Professional Documents
Culture Documents
AETATIS NOVAE
I. Contextul comunicaţiilor sociale
II. Misiunea mijloacelor de comunicare
III. Provocări actuale
IV. Priorităţi pastorale şi mijloacele pentru a răspunde acestora
V. Necesitatea unei programări pastorale
INTRODUCERE
O revoluţie în comunicare
1. În preajma unei noi ere, comunicarea cunoaşte o considerabilă expansiune care influenţează
profund culturile lumii în ansamblul ei. Revoluţiile tehnologice reprezintă doar un aspect al acestui
fenomen. Nu există un loc în care impactul mass-media să nu se facă simţit asupra
comportamentelor religioase şi morale, asupra sistemelor politice şi sociale, asupra educaţiei.
Nimeni nu ignoră, de exemplu, rolul pe care l-a avut comunicarea - pe care hotarele geografice şi
politice nu au putut-o opri - în răsturnările de situaţie intervenite de-a lungul anilor 1989 şi 1990 şi
a căror importanţă istorică a fost subliniată de papa1.
"Primul areopag al timpurilor moderne este lumea comunicaţiilor, care unifică omenirea făcând
din ea, cum se spune, un Ťsat globalť. Mijloacele de comunicare socială au ajuns atât de
importante încât pentru mulţi sunt principalul mijloc informativ şi formativ, călăuză şi inspiraţie
pentru comportamentele individuale, familiale şi sociale" 2.
După mai mult de un sfert de secol de la promulgarea decretului Conciliului Vatican II despre
comunicaţiile sociale Inter mirifica şi după două decenii de la instrucţiunea pastorală Communio
et progressio, Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale doreşte să reflecteze asupra
consecinţelor pastorale ale acestei noi situaţii. O face în spiritul concluziei din Communio et
progressio: "Poporul lui Dumnezeu, fiind în pas cu evenimentele care ţes firul istoriei, [...]
întrevede deja, cu imensă încredere şi cu afecţiune, cât este de promiţătoare noua eră: cea a
comunicaţiilor sociale"3.
2. În anii care au urmat publicării documentelor Inter mirifica şi Communio et progressio, ne-am
obişnuit cu expresii precum "societate a informaţiei", "cultură a media" şi "generaţie media". Acest
mod de exprimare trebuie scos în evidenţă: el subliniază că tot ceea ce bărbaţii şi femeile din
timpurile noastre ştiu şi gândesc despre viaţă este condiţionat în parte de media; experienţa
umană ca atare a devenit o experienţă mediatică.
Ultimele decenii au fost şi scena unor noutăţi spectaculoase în domeniul tehnologiei comunicării.
Acest lucru comportă atât o rapidă evoluţie a vechilor tehnologii, cât şi apariţia de noi tehnologii
ale comunicării printre care se numără sateliţii, televiziunea prin cablu, fibrele optice,
videocasetele, compact-discurile, crearea de imagini prin computer şi alte tehnologii digitale şi
informatice. Utilizarea noilor media a dat naştere la ceea ce s-a putut numi "noi limbaje" şi a
suscitat, pe de o parte, posibilităţi ulterioare pentru misiunea Bisericii, pe de alta, noi probleme
pastorale.
3. În acest context, îi încurajăm pe păstori şi poporul lui Dumnezeu să aprofundeze sensul a tot
ceea ce ţine de comunicare şi media şi să-l pună în practică în proiecte concrete şi realizabile.
"Părinţii conciliari, privind spre viitor şi căutând să discearnă contextul în care Biserica ar fi fost
chemată să îndeplinească misiunea sa, au putut să vadă cu claritate că progresul tehnologiei
deja Ťtransformă faţa pământuluiť, ajungând chiar să cucerească spaţiul (cf. Gaudium et spes,
nr. 5). Ei au recunoscut că în special dezvoltările în tehnologia comunicaţiilor erau de asemenea
proporţii, încât provocau reacţii în lanţ cu consecinţe neaşteptate" 4.
Ţinem să exprimăm recunoştinţa noastră faţă de toţi aceia care au permis constituirea în Biserică
a unei reţele creative de comunicare. În ciuda dificultăţilor - datorate resurselor limitate,
obstacolelor puse uneori Bisericii în accesul ei la media, remodelării constante a culturii, valorilor
şi atitudinilor generate de omniprezenţa media - s-a făcut deja mult şi continuă să se facă.
Episcopii, clerul, persoanele consacrate şi laicii care se dedică acestui apostolat fundamental
merită recunoştinţa tuturor.
Este necesar să exprimăm şi mulţumirea noastră atât pentru toate eforturile pozitive de
colaborare ecumenică în domeniul media în care sunt implicaţi catolicii şi fraţii şi surorile lor din
alte Biserici şi comunităţi ecleziale, cât şi pentru colaborarea interreligioasă cu membrii altor religii
din lume. Este nu doar de dorit, dar chiar necesar "să-i implicăm pe creştini pentru a se uni şi mai
strâns în acţiunea lor de comunicare şi pentru a colabora în mod mai direct cu alte religii din
lume, în vederea unei prezenţe comune în comunicaţii" 6.
