You are on page 1of 8

TEMA 6

TECTONICA GLOBALĂ

Introducere: „Tectonica globală” sau „tectonica plăcilor” este o teorie


geologică modernă, bazată pe cele mai noi tehnici de cercetare şi metode
de analiză (paleomagnetism, gravimetrie terestră şi spaţială), prin care se
explică în mod unitar, la scară globală, totalitatea proceselor tectonice,
seismice şi magmatice responsabile de deformările majore ale scoarţei
terestre şi de crearea reliefului primar (tectono-magmatic). Ea a fost
elaborată în anii ’60 ai secolului XX.
Acest concept / model tectonic a fost asimilat şi de geomorfologie, întrucât
oferă noi fundamente ştiinţifice pentru înţelegerea genezei şi evoluţiei
reliefului primar şi a celui derivat, a ciclurilor geomorfologice şi
geologice.

Obiective:
− Cunoaşterea teoriilor precursoare conceptului „tectonicii globale”:
teoria derivei continentale (teoria lui Alfred Wegener) şi „teoria
expansiunii fundurilor oceanice”
− A defini noţiunile: litosferă, scoarţă (crustă) terestră, astenosferă
− A face cunoscut că litosfera este alcătuită din fragmente de diferite
dimensiuni, structuri petrografice şi vârste, care se deplasează pe
stratul de magmă (magmosferă, astenosferă); aceste fragmente sunt
plăcile tectonice (litosferice), aflate în anumite raporturi geodinamice
− Precizarea tipurilor de plăci tectonice
− Descrierea dispozitivului plăcilor tectonice la nivel planetar
− Cunoaşterea dispozitivului plăcilor tectonice pe teritoriul României
− Înţelegerea dinamicii (cinematicii) plăcilor litosferice: tipuri de limite
tectonice şi procesele geologice şi geomorfologice asociate
− Cunoaşterea raporturilor tectonice ale segmentelor litosferice
aferente teritoriului României

Cuprins
1. Teoria „tectonicii globale” şi teoriile precursoare acesteia
2. Dispozitivul plăcilor tectonice
3. Dinamica plăcilor tectonice
4. Test de evaluare
5. Bibliografie
6. Sinteză

