Creştinii şi lumea în război: Ca mieii în mijlocul lupilor

„Participarea creştinului la orice fel de război vine în vădită opoziţie cu

credinţa sa. Dar şi tolerarea nedreptăţii ce se face celor nevinovaţi este
culpabilă.”1 Această concluzie cu valoare de aforism a lui Georgios
Mantzaridis exprimă cel mai bine atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de
război şi stagiul militar.
Biserica se opune participării creştinilor la războaie de cucerire, însă
încuviinţează satisfacerea serviciului militar şi participarea la războiul
pentru apărarea patriei. Sunt şi scriitori bisericeşti care par a se opune întru
totul înrolării în armată, precum Origen, Lactanţiu, Tertulian, dar aceştia sunt
excepţii de la o atitudine deschisă a Părinţilor faţă de problema războiului de
apărare şi a necesităţii ca un stat să aibă o oaste care să‐i protejeze pe
cetăţenii săi de o agresiune armată şi un dispozitiv poliţienesc menit să asigure
ordinea internă.
Biserica Ortodoxă nu a susţinut niciodată ceea ce alte denominaţiuni
creştine sau religii numesc drept „război sfânt”2. Nu există vreun Sfânt
Părinte care să susţină că a ucide eretici sau păgâni este un lucru
lăudabil. În Ortodoxie nu a existat practica iertării retroactive a
păcatelor soldaţilor care au luptat împotriva celor de altă
credinţă. Bizanţul a rămas ostil la ideologia cruciadelor – răspunsul
Apusului la jihadul propovăduit de popoarele războinice ale semilunei3.
Pentru bizantini, războiul a fost dintotdeauna ceva „necurat”4, iar
canoanele Sfinţilor Părinţi dovedesc acest lucru cu prisosinţă.
Scopul acestei cărţi nu este de a explica sau analiza din punct de vedere istoric
sau teologic concepţiile unui anumit Părinte sau deosebirile dintre diverşi Părinţi
în privinţa problemei războiului, ci pur şi simplu de a oferi cititorului român
un florilegiu de texte patristice despre o tematică din nefericire mai
mereu actuală. În scurtul studiu de faţă vom prezenta câteva coordonate
referitoare la modul în care Biserica s‐a raportat de‐a lungul istoriei la
problema războiului şi a prezenţei creştinilor în armată.
***

Putem identifica mai multe etape care marchează concepţia Bisericii despre
război şi stagiul militar5. În perioada dintre întemeierea Bisericii la
Cincizecime şi apariţia primelor scrieri ale Părinţilor Apostolici, creştinii
– în mare parte de etnie iudaică – sunt o minoritate persecutată.
Războiul este văzut ca o lucrare demonică6; creştinilor li se interzice cu
desăvârşire să folosească forţa pentru a se apăra. Dumnezeu este Cel care
răzbună, Cel care îl înalţă şi îl coboară pe om.
Între perioada Părinţilor Apostolici şi prima jumătate a secolului al III‐
lea, creştinii sunt o minoritate tolerată într‐o lume ostilă şi
neospitalieră. Biserica îi îndeamnă să evite înrolarea în oaste datorită
cultului demonilor prezent în ritualurile militare. În această perioadă au
scris Irineu, Tertulian, Ipolit, Ciprian, Clement şi Origen7, cel din urmă afirmând
că singurul mijloc de a instaura pacea sunt rugăciunile. Acestea îi lovesc pe
demoni, care se află la originea oricărui conflict militar8. Opoziţia creştinilor
faţă de slujirea la oaste era motivată nu doar de faptul că armata
romană avea o structură religioasă, cu sărbători, simboluri şi rânduieli
cultice proprii – toate indicii ale idolatriei9, ci şi fiindcă creştinii evitau
vărsarea de sânge, violenţa10. Acest lucru reiese atât din prevederile
canonice ale Sfântului Ipolit, cât şi din atitudinea martirilor militari, precum
Sfântul Marcellus care a afirmat înaintea judecătorului: „Sunt creştin şi nu
pot sluji acestui jurământ [militar], ci numai celui făcut lui Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic”11, sau Sfântul
Maximilian: „Eu sunt creştin şi nu pot face rău”12.
Rezumând concepţia despre război a Bisericii din primele trei secole, „putem
spune cu încredere că fiecare declaraţie venită din partea unui scriitor creştin
despre ucidere şi război, până la domnia lui Constantin, stipulează că creştinii
nu trebuie să ucidă, nici măcar în război”13. Poate părea paradoxal faptul că,
tot în această perioadă, se dezvoltă concepţia despre creştin ca soldat al lui
Hristos, Părinţi precum Clement al Romei14, Ignatie al Antiohiei15, Minucius
Felix16, Clement Alexandrinul17 preluând elemente din limbajul militar pentru a
vorbi despre lupta pe care creştinul o duce în această lume aflată sub
stăpânirea vrăjmaşului lui Dumnezeu, dia‐ volul18. Militia Christi nu poate fi
compatibilă cu militia mundi19. Temelia pe care s‐a edificat această
concepţie este capitolul 6 din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel,
versetele 11‐1720.
Totuşi nici măcar în perioadele marcate de cele mai crunte persecuţii,
creştinii nu au lipsit din armata romană. Mai mult, unii cercetători sunt de
părere că discursul virulent anti‐război şi anti‐armată al Părinţilor Bisericii
primare a fost cauzat de înrolarea creştinilor în oastea imperiului şi participarea
lor activă pe câmpul de luptă21. În acest sens avem exemplul soldaţilor
din Legio XII Fulminata, al lui Iuliu Veteranul († 304), şi al mucenicilor
militari atât de îndrăgiţi în Răsăritul creştin: Sfântul Gheorghe (originar
din Siria), ridicat la rangul de general de împăratul Diocleţian (244‐
313) ca urmare a curajului său deosebit pe câmpul de luptă, dar
martirizat după ce‐şi mărturiseşte credinţa în Hristos; Sfântul Isidor
(originar din Alexandria), ucis în Chios în timpul persecuţiei lui Decius
(251), Teodor Stratilat22, ridicat la rangul de guvernator al Heracleei
de împăratul Liciniu la începutul secolului al IV‐lea. Alături de aceştia îi
mai amintim pe Teodor Tiron, Procopie, Dimitrie, acesta din urmă fiind înălţat
de împăratul Maximilian la rangul de conducător al armatei imperiale din
Tesalonic; a pătimit mucenicia prin tăierea cu sabia după ce a mărturisit că este
creştin23.
Secolul al IV‐lea se identifică, în ceea ce priveşte subiectul prezentului studiu,
cu opera şi personalitatea lui Constantin cel Mare şi Eusebiu al Cezareei.
Părintele istoriei bisericeşti încearcă să ofere o justificare teologică24 a
războiului de cucerire purtat de împăratul Constantin: scopul legitim este
asigurarea păcii; imperiul condus de împărat este o imagine a stăpânirii lui
Dumnezeu asupra cosmosului. Victoriile împăratului Constantin reprezintă
intervenţia lui Dumnezeu în istorie pentru a zdrobi puterea lui Satan.
Constantin, precum odinioară Octavian Augustus, este instrumentul prin care
Dumnezeu revarsă pe pământ darurile Împărăţiei cerurilor25. Dacă pentru
Origen, singurul lucru pe care îl poate face un creştin este să se roage pentru
victoria armatei imperiului, în concepţia lui Eusebiu există creştini care pot face
parte din armată (de vreme ce ea îi slujeşte unui împărat creştin, alesul lui
Dumnezeu care împlineşte voia Acestuia), şi creştini care trebuie să se ferească
de vărsarea de sânge, anume clericii26.

Ultima mare contribuţie patristică la chestiunea războiului este cea a Părinţilor

latini Sfântul Ambrozie al Milanului şi Fericitul Augustin, Episcopul
Hipponei. Sfântul Ambrozie afirmă că este îndreptăţit războiul purtat
pentru pedepsirea fărădelegii sau cel de apărare a patriei27. Făcând
trimitere la episodul din Vechiul Testament28 când Moise l‐a apărat pe
israeliteanul bătut de egiptean (Ieş. 2, 11‐14), episcopul Milanului
spune că cel care nu‐l apără pe aproapele de nedreptate se face părtaş
fărădelegii asupritorului29. Cu siguranţă însă, Sfântul Ambrozie nu a urmărit
în mod expres să făurească un concept creştin despre războiul drept30.
Augustin respinge războiul roman de cucerire, socotind că este motivat
de dorinţa de stăpânire, chiar dacă obiectivul său este o pace
statornică. Aprobă însă războiul de apărare31. Concepţia despre război a
Fericitului Augustin este cea a lui Platon şi Cicero cu adăugiri creştine. Scopul
războiului este restaurarea păcii32. Războiul trebuie îngrădit în rânduielile unui
justum bellum şi preceptele Predicii de pe Munte. Imperiul Roman trebuie
apărat şi legile sale respectate, cu atât mai mult cu cât are acum o conducere
creştină. Doar autorităţile pot să ia viaţa unui om, iar militarul creştin poate
ucide în război, fiindcă se află sub comanda unei autorităţi legiuite33.
Cetăţeanul obişnuit nu trebuie să se apere fiindcă nu poate face acest lucru fără
patimă, impunerea propriei voinţe şi pierderea iubirii. Iubirea de aproapele şi
dreptatea sunt motivele pentru care se poate purta un război34. Nu există
război drept, dar popoarele nedreptăţite trebuie apărate35. Atât pentru
Ambrozie, cât şi pentru Augustin, chestiunea nu mai este dacă creştinii
pot lua viaţa unui om, ci care sunt condiţiile necesare care justifică
această faptă36
În perioada bizantină, concepţia Bisericii Ortodoxe despre război este
influenţată de ideea că imperiul este condus de un „basileu învestit de
Hristos”37. „Împăratul, slujitor devotat al Bisericii, la învăţăturile căreia se
supunea aidoma oricărui alt creştin” este „singurul garant al ordinii – păcii… şi
singurul stăpân al războiului, adică al războiului împotriva duşmanilor statului şi
ai credinţei Imperiului de drept divin, cum a fost din ‐ totdeauna,
Bizanţul”.38 Această concepţie a fost întărită de numeroase evenimente
în a căror desfăşurare pare să se fi manifestat
iconomia dumnezeiască: de exemplu, încercarea eşuată a lui Roilas,
conducătorul goţilor, de a lua cu asalt Constantinopolul, armata sa fiind
nimicită de Dumnezeu cu „fulgere şi cu foc”39 sau „intervenţiile
speciale ale Maicii Domnului în câteva eliberări miraculoase ale
Constantinopolului”:consemnate în timpul domniei împăraţilor Heraclie
(626), Constantin IV Pogonatul (677), Leon IV Isaurianul (718)40.
Robert Taft a identificat unsprezece efecte ale impactului pe care realitatea
pace‐război l‐a avut asupra cultului liturgic bizantin:

1) referinţe la, şi ectenii pentru pace, pentru biruinţă, pentru

conducerea ţării, pentru armată în textele liturgice;
2) sfinţi militari;
3) elemente religioase în celebrarea victoriilor militare;
4) omilii a căror redactare a fost cauzată de asedii, bătălii, victorii,
înfrângeri;
5) menţionarea în calendar a unor astfel de evenimente;
6) ectenii pentru a împiedica un atac, pen‐ tru a cere victoria, sau a
mulţumi; aceste ectenii erau adesea repetate anual la aniversările
respective;
7) folosirea icoanelor/moaştelor în aceste ectenii sau alte slujbe şi
rugăciuni pentru pace/război;
8) onoruri (συγχώρησις) pentru cei care luptă sau cad în războiul purtat
pentru o cauză dreaptă;
9) cultul crucii;
10) preoţii militari;
11) şi mai ales acele felurite slujbe de tip militar (rugăciunea înainte de
luptă etc.) pe care aceşti preoţi le săvârşeau conform tipicului41.
Datorită legăturii interdependente dintre Statul bizantin şi Biserică, opoziţia
categorică a acesteia faţă de război a fost oarecum atenuată. Cu toate acestea,
colaborarea cu statul nu a făcut ca Biserica să‐şi abandoneze principiile. De
exemplu, împăratul bizantin Nichifor Fokas (963‐969) i‐a cerut
Bisericii să‐i recunoască drept mucenici pe soldaţii ce sunt ucişi în
războaie. Biserica nu i‐a acceptat cererea. Argumentul cu care patriarhul şi
cei dimpreună cu el au respins solicitarea împăratului a fost următorul: „Cum
ar putea fi socotiţi mucenici, sau deopotrivă cu Mucenicii, aceia care
omoară şi sunt omorâţi în războaie, pe care dumnezeieştile canoane îi
supun pedepsei, trei ani oprindu ‐ i de la Înfricoşătoarea şi Sfânta
Împărtăşanie?”42.
Sfântul Serghei din Radonej (secolul al XIV‐lea) i‐a dat binecuvântare Marelui
Cneaz Dimitrie să poarte un război de apărare împotriva hanului tătar doar după
ce s‐a încredinţat că toate mijloacele paşnice de soluţionare a diferendului
fuseseră epuizate43. Pe de altă parte, nu toţi conducătorii ortodocşi au hotărât
să se apere de vrăjmaşi cu arma în mână. Unii au urmat modelul hristic al
jertfei de sine: Sfântul Edmund, rege englez († 870), şi‐a dat viaţa în
mâinile invadatorilor danezi pentru a‐şi salva poporul. Cronicarul Abbon
din Fleury (cca 945‐1004) a consemnat în Pătimirea Sfântului Edmund ultimele
cuvinte ale regelui, cuvinte ce trădează o conştiinţă creştină trezvitoare: „Nu
vreau să‐ mi pângăresc mâinile cu sânge”. În Cronica lui Nestor citim că
prinţii Boris şi Gleb din Kiev (secolul al XI‐lea) au primit moartea din mâna
ucigaşilor trimişi de fratele lor, fără să se opună. Sfântul Ioan Vladimir (cca †
1015), un voievod sârb, i‐a înmânat sabia duşmanului său bulgar, spunându‐
i: „Ia‐ o şi ucide‐ mă. Sunt gata să mor precum Isaac şi Abel”44.
Fiindcă subiectul acestui volum îl reprezintă opinia Părinţilor Bisericii din toate
veacurile despre problema războiului, în particular, şi serviciul militar, în
general, am ales să includem în dosarul nostru şi Părinţi recent
canonizaţi, precum Sfinţii Siluan Athonitul, Nicolae Velimirovici, Iustin
Popovici şi Paisie Aghioritul. De asemenea, unele texte nu se referă
strict la concepţia unui Părinte despre război, ci la modul în care un
anumit Părinte a înţeles să slujească la oaste, cum s‐a comportat în
timpul satisfacerii serviciului militar sau în timpul confruntărilor
armate. În acest sens, exemple grăitoare sunt vieţile Cuvioşilor Siluan
Athonitul, Iacov Tsalikis şi Paisie Aghioritul, acesta din urmă
participând la războiul civil declanşat de partizanii comunişti (1946‐
1949) după cel de‐al Doilea Război Mondial.
Mărturiile acestor Părinţi contemporani sunt cu atât mai importante cu
cât ei au cunoscut ororile şi provocările războiului modern. Vedem că ei
nu se roagă atât pentru a fi ocrotiţi ei de Dumnezeu, ci pentru ca
Dumnezeu să‐i ferească de vărsarea sângelui aproapelui, pentru ca cei
din jurul lor să fie ocrotiţi şi păziţi de urgia glonţului şi a
focului. Atitudinea lor este una de eroism jertfelnic; nu simt ură faţă de
inamic, nu îndeamnă la exterminarea lui. Rugăciunea lor îl acoperă pe
aproapele, harul iubirii apără comunităţi întregi(precum citim în mărturia
despre Părinţii contemporani teofori precum Sfântul Stareţ Serafim de la Viriţa
sau Sfântul Cuvios Gheorghe Karslidis, Noul Mărturisitor din Drama).
O parte din textele selectate nu au ca subiect concepţia despre război, ci
preluarea limbajului militar de Părinţii Bisericii în elaborarea unui anumit punct
de vedere (e.g. Clement, Episcopul Romei, Minucius Felix, Clement
Alexandrinul). Altele surprind viziunea Părinţilor despre relaţia dintre Biserică şi
Stat, modul în care trebuie creştinul să se raporteze la regulile stăpânirii civile şi
militare (e.g. Iustin Martirul şi Filosoful, Ciprian, Episcopul Cartaginei).

Am inclus şi citate care reflectă opinia Părinţilor despre motivul care stă
la baza izbucnirii unui conflict militar: păcatul. Interesant este faptul că
deşi, conform părerii majoritare, acest păcat este lăcomia şi dorinţa de
stăpânire, odată cu extinderea Bisericii lui Hristos şi încreştinarea
provinciilor romane din Africa şi Orientul Mijlociu, războiul devine
perceput ca o lucrare a demonilor menită expres a eroda Biserica şi a
nimici aşezările creştinilor. Demonii îi stârnesc pe păgâni şi eretici la
război împotriva creştinilor. În literatura patristică de la sfârşitul
Antichităţii târzii, lucrarea demonică este implicit asociată cu invaziile
perşilor45 şi prozelitismul sângeros al ereticilor monofiziţi sau al
„sarazinilor”/ mahomedanilor (e.g. Sfântul Sofronie al Ierusalimu‐ lui,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Anastasie Sinaitul)46.
În alcătuirea antologiei patristice ne‐am folosit, în principal, de următoarele
lucrări: Adolf Harnack, Militia Christi (1905), John Cecil Cadoux, The Christian
Attitude on War (1919), Louis J. Swift, The Early Church Fathers on War and
Military Service (1983), John Helgeland, Robert J. Daly şi J. Patout Burns,
Christians and the Military. The Early Experience (1985), For the Peace from
Above, editori Hildo Bos şi Jim Forrest (2011)47.

După cum remarca Părintele Philip LeMasters, tensiunea pe care o găsim în

Ortodoxie între norma păcii şi îngăduinţa războiului drept este una
eshatologică48. Biserica Ortodoxă se roagă pentru pacea întregii lumi, atât prin
rugătorii ştiuţi şi neştiuţi, cât şi liturgic: „Pentru pacea de sus şi pentru
mântuirea sufletelor noastre… Pentru pacea a toată lumea… Domnului
să ne rugăm!”. Oamenii trăiesc în păcat, iar războiul este o consecinţă a
păcatului. Biserica însă are datoria să menţină nealterat îndemnul
Mântuitorului Iisus Hristos la pocăinţă, nonviolenţă şi iertarea
vrăjmaşilor49.
Iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu purtaţi pungă, nici
traistă, nici încălţăminte; şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale. Iar în orice casă
veţi intra, întâi ziceţi: „Pace casei acesteia”. Şi de va fi acolo un fiu al păcii,
pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi. (Luca 10,
3‐6)

Dragoş DÂSCĂ, Parintii Bisericii despre razboi si stagiul militar,

Doxologia, 2015
NOTE:
[1] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, traducere de diac. Cornel
Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 380. Subcapitolul
„Războiul” este una dintre cele mai bune abor‐ dări creştin‐ortodoxe ale
problemei. A se consulta [şi] pentru o perspectivă etică ortodoxă
binevenită despre chestiunea, relativ inedită în strategia militară, a
„războiului preventiv” şi a terorismului (pp. 380‐381). Pe de cealaltă
parte, un studiu din spaţiul publicistic ortodox, care susţine raţiunile „războiului
preventiv”, este The Virtue of War. Reclaiming the Classic Christian Traditions
East and West, care îl are co‐autor pe istoricul şi teologul ortodox Alexander
Webster (Regina Press, MA, 2004).
[2] Nicholas Oikonomides, „The Concept of «Holy War» and Two Tenth Century
Byzantine Ivories”, în Timothy S. Miller şi John Nesbitt (ed.), Peace and War in
Byzantium, The Catholic University of America Press, Washington, D.C., 1995,
p. 68.

[3] Jihadul este prin excelenţă definiţia „războiului sfânt”: „Obligaţia

credincioşilor [musulmani] de a apăra şi răspândi credinţa musulmană
prin întrebuinţarea forţei armate… Cei care mor în jihad sunt
consideraţi martiri pentru credinţă şi au un loc asigurat în Paradis”, N.
Oikonomides, op. cit., p. 64. „Duceţi război împo‐ triva celor care nu cred
deloc în Allah, nici în Ziua de apoi, care nu privesc deloc ca interzis ceea
ce Allah şi Apostolul său [Mahomed] au interzis, şi a acelora dintre
oamenii Scripturii [evreii şi creştinii] care nu practică adevărata religie.
Duceţi război împotriva lor până ce vor plăti tribut cu propriile mâini şi
până când se vor supune” (Coran IX, 29), apud Jean Flori, Război sfânt,
jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam, traducere de Felicia
Andreca, Editura Cartier, Chişinău, 2003, p. 84.
[4] Alexander F.C. Webster, The Pacifist Option. The Moral Ar‐ gument Against
War in Eastern Orthodox Theology, International Scholars Publiations, Maryland,
1998, p. 86.

[5] John Helgeland, Robert J. Daly şi J. Patout Burns, Christians and the
Military. The Early Experience, Fortress Press, 1985, pp. 87-93.

[6] Taţian, ucenicul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, considera că războaiele

sunt inspirate de demoni (Cuvânt către greci 19, 2‐4), cf. Louis J. Swift, The
Early Church Fathers on War and Military Service, Michael Glazier, Wilmington,
1983, p. 36.

[7] Acesta este considerat de Louis J. Swift drept teologul cu discursul pacifist
cel mai bine articulat din Biserica primară. Vezi L.J. Swift, op. cit., p. 60.

[8] J. Helgeland et al., op. cit., p. 91.

[9] Ibidem, pp. 48‐50.

[10] Jean‐Michel Hornus, It’s Not Lawful for Me to Fight. Early Christian
Attitudes Toward War, Violence, and the State, Herald Press, Scottdale,
Pennsylvania, 1980 (revised edition), pp. 160‐161.

[11] Text latin în Adolf Harnack, Militia Christi: Die Christliche religion und der
soldatenstand in den ersten drei jahrhunderten, Tübingen, 1905, p. 117.

[12] Ibidem, p. 115, în opoziţie cu afirmaţia că Părinţii Bisericii primare fac

deosebire între a sluji în armată, a efectua (de cele mai multe ori prin
constrângere) stagiul militar (militare) şi a lupta efectiv, a participa activ în
război (bellare). Vezi în acest sens J.‐M. Hornus, op. cit., p. 158 (întreg
capitolul 5 din cartea lui Hornus, Antimilitarism – The Church’s First Official
Position – And Its Withering Away, este o dezvoltare a ideilor lui Harnack
expuse în Militia Christi despre o aşa‐zisă „îndepărtare” a Părinţilor de mesajul
Evangheliei) şi Roland Bainton, Christian Attitudes Toward War and Peace. A
His‐ torical Survey and Critical Re‐evaluation, Abingdon Press, Nashville, 1960
(13th Printing 1983).

[13] Ronald J. Sider, The Early Church on Killing, Baker Academic, Grand
Rapids, Michigan, 2012, p. 194.

[14] Prima epistolă către Corinteni, XXXVI, XXXVII. Despre limbajul militar
folosit de Sfântul Clement, vezi A. Jaubert, „Les Sources de la Conception
Militaire de l’Eglise en 1 Clément 37”, Vigiliae Christianae 18 (1964), pp. 74-84.
Preluând metafora de inspiraţie paulină a creştinului soldat (cf. I Tim. 1, 18; II
Tim. 2, 3-4), Clement îi adaugă elemente din Apologia lui Socrate, Seneca şi
Epictet, dar şi din Testamentul lui Iov şi Cartea Macabeilor (pp. 76-78).

[15] Epistola către Policarp VI, 2.

[16] Octavius XXXVII, 1‐3.

[17] Cuvânt de îndemn către elini XI, 116; Stromate VII, 16, 100.

[18] Adolf Harnack, Militia Christi. The Christian Religion and the Military in the
First Three Centuries, trad. de David McInnes Gracies, Fortress Press, 1982,
republicată de Wipf and Stock, Eugene, Oregon, 2001, pp. 45‐46 (din păcate,
această traducere, spre deosebire de ediţia iniţială în limba germană, nu
cuprinde textele în latină şi greacă selectate de A. Harnack); J.‐M. Hornus, op.
cit., pp. 69‐71. Harnack chiar identifică la Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei,
o adaptare deplină a imagisticii militare romane în conceptul de militia
Christi/caelestis militia: Taina Botezului este sacramentum, jurământul militar;
Hristos este imperator‐ul, chiar dacă toţi creştinii sunt ostaşi, milites,
adevăraţii războinici sunt muenicii şi mărtu‐ risitorii; biserica este castra dei,
cf. A. Harnack, op. cit., pp. 60‐61.

[19] J.-M. Hornus, op. cit., p. 79.

[20] „Îmbrăcaţi‐ vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta

împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva
trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împo ‐ triva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi
toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea,
şi, toate biruindu‐ le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având
mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându ‐ vă cu platoşa
dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia
păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate
săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia
Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.”
[21] L.J. Swift, op. cit., pp. 47, 69; J. Helgeland et al., op. cit., p. 23; R.J.
Sider, op. cit., pp. 193‐194. În acest sens, J.‐M. Hornus aduce drept
argumente, printre altele: reacţia lui Tertulian care a protestat viguros în
scrierile sale împotriva prezenţei creştinilor în armata romană, episodul narat de
Lactanţiu (De mort. pers. 10) despre incidentul din timpul lui Diocleţian, când
preoţii păgâni i‐au acuzat pe creştini că fac semnul crucii, alungându‐i pe
demoni şi compromiţând astfel jertfa împăratului; îndemnul lui Clement
Alexandrinul, din Cuvânt de îndemn către elini X, 100, ca militarii care s‐au
convertit să rămână în continuare în armată, dar să facă ascultare de Domnul
Iisus Hristos; două omilii ale Sfântului Vasile cel Mare închinate Sfântului
Mucenic Gordius şi celor patruzeci de ostaşi martirizaţi în Sevastia (320). J.‐M.
Hornus, op. cit., pp. 123‐127.

[22] Στρατηλάτης: comandant militar, general.

[23] A.F.C. Webster, op. cit., pp. 184‐186.

[24] „Eusebiu s‐ a îndepărtat întru totul de perspectiva eshatologică:

pentru el nu mai conta decât capitolul 13 de la Romani şi o deificare
aproximativă – cel puţin prin împuternicire – a puterii care, fiindcă
exista, cu siguranţă fusese instituită de Dumnezeu”, J.‐M. Hornus, op.
cit., p. 50.
[25] L.J. Swift, op. cit., p. 85.

[26] Ibidem, p. 88.

[27] Ibidem, pp. 99‐100.

[28] Gerson Moreno‐Riaño afirmă că metaforele şi imaginile despre război

folosite de Sfântul Ambrozie al Milanului nu fac parte dintr‐o viziune articulată
despre războiul drept, apud Philip Wynn, Augustine on War and Military Service,
Fortress Press, Min‐ neapolis, 2013, pp. 137‐138.

[29] G. Mantzaridis, op. cit., p. 375.

[30] P. Wynn, op. cit., p. 143.

[31] Helgeland et al., op. cit., pp. 90‐91.

[32] R.H. Bainton, op. cit., pp. 95‐96. De asemenea, „Sfântul Augustin a
combinat elemente din literatura romană şi cea iudeo‐creştină într‐un mod de
gândire care va influenţa întreaga perioadă a Evului Mediu”, Frederick H.
Russell, apud John Mark Mattox, Saint Augustine and the Theory of Just War,
Continuum, London, NY, 2006, p. 4. Lucrările lui John Mark Mattox şi Philip
Wynn citate aici reprezintă cea mai amplă contribuţie recentă la discuţia despre
Fericitul Augustin şi viziunea sa despre război.

[33] P. Wynn, op.cit., p. 329. Despre natura şi posibilitatea feri‐ cirii omeneşti
cu referire la unii care susţin că „beati qui militant”, ibidem, p. 160.

[34] R.H. Bainton, op. cit., pp. 97‐98.

[35] Fericitul Augustin, De Civitate Dei 4, 15, PL 41, 124, apud G. Mantzaridis,
op. cit., p. 375.

[36] L.J. Swift, op. cit., p. 93.

[37] Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului bizantin, traducere de

Cristina Jinga, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 19.

[38] H. Ahrweiler, op. cit., p. 134.

[39] Vezi Teodoret, Episcopul Cirului, Istoria bisericească, 37, 4 [traducere de
Pr. Vasile Sibiescu, PSB 44, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 244]. Întregul capitol
este dedicat intervenţiilor divine mi‐ raculoase din timpul domniei împăratului
Teodosie, ca mărturie a credinţei sale.

[40] Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul şi structurile

lui mistagogice, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2009, p.
280.

[41] Robert F. Taft, s.j., „War and Peace in the Byzantine Divine Liturgy”, în
Timothy S. Miller şi John Nesbitt (ed.), Peace and War in Byzantium, The
Catholic University of America Press, Washington, D.C., 1995, pp. 17‐18.

[42] G. Mantzaridis, op. cit., p. 378. Răspunsul patriarhului se găseşte în I.

Zonaras, Ἐπιτομὴ ἱστοριῶν 26, 25, 22‐23.

[43] Fr. Philip Lee Masters, The Goodness of God’s Creation. How to Live as an
Orthodox Christian – A Guide to Orthodox Ethics, Regina Orthodox Press,
Salisbury, MA, 2008, p. 77.

[44] A.F.C. Webster, op. cit., pp. 189‐193.

[45] Scrisoarea 569 adresată renumitului ascet din veacul al VI‐lea Varsanufie
cel Mare (Filocalia XI, 1990, pp. 524‐525) reflectă concis atmosfera tensionată
din rândul comunităţii monahale din Gaza Palestinei cauzată de războaiele cu
perşii, „o prevestire pentru pustiirea adusă pe seama creştinilor în Palestina şi
Egipt de mahomedani” (observaţia Părintelui Stăniloae de la nota 760, loc.
cit.): „Fiindcă lumea e în primejdie, îţi cerem Părinte toţi, să rogi bunătatea lui
Dumnezeu, ca să întoarcă braţul şi să bage sabia în teacă. Stai între cei ce au
căzut şi între vii cu sfânta ta tămâie şi opreşte pe Pierzător” (p. 525).

[46] „Când, după dreapta judecată a lui Dumnezeu neamul sarazinilor a

năvălit în Muntele cel Sfânt al Sinaiului să ocupe locul şi să ‐ i facă pe
creştinii care au existat mai înainte aici şi care mai înainte au fost şi ei
sarazini să se lepede de credinţa în Hristos…. unul dintre ei, care din
întâmplare era foarte iubitor de Hristos, când a văzut apostazia şi
pierderea sufletelor celor de o seminţie cu el care s ‐ a făcut, a alergat
într‐ un loc abrupt şi primejdios, ca să se salveze şi să fugă, preferând
mai degrabă moartea trupului decât să trădeze credinţa lui Hristos şi
să‐ şi primejduiască sufletul”, Dimitrios G. Tsamis (ed.), Patericul sinait,
„Anonimi” XXII, traducere de Pr. prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p.
61. Limonariul sau Livada duhovnicească a Sfântului Ioan Moshu este presărat
cu mărturii despre invazia triburilor arabe adepte ale credinţei musulmane: vezi,
de exemplu, capetele 20, 21, 99, 133, 136 [Ediţia consultată: Ioan Moshu,
Limonariul sau Livada duhovnicească, Editura Reîntregirea, Cluj‐Napoca,
2014].
[47] După cunoştinţa noastră, cea mai recentă contribuţie despre chestiunea
războiului în creştinismul răsăritean este articolul lui Yuri Stoianov, „Eastern
Orthodox Christianity”, publicat în volumul de studii Religion, War and Ethics: A
Sourcebook for Textual Tra‐ ditions, editori Gregory M. Reichberg, Henrik Syse
şi Nicole M. Hartwell, Cambridge University Press, 2004, pp. 164‐235. În
spaţiul teologic românesc, cele mai ample studii despre concepţia Părinţilor
Bisericii despre război sunt cele realizate de Arhid. prof. dr. Constantin Voicu,
„Argumente contra războiului la Sfinţii Părinţi”, în Studii de teologie patristică,
EIBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 342‐379, Dr. Marian Gh. Simion, „Teoria
războiului drept şi creştinismul or‐ todox”, în Revista Teologică, nr. 4/2010, pp.
83‐106 şi Pr. prof. Adrian Ignat, „Viziunea Sfinţilor Părinţi asupra războiului”,
în Restructurări dilematice, Editura Argonaut, Cluj‐Napoca, 2013, pp. 230‐
249, Răz‐ boiul confesional şi problematica sa în istoria Bisericii Creştine,
Editura Universitară, Bucureşti, 2012, 364 p. Despre război în teologia Ve‐
chiului Testament, vezi Diac. dr. Cătălin Vatamanu, „«Războiul sfânt» din
perspectiva Vechiului Testament”, în Studii Teologice, Bucureşti, EIBMBOR,
Seria a III‐a, anul II (2006), nr. 3, pp. 100‐119; Lect. dr. Alexandru Mihăilă,
„Există război sfânt în afară de Jihad?”, în volumul domniei sale de eseuri
(Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte, volumul I,
Editura Nemira, Bucureşti, 2011, pp. 398‐403.

[48] Fr. Philip LeMasters, op. cit., p. 87.

[49] Mt. 5, 21; Mt. 5, 43-48; Mt. 23, 33-36; Mt. 26, 51; Mc. 12, 28-

[50]; Lc. 6, 34-36; In 8, 7-11.

***

Să nu mai iubeşti nici această lume, nici slujirea în armata ei, fiindcă
Scriptura adevereşte că „cel care este prieten al acestei lumi este un
vrăjmaş al lui Dumnezeu” [Iac. 4, 4]. Ostaşul care foloseşte sabia este
slujitorul morţii, iar atunci când varsă sângele său sau al altuia aceasta
este răsplata pe care o primeşte pentru slujirea sa. Va fi socotit ca vinovat
de moarte fie din pricina morţii sale, fie a păcatului său, fiindcă, în război,
ostaşul, luptând mai mult pentru altcineva decât pentru sine, este fie biruit şi
ucis, fie învinge şi câştigă un pretext pentru a ucide – căci nu poate fi biruitor
dacă nu varsă mai întâi sânge. Dar Domnul spune: „Nu puteţi sluji la doi domni,
Unuia Dumnezeu şi lui Mamona” [Mt. 6, 24]… Ascultă-mă, aşadar, fiul meu şi
pleacă-ţi urechea către mine. Rupe-te de orice legături care te ţin prins în
mrejele acestei lumi. Schimbă-ţi slujba lumească de ostaş cu altceva mai bun:
începe să-I slujeşti ca ostaş Regelui celui Veşnic.
[Sf. Paulin de Nola (353/354-431), Epistola 25, 3, 8. Traducere de
Dragoş Dâscă după textul latin din Patrologia Latina 61, 301-304]

[Împăratul Nichifor II Focas] a fost şi el dornic să impună o lege

cum că soldaţii care pier în luptă ar trebui să fie socotit vrednic de
cinstirile mucenicilor… L-a îndemnat pe patriarh şi pe episcopi să
accepte această învăţătură, dar unii dintre ei i s-au opus cu bărbăţie şi
i-au zădărnicit planul, punându-i înainte canonul marelui Vasile care
spune că cei care au ucis un adversar în luptă trebuie îndepărtaţi de la
Împărtăşanie timp de trei ani.
[Ioan Skylitzes (a doua jumătate a sec. al XI-lea), Synopsis Historiarum, în Yuri
Stoyanov, „Eastern Orthodox Christianity”, publicat în volumul de
studii Religion, War and Ethics: A Sourcebook for Textual Traditions, volum
editat de Gregory M. Reichberg, Henrik Syse şi Nicole M. Hartwell, Cambridge
University Press, 2004, p. 183; traducere de D. Dâscă]