Dumnezeu. Este nota cea mai
surprinzătoare a spiritului său: un om care contestă toate valorile pentru că există şi
pe cele care nu există pentru că nu există se revelează a fi un spirit profund religios.”
E. Simion observă că şi Marie-France Ionesco şi Matei Călinescu dezvoltă ideea
unui Ionesco „homo religiosus”, sprijinându-se cu precădere pe operele franceze
ale scriitorului. Academicianul Simion, aşa cum arată şi titlul monografiei sale,
se opreşte la „tânărul E. Ionesco”. Rezultă aşadar o filozofie religioasă a tânărului
care va fi mai clar formulată în opera franceză. O filozofie în care teme principale
sunt: moartea, lumina, frica de lumină, revelaţia, harul, îndoiala ş.a. Unul dintre
ultimele sale articole (precum se vede, chiar şi E. Simion nu se opreşte numai
la… tânărul Ionesco) se cheamă „Doamne, fă să cred în tine.” Tânăr bucureştean
fiind, are un confesor la Schitul Darvari şi se iniţiază în ortodoxie. Ca bursier
în Franţa, se ataşează de grupul de la „Esprit” şi optează pentru un „umanism
creştin” în sensul lui Mounier şi Gabriel Marcel, cum precizează chiar Ionesco în
corespondenţa cu Petru Comarnescu şi Tudor Vianu. Din corespondenţa cu Petru
(Titel) Constantinescu aflăm şi despre simpatiile sale pentru „personalismul” de la
„Esprit”.
Mai aflăm că „Eugen Ionescu a fost botezat ortodox şi, întorcându-se în
Franţa, a primit o educaţie religioasă catolică” dar, pentru gândirea sa filosofică este
importantă observaţia lui Eugen Simion: „căutarea metafizică se transformă mai
totdeauna la E. Ionesco într-o căutare religioasă. Cum spune chiar el: metafizica duce
la Dumnezeu…”14
Concluzionând, Eugen Simion scrie: „E. Ionesco n-a fost, oricum, un credincios
docil. A trăit încă din adolescenţă în îndoială şi, dacă a ajuns la Dumnezeu, a ajuns
prin metafizică. Adică prin meditaţia în jurul îndoielii, fricii, ideii de destin şi a ideii
de moarte.”15

14. Ibidem, p. 297.
15. Ibidem, p. 299.
189
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Comentând volumul „NU” ( paginile 76-139), considerat „un exerciţiu de
ego-critică”, Eugen Simion punctează, arătând că Eugen Ionescu, „îndoindu-se
de tot, se îndoieşte, ca bun filosof, şi de sine”. Interesantă este şi definiţia sferei
metafizicului în poezie, definiţie a lui E.Ionesco: „poezia nu poate fi „gândire”
metafizică, ci „intuiţie” metafizică” (VII, p. 81). În subcapitolul „Jurnalul unei
crize morale şi spirituale” Eugen Simion îndrăzneşte mai mult: „Înainte de a fi un
jurnal de idei, „NU” este jurnalul unei crize spirituale şi morale. Este latura, după
părerea mea, cea mai profundă a cărţii. (…) Ea anunţă, am impresia, mai mult
decât orice pe E. Ionesco din „regele se stinge” şi din tulburătoarele sale jurnale.
Citesc, recitesc „NU” şi, dincolo de zgomotul şi furia de la suprafaţa eseului, prind
din ce în ce mai limpede astfel de sunete, aud o altă voce: e vocea din adâncurile
textului, e contestaţia profundă, mesajul latent. Acolo, sus, la suprafaţă, la lumina
zilei, criticul zburdă, loveşte în dreapta şi în stânga, contestă cu mare poftă,
manifestă chiar o irepresibilă bucurie de a fi luat în seamă, de a fi altfel decât toţi.
Dar, încet, încet, acest discurs victorios, insolent, imperativ se destramă. O altă
parte a fiinţei se exprimă paralel în comentariile capricioase şi această parte tinde
să-şi creeze propriul discurs. Un „discurs al neliniştii, un discurs – nu ezit să scriu
– de ordin metafizic”. Obiectul lui nu mai este propriu-zis literatura, obiectul lui
copleşitor devine existenţa. Iar în spaţiul existenţei aşteaptă, precipitată, moartea.
Iată adevărata temă a jurnalului ionescian. Şi, în legătură cu ea, discursul pe
care Eugen Ionescu n-a încetat să-l scrie, să-l aproximeze din anul 1934 până la
moarte. Dacă este de descoperit o continuitate în scrisul lui E.Ionescu (cel din
limba română şi cel din limba franceză) aici trebuie s-o căutăm: în voinţa şi în
disperarea de a cuprinde inexplicabilul din existenţă, în ambiţia şi tristeţea lui de
a supune judecăţii raţionale iraţionalitatea morţii.
„NU” reprezintă momentul când această fundamentală temă iese cu violenţă
la suprafaţă. O temă care nu vine singură, antrenând altele, tot atât de grave,
ireconciliabile pentru spirit”16, eseistul Ionesco gândindu-se pe sine într-un spaţiu
de cultură şi într-o condiţie de existenţă pe care le găseşte inacceptabile. „Din
două motive cel puţin: ca scriitor într-o cultură pe care el o socoteşte marginală
şi fără şanse de a-şi schimba statutul şi, mai grav, ca fiinţă într-un univers care
s-a constituit fără participarea lui. Mai simplu şi mai omeneşte spus: ca fiinţă care
are tristul privilegiu de a şti că moare.” (VII, 102). Iată aşadar, dintr-un punct de
vedere al unei antropologii filosofice autentice, o interesantă definiţie a omului şi
ţinând cont de opinia sa privind cultura română, un punct de plecare pentru un
important capitol de filosofie a culturii. După E. Simion, E. Ionesco, „timp de 50
de ani” n-a încetat să pună în discuţie „acest trist, foarte trist privilegiu al omului
printre vieţuitoarele universului.” Deşi n-avem nicio dovadă că n-ar exista şi alte
vieţuitoare din univers care ar şti acest adevăr.
16. Ibidem, p. 101-102.
190
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Bibliografie
I. Marie-France Ionesco – Portretul scriitorului în secol. Eugène Ionesco.
1909 -1994, Ed. Humanitas, 2003.
II. Matei Călinescu - Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale, Ed.
Junimea, Iaşi, 2006.
III. Alexandra Hamdan - Ionescu înainte de Ionesco. Portretul artistului
tânăr, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998. (în traducerea Mioarei-Luiza Zehan).
IV. Claude Bonnefoy - Între viaţă şi vis, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1999.
V. Eugen Ionescu – NU, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991.
VI. Eugène Ionesco – Note şi contranote, Ed.Humanitas, 1992.
VII. Eugen Simion – Tânărul Eugen Ionescu, Fundaţia Naţională pentru
Ştiinţă şi Artă, 2006.
VIII. Eugène Ionesco – Jurnal în fărâme, Ed.Humanitas, 1992.
IX. Eugène Ionesco – Teatru, I-V, Ed. Univers, 1994-1998.
X. Valentina Vintilă – Noncomunicarea în teatrul lui Eugen Ionescu, în
„Almanah literar „Dunărea de Jos” 2007”, Galaţi, Ed. Centrului Cultural Dunărea de
Jos.

191
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

ROMANUL DE ANALIZĂ LA LIVIU REBREANU
de Zanfir ILIE

Dumitru Anghel, profesor
Brăila, str. Eremia Grigorescu, nr. 17, bl. B, sc. A, ap. 2, Cod 810038
Tel. 0742418860

Volumul de istorie şi critică literară „Romanul de analiză la Liviu Rebreanu”,
Editura LIMES, Floreşti – Cluj, 2014, 114 pagini, semnat de scriitorul Zanfir Ilie, are
ţinuta ştiinţifică, riguroasă şi în egală măsură elegantă, a unei lucrări-argument, un
amplu expozeu de analiză pentru un segment reprezentativ din opera literară a unui
scriitor clasic român; eseu structurat pe un palier spiritual, cu o viziune esenţialmente
reală, protejată de o umbrelă conceptuală absolut valorică.
Cartea are aura şi valenţele unui „catalog” de referinţă din „fişierele”
bibliografice ale marelui romancier, manieră de lucru specifică activităţilor dintr-o
instituţie de profil (domnul Zanfir Ilie este managerul Bibliotecii gălăţene „V.A.
Urechia”...), de unde au fost extrase semnificaţiile, autentice şi relevante, ale unei
lucrări monografice.
Criticul şi istoricul literar de secol XXI a avut tactul şi prudenţa să păstreze
distanţa elegantă şi respectuoasă faţă de toate speculaţiile comparatiste dintr-un
domeniu literar vulnerabil prin tulburătoarea sa autenticitate şi prin unicitatea
registrului tematic şi critic, din perspectiva unor posibile alternative.
În consecinţă, se poate vorbi de o analiză exhaustivă şi pertinentă a operei lui
Liviu Rebreanu, ca o „disecţie” pe masa de operaţie a unui... „pacient” cu multiple şi
importante... „probleme”(!) de literatură modernă, de proză, de roman, ca specie a
genului epic cult, de la Nicolae Filimon încoace, încât încercarea de a mai spune ceva
în plus n-ar mai fi fost necesară decât după „autopsia” altui exeget al temei, cu riscul
unui „mal praxis” de circumstanţă.
Din aceste motive şi alte câteva, pe care le voi semnala pe parcursul expozeului
meu, „contrapunctul” critic şi al analizei domnului Zanfir Ilie are sonorităţile şi
acuitatea unor inspirate şi decente recondiţionări venite dinspre posibile şi fireşti
clişee, iar canonul perpetuării lor se păstrează, uşor alterat, doar în virtutea unui
automatism ritualic cu ingredientele aparatului critic, poate şi pentru că transmite
verbului său critic un aer de gravitate barocă, pur estetică, cu intermezzo-uri spontane
de inteligenţă şi erudiţie, pe care le cantonează într-o manieră cu particularităţi
stilistice între spirit polemic, pe de-o parte; obiectiv şi argumentat, pe de altă parte,
din care nu ştii ce să alegi: exegetul cultural, documentat sau criticul rafinat, cu gesturi
bine temperate, ca în „Clavecinul...” preclasicului I.S. Bach?!
Primul dintre cele 15 eseuri punctuale, „Romanul, concepte de teorie şi de
istorie literară” (pag. 9-12), ca... „o uvertură” la expozeul critic şi de istorie literară,
192
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

face trimiteri docte, documentate din istoria civilizaţiei umane, de la personalităţi ale
Greciei antice, „părinţii” de necontestat ai eposului eroic şi legendar, Platon, Plutarh,
sau ai Romei imperiale, Suetonius, până la romanul cavaleresc din Evul Mediu şi până
la „Război şi pace” de Lev Tolstoi; cu extindere la „Suferinţele tânărului Werther”, de
J.W. Goethe, „Doamna Bovary”, de G. Flaubert sau „Demonii”, „Fraţii Karamazov”,
„Idiotul”, de Dostoievski, şi continuând cu „Gargantua şi Pantagruel”, de Fr. Rabelais
ori „Don Quijote”, de Cervantes; ca să încheie cu secolul al XIX-lea, care „oferă
teren ofensivei epice sub aspectul romanului total de tip balzacian..., stendhalian sau
flaubertian” (Op. cit., pag. 11).
Al doilea eseu păstrează tempoul „uverturii” argumentelor domnului Zanfir
Ilie cu exemplele ilustrative şi convingătoare de la „Istoria ieroglifică”, semnată
de membrul Academiei germane, domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir,
şi „Ţiganiada”, „epopeea parodică” a lui Ion Budai Deleanu, „Tainele inimii”, de
M. Kogălniceanu, „Elena”, de Dimitrie Bolintineanu sau „Ciocoii vechi şi noi”, de
Nicolae Filimon, „scriere robustă, organizată după registre şi procedee balzaciene
şi stendhaliene, dar cu suficientă reprezentare individualizantă a întâmplărilor şi
personajelor” (pag. 14). Ca să încheie cu „marşul triumfal” al romanului românesc:
„Mara”, de Ioan Slavici, „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu”, de Duiliu Zamfirescu, „Neamul
Şoimăreştilor”, de M. Sadoveanu, „Arhanghelii”, de I. Agârbiceanu...
Critic exigent, Zanfir Ilie consideră că orice idee, părere, ipoteză sau...
„sentinţă” (!?), necesare în actul critic, au dreptul la o validare rezonabilă şi, ca atare,
stabileşte într-un alt eseu, „Conceptul de roman de analiză” (pag. 17-21), deontologia
afirmaţiilor sale la temă, cel puţin în/din două direcţii: un conglomerat de acţiuni
interconectate, fie din sfera naraţiunii - ca mod de expunere dominant în epică -,
fie din zona personajelor, care se individualizează cu elemente particulare de sine
stătătoare, dar se şi interferează cu alte puncte de vedere, până la simbolistica unei
configuraţii originale, mai ales că nu neglijează nici argumente din zona literaturii
critice universale, Albert Thibaudet şi Sigmund Freud ori Garabet Ibrăileanu şi
George Călinescu.
În speţă, cu trimiteri bibliografice, fără să epateze prin aluzii docte de lector
de specialitate, ci pentru ca să convingă, să definească concret conceptul de analiză
a romanului; şi începe cu Garabet Ibrăileanu, „care remarcă faptul că, după modul de
prezentare a personajelor, există două tipuri de roman: de creaţie şi de analiză” (pag.
18), continuă cu Albert Thibaudet, care „dă romanului de analiză o accepţie extinsă,
deosebindu-l de romanul de aventuri, care este un teren al acţiunii, prin excelenţă” (pag.
19); nu-l uită pe George Călinescu, care apreciază că „adevăratul roman de analiză nu
se preocupă să determine individualitatea eroilor, ci face monografia unei unice laturi
sufleteşti” (pag. 19), şi încheie cu Sigmund Freud, care, prin studiile sale, deschide
„universul unei lumi ferecate în fiinţa umană”, iar „dragostea şi moartea devin principii
ale existenţei în metafizica accesibilă epic” (pag. 20), ca o temelie a psihanalizei.

193
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Un eseu mai extins, „Romanul românesc de analiză «Pădurea spânzuraţilor»”
(pag. 23-36), îi dau prilejul eseistului Zanfir Ilie să facă o analiză amplă şi documentată
„a... romanului de analiză”, pe un voluptos experiment stilistic, între faptul biografic
determinant, implicarea sufletească, superstiţii exacerbate de întâmplări dureroase,
personale, moartea fratelui acuzat de trădare de către autorităţile austro-ungare;
şi patriotismul, ca alt tip de concept, subiectiv şi analitic, pe structura unui roman
psihologic: „Factorul subiectiv al durerii face drama întru-totul credibilă în derularea
ei, înviorând un univers schematizat şi valorificând posibilitatea extensiilor în plan
psihologic” (pag. 25).
Intensitatea analizei este graduală, de tip armonic, cu tonalitatea unui Preludiu
de Fr. Chopin, cu un pianissimo în aşteptare: „Începutul romanului se face prin
descrierea poetică (!) a instalaţiei morţii, dătătoare de fiorii neliniştii, mai sumbri
decât în registrul clasic...” (Ibidem). Descrierea execuţiei prin spânzurare a cehului
Svoboda „îl aruncă pe Apostol Bologa în coşmarul eului reprimat, atât raţional, cât şi
sentimental...” (pag. 27), secvenţe răscolitoare de psihanaliză şi existenţialism: „Dar
Apostol Bologa acceptă moartea ca pe o izbăvire şi atingerea unui liman, refuzând
toate încercările pentru demersuri salvatoare” (pag. 36).
Sunt pagini de analiză de mare rafinament, în stilul inconfundabil al
bibliotecarului obişnuit cu acurateţea documentării de o diversitate deconcertantă,
particularitate elegantă şi definitorie a domnului Zanfir Ilie, care nu-şi trădează nici
prestaţia managerială şi nici conştiinţa de intelectual rasat obişnuit cu rigoarea, ca
în descrierea întregului eşafodaj al spânzurării, cu detalii de-o impresionantă reacţie
afectivă, în exces, uşor patetică, ca-ntr-un sacrificiu păgân împotriva creştinilor din
timpul persecuţiilor Romei imperiale.
Pentru ca să demonstreze valoarea afirmaţiei că romanul „Ion” a fost cu
adevărat „pragul” celebrităţii prozatorului din Ardeal sau să întărească şi caracterul
psihologic al cărţii „Pădurea spânzuraţilor”, exegetul Zanfir Ilie trece în revistă, cu
acribia cercetătorului integru, opiniile unor voci autorizate ale momentului: Eugen
Lovinescu, Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Mihail Dragomirescu, D. Panaitescu-
Perpessicius, Şerban Cioculescu, George Călinescu, Tudor Vianu până la mai...
„actualii” Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Ov. S. Crohmălniceanu, Adrian Dinu
Rachiescu, Theodor Codreanu, I. Simuţ..., într-o devălmăşie autorizată ca de la nivelul
unor „pledoarii” în instanţe juridice!, pe fondul ideilor dintr-un alt eseu, „Teme, idei,
aspecte stilistice...” (pag. 37-46).
Criticul şi istoricul literar gălăţean citează copios şi cu un nedisimulat
respect din G. Călinescu sau Eugen Lovinescu pe două motive, pe două concepte
de interpretare critică: „instinctul creator” şi „conştiinţa estetică” la romancierul
L. Rebreanu, dar meticulosul cercetător are şi varianta sa şi oferă perspectiva unor
interpretări moderne, de ultimă generaţie, „cu multiple continuări sau cu opţiuni
înnoitoare” (pag. 52), în condiţiile în care marele scriitor abia îşi mai păstrează...

194
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

„fotoliul de senator” al literaturii române în manualele şcolare de azi, ca şi Ion Creangă,
Marin Preda, Mihai Eminescu...
În alte eseuri, digresiuni paralele pe o onomastică, uşor mistică, mai degrabă
simbolistic-populară pentru personajul din „Pădurea spânzuraţilor”, apostolii lui
Christos: „prin extensie secundară, la o persoană care a propovăduit creştinismul
primar, şi, prin sens figurat, pe acel ce susţine cu înflăcărare o cauză, un ideal” (pag.
54); sau o diferită şi contradictorie atitudine în privinţa... romanului „Ciuleandra”
(sau, mă rog!?, cum s-ar putea numi această proză de medie întindere...), şi... „suspect”
de prudent când apelează la opiniile contemporanilor, deşi mi se pare că n-ar fi avut
nevoie „de nicio acoperire”, deoarece domnul Zanfir Ilie, dincolo de spaţiul temporal,
care-i asigură un confort al certitudinii, are detaşarea indusă din zăbovirea în spaţiul
Bibliotecii: „Sentinţele critice sunt departe de a fi infailibile, oricât de celebre şi
descifrabile au semnăturile” (pag. 64).
Pedant, uşor prudent, cu o undă cremoasă de ironie veselă, criticul de secol
XXI face atâta tapaj de mistica epică din... aşa-zisul roman „Ciuleandra”, încât atrage
atenţia mai mult prin nonaccept şi trimiteri spre simboluri, în care mai mult nu crede
decât şi le ia drept argumente, iar pe mine nu m-a convins nici măcar prin cucernica
trimitere la Preafericitul Teoctist.
Adevărul este că domnul Zanfir Ilie n-ar fi avut nevoie de... argumente,
şi suplimentare, şi „autorizate” (?!), de referinţe critice... „beton” la opera lui Liviu
Rebreanu, pentru ca să-şi stabilească punctul său de vedere. O face însă cu graţia şi
eleganţa cercetătorului onest, cu tabieturi de boier de spiţă veche, care ştie cum să se
poarte în lumea asta arogantă şi bezmetică!
Judecăţile de valoare din cartea „Romanul de analiză la Liviu Rebreanu” îi
conferă scriitorului Zanfir Ilie un ascendent al rafinamentului analitic, interpretativ,
cu o tăietură a frazei, elegantă şi de-o expresivitate spontană, pe care critica de
specialitate va fi nevoită să i-l recunoască şi să ţină seama de el.

195
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Profil George Bălăiţă sau ispita totalităţii

Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, critic literar
Timișoara, , bdul C. Coposu, nr. 34, ap. 8, Cod 300115
Tel.: 0745534917, e-mail: adrian.dinu@rachieru.ro

Considerat un prozator lent (cf. N. Manolescu), atât ca ritm epic cât şi prin
pulsul editorial, George Bălăiţă s-a învoit, în fine, să dea la iveală Învoiala (Editura
Polirom, 2016), apreciată, imediat, de acelaşi critic, drept o „bijuterie”. E drept, micul
roman („ţărănesc”, negreşit), ca lanţ de episoade, încheiat, totuşi, în 1989 (!), fusese
găzduit în serial în cinci numere ale României literare, spre sfârşitul anului trecut.
Învoiala lui Bălăiţă rescrie fermecător, ca scenariu cinematografic, o capodoperă
crengiană (Povestea lui Stan Păţitul) şi, în pofida inserţiilor de fabulos, se vădeşte
o proză funciar realistă, aducând la lumină, paradoxal, un sat idilic şi un Chirică
reinventat, „umanizat”, ca „băiet” dedat la păcătoşeniile lumii noastre. Mai rămâne de
văzut dacă George Bălăiţă, interesat stăruitor de epicul folcloric, cum (se) mărturisea,
va isprăvi şi alte două proiecte, tot pe calapod crengian, anunţate demultişor şi
amânate! Până atunci, profitând de entuziasmul stârnit de noua apariţie, propunem,
în chip totalizator, un profil al prozatorului, interesat de microscopie, aşezând detaliul
sub lupă şi încercând a prinde, nesăţios, oferta realului.
Ca şi alţi prozatori ai generaţiei sale, George Bălăiţă a început cu genul
scurt şi a atacat apoi, dezinvolt, romanul. Tehnician impecabil, punând la lucru o
debordantă fantezie, prozatorul respinge deliberat romanul clasic. Cândva, convins
că nu va face literatură, George Bălăiţă citea frenetic; viciul, fireşte, a rămas, dar
atunci era vremea eclipsei proletcultiste, a lecturilor clandestine şi a bibliotecilor
sigilate. Rondurile de noapte ale acestui „întârziat”, inventariind şi orchestrând – cu
siguranţa profesionistului – procedeele romanului modern, „vânează” pulsaţiile vieţii
ascunse. Indiferent ce scrie (indiferent de genul abordat), George Bălăiţă se hrăneşte
cu o aceeaşi substanţă originară, povestind cotidianul, privind viaţa şi trecând-o în
text, sub veghea unui demiurg zglobiu şi jovial, atins de mirajul ludic. Amuzându-se,
George Bălăiţă a început prin a recolta, sub unghiul pastişei ironice, clişeele prozei
noastre, vădind o remarcabilă deschidere spre experimentalism. Virtuozitatea, din
fericire, e ferită de gratuitate, deşi nu e lipsită de un accent ostentativ-demonstrativ, în
prima fază, cu deosebire. Degajarea, dexteritatea, bucuria ludică nu funcţionează în
gol, dar demarajul a fost greoi şi abia Lumea în două zile (1975) va certifica un mare
talent epic, stăpânind diapazonul narativ.
George Bălăiţă amestecă banalul şi extraordinarul, mitologizează şi
desacralizează, maschează fondul grav printr-un spectacol carnavalesc, surpă pilonii
romanului clasic şi relativizează construcţia romanescă prin mobilitatea privirii şi
196
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

varietatea mijloacelor. Citind şi citând, parodiind şi polemizând, George Bălăiţă
nu sufocă prin simbolistică ocultă materia epică, deoarece fantezia sa, neîndiguită,
insuflă demiurgic viaţă. Existenţa umană e misterioasă, aici se încrucişează tendinţe
contrarii, îşi zâmbesc extremele, vieţuieşte echivocul. Lumea în două zile era un
roman etajat, bogat în simetrii şi opoziţii. Infernul caraghios al lumii şi paradisul
cuvintelor vorbesc despre o ambiguitate structurală, supravegheată, în care gravul e
hilar şi farsa sfârşeşte în tragic.
Legenda lui Antipa, un homo duplex şi filosof de provincie, un umil funcţionar
navetist, asigură nucleul epic. Un provincial plictisit, insignifiantul Antipa, „moale
şi absent”, mai degrabă tăcut este un spirit cazanier la Albala, unde domiciliază,
moţăind într-un fotoliu; dar devine „alt om” la Dealu-Ocna, unde navetează, în el –
comentează Paşaliu – zăcând o putere pe care nu o cunoaşte. Omul domestic (angelic)
şi omul infernal (demonic) zac în fiinţa profetului Antipa, atins de o caraghioasă
spaimă de boală; un măscărici şi un stăpân, impulsionat de o ambiţie nemăsurată, de
care îşi bate joc. Antipa trăieşte glumind (gluma pentru el era totul, va spune Viziru),
va provoca ciudate pariuri, „pricinuind” un şir de decese. „Funcţionarul neantului”
se adăposteşte sub un zâmbet ambiguu, fără a şti ce vrea, plin totuşi de o credinţă
ciudată în propria-i putere. Oblomovianul Antipa, intrat în delirul amănuntului,
reprezintă o existenţă fără destin; glumele sale capătă o desfăşurare monstruoasă.
Moale şi inactiv, el „străluceşte prin absenţă”; este un farsor salvat de la ridicol,
fermecând prin minciună şi nepăsare.
La George Bălăiţă, alunecarea în fantastic, relativizarea, gustul pentru
concreteţe, plasticitatea etc., reîmprospătează realitatea, asigură textului prospeţime
epică. Realitatea îşi conservă ambiguitatea, ochiul multifaţetat (permiţând percepţia
gazetărească a lumii, flagelând colecţia de clişee în uz) explorează ironic, saturat de
concret.
Tot cu obsesia adevărului, convins de imposibilitatea unei cronici, capabilă a
prinde epoca în tumultul ei contradictoriu, caleidoscopic, trăieşte Naum, atins de
boala scrisului (Ucenicul neascultător, 1977). Cartea e un Bildungsroman, cu materie
în ebuliţie, stăpânită de demonul povestirii, tensionată de bogăţia oralităţii. Condiţia
de scrib, scăpând esenţialul, naşte inhibiţie; în căutarea adevărului absolut, fără umbra
unei falsificări, scribul uceniceşte la şcoala realităţii, luând pulsul ei din lumea cărţilor.
Naum caută realitatea „ideală”, luptând cu permanentele deghizări; dar mistificările
epocii sunt adevărul ei şi, nota pătrunzător Radu G. Ţeposu, o realitate falsificată de
istorie e un adevăr istoric. Febrilitatea de a „fixa” istoria (disjungând între adevărul
istoric şi cel al realităţii), terorizată de posibilitatea de a da un „alt curs întâmplărilor”,
pulverizează coerenţa discursului. Ucenicul neascultător luptă cu formule româneşti
consacrate, mişcând, pe orbitele naraţiunii, „planetele” nuvelistice ale sistemului
epic. Cronica vrea să caute adevărata realitate. Palaloga vrea o carte „fără cazuri
particulare”, suprimând individualul, tăind păienjenişul relaţiilor, definind vremea

197
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

noastră, „nu întâmplările unuia sau altuia”: vrea „marea întreagă, nu o picătură de
apă la microscop”.
Observăm că tocmai microscopia reînvie lumea, urnind şi dilatând naraţiunea
proliferantă, purtând marca inconfundabilă a stilistului Bălăiţă. De tăietură modernă
(tehnic), cărţile lui filtrează lumea prin lecturile „care nu se văd”, o reîntemeiază,
gestul demiurgic nefiind ferit de ispitele demonismului. Dar George Bălăiţă crede
în creaţie, privirea romancierului, eternizând prin cuvinte lumea, oferă acestora o
viaţă necunoscută, cu bucuria jubilatorie, ghiduşă a demiurgului, gustând libertatea
gestului său. Pe o scenă deschisă (nu e lumea un teatru?), George Bălăiţă adună
grotescul şi sărbătoarea, drama şi farsa, reconstituind spectacolul unor destine. Or,
acest Homo ludens fixează, sub aparenţa jocului însetat de demonism, o tipologie
socială şi morală.
Încât, inevitabil, drăcăriile „extraordinarului” Creangă l-au ispitit. Fiindcă,
aflăm, „şi dracu-i lighioana domnului”. Dar Caragiale? Dar acel Urmuz „trăit
zilnic”? Citind pe rupte, simţindu-se „în întârziere”, plămădind substanţa originară,
posibil „cod genetic al vocaţiei”, ca liant al oricărui rând încredinţat hârtiei, fostul
provincial a cutezat a se apropia de ei, cei mari, aşteptând – pentru scris – nopţi
prielnice. Ele, observăm, au venit. Şi a ieşit „o poveste plină de forţă şi măreţie”, va
recunoaşte, încrezător, însuşi Scribul, insinuat în text, lângă răscoptul Stan, flăcău
trecut, un venetic devenit om bogat şi supusul Chirică, un argăţel cam pirpiriu, „venit
de nicăieri”, om de ajutor, îndemânatec, iute la treabă, „dat în brânză” etc. O învoială
fără înscrisuri, ca „între oameni” (acceptă, încurcat, Chirică), dar care, pentru alţii
(veninosul morar Lomură cel Şchiop ori soborul babelor cârtitoare), nu pare lucru
curat. Şi nici nu este...
Dincolo de noţiunile cu care operează literatura „modernă”, George Bălăiţă
rămâne credincios unei convenţii eterne: povestirea. Interesul pentru epica noastră
folclorică (necercetată, observa scriitorul, cu atenţia necesară) îl defineşte ca
indiscutabil „autohtonist”. Aflând în Cicikov arhetipul literar al lui Antipa, Valeriu
Cristea denunţa încărcătura gogoliană şi, în general, rusească a literaturii lui George
Bălăiţă. Cum spuneam, intertextualitatea, aluziile culturale, lacătele etimologice (în
subtextul numirii) sau replica (în absenţa nominalizării) impregnează o lume ce
trăieşte epidermic, superficial, gustând petrecerile şi taifasul: Antipa, Filip, Adam,
Naum Capdeaur reprezintă spiritul ludic, dezaprobat de Palaloga, de mătuşa Otilia
sau de Anghel.
Însuşi George Bălăiţă, luându-se în serios, glumeşte. Execuţia tehnică merge
spre „epicul cinetic”, colectând bizarerii, într-un registru stilistic urmuzian. Realismul
nu are motivaţie realistă, ci parodică. Naratorii-scriitori, sub avalanşa amănuntelor,
se referă la lume şi la literatură, mimând autenticitatea. Numind în Urmuz o stare
universal-umană, George Bălăiţă e interesat de ambiguizare şi acumulare; el scrie
„filmic” (ceea ce ar presupune economism), dar şuvoiul cuvintelor tulbură apele

198
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

epicii, sabotând logica. Scriitorul luptă cu prejudecata că absurdul ar fi o descoperire
recentă, întreţinând confuzia permanentă a planurilor: realul şi fantasticul coabitează.
Ca „realist fantasmagoric”, G. Bălăiţă recompune, minuţios, caleidoscopia
lumii în retortele estetismului rafinat, acumulativ, labirintic, întreţinând spectacolul
ghiduş al interpretărilor. Chiar şi meditaţiile libere, „topind” voltaic întâmplări,
lecturi, conspecte, confesiuni ori emoţii tăinuite (cum ar fi experienţa Cevengur,
„descoperindu-l” pe Andrei Platonov) caută o perspectivă insolită, atingând –
observa Nicoleta Sălcudeanu – debiografizarea.
Prozatorul, însă, mizează pe „jocul absurd al întâmplării”, forţând ambiguitatea
salvatoare. „Stăpân al himerelor”, ştie că, prin poveste, lumea (derutată, confuză,
răsturnată) devine suportabilă; de unde, poate, „voioşia spunerii”, recunoscută de
M. Iorgulescu, bufoneria, „gustul libertăţii” într-o lumea a aparenţelor. O lume-
amfibie, preciza Nicoleta Sălcudeanu, în care gustul pentru farsă se întrepătrunde
cu gravitatea „ascunsă”, de fond; în care „pofta caraghioasă” a scriiturii, îmbăiată
în senzualitatea concretului, încearcă să prindă farmecul speciei (noastre), angajată
într-un echilibru relativ (demonism vs. angelism). Fiindcă, în fiece fiinţă, ne lămureşte
prompt G. Bălăiţă, „ambele stări sunt active”.
Posibilă satiră vizionară şi amplă epopee ironică, Ucenicul neascultător rămâne,
constatăm cu regret, un proiect uitat. Poate „leneşul” G. Bălăiţă, cum, amical, îl
tachina N. Manolescu, se va îndupleca să-şi încheie trilogia. Vechile exerciţii de
digitaţie literară, oamenii „suciţi”, cu nume bizare, din proza tânără a anilor ’60 au
rămas definitiv în urmă; schimbarea a surprins, dar ea a fost îndelung „moşită”,
venind apoi singură, „ca naşterea”, se destăinuia prozatorul. Chiar dacă, pentru unele
voci critice, doar „efervescenţa subterană” a târgoviştenilor (recunoscută târziu) ar
fi contat, cu adevărat, în proza acelor ani, George Bălăiţă a marcat, inconfundabil,
epoca, satisfăcând orgoliul creatorului şi „denunţând”, doar aparent jucăuş, comedia
literaturii. În fond, George Bălăiţă, ispitit de o giganterie, a întreţinut, şi el, „fantasma
romanului total” (cf. I. Simuţ). „Teza” ucenicului neascultător ne avertizează că
aspiraţia romancierului se îndreaptă spre „medicina sufletului” (ar spune Palaloga, ca
raisonneur), spre marea mişcare, dincolo / fără cazuri particulare, spre vocaţia vieţii,
având în Naum Capdeaur un ucenic care, fiind „o creaţie universală”, oferă realităţii
pulsatorii „propriul său chip”.

199
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Sfârșitul unui spirit european
Grigore G. Tocilescu
Prof. dr. Ștefan GRIGORESCU
Colegiul Național ,,Grigore Moisil” Urziceni
Str. Muncii, nr. 9, Urziceni-Ialomița,
Tel.: 0767567275, e-mail: stefangrigorescu@yahoo.com

Între marile nume ale culturii și istoriei noastre, trecute în perioada postbelică
pe nedrept în umbră, cel al lui Grigore G. Tocilescu trebuie remarcat, ca unul care a
întemeiat sau a contribuit la temelia multor domenii culturale ale României moderne
și care, desigur, binemerita recunoștința posterității și nu uitarea. Stingerea din viață
a lui Tocilescu, în anul 1909, venea la doar doi ani după dispariția unui alt titan al
culturii române, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, și a surprins societatea vremii.
Pe numele de botez Grigorie, cunoscut în istoriografia noastră drept Grigore
G. Tocilescu, întemeietorul adevărat al arheologiei românești, cu câteva decenii
înaintea lui Vasile Pârvan, savantul s-a născut la 26 octombrie 1850 în satul Fefelei,
aflat în imediata vecinătate nordică a Mizilului, în județul Prahova. Părinții săi erau
George Tocilescu, ofițer de carieră și Elena Tocilescu, născută Brezeanu. Familia sa
era originară din București, mahalaua Mântuleasa, iar așezarea sa în părțile de deal
ale Mizilului era în legătură cu ocupații economice. Grigore G. Tocilescu a urmat
cursurile primare în Ploiești, apoi a urmat cursurile secundare ca bursier al statului
la Colegiul Sfântul Sava din București,
unde a fost coleg, între alții, cu Spiru
Haret. A urmat apoi Facultatea de
Drept și pe cea de Litere din București,
din 1868 lucrând ca funcționar în
Ministerul de Finanțe, apoi ca referent
în Ministerul Lucrărilor Publice. A
obținut licența în drept în anul 1874,
cu o teză unicat la noi, intitulată Despre
legat în dreptul roman și în dreptul
român. În același an s-a căsătorit cu
Irina Stamati, fiică de bancher și a
susținut prima sa mare conferință
publică, la Ateneu, cu tema Nicolae
Bălcescu și scrierile sale. A plecat apoi
la studii aprofundate la Praga, pentru
studiul limbilor slave. În 1877 a fost
premiat de Academia Română, pentru Grigore G. Tocilescu

200
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

monumentala sa operă Dacia înainte de romani,
din punct de vedere geografic, istoric și arheologic,
practic lucrarea temelie a studiului istoriei
și arheologiei antice în România. A fost ales
membru corespondent al Academiei Române,
iar în anul următor a petrecut mai multe luni
în Bulgaria și Rusia, descoperind și cercetând
mii de documente slavone referitoare la istoria
medievală a românilor, în arhivele din Sofia,
Moscova și Sankt Petersburg.
Între 1878-1881 a studiat în Franța, la
Ecole des Hautes Etudes-Sorbona și la College
de France, pe care le-a absolvit cu rezultate
deosebite. Întors în țară, Grigore G. Tocilescu
a devenit în anul 1881 profesor universitar,
titular al Catedrei de istorie antică și epigrafie
din Universitatea București. Practic, începând
cu acel an, aproape o jumătate de secol întreaga
cercetare arheologică, epigrafică și istoriografică
din România a fost coordonată sau influențată de
savantul Grigore G. Tocilescu.
Tot în anul 1881, a devenit director al
Muzeului Național de Antichități (Muzeul Național de Istorie de mai târziu), pe
care l-a coordonat peste o jumătate de secol, până la moartea sa, îmbogățindu-l cu
numeroase colecții și dându-i aspectul unui muzeu național și european. A început
primele săpături arheologice serioase din România, reușind să descopere și să pună
în valoare celebrul Tropaeum Traiani din Adamclisi.
Între anii 1881 și 1885 a fost secretar general al Ministerului Cultelor și
Instrucțiunii Publice, unde a adus servicii importante învățământului românesc. Între
anii 1885 și 1898 a fost inspector general al instrucțiunii publice (învățământului).
Începând cu anul 1888, s-a implicat în politică, devenind senator conservator în mai
multe legislaturi. Au rămas memorabile celebrele răspunsuri la Mesajul Tronului,
redactate de el, în numele Parlamentului României.
Din anul 1890 a devenit membru activ al Academiei Române, fiind ulterior
ales vicepreședintele ale marelui for al culturii române. În anii 1891 și 1892 a cercetat
în Italia numeroase monumente antice în legătură cu istoria românilor, publicând
pentru prima dată în istoriografia noastră studii în acest sens. Deja recunoscut drept
savant de renume european, Grigore G. Tocilescu a prezentat numeroase comunicări
științifice, la congresele desfășurate la București, Viena, Dresda, Londra, Köln etc.
Societatea arheologică din Paris l-a decorat cu Marea Medalie de Aur, orașul Orleans

201
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

i-a acordat titlul de ,,Cetățean al orașului Fecioarei Jeanne d`Arc”, societăți științifice
din Paris, Bruxelles, Roma, Atena, Orleans, Moscova etc. l-au ales membru al lor,
dovada certă a prestigiului de care se bucura, reprezentând cu cinste România.
Grigore G. Tocilescu a fost decorat cu importante ordine și medalii naționale și
străine, precum: Ordinul Carol I în grad de comandor, Steaua României în grad de
comandor, Coroana României în grad de mare ofițer, Ordinul Bene Merenti clasa
I, Ordinul Serviciul Credincios, Ordinul Albert al Saxoniei în grad de mare ofițer,
Ordinul Franz Josef în grad de mare ofițer, Legiunea de Onoare a Franței în grad de
comandor etc.
Ca profesor universitar, a pregătit 28 de promoții de studenți, dintre care cei
mai mulți au făcut cinste culturii și societății românești la sfârșitul secolului al XIX-
lea și începutul secolului al XX-lea. A fost o personalitate completă, multilaterală, de
nivel european, cu o putere de muncă extraordinară și un patriotism model pentru
toate generațiile. Pe bună dreptate, s-a spus despre el că ,,Tocilescu era în toate și
pretutindeni” și că ,,El a știut a trăi viața aceasta răspândind lumină, semănând
iubirea și binele printre elevi, amici și profesori și secerând iubirea”1.
Dintre numeroasele lucrări de referință istoriografice pe care le-a realizat, se
pot menționa: Despre legat în dreptul roman și în dreptul român (1874), Petru Cercel
(1874), Familia lui Mihaiu-Vodă Viteazul (1874), Nicolae Bălcescu. Viața, timpul și
operele sale. 1819-1852 (1876), Doamna Stanca, soția lui Mihaiu Viteazul (1877),
Istoria română pentru clasele primare și secundare (1885), Raporturi asupra câtorva
mânăstiri, schituri și biserici din țară...(1887), Das Trajanische Siegesmonument
von Adam Klissi (1891), Marele dicționar geografic al României (1898) - coautor,
Materialuri folcloristice (1900), Monumente epigrafice și sculpturale ale Muzeului
Național de Antichități (1902)2 etc.
Veritabil model în perseverență, dăruire, profesionalism și dăruire
pentru societatea românească a vremii, Grigore G. Tocilescu era în anul 1909
în plină activitate creatoare, la cel mai înalt nivel, iar acțiunile desfășurate de
el, la Academie, Universitate, Parlament ori în diferite mari societăți de cultură,
continuau să îl solicite fizic și intelectual. Avusese deja probleme serioase, după
o mai veche boală de cord, miocardita. La sfârșitul verii anului 1909 fusese la
tratament în Germania, la băile de la Bad Nauheim. A călătorit spre România cu
mai multe trenuri, prin Germania și Austro-Ungaria, înapoindu-se în țară într-o
duminică, 13 septembrie 19093. O indigestie provocată de o masă servită în trenul
unguresc i-a provocat brusc complicații, care au dus la apendicită, diagnostic
1. Grigorie G. Tocilescu. În ,,Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie”. Organ al Societății
Istorice Române. Vol.XI, Partea I-a. București, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, S-r I.
St.Rasidescu, 1910, pp. 3-12.
2. Ibidem, pp. 15-16.
3. Moartea Prof. Gr. Tocilescu. În ,,Adeverul”, Anul XXIII, no. 7199, duminică 20 sept. 1909,
p. 4.
202
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

care i-a fost pus imediat ce a ajuns în București. A fost tratat și supravegheat
câteva zile de către doctorii Skupievsky, Boemchiș, Nanu-Muscel și Leonte. Din
păcate, nici unul dintre medici nu s-a încumetat să îl opereze, temându-se de
complicațiile pe care le putea da miocardita de care suferea pacientul. După o
scurtă suferință, apendicita a dat în peritonită și savantul s-a stins în ziua de 18
septembrie 19094, la orele 17:00.
Corpul savantului a fost depus la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, în centrul
capitalei, pentru omagiile societății românești și slujbele cuvenite. În ziua de
19 septembrie 1909, Academia Română s-a reunit în ședință extraordinară,
vicepreședintele dr. Constantin Istrati anunțând Academia despre moartea ilustrului
om de cultură. S-a decis ca membrii Academiei să participe ,,in corpore” la funeraliile
marelui dispărut, iar mesajul din partea celui mai înalt for de cultură al României să
fie ținut de către Ștefan C. Hepites, coleg din copilărie cu defunctul5.
La Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde a fost depus, Grigore G. Tocilescu
a primit omagiile a mii de bucureșteni. Au trimis reprezentanți și coroane de
flori instituții precum: Ateneul Român, Facultatea de Litere a Universității din
București, Societatea Numismatică Română, Societatea Regală de Geografie,
Comisiunea Monumentelor Istorice, Muzeul Național de Antichități, Academia
Română, Clubul Conservator-Democrat ș.a. Slujba funerară s-a ținut duminică,
începând cu orele 15:00, de către arhiereul Sofronie Vulpescu, înconjurat de un
sobor de preoți. Au fost prezente numeroase personalități ale vremii, îndeosebi
oameni de cultură, precum academicienii Sabba Ștefănescu, Bogdan-Duică,
Burileanu, Costinescu, Hepites ș.a. În rândurile publicului s-au remarcat
numeroșii studenți sau foști studenți ai marelui profesor dispărut. Au ținut
discursuri elogioase: Jean Th. Florescu, din partea Ateneului Român, Ștefan
Hepites, din partea Academiei Române, Sabba Ștefănescu, din partea Societății
Regale de Geografie, Prof. Burileanu, din partea Facultății de Litere și V.V. Haneș,
din partea studenților Facultății de Litere6. Dintre discursurile ținute, poate cel
mai mult a impresionat cel al academicianului Hepites, coleg cu Grigore Tocilescu
încă de pe băncile școlii primare de la Ploiești și prieten cu acesta de o jumătate
de veac. Cu vocea tremurândă, acesta a rostit cuvinte înălțătoare: ,,Este firesc
lucru ca vijelia să doboare într-o pădure copacul cel mai bătrân, care și-a ostenit
puterile de frământările ce a suferit în îndelungata-i viață. Dar inima ți se șfâșie
atunci când, printr-un capriciu al soartei, tocmai copacul cel mai vânjos, acela în
4. Idem. Necrologul dat în ,,Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie”, Vol. XI,
menționează ca perioadă a vieții lui Grigore G. Tocilescu 26 oct. 1850 - 17 sept. 1909.
5. ,,Analele Academiei Române. Partea Administrativă și Desbaterile”. Seria II. Tomul XXXII.
1909-1910. București, Institutul de Arte Grafice ,,Carol Gobl”, S-sor Ion St. Rasidescu, 1910,
p. 20.
6. Înmormântarea lui Gr. Tocilescu. În ,,Adeverul” Anul XXIII, no. 7201, marți 22 sept. 1909,
p. 2.
203
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

care seva circulă cu cea mai mare abundență și vioiciune, tocmai el să fie doborât
de năprasnica vijelie”7.
Cortegiul funerar, având în frunte arhiereul și soborul de preoți, după care
urma o companie militară din Regimentul 36, sub conducerea cpt. Coni, a luat calea
Cimitirului Bellu, urmat de mii de persoane venite să îl conducă pe ilustrul savant pe
ultimul drum. La Bellu, Grigore G. Tocilescu a fost așezat în locul de veci în care se
află și astăzi, alături de alte mari personalități ale neamului.
La moartea lui, vechiul său prieten Hepites spunea că: ,,Numele lui Tocilescu
este foarte bine cunoscut și respectat atât în toate unghiurile unde trăiesc românii,
cât și departe, mult departe de granițele noastre, de învățații specialiști din toate
părțile lumii”8. Grigore G. Tocilescu a fost nu doar întemeietorul și coordonatorul
unor mari instituții de cultură din perioada României moderne, ci și unul dintre
primii mari noștri istorici, întemeietorul științei epigrafiei și adevăratul părinte al
arheologiei românești. Și totuși, peste numele acestui savant român de nivel european
la vremea sa, timpul a așternut, la doar un veac de la stingere, uitarea și nerecunoștința
posterității.