1. Teoria tectonicii globale şi teoriile precursoare acesteia

ƒ tectonică Tectonica globală sau tectonica plăcilor este un concept, un model


globală
tectonic bazat pe cele mai noi tehnici de cercetare şi metode de analiză
(paleomagnetism, gravimetrie terestră şi spaţială) prin care se explică în mod
coerent, la scară globală, totalitatea proceselor tectonice, seismice şi magmatice
51
responsabile de deformările majore ale scoarţei terestre, de formarea reliefului
primar (tectono-magmatic).
Mai explicit, acest concept se referă la descoperirea unei noi situaţii
geologice, şi anume că litosfera (scoarţa şi astenosfera superioară) este divizată în
fragmente de diferite dimensiuni, structuri, vârste şi raporturi dinamice numite
plăci litosferice, plăci tectonice sau plăci crustale. Deplasându-se pe stratul
vâscos, incandescent de magmă (magmosferă, astenosferă), ele intră în anumite
raporturi dinamice pe liniile de contact, în funcţie de care se diferenţiază procesele
geologice şi geomorfologice majore: mişcările orogenice şi formarea munţilor de
încreţire, mişcările rupturale, mişcările epirogenice, mişcările seismice,
magmatismul şi formarea structurilor şi a formelor magmatice.
Conceptul tectonicii plăcilor a fost dezvoltat în a doua jumătate a
ƒ tectonica secolului al XX-lea de către o serie de oameni de ştiinţă, între care: J.T. Wilson
plăcilor (1965), D.P. Mackenzie (1967), J.W. Morgan (1968), X. le Pichon (1968). Este un
concept modern care a revoluţionat ştiinţele Pământului (geologia, geofizica,
geomorfologia, etc.). Este un model unificator la scara globului, pentru că permite
racordarea multiplelor situaţii locale şi regionale şi includerea lor într-un sistem
planetar al geodinamicii, al reţelei tectono-structurale şi al liniilor orografice
majore.
Precursoarele acestei teorii geologice sunt teoria expansiunii fundurilor
oceanice, propusă de H. Hess (1962) şi dezvoltată de F. Vine şi D. Matthens
ƒ expansiunea (1963), dar şi teoria derivei continentelor, fundamentată de meteorologul german
fundurilor A. Wegener între 1912 şi 1930.
oceanice Teoria expansiunii fundurilor oceanice, bazată pe explorarea fundurilor
oceanelor şi mărilor se referă la acreţia şi consumul crustei oceanice: acreţia
(expansiunea) în lungul rifturilor, acolo unde se formează scoarţă bazaltică
(oceanică) şi de unde are loc lărgirea (expansiunea) fundurilor oceanice şi
îndepărtarea continentelor; consumul de scoarţă în lungul foselor oceanice, acolo
unde are loc coliziunea şi subducţia plăcilor. De aici comparaţia fundului oceanic
cu un covor rulant (covorul rulant al fundului oceanic). Aşadar, oceanele pornesc
în geneza lor de la un rift, aflat în continuă lărgire prin aport ascendent de magmă
(ramurile ascendente ale curenţilor magmatici de convecţie), şi se închid prin
procesele de consum al scoarţei în lungul liniilor de subducţie (fose,
geosinclinale).
Teoria derivei continentale porneşte de la ipoteza unui continent unic,
ƒ deriva Pangeea, şi a divizării sale progresive în blocuri de diferite dimensiuni, care au
continentală
avut o mişcare de derivă (de translaţie) pe mantaua fluidă a Pământului până la
formarea continentelor actuale: Laurasia, Gondwana; America de Nord (blocul
canadian, laureţian), Eurasia, Africa, America de Sud (blocul brazilian), Australia,
India, Antarctida.

2. Dispozitivul plăcilor tectonice

Conform modelului tectonic global, litosfera este împărţită în unităţi de


ƒ model diferite dimensiuni numite plăci tectonice (litosferice, crustale). Ele nu se
tectonic deosebesc însă numai prin ordinul de mărime, ci si prin structură, vârstă, raporturi
ƒ plăci dinamice (convergenţă, divergenţă, translaţie), viteză de deplasare.
tectonice De forma unor calote sferice, acestea alunecă pe substratul semifluid al
astenosferei (magmosferei). Sunt conturate prin linii de discontinuitate: rifturi,
ƒ astenosferă identificate de-a lungul dorsalelor medio-oceanice, falii majore (linii de

52
înfruntare), identificate în lungul foselor sau în lungul liniilor de sutură
continentală (vestigii ale unor vechi linii de subducţie), falii de transformare (linii
de decroşare). Aceste frontiere geofizice sunt marcate astăzi printr-o intensă
ƒ macroplăci
activitate vulcanică şi seismică.
După ordinul de mărime al asamblajului tectonic actual se disting trei
ƒ mezoplăci categorii de plăci: macroplăci, mezoplăci (intermediare), microplăci
Plăcile majore sunt: Pacifică, Americană (nord-americană şi sud-
ƒ microplăci americană), Eurasiatică, Africană, Indo-Australiană, Antarctică. Dintre acestea,
numai placa Pacifică este constituită în întregime dintr-un substrat oceanic
(scoarţă bazaltică), celelalte fiind compuse atât din scoarţă oceanică (bazaltică),
cât şi continentală (granitică).
Plăcile intermediare sunt: Filipine, Nazca, Cocos, Juan de Fuca, Gorda,
Caraibe.
Plăcile mici (subplăcile) sunt numeroase: Arabă, Iraniană, Turcă
(Anatolia), Egeeană, Malgaşă, Est-Africană, etc.

Structura internă a Pământului: 1. nucleul intern; 2. nucleul extern; 3. discontinuitatea


Gutemberg-Wiechert; 4. mantaua; 5. scoarţa; 6. celule de convecţie

Raporturile tectonice dintre manta şi litosferă: celulele de convecţie mobilizează plăcile


litosferice, încât acestea din urmă se pot găsi fie în convergenţă (compresiune, subducţie), fie în
divergenţă (expansiune, acreţie).

53
Plăcile tectonice majore ale Pământului. Săgeţile indică direcţia generală de deplasare a plăcilor,
iar valorile exprimă viteza acestui proces în cm/an
(după Levin H. L., 1990 şi Demangeot J., 1995)

Plăcile crustale au un anumit dispozitiv tectonic şi geografic. Studiile


geologice arată că actualul decupaj (canevas) tectonic al litosferei s-a conturat
progresiv în ultimii 200 milioane de ani, care reprezintă ciclul tectonic în care se
află Terra din acel moment.

Plăcile tectonice pe teritoriul României


Cercetările geofizice au pus în evidenţă pe teritoriul României 3 microplăci (a Mării
Negre, Moesică, Interalpină / Transilvăneană) şi partea sud-estică a macroplăcii
Eurasiatice. Plăcile extracarpatice s-au aflat în raporturi de subducţie
(paleosubducţie) sau se află în raporturi de subducţie activă cu placa Interalpină. În
perioada actuală este deosebit de activă placa Mării Negre.

3. Dinamica plăcilor tectonice

Fenomenul mişcării plăcilor litosferice (cinematica) este deosebit de


complex. După teoria tectonicii globale, motorul deplasării plăcilor se găseşte în
interiorul Pământului, subcrustal, în mantaua superioară. Este vorba de curenţii de
convecţie în care este antrenată materia semifluidă, curenţi sub formă de celule
(celule de convecţie, cu ramuri ascendente în dreptul rifturilor şi ramuri
descendente în dreptul foselor). Formate sub fiecare placă litosferică, aceste celule
ƒ curenţi de de convecţie le mobilizează într-o anumită direcţie şi cu o anumită viteză (în
convecţie
medie 1 – 2 cm/an) şi le angajează în trei posibile raporturi dinamice: de
ƒ limite de divergenţă (în dreptul rifturilor), de convergenţă (în dreptul foselor), de alunecare
divergenţă (culisare, decroşare) în lungul faliilor de transformare (accidente transversale faţă
de axele rifturilor). Dinamica plăcilor este relevantă în aceste zone marginale. În
ƒ limite de funcţie de tipul contactelor (limitelor) dintre plăci, se produc anumite procese
convergenţă
geologice şi geomorfologice asociate. Este interesant de observat că între limitele
de expansiune (rifturi) şi cele de coliziune şi subducţie (fose) se face reciclajul
progresiv al materiei crustale.

54
A. Procese geologice şi geomorfologice la limitele de divergenţă,
respectiv în rifturi (rifturi medio-oceanice, rifturi continentale, cum este Rift
Valley din estul Africii):
ƒ rift - emisie continuă de magmă bazaltică provenită din mantaua superioară
ƒ acreţie
prin ramura ascendentă a celulelor de convecţie;
- formarea de scoarţă bazaltică (oceanică), proces denumit acreţie (acreţie
ƒ activitate oceanică) şi expansiunea, în consecinţă, a fundului oceanic (expansiunea bazinelor
vulcanică oceanice);
- formarea de aparate vulcanice submerse şi emerse (insule vulcanice);
ƒ seismicitate
- seisme;
- formarea de falii transversale (accidente transversale faţă de axul
rifturilor); de aici decalaje axiale importante şi configuraţia în zig-zag a rifturilor;
fricţiunea compartimentelor provoacă seismicitatea din lungul faliilor
transformante.

B. Procese geologice şi geomorfologice la limitele de convergenţă,


respectiv în fosele oceanice:
- afundarea progresivă a plăcii litosferice mai dense în mantaua fierbinte
ƒ coliziune
(subducţie) şi consumarea scoarţei (trecerea, prin topire, în manta prin intermediul
ramurii descendente a celulelor de convecţie; planul de subducţie, care poate
ƒ subducţie coborî în manta până la 700 km, se numeşte planul Benioff (Benioff, geofizician
american);
ƒ geosinclinal - formarea foselor, respectiv a geosinclinalelor;
ƒ orogeneză
- coliziunea plăcilor, proces care induce compresia sedimentelor,
metamorfozarea acestora, cutarea şi înălţarea formaţiunilor din cadrul
geosinclinalelor şi formarea munţilor de încreţire (mişcări orogenice);
- intensă activitate vulcanică, formarea munţilor vulcanici în arealul
orogenezelor;
- activitate seismică (focarele seismice sunt situate pe planul Benioff, la
diferite adâncimi, până la 700 km).

Tipuri de subducţie

– subducţie oceanică (coliziune placă oceanică - placă oceanică): Filipine


– Pacific (arhipelaguri în arc);
- subducţie placă continentală - placă oceanică: Eurasia – Pacific;
America de Sud – Nazca (Anzii); Pacific - America de Nord (Cordilierii);
- subducţie continentală (în acest caz două mase continentale sunt
implicate în dispariţia unui domeniu oceanic intermediar), de exemplu placa
Eurasiatică, pe de o parte, plăcile Africană, Arabă şi Indiană, pe de alta, prin a
căror coliziune s-a format sistemul alpino – himalayan şi s-a închis paleooceanul
Tethys.

Raporturile tectonice ale segmentelor litosferice aferente teritoriului


României (St. Airinei, 1992)
- alunecarea şi frecarea între placa est-europeană (partea sud-vestică a
plăcii Eurasiatice) şi placa Mării Negre;
- alunecarea şi frecarea între placa Interalpină şi placa Moesică;
- subducţie activă între placa Mării Negre şi placa Interalpină;
- paleosubducţie între placa Est – europeană şi placa Interalpină;
- paleosubducţie şi coliziune între placa Moesică şi placa Interalpină.
55
Segmentele de plăci litosferice aferente teritoriului României 1. plăci şi microplăci litosferice
conturate de o anomalie gravimetrică pozitivă (a – Placa Est-Europeană, b – Microplaca Mării
Negre, c – Microplaca Moessică, Microplaca Interalpină); 2. anomalie gravimetrică negativă; 3.
axe de minim gravimetric; .4 câmp de falii crustale; 5. direcţia de mişcare a plăcilor litosferice; 6.
limita orogenului alpin (Airinei, 1982)

Analiza tipurilor de contacte dintre plăcile tectonice aflate într-un angrenaj


dinamic complex, acolo unde se produc procese asociate specifice, permite să fie
deduse evoluţiile viitoare ale litosferei şi să fie formulate predicţii asupra
raporturilor geologice dintre continente şi oceane pe termen lung. Astfel, pentru
perioada următoare de 50 milioane de ani se prognozează următoarele schimbări
geografice majore:
- lărgirea în continuare a Oceanului Atlantic şi a Oceanului Indian prin
acreţia scoarţei în lungul rifturilor;
- reducerea suprafeţei Oceanului Pacific datorită subducţiilor din lungul
foselor din partea estică şi vestică;
- restrângerea Mării Mediterane va continua;
- lărgirea marelui rift est-african şi desprinderea unui fragment din
continentul Africa, care se va deplasa spre nord-est, către Asia;
- Marea Roşie se va afla mai departe în expansiune, va dispărea istmul
Suez şi va intra astfel în legătură cu Marea Mediterană;
- Peninsula Iberică se va desprinde de Europa;
America de Nord se va separa de America de Sud;
- California se va desprinde de America de Nord în lungul faliei San
Andreas.

56
4. Test de evaluare

1. Redaţi esenţa teoriei tectonicii globale / tectonicii plăcilor.


2. Indicaţi tehnicile şi metodele aplicate în cercetarea litosferei, care au
condus la o nouă viziune asupra proceselor tectonice, seismice şi
magmatice.
3. Evocaţi contribuţiile unor oameni de ştiinţă în fundamentarea teoriei
tectonicii globale.
4. Menţionaţi şi redaţi teoriile precursoare conceptului tectonicii globale.
5. Realizaţi o privire mai detaliată asupra plăcilor tectonice: definiţie,
clasificare (după mărime, structură, vârstă, viteză de deplasare, raporturi
dinamice, dispozitiv (inclusiv pe teritoriul României).
6. Specificaţi tipurile de limite şi de raporturi dinamice dintre plăcile
litosferice.
7. Explicaţi procesele geologice şi geomorfologice care au loc pe limitele de
divergenţă (rifturi) şi pe limitele de convergenţă (subducţie).
8. Arătaţi care sunt tipurile de raporturi tectonice ale fragmentelor litosferice
aferente teritoriului României.
9. Priviţi în perspectiva timpului geologic modificările majore care vor avea
loc în configuraţia scoarţei terestre prin prisma proceselor din erele /
epocile trecute şi a celor actuale.

5. Bibliografie

Airinei Şt., (1982), Pământul ca planetă, Edit. Albatros, Bucureşti


Amat P-J., Dorize L., Le Coeur Ch., (2002), Elements de géographie physique,
Edit. Bréal, Rosny
Demangeot J., (1995), Les milieux „naturels” du globe, Edit. Masson, Paris
Loghin V., (2000), Elemente de geografie fizică, Edit. Sfinx, Târgovişte
Smith P., et al., (1987), La Terre (titlul original "Encyclopedia of the Earth"),
Armand Colin, Paris

5. Sinteză

Tectonica globală sau tectonica plăcilor este un concept care ne relevă o


altă situaţie geologică decât cea cunoscută până la nivelul secolului al XX-lea. Ea
porneşte de la descoperirea că litosfera (scoarţa şi astenosfera superioară) este
divizată în fragmente de diferite dimensiuni, structuri, vârste şi raporturi
dinamice, fragmente care se numesc plăci litosferice, tectonice sau crustale.
Deplasându-se pe stratul vâscos incandescent de magmă (magmosferă,
astenosferă), sub acţiunea curenţilor convectivi, ele intră într-un anumit angrenaj
dinamic, în funcţie de care, pe liniile de contact, se produc procese geologice şi
geomorfologice diferite, cu rol major în crearea dislocaţiilor scoarţei şi a reliefului
tectono-magmatic.
Astfel, pe limitele de divergenţă (rifturi) au loc următoarele fenomene:
emisia permanentă de magmă bazaltică pe ramura ascendentă a celulelor de
convecţie; formarea scoarţei bazaltice (oceanice), proces numit acreţie, care
generează expansiunea fundurilor oceanice şi îndepărtarea continentelor; formarea

57
de aparate vulcanice submerse şi emerse (insule vulcanice); formarea de falii
transversale (transformante) şi seisme. Pe de altă parte, la limitele de convergenţă
(geosinclinalele alpine, fosele oceanice actuale) se produc fenomene precum:
afundarea progresivă, pe un plan înclinat (planul Benioff), a plăcii litosferice mai
dense în mantaua fierbinte, proces numit subducţie şi care permite consumul de
scoarţă terestră (topirea ei şi reintrarea în circuitul materiei prin intermediul
ramurii descendente a celulelor convective); formarea geosinclinalelor, respectiv a
foselor oceanice; coliziunea plăcilor convergente, de unde compresia
sedimentelor, metamorfozarea acestora, cutarea şi înălţarea formaţiunilor din
cadrul geosinclinalelor, respectiv formarea munţilor de încreţire (mişcări
orogenice); activitate vulcanică, formarea munţilor vulcanici în arealul
orogenezelor; activitate seismică.
Toate aceste aspecte sunt privite la nivel global, dar şi în cuprinsul
teritoriului României. Astfel, fragmentele de plăci litosferice determinate geofizic
pe teritoriul României (3 microplăci: a Mării Negre, Moesică, Interalpină; partea
sud-vestică a macroplăcii Euroasiatice) sunt considerate în dispozitivul lor
tectonic şi geografic, în raporturile lor dinamice (culisare şi frecare, subducţie
activă, paleosubducţie şi coliziune).
Aşadar, se poate conchide că teoria tectonicii globale este o construcţie
ştiinţifică modernă care a revoluţionat ştiinţele Pământului (geologia, geofizica,
geomorfologia etc.). Este un model unificator la scara Globului întrucât permite
racordarea multiplelor situaţii locale şi regionale într-un sistem planetar al
geodinamicii, al reţelei tectono-structurale, al liniilor geografice majore.

58