4. Răsturnarea care are loc astăzi în comunicare presupune, mai mult decât o revoluţie
tehnologică, remanierea completă a modalităţii prin intermediul căreia omenirea învaţă despre
lumea care o înconjoară şi prin care verifică şi exprimă perceperea acesteia. Disponibilitatea
constantă de imagini şi idei, precum şi rapida lor transmitere, chiar de la un continent la altul, au
consecinţe deopotrivă pozitive şi negative asupra dezvoltării psihologice, morale şi sociale a
persoanelor, asupra structurii şi funcţionării societăţii, asupra schimburilor dintre culturi, asupra
percepţiei şi transmiterii valorilor, asupra ideilor lumii, a ideologiilor şi convingerilor religioase.
Revoluţia comunicării influenţează şi percepţia privitoare la Biserică şi contribuie la modelarea
structurilor şi a funcţionării acestora.
Toate acestea au importante consecinţe pastorale. Într-adevăr, se poate recurge la media, atât
pentru a proclama evanghelia, cât şi pentru a o îndepărta de inima omului. Împletirea tot mai
strânsă dintre media şi viaţa de zi cu zi influenţează înţelegerea pe care o putem avea în ce
priveşte sensul vieţii.
Media au capacitatea de a influenţa nu doar modul de a gândi, dar şi conţinutul gândirii. Pentru
multe persoane, realitatea corespunde cu ceea ce media definesc realitate; ceea ce media nu
recunosc în mod explicit pare nesemnificativ. Tăcerea poate fi impusă de facto indivizilor sau
grupurilor pe care media îi ignoră; glasul evangheliei se poate găsi astfel şi el redus la tăcere,
fără a fi însă sufocat cu totul.
Aşadar, este important ca mereu creştinii să fie capabili să furnizeze o informare care "face ştire",
dând glas celor care nu au.
Tocmai din cauza acestui lucru, în multe cazuri, sistemele politice de telecomunicaţii şi de
difuzare au fost supuse unor politici de eliminare sau simplificare a reglementărilor şi de
privatizare.
Aşa cum utilizarea greşită a serviciului public poate duce la manipularea ideologică şi politică, la
fel comercializarea nereglementată şi privatizarea difuzării au consecinţe profunde. În practică, şi
adesea în mod oficial, responsabilitatea publică a actului difuzării este subevaluată. Există
tendinţa de a evalua succesul propriu în funcţie de profit, şi nu de serviciu. Motivele de profit şi
interesele operatorilor din publicitate exercită o influenţă anormală asupra conţinutului media: se
preferă popularitatea calităţii şi se aliniază la numitorul comun cel mai mic. Operatorii din
publicitate îşi depăşesc rolul lor legitim, care constă în a identifica nevoile reale şi de a răspunde
la ele, şi, îndemnaţi de motive comerciale, se străduiesc să creeze nevoi şi modele artificiale de
consum.
Comunicarea adevărului poate avea cu adevărat o putere răscumpărătoare care emană din
persoana lui Cristos. El este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup şi chip al lui Dumnezeu cel
nevăzut. În el şi pentru el, viaţa lui Dumnezeu se comunică omenirii prin acţiunea Duhului. "De
fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea
de la creaţia lumii, în făpturile lui"9. Dar acum, "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi
am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" 10.
În Cuvântul făcut trup, Dumnezeu se comunică în mod definitiv. În predicarea şi în acţiunea lui
Isus, Cuvântul devine eliberator şi răscumpărător pentru întreaga omenire. Acest act de iubire
prin care se revelează Dumnezeu, împreună cu răspunsul de credinţă al omenirii, generează un
dialog profund.
Istoria umană şi ansamblul relaţiilor dintre oameni se dezvoltă în cadrul acestei comunicări a lui
Dumnezeu în Cristos. Istoria însăşi este destinată să devină într-un fel cuvânt şi chip al lui
Dumnezeu, iar vocaţia omului este aceea de a contribui la acest lucru trăind, în mod creativ,
această transmitere constantă şi nelimitată a iubirii reconciliatoare a lui Dumnezeu. Noi suntem
chemaţi să punem acestea în practică în cuvinte de speranţă şi în acte de iubire, adică prin
modul nostru de viaţă. Prin urmare, comunicarea trebuie să fie în centrul comunităţii ecleziale.
Cristos este în acelaşi timp conţinutul şi izvorul a ceea ce comunică Biserica atunci când
proclamă evanghelia. Biserica nu este altceva decât "trupul mistic al lui Cristos, plinătatea [...] lui
Cristos glorificat care umple întreaga creaţie"11. Prin urmare, noi înaintăm, în Biserică, prin cuvânt
şi sacramente, spre speranţa unităţii definitive în care "Dumnezeu va fi toate în toţi" 12.
7. În paralel cu tot binele pe care îl fac şi sunt capabile să-l facă, mijloacele de comunicare pe de
o parte "pot fi efectiv instrumente de unitate şi de înţelegere reciprocă şi, pe de altă parte, pot
deveni purtătoare ale unei viziuni deformate asupra existenţei, a familiei, a valorilor religioase şi
etice; ale unei viziuni care nu respectă demnitatea autentică şi destinul persoanei umane" 13. Este
imperativ ca media să respecte şi să participe la dezvoltarea integrală a persoanei, care implică
"dimensiunile culturale, transcendente şi religioase ale omului şi societăţii" 14.
Sursa unor probleme individuale şi sociale rezidă şi în faptul că relaţiile interpersonale au fost
înlocuite cu utilizarea tot mai mare a media şi cu o ataşare afectivă considerabilă faţă de
personajele mediatice de ficţiune. Media nu pot să înlocuiască nici contactul personal imediat şi
nici relaţiile dintre membrii unei familii sau dintre prieteni. Dar îşi pot aduce contribuţia la
soluţionarea acestei dificultăţi: prin grupuri de discuţii, dezbateri asupra filmelor sau
transmisiunilor, mai degrabă stimulând comunicarea interpersonală, decât substituindu-se
acesteia.
8. Conciliul Vatican II a subliniat că "poporul lui Dumnezeu şi neamul omenesc, în care acesta
este inserat, se servesc unul pe altul şi, astfel, misiunea Bisericii apare de natură religioasă şi,
tocmai de aceea, profund umană"15. Cei care proclamă cuvântul lui Dumnezeu au datoria de a
lua în consideraţie şi de a căuta să înţeleagă "cuvintele" popoarelor şi ale culturilor diverse nu
doar cu scopul de a se informa asupra lor, ci şi de a le ajuta să recunoască şi să accepte
cuvântul lui Dumnezeu16. Biserica trebuie, aşadar, să păstreze o prezenţă activă şi atentă în
lume, aşa încât să alimenteze comunitatea şi să-i sprijine pe acei bărbaţi şi femei care caută
soluţii acceptabile la problemele personale şi sociale.
În plus, dacă Biserica trebuie să comunice mereu mesajul său în mod adecvat fiecărei epoci şi
culturilor specifice ale naţiunilor şi popoarelor, trebuie să facă acest lucru mai ales astăzi, în
cultura şi pentru cultura noilor media17. Este vorba de o condiţie fundamentală dacă se doreşte să
se dea un răspuns la una din preocupările esenţiale ale Conciliului Vatican II: apariţia de "legături
sociale, tehnice, culturale" care îi unesc tot mai strâns pe oameni constituie pentru Biserică "o
nouă urgenţă", aceea de a-i aduna pe toţi în "deplina unitate în Cristos" 18. Luând în consideraţie
rolul important pe care mijloacele de comunicare îl pot juca în eforturile pentru favorizarea acestei
unităţi, Biserica le consideră instrumente "concepute de providenţa divină" pentru dezvoltarea
comunicării şi a comuniunii dintre oameni în timpul peregrinării lor pe pământ 19.
Biserica, încercând să dialogheze cu lumea modernă, doreşte să poată avea un dialog onest şi
respectuos cu responsabilii media. Acest dialog presupune ca Biserica să facă un efort pentru a
înţelege media - obiectivele lor, metodele lor, regulile lor de lucru, structurile lor interne şi
modalităţile lor - şi să îi susţină şi încurajeze pe cei care lucrează în ele. Bazându-se pe această
înţelegere şi pe acest sprijin, se pot face propuneri semnificative pentru a putea îndepărta
obstacolele care se opun progresului uman şi proclamării evangheliei.
Pentru un asemenea dialog este necesar ca Biserica să se preocupe în mod activ de media
profane şi în special de elaborarea politicii care le priveşte. Creştinii au, într-adevăr, datoria de a
face auzit glasul lor în cadrul tuturor media. Misiunea lor nu se limitează doar la transmiterea de
ştiri ecleziastice. Acest dialog cere în plus ca Biserica să-i sprijine pe profesioniştii din media, să
elaboreze o antropologie şi o adevărată teologie a comunicării, pentru ca teologia însăşi să
devină tot mai comunicativă, mai eficientă în revelarea valorilor evanghelice şi în aplicarea lor la
realitatea contemporană a condiţiei umane; este necesar în plus ca responsabilii Bisericii şi
agenţiile pastorale să răspundă cu bunăvoinţă şi prudenţă la întrebările media, căutând să
stabilească, şi cu aceia care nu împărtăşesc credinţa noastră, relaţii de încredere şi de respect
reciproc, întemeiate pe valori comune.
C. Mass-media în slujba comunităţii umane şi a progresului social
9. Comunicarea care are loc în Biserică şi prin Biserică în mod esenţial constă în proclamarea
veştii bune a lui Isus Cristos. Este proclamarea evangheliei ca un cuvânt profetic şi eliberator,
adresat bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru; este o mărturie adusă adevărului divin şi destinului
transcendent al persoanei umane, în faţa unei secularizări radicale; în faţa conflictelor şi a
diviziunilor, este alegerea dreptăţii, în solidaritate cu toţi credincioşii, în slujba comuniunii dintre
popoare, naţiuni şi culturi.
Sensul dat astfel de către Biserică noţiunii de comunicare pune în lumină în mod excepţional
mijloacele de comunicare şi rolul pe care ele trebuie să-l joace, conform planului providenţial al lui
Dumnezeu, în promovarea dezvoltării integrale a persoanelor şi societăţilor umane.
10. La tot ceea ce s-a spus mai devreme, nu se poate să nu adăugăm apelul important la dreptul
fundamental la dialog şi la informare în sânul Bisericii, aşa cum s-a afirmat în Communio et
progressio20, şi necesitatea de a continua să căutăm modalităţile eficiente pentru a favoriza şi
proteja acest drept, în particular printr-o utilizare responsabilă a mijloacelor de comunicare.
Printre altele, ne gândim la afirmaţiile Codului de drept canonic, conform căruia, deşi îşi
manifestă ascultarea lor faţă de păstorii Bisericii, credincioşii "au dreptul neştirbit de a-şi
manifesta [...] necesităţile proprii, mai ales cele spirituale, şi propriile dorinţe" 21, şi, în funcţie de
cunoaşterea, competenţa şi prestigiul lor, au "dreptul, ba uneori chiar datoria, de a exprima
păstorilor sacri opinia personală cu privire la binele Bisericii" 22.
Există în acest sens un mijloc pentru a menţine şi întări credibilitatea şi eficienţa Bisericii. În mod
fundamental, acesta poate fi mijlocul pentru a realiza în mod concret caracterul de "comuniune"
al Bisericii, care-şi află temelia în comuniunea intimă a Treimii a cărei reflectare este. Printre
membrii acestei comunităţi care constituie Biserica, există o egalitate înnăscută în ceea ce
priveşte demnitatea şi misiunea care vine din Botez şi care este la baza structurii ierarhice şi a
diversităţii îndatoririlor. Această egalitate se exprimă într-un schimb onest şi respectuos al
informaţiei şi al opiniilor.
În caz de dezacord însă, este important să se ştie că "nu exercitând [...] o presiune asupra opiniei
publice se poate contribui la clarificarea problemelor doctrinare şi se poate sluji adevărul" 23. Într-
adevăr, "ideile credincioşilor nu pot fi pur şi simplu identificate prin sensus fidei"24.
De ce Biserica insistă atât de mult asupra dreptului pe care îl au oamenii la o informare corectă?
De ce subliniază tocmai dreptul de a vesti autenticul adevăr evanghelic? De ce insistă asupra
responsabilităţii pe care o au păstorii săi de a comunica adevărul şi de a-i educa pe credincioşi să
facă la fel? Pentru că, în Biserică, o deplină înţelegere a comunicării se bazează pe faptul că
însuşi cuvântul lui Dumnezeu se comunică.
11. Pe lângă numeroasele mijloace tradiţionale în vigoare, precum mărturia vieţii, învăţarea
catehismului, contactul personal, pietatea populară, liturgia şi alte celebrări asemănătoare,
utilizarea mass-media a devenit esenţială pentru evanghelizare şi cateheză. Într-adevăr, "Biserica
s-ar simţi vinovată în faţa Domnului ei dacă nu ar utiliza aceste mijloace puternice, pe care
inteligenţa umană le perfecţionează zi de zi"25. Mijloacele de comunicare socială pot şi trebuie să
fie instrumente în slujba programului de reevanghelizare şi de nouă evanghelizare al Bisericii în
lumea contemporană. În vederea noii evanghelizări, o atenţie deosebită va trebui acordată
impactului audiovizual al mijloacelor de comunicare, conform aforismului "a vedea, a evalua, a
acţiona".
Astfel, pentru atitudinea pe care Biserica trebuie să o adopte faţă de mijloacele de comunicare şi
faţă de cultura la a cărei elaborare ele contribuie, este foarte important să se conştientizeze
mereu faptul că "nu este suficientă, aşadar, folosirea lor pentru a răspândi mesajul creştin şi
învăţătura Bisericii: mesajul trebuie integrat în această Ťnouă culturăť creată de mijloacele de
comunicare moderne [...] cu noi limbaje, noi tehnici şi noi atitudini psihologice" 26. Evanghelizarea
actuală ar trebui să afle resurse în prezenţa activă şi deschisă a Bisericii în cadrul lumii
comunicaţiilor.
12. Dacă Biserica adoptă o atitudine pozitivă şi deschisă faţă de mass-media, căutând să
pătrundă noua cultură creată de comunicare în scopul de a o evangheliza, este necesar ca ea să
propună şi o evaluare critică a media şi a impactului lor asupra culturii.
Aşa cum s-a spus cu alte ocazii, tehnologia comunicaţiilor constituie o minunată expresie a
geniului uman, iar mass-media sunt de o considerabilă utilitate pentru societate. Dar, cum
deopotrivă a fost subliniat, aplicarea tehnologiei comunicării a fost doar în parte un beneficiu, iar
utilizarea ei conştientă necesită valori sănătoase şi alegeri înţelepte din partea indivizilor, a
sectorului privat, a guvernelor şi, totodată, a societăţii. Biserica nu pretinde să impună aceste
decizii şi aceste alegeri, dar caută să dea un ajutor real, indicând criterii etice şi morale aplicabile
în acest sector, criterii care se află atât în valorile umane, cât şi în valorile creştine.
13. În situaţia actuală, media agravează obstacolele individuale şi sociale care împiedică
solidaritatea şi dezvoltarea integrală a persoanei umane. Asemenea obstacole sunt, în particular,
secularismul, consumismul, materialismul, dezumanizarea şi lipsa de interes faţă de condiţia
săracilor şi faţă de cei dezavantajaţi27.
C. Politici şi structuri
14. Este clar că unele probleme în acest sens sunt rodul unor anumite influenţe politice şi
structuri media: cităm ca exemplu faptul că unor grupuri sau clase li se refuză accesul la
mijloacele de comunicare, li se reduce sistematic în anumite locuri dreptul fundamental la
informaţie şi că sporeşte controlul pe care unele grupuri economice, sociale şi politice îl exercită
asupra media.
Toate acestea sunt contrare cu obiectivele fundamentale şi cu natura însăşi a media, al căror rol
specific şi necesar este acela de a contribui la garantarea dreptului omului la informare, la
promovarea dreptăţii în căutarea binelui comun, de a asista indivizii, grupurile şi popoarele în
căutarea adevărului. Mass-media exercită aceste funcţii fundamentale atunci când favorizează
schimbul de idei şi de informaţii între toate clasele şi sectoarele societăţii şi oferă tuturor opiniilor
responsabile ocazia de a se face ascultate.
Acest lucru necesită eforturi specifice la nivel naţional şi internaţional, nu numai pentru a oferi
celor mai puţin avuţi şi mai puţin puternici acces la informaţia de care au nevoie pentru
dezvoltarea lor individuală şi socială, ci şi pentru a face astfel încât ei să joace un rol efectiv şi
responsabil în deciziile referitoare la conţinutul media şi în definirea structurilor şi politicilor în
cadrul instituţiilor de comunicare din ţările lor.
Acolo unde structurile ierarhice şi politice favorizează deţinerea mass-media de către grupuri de
presiune, Biserica trebuie să insiste asupra respectării dreptului de a comunica, şi mai ales
asupra respectării propriului drept de a avea acces la media, căutând în acelaşi timp alte modele
de comunicare pentru membrii săi şi pentru ansamblul populaţiei. De altfel, dreptul la comunicare
face parte din dreptul la libertatea religioasă, căreia nu trebuie să i se limiteze libertatea de cult.
16. Dată fiind situaţia care există în numeroase locuri, sensibilitatea faţă de drepturile şi
interesele indivizilor poate să facă adesea ca Biserica să favorizeze alte mijloace de comunicare.
În domeniul evanghelizării şi al catehezei, Biserica va trebui adesea să ia măsuri cu scopul de a
prezerva şi de a favoriza "media populare" şi alte forme tradiţionale de expresie, recunoscând că
în anumite societăţi acestea pot fi mai eficiente pentru difuzarea evangheliei decât media mai
recente, deoarece fac posibilă o mai mare participare a persoanelor şi pot atinge niveluri mai
profunde de sensibilitate umană şi de motivaţie.
17. Deşi continuă să se angajeze în diferite moduri în sectorul comunicaţiilor şi al media, în ciuda
numeroaselor dificultăţilor pe care le întâmpină, Biserica trebuie să continue să dezvolte, să
păstreze şi să favorizeze propriile instrumente şi programe catolice de comunicare. Acestea
includ presa şi publicaţiile catolice, radioul şi televiziunea catolice, birourile de informare şi de
relaţii publice, institutele şi programele de formare în practica şi problematica media, cercetarea
mediatică, organismele de profesionişti ai comunicării legate de Biserică - în particular
organizaţiile catolice internaţionale de comunicare -, ai căror membri sunt colaboratori calificaţi şi
competenţi ai conferinţelor episcopale şi ai episcopilor în parte.
Munca pe care o desfăşoară mass-media catolice nu este doar o activitate suplimentară care se
adaugă la toate celelalte activităţi ale Bisericii: într-adevăr, comunicaţiile sociale au un rol de jucat
în toate aspectele misiunii Bisericii. Aşadar, nu trebuie să ne mulţumim să avem un plan pastoral
pentru comunicaţii, dar este necesar ca permanent comunicarea să fie parte integrantă a oricărui
plan pastoral pentru că ea, de fapt, are o contribuţie în orice apostolat, minister sau program.
18. Educaţia şi formarea în comunicare trebuie să fie parte integrantă din formarea operatorilor
pastorali şi a preoţilor30. Numeroase elemente şi aspecte specifice trebuie luate în consideraţie
pentru această educaţie şi pentru această formare.
În lumea de astăzi, atât de influenţată de media, este necesar, de exemplu, ca operatorii pastorali
să aibă măcar o bună viziune de ansamblu asupra impactului pe care noile tehnologii ale
informării şi ale media îl exercită asupra indivizilor şi asupra societăţilor. În plus, trebuie să fie
gata să ofere serviciul lor atât celor care sunt "bogaţi în informare", cât şi celor care sunt "săraci
în informare". Este necesar să ştie cum să invite la dialog, evitând un stil de comunicare care să
ducă cu gândul la dominare, la manipulare sau la profit personal. Cei care vor fi angajaţi în mod
activ în activitatea media pentru Biserică trebuie să dobândească atât competenţă profesională în
domeniu, cât şi o formare doctrinară şi spirituală.
19. Activitatea în mijloacele de comunicare implică presiuni psihologice şi dileme etice deosebite.
Dacă se ia în consideraţie importanţa rolului jucat de media în formarea culturii contemporane şi
în organizarea vieţii a nenumăraţi indivizi şi societăţi, apare esenţial ca aceia care sunt angajaţi
profesional în media profane şi în industria comunicaţiilor să ia în consideraţie responsabilităţile
lor, îndemnaţi de idealuri înalte şi cu propunerea de a sluji omenirea.
Acest lucru comportă pentru Biserică o responsabilitate corespunzătoare, care o angajează să
elaboreze şi să propună programe pastorale care să răspundă cu precizie condiţiilor particulare
de muncă şi provocărilor etice în faţa cărora sunt puşi profesioniştii din comunicaţie; programe
pastorale în măsură să garanteze o formare permanentă capabilă de a-i ajuta pe aceşti bărbaţi şi
femei - dintre care mulţi sunt în mod sincer doritori să ştie şi să practice ceea ce este drept în
domeniul etic şi moral - să fie tot mai mult pătrunşi de criterii morale, atât în viaţa profesională,
cât şi în cea privată.
A. Responsabilitatea episcopilor
Este posibil ca această exigenţă să se facă simţită mai acut acum decât în trecut, tocmai
deoarece, cel puţin în parte, marele "areopag" contemporan al media a fost, până acum, mai mult
sau mai puţin neglijat de Biserică31. După cum observă Sfântul Părinte: "Sunt privilegiate, în
general, alte instrumente pentru vestirea evangheliei şi pentru formare, în timp ce mass-media
sunt lăsate la iniţiativa unor indivizi sau grupuri mici şi nu intră în programarea pastorală decât în
mod secundar"32. Această situaţie necesită corectări.
21. Recomandăm, aşadar, în mod deosebit ca diecezele şi conferinţele sau adunările episcopale
să vegheze pentru ca problema media să fie abordată în fiecare plan pastoral. În plus, le revine
lor obligaţia de a redacta planuri pastorale referitoare la comunicaţiile sociale sau de a revedea şi
de a actualiza planurile deja existente, astfel încât să garanteze un proces de reexaminare şi de
actualizare periodice. Pentru a face acest lucru, episcopii să caute să colaboreze cu profesionişti
care lucrează în media seculare sau în organisme ale Bisericii legate de sectorul comunicaţiilor,
şi, mai ales, în organizaţii naţionale şi internaţionale de cinema, radio, televiziune şi presă.
Sunt conferinţe episcopale care s-au bucurat deja de roadele unor planuri pastorale adecvate,
prin trasarea concretă a nevoilor existente şi a obiectivelor care urmează să fie atinse şi prin
încurajarea coordonării eforturilor. Rezultatele studiului, precum şi evaluările şi consultările care
au permis redactarea acestor documente, ar putea şi ar trebui să circule la toate nivelurile
Bisericii, întrucât sunt în măsură să ofere date utile pentru pastoraţie. Este posibil şi să se
adapteze planuri realiste şi practice la nevoile Bisericilor locale. Ele ar trebui să fie permanent
obiect de revizuire şi de adaptări în raport cu evoluţia exigenţelor.
În apendicele acestui document sugerăm elemente pentru un plan pastoral şi argumente care ar
putea fi obiectul unor scrisori pastorale sau al unor declaraţii episcopale, atât la nivel naţional, cât
şi diecezan. Sunt elemente luate din propunerile conferinţelor episcopale şi ale profesioniştilor
media.
CONCLUZII
22. Încheiem afirmând din nou că Biserica "consideră aceste instrumente (ale comunicaţiilor
sociale) daruri ale lui Dumnezeu, întrucât ele sunt menite, în planul providenţei, să-i unească pe
oameni cu legături fraterne, aşa încât să colaboreze în planul mântuirii" 33. Duhul, aşa cum i-a
ajutat pe profeţii de odinioară să înţeleagă planul lui Dumnezeu prin semnele timpului lor, ajută
astăzi Biserica să interpreteze semnele timpului nostru şi să realizeze propria misiune profetică
prin studierea, evaluarea şi utilizarea corectă a tehnologiei şi mijloacelor de comunicare, devenite
de-acum fundamentale.
APENDICE
Fiecare conferinţă episcopală şi fiecare dieceză ar trebui, de aceea, să dezvolte un plan pastoral
integrat pentru comunicaţii, de preferat consultând atât reprezentanţi ai organizaţiilor catolice,
internaţionale şi naţionale, care se ocupă de comunicare, cât şi profesionişti din media locale. În
plus, ar trebui să se ţină cont de tema comunicării în formularea şi realizarea tuturor planurilor
pastorale, inclusiv ale celor legate de serviciul social, de activitatea didactică, de evanghelizare.
Câteva conferinţe episcopale şi dieceze au deja planuri de acest fel care identifică exigenţele
comunicării, definesc obiectivele, fac previziuni realiste de finanţare şi coordonează diferite
angajamente în domeniu.
Propunem următoarele directive pentru a-i ajuta pe cei care elaborează noi planuri pastorale sau
sunt însărcinaţi să actualizeze planurile deja existente.
24. Un plan pastoral pentru comunicaţii sociale ar trebui să cuprindă următoarele elemente:
b) un inventar sau o constatare care să descrie lumea media pe teritoriul luat în consideraţie,
cuprinzând publicul, producătorii şi directorii din media publice şi private, resursele financiare şi
tehnice, sistemele de distribuţie, resursele ecumenice şi didactice, personalul din organizaţiile
catolice de comunicare, inclusiv cel al comunităţilor religioase;
25. Planul ar trebui să ofere directive şi sugestii utile comunicatorilor din Biserică, pentru a stabili
finalităţile şi priorităţile reale ale muncii lor. Se recomandă ca un grup de lucru, care să cuprindă
reprezentanţi din lumea ecleziastică şi profesionişti din media, să fie asociat acestui proces, ale
cărui două faze ar trebui să fie: 1. studiu, şi 2. proiectare.
Faza de studiu
26. Elementele proprii ale acestei faze sunt: o evaluare a exigenţelor, adunarea de informaţii şi
căutarea modelelor posibile de planuri pastorale. Toate acestea comportă o analiză a conţinutului
în care se situează comunicarea, în particular elementele de forţă şi de slăbiciune ale structurii şi
ale programelor ecleziastice de comunicare existente, precum şi posibilităţile care se oferă şi
dificultăţile care pot fi întâmpinate.
Faza de proiectare
27. După această adunare şi analiză a datelor, va fi necesar ca echipa care va elabora planul să
se intereseze de obiectivele şi priorităţile conferinţei episcopale sau ale diecezei în sectorul
comunicaţiilor. Se va intra astfel în faza de proiectare. Ţinând cont de circumstanţele locale, va fi
necesar ca echipa să trateze apoi problemele următoare.
28. Educaţia: chestiunile comunicării şi ale comunicării în masă interesează toate nivelurile
ministerului pastoral, inclusiv cel al educaţiei. Un plan pastoral al comunicării ar trebui să se
străduiască:
29. Formarea spirituală şi asistenţa pastorală. Profesioniştii catolici laici şi alte persoane care
lucrează în apostolatul ecleziastic al comunicaţiilor sociale sau în media profane, aşteaptă
adesea de la Biserică o îndrumare spirituală şi un sprijin pastoral. Un plan pastoral al comunicării
ar trebui, aşadar, să caute:
b) să propună o asistenţă pastorală care să ofere sprijinul necesar pentru a alimenta credinţa
responsabililor din comunicaţii şi să sprijine angajarea lor în această misiune dificilă care constă
în a transmite lumii valorile evangheliei şi autenticele valori umane.
30. Colaborarea. Colaborarea cuprinde împărţirea resurselor dintre conferinţe şi dieceze, precum
şi între dieceze şi instituţii, cum ar fi comunităţile religioase, universităţile şi organismele de
sănătate. Un plan pastoral ar trebui să urmărească:
31. Relaţiile publice. Relaţiile publice necesită din partea Bisericii o comunicare activă prin
intermediul media, atât profane cât şi religioase. Aceste relaţii, care implică disponibilitatea
Bisericii de a transmite valorile evanghelice şi de a face cunoscute ministerele şi programele sale,
necesită ca ea să facă tot posibilul pentru a verifica dacă este cu adevărat după chipul lui Cristos.
Un plan pastoral al comunicaţiilor ar trebui să tindă:
a) să organizeze birouri de relaţii publice dotate cu resurse umane şi materiale suficiente, care să
facă posibilă o adevărată comunicare între Biserică şi ansamblul comunităţii;
b) să producă publicaţii şi programe radio, de televiziune şi video de calitate excelentă, aşa încât
să facă vizibile mesajul evangheliei şi misiunea Bisericii;
a) ca valorile evanghelice să exercite o influenţă asupra gamei largi de activităţi din media
contemporane - de la edituri, la comunicare prin satelit - aşa încât ele să contribuie la creşterea
solidarităţii internaţionale;
d) să-i ajute pe profesioniştii din comunicaţii să definească şi să respecte reguli etice, mai ales în
ce priveşte echitatea, adevărul, dreptatea, decenţa şi respectul faţă de viaţă;
e) să elaboreze strategii care să încurajeze un acces mai extins, mai reprezentativ şi responsabil
al media;
f) să exercite un rol profetic, luând cuvântul la momentul potrivit, atunci când trebuie să sprijine
punctul de vedere al evangheliei în raport cu dimensiunile morale ale chestiunilor importante de
interes public.
Note
1
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Centesimus annus, nr. 12-23, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 807-821.
2
IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.
3
Communio et progressio, nr. 187, în AAS, LXIII, 1971, pag. 655-656.
4
IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Cea de-a XXIV-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, în
L'Osservatore romano, 25-1-1990, pag. 6.
5
IBID.
6
CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Criterii de colaborare ecumenică
şi interreligioasă în domeniul comunicaţiilor sociale, nr. 1, Vatican, 1989.
7
Inter mirifica, nr. 4, în AAS, LVI, 1964, pag. 146.
8
Communio et progressio, nr. 11, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.
9
Rom 1,20.
10
In 1,14.
11
Ef 1,23; 4,10.
12
1Cor 15,28; Communio et progressio, nr. 11, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.
13
CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Pornografia şi violenţa în
mijloacele de comunicare socială: un răspuns pastoral, nr. 7, Vatican, 1989.
14
IOAN PAUL AL II-LEA, Sollicitudo rei socialis, nr. 46, în AAS, LXXX, 1988, pag. 579.
15
Gaudium et spes, nr. 11, în AAS, LVIII, 1966, pag. 1034.
16
Cf. PAUL AL VI-LEA, Evangelii nuntiandi, nr. 20, în AAS, LXVIII, 1976, pag. 18-19.
17
Cf. Inter mirifica, nr. 3, în AAS, LVI, 1964, pag. 146.
18
Lumen gentium, nr. 1, în AAS, LVII, 1965, pag. 5.
19
Cf. Communio et progressio, nr. 12, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.
20
IBID., nr. 114-121, în AAS, LXIII, 1971, pag. 634-636.
21
Cf. Can. 212.2, în AAS, LXXV, 2, 1983, pag. 34.
22
Cf. Can. 212.3, în AAS, LXXV, 2, 1983, pag. 34.
23
CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţiune asupra vocaţiei ecleziastice a
teologului, nr. 30, în AAS, LXXXII, 1990, pag. 1562.
24
Cf. IBID., nr. 35, în AAS, LXXXII, 1990, pag. 1565.
25
PAUL AL VI-LEA, Evangelii nuntiandi, nr. 45, în AAS, LXVIII, 1976, pag. 35.
26
IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.
27
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Centesimus annus, nr. 41, în AAS, LXXXXII, 1991, pag. 841.
28
IOAN PAUL AL II-LEA, Christifideles laici, nr. 44, în AAS, LXXXI, 1989, pag. 480.
29
IBID., pag. 481.
30
Cf. CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIE CATOLICĂ, Îndrumări pentru formarea viitorilor
preoţi în ce priveşte instrumentele de comunicare socială, Vatican, 1986.
31
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, c, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.
32
IBID.
33
Communio et progressio, nr. 2, în AAS, LXIII, 1971, pag. 593-594
34
CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Criterii de colaborare
ecumenică şi interreligioasă în domeniul comunicaţiilor sociale, nr. 14, Vatican, 1989.
Editura Presa Bună, Iaşi - 2004
© Editura Presa Bună
Traducere de Cristina Grigore
ISBN 973-
Bd Ştefan cel Mare, 26
RO-70064-Iaşi
Tel.+ fax: 2032/211527
E-mail: cornel@mail.dntis.ro