7. ,,A.A.R. Partea Administrativă și Desbaterile”, Seria II, Tomul XXXII, p. 27.
8. Idem.
204
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Biblioteca prinţului Alexandru Callimachi
O încercare de reconstituire a colecţiei de carte în
limba franceză moştenite de la înaintaşii săi, foşti
domnitori ai Moldovei
Alma-Diana ANDRONACHE, bibliograf
Serviciul Dezvoltarea Colecțiilor și Schimb Internațional
Biblioteca Academiei Române - București
Calea Victoriei nr. 125, Cod 010071
Tel.: 021.212.82.84 (int. 1116), e-mail: alma.andronache@gmail.com

Ştefan ANDRONACHE, bibliotecar
Tecuci, judeţul Galaţi
Tel.: 0766.587.663, e-mail: stefan1941@yahoo.com

Cu prilejul investigării conţinutului fişierelor ordonate cronologic şi cu
descrieri succinte ale impresionantei colecţii de „Documente istorice” din cadrul
Cabinetului de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, ne-a atras
atenţia, printre altele, un pachet voluminos care cuprinde diverse acte apărţinătoare
Tribunalului din Iaşi, din perioada anilor 1790-1856.1 Aici, la cotele 53, 54, 55 şi 56,
am descoperit un „catalog al cărţilor rămase din biblioteca Prinţului A[lexandru]
K[allimachi]”, titlurile fiind înşiruite de-a lungul filelor 175-187 aflate, la rândul lor,
printre unele cereri, atestate sau chitanţe emise între 1826 şi 1828. Totodată, la cota
94 a aceluiaşi pachet, mai precis spus la fila 270, se găseşte şi o copie a unei scrisori
din 14 ianuarie 1831 adresată din Iaşi de Smaragda Callimachi, văduva fostului
Domnitor Scarlat Callimachi, generalului rus Mircovici, vicepreşedintele Sfatului
Ţării, înscris ce întăreşte supoziţia că fondul de carte în limba franceză făcea parte
din biblioteca de mari dimensiuni a acestei nobile familii din Moldova.

Callimachii – o familie de domnitori luminaţi din Moldova

Dar înainte de a aborda dimensiunile, conţinutul şi importanţa bibliotecii,
considerăm că sunt absolut necesare câteva precizări legate de proprietarul
(proprietarii) acestei prestigioase colecţii private de tipărituri.
În mod concret va trebui să vedem cine au fost reprezentanţii familiei
moldavo-greacă fanariotă Callimachi, cea care a reuşit să domnească în Țara
Moldovei în intervalul 1758 şi 1819, cu numai patru întreruperi.
Primul a fost Ioan Teodor Callimachi, cunoscut iniţial sub numele de
Călmaşul (ce a domnit între 7 august 1758 - 11 iunie 1761), apoi fiii săi complet
grecizați: Grigore Callimachi (1761-1764; 1767-1769) şi Alexandru Callimachi

1. Biblioteca Academiei Române – București, col. Documente istorice, DMCCCXXXII⁄1 - 125.
205
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

(25 aprilie 1795 - 7 martie 1799), iar fiul acestuia din urmă, Scarlat Callimachi,
a ocupat scaunul domnesc al Moldovei în trei rânduri (1806; 1807-1810; 1812-
1819).2 Încercând să facă o apreciere generală a acestora, reputatul istoric A. D.
Xenopol concluziona că „toţi Callimachii au fost învăţaţi şi iubitori de lumini”.3
În ceea ce îl priveşte pe Domnitorul Ioan Callimachi, acelaşi autor
evidenţiază şi o remarcă a lui Stamadiade: „Ioan Callimachi era un om învăţat şi
practic, cunoştea mai multe limbi, era înţelept şi adânc cunăscător în ale politicii”.4
La puțin timp după terminarea studiilor la Universitatea din Liov, el fusese trimis
de către Domnitorul Moldovei din acea perioadă, Nicolae Mavrocordat, la Școala
Sultanului de la Constantinopole5, unde avu posibilitatea să-şi însuşească şi
„celelalte limbi trebuitoare Dragomanatului pe care l-a exercitat între 1756-1758
anume: turcească, franceză, italiană şi elină”.6 Intuind însă politica înţeleaptă a
Franţei, Ioan Callimachi avea să îndrume „plecarea de mai târziu a întregii familii
Callimachi către marea naţiune latină”.7
De Tott - un contemporan de-al acestuia - sesizase că Ianachi Callimachi,
ajuns între timp Mare Dragoman al Porţii, „avea cunoştinţă despre Secolul
Luminilor, inteligenţa spiritului”.8 Fiul Domnitorului, Alexandru, în perioada
îndeplinirii mandatului său de mare Dragoman (1775-1788; 1794) dovedise a
„cunoaşte limbile: elenă, turcească, arabă, persană şi franceză”.9
În acelaşi timp, Verninac, trimisul Republicii Franceze la Poartă, „remarcă
înclinarea lui Callimachi către Franţa“, mărturisindu-i toată iubirea lui pentru
Republică.10 Un reputat călător străin, Boscovici, ce fusese invitat în casa
Dragomanului din Constantinopole, dezvăluie faptul că el avea rânduite pe o
poliţă „cărţi bune, bine legate“.11 În salonul acestei gazde „se înjgheba o conversaţie
asupra fizicii, asupra camerei optice”.12 La rândul său, Scarlat Callimachi, fiul lui
Alexandru, a beneficiat în tinerețe de „o educaţie deosebită, începută în casa tatălui
său prin învăţători francezi”13 devenind pe parcurs „cel mai aprig admirator al
Franței“.14 După înlăturarea sa din scaunul Moldovei, eveniment care s-a petrecut
2. ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Callimachi
3. A. D. Xenopol, Istoria şi genealogia Casei Callimachi, Bucuresci, 1897, p. 87.
4. A. D. Xenopol, op. cit., p. 33.
5. ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Teodor_Callimachi
6. A. D. Xenopol, op. cit., p. 22.
7. ibidem p. 36.
8. Hurmuzaki. Supliment I, p. 603, doc. DCCCLXXVI, în: N. Iorga, Documente privitoare la
familia Callimachi, vol. 1, Bucureşti, Minerva, 1902, p. LX.
9. A. D. Xenopol, op. cit., p. 75.
10. ibidem p. 79.
11. N. Iorga, op. cit., p. CXXVIII.
12. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, p. 358.
13. A. D. Xenopol, op. cit., p. 87.
14. C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, Junimea, 1972, p. 308.
206
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

în anul 1819, Scarlat Callimachi a fost desemnat ca Tălmaciu al Porţii tocmai
pentru „cunoaşterea desăvârşită a limbii franceze“.15
Încheiem scurta noastră incursiune în trecutul acestei importante familii cu
unele informaţii referitoare la fiul preferat al lui Scarlat, Alexandru, cunoscut pe
plan diplomatic şi sub numele de Alexandros Kallimachis (1802-1879), cel care
moştenise întreaga bibliotecă al cărei început se datorează în cea mai mare parte
pasiunii pentru carte şi curiozităţii intelectuale a celebrului străbunic Ioan, dar şi
bunicului, un împătimit bibliofil pe al cărui nume îl purta cu cinste.
Ca fiu al ultimului Domnitor din această respectabilă familie de origine
moldoveană, beizadeaua Alexandru Callimachi, după ce a învățat în familie cu
francezul Doret „gramatica, elementele istoriei, ale geografiei, ale mitologiei“16,
a studiat la Şcoala Domnească din Iaşi sprijinită de tatăl său.17 Imediat după
mazilirea părintelui, survenită în iunie 1821, prinţul Alexandru s-a văzut nevoit
să-şi însoţească familia umilită în surghiunul impus de turci în Asia Mică.
Persoanele „foarte învăţate“ din propriul anturaj i-au permis tânărului să studieze
în continuare „limbile vechi şi moderne, precum şi istoria, matematica, filosofia,
economia politică“.18
Revenind ulterior în Europa, Alexandru se refugiază pentru o vreme în Rusia,
urmând aici şi cursurile Universităţii din Kiev, instituţie fondată de mitropolitul
Petru Movilă.19 În câteva rapoarte ale reprezentantului Agenţiei Consulare
austriece din Cernăuţi, din 12 și 30 iulie 1830, se menţionează faptul că beizadeaua
Callimachi, după ce s-a întors de la Constantinopole la Iași, plecase după sprijin la
Sankt-Petresburg, „nutrind speranța de a deveni domn al Valahiei“.20
Pe parcurs, Prinţul Alexandru Callimachi avea să desfăşoare o intensă
activitate diplomatică pusă în slujba Turciei, fiind ambasadorul acesteia în
ţări precum: Anglia, Republica Franceză21 sau Austria de unde avea să sprijine
reorganizarea principatelor dunărene.22 Se cuvine a menționa faptul că de pe poziția
sa de reprezentant al Porții la Paris (1848-1853), „el a protejat pe patrioții români
care se aflau aici și le-a facilitat accesul pe lângă autorități și presa franceză“.23
15. N. Iorga, op. cit. p. CCXI.
16. N. Iorga, Istoria învățământului românesc, București, Editura Casei Școalelor, 1928,
p. 159.
17. Gh. Asachi, Opere vol. 2, Nuvele istorice, varia, Bucureşti, Minerva, 1981, p. 527.
18. Sorin Iftimi, Casa Callimachi din Iaşi, http:// monumentul.ro/pdfs/casa callimachi. pdf, p. 432.
19. A. D. Xenopol, op. cit., p. 123.
20. Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzachi, vol. XXI,
Corespondenţe ale Austriei, Bucureşti, Cartea Românească, 1942, doc. CCXXX și CCXXXIV,
pp. 294 și 297.
21. BAR-Buc., col. DI, DCCLXI/292, f. 1.
22. www.it.wikipedia.org./wiki/Alexandros_Kallimakis.
23. Mihail Dimitrie Sturdza, Dictionnaire historique et généalogique des grandes familles de
Grèce, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983, p. 247.
207
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Retrăgându-se din viața publică, Alexandru Callimachi s-a stabilit în Capitala
Franței unde avea să și moară în anul 1879.24
Toţi reprezentanţii acestei familii au dovedit a avea un extraordinar apetit
pentru cunoaştere și ideile progresiste ale epocii, conştientizând faptul că omul cu
cât va fi mai luminat, cu atât el va fi mai liber, mai puternic şi, implicit, mult mai
responsabil.

Reconstituirea dimensiunilor şi conţinutului unei biblioteci
de carte franceză de excepţie

Revenind la catalogul cărţilor ce mai rămăseseră din impresionanta
bibliotecă moştenită de prinţul Alexandru Callimachi - care a constituit
şi pretextul prezentului articol - trebuie să spunem că el ne permite să aflăm
nu numai numărul de titluri, volume sau autori, ci şi natura preocupărilor
deţinătorilor şi beneficiarilor de drept ai acestui important tezaur bibliofil de o
diversitate rar întâlnită în epocă.
Parcurgând cele 13 file însumate de variantele catalogului realizat înainte
de anul 1830 cu prilejul evaluării și scoaterii la vânzare (dovadă în acest sens
fiind preţurile menţionate pentru fiecare carte în parte) a ceea ce se mai păstra
din faimoasa bibliotecă de altădată care, în mod cert, deţinuse şi tipărituri în
limbile română, turcă sau greacă, constatăm existenţa a cca 260 titluri de cărţi ce
cuprindeau un total de aproape 800 volume cu preponderenţă în limba franceză.25
De la bun început, trebuie să precizăm faptul că cele mai vechi şi mai
valoroase tipărituri datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea: <Théodore>
Agrippa d’Aubigné - „Histoire universelle <depuis 1550 jusqu’en 1601>, apărută în
mai multe volume între anii 1616-1630, Rohan - „Mémoires“ (1644), în timp ce
cele mai noi cărţi, achiziţionate în mod cert de către prinţul Alexandru, parvin din
1829: „Corps universel diplomatique du droit des gens“ de Jules Dumont d`Urville
şi „Voyage<s> en Orient“ de V. Fontanier, publicată la Paris.
Realizând o ordonare pe domenii a tuturor cărţilor evidenţiate în catalog,
constatăm că peste 32 la sută dintre acestea aparţin literaturii beletristice, 17 la sută
istoriei şi politicii, 13 la sută ştiinţei şi tehnicii, iar 11 la sută filosofiei, moralei şi
religiei. Diplomaţia, dicţionarele sau artele ocupă, la rândul lor, un loc important.
Vom începe prezentarea mai în detaliu a conţinutului bibliotecii semnalate cu
câteva lucrări extrem de utile utilizatorilor care nutreau o dragoste necondiţionată
pentru Franţa şi istoria sa glorioasă, un interes constant pentru împlinirile ei pe
plan spiritual din Secolul Luminilor, motiv pentru care limba franceză ajunsese să
fie prima limbă străină vorbită pe continentul nostru.

24. C. Gane, op. cit., pp. 410-411.
25. BAR-Buc., col. DI, DCCCXXXII/53-56.
208
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

„Dictionnaire français“ (1680) datorat lui [César Pierre] Richelet, „Les
principes généraux et raisonnés de la grammaire françoise“ (1730) şi „Abrégé de la
grammaire française“ (1791) a lui [François de] Vailly sau „Manuel des étrangers
amateurs de la langue française [ouvrage contenant tout ce qui a rapport aux
genres et à la prononciation…]“ de François-Urban Domergue, iată câteva din
instrumentele indispensabile Callimachilor, care aveau să stea la baza însuşirii şi
desăvârşirii noţiunilor de gramatică ale acestei importante limbi de comunicare
atât în diplomaţie, cât şi în cercurile din înalta societate.
În cea mai mare parte, cărţile de literatură sunt de origine franceză.
Majoritatea autorilor aparţin secolului al XVII-lea: Pierre Corneille („Théâtre“),
Madame de Sévigné („Lettres“), Fénelon („Les Aventures de Télémaque“), Voltaire
(„Histoire littéraire“) etc. sau XVIII: Lesage, Marivaux, Diderot („Oeuvres“,
15 volume), J.-J. Rousseau („Les Confessions“ ş.a.). De la începutul secolului
al XIX-lea, remarcăm doar pe Chateaubriand cu volumul de poezii „Tableaux
de la nature“. Care anume dintre ediții fuseseră achiziționate, nu ne putem da
seama pentru că locul și anul tipăririi nu sunt indicate în niciuna din variantele
catalogului. Lipsa unor nume celebre din inventarul bibliotecii precum Corneille,
La Fontaine, Molière sau Racine - personalităţi care nu puteau să nu atragă atenţia
proprietarilor - ne determină să credem că acestea au existat, dar au dispărut pe
parcurs.
Pentru cunoaşterea şi înţelegerea cât mai bine a conținutului creaţiilor
beletristice franceze, dar și pentru stimularea gustului pentru lectură îşi făcuseră
loc pe rafturile bibliotecii şi câteva lucrări de iniţiere: „Cours de belles-lettres ou
principes de la littérature“ de Charles Batteaux, „Éléments de litterature par un
professeur“, „Élite de poésies fugitives“, culegerea lui Blin de Sainmore, „Art du
poète [et de l’orateur, Nouvelle rhétorique à l’usage des collèges]“ de [J.P. Papon],
[Lycée ou] Cours de littérature [ancienne et moderne], „Poétique française” de
Jean-François Marmontel şi, bineînţeles, renumitul „L’Almanach des Muses“ la care
colabora intens însuși Voltaire şi care oferea informaţii asupra actualităţii poetice,
propunându-le cititorilor o alegere selectivă a creaţiilor din epocă.
Totodată multe dintre cărţile traduse în limba franceză au ca autori pe
scriitorii antici greci sau latini: Homer, Sofocle, Lucreţiu, Horaţiu, Lucian etc.
Englezii sunt reprezentaţi de William Shakespeare („Oeuvres complètes“, apărute
între 1781-1787), Alexander Pope, Arthur Young sau Laurence Sterne. Până şi
spaniolul Miguel de Cervantes este prezent cu capodopera sa „Histoire de Don
Quichotte [de la Manche]“, în versiunea franceză, după cum o indică însuşi titlul
acesteia.
Posesorii bibliotecii par să fi nutrit un interes deosebit şi pentru arta
spectacolului atâta vreme cât, printre titluri, figurează: „Théâtre des Grecs“, „Théâtre
de la foire“ şi „Théâtre anglais“.

209
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Printre semnatarii cărţilor de memorii remarcăm pe Duvillars, Huberti,
Montécuccoli, Rohan şi Youcerville, fost consilier de stat.
Filosofia totalizează 23 de titluri. Autorii preferaţi sunt bineînţeles exponenţii
antici, adevărate modele de gândire şi virtute: Platon („Dialogues“, „Lois“ şi „[La]
République“), Cicero („Discours [choisis]“), Seneca („Lettres à Lucilius“), Marc
Aureliu („Pensées“), francezi: Fénelon („Dialogue sur l’éloquence [en général et sur
celle de la chaire en particulier]“, Voltaire („Dictionnaire philosophique“, „Questions
sur l`Encyclopédie“, „Philosophie de Newton“), şi [Étienne Bonnot de] Condillac
(„Traité des systèmes“) sau englezi, precum Bacon. Morala sau religia sunt alte domenii
care îi învaţă cum să se comporte sau să întreţină o discuţie elevată în înalta societate
pe care o frecventau. Amintim aici: „Considérations sur les moeurs de ce siècle“ de
Charles Pinot Duclos, „Leçons de morale“ de Christian Gellert, „Les Caractères“ ale
lui La Bruyère, „Oeuvres“ ale abatelui de Mably, „De la Sagesse“ de Pierre Charron şi
„Histoire des variations [des églises protestantes]“ a lui J.-B. Bossuet.
Scrierile referitoare la politică sau diplomaţie nu aveau cum să lipsească din
colecţie atâta timp cât deţinătorii bibliotecii, pe timpul Dragomanatului lor, erau
nevoiţi să cultive diverse relaţii cu înalţii reprezentanţi ai Sublimei Porţi sau ai altor
state, cum era cazul Franței, ori trebuiau să cunoască secretele implicării lor de pe
poziţia de domnitori în politica internă sau externă a Țării Moldovei. De unde ar fi
putut afla ei astfel de „reţete“? Din cărţi precum: „Plan d’une démocratie“ (1793) de
M. Pasteur, „Considérations sur le gouvernement de Pologne“ a lui J.-J. Rousseau,
„Recueil des [principaux] traités [d’alliance, de paix, de trêve, de neutralité …
depuis 1761 jusqu’à présent]“ (1791-1801), „Oeuvres [posthumes]“ (1789-1790)
ale lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, „Réfléxions politiques sur le commerce
et les finances“, „Corps [universel] diplomatique“ a baronului Carels-Croon,
„Négociations secrètes de Münster“ (1725), „Les fastes de la Grande Bretagne“
(1763), „Cérémonial [diplomatique] des cours de l’Europe [ou Collection des actes,
mémoires et relations qui concernent les dignitez, titulatures (…) des souverains]“
(1739) de Jean Rousset de Missy ş.a.m.d.
Istoria a fost cu siguranţă un alt domeniu preferat al membrilor familiei
domnitoare Callimachi. Aceştia încercau să cunoască evenimentele sau faptele
cruciale din existenţa unor imperii sau state din Europa şi nu numai, să ştie
urcuşurile sau coborâşurile unora din împăraţi sau regi, să înveţe din victoriile
ori înfrângerile unor popoare. Într-un cuvânt, ca înalţi demnitari, ei îşi doreau nu
numai să descopere posibile modele demne de urmat, ci și să îşi însuşească cât mai
multe experienţe notabile, ceea ce ar fi însemnat şi un câştig pentru oamenii pe care
urmau să-i apere, să le călăuzească destinul şi chiar să-i aducă la un anume grad de
prosperitate.
Vom menţiona doar câteva din cele 43 de titluri din catalogul cărţilor rămase.
Multe se referă la imperiile deja apuse: „[Abrégé de l’]Histoire Romaine [à l’usage

210
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

des jeunes gens]“ (1790) de abatele Tailhié, „Réflexions sur les Romains“, „[Abrégé
de l’]Histoire Romaine“, „Histoire [de la guerre du Péloponnèse]“ de Tucidide,
„Histoire des Juifs et des peuples voisins“ de [Humphrey] Prideaux, „Monarchie des
Hébreux“, „Recherches sur les Égyptiens [et les Chinois]“, „Histoire du Règne [de
l’Empereur] Charles–Quint“ (1771) sau „Histoire de l’Amérique“ (1779), acestea
ultime două titluri avându-l ca autor pe [William] Robertson.
Dintre monarhiile europene cel mai mult îi interesau Franţa, ţară pentru
care, așa cum am mai precizat, nutreau o deosebită afecţiune. Mărturie în acest
sens sunt: „Histoire de France“, „Portraits des rois de France“ (1783) de Mercier,
„Maison de Bourbon“, „Mémoires historiques et authentiques sur la Bastille“
(1789), „Bonaparte et sa famille“, „Histoire et description générale de la Nouvelle
France“ (1744). Informaţii referitoare la alte monarhii întâlnim în: „Histoire de la
République de Venise“ (1758-1768), „Histoire du Danemark“, „De la monarchie
prussienne sous Frédéric le Grand“ de Mirbeau.
Având în vedere exercitarea funcţiei de Dragoman pe lângă Înalta Poartă,
dar şi de Domnitor al Moldovei, ceea ce implica relaţii destul de strânse cu turcii
care controlau Principatele Române, Callimachii au ţinut să aibă în biblioteca lor
cărţi reprezentative referitoare la trecutul şi prezentul acestora. Iată câteva dintre
ele: „Histoire de l’Empire Othoman“ (Paris, 1743) de Dimitrie Cantemir, „Stato
Militare dell’Imperio Ottomano“ (1732) a contelui Marsigli, „Histoire de l’Empire
Ottoman depuis son origine jusqu’à la paix de Bélgrade“ de [Jean–Vincent] Mignot,
şi „Histoire générale des Huns, des Turcs [des Mogoles] et des autres Tartares
occidentaux“ (1756) de [Joseph] de Guignes, „Tableau historique, politique et
moderne de l’Empire Ottoman“ (1798), „Tableau des nouveaux règlements de
l’Empire Ottoman“ de Mahmoud Raif Efendi, „Histoire de l’Empire Ottoman“
(1835) de [J. de] Hammer.
Ţinând cont de relaţiile strânse pe care majoritatea membrilor familiei le-
au avut cu unii dintre demnitarii Imperiului Ţarist, nu puteau lipsi din bibliotecă
câteva din sursele preţioase de informaţii referitoare la evoluţia acestuia precum:
„Histoire des révolutions de l’Empire de [Russie]“ (1760) de Lacombe, „Mémoires
[du Règne de Pierre le Grand, empereur de Russie]“ de [J.] Rousset, „Histoire de la
Russie ancienne et moderne“ (1783-1794) de Nicolas–Gabriel Clerc.
Inventarul domeniului mai include două lucrări de referinţă „Histoire
universelle“ (1616-1630) de Agrippa d’Aubigné, menţionată deja ca fiind printre
cele mai vechi, şi „Éléments d’histoire générale [ancienne et moderne]“ (1772-
1783) a abatelui Millot.
Şi geografia reuşea să trezească un interes constant: „[Nouvelle] Géographie
universelle“ (1802) de W. Guthrie, „Le grand dictionnaire géographique et critique“
(1732) de A. Bruzen de la Martinière, geograful regelui Spaniei, „[Nouveau]
Dictionnaire géographique [universel]“ (1824) de J. Mac Carthy şi „La France“.

211
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Însemnările de călătorie - datorate celor interesaţi să reducă pe cât posibil
dimensiunile universului - nu lipsesc nici ele din inventar. Amintim câteva titluri:
„Voyage du jeune Anacharsis en Grèce…“ (1799), o capodoperă de erudiţie a
abatelui Barthélémy, „Voyage en Norvège, au Danemark et en Russie“ (1801) de
Swinton, „Voyage dans l`Empire Ottoman, [l’Égipte et la Perse …]“ (1800) de
[Guillaume Antoine Olivier], „Guide des voyageurs [en Europe]“ (1793) de H.-A.
Richard.
Aşa după cum precizau şi unii contemporani sau istorici, menţionaţi ceva
mai înainte, atât Domnitorul Alexandru Callimachi, cât şi nepotul acestuia, prinţul
Alexandru (moştenitorul bibliotecii) erau la curent cu noutăţile, precum şi cu
aplicaţiile concerte din domeniul ştiinţelor exacte care le suscitau curiozitatea. Pe
rafturi se aflau cărţi de matematică, chimie sau fizică: „Cours de mathématique…“
de Étienne Bézout, „[Éléments de] chimie“ (1790) de J.-A. Chaptal, „Traité
élémentaire de chimie“ (1801) de Lavoisier, „[Les] Conversations sur la chimie“
(1806), cât şi de ştiinţele naturii: „Histoire naturelle“ (1749) şi „Le Spectacle de la
Nature“ ambele scrise de Buffon, „Les Voeux d`un solitaire pour servir de suite aux
Études de la nature“ (1790) de Bernardin de St. Pierre, „Contemplation de la nature“
de Charles Bonnet sau „Dictionnaire raisonné universel d’histoire naturelle“ (1764)
de Valmont de Bomare.
Cât priveşte tehnica, trebuie să spunem că primau lucrările legate de
navigaţie: „Leçon de navigation“, „Abrégé de la navigation“ (1691) de Claude-
François Berthelot, „Le Portulan de la Mer Méditerranée …“ (1775), cele cu caracter
strict militar: „Éléments de tactique“, „Manuel de l’artilleur“, de mecanică „Leçons
élémentaires de mecanique“ (1764) şi hidrodinamică „Traité d’hydrodynamique“.
Artele şi divertismentul figurează printre priorităţile timpului liber din
epocă. Alături de „Dictionnaire des Arts“ (1737), „Mémoires de l’Académie des
belles-lettres“ (1791-1793), „Dictionnaire portatif des arts et métiers“ (1766), se
găseau: „Collection de cent silhouettes personnes illustres et célèbres…“ (1791-
1793) de Johann-Friedrich Authing, revista lui Crébillon „Le Spectateur français“,
dar şi „Académie universelle des jeux [contenant les règles des jeux de cartes
permis]“ (1798).
Fondul de referinţă includea, la rândul său, câteva lucrări reprezentative:
„Dictionnaire comique, satyrique, critique, burlesque, libre et proverbial“ (1750)
de Philibert-Joseph Le Roux, „[Nouvelle] encyclopédie portative ou tableau général
des connaissances humaines“ (1766) - care promova ştiinţele şi artele cele mai utile,
„[L’] Encyclopédie méthodique [ou par ordre de matières par une société de gens
de lettres, de savants et d’artistes]“ (doar două (?) din totalul celor 200 volume
apărute în intervalul 1782-1832 şi datorate efortului a peste o mie de autori), una
din numeroasele ediţii din binecunoscutul „Dictionnaire [historique et critique]“
de [Pierre] Bayle, care stimula cititorilor formularea unor puncte de vedere

212
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

argumentate şi opinii contradictorii, „Dictionnaire biographique et historique des
hommes marquants [de la fin du dix-huitième siècle]“ (1800).
Conținutul cărților acestei biblioteci dezvăluie nu numai totala deschidere a
domnitorilor din ramura Callimachi către înaltele valori ale culturii franceze care
promovau adevărul, dreptatea și dragostea pentru binele public, ci și etalarea unui
real simț al valorilor atât de rar întâlnit în epocă.

O investigaţie care se cere continuată spre folosul istoricilor şi biografilor

Reconstituirea segmentului de carte în limba franceză al bibliotecii princiare
după catalogul extrem de succint și listele auxiliare care ne-au parvenit, cu titluri
prescurtate şi uneori fără menţionarea numelor autorilor, a anilor de editare sau
numărului de volume nu a fost o întreprindere deloc uşoară. Am încercat să
identificăm existenţa publicaţiilor menţionate la Biblioteca Academiei Române sau
Biblioteca Naţională a României, ambele din Bucureşti, precum şi în bibliotecile
ieşene, dar cum, deocamdată, nu am putut descoperi mare lucru, am intrat deseori
pe Internet pentru a consulta portaluri consacrate26 sau unele site-uri specializate
în vânzarea de valori bibliofile27, demers ce ne-a permis să întregim multe din
descrierile sumare.
Fireşte că noi ne-am fi dorit să găsim chiar exemplare provenite din biblioteca
în cauză, cu menţionarea însemnelor de proprietate (semnături, ex-libris-uri), dar
tentativa noastră s-a soldat cu un dezamăgitor eşec. Date fiind aceste rezultate,
înclinăm să credem că majoritatea cărţilor, puse în vânzare în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, fie s-au dispersat prin diferite colecţii particulare din ţară cum
erau cele ale lui Ioniță Balș, Iordache Rosetti Roznoveanu și Gheorghe Asachi, fie
acestea, prin mijlocirea anticarilor evrei din Capitala Moldovei, au luat drumul
străinătăţii, pierzându-li-se astfel urma.
Şi pentru că am ajuns la finalul articolului, încheiem demersul nostru pe o
notă ceva mai optimistă. Sperăm că altcineva mai tânăr şi mai perseverent se va
încumeta să dea o altă dimensiune provocării de faţă pentru a vedea pe unde ar
fi putut ajunge tipăriturile strânse nu numai cu migală şi pasiune, ci şi cu un efort
financiar important de către cele patru generaţii de posesori şi lectori erudiţi ai
acestei importante biblioteci care, cel puţin la apogeul ei, se situa pe primul loc
în partea de răsărit a Europei. Desigur că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a mai
existat o bibliotecă chiar cu mult mai importantă, cea a Ecaterinei a II-a, Împărăteasa
Rusiei, dar acest adevărat „tezaur al Secolului Luminii“ (care, actualmente, se află
la Biblioteca Naţională a Rusiei) nu fusese creat de-a lungul timpului şi printr-
un efort propriu, aşa cum se întâmplase în cazul celui al Callimachilor, ci fusese
26. fr.wikipedia.org, fr.wikisource.org, gallica.bnf.fr, livre-rare-book.com, europeana.eu
27. ebay.fr, abebooks.fr, priceminister.com, amazon.com, books.google.com/ro ş.a.
213
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

achiziţionat in corpore de la moştenitorii direcţi ai filosofului Voltaire din Franţa la
care, ulterior, avea să i se adauge şi biblioteca lui Diderot.28
Nutrim convingerea că măcar o parte din elementele esenţiale pe care noi
am reușit să le dezvăluim aici vor putea fi valorificate de către istoricii de astăzi sau
biografii interesaţi de reconstituirea pregătirii intelectuale sau a profilului moral
al membrilor familiei domnitoare Callimachi, motivaţiilor activităţilor progresiste
ale acestora nu numai în domeniul organizării administraţiei, restabilirii ordinii,
adoptării celei mai bune legislaţii („Codul de legi“ Callimachi, 1817) sau revigorării
comerţului în Moldova, ci şi în ceea ce priveşte uşurarea situaţiei celor împovărați
de greutăţi, fapte ce i-au făcut să se situeze în rândul demnitarilor de origine
moldavo-fanariotă care au reuşit să înscrie câteva pagini importante în cartea de
istorie a poporului român.

28. EST-OUEST: Transferts et réceptions dans le monde du livre en Europe, Edité par Frédéric
Barbier, Leipzig, Leipziger Universitäts Verlag, s.a., p. 89.
214
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

215
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Devoţiune şi iubire în creştinism
Ierodiacon Ioan D. Popoiu, profesor, doctor în teologie,
consilier cultural
Nurenberg, Germania, Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei,
Europei Centrale şi de Nord
Fürtherstraße 166-168, D-90429 Nürnberg
Tel.: +49(0)911-3236910, e-mail: mitropolia@mitropolia-ro.de

1. Nebunia pentru Hristos ca formă extremă a devoţiunii

O categorie populară de sfinţi, în special în spaţiul creştin oriental, e reprezentată de
cei care prin faptele lor deseori excentrice denunţau preceptele morale clasice şi eticheta
tradiţională. Numiţi în lumea greacă saloi şi în cea slavă, jurodivyi, nebunii pentru Hristos
sunt departe de a putea fi consideraţi drept o categorie „minusculă” de sfinţi, o simplă
„excepţie”. Între cei mai cunoscuţi se află Simeon din Emesa, Toma din Celesiria, Andrei
din Constantinopol, Luca din Efes, Isaac de la Pecerska şi Vasile Blajinul, sfântul patron
al Moscovei sau mai nou, sfânta Xenia din Moscova. Această ciudată way of life a lor este
considerată în studiile de specialitate drept o formă de ascetism extremă. Haghiografiile
lor descriu viaţa creştină cu diferitele ei colorituri locale, în care asceţii, preoţii, oamenii
de rând, comercianţii, circarii sau prostituatele trăiau laolaltă, într-o societate departe de
idealul creştin. Asociaţi încă de la început cu viaţa bisericească obişnuită, sfinţii nebuni
pentru Hristos au fost studiaţi mai ales din punct de vedere religios.
Deşi pentru mulţi creştini ortodocşi nebunii pentru Hristos se află printre
categoriile de sfinţi cele mai venerate, nu întotdeauna forma aceasta de vieţuire este
agreată, mulţi cercetători sau istorici creştini nefiind de acord cu acest tip excentric
de viaţă, departe de idealul creştin de viaţă moderată. Istoricul bisericesc rus E.
Golubinskij nota faptul că „strict vorbind, nebunia sacră este anticanonică”1. Citind o
astfel de biografie sfântă ne punem întrebarea dacă într-adevăr Biserica a sanctificat
comportamentele deviante. Cu siguranţă că nu. Normele morale clasice rămân
în vigoare, însă nu activitatea, respectarea moralei înseşi face din om un sfânt, ci
mai degrabă ansamblul întregii vieţi, sfârşitul ei, dar mai ales scopul urmărit, chiar
dacă asta presupune uneori ieşirea din ordinar. În cazul lui Simeon din Emesa, e
de urmărit cum anume aparenta sa nebunie e accentuată de Leontie pentru a crea
imaginea „nebunului întru Hristos”. O examinare mai atentă a textului va aduce în
evidenţă faptul că multe elemente din viaţa lui urmează paradigmele clasice de vieţi de
sfinţi în cultura bizantină, în timp ce altele sunt desemnate în mod special să dejoace
aşteptările tradiţionale, să provoace şocul, „trezirea” din viaţa creştină „comodă”.
1. E. Golubinskij, Istorija russkoj tserkvi, Moscova, 1881, p. 547. Vezi şi Sergey A. Ivanov, Holy
Fools in Byzantium and Beyond, Oxford Univeristy Press, 2006, p. 2.
216
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Un lucru important de remarcat în cazul celui dintâi nebun pentru Hristos
cunoscut este faptul că nu însăşi viaţa lui a fost receptată într-un mod deosebit de
tradiţia creştină, ci modelul trasat de el. În primul rând, urmând lui, există o întreagă
linie bizantină de saloi, pentru ca a doua „epocă” să fie semnalată în Rusia, culminând
cu secolul al XVI-lea, unde rămâne celebru Sfântul Vasile Blajinul, protectorul
Moscovei, al cărui nume e purtat de binecunoscuta catedrală din Kremlin. Modelul
său e preluat chiar şi în literatură (Idiotul lui Dostoievski). În vest, această tradiţie nu
a avut atâta succes, deşi spontan apare în rândul franciscanilor în secolul al XII-lea şi
al iezuiţilor francezi, prin secolul al XVII-lea2.
Leontie de Neapolis, biograful principal al lui Simeon din Emesa şi primul
scriitor al unei astfel de vieţi, nu intenţiona să iniţieze o nouă „cale” de mântuire.
Lucrarea sa a intrat în tradiţia bisericească abia la 300 de ani de la scrierea ei, când
în biografia lui Andrei din Constantinopol se foloseşte la scară largă elemente din
viaţa lui Simeon. Acest model a fost preluat apoi în Rusia pravoslavnică, în contextul
în care Andrei face profeţii despre sfârşitul Constantinopolului şi sfârşitul lumii,
lucruri care prezentau deosebit de mare interes în lumea slavă, care se considera pe
sine drept „a treia Romă”, urmaşa Constantinopolului şi purtătoarea credinţei celei
adevărate răsăritene.
Tradiţia nebuniei pentru Hristos prezintă o mulţime de cazuri, fiecare cu
particularitatea sa, pe care vom încerca să le prezentăm şi să le analizăm în cele ce
urmează. Într-un mod cu totul special însă ne vom referi la cazul-speţă al lui Simeon
din Emesa, paradigmaticul sfânt care şi-a dedicat în întegime viaţa sa slujirii lui
Dumnezeu şi a aproapelui, renunţând în acest scop mai întâi la statutul social, apoi
la viaţa de chinovie, pentru ca în cele din urmă să renunţe chiar şi la singurătatea
pustiei, ajungând la apogeul renunţării la propria demnitate umană. Toate aceste
„kenoze” repetate fac din el un nebun în ochii oamenilor, dar un sfânt înaintat pe
calea desăvârşirii, înaintea lui Hristos şi a sfinţilor Săi, urmând modelul smereniei
asumat de însuşi Mântuitorul Hristos.
Până însă la a începe o analiză a nebuniei pentru Hristos în creştinătate şi în
special în Răsărit, avem nevoie de o cercetare a înţelesului nebuniei în general, aşa
cum ne apare astăzi, apoi aşa cum a fost receptată această noţiune în Sfânta Scriptură
şi în scrierile Părinţilor. Abia apoi, în acest context, vom putea înţelege acest fenomen
de devoţiune extremă, devenit popular sub numele σαλή în lumea bizantină, respectiv
jurodstvo în lumea slavă.
Orice fenomen socio-cultural poate fi tratat în mai multe aspecte ale sale. De
exemplu, nebunia sacră poate fi studiată din punctul de vedere al istoriei psihiatriei
(este de văzut aici cum anume descrierile medievale ale nebuniei sacre se raportau
la acest fenomen, ce deviaţii mentale erau considerate a produce acest fenomen). Tot

2. Derek Krueger, Symeon the Holy fool – Leontius`s Life and the Late Antique City, University
of California Press, Berkeley, 1996, p. 3.
217
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

aşa, poate fi comparată nebunia sacră cu şamanismul popoarelor finice, cu nebunia
descrisă în ciclul de legende irlandeze cunoscut sub numele de Suibne Geilt (nebunia
regelui Sweeney)3, ori cu extazele mistice ale lui Caitanya ori Ramakṛṣṇa în India,
aşadar din punctul de vedere al istoriei religiei şi culturilor.
Unii cercetători au identificat o legătură între nebunia sacră şi carnaval4, sau au
văzut-o ca o formă de protest social. De asemenea, ea poate fi cercetată din punctul
de vedere al mitologiei sacrificiului, ori din al celei a tricksterului, a clovnului. În
mediul nativ american, clovnul este asociat cu ridicolul, burlescul, poate să sfideze
cele mai importante ceremonii sacre, poate să facă ceea ce omul obişnuit nici n-ar
visa să poată face5, iar astfel de asocieri s-ar putea face şi în alte culturi primitive,
precum în Samoa sau la massaii din Africa ecuatorială.
Citind Şamanismul lui Eliade, nu putem să nu ne întrebăm dacă există o
legătură între transa extatică a şamanului siberian şi nebunul creştin. Diferenţa între
toate aceste categorii de extatici „sacri” şi nebunul pentru Hristos este în primul rând
spaţiul temporal în care au loc aceste „accese” de nebunie. Dacă şamanii preferă timpul
ceremoniilor, al sărbătorilor, nebunul pentru Hristos este independent de un timp
anume. Râsul lui este o reflexie a celor care iau în derâdere aşa-zisele valori sociale şi
se manifestă oriunde şi oricând, fără o „regulă” dinainte trasată. El este exponentul
libertăţii prin excelenţă, dar libertatea aceasta este una pusă în slujba oamenilor, fiind
cauzată de dragostea fără limite pentru ei. Nebunul se umileşte pe sine până la extrem,
după exemplul kenozei hristice, descrise de Pavel în epistola către Filipeni 2,7: „S-a
deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare
aflându-Se ca un om”. Faptul că există aici un element ascuns de provocare, e sugerat
de dezvoltarea semantică a cuvântului skandalon, care în utilizarea scripturistică face
aluzie la Hristos însuşi. Iniţial un obstacol fizic, „ceea ce determină pe cineva la un
pas greşit”, deja în Noul Testament cuvântul skandalon a luat un sens moral, „ceea
ce determină pe cineva la păcat”, „ispită”, „provocare”. Nebunul pentru Hristos este
figura „scandaloasă”, atât în sensul modern (şocant, cauzând ultraj), dar şi în acest
sens foarte specific moral.

1.1. Nebunia în limbajul obişnuit
Într-un eseu intitulat „Nebunia, absenţa operei”, Michel Foucault6 îşi propune
o analiză a nebuniei ca discurs literar. Iniţial el încearcă să delimiteze noţiunea de
nebunie de cea de normalitate şi constată că binomul nebunie-normalitate funcţiona
în Evul Mediu fără probleme. Cu alte cuvinte, forma de manifestare „anormală” era
într-o anumită măsură acceptată de societate, ca o reprezentare a adevărului uneori
3. J. Saward, Perfect Fools, Oxford 1980, pp. 31-41.
4. Ivanov, op. cit., pp. 3 sq.
5. J. Haynes Steward, The Clown in Native North America, New York, 1991, p. 72.
6. Michel Foucault, Histoire de la folie à l’âge classique: folie et déraison, Plon, Paris, 1961, pp.
265 sq.
218
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cenzurat de ierarhia statală, religie, cultură.
În antichitate, grecii dădeau atenţie nebunilor ca unor oracole, iar în Evul
Mediu aceştia erau consideraţi ca purtători misterioşi a unor puteri necunoscute.
Nebunii erau asociaţi aşadar parţial cu vrăjitorii, iar în societăţile ţărăneşti, idiotul
satului era un adevărat fetiş al comunităţii7. Unii regi se temeau de ei mai mult decât
de proprii preoţi (Rusia), alţii şi-i luau ca sfetnici pe lângă curtea regală (Occident).
O atitudine total opusă are voievodul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462;
1476), care a adunat într-o casă nebunii, cerşetorii şi handicapaţii din ţară şi i-a ars
de vii, considerându-i drept plăgi sociale, care perturbă bunul mers al vieţii cotidiene.
Părerile epocii asupra unui asemenea tratament erau deci împărţite8.
În continuare, Foucault afirmă că medicina de astăzi caută să domine maladia
mentală asemenea oricărei alte afecţiuni organice. Pentru ea, nebunia e numele
vulgar al maladiilor psihice, iar farmacologia poate da (sau cel puţin încearcă să dea)
o definiţie şi o soluţie fiecărei simptome pishice. În concepţia sa însă patologicul,
odată scos din circuit de medicina avansată, nu poate dispărea. El va fi doar
transformat în „memoria fără vârstă a unui rău dispărut în forma sa de boală, dar
care se încăpăţânează să persiste ca nefericire”.
Nebunia înseamnă pentru umanitate nu doar situaţia iraţională în care se
găsesc unii nefericiţi, iar ritualurile de excludere sau de includere ale nebunului în
societate sunt nu foarte diferite de ritualurile legate de eretici ori vrăjitori. Aşadar
ea nu este doar un fapt al sorţii, ci şi o alegere a omului cu deplină raţiune. Maladia
mentală şi nebunia voită, logosul incorect, se confundau până în secolul al XVII-lea
şi ele sunt diferenţiate numai de omul modern.
Definind nebunia la nivel lingvistic, Foucault consideră că nebunul este cel care
încalcă una (sau mai multe) dintre cele patru legi: cele care privesc codul lingvistic
(greşelile de limbă), cele atinse de o interdicţie de articulare (seria religioasă, sexuală,
magic a cuvintelor blasfemiatorii), enunţurile autorizate de codul lingvistic, dar
cu semnificaţie intolerabilă (enunţurile metaforice) şi în final, ajunge la supunerea
limbajului unui diferit cod lingvistic (limbajul esoteric, încifrat).
În spitale vestite precum Bedlam din Londra, în secolul al XIII-lea, ori
Charenton şi Saint Lazaire erau închişi în secolul al XVII-lea nu doar nebunii în sine,
ci şi libertinii în gândire şi exprimare, heterodocşii, blasfemiatorii, vrăjitorii. Pe lângă
cei care rosteau cuvinte fără semnificaţie (imbecilii, demenţii), sau cei care rosteau
7. Trebuie menţionat faptul că nebunul era deseori considerat cel care poate expune o istorie
cu tâlc, fiind scutit de neplăcerea pedepsei venită din partea celor criticaţi, uneori nobili,
seniori, etc. Un exemplu în acest sens îl constituie le dervé, povestitorul nebun care expune
morala poveştii le Jeu de la Feuillée (Jocul frunzei), o istorie medievală binecunoscută în
Occident. De văzut: Adam de LaHalle, Le jeu de la feuillée Traductions des classiques du
Moyen Âge, Champion, Paris, 1983.
8. Cf. Jacques Le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
p. 414.
219
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cuvinte sacralizate (furioşii, violenţii) erau deci consideraţi dereglaţi mintal şi cei care
puneau în circulaţie semnificaţii interzise (libertinii, încăpăţânaţii).
De la Freud încoace limbajul nebunului nu mai este în medicină un limbaj fără
sens, ci dedesubtul lui se ascunde altceva. Limbajul capătă un caracter esoteric, iar
nebunia este anulată ca situaţie umană. Ea nu mai există ca atare, ci este o formă de
manifestare a unei traume, a unei experienţe primare, ori a unui accident de naştere.
Ca o concluzie, Foucault credea că şi limbajul literar poate fi în sine o formă
de nebunie. Ca şi aceasta, se exprimă prin forme simbolice, esoterice şi apelează la
limbaj sau imagini interzise. Nietzsche, ajuns nebun, proclama în 1887 că el este
Adevărul, iar 60 de ani mai târziu, Raymond Roussel compunea în ajunul sinuciderii
„Cum am scris unele dintre cărţile mele”. În ea nota amestecul dintre nebunia sa şi
procedeele sale de scriere.

1.1.1. Definiţia nebuniei
Pentru a defini ceea ce este deci nebunia, în contrast cu realitatea, vom recurge
la definiţiile unor dicţionare de specialitate. Dicţionarul explicativ al limbii române
notează: „1. Pierdere a judecăţii din cauza unei boli mintale; demenţă, alienaţie mintală.
2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte, de cumpănire; nechibzuinţă, nesocotinţă, prostie.
2.b Neastâmpăr, zburdălnicie. 3. Faptă, vorbă etc. nesocotită, extravagantă, prostie;
faptă de om nebun. 3b. Faptă lipsită de seriozitate; năzbâtie, ghiduşie, ştrengărie,
năzdrăvănie, poznă”. Aşadar, nebunia este reprezentată şi aici prin latura ei iraţională,
dar şi cea raţională, premeditată. Originalitatea limbii române este aceea că „nebun”
provine din particula „bun” la care se adaugă afixul privativ „ne”. Prin urmare în
limbajul românesc, cel puţin la nivel etimologic, nebunul este considerat cel lipsit de
bunătate, dar pe de altă parte, incapabil.
Dicţionarul Merriam-Webster defineşte nebunia (the folly)9 drept lipsă de logică,
dar şi contradicţia bunului simţ, precum şi prostie, lipsă de inteligenţă, iar dicţionarul
francez Larousse, înţelege prin la folie10 aceeaşi ambivalenţă structurală: iraţionalitate
– araţionalitate, ori acţiune, gândire excesivă. Das Wörterbuch der deutschen Sprache

9. Dicţionarul Merriam-Webster: „1 lack of good sense or judgment […]; Synonyms:
absurdity, asininity, balminess, brainlessness, craziness, daftness, fatuity, folly, inanity, insanity,
lunacy, madness, […]; Related Words: idiocy, imbecility, stupidity; fallacy, irrationality,
unreasonableness; laughableness, ludicrousness, ridiculousness; Near Antonyms: logicalness,
rationality, reasonableness, validity […]; 2 language, behavior, or ideas that are absurd and
contrary to good sense […] — see nonsense; 3 the quality or state of lacking intelligence or
quickness of mind […] — see stupidity”.
10. Dicţionarul Larousse: “1. Dérèglement mental, démence: Sombrer dans la folie; 2 Manque de
jugement: Vous n’aurez pas la folie de démissionner maintenant; 3 Idée, parole, action déraisonnables,
insensées: Des folies de jeunesse. Dire des folies; 4 Dépense excessive, inconsidérée: Vous avez fait une
folie en nous offrant ceci; 5 Engouement, passion, vif penchant pour quelque chose: Sa folie du jeu le
perdra; 6 Nom donné, au XVe s., aux petites pièces de vers appelées depuis épigrammes”.
220
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

des 20. Jahrhundert defineşte die Torheit11 ca lipsă de raţiune, acţiune necugetată. Şi
fiindcă limba germană foloseşte doi termeni pentru ceea ce se descrie în româneşte
prin nebunie, Johann August Eberhards-Synonymisches Handwörterbuch der deutschen
Sprache (1910) defineşte Narrheit, termenul mai apropiat noţiunii de nebunie sacră, în
termeni similari cu precedentul12, accentuând deosebirea între Geck, nebunul în sensul
de ignorant, dar şi arogant, de Narr, nebunul pur şi simplu.
În citarea acestor dicţionare moderne am urmărit aflarea înţelesului noţiunii
de nebunie în limbajul actual. Concluzia generală este aceea că, noţiunea este
interpretată în limbile moderne atât ca o privare de la normalitatea raţională, dar
şi ca o privare de la normalitatea moravurilor. Abia pe locul al treilea vine sensul de
incultură, de lipsa unei educaţii conform normei. Toate aceste definiţii ne vor ajuta în
înţelegerea nebuniei în teologie, drept, medicină, psihologie, din antichitate şi până
azi. Desigur, separaţia nebuniei pe domenii nu apare decât în epoca modernă, aceste
domenii interferând de-a lungul timpului, ca şi înţelesurile nebuniei.
De cele mai multe ori omul obişnuit este tentat să asimileze nebunia cu o boală
mentală, iar pe nebun cu o persoană care are probleme psihice majore. Termenul
„nebunie” are astăzi puternice conotaţii peiorative şi de cele mai multe ori este redus la
câmpul său semantic medical ori ştiinţific. Se poate supune aşadar că nebunia este făcută
posibilă de un accident mental, însă nu poate fi redusă numai la atât. Conceptul însuşi este
mult mai larg decât cel dat de înţelesul medical sau de descrierea bolilor în zilele noastre,
iar începuturile sale sunt date de scrierile antice greceşti şi latine, dar şi ebraice, etc.

1.1.2. Sensul grecesc antic al noţiunii de nebunie
a. În literatură şi filosofie
În antichitate nebunia se regăseşte ca motiv al miturilor fondatoare greceşti.
Platon în dialogul Phaidros distinge între două specii de nebunie13, anume: cea
care vine de la oameni (παθη) şi cea care vine de la zei (μανια). Cea de-a doua se
recunoaşte după cele patru atribute, anume mania poetică, cea mistică, cea de
11. Das Wörterbuch der deutschen Sprache des 20. Jahrhundert: „Unvernunft, Dummheit; a) /
ohne Pl./ eine unbegreifliche, unglaubliche T.; die T. der Jugend; aus lauter T. verübte er diesen
Streich; zu spät sah er seine T. ein; /sprichw./ Alter schützt vor T. Nicht; b) unvernünftige,
dumme Handlung...“.
12. Johann August Eberhards-Synonymisches Handwörterbuch der deutschen Sprache (1910):
„Torheit, Dummheit;  a) /ohne Pl./: meine mit Narrheit verbundene Treuherzigkeit G. Hauptm.
4,256; Liebhabereien, denen er bis zur Narrheit frönte: es waren die Katzen und die Blumen
Th. Mann 3,151 (Joseph); b) törichte, dumme Handlung: wieso der junge Mensch auf solche
Narrheiten verfällt Nabl Ortliebsche Frauen 211; so hatte er doch in seinem Leben so viele
Narrheiten und Übereilungen begangen Stifter 1,174“ „Es gibt mehrere Arten von Narren (ahd.
der narro, mhd. der narre, Verrückter, Widersinniger); der Geck (d. i. alberner, possenhafter
Mensch, aus dem Mittel- und Niederdeutschen ins Hochdeutsche übergegangen) ist aber ein
eingebildeter, selbstgefälliger Narr...”.
13. Platon, Phaidros 244 c-d.
221
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

inspiraţie divinatorie (mantica) şi cea erotică14. Deşi nu agreează foarte mult noul tip
de nebunie, cunoscut în Grecia o dată cu pătrunderea cultelor dionisiace15, totuşi în
cele din urmă pare să o accepte ca fiind de origine divină16, însă o depreciază puternic
pe cea naturală, urmare a unui exces de pasiune umană sau ca rezultat al ignoranţei17.
Eroarea divină (ατη, atē) apare menţionată pentru prima dată în Iliada şi
Odiseea. Penelopa îi spune mamei, Euricleea, că un zeu i-a tulburat raţiunea, a indus-o
în eroare18, Hector le cere zeilor să nu îi tulbure judecata19, iar Agamemnon acuză pe
zei că îi tulbură pe oameni20. Aici este vorba de o pierdere temporară a simţurilor, o
„ieşire din minţi”, pe care zeii o aplică oamenilor ca o pedeapsă, însă mai mult ca pe
o umilire a lor21. După „revenirea în fire”, omul e capabil să evalueze faptele comise
în perioada pierderii simţurilor. Atē este personificată de o fiică a lui Zeus, care îl
poate influenţa chiar şi pe el, de aceea este alungată din Olimp, nemaiservind puterea
divină. Omul desigur nu i se poate sustrage, efectul ei fiind ca o urmare implacabilă
a soartei: „Ce aş fi putut face?” se întreabă Agamemnon, potrivit epopeii homerice22.
Alt termen asociat mai mult sau mai puţin cu nebunia apare în tragediile lui
Euripide: hybris (υβρις) este mândria omenească dusă la extremă, în încercarea de
a se delimita de zeu şi de puterea lui. Omul vede pe zeu ca nedrept, iar acţiunea
acestuia asupra destinului omenesc este şi ea nedreaptă şi rea23.
În poemele homerice nu apare niciodată termenul de nebunie divină, μανία,
ci doar atē, nebunia cunoscută în tragedie. Doar Dionysos e numit μαινομενος,
„nebunul”24 de la verbul μαινω (a fi nebun), acest atribut nefiind legat de vreo boală,
ci de nebunia extatică, cauzată de inspiraţia divină. Zeul, probabil de origine tracă25,
este pentru Homer inovatorul în materie religioasă, necunoscutul, străinul (ξενος).
La Filon, mania este „posesiune sau delir de origine divină, după cum dovedeşte rasa

14. Euripide, Bacantele, 483-484.
15. Platon, Legile II, 672, b 2-7.
16. Platon, Phaidros 245 b, 252 d.
17. Platon, Timaios, v. 85.
18. Homer, Odiseea 23, vers 11.
19. Homer, Iliada 12, vers 234.
20. Homer, Iliada 19, 87 şi 12, 242.
21. Frederic le Gal, op. cit., p. 33.
22. Homer, Iliada 19, 90.
23. Printre victimele nebuniei trimise de zei se numără Herakles (Herakles, v. 950 sq.), Oreste
(Oreste, v. 227), Medeea (Medeea, v. 1280-85), Penteu (Bacantele, v. 636, 787, 1090-95). O
analiză detaliată asupra sensului nebuniei în operele lui Euripide, în studiul lui Radke Gyburg,
Tragik und Metatragik : Euripides’ Bakchen und die moderne Literaturwissenschaft, de Gruyter,
Berlin, 2003, pp. 79-95.
24. Homer, Iliada 6, 130.
25. E. Rohde, Psyche, Paris, Ed. Payot, 1952, p. 10. Dionysos este şi zeul teatrului în antichitate,
dar şi al mascaradei, simbolul iluziei, Teatrul are cu totul alt sens în Grecia Antică, „amestecând
ritualul liturgic, graţia lirică, tentativa de explicare teologică”, cf. F. le Gal, op. cit., p 55.
222
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

profetică”26. Un precursor al nebunilor în sensul creştin este Socrate, care prin ironia şi
inteligenţa sa mânuieşte cuvintele în slujba aflării adevărului, metode uneori asociate
cu aliura bufonului şi jonglerului, pe care filosoful atenian le afişa. Socrate găseşte
plăcere în persiflarea atenienilor, care la rândul lor îl provoacă până la nebunie.
Însăşi apărarea adevărului până la moartea sa celebră este o dovadă a „nebuniei” sale
înţelepte27.

b. În medicină
Operele antice de psihiatrie, referindu-se la nebunie, descriu evoluţia
conceptului în istorie28. Părintele psihiatriei este considerat Hipocrate (sec. V î. Hr.),
în timp ce contribuţiile lui Socrate, Platon ori Aristotel în domeniu sunt reduse la
aspectul filosofic29. Nu trebuie însă uitat că pentru antici medicina ca ştiinţă şi filosofia,
eventual teologia nu apăreau ca domenii separate, care pot explica un fenomen de
pe poziţii divergente. Pentru Aristotel, ca şi pentru Hipocrate, nebunia (mania, lat.
furor) se datorează excesului de bilă neagră, deci unei disfuncţionalităţi umane. El
localizează delirul la nivelul unei dereglări la nivelul creierului, care constă tot într-un
dezechilibru al umorilor (sângele, flegma, bila galbenă şi bila neagră, corespondente
ale celor 4 elemente, apa, pământul, focul şi aerul). Astfel maladia mentală constă
într-un exces de flegmă şi bilă la nivelul creierului30. Faţă de această boală psihică el
are o atitudine strict naturalistă31. În timp ce Hipocrate tinde să „naturalizeze” bolile
psihice, Chrisip, un stoic monist prin excelenţă, refuză să accepte că mania este o
boală psihică32. Aristotel explică mania bacantelor tot printr-un exces de bilă neagră,
chiar dacă el are drept cauză pe zei33.
De la un sens juridic, aproape dogmatic, Claudiu Galenos (220-130 î. Hr.)
defineşte nebunia ca o boală „psihică” (= a psyche-ului) în categoria tuturor celorlalte
boli cronice, dar care se manifestă fără febră la nivel somatic, în timp ce Caelius
Aurelianus (a cărui datare e greu de stabilit, între secolele V şi II î. Hr.) nu se ocupă
de cauzele bolii şi neagă distincţia dintre boli somatice şi boli psihice, toate acestea
26. Filon, Qui rerum divinarum heres sit („Cine este moştenitorul celor dumnezeieşti”), v. 249
(comentariu la Geneză 15,12, în Deux traités de Philon, ed. rééd. V. Scheil, Paris, Leroux, 1893)
27. Le Gal, op. cit., p. 75.
28. J. Thuillier, La folie, histoire et dictionnaire, Paris, Robert Laffont, 1996, J. Postel şi C.
Quetel, Nouvelle histoire de la psychiatrie, Privat, Toulouse, 1983, M. Ristich de Groothe, La
folie a travers les siecles, Robert Laffont, Paris, 1967, F. G. Alexander şi S. T. Selesnick, History
of psichiatry, Harper and Row,New York, 1966..
29. Risrich de Groothe, op. cit., p. 27.
30. Hipocrate, Oeuvres completes vol. 2,3: La maladie sacrée, texte établi et trad. par Jacques
Jouanna, Les Belles Lettres, Paris, 2003, cap. 14, v. 387-389. vezi şi le Gal, op. cit., pp. 94-95.
31. Hipocrate, Oeuvres completes vol. 10,2: Maladies II, texte établi et trad. par Jacques Jouanna,
Les Belles Lettres, Paris, 1983, cap. 72, 2, p. 212.
32. Émile Bréhier, Chrysippe et l’ancien stoicisme, ed. a II-a, PUF, Paris, 1952, p. 200.
33. Aristotel, Probleme 30, II, 325-326, Heinemann, London, 1994.
223
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

rezidând în trup34.
Cels, tributar concepţiei că nebunia poate fi cauzată şi de factori supranaturali,
defineşte trei tipuri ale acesteia: una care compromite viaţa, a doua, care atacă un
anume tip specific de oameni, iar cea de-a treia pe unii îi alienează, pe alţii îi face să
spună aberaţii35.

1.1.3. Sensul latin al noţiunii de nebunie
Corespondentul latin al termenului de nebun, anume follis, desemna iniţial un
balon plin cu aer. Prin extensie metaforică, nebunul este cel plin de ifose, cel orgolios.
În traducerea Vulgata termenul lipseşte, aici fiind de găsit doar stultus, stultita, egale
cu rudis, grosier, stolidus, greu, prostesc, fatuus, fad şi insipiens, cel care nu posedă
înţelepciunea, care fără să fie sinonime totale ale termenului nebun, definesc sfera
semantică a acestuia.
Nebunia însăşi e tratată pe mai multe grade, ca de pildă ca amens, debilitatea
însăşi ca slăbiciune spirituală, demens, pierderea raţiunii şi innocens, inofensivitate,
credulitate. Tot în legătură cu aceasta mai există termenul alienare, anormalitatea,
apartenenţa la altceva, la un altul, alius. Nebun poate fi străinul, cel altfel în
comportament, cu alte valori, om prin excelenţă cu caracter ambivalent. Nebunia
e definită drept pierderea raţiunii, ca urmare a unei absenţe a ceva sau din contra, a
unui exces. Aceasta face ca lumea nebunului să fie una inversată, în care valorile sunt
relativizate şi invers, non-valorile considerate drept bunul cel mai de preţ36.
Mania capătă la Roma conotaţii juridice, acest lucru petrecându-se şi datorită
faptului că romanii nu concepeau relaţia dintre om şi zeu drept una de veneraţie,
prietenie, ci una contractuală, iar cultul era o responsabilitate fondată pe drept37.
Aşa se face că Cicero, traducând termenii greceşti ai nebuniei în Tusculanele sale,
le dă un sens nou, potrivit cu propriul mod de gândire. Astfel, παθη devine morbos
sau perturbatione38, iar μανία devine insania39, boală care rezidă în ignoranţă. În
fine, furor traduce grecescul μελαγχονια, melancolia. Cei înţelepţi nu au cum să fie
nebuni, pentru că spiritul lor e sănătos; în schimb, ignoranţii, al căror spirit suferă,
au de îndurat şi trupeşte. Lipsindu-le inteligenţa (mentis), ei sunt consideraţi drept
nebuni amenti, dementi. Cei afectaţi de furor, adică cei furiosi, nu sunt conştienţi de

34. Le Gal, op. cit., pp. 96-97.
35. Cels, De medicina III, 18, 1-6. fragment tradus în articolul: Jackie Pigeaus, La réflexion
de Celse sur la folie, în (ed.) Guy Sabbah şi Philippe Mudry, La médecine de Celse: aspects
historiques, scientifiques et littéraires, Publications de l’Université de Saint-Étienne, 1994, pp.
257-280.
36. Frederic le Gal, La folie saine et sauve, p. 25.
37. A. De Bovis, La sagesse de Seneque, Aubier, Paris, 1948, p. 10.
38. Ciceron, Tusculanae Quaestiones 3,4,7 (Ciceron, Les Tusculanes, Texte établ. par Georges
Fohlen et trad. par Jules Humbert, Les Belles Lettres, Paris, 1931).
39. Ciceron, Tusculanae Quaestiones 3,4,11.
224
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

faptele lor, dar aceasta nu mai este cauzată de ignoranţă.
Livre de Sidrac, o enciclopedie scrisă sub forma tradiţională de dialog pe la sfârşitul
secolului al XIII-lea, preia cele două tipuri de nebunie descrise de Cicero, anume cea
care aduce durere persoanei afectate înseşi, adică maladia trupească, respectiv nebunia
care provoacă suferinţe celor din jur, o stare ce se referă la suflet, nebunia văzută ca
păcat40. Planul etic şi patologic interferează prin urmare, fiind imposibilă o separare
exclusivă a lor. Întreg Evul Mediu a preluat această înţelegere duală: medicina asocia
nebunia cu un dezechilibru dintre entităţile „nosografice”, iar corpul era văzut ca şi
în antichitatea greacă, divizat între cele 3 celulae ale creierului, care irigă corpul cu
diferite fluide, cele 4 umori. Excesul de umoare păcătoasă (bila verde şi neagră) ducea
la nebunie care putea fi de 2 feluri: exprimată printr-o pasivitate vecină cu moartea,
omul fiind incapabil să se mişte, ori din contra, printr-o stare hiperactivă, asociată cu
o serie de gesticulaţii lipsite de sens41. Discursul medical foloseşte aproape exclusiv
termenul furor, însă nu se referă la el în sine, cât mai ales un înţeles mai larg, care preia
semnificaţia întregii serii de termeni teologici, însă într-o formulă pozitivă: frenesis,
mania, melancolia, lethargia, lexicul tehnic fiind o traducere a celui origine greacă42.
Termenul furor, care corespunde grecescului mania, nu s-a impus însă în terminologia
medicală ulterioară. În dreptul medieval însă, un ansamblu de partiţii binare, formulat
potrivit interdicţiilor de capacitate-incapacitate în a purta o acţiune în justiţie, nebunul
(numit aici furiosus) este integrat în grupul celor incapabili, fiind o specie negativă,
defectivă. Privat de raţiune şi de dreptul la cuvânt, el nu are nici responsabilitate43.
Discursul teologic, care accentuează perspectiva morală a fenomenului
(insania), este unul aproape exclusiv în formă negativă. Nebunul e ne-înţeleptul,
insipiens, cel care ignoră pe Dumnezeu, iar nebunia este privarea de raţiune: in-sania,
in-sipientia, de-sipientia, a-mentia, de-mentia. Pe lângă acestea se adaugă stultitia
(prostia) şi fatuitas (simplitatea, prostia). Teologia reduce aspectul pozitiv al nebuniei
doar la interpretarea textului paulin de la 1 Corinteni, adică „nebunia” pentru Hristos
în contrast cu „înţelepciunea lumii”, în restul cazurilor ea fiind privită cu suspiciune.
Există o tradiţie biblică referitoare la nebuni, derivată în special din menţionarea lor
în Psalmi, Evanghelii şi mai ales în cartea Proverbelor, de cele mai multe ori în opoziţie

40. Jean Marie Fritz, Le discours du fou au Moyen Âge: XIIe - XIIIe siècles; étude comparée des
discours littéraire, médical, juridique et théologique de la folie, Presse Universitaire de France,
Paris, 1992, p. 6.
41. Ibidem, p. 372.
42. Dacă „furioşii” şi „freneticii” erau consideraţi deseori drept bolnavi, faţă de care se
încerca o oarecare îngrijire, ori mai degrabă o claustrare în spitale speciale, printre care se află
celebrul „Bethleem” sau „Bedlam” din Londra secolului al XIII-lea, „melancolicii”, consideraţi
dezechilibraţi din punct de vedere fiziologic, erau consideraţi a avea mai degrabă nevoie de
preot decât de medic. Cf. Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval, p. 414.
43. Legea celor 12 Table, Tabla V, legea 7 (Das Zwölftafelgesetz, hrsg., übers. und kommentiert
von Dieter Flach, Wissenschaftliche Buchges., Darmstadt, 2004).
225
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cu figura înţeleptului. Comentatorii vor face o diferenţă între nebunii „naturali” şi cei
„artificali”, închipuiţi. Cei „naturali” erau văzuţi mai degrabă drept oameni simpli,
inocenţi, după modelul „nebuniei pentru Hristos” descrisă la 1 Corinteni 4,10.
În contrast, nebunii artificiali, mimii sau comedianţii, fac aceasta pentru a amuza
lumea. În acest context, uneori fac glume prin care vor să spună adevărul, vorbind
în numele celor cărora le-ar fi fost frică să spună adevărul direct. Beda Venerabilul
(673-735) face distincţie între două categorii de nebuni, stultus, cel simplu, care nu
cunoaşte tainele înţelepciunii, numit uneori simplex şi care poate ajunge înţelept prin
învăţătură, respectiv cel care e mim sau actor, (acelaşi nebun artificial de mai sus)
exponentul imoralităţii prin excelenţă şi al ereziei, periculos pentru că poate atrage
şi pe alţii să fie ca el şi care e supus pedepsei veşnice44. Mai târziu, acest aspect al
nebunului „artificial” începe să fie îndeosebi tratat. Paterius interpretează nebunia
lui Iov la moartea copiilor săi, drept o taină ce întrece înţelepciunea oamenilor45. În
schimb, la extrema cealaltă, nebunul e asociat de Honorius cu diavolul, care plin de
mândria de sine, este de fapt ignorantul prin excelenţă, prin cugetarea lui greşită,
malefică46.

44. Beda Venerabilul, In Proverbia Salomonis, allegoricae interpretationis fragmenta, in antique
codice Reperta, în Migne, PL 91, col. 1053 b.
45. Paterius, De Testimoniis in Proverbia, în Migne, PL 79, col. 902 B-D.
46. Honorius Augustodunensis, Quaestiones et ad easdem Responsiones in duos Salomonis
Libros Proverbia et Ecclesiasten, în Migne, PL 172, col. 329 A.
226
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

227
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

W. Shakespeare în viziunea lui V.A. Urechia
Discurs la o aniversare academică
Letiția Buruiană, bibliotecar
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 120); e-mail: letitia_buruiană@yahoo.fr

Introducere
Tipărit acum 150 de ani, în Anuarul General editat de Ministerul Instrucțiunii
Publice și al Cultelor, când Vasile Alexandrescu Urechia, stabilit la București, deținea
funcția de director general (din 31 iulie 1864), discursul1 cărturarului despre William
Shakespeare a fost ținut în urmă cu doi ani anterior datei publicării, cu prilejul
aniversării a 300 de ani de la nașterea scriitorului englez, la Universitatea din Iași. În
acea perioadă, Urechia, la vârsta de 30 de ani (1864), era președinte al Comitetului
de Inspecțiune a Școalelor din Iași (din 1863) și, totodată, așa cum reiese și din
invitația reprodusă în Anuar, era profesor de „literatură modernă”. De fapt, biografii
consemnează că a fost profesor la Catedra de Istoria Românilor și Literatura Română
de la Facultatea de Litere a Universității din București între 31 iulie 1864 - 1901.
Din invitația la programul aniversar, care poartă semnătura lui T.L. Maiorescu, rector
al Universității ieșene, reiese că discursul lui V.A. Urechia a fost unicul demers al
serbării academice prin care instituția se dovedește „solidare în interesele de sciinție
și arte cu colegele ei din Europa occidentale”.2
În aceeași zi a fost trimisă și o depeșă către Lordul Palmerston, Rectorul
Universității din Oxford, prin care era anunțat evenimentul, precum și prezența
Consulului Angliei. Depeșa reprodusă în Anuar, în anexa consecutivă discursului,
este tipărită pe două coloane în limbile română și franceză, purtând semnătura „Le
Recteur de L’Université Iassy, Maiorescu”.3
Pare surprinzător faptul că istoricul și politicianul Urechia, binecunoscut
pentru preferințele sale culturale și relaționale îndreptate către țările latine, s-a
aplecat și asupra literaturii anglo-saxone. Însă biografia sa înregistrează chiar și o
participare la Congresul de Literatură de la Londra, în 1879. Discursul său înșiruie
nume precum Ben Jonson - contemporanul lui Shakespeare, Forbes, Green și alții
– ca detractori.
Constituită cu pasiune de bibliofil, biblioteca personală a ilustrului cărturar
conține foarte puțini autori englezi. În donația inițială pentru fondarea bibliotecii
publice de la Galați, întâlnim însă două volume de William Shakespeare, tipărite în
1. Discurs în onoarea aniversară de 300 ani a nașterii lui Schakespeare[sic] ținut de V.A.
Urechia, în 1864 aprilie 11/23 aprilie. În: Anuarulũ Generale alũ Instructiunei Publice din
Romania pe anulũ scolarũ 1863-4, Bucuresci: Imprimeria statului,1866, p. 197-207.
2. Ibidem, p. 197.
3. Ibidem, p. 207.
228
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

1844 și 1848, în alfabet de tranziție. Este vorba de un coligat (1848) care conține o
biografie și tragediile Romeo și Julieta și Otello, în traducerea „slobodă” a lui Toma
Bagdat4. Al doilea titlu (1844), Julie Cesar: Tragedie în cinci acte5, este tradus de
căpitanul S. Stoica. Ambele sunt menționate și au numerotare de Catalog Urechia6,
ceea ce întărește ipoteza că profesorul universitar a avut acces cel puțin la operele mai
sus menționate. A stabili cu certitudine data achiziției titlurilor mai sus menționate
este dificil întrucât, așa cum remarcă Nedelcu Oprea în monografia Bibliotecii, „V.A.
Urechia a practicat sporadic marcarea cărților cu însemne de proprietate, semnătură
sau ex libris, cu sau fără localizare și datare”7. Singurul indiciu despre apartenența
cărților respective sunt numerele de inventar, care se regăsesc și în listele pe titluri ale
donației inițiale.
Discursul este structurat în două părți, precedate de o scurtă introducere, în
care autorul se înfățișează cu modestie în fața auditoriului, dar cu o mare admirație
față de scriitorul aniversat pe care-l consideră, evident, un mare geniu: „Aci în
regiunele înalte ale geniului, tace vocea individului și în locu-i e omenirea care cîntă
imne gloriei și eternităței”8.
Prima parte, intitulată „Mijlocul social”, redă contextul istoric și biografic,
iar partea a doua reprezintă o analiză critică a dramaturgiei shakespiriene. Nu sunt
indicate sursele documentare utilizate decât pe alocuri, însă din comparația biografiei
lui Shakespeare inclusă de Toma A. Bagdat9 în volumul de traduceri de la 184810,
cu prima parte a discursului lui Shakespeare rezultă că Urechia a utilizat-o pentru
ca referință. În partea a doua, profesorul universitar dă dovadă de stăpânire a unor
cunoștințe de istorie și teorie literară, precum și de estetică a artei. Nume precum J.W.
Goethe, J.P. Ekerman, V. Hugo, H. Taine sunt teoreticieni citați frecvent de Urechia
extinzând teritoriu de interpretare pe mai multe arii, de la tragediile grecești, la cele
medievale și renascentiste, de la dramaturgie până la dialogul artelor. Interpretarea
este pe alocuri tributară concepțiilor moralizante ale epocii.
4. Shakespeare, William. Biografia lui Viliam G. Secspir dupe Le Fourneur urmată de Romeo
cu Jullieta și Otello. Tragedii în câte cinci acte compuse de Viliam Ghiuilom Secspir. Traduse
slobod de Toma Alecsandru Bagdat. București, Tipografia I. Copainig, 1848. 2+204 p. Coligat:
Shakespeare, W. Otello. București, 1848.
5. Shakespeare, William. Julie Cesar. Tragedie în cinci acte de William Shakespeare. Tradusă de
căpitanul S. Stoica. București, Tipografia I. Eliade, 1844. 4+167 p.
6. Catalogul General al Cărților, Manuscriselor și hărților aflate la 1890, octombrie 1, în această
bibliotecă..., Biblioteca V.A. Urehia din Galați, Bucuresci: Tipografia Curții Regale F. Gobl Fii,
1890.
7. Oprea, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galați: Monografie, Galați, 2006, vol I. pp.
336; 338.
8. Discurs în onoarea aniversară ...Loc. cit., p. 198.
9. Toma Bagdat, (1824 – 10.03.1887), traducător al pieselor Romeo și Julieta și Othello, de W.
Shakespeare, după versiunea franceză a lui Le Fourneur. Aceste versiuni în lb. română au fost
folosite de M. Millo în reprezentațiile trupei sale; v. Dicționarul literaturii române de la origini
până la 1900. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979, p. 71.
10. Shakespeare, William. Biografia lui Viliam G. Secspir ... Loc.cit.
229
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Remarcăm, de asemenea, stilul retoric al epocii, condus de V.A. Urechia cu
lejeritate între nuclee teoretice consistente și pasaje lejere, declamative și uneori
redundante, acestea din urmă fiind destinate probabil relaxării auditoriului, fapt taxat
mai târziu de T. Maiorescu cu eticheta „beția de cuvinte”.
Tipărit într-o perioadă marcată de lupta dintre etimologism și fonetism,
situată în relativă proximitate în raport cu trecerea la alfabetul latin (oficializată în
1860), textul discursului, ca de altfel al întregului anuar, are unele particularități și
inconsecvențe pe care le-am păstrat la transcrierea discursului, cu excepția unor
modificări operate pentru o mai bună lizibilitate, precum: eliminarea unor semne
diacritice la vocalele finale, care nu se mai utilizează astăzi, de exemplu eliminarea
lui ü (literă finală, mută sau citită); ƒevitarea elidării prin apostrof; înlocuirea lui ĭ
semivocalic cu i; înlocuirea unor caractere fonetice care nu se mai utilizează în limba
română contemporană: ea în loc de é (é se pronunţa ca diftongul ea), ƒ oa în loc de ó
(ó se pronunţa ca diftongul oa), ƒ z sau j în loc de ḑ (se citea z, j sau dz), ƒ e în loc ă
(care se pronunța e în unele situații), â în loc de ê (se folosea ca â).
Constatăm inconsecvența redării unor grupuri de litere sub aspect fonetic,
precum și dubla ortografiere a numelui scriitorului englez: Schakespeare/Shakespeare,
aspecte reproduse întocmai.
Reactualizat la un nou ceas aniversar, sperăm ca fragmentul de discurs reprodus
în continuare să trezească interesul lingviștilor, biografilor lui V.A. Urechia, precum
și cercetătorilor din diverse domenii și, totodată, să aducă un plus de recunoaștere
acestui mare contributor la făurirea temeliei culturii moderne românești.

Discurs în onoarea aniversale de 300 ani a nascerii lui Schakespeare[sic!]
ținut de V.A. Urechia, în 1864 aprilie 11/23

II.

După ce văzurăm pre om, să cercetăm acum în întinderea modestă ce ne dă
cadrul unui discurs, și pre scriitor.
Ca om, William Schakespeare, văzurăți, a fost omul secolului, a societății sale.
Ca poet dramatic el este tot al secolului său. De aci calități, dar de aci și erorile
sale literare. Căci ni s-a spus de autorități, că nici un geniu literar, ca cel dramatic,
nu este mai dependinte de mersul spiritului și al moravurilor timpului. Racine, ca și
Corneliu are defectele contimporanilor lui.
Dăce Corneliu al francesilor n-a găsit decât o societate dar nu și un moment
literar, adecă o cale națională deschisă tragediei, Corneliu este un contrast ne
esplicabil în fația misterelor și a societăților celor două confrății din secolul al XV-
lea. În locul pieselor de teatru, fără caracter, fără pasiune, fără moravuri, fără stil, fără
asemănare cu viața, Corneliu a dat opere care se aibă aceste calități, și deaca Corneliu
n-a dat totdeauna viața operelor seale, este sciut singur de la sine, că tragedia ”este

230
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

reprezentarea unei acțiuni importante unde figurează persoane ilustre animate de
pasiune, a căror lupte trebue să producă un evenement funest”.
Shakespeare a fost, din punctul de vedere al ceea ce numirăm moment social,
mai fericit decât Corneliu: El a fost, nu singurul reprezentant al unei epoci literare
dramatice, ci suma, culminanta al acestei literaturi, care avea mari reprezentanți
în Beaumont, Fletcher, Maningher, Ben Jonson „O mare parte a geniului lui,
Schakespeare o datoresce puterei fecundante a aerului viguros al secolului său,” zice
Goethe.
Totuși Schakespeare este alianța cea mai miraculoasă între clasicitate și
revoluțiunea modernă a gustului... Shakespeare scia pucin latinesce și mai pucin
Grecesce; el datoresce acest merit încercărilor în tragedia clasică ale lui Sackville care
făcuse pre Goroduc. Deaca de la acesta, William Schakespeare a luat arta veche, de la
Beaumont și alții s-a-nvățat cum se poate urca pe scenă veritatea umană.
Ben Jonson, în clasicitate, întrevedea pre omul așa cum trebue se fie, ca și
catolicul Calderon, ca și Racine al francesilor. Shakespeare neputând ceti în altă
carte decât a naturii, a întrevedzut pre oameni numai cum sunt. Constatăm numai
faptul fără a ne pronuncia pentru unul de ambele procedări. Constatăm numai, că
după idealul posibilul al scoalei francese, arte cu toate opurile lui Volter [sic], ș-a
transportat în Anglia limitele, și a reprodus idealul realităței. Sunt mai multe lucruri,
zice Shakespeare, în ceri și pe pământ, decât ce visează filosofia nostră.
Cont ecsact, Shakespeare, datoresce mult autorilor dramatici contimporani
și naintașii sei. Ei sunt pentru geniul, pentru revoluțiunea lui Schakespeare ceea ce
fură mai apoi enciclopediști pentru revoluțiunea de la 1789. Astfel Schakespeare este
espresiunea perfectă a timpului seu.
Va se zică aceste că Schakespeare nu are originalitatea sea? Ceea ce el nu
datoresce nimărui decât geniul seu, este crearea a unei lumi de omeni în care cei de
pe urmă din muritori, care vor citi teatrul seu, vor recunoșce frați și amici.
Ceea ce nu datoresce decât geniului seu, este că n-a lăsat, cum zice Goethe, nici
o singură situațiune a vieței umane ne depinsă și neesprimată, și încă cu ce facilitate,
cu ce libertate!... (pag. 229 Ekerman T.I.).
Shakespeare a ajuns, prin geniul seu, la punctul acel înalt în care rar omu
ajunge, punctul când avem consciinția sintimintelor și a cugetărilor nostre, când
avem consciinția și prin ea strebatem sufletul altuea.
Nime ca Shakespeare n-a strebătut lumea cu mintea, mulțiemita lui lumea
devine pentru noi deplin transparentă, devenim, zice poetul de la Veimar „de odată
confidenții virtuței și ai viciului, ai mărirei și ai micșiurătăței, ai nobelței, ai crimelui
dv, și aceasta prin mijlocele cele mai simple.
De esplicarea acestor mijloce sunt legate cele mai grave și mai ardue cestiuni
relative la artea dramatică: ne respectul unităților, cel puțin al unităței de loc și timp,
amestecul comicului cu tragicul, amestecul sublimului seu măcar al frumosului cu
trivialul, machina miraculoasă dramatică etc., și mai presus de tote determinarea
frumosului și a sublimului în artea dramatică.

231
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

D-voastră înțelegeți că noi se nu ne permitem se nu putem aborda astăzi
asemine întrebări de soluțiuni grele, obositoare și care, cel puțin spre a se resolve, ar
cere ca lumea se fie ajuns deja la acea literatură universală pe care o întrevezu geniul
autorelui Faust când e espres dorinția la francezi, germani și Englezi se nu se socotă
infailibili în teoriile lor estetice, ci să se corigă mutualminte.
Se ne mulțumim a constata aci un factu:
Deca alte merite nu s-ar cunoște operilor lui Shakespeare de cât acela de a fi pus
în desbaterea lumiei atâtea întrebări, încă aceasta ar fi fost d-ajuns ca să arete lumei
importanția acelor opere. Este constat că și operile, ca relegele cele mari a produs scoli.
Căți comentători și căte lupte pentru Omer...Câte sute de mii de volume nu ne arată
esegeza unei singuri opere, la evrei, biblia! Când omenirea întregă, în decursul seclilor
se încerca a descifra o operă. O fiți siguri, este aceea o operă care va trăi cât și omenirea.
Și așa a fost cu operile lui Shakespeare.
Încă din cei d-întei ani al a avut admiratorii și detractorii sei. Iată Forbes carele
va zice că Schakespeare n-avea nici talent tragic, nici talentul comic.
Iată Iohnson carele va adauge că ”tragedia lui este productul industriei și
comedia sea productul instinctului. Vine Green care-l numesce plagiatore, copist al
lui Eschyle, Bocacio, Bandillo, Holinsched, Belleforest, Robert de Glocester, Robert-
Wace etc. etc. Acesta va spune că King Lear este în Truecronicle of King Leir; că Hamlet
e strein lui, că Otello nu este de el. Rimer în 1693 scrie contra poesiei lui Thabs, în
care nu vede de cât desordine, confusiune, tintamare, galimatias.
Lord Strates-bury, Mistres Lenoix, Pope, în 1725... până și francesul
Marmontel, până și germanul critic Bentam (1680) îngrămădesc acusări peste acusări
asupra lui Schakespeare, el e plin, dupe ei, de jocuri de cuvinte, de calambururi, de
neverosimilități, de absurdități, de copilării, banalități, înflături, emfase, pathos,
afectare în idei, în stil; este subtile nemorale, își face din slut un ideal etc. etc.
Departe de noi cugetul de a ne pune, pigmei neînsemnați, alături cu acești
detractori ai geniului. Pentru o sută, două sute de detractori ca Shakespeare are o
lume care-l admiră.
Facie cu Ionson care critică, este Ben-Ionson, Molierul englez, carele a plâns
pe Shakespeare în duioase și sublime versuri, ca aceste: „În comparațiune cu tot ce
insolenta Grecia și ânganfata Roma a produs, s-au a eșit din a lor cenușe triumfă
Britania mea. Tu ai se arăți unul căruia toate scenele Europei datoresc omage!...Artei
tale, dragul meu Schakespeare, se cade o bucurie aparte și toate masele își deteră
prinoasele.” Nu, noi nu suntem detractori când zicem că Schakespeare n-a respectat
unitatea de timp și de loc.
Dumnezeul meu! o mărturisesc, de și mare admirator al unităților acestora, eu
nu pot face o acusare celor cari le violează, când violarea lor se face ca la Schakespeare,
în interesul chiarităței mai mari a piesei. Un anachronism a dat cea mai frumoasă
carte a Eneidei și Cid al francezilor nu sciu deacă nu ar păcătui în privința unităței
timpului, tocmai prin escesul a prea mare respect al acestei unități. Litera omoară
spiritul legei. Noi Românii scim aceasta și din alte ordine de fapte!

232
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Pănă și cu amestecul, cu contrastele în tragedie, de mișcări tragice și esplosiuni
comice, mai la urmă ne am putea cu cât-va împăca. Shakespeare este superiore în
artea aceasta pre care a învățat-o de la natură; aci este marea sa originalitate. Aci
el a rupt cu tragedia greacă. Și înțelegem, o repetim, pănă la oare-care punct astă
rumpere. Când Ionathan Forbes a zis de Shakespeare că el e tot în antithese, a crezut
a face o crtitică, o inculpare. Noi vom repeti însă, da! Totu în antithese, aci este natura
angliei [sic!], a mijlocului sociale al lui Shakespeare. Aci este și meritul literaturei de
renascere a Britaniei. Cerul Greciei nu este însă cer de antiteze. Omer abia află unele
pentru poemul seu.
Drama elină era ceea ce era și scultura elină, Sofoclu, Euripid scultau
personagele dramei seale cum Fidias își face pre Jupiter al seu...
Tragicii greci, afară de Escyl și anche încât-va, și și el cași scultorii de aceeași
națiune, sciu tăia marmure seau din om nemuritoare statue isolate...dar atâta tot...
Arta grupelor nu o cunosc; ea este însă dobânda artei moderne...Ceva ce Pictura
și scultura a făcut în artele lor respective în astă privință, Shakespeare, a realisat în
tragedia Corneliu, Racine, ne au dat tipuri clasice: tipul eroismului, al pietăței, al
amorului, statue cu conturne pure și nealterabile. Ei, meritul nu este tocmai mic: de
nu, de ce adorați pănă și pre Venera ciuntă de la Millo, torsele năruite ce descoperiți în
sinul pământului? Shakespeare prin o aplecare mai largă a legei frumosului, ”unitatea
din varietate” a format în tragedoe grupe, în care varietatea deca nu dă dea-pururea
la unitate tot sublimul posibil, a dat, cum am mai zis, tot sublimul realității.
Din acest punct de vedere, cu totul nou și propriu al nostru, și neci decât din
argumentele aduse de scola romantică, și neci decăt cu întinderea ce abuzul a dat
întrebuirei grupei dramatice, admitem procedurea artistică a lui Shakespeare.
Dar concesiuni ca aceste ne dau, speram, de nu dreptul, macar însușirea
de sinceritate, de opiniune și de convingere când ne vom declara în contra a des
esageratei, amestecări a trivialului, adese a ceva și mai jos decât atâta, cu sublimul.
Se nu mi se zică că nu e tempul ca se arătăm erorile lui Shakespeare. Iubirea,
admirarea adevărată nu este aceea care e resultatul ilusiunei; Shakespeare însuși ne a
învețat acesta: aceea e iubire cu rădăcină, care resistă convingerei despre necorepțiuni
și defepte. Așia a fost amorurile lui Shakespeare: „Sciu că me înșeli, zice el unei femei;
dar te iubesc! E vechiul refren al lui Moliere: Ma femme me trompe.
Nu admirăm mai pucin pre Shakespeare când nu putem admite toată
procederea sea dramatică; ăl admirăm nu mai pucin decât Schlegel, ci mai bine
decât el; l-admirăm cu un poet ce admira pre Shakespeare, cu un poet carele primea
antitezele, și carele totuși a zis că: nu tot ce e în natură are loc în scriere, căci natura
nue frumoasă în toate manifestațiunele seale. (Goethe).
Și apoi, în difinitiv, înșii Englezii moderni au simțit nevoia, nu de a mai mutila
operile lui Shakespeare, ca Davenant seau ca Dryden, (18-lea seclu) veri că Blund și
Iaggard, 1623, cari suprimau câte cu sutele de renduri din Hamlet, King Lear; etc. - ci
de-a avea un Shakespeare al familiilor. Este că „Le temps est une chose bizarre. C’est
un tyrau qui a ses caprices et qui a toujours nouveau visage pour ce que l’on dit et

233
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

ce que l’on fait. Ce qu’il etait permis de dire aux anciens grecs ne nous semble plus
a nous convenable; et ce qui plaisait aux energiques contemporains de Shakespeare,
l’anglais de 1820 ne peut le tolerer, et dans les dernieres temps, zice, în fine, același
autor, on asenti le bezoin d’un Shakespeare de famille.”
Când deară Englezii o fac, vom putea noi fi mai Englezi decât ei, și a nu
regreta în Shakespeare unele pasage mai mult decât realiste? Decă Orațiu a zis că
unde frumusețele sunt în numer coverșitoriu numai lovesc certe defecte scăpate
prin negligenția seau slăbiciunia umană; Goethe înse și-a espres părerea de reu că
Shakespeare a introdus în „Romeo și Julietta, doue figuri comice (Mercucio și doica),
care tulbură cu totul fondul tragic al acțiunei și cari sunt numai nesce intermedii
burlesce. Astăzi, zice Goethe, cu ideile nostre amice logicei și armoniei, rolurile
aceste ne par netolerabili.”
Dar ce?
Însuși Shakespeare regreta a introducere a burlescului și a trivialului în poemele
seale. „Vai! Zicea el, m-am făcut un bufon, espus la privirea publicului, însângerându-
mi sufletul și venzându-mi cu vilu prețiu cele mai scumpe ale mele tesaure.”
Mai la urmă erorile aceste nu le pote imputa nime geniului lui Shakespeare.
Aci sunt triste dar reale influințe ale mijlocului social.
Calderon și Lope de Vega, acei mari bărbați, cari dupe mărturia lui Schiller și
Goethe sunt oameni, de cari neci odată nu se pote vorbi de ajuns, și el s-au scuzat de
defecte analoge cu acele din Shakespeare:
„Sciu, zice Lope de Vega, preceptele artei, slavă Domnului! Dar la noi cine le
urmează moare fără glorie și fără de bani! Am scris uneori dupe preceptele artei, pre
cari prea puțini oameni le cunosc; dar când ved monstruositățile, la cari alergă vulgul
și femeile, mă fac barbară pentru trebuinția lor. De aceea nainte de a scrie o comedie,
închid regulele sub șese chei, și dau afară pre Plaut și pre Terențiu, pentru ca vocea
lor se nu se ridice contra mea, căci adevărurile țipă în cărțile mute. Fac piese pentru
public; și de vreme ce le plătesce, e drept, spre a-i plăcea, de ai vorbi limba tonților.”
Aruncați ochii în jurul nostru, D.D. și vedeți cât de realisate sunt amarele
cuvinte ale lui Lope de Vega. Unde merge societatea nostră mai cu aprindere, decât
la circ? Când este mai plin teatrul decât când mintea și anima nu au neci o parte la
spectaclu, ci numai urechile și ochii!...
Aceea ce este la noi era la Englezi; și Shakespeare, care mai înainte de tote are
nevoie de pâne pentru trei copii și o soție, Shakespeare va scrie, cum zice Pope că a
scris, pentru „poporul care plătesce.”
Dar ce încape Mărturia lui Pope? Este însuși Shakespeare care acusa sortea,
pentru faptele lui cele rele „De la nevoia de a trăi vine, zice el, că numele meu e
defăimat și natura mea înjosită mai până la elemntul în care lucreză, ca mâna
tinturarului. Aibi milă de mine și fă se pot fi renoit, când supus și răbdătoriu, voi be
poțiuni de oțet contra puternicei în carea trăesc.”
În interesul evident al mulțiumirei societății corupte în care trăia, Shakespeare
a introdus în piesele seale spectaclul, și aceea ce s-ar putea numi machina miraculosă

234
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

ca la epopee. Dar cu aceste spectacole care mulțumiau privirile grosolane, ce idei
mari n-a aliat el? Aci este încă unul din procesele sele artistice, poetice. Vrăjitoarele
din Macbet au valoare scenică numai pentru inteligințele ne culte; imaginațiunea și
intelegința cultă le dă altă valore cu mult mai mare.
Shakespeare are în aceasta procesul artei indiane; în Sacuntala tot deauna
spectaclul, fie el omenesc, fie el al naturei, are după sine o idee mare. Ast-fel
Shakespeare scia că „Le spectacle ajoute a la vraissemblance; le plaisir des yeux rend
plus vif le plaisir de l’esprit. Goethe mai esplică acest proces al lui Shakespeare și din
alt puct de vedere.
„Unul din avantagele cele mai mari ale lui Shakespeare, zice el, a fost căci
s-a născut protestant și căci a priimit educațiune protestantă. Pretutindene nescine
recunoasce în el pre omul cu toată simplicitatea sea, carele se complace cu tot ce e
uman; superstițiunea și eroarea remân cu mult înderătul lui; el nu se servă de dânsele
decât ca de jocuri; el silesce ființi supra-naturale se-l servească; evoaca spectre tragice,
gnome burlesce, dar nu le permite se altereze limpeditatea operei seale; neci odată nu
s-a văzut silit a diviniza absurdul, obligațiunea cea mai tristă la carea se poate videa
redus omul carele are consciința despre rațiunea ce este în el.”
Cu asemenea procese artistice, Shakespeare reeșit-a a se urca, în operile seale,
pănă la sublim?
Aceasta e ultima cestiune, pre care marele acest revoluționari în arte, a agitat-o
fără voia sa, în literaturile Europei?
Shakespeare, se n-o negăm, nu a cătat se realizeze tot sublimul posibil, în
înțelesul tragediei eline, în înțelesul tragediei Raciniane.
Dar tragediele seale sunt ele inferioare acestora prin această impregiurare?
Respunsul e cuprins în teoria ce-și va face cineva despre scopul artei, în genere,
și în special despre acel al tragediei.
Deacă admiteți că artea nu decopiează servilmente natura, ci face mai bine
decât ea; deacă admiteți că madonele lui Rafael nu sunt în totul Fornarina lui; că
Fornarina este adeverul, realitatea, ear madonele la cari a servit de model sunt
sublimări ale ei...
Deacă asemenea sublimare a naturei cereți și pentru afecte și pasiuni în dramă...
Deaca ca Goethe pre Schiller, sfătuiți pre poetul dramatic, „se-și cunoscă
adeverata sa destinată, lucrând neîncetat spre a se desvăli ardicându-se, pentru ca
influinția ce esercită drama asupra poporului se fie salutarie și nobilă” (Eckerman
pag. 331, T.I.). Atunci de sigur Shakespeare nu ve va satisface pe deplin...
Dar deaca voiți ca arta se ve dea Trompe l’oeil a lui Apelles si Zeuxis, nudurile,
carnele palpitante ale lui Titian, vergurile mundane ale lui Murillo, diformele
fecie ale lui Wand’Yck, atunci Shakespeare este cel mai mare artist. Nicăirea
realitatea nu e mai lovitoare; nicăirea veritatea nu e mai deplină; ceea ce, artele
plastice, ceea ce pictura n-a putut realisa în categoria de Trompe l’oeil, a realisat
Shakespeare în partea lăuntrică a omului, în afecte și pasiuni. El represintă pre
om în toată nuditatea lui sufletescă cum Titian îl represintă în toată musculătura

235
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

și palpitarea carnurilor. Deacă el nu e preocupat de a ve areta ca Racine pre om
cum trebue se fie, el vi-l areată cum este. Deacă el nu are de scop se facă, pentru
un moment macar, mai buni pre spectatorii sei, el reușesce pe deplin însă a-i face
se tremure, se se îngrozescă, se iubescă, se admire, se plângă, se blasteme,... Este
un uragan care răpesce și restoarnă... Este furtuna oceanului în suflet... Este, zise
sunt câteva zile V. Hugo, un alt geniu: „este o forță nemesurată, un carmen eschis,
ferocitatea epică, mila, facultatea creatrice, voioșia, sarcasmul, lovitura teribilă
de bici celor rei, grandoarea, siderale, tenuitatea microscopică, o poesie ilimitată,
care are un zenit și un nadir...” ...Și pentru că este astfel, el nu va cădea din măreție
în emfasă, din elocentie, în declamațiune, din raționare în subtilitățile scoalei,
de la cugetările cele mai înalte în abusul simțiurilor. Pentru Shakespeare idealul
tragediei nu este numai pe deasupra capului nostru, în evenimintele considerabile
care afectă direct persoanele ilustre; el găsesce idealul tragediei în eveniminte
mai jos adese decât noi. Precum indianul a pus eroismul în un copil, ca Astinax
în Omer, așia Shakespeare găsesce materia tragică pănă și în un simplu cioclu.
Pentru el nu e sorginte, numai istoria regilor, ci și cea mai infimă, a celui mai de
pe urmă om. Care om vai! Nu are în sufletul seu o scenă în care soarta pune ăn
luptă o lume întreagă de afecte și pasiuni? Care om nu-și are în viață dramele,
risurile și gemerile, lacrimile sele?
Ne îndoioșează nenorocirile principilor, dar plăngem cu acei de o deamă cu
noi...
Eacă de ce s-a zis și zicem: Shakespeare este cel mai mare psicolog al lumei.
Tot ce poate simți ănima omului, se află în piesele lui. „Shakespeare, zice Goethe, se
unesce cu sufletul lumei!”
Shakespeare este mare poet înainte de a fi mare dramatic. Puterea lui
Shakespeare reșede chiar mai mult în poesie decât în artificiul scenei. De aci
greutatea, chiar imposibilitatea de a se juca piesele lui. De aci vine că, cum zice
Ghoethe (sic): „nu este bucurie mai mare și mai pură decât de a asculta, cu ochii
închiși, nu declamându-se, ci recitându-se de o voce firesce justă, vre o poesie de a lui
Shakespeare. Atunci urmărim firul așia de simplu cu care leagă cursul evenimentelor.
Ne formăm de sigur certe imagine despre personage după desemnul poetului; dar în
fund această serie de cuvinte și discursuri, este acolo, spre a ne spune ce se petrece în
suflete. Toți actorii se par, în astă privință, concertați ca se nu se lase nimica de obscur
sau îndoelnic; eroi și simpli soldați, domni și scolari, regi și mesageri, lucrează spre
a aduce acest resultat; rolurile accesorii concurg la aceasta adese mai activ decât cele
principali; murmurile cele mai slabe, cari în timpul unui mare eveniment, circulă în
aer, simțimintele cele mai intime, cari în circumstanțele grave, se ascund în fundul
ănimei omului: totul este esprimat. Tot ce un suflet concentrează și ascunde cu
nelinisce în fundul seu, apare aci, fără reservă la marea și libera lumină a zilei.”
Și la acest resultat ajunge Shakespeare, nu numai prin marea sa cunoscințiă a
sufletului omenesc, ci prin valurile celei mai pure poesii. Imaginațiunea sa esplică
mișcările cele mai nemateriali ale sufletului prin o profusiune de metafore; ideile

236
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

cele mai abstracte sub pana sea devin imagine. Piesele seale sunt astfel, o serie de
tabloane, zice D. Taine, cari se desfășură înaintea minței. El nu le caută; ele îi vin
de la sine, se îngrămădesc, acoper raționamintele, fără a usca strelucirea lor pura
lumina a logicei.
Toată metafora în Shakespeare este o sguduire și din un șir de metafore ese
electrisare...
Și atunci stilul lui Shakespeare este o composițiune delirantă de contraste ce se
lovesc, de esagerațiuni furioase, apostrofe, esclamațiuni... delirul odei, resturnări de
idei, înfrămădiri de imagini...”
Te opresci în uimire, terorificat de înnaintea acestui stil, de naintea acestor
piese scrise pare ca o mână de figuri, în o noapte de delir... Mens herrat... când îl vezi
cum adună în o jumătate de frasă, o pagină de idei și de picturi, care ard ochii ce
voesc se lumineze.
Atunci uiți și trivial, și obscenități, și pe aripele imaginațiunei lui răpezi, brusce,
violente, îl urmăresci cu frenesie ca fascinat, în labirintul pasiunilor ce agită, scăldat
în unde, coperit în valuri de poesie ardentă, buimacitoare...”
Când abordează cineva, zice V. Hugo, opera acestui om, simte ca un vânt ce ar
sbucni din despicarea unei lumi. Atunci vezi, nu mai mult ce nu este Schakespeare...
ci cât este el de mare!... Atunci vezi cum Schakespeare are tragedia, comedia, feeria,
imnul, farsa, vastul ris divin, teroarea, onoarea, după cum mai zice V. Hugo; atunci
nu vezi din toate părțile, decât raziele geniului lui.
„Când Shakespeare te tine ești prins. Nu aștepta de la el nicio milă. Are
cruzimea patetică. Îți areată o mamă, pre Constanța mama lui Artur, și când te a
adus la acel punct de înduioșare încât ai aceeași ănimă ca ea, el ăi ucide copilul; el
merge în oroare mai dincolo și decât istoria, ceea ce e greu; el nu se mulțumesce de
a ucide pre Rutland și de a despera pre York; ci moaie în sângele fiului basmaoa cu
carea sterge ochii tatălui. El înnădușă elegia prin dramă, Desdemona prin Otello.
Shakespeare curge spre teribil, zice V. Hugo. Shakespeare, Eschyle, Dante sunt mari
fluvii de emoșiune umană plecând în fundul patului lor urna lacrimilor.
Aci este esplicarea, cum deu secli întregi opurile lui Shakespeare au fost obiect
de lupte, au fost ținta lovirilor tutulor talentelor cănd mici, cănd invidioase, și cu
toate aceste loviri ele au persistat!...
Aci numai îți esplici cum atâte literaturi europene au perces de la Shakespeare:
cum o literatură mare ca cea germană își recunoasce origini în influințele literarii
ale lui Shakespeare; cum romanuri, tragedii, poesia după însăși mărturia lui Goethe,
Germania le datorează unui Goldsmithe, Friding, Moore, Milton, Walter Scott... Mai
mult, cum Germania n-a avut pre Faust al lui Goethe, dupre mărturia unora decât
dupe ce Marlowe inglezul dede pre Faust al seu.
Shakespeare!
Eacă nu un nume de om, D.D., ci de epocă, ci de revoluțiune literarie!... Este
el geniul dramei europene! Și Ben-Ionson a zis profețind că lui Shakespeare „toate
scenele Europei detoresc omagiuri!”

237
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Deară deacă Shakespeare, are titluri, pentru care nu numai Anglia, ci lumea se-l
serbeze, nu este totuși, dupe noi, cel de pre urmă cuvânt al inteliginței; nu este, după
mine, cea de pe urmă treaptă care va apropia artea de sciinție, frumosul de sublim.
- Shakespeare va se zică desvelirea animei; Shakespeare însemnează cunoscinția
omului lăuntric fie ca gen, fie ca specie!
Prometeu al celor veci a fost făcut un om... Shakespeare a furat de la Zieu
secretul vieții sufletelor.
Oprise-va aci omenirea?
Deacă ea a progresat mereu de atâtea mii de ani, este logic se credem că va sta
cu Shakespeare?
Poate ea, cum se întemplă arborelui care a fost obosit prin o rodire prea
abundentă, poate ea se ieae un moment de repaos, un moment de câțiva secli..., dar
apoi...?
Apoi va veni un alt om-epoca, alt Shakespeare, care din sufletele „așia cum
sunt”, cum le-a aretat Shakespeare, se facă sufletele așia cum trebue se fie!
Atunci unii din D-tre cred poate că vor avea sciinție în loc de arte...
Noi credem că vom avea artea în toată splendoarea ei, frumosul pentru
înnobilirea sufletului omului.
Când va fi aceasta?
Ecă secretul lui D-zeu!
Și numele teu O! Shakespeare, nu va perde din gloria lui, când acel om-epoca va
aveni, căci tu vei fi fost părintele lui și gloria fiului se refletă asupra frunței părinților.
Gloria și atunci, gloria și astăzi lui Shakespeare și țerei carea l-a dat omenirei!
V.A. Urechia

Bibliografie
Catalogul Cărții Românești tipărită între anii 1831-1865, Biblioteca „V.A.
Urechia” Galați, 1983.
Catalogul General al Cărților, Manuscriselor și hărților aflate la 1890, octombrie
1, în această bibliotecă..., Biblioteca V.A. Urehia din Galați, Bucuresci: Tipografia
Curții Regale F. Gobl Fii, 1890.
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900. București: Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1979, 976 p.
Oprea, Nedelcu. Biblioteca Publică ”V.A. Urechia” Galați: Monografie, Galați,
2006, vol I. 676 p.
Shakespeare, William. Biografia lui Viliam G. Secspir dupe Le Fourneur
urmată de Romeo cu Jullieta și Otello. Tragedii în câte cinci acte compuse de Viliam
Ghiuilom Secspir. Traduse slobod de Toma Alecsandru Bagdat. București, Tipografia
I. Copainig, 1848. 2+204 p. Coligat: Shakespeare, W. Otello. București, 1848.
Shakespeare, William. Julie Cesar. Tragedie în cinci acte de William Shakespeare.
Tradusă de căpitanul S. Stoica. București, Tipografia I. Eliade, 1844. 4+167 p.

238
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

239
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Îngerii şi marile teme romantice din poezia
lui Mihai Eminescu

Dr. Petrişor Militaru, scriitor, redactor de carte
Craiova, str. Ștefan Berceanu, nr. 13, bl. I 15-16, ap. 19, Cod 200682
Tel.: 0747293030, e-mail: petrisure@yahoo.com

Îngerii în literatura romantică

„Ce măreţ spectacol naşterea Îngerului într-un om…”
Jean Paul

Problema îngerilor a fost tratată, în genere, din perspectivă religioasă,
filosofică, ontologică, şi, mai nou, prin prisma literaturii. Din perspectiva religiei,
îngerii sunt mesagerii lui Dumnezeu, păzitori ai Legii Divine, ocrotitori ai celor aleşi.
Din punct de vedere filosofic, îngerii ocupă spaţiul dintre teluric şi celest, dintre om
şi Divinitate. Ontologic, îngerul reprezintă potenţialul sufletului omenesc, împlinirea
evoluţiei posibile a omului.
În ceea ce priveşte imaginea îngerului în literatură, Romano Guardini este,
probabil, cel mai cunoscut cercetător în domeniu prin cele două lucrări ale sale dedicate
acestui subiect: un comentariu la opera „angelologică” a lui Rainer Maria Rilke şi o
lucrare despre îngerii din Divina Comedie a lui Dante Aligheri. Imaginea îngerului în
literatura romantică nu a avut parte de o cercetare elaborată, dar ea apare, inevitabil, în
orice studiu consacrat romantismului. Prezenţa îngerului se întâlneşte la majoritatea
autorilor consideraţi ca fiind reprezentativi pentru literatura romantică. De exemplu,
Georg Christoph Lichtenberg evocă aventurile din copilărie când le scria îngerilor din cer:
„Autobiografie: să nu uit că odată am scris următoarea întrebare: ce este aurora boreală?,
am vârât-o în podul din Graupner cu adresa: unui înger, iar a doua zi dimineaţa m-am
strecurat sfios în căutarea biletului. O! Dacă s-ar fi găsit un glumeţ să-mi răspundă!”.1
Pierderea copilăriei în care totul era blând şi familiar îl face pe Ludwig Tieck să vadă în
condiţia omului pe aceea a unui „înger surghiunit” şi de aceea toţi eroii săi sunt dominaţi
de impresia că trăiesc o viaţă searbădă, lipsită de bucuria şi energia primordială. În Prisosul
vieţii din 1837, Tieck subliniază dihotomia ancestrală a fiinţei umane, „ciudatul amestec
de materie şi spirit, de fiară şi înger, din care suntem alcătuiţi…”.
În romantism, copilăria este vârsta originară a sufletului, iar poezia este menită
să redea Începuturile în care revelaţia Invizibilului prin sensibil era perfectă. Potrivit
1. Lichtenberg citat de Albert Béguin în Sufletul romantic şi visul. Eseu despre romantismul
german şi poezia franceză, traducere şi prefaţă de Dumitru Ţepeneag, Editura Univers,
Bucureşti, 1970, p. 41.
240
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

viziunii lui Hamann, poetul este cel care reconstituie Unitatea, cel care poate să
regăsească „vorbirea îngerilor”, cuvântul în care simbolul vizibil şi realitatea invizibilă
exprimată se confundă. În Epigonii, poezia este definită ca „înger palid cu priviri
curate”, metaforă ce sugerează sursa spirituală a lirismului, încărcătura puternic
afectivă şi valoarea ei empatică, catharhică.
De asemenea, în romanul lui Jean Paul, intitulat Loja invizibilă, Gustav
suprapune imaginea îngerului din viziunea sa peste imaginea iubitei sale, Beate.
Acelaşi autor, în Jurnalul intim, descoperind relaţia care se stabileşte între vis şi
experienţa trăită a cunoaşterii de sine mărturiseşte: „Ce măreţ spectacol naşterea
Îngerului într-un om…”. În viziunea lui Albert Béguin, Jean Paul este un maestru
în a induce o „atmosferă angelică”, în a re-crea şi transfigura universul înconjurător.
În nuvela Moştenitorii majoratului (1820) a lui Achim von Arnim, personajul
principal poate să vadă cum se desenează în spaţiu chipurile din imaginaţia sa sau din
visurile celorlalţi. Tânăra Ester, femeia din casa de peste drum, îi apare în vis sub forma
unui înger al morţii. Visul se înfăptuieşte fiindcă la finalul povestirii tânăra moare. Deşi
această viziune thanatică asupra angelicului feminin predomină, totuşi, în romanul de
mari dimensiuni Păzitorii coroanei, întâlnim şi cealaltă parte a îngerului din romantism,
personajul Susane, „singura femeie celestă din opera lui Arnim”.
Însă, de cele mai multe ori întâlnim imaginea femeii ca „înger iubit”, asocierea
purităţii şi graţiei feminine cu aceea a angelicului, la autori precum Clemens Bretano,
E.T.A. Hoffman, Novalis sau Nerval, care transfigurează fiinţa iubită dându-i chip de
„înger me-diator”. Semnificativ rămâne până la urmă faptul că imaginea îngerului se
intersectează cu marile teme ale literaturii romantice: mitul Unităţii universale, mitul
Androginului, mitul Sufletului Lumii, meditaţia asupra Morţii sau Visul, în care orice
imagine devine simbol sau limbaj mistic.
Lamartine vede serafimii ca o simplă verigă în lanţul ierarhic care leagă pe
muritor de Dumnezeu: „entre l’homme et Jehovah lui-même,/ Entre le pur néant et
la grandeur suprème,/ D’êtres inaperçus une chaîne sans fin/ Réunit l’homme à l’ange
et l’ange au séraphin” (L’Ange). William Blake, care dezvoltă viziunile eshatologice
impuse epocii de opera lui Swedenborg, într-un poem celebru pentru dificultatea
simbolurilor sale, atribuie acestor îngeri diferite sarcini şi încărcături noţionale după
situaţiile implicate. Iar heruvimii săi apar la un moment dat drept paznicii neadormiţi
ai uneia dintre porţile Ierusalimului: îngeri ale căror aripi – marcă a puterii lor, opt
la număr faţă de cele şase atribuite în general serafimilor – nu se vor desface până în
ziua cea din urmă: „having four Cherubim/ Its guards, living, the work of elemental
hands, laborious task!/ Like Men, hermaphroditic, each winged with eight wings…
But all clos’d up till the last day, when the graves shall yield their dead” (Jerusalem: the
Emanation of the Giant Albion, Chapter I).
În Eloa lui Vigny, frumuseţea virginală a îngerului sortit păcatului este
omagiată de amabilii serafimi, „les tendres Séraphins”, ca şi de heruvimii înflăcăraţi,

241
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

„les Chérubins brûlants qu’enveloppent six ailes”. La alţi poeţi, la Elisabeth Barrett-
Browning de pildă, cei doi serafimi din marele poem The Seraphim (1838) sunt îngeri
care refac cuplul serafim/ heruvim cu profil şi sarcini compensatorii: Ador şi Zerah
sunt amândoi „serafimi” („the two seraphim, Ador the Strong and Zerah the Bright
one”), dar primul are natura amabilă a unui spirit confratern, zeitate domestică şi
aproape feminină, în timp ce Zerah pare un adevărat heruvim, determinat şi aspru,
fiecare exhibând atributele naturii sale: „Cherub and seraph, powers and virtues”
(The Seraphim, partea I).
Într-o complicată reprezentare a poetului ca practicant al unui creştinism
asumat, identificat mai degrabă cu sacrificiul christic, de natură feminină, decât cu
simbolul prometeic, care ar fi de natură masculină, este invocată natura acestui înger
(în prefaţa la volumul din 1838) ca o decodare a esenţei poeziei înseşi. Poetul îşi
justifică încercarea doar în măsura în care ţinteşte, spre lauda credinţei, să reflecte
acţiunea morală a serafimului, aşa cum apare şi în alte texte. Serafimul este, în
principiu, martorul, conştiinţa şi heraldul strădaniei sale, poetul credinţei, înaltul
cerului fiind domeniul primului, în timp ce poetul e faţa pământească, ipostaza lui
materială şi deci imper-fectă: „Sing, seraph with the glory! Heaven is high; Sing, poet
with the sorrow! Earth is low” (The Seraph and Poet).
Prezenţa sa în lumea poeziei este facilitată tocmai de această calitate de martor
şi de cenzor moral, pe care o sprijină nu numai univocitatea caracterului său (el
incarnează un principiu; îngerii lui Blake, în Milton: „We are not Individuals but
States: Combinations of Individuals”), ci şi de imaterialitatea sa care este genuină,
căci îngerii nu au formă, iar când împrumută una, o aparenţă umană de regulă, ea
implică alternativa frustrată, deficientă sau chiar repro-babilă: „These Angels… may
be either positive or negative presences, depending on whether they are în Druid
Form or Human Form”. De altfel, paradoxul pe care îl produce încercarea de a
imagina o formă pentru ceva necreat şi imaterial este sursa unor foarte interesante
dezvoltări privind originea şi istoria acestor repre-zentări în iconografia bizantină;
ele sprijină nu numai originea precreştină a acestor îngeri, ci explică şi fluctuaţiile
privind noţiunile pe care le simbolizează sau înzestrările lor materiale.
Dar nu întotdeauna îngerii zburdă într-o masă nediferenţiată: există o
tendinţă implicită de ierarhizare prin chiar criteriul apropierii de locul central al
mitului, prin plasarea sa în proximitatea fiinţei ne-create. Între arhanghelii care au
privilegiul de a vedea faţa lui Dumnezeu („I am Gabriel, that stand în the presence
of God”, para-frazează Blake cuvintele Scripturii) şi micii purtători de mesaj (acesta
e sensul iniţial al cuvântului şi al slujbei respectivilor în-aripaţi) există mai multe
straturi, mai multe grade ierarhice, şi ele sugerate de diverse pasaje din texte,
care alimentează tendinţa natu-rală a poetului romantic de a proiecta în toate
acestea dihotomia platonică dintotdeauna, a celor două jumătăţi care se caută şi se
completează.

242
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Vechiul Testament ne oferă informaţii destul de ample asupra înfăţişării şi dotării
originare a acestor îngeri, încât, în mod para-doxal, o imagine clară e destul de greu de
extras pentru cei care nu au un exerciţiu suficient în domeniu: după Isaia, 6, serafimii
au şase aripi: cu două îşi acoperă faţa, cu două picioarele, iar cu două pot zbura. O
descriere mai amplă ne oferă Ezechiel, 1, pentru heruvimi, care arată ca oamenii, dar
au patru feţe (de om, de leu, de bou şi de vultur) şi patru aripi, dintre care două le
acopereau trupurile, iar talpa piciorului era „ca a unui viţel”; mersul lor este fără ezitare
(„nu se întorc în nici o parte”), iar focul le este o materie constitutivă (din ei ies fulgere,
erau iuţi ca fulgerul, în ei era „ceva” ca nişte cărbuni aprinşi etc.). De aceea, probabil,
imaginea populară despre aceste personaje se bazează nu direct pe Biblie, ci pe reflexele
ei în fondul general din care se alimentează şi poveştile, şi parafrazele, şi chiar predica
de amvon. Care era fondul imaginativ tradiţional al acestui domeniu ne arată orice
sondaj în textele care circulau la noi în secolele XVII şi XVIII, începând cu cel mai
apropiat de situaţia mireanului care frecventează biserica şi-i ascultă cuvântul: cazaniile.
Această lume apare astfel într-una din cazaniile mitropolitului Varlaam: „Au dar de la
Dumnezeu de să închipuiesc în ce chip la iaste zis de Dumnezeu. Şi sânt 9 cete de îngeri,
şi acele 9 cete în 3 părţi să împart. Dintr-acele trei părţi, întâia ceată iaste serafimii, cei
câte cu şese aripi, heruvimii cei câte cu ochi mulţi şi sventele scaune, pre carii odihneşte
Dumnezeu cel fără de trudă. A doua parte este ceata domniilor, tăriilor, puternicilor. A
treia ceată iaste începătorii, voievozii, îngerii. Numele îngerului să înţelege purtătoriu
de veste, căci îngerul poartă vestea lui Dumnezeu pre lume. Aşa într-acesta chip ne dă
noao svânta scriptură să înţelegem de firea şi de tocmeala îngerilor”2.
Imaginea îngerilor din opera lui Eminescu nu preia nimic din modalitatea în
care predecesorii tratează figura. În critică, îngerii eminescieni sunt analizaţi succint
de G. Călinescu, Ioana Em. Petrescu şi, mai pe larg, de I. Negoiţescu. Iniţial, vom
urmări frecvenţa şi productivitatea lexicală a lexemului „înger” la nivel lingvistic:
un inventar al acestui termen şi accepţiile lui stilistice. Din perspectiva poeticii, vom
cerceta contextul în care apare termenul şi locul pe care îl ocupă acesta în structurarea
poemului, constituind un element de coeziune între diferite episoade ale discursului
liric. La nivel hermeneutic, figura îngerului ne relevă modul în care se organi-zează
simbolic imaginea lumii, oferindu-ne o nouă perspectivă asupra modului în care se
structurează lirica eminesciană, pornind de la relaţia care se stabileşte între prezenţa
îngerului şi marile teme ale literaturii romantice.
Mai precis, în antumele eminesciene, lexemul „înger” apare de patruzeci şi
unu de ori în douăzeci şi trei de poeme. În ceea ce priveşte postumele, termenul
apare de o sută optsprezece ori în aproximativ două sute două zeci de poeme3. De

2. Varlaam, mitropolit al Moldovei, Cazania 1643, ediţie îngrijită de J. Byck, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1966, p. 378.
3. Este vorba de poemele cuprinse în ediţia Mihai Eminescu, Opera poetică – volumele I-IV,
Colecţia „Poesis”, Editura Cartier, Chişinău, 2002.
243
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

asemenea, sunt poeme care au lexemul chiar în titlu: Înger de pază, Înger și demon
(antume), Înger palid, O, dulce înger blând sau Moarte, înger cu aripi negre (postume).

Îngerul morţii, gardian al dispariţiei şi reintegrării

„Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe…”
Memento mori

În primele poeme, îngerul apare sub forma sa gardiană, cunoscută din tradiţia
creştină, conducând sufletul curat al celui plecat: „Te-ai dus, te-ai dus din lume, o!
geniu nalt şi mare,/ Colò unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor…” (La mormântul lui
Aron Pumnul), „Voi, când mi-or duce îngerii săi/ Palida-mi umbră în albul munte,/
Să-mi pui cununa pe a mea frunte/ şi să-mi pui lira de căpătâi.” (Amicului F. I.).
În aceeaşi ipostază apare îngerul ca protector al naţiunii române – „Îngerul iubirii,
îngerul de pace” din poemul Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Este semnificativ că
primele ocurenţe ale termenului le întâlnim în poeme de ocazie sau închinate patriei,
poeme care au un pronunţat caracter solemn şi care sunt lipsite de originalitate.
Excepţie face poemul La Heliade, în care apare metafora „somn de îngeri”, care
deschide viziunea morţii ca împăcare cu sine, fiindcă: „Chiar moartea când va stinge
lampa vieţii finite/ Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.” (Împărat şi proletar).
Prin lipsa de corporalitate, imaginea îngerului este asociată cu desprinderea de trup
sau cu visul. Iubita onirică a lui Arald din Strigoii este şi ea un înger nocturn: „Prin
vânt, prin neguri vine şi nourii s-aştern,/ Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,/
şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă/ şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă./
Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.” Fantomele iau, în lirica eminesciană,
chipul îngerilor: „Şi părul pe frunte cu stele e prins/ [fantome] Ca îngerii albe şi
pure…”.
Moartea iubitei, care fie datorită atributelor fizice („cu faţa cea pală”), fie a
frumuseţii diafane, se aseamănă cu îngerul din imaginaţia eminesciană, este evocată
pe un ton elegiac: „Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu/ şi-ntreb al meu suflet rănit
de-ndoială,/ De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?/ Au nu ai fost jună, n-ai fost tu
frumoasă?/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? […] Ca prăzi trecătoare a morţii
eterne.../ ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie/ Suflarea ta caldă ea n-o să învie,/
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut.../ Atunci acest înger n-a fost decât lut.// […]
La ce?... Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în
lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors
şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.” (Mortua est!). Există o frumuseţe
thanatică specifică lirismului eminescian şi aceasta se manifestă şi în poemele de
inspiraţie folclorică: „Ş-astfel cum sta mut înger din tărie/ Părea un mort frumos cu
ochii vii.” (Fata-n grădina de aur). Dan C. Mihăilescu subliniază că ochii joacă, de

244
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

asemenea, un rol fundamental în lirica eminesciană: „Ca purtători şi transmiţători
ai energiei vitale, ochii realizează în cadrul poeticii eminesciene armonizarea stărilor
conflictual-tensionale ale eurilor, privirea fiind înţeleasă ca o nuntă, ca o iniţiere sau
ca o comuniune spirituală mult mai profundă şi mai directă decât însuşi nivelul tactil.
Actul vederii echivalează cu actul posesiunii şi nu o dată privirea încărcată de dorinţă
echivalează cu un act erotic, făcând de prisos apropierea propriu-zisă...”4
Dar, moartea, prin iminenţa sa şi prin golul pe care îl lasă, creează alteori
o imagine aflată sub semnul neliniştii şi al efemerului: „Turnurile mişcă-n doliu a
lor inimi de aramă/ şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,/ Cu cântarea-i
plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă,/ Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării
de senin.” (La moartea principelui Ştirbey). În postume, însuşi Satan este văzut ca
„arhanghel al morţii cei bătrâne” (Andrei Mureşanu. Tablou dramatic într-un act),
fiind slujit de „îngerii pieirei” (Mureşanu). Tabloul apocaliptic din Memento mori
este dominat de galbenul morbid al lumii decăzute: „În catapeteasma lumii soarele
să-ngălbenească,/ Ai peirii palizi îngeri dintre flacăre să crească/ Şi să rupă pânz-
albastră pe-a cerimei întins cort. […] Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe…”.
Un imn închinat morţii ca modalitate de integrare a sufletului desprins de
trupul limitat este poemul postum Moarte, înger cu aripi negre. Apoziţia metaforică
din titlu cuprinde imaginea morţii ca neant originar şi ca eternitate: „Tu ce te-arăţi
despletită şi turbată în războaie,/ Tu ce poţi fi atât [de] blândă când aripile ţi se-
nmoaie,/ Moarte, înger cu aripi negre şi cu diadem de spini,/ Tu, tu eşti eternitatea,
nefinitul […]// Tu trăieşti, nu noi. În tine [-i] vieţii răsărire şi apus”.

Jocul dintre aparenţă şi esenţă: femeia-înger

„Ah, odat’ orice femeie/ Mie-un înger se părea…”
Cereţi cânturi de iubire

În literatura non-religioasă, „donna angelicata” apare pentru prima dată în
lirica trubadurilor5 italieni din secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Beatrice a lui Dante
sau Laura din poemele lui Petrarca reprezintă tipul femeii angelice, fiinţă superioară
care întruchipează idealul feminin de frumuseţe şi puritate. Luând implicit în consi-
derare aceste aspecte, G. Călinescu subliniază caracterul dual al erosului eminescian,
un misticism lipsit de entuziasm, în sens etimologic, o transfigurare care sfârşeşte
în ceea ce Matei Călinescu numea „titanism eminescian”: „Erotica lui Eminescu nu
e mistică în sensul dantesc al cuvântului. În spiritualism de altfel erotica e numai
prezenţa celor două sexe şi dorinţa de întregire a factorului masculin prin cel feminin.
4. Vezi capitolul „Poetica senzitivă”, în Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1982, p. 87.
5. Etimologic, numele acestora provine de la cuvântul italian „trobar”, care înseamnă „a
compune versuri”.
245
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Încolo totul e metaforă, şi femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace. Beatrice
întruchipează harul. Dar la romantici, pierzându-se Erosul divin, a rămas, mai mult
ca figură literară, ideea salvării prin femeie, ceea ce presupune antitetic şi căderea
prin ea. Femeia e înger sau demon şi de cele mai multe ori înger şi demon laolaltă,
seraf şi prostituată ca la Alfred de Musset. Fireşte, acest spiritualism afrodisiac al
romanticilor, fără religiozitate, a trecut şi la Eminescu, mai ales în scrierile juvenile.
Demonul copilă este în acelaşi timp un înger de pază. Ori femeia-înger împacă cu
cerul pe răzvrătitul demonic.”6 Eminescu însuşi este conştient de această diferenţă în
postume: „Nu pot să scriu frumseţea cea vrednică de Dante.[…]/ O, marmură curată,
o, înger, o, femeie…” (Icoană şi privaz).
În primele antume eminesciene iubita este o manifestare a armoniei divine,
concepută fiind chiar de un serafim, cea mai înaltă categorie de fiinţe celeste: „Eşti
tu nota rătăcită/ Din cântarea sferelor,/ Ce eternă, nefinită/ Îngerii o cântă-n cor?/
Eşti fiinţa-armonioasă/ Ce-o gândi un serafin,/ Când pe lira-i tânguioasă/ Mâna
cântecul divin?” (La o artistă). Femeia, în ipostaza de Madonă, este însăşi arhetipul
îngerilor, întruchipare a frumuseţii divine: „Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte
înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu
grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer// Şi-a creat pe
pânza goală pe Madona dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngerilor
din senin.// Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,/ Te-am văzut, femeie
stearpă, fără suflet, fără foc,/ şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,/
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.// Am văzut faţa ta pală de o bolnavă
beţie,/ Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,/ Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul
alb de poezie,/ Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.// Ţi-am dat palidele raze
ce-nconjoară cu magie/ Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,/ Din demon făcui
o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal
(Venere şi Madonă).
Întruchipare a blândeţii şi a pioşeniei, de origine nobilă, femeia este
contrapartea bărbatului în ipostaza sa „titanică”: „Noaptea-n Doma întristată, prin
lumini îngălbenite/ A făcliilor de ceară care ard lângă altare./ Pe când bolta-n fundul
Domei stă întunecoasă, mare,/ Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,// În
biserica pustie, lângă arcul în părete,/ Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;/
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,/ Palidă şi mohorâtă Maica Domnului
se vede.// […] Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;/ Ea o inimă de aur
– El un suflet apostat;/ El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –/ La picioarele
Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.// Ce-ţi lipseşte să fii înger – aripi lungi şi
constelate./ Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?// O, nu-i umbra ei

6. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1941, p. 413.
246
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

aceea – este îngeru-i de pază;/ Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.// […]
Dar de-i umbra ei aceea atunci Ea un înger este, însă aripile-i albe lumea-a le vedea
nu poate;// […] Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,/ Trece-n lume
fericită, înger, rege şi femeie;// […] Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,/ Se
apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,/ Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de
plângeri/[…] El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis/ Pre un înger să mă-
mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.” (Înger şi demon).
Iubita este adesea pusă în relaţie cu floarea sau cu îngerul, prin comparaţii
previzibile deja: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ şi ca un
înger dintre oameni/ în calea vieţii mele ieşi.” (Atât de fragedă...), „Dintre flori
copila râde şi se-nclină peste gratii./ Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei.”
(Scrisoarea IV) sau prin apoziţii care se vor relua de zeci de ori în poemele postume,
devenind aproape un clişeu: „Te desfaci c-o dulce silă,/ Mai nu vrei şi mai te laşi,/
Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” (Lasă-ţi lumea...), „Cum oare
din noianul de neguri să te rump,/ Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,/ şi
faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,/ Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec/ şi
mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,/ Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.”
(Din valurile vremii...). Această diafanizare a iubitei văzută ca hiper-spiritualizare
devine până la urmă chiar motivul pentru care ea este chemată dincolo de Styx:
„Prea mult un înger mi-ai părut/ şi prea puţin femeie,/ Ca fericirea ce-am avut/ Să
fi putut să steie.” (S-a dus amorul...). Sintagme uşor stilizate continuă în postume
această ipostază tipică romantismului, de anima care reintegrează animusul în
ritmurile cosmice: femeia apare ca „înger”, „inimă de înger”, „suflet de înger”,
„cu chipul de înger”, „înger din ceriuri cu aripi senine”, „ăst înger de dulce amor”
(Care-o fi în lume…), „îngere căzut” (Viaţa mea fu ziuă), „înger palid” (Înger palid),
„înger blond cu ochii plini d-eres”, „un înger eşti ce fu din cer trimes” (Aveam o
muză), „înger cu lumine” (Doi aştri, p. 91) etc.
De altfel, „energia iubirii Eminescu o înţelege a fi de sorginte astrală, viziune
neoplatonică a unei iubiri ce mişcă sferele cereşti la îndemnul energetic al razelor,
ipostaziindu-se în îngeri şi instaurându-se prin aceştia în muritori. În mod necesar,
transferul energetic se va materializa prin metafora aprinderii, echivalent poetic al
vitalităţii sanguine”7: „Când sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră,/ Atunci prin ceruri
îmblă zâmbind amorul orb./ De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră/ Şi ochii
lor albaştri privirea lui o sorb:/ Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră/ În
pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp,/ Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor/
În corpurile de-oameni ce-aştept venirea lor.” (Feciorul de împărat fără stea). Călătoria
din poemul lui Eminescu pare să aibă sursa de inspiraţie într-un pasaj din Dante,
care asocia fiecărei sfere planetare un ordin angelic: „Drept care e raţional să credem

7. Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982,
p. 101.
247
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

că rotitorii cerului Lunii sunt din ceata îngerilor şi alui Mercur sunt Arhanghelii,
iar cei ai Venerei sunt tronurile; aceştia, plămădiţi din dragostea Duhului Sfânt, îşi
îndeplinesc acţiunea lor firească, adică rotirea plină de iubire a cerului Venerei, de
la care cuprinsul acelui cer dobândeşte o înflăcărare extraordinară, datorită căreia
sufletele de aici, de jos, se aprind de iubire”8.
În postume, femeia-înger va fi „demonizată”, va fi privită ca ispită sau nici
măcar atât: „Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,/ Şi blândă ca un înger
de-ai fi cântat în psalme/ Sau dacă, o, heteră, jucând băteai din palme,/ Priveam de
o potrivă c-un rece ochi de mort.” (Când te-am văzut, Verena…). Remarcabil este
faptul că Eminescu se dovedeşte a fi conştient de propriul clişeu liric, de propria
viziune transfiguratoare asupra femeii ce pare să nu mai corespundă acestei viziuni
„naive”. Găsim astfel un poem auto-referenţial, în care eul liric preia masca de
pustnic dezgustat de hedonismul unui bal: „Copile dulci ca îngerii, virgine,/ Prin sală
trec purtând cununi de flori;/ Ah! Vorba înger scapă pe oricine/ De lungi descrieri
dulce cititori! […]//Să cânt cum samănă de rău impulsul/ În corp de înger, sufletul
diform?/ […]/ Să descriu nopţi romantice? Avulsul/ Ce apele plângând le-aruncă-
adorm/ Chiar îngerii – şi în azur muiete/ Curg stele de-aur dulci şi-prăştiete? […]//
Pe-o moale sofă/ Alene şade-n înger de copil. […]// Un înger, da! aripa doar se
cade;/ Pe ai mei umeri alb ca neaua, goi,/ Spre a fi un îngeraş precum se cade/
Ş-apoi, ce bine-i ca s-o credeţi voi!/ Cine-ar ghici vodată cum că şade/ Un demon
crunt în suflet de noroi?/ Cu vorba înger însă eu, săracul,/ Mă voi scuti de a descri
pe dracul.” (Pustnicul, p. 243-245). Tot sub semnul ironiei şi al sarcasmului stau şi
alte versuri demitizante, în care femeia este întruchiparea evidentă a demonicului,
iar imaginea de înger este o iluzie creată de mintea amorezului: „Voi ce-uniţi tot
universul în zâmbirea minţii scurte,/ Ce cătaţi gândiri de înger ’n-ochii mari cari
vă par/ Două nopţi însprâncenate – vie-vă-n minte măcar/ Cum că demonul din
ochii-i e acelaşi de sub burtă.” (Antropomorfism), „Dar nici nu eşti femeie… Un
demon tu îmi pari/ Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cumplită răceală./ Făr’ nici o
armonie e toată viaţa ta:/ Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea.” (M-ai
chinuit atâta cu vorbe de iubire). Neîmplinirea eului liric se reflectă în poemele de
mai sus, de aceea, Eminescu păstrează în formula de adresare tonul elegiac, retoric
din poemele anterioare, numai că apelativul „înger” este substituit subliniind nu
schimbarea femeii, ci a modului de a o vedea: „O, demone, viaţa-mi şi sufletu-mi de
vrei,/ De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?” (Pierdută pentru mine, zâmbind
prin lume treci).

8. Dante Alighieri, „Il Convivio” („Banchetul”, 1304-1307), în Opere minore, traduceri de
Francisca Băltăceanu, ediţie îngrijită de Virgil Cîndea, Editura Univers, Bucureşti, 1971, II-5.
„Banchetul” a fost proiectat ca o prezentare în 15 volume a cunoştinţelor vremii. Prima carte
ar fi fost introducerea, iar celelalte 14 ar fi cuprins comentarii detaliate, dar, din păcate, numai
primele patru volume au fost terminate de Dante.
248
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

Originea stelară a sufletului uman şi îngerii-aştri

În „basmul filozofic” (G. Călinescu) Povestea magului călător în stele întâlnim
cea mai mare diversitate pe care imaginea îngerului lui Eminescu o poate cuprinde.
Fiul de împărat, ca viitor conducător, este trimis de bătrânul său tată la magul-
astrolog. Aici tânărul trebuie să înveţe a citi în „cartea lumei”, să înţeleagă forţa şi
zădărnicia plăcerilor senzoriale. Mai întâi, magul însuşi pare ispitit de o prezenţă
feminină angelică: „Aripa unui înger el simte că-l mângâie/ Şi neteda lui frunte
o-atinge tremurând,/ Şi gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză/ Cu el să zboară-n
ţara steloasă şi întinsă.” După ce iese din această reverie, magul expune, citind în
stele, viziunea conform căreia sufletul uman este de origine îngerească, iar sediul său
veşnic este în stele: „Un om se naşte-un înger o stea din cer aprinde/ Şi pe pământ
coboară în corpul lui de lut,/ A gândurilor aripi în om el le întinde/ Şi pune graiul
dulce în pieptul lui cel mut./ O candelă a vieţii, de cer steaua depinde/ Şi îmblă scriind
soartea a omului născut./ Când moare a lui suflet, aripile şi-a-ntins/ Şi re-nturnând în
ceruri pe drum steaua a stins.” Sunt îngerii despre care I. Negoiţescu spune că „s-au
născut în întunericul focului prim”.
Apoi, magul se îndoieşte asupra raţiunii divine care a permis coborârea
îngerilor în trup, considerând că printre aceştia sunt spirite care nu au nevoie de
această încercare: „De ce de-a mea viaţă o lume e legată, de ce un înger palid din cer
s-a coborât,/ Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată, De ce un geniu coboară-n
corpul cel urât,/ De ce orice fiinţă din cer e condamnată/ O viaţă să petreacă în scutece
vârât?/ Cine prescrie legea la orice înger blând/ Ca-n viaţa-i să coboare o dată pe
pământ? […]// Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată […]/ Căci nu vrea să mai
vadă, cum a văzut odată,/ Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun […]/ De-aceea-n
om ce naşte din îngeri orişicare/ Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare.// Când
sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră,/ Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,/
De îngeri suflete-albe văzându-l se coboară/ Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb:/
Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră/ În pământeşti fiinţe cu fragedul lor
corp/ Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor/ În corpurile de-oameni ce-aştept
venirea lor.// Dar pân’ce corpu-n lume un înger îl cuprinde/ Deasupra vămii lumii
pe numeroase căi/ Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde –/ Acolo el domneşte,
lăsând a lumii văi,/ Dar de viaţa-i lumească domnia-n cer depinde:/ De-i rău, steaua
s-aruncă în noaptea celor răi/ Şi lumile nestinse pe-a cerului cununi/ Imperii sunt
întinse a îngerilor buni. […] Sunt îngeri blânzi şi timizi, aşa nevinovaţi/ Încât în astă
lume nu trebuie cercaţi.”
Un Serafim, prezenţă ce pare să-i fie familiară magului, îi dezvăluie sensul
iubirii platonice, a îngerului păzitor şi chiar teoria geniului lipsit de stea şi de înger
păzitor, solitar, excepţie sau greşeală în plan cosmic, motiv pentru care se află sub
protecţia directă a Demirgului: „A unui înger palid ursita pământească/ Legată e de

249
Interferentia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 17/2016

soarta corpului ce-l aleg. […]// Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte/ Tu
nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,/ Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte/
Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi far’ să vrea. […] Ei n-au avut la leagăn un blând înger
de pază/ Şi-a lor ochi de durere sunt turbure şi stinşi./ Dară deşi blânzi îngeri nu-şi
varsă a lor raze/ În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,/ Căci Dumnezeu în lume
le ţine loc de tată/ Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.// Dar – e un înger
palid cu lungi aripi şi negre;/ În aste firi măreţe în veci e-namorat. […]/ Frumosu-i ca
nealţii şi numele-i e: Moarte! […]// Ascultă-mi glsul rece: eu sunt un séraf mare,/ De
Domnul eu trimisu-s, căci te iubeşte mult,/ Să scap a ta fiinţă de caosu-I imens/ Eu în
glasul gândiri-ţi am pus acesta sens.[…]// Seraful îşi sfârşise vibrata cugetare…”. Ca
şi Toma d’Aquino şi Dante Aligheri, Eminescu îi concepe pe îngerii ca însufleţitori ai
astrelor, ca inteligenţe ce mişcă sferele cereşti, viziune specifică aristotelismului arab:
„O stea un imperiu întins e şi mare,/ Cu sute de ţări şi mii de fiinţi./ Cetăţile mari
răspândite-s în soare,/ Palate de-argint se ridic gânditoare/ Şi regii sunt îngeri cu aripi
de-arginţi…”
În discursul poetic eminescian domină trei ipostaze ale îngerului. Îngerul
morţii este un înger al trecerii, un gardian al ieşirii din trup, care apare mai întâi în
poeme ocazionale, urmând să fie rafinat în meditaţiile asupra morţii ca neant sau
ca reintegrare cosmică. Îngerul-femeie este un înger al împlinirii prin eros, factorul
esenţial spiritualizant din viaţa poetului şi îl întâlnim în poemele erotice, în poemele
filosofice şi în cele de inspiraţie mitico-folclorică. Neasumarea sau neîmplinirea acestei
viziuni duce la demonizarea arhetipului feminin, la dramatizarea şi dinamizarea
discursului liric. Îngerul-astru este un înger al vegherii cosmice, un reprezentant al
armoniei divine. Indiferent de ipostaze, figura îngerului este caracte-rizată de câteva
trăsături tipice lirismului eminescian: la nivel fizic, are părul blond, ochii albaştri şi este
palid; la nivel spiritual îngerul sugerează misterul, candoarea, puritatea, sacralitatea,
graţia divină. În mai mult de 90% dintre apariţii, îngerul este un substantiv, nu un
atribut: o entitate, nu o calitate, deşi trimite spre atribute spirituale, invizible. De cele
mai multe ori, îngerul apare în metafore sau comparaţii şi extrem de rar ca epitet.
Eminescu este lipsit de religiozitatea şi devoţiunea interioară ce duce spre
misticism, însă, ca la orice mare romantic, îngerul este pus în relaţie cu mitul Unităţii
universale, mitul Androginului, mitul Sufletului Lumii, cu imaginea senzuală a
Morţii sau cu Visul, ca plan spiritual superior planului teluric limitat.

250