You are on page 1of 49

SUBIECTE EXAMEN MEDICINA LEGALA – SOMATOLOGIE

1. Capitolele tanatologiei medico-legale.

-tanatosemiologia, care cuprinde metodele de examinare a cadavrelor pentru stabilirea morţii reale;

-tanatomorfologia, care studiază modificările macro- şi microscopice în stările terminale şi la cadavre;

-tanatoetiologia şi tanatogeneza, care studiază felul şi cauza morţii, împrejurările în care s-a produs moartea
şi mecanismele apariţiei acesteia;

-tanatochimia, care studiază modificările chimice apărute după moarte;

-tanatocronologia, care oferă date pentru stabilirea datei morţii.

2. Enumerati etapele terminale (etapele mortii).

-agonia

-moartea aparentă (letargia)

-moartea clinică

-moartea corticală

-coma depăşită

-moartea reală (moartea biologică)

3. Clasificarea agoniei dupa durata ei: dati exemple in fiecare caz.\


-absentă (în zdrobiri ale capului, unele morţi subite),
-scurtă (în asfixii, hemoragii)
- lungă - de ore sau zile (în boli cronice);
4. Moartea clinica.

=oprirea funcţiilor respiratorie şi cardiacă, cu dispariţia reflexelor şi linie izoelectrică pe EEG şi ECG; dacă
în 2-5 min. de la instalarea morţii clinice se aplică susţinut manevre de reanimare şi teapie intensivă, pacientul
poate fi recuperat, deoarece în acest interval modificările anoxice nu sunt complete, fiind reversibile;

5. Enumerati semnele negative de viata si valoarea lor.

=>aceste semne au valoare orientativă, în sensul că diagnosticul de moarte poate fi pus numai dacă se
constată prezenţa tuturor acestora;

Semnele negative de viaţă sunt:

-poziţia cadavrului în decubit dorsal (cel mai frecvent), cu degetele semiflectate, mandibula căzută,

-oprirea respiraţiei (se cercetează stetacustic toate ariile pulmonare, plasându-se stetoscopul şi pe laringe), -
-oprirea activităţii cardio-vasculare (absenţa pulsului şi a zgomotelor cardiace, iar, în funcţie de posibilităţi,
se execută ECG, care prezintă traseu plat),

-absenţa reflexelor şi linie izoelectrică la ex. EEG

6. Enumerati semnele mortii reale.

 răcirea cadavrului
 deshidratarea cadavrului
 lividităţile cadaverice
 rigiditatea cadaverică
 autoliza cadaverică

7. Lividitatile cadaverice.

Lividităţile cadaverice - apar pe suprafaţa corpului, având drept cauză oprirea propulsiei active a sângelui, consecutiv
opririi pompri cardiace, încât sângele este supus exclusiv gravitaţiei; de aceea, el se acumulează în regiunile declive ale
corpului, cărora le imprimă culori caracteristice în funcţie de stadiul în care lividităţile sunt examinate; atât medicul legist,
cât şi medicul clinician trebuie să cunoască aceste stadii (1) deoarece lividităţile cadaverice constituie cel mai sigur semn de
moarte reală şi (2) pentru a face diagnosticul diferenţial cu echimozele, care constituie leziuni de violenţă şi, de aceea,
constatarea lor pe cadavru obligă anunţarea cazului la poliţie sau parchet.
8. Rigiditatea cadaverica.

=> constă în întărirea musculaturii şi înţepenirea articulaţiilor, ea afectează atât muşchii striaţi, cât şi
muşchii netezi; în evoluţie trece prin următoarele stadii:
-etapa de instalare (care începe după 2 - 6 ore postmortem şi durează 10 - 14 ore); rigiditatea cadaverică se instalează
de sus în jos, cuprinzând în ordine muşchii cefei, masticatori şi ai membrelor superioare; datorită contracţiei muşchilor
arectori ai firelor de păr, pielea capătă aspectul de “piele de găină”; pupilele sunt micşorate (aparentă mioză); în această
etapă, rigiditatea poate fi uşor învinsă prin imprimarea de mişcări în articulaţie, după care reapare; poate avea loc
evacuarea vezicii urinare, a rectului şi a veziculelor seminale;

-etapa de stare sau generalizare durează între 14 - 24 ore şi interesează toţi muşchii; rigiditatea se învinge greu, după
care nu se reinstalează;

-etapa de rezoluţie coincide cu instalarea putrefacţiei, rigiditatea dispărând în aceeaşi ordine în care a apărut, de
regulă, apare după una - două zile de la moarte.

9. Diagnosticul diferential intre lividitati cadaverice si echimoze.

Lividităţi cadaverice Echimoze

-apar în părţile declive; -apar în orice regiune a corpului, inclusiv în


părţile declive;

-culoare: de regula rosietic-violacee -prezintă modificări specifice de culoare, in


functie de vechime

Suprafata: dispuse pe suprafete mari Suprafata limitata de obicei

nereliefate Usor supradenivelate, uneori cu excoriatii


asociate

-pe secţiune dispar la spălare, iar ţesuturile nu -pe secţiune nu dispar la spălare şi ţesuturile
prezintă infiltrate hemoragice. prezintă infiltrate hemoragice.
10. Autoliza cadaverica.

Autoliza cadaverică constă din lichefierea celulelor şi ţesuturilor, fiind o manifestare cadaverică distructivă
precoce (se manifestă în primele ore postmortem); ea are loc sub acţiunea enzimelor proprii organismului, reprezentate de
hidrolazele lizozomale; sub acţiunea anoxiei, membrana lizozomală permite acestor enzime să invadeze celulele şi să lizeze
organitele celulare; manifestările autolitice se datorează şi inhibiţiei enzimelor respiratorii; autoliza cadaverică se
desfăşoară în absenţa enzimelor microbiene, pregătind substratul necesar acţiunii microbiene din cursul putrefacţiei;
exemple de autoliză: hemoliza şi lichefierea medulosuprarenalei (care capătă aspectul unei magme negricioase).

11. Manifestarile putrefactiei: enumerare.

Ea are loc sub acţiunea enzimelor microbiene, prin care substanţele organice se descompun în substanţe
anorganice. Putrefacţia se manifestă prin:

-pata verde de putrefacţie (care apare de regulă în fosa iliacă dreaptă, după care se extinde pe tot
abdomenul şi la baza toracelui; de asemenea, poate apare precoce la nivelul plăgilor şi al colecţiilor purulente);

-“circulaţia postumă” (se manifestă prin apariţia de dungi maronii perivenoase, datorate sângelui putrefiat
transvazat prin pereţii vasculari hiperpermeabilizaţi);

-formarea de gaze de putrefacţie (care are drept rezultat umflarea cadavrului şi, în final, explozia
abdomenului);

-lichefierea organelor (cu transformarea lor într-o magmă verzuie).

În condiţiile climatice ale ţării noastre, se apreciază că un cadavru înhumat este scheletizat în circa 7 - 10 ani;
putrefacţia este accelerată de acţiunea insectelor necrofage şi a ciupercilor care acţionează asupra cadavrului,
atât înaintea înhumării, cât şi după aceea; cadavrul mai poate fi distrus prin depesaj (în scopul disimulării unei
omucideri) sau sub acţiunea animalelor (cadavrele expuse în mediul extern).

12. Modificarile cadaverice conservatoare.

Modificările conservative au loc în condiţii de mediu care împiedică putrefacţia; aceste modificări sunt
reprezentate de:

-mumifiere (realizată în mediu cald, cu umiditate scăzută, în prezenţa curenţilor de aer; cadavrul scade în
greutate, căpătând un aspect pergamentat, uscat);

-saponificare (realizată în medii umede, lipsite de oxigen - de exemplu, în solurile argiloase - condiţii în care
se formează adipoceara; aceasta imprimă cadavrului culoare gălbuie şi miros de brânză râncedă);

-lignifiere (este un tip particular de mumifiere, care se produce în medii bogate în acid tanic şi humic - de
exemplu, în mlaştini acide, turbării).

Alte modificări conservative sunt artificiale (îngheţarea şi îmbălsămarea); acestea se execută pentru păstrarea în
condiţii cât mai bune a cadavrelor până la autopsie şi înhumare
13. Enumerati si exemplificati sindroamele tanatogeneratoare.

-sindroame ale insuficienţei sistemului nervos central:

-comele -de cauză endogenă (meningo-cerebrale, toxice, hepatice, renale, eclamptice) şi exogenă
(intoxicaţiile), precum şi comele de cauze microbiene, endocrine, prin agenţi fizici;

-şocul traumatic, hemoragic, cardiogen, anafilactic şi mixt;

-zdrobirea capului (singurul sindrom care se întâlneşte exclusiv în morţile violente);

-sindroame ale insuficienţei cardio-vasculare:

-colapsul;

-sindroame ale insuficienţei respiratorii:

-asfixiile mecanice;

-sindroame complexe:

-zdrobirea corpului.

14. Sindroame tanatogeneratoare in fracturile de maxilar.

-şocul hemoragic;

-şocul traumatic, consecutiv distrucţiilor osoase întinse;

-asfixiile mecanice, prin deplasarea spre posterior a diverselor părţi componente ale masivului osos facial,
aspirarea de eschile osoase, dinţi şi fragmente de proteze dentare, corpi străini exogeni, sânge, prin hematoame
perifaringiene, edem nazal şi faringian, căderea înapoi a limbii;

-complicaţiile septice (meningite, meningo-encefalite), prin flora microbiană care contaminează plăgile, prin
propagarea florei microbiene din cavitatea nazală l asinusurile paranazale şi prin propagarea infecţiei la regiunile
temporală şi infratemporală

15. Sindroame tanatogeneratoare in fracturile de mandibula.

-asfixia mecanică, produsă prin căderea limbii în fracturile bilaterale (când fragmentul osos este tras
posterior şi inferior prin contracţia muşchilor planşeului bucal, iar limba este împinsă astfel în fundul gâtului) şi
prin hematoame ale planşeului bucal, prin aspirarea lucrărilor protetice desprinse, a fragmentelor osoase sau a
cheagurilor de sânge;

-procesele septice la distanţă (bronhopneumonii, abcese pulmonare), cu germeni din mediul extern în
fracturile deschise sau cu flora microbiană din focarele infecţioase dentare (abcese. gangrene);

-hemoragiile meningo-cerebrale consecutive fracturii asociate a bazei craniului (depistarea ei precoce


impune prioritatea tratamentului neurochirurgical
16. Cazurile in care autopsia medico-legala este obligatorie.
1. Moarte violenta
2. Moarte subita
3. Moarte in spatii pulblice
4. Numar de morti crescut in aceeasi zona
5. Moarte in zone izolate
6. Moarte a unor indivizi care prin natura ocupatiei sunt supusi la controale medicale periodice
7. Moarte ce survine la scurt timp dupa tratamente medicale

17. Caracteristicile mortii suspecte.

Moartea suspecta= moartea care apare pe neaşteptate, fără simptome premonitorii sau cu simptome
insuficiente şi necaracteristice pentru o anumită boală, iar cercetarea la faţa locului şi declaraţiile aparţinătorilor
şi martorilor nu evidenţiază antecedente în măsură să explice moartea.

De aceea, efectuarea autopsiei medico-legale este obligatorie, deoarece este singura în măsură să ofere
date obiective care să ateste felul şi cauza morţii, în sensul că unele morţi suspecte pot fi violente (recunoscând
o etiologie traumatică), iar altele neviolente (având etiologie netraumatică). Aceste morţi neviolente constituie
morţile subite.

18. Caracteristicile mortii subite.

-durata scurtă de timp între apariţia simptomelor şi deces (secunde / minute / ore);

-caracterul imprevizibil, prin faptul că apare în plină sănătate aparentă sau la o persoană bolnavă care, însă,
în orele sau zilele precedente nu a prezentat simptome care să anunţe o agravare a bolii de bază, cu evoluţie
spre o complicaţie mortală; de aceea, ea survine în cele mai variate locuri (la domiciliu, în mijloacele de
transport, în drum spre spital, pe drumurile sau în localurile publice, la locul de muncă etc.);

-instalarea ei poate fi precedată de acuze prealabile, care, de regulă, sunt minore şi nespecifice;

-etiologie precisă, în sensul că autopsia medico-legală relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare


netraumatică.

Din definiţia morţii subite reiese că ea este patologică, dar prin circumstanţele şi bruscheţea cu care apare (de
multe ori la persoane tinere, în plină sănătate aparentă, singurul semn al bolii fiind însăşi moartea), trezeşte
suspiciuni. De aceea, autopsia medico-legală este obligatorie, pentru a o delimita de moartea violentă.
În acelaşi timp, moartea subită ridică probleme de tanatoprofilaxie, aplicabile la întreaga populaţie.
19. Cauzele cardiace ale mortii subite.

-ateroscleroza coronariană, care poate evolua fie la persoane aparent sănătoase (ca o formă de manifestare
a cardiopatiei ischemice nedureroase), fie la persoane ale căror antecedente sunt cunoscute. Episodul final se
datorează: stenozei coronariene aterosclerotice (cel mai frecvent), infarctului miocardic (mai rar evidenţiat
necroptic, deoarece necesită o supravieţuire de minimum 24 de ore pentru constituirea leziunii) şi trombozei
coronariene recente. În infarctul miocardic , moartea subită recunoaşte următoarele mecanisme tanato-
terminale: aritmii (bradi- şi tahiaritmii supraventriculare şi ventriculare şi blocuri), şocul cardiogen, ruptura inimii
cu tamponadă cardiacă. O cauză tanato-terminală, care apare în morţile subite cardiace, diagnosticată numai
electrocardiografic, este stopul cardiac care nu este precedat de nici o aritmie;

-hipertensiunea arterială, în care fenomenul tanato-terminal este reprezentat fie de insuficienţa cardiacă
acută, fie de hemoragia cerebrală;

-miocardite (parenchimatoase şi interstiţiale);

-endocardite;

-rupturi anevrismale (aortice, cerebrale);

-tromboembolii (pulmonare, cerebrale);

-valvulopatii.

20. Cauzele pulmonare ale mortii subite.


- pneumonii bacteriene sau virale,
- bronhopneumonii,
- pleurezii
- TBC,
- edem glotic de origine alergică sau inflamatorie,
- astm bronşic;

21. Clasificarea agentilor traumatici.

-agenţi mecanici, care acţionează prin energia lor cinetică, exercitată fie prin lovirea corpului cu un corp dur
(leziuni active), fie prin lovirea acestuia de un corp dur (leziuni pasive sau de cădere);

-agenţi fizici, reprezentaţi de creşterea sau scăderea temperaturii, acţiunea curentului electric, creşterea sau
scăderea presiunii, energie radiantă;

-agenţi chimici, reprezentaţi de de substanţe toxice;

-agenţi biologici, reprezentaţi de microbi, ciuperci, veninuri, transfuzii de sânge heterolog.


22. Agentii traumatici fizici.

-creşterea sau scăderea temperaturii,

- acţiunea curentului electric,

-creşterea sau scăderea presiunii,

- energie radiantă;

23. Modificari de culoare ale echimozelor (evolutie in timp, cauze)


- în primele ore de la producere, echimozele au culoare roşie (datorită HbO2 revărsate în ţesuturi
şi vasodilataţiei);
- după 2 - 3 zile, culoarea este albăstruie (datorită transformării HbO2 în HbH);
- între zilele 3-6, culoarea este cafenie (datorită formării bilirubinei) şi apoi verzuie (datorită
formării biliverdinei);
- resorbţia echimozelor se face după un interval de timp variabil, de la 3 - 4 zile la 8 - 12 zile, în
funcţie de întinderea lor;

24. Posibilitati evolutive ale hematoamelor.

-în cazul unor hematoame voluminoase, este obligatorie evacuarea lor chirurgicală şi, în consecinţă,
acordarea unui timp de îngrijiri medicale în raport cu durata tratamentului efectuat;

-hematoamele produc tulburări funcţionale care pot merge până la punerea în primejdie a vieţii sau pot
chiar duce la deces (de exemplu, hematoamele extradurale);

-riscul suprainfectării, al anemiei sau apariţiei şocului traumatic, prelungesc timpul de îngrijiri medicale
(suprainfecţia poate fi agravată şi de terenul persoanei traumatizate, de exemplu, în cazul diabetului zaharat);

-în cazul hematoamelor cu volum mic, există posibilitatea închistării sau a resorbţiei.
25. Plaga contuza.

-plăgi zdrobite (contuze) -sunt consecutive lovirii cu un corp dur; ele se caracterizează prin prezenţa de punţi
de ţesut care unesc marginile plăgii, margini cu contur neregulat, echimozate şi excoriate, caracter anfractuos şi
tendinţă la infecţii; ca varietăţi de plăgi contuze cităm:

-plaga plesnită, care apare în urma lovirii unei zone a corpului în care pielea intră în contact cu planul osos
prin intermediul unui plan subcutanat subţire (craniu, nas, menton, coate, creastă iliacă, genunchi); ea are formă
relativ liniară, existând astfel riscul de a fi confundată cu plaga tăiată; diferenţierea se face prin aspectul
neregulat al marginilor, prezenţa punţilor tisulare între acestea şi aspectul anfractuos al plăgii plesnite;

-plaga muşcată, produsă de animale sau de om; se caracterizează prin: pierdere de substanţă, marca de
muşcare, frecventă tendinţă la suprainfectare;

26. Plaga taiata.

Este produsă de corpuri tăietoare; ea se caracterizează prin margini liniare, regulate, fără punţi de ţesuturi şi
fără lipsă de substanţă; în traiectul ei, poate interesa vase de sânge (cu hemoragii consecutive), nervi, tendoane
sau canalele excretoare ale unor glande (de exemplu, canalul parotidian); plaga tăiată poate produce amputaţii
parţiale sau totale ale proeminenţelor (nas, ureche); dacă lama atacă suprafaţa corpului oblic, rezultă plăgi în
lambou;

27. Criterii de apreciere a leziunilor de violenta prevazute de art. 182 C.Pen.

"Fapta prin care s-a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii o vatamare care necesita pentru
vindecare ingrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
Daca fapta a produs vreuna din urmatoarele consecinte: pierderea unui simt sau organ, incetarea
functionarii acestora, o infirmitate permanenta fizica ori psihica, slutirea, avortul, ori punerea in
primejdie a vietii persoanei, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 10 ani.
Cand fapta a fost savarsita in scopul producerii consecintelor prevazute la alin. 1 si 2, pedeapsa este
inchisoarea de la 3 la 12 ani. Tentativa faptei prevazute in alin. 3 se pedepseste.
28. Infirmitatea in sfera dento-maxilara.

Infirmitatea= prejudiciu permanent de ordin morfologic, morfofunctional sau functional. Ea se


dieferentiaza de invaliditate la care infirmitatea propriu zisa se asociaza si cu afectarea capacitatii de
munca. Acest din urma aspect ridica si probleme de ordin civil, in legatura cu despagubirile pe care
agresorul trebuie sa le plateasca victimei. In functie de profesie infirmitatea se poate asocia sau nu cu
invaliditatea pe cand invaliditatea presupune totdeauna existenta infirmitatii.

29. Slutirea si desfigurarea.

Slutirea=o deformare a morfologiei sau a esteticii oricarei regiuni a corpului avand drept
consecinta un primejdiu fizic sau psihic. In practica se suprapune frecvent cu notiunea de infirmitate
sau pierdere de organ (ex amputatia unei parti proeminente a fetei)

Slutirile de la nivelul fetei- desfigurari

=> o deformare evidenta a reliefului fetei , constand din alterarea aspectului , armoniei ,
simetriei si mobilitatii fetei (cicatrici extinse, pareze faciale, strabism) care se poate asocia cu aterari
similare ale segmentelor vecine (gat, partea sup a toracelui).

Pentru ca o leziune sa se incadreze in notiunea de slutire (desfigurare) trebuie sa intruneasca


urmatoarele criterii:

1. Caracter permanent

2. Deformarea s fie evidenta

3. Sa persiste dupa epuizarea tuturor metodelor de tratament reparator. Exista unele cazuri in
care reusita tratamentului reparator prezinta dificultati (bolnavu nu poate fi obligat sa accepte riscul
evident al unei intreventii chirurgicale, riscul imprevizibil) in care medicul legist trebuie sa utilizeze
termenii “posibilitate” sau “probabilitate” de remediere a desfigurarii prin tratamentul recomandat.
In cazul in care persoana refuza tratamanetul medical al carui rezultat este cert favorabil nu se poate
aprecia ca este vb de desfigurare. Exista persoane a caror profesie impune contactul nemijlocit cu
publicul la care unele cazuri pot fi considerate ca desfigurari,invaliditati, impunand schimbarea
profesiei, diagnostic care nu se plaica tututot categoriilor de pacienti.
30. Obiectivele examenului stomatologic in cazuri medico-legale.

- constatarea leziunilor traumatice din sfera OMF; aceasta implica si obiectivarea patogeniei lor, a rolului
terenului patologic preexistent local si general in evolutia leziunilor, mecanismul de producere, probleme ale
planului terapeutic specific;
- stabilirea legaturii de cauzalitate intre un tratament stomatologic aplicat si eventualele complicatii sau
sechele survenite ca urmare a acestuia;
- rezolvarea problemelor medico-legale legate de identificare pe resturi dentare si ale masivului facial.
Medicul dentist trebuie sa poata diferentia leziunile traumatice dentare de modificarile survenite postmortem
(dintii prezinta rezistenta deosebita la putrefactie si la actiunea focului). Cercetarile odontostomatologice au
avut un rol esential in identificarea scheletelor victimelor gasite la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. In
prezent rolul acestei discipline este in continua crestere, in special avand in vedere accidentele cu numar mare
de victime (cutremure, accidente aviatice, acte teroriste).
- probleme de biotraseologie odonto-stomatologica; aceasta implica identificarea agresorului pe baza
amprentelor dentare lasate prin muscarea victimei sau a diverselor corpuri delicte;
- probleme legate de responsabilitatea, conduita si tehnica medicala raportate la actul terapeutic
stomatologic si la eventualele deficiente in acordarea asistentei medicale.

31. Particularitatile regiunii oro-maxilo-faciale si implicatiile in traumatologie.

In privinta vascularizatiei:

=> exista multiple anastomoze:

-la nivelul piramidei nazale (intre a. angulara din carotida externa si a. dorsala a nasului
din carotida interna),

-la nivelul buzelor (anastomoze stanga-dreapta),

-la nivel mentonier (intre ramurile aceleiasi carotide externe, respectiv intre ambele
carotide externe prin aa. submentale, mentale, sublinguale, labiale inferioare, faciale),

- in regiunea parotideo-maseterina (intre aa. maseterina, faciala, transversa a fetei si


infraorbitala),

-la nivelul obrajilor (intre a. temporala superficiala si faciala, precum si intre a. bucala si
faciala, infraorbitala si maseterina), etc.

Existenta acestor anastomoze favorizeaza procesul de vindecare a plagilor; pe de alta parte insa, aceasta
poate fi si sursa unor sangerari abundente ale plagilor regiunii oro-maxilo-faciale, ceea ce expune – in cazul unui
tratament aplicat tardiv – la colaps sau soc hemoragic;

-de asemenea exista posibilitatea ca, dupa ligatura unei ramuri arteriale, chiar de calibru mare (chiar pana la
a. carotida), teritoriul respectiv sa fie irigat in continuare datorita anastomozelor, ceea ce scade riscul aparitiei
proceselor necrotice.
In ceea ce priveste sistemul venos cranio-facial tributar venei jugulare interne, este de notat conexiunea
existenta intre venele fetei si sinusurile durei mater, conexiune realizata prin intermediul venelor emisare (vv.
emisare mastoidiana, parietala, occipitala, plexul venos al canalului pterigoidian, v. oftalmica, plexul venular al
carotidei interne, etc.). Aceste conexiuni intre sistemele venoase intra- si extracranian prezinta importanta
clinica, avizand asupra posibilitatii diseminarii intracraniene a infectiilor din regiunea faciala.

De asemenea, regiunea faciala dispune de o bogata retea nervoasa, atat senzitivo-senzoriala cat si motorie,
provenind din nervii cranieni. Prin urmare, traumatismele regiunii faciale (atat cele inchise, cat si cele deschise)
pot produce leziuni ale acestor nervi, cu consecinte uneori grave prin constituirea unor sechele de tip infirmizant
sau invalidant:

- traumatism in regiunea nazala, cu interesare etmoidala: leziuni ale nervului olfactiv, consecinta posibila
fiind anosmia (pierderea mirosului);

- traumatism in regiunea orbitala: leziuni de nerv optic, oculomotor, abducens sau trohlear, cu
consecinte clinice mergand de la tulburari de motricitate oculara pana la pierderea vederii;

- traumatism cranio-facial, cu interesare osoasa a bazei craniului, regiunii pterigo-palatine planseului


orbital sau regiunii infratemporale: leziuni de trigemen, cu tulburari de sensibilitate in teritoriul aferent. Una
dintre cauzele nevralgiei de trigemen poate fi traumatismul dento-alveolar, carii dentare sau sinuzite maxilare.

- traumatism al regiunii parotideo-maseterine: lezarea n. facial, consecinta clinica fiind afectarea


musculaturii faciale inervata de acesta (paralizie faciala de tip periferic). Leziunile traumatice ale nervului facial,
urmate de paralizia muschilor fetei, se incadreaza in notiunea de slutire.

In privinta traumatismelor oro-maxilo-faciale cu interesare osoasa:

- rezistenta masivului facial este maxima pe stalpii verticali (nazofrontal anterior, zigomatic lateral si
pterigopalatin posterior) legati intre ei prin arcuri de rezistenta

=> orientarea orizontala fracturilor craniofaciale, cu interesarea concomitenta a mai multor regiuni
topografice faciale precum si a mai multor cavitati. In fracturilor mandibulare, acestea sunt de cele mai multe ori
cu deplasarea fragmentelor, ca urmare a tractiunilor exercitate de muschii masticatori.

In cazul traumatismelor dento-alveolare exinse cu expulzii dentare sau al traumatismelor deschise ale
regiunii exista risc de asfixie prin aspirarea acestor dinti/a sangelui.
Raporturile de vecinatate intre cavitatile regiunii cranio-faciale, fragilitatea peretilor dintre aceste cavitati
precum si comunicarile multiple intre ele implica un risc crescut de suprainfectie in cazul unor leziuni osoase sau
de parti moi cu solutii de continuitate, precum si un mare potential de diseminare prin contiguitate sau pe cale
vasculara, putand genera infectii extinse la nivel cranio-facial, cervico-toracic, mediastinal sau intracranian.

Suprafata redusa a diferitelor regiuni anatomice si functionale ale fetei implica o probabilitate mare de
lezare a mai multor regiuni impunand necesitatea unui management in echipa complexa a traumatismului
cranio-facial (neurochirurg, oftalmolog, otorinolaringolog, chirurg plastician, chirurg oro-maxilo-facial, medic
dentist, etc.), precum si colaborarea acestora cu medicul legist in etapa ulterioara, de evaluare medico-legala a
gravitatii lezionale.

32. Mecanisme de producere a echimozelor fetei.

Echimozele situate in regiunea faciala pot fi consecinta lovirii cu corpuri dure (lovituri aplicate cu mijloace de
atac specifice omului: pumn, picior, cap) sau a lovirii de corpuri/planuri dure (cadere cu impact facial: frunte,
nas, menton, regiune zigomatica). Ele nu corespund intotdeauna ca dimensiuni cu suprafata de impact a
obiectului vulnerant, fiind de regula mai intinse datorita irigatiei bogate si anastomozelor numeroase de la acest
nivel. Vascularizatia bogata a fetei, asociata cu prezenta a numeroase reliefuri osoase la acest nivel duce la
aparitia leziunilor de parti moi (in special a echimozelor) in majoritatea traumatismelor cu impact facial.

Echimozele faciale de regula apar la locul de impact, insa sunt si exceptii:

 echimozele palpebrale pot apare in urma unui impact in regiunea frontala


suprasprancenoasa, in cazul unui traumatism al piramidei nazale cu fracturi de
oase nazale, sau in cazul unor fracturi ale etajului anterior al bazei craniului. De
asemenea,
 echimozele retroauriculare pot fi expresia unui traumatism cranian cu impact in
regiunea temporo-parietala si fuzarea ulterioara a revarsatului sanguin (semnul
Battle).

Echimozele faciale constituie expresia clinica obiectiva a unui traumatism cu impact la nivelul extremitatii
cefalice, care poate fi asociat in grade diferite si cu afectarea meningo-cerebrala (traumatism cranio-cerebral).
De aceea, prezenta echimozelor faciale impune obligativitatea unui consult neurochirurgical si urmarirea
pacientului, in special in situatiile in care se asociaza pierderea starii de constienta posttraumatic, semne
neurologice de focar sau de hipertensiune intracraniana. Supravegherea atenta este necesara cu atat mai mult
cu cat din momentul traumatismului pana la aparitia semnelor clinice ale unui hematom extradural sau subdural
poate exista un interval liber de ordinul orelor sau zilelor (mergand pana la cateva saptamani in cazul
hematomului subdural).
33. Factorii care conditioneaza periculozitatea plagilor oro-maxilo-faciale.

In privinta vascularizatiei:

=> exista multiple anastomoze:

-la nivelul piramidei nazale (intre a. angulara din carotida externa si a. dorsala a nasului
din carotida interna),

-la nivelul buzelor (anastomoze stanga-dreapta),

-la nivel mentonier (intre ramurile aceleiasi carotide externe, respectiv intre ambele
carotide externe prin aa. submentale, mentale, sublinguale, labiale inferioare, faciale),

- in regiunea parotideo-maseterina (intre aa. maseterina, faciala, transversa a fetei si


infraorbitala),

-la nivelul obrajilor (intre a. temporala superficiala si faciala, precum si intre a. bucala si
faciala, infraorbitala si maseterina), etc.

Existenta acestor anastomoze favorizeaza procesul de vindecare a plagilor; pe de alta parte insa, aceasta
poate fi si sursa unor sangerari abundente ale plagilor regiunii oro-maxilo-faciale, ceea ce expune – in cazul unui
tratament aplicat tardiv – la colaps sau soc hemoragic;

-de asemenea exista posibilitatea ca, dupa ligatura unei ramuri arteriale, chiar de calibru mare (chiar pana la
a. carotida), teritoriul respectiv sa fie irigat in continuare datorita anastomozelor, ceea ce scade riscul aparitiei
proceselor necrotice.

In ceea ce priveste sistemul venos cranio-facial tributar venei jugulare interne, este de notat conexiunea
existenta intre venele fetei si sinusurile durei mater, conexiune realizata prin intermediul venelor emisare (vv.
emisare mastoidiana, parietala, occipitala, plexul venos al canalului pterigoidian, v. oftalmica, plexul venular al
carotidei interne, etc.). Aceste conexiuni intre sistemele venoase intra- si extracranian prezinta importanta
clinica, avizand asupra posibilitatii diseminarii intracraniene a infectiilor din regiunea faciala.
De asemenea, regiunea faciala dispune de o bogata retea nervoasa, atat senzitivo-senzoriala cat si motorie,
provenind din nervii cranieni. Prin urmare, traumatismele regiunii faciale (atat cele inchise, cat si cele deschise)
pot produce leziuni ale acestor nervi, cu consecinte uneori grave prin constituirea unor sechele de tip infirmizant
sau invalidant:

- traumatism in regiunea nazala, cu interesare etmoidala: leziuni ale nervului olfactiv, consecinta posibila
fiind anosmia (pierderea mirosului);

- traumatism in regiunea orbitala: leziuni de nerv optic, oculomotor, abducens sau trohlear, cu
consecinte clinice mergand de la tulburari de motricitate oculara pana la pierderea vederii;

- traumatism cranio-facial, cu interesare osoasa a bazei craniului, regiunii pterigo-palatine planseului


orbital sau regiunii infratemporale: leziuni de trigemen, cu tulburari de sensibilitate in teritoriul aferent. Una
dintre cauzele nevralgiei de trigemen poate fi traumatismul dento-alveolar, carii dentare sau sinuzite maxilare.

- traumatism al regiunii parotideo-maseterine: lezarea n. facial, consecinta clinica fiind afectarea


musculaturii faciale inervata de acesta (paralizie faciala de tip periferic). Leziunile traumatice ale nervului facial,
urmate de paralizia muschilor fetei, se incadreaza in notiunea de slutire.

In privinta traumatismelor oro-maxilo-faciale cu interesare osoasa:

- rezistenta masivului facial este maxima pe stalpii verticali (nazofrontal anterior, zigomatic lateral si
pterigopalatin posterior) legati intre ei prin arcuri de rezistenta

=> orientarea orizontala fracturilor craniofaciale, cu interesarea concomitenta a mai multor regiuni
topografice faciale precum si a mai multor cavitati. In fracturilor mandibulare, acestea sunt de cele mai multe ori
cu deplasarea fragmentelor, ca urmare a tractiunilor exercitate de muschii masticatori.

In cazul traumatismelor dento-alveolare exinse cu expulzii dentare sau al traumatismelor deschise ale
regiunii exista risc de asfixie prin aspirarea acestor dinti/a sangelui.

Raporturile de vecinatate intre cavitatile regiunii cranio-faciale, fragilitatea peretilor dintre aceste cavitati
precum si comunicarile multiple intre ele implica un risc crescut de suprainfectie in cazul unor leziuni osoase sau
de parti moi cu solutii de continuitate, precum si un mare potential de diseminare prin contiguitate sau pe cale
vasculara, putand genera infectii extinse la nivel cranio-facial, cervico-toracic, mediastinal sau intracranian.

Suprafata redusa a diferitelor regiuni anatomice si functionale ale fetei implica o probabilitate mare de
lezare a mai multor regiuni.
34. Clasificarea leziunilor traumatice dentare.
A. leziuni ale sistemului de sustinere (luxatii dentare),

- Luxaţii parţiale (gradul I si II):

- Luxaţii totale (gradul III / avulsia dentara):

B. leziuni traumatice dentare (fracturi dentare)

- coronare (nepenetrante sau penetrante),

- fracturi radiculare si

- fracturi corono-radiculare

C. deteriorari ale lucrarilor protetice

35. Clasificarea fracturilor viscerocraniului.

-fracturi parţiale -sunt fracturi de creastă alveolară consecutive extracţiilor dentare (prin care se realizează
comunicări buco-nazale sau buco-sinusale) şi fracturi ale tuberozităţii maxilei;

-fracturi totale, în care sunt interesate mai multe oase ale masivului facial; acestea sunt:

-fractura transversală joasă (tip Lefort I), al cărei traiect porneşte de la apertura piriformă, străbate fosa
canină, creasta alveolară, tuberozitatea maxilei şi 1/3 inferioară a procesului pterigoid, realizând astfel disjuncţia
alveolo-palatină de restul masivului facial (disjuncţia cranio-facială joasă);

-fractura transversală mijlocie (tip Lefort II), al cărei traiect interesează oasele nazale, osul lacrimal, procesul
frontal al maxilei, planşeul orbitar; trece inferior de osul zigomatic, străbate procesul piramidal al a,maxilei şi 1/3
mijlocie a procesului pterigoid, realizând disjuncţia cranio-facială mijlocie;

-fractura transversală înaltă (tip Lefort III), în care linia de fractură este uni- sau bilaterală, interesând
vomerul, 1/3 superioară a oaselor nazale, procesul frontal al maxilei, planşeul orbitar, după care se bifurcă, una
din liniile de fractură interesând peretele lateral al orbitei şi arcada zigomatică, iar cealaltă tuberozitatea maxilei
şi 1/3 superioară a procesului pterigoid; realizează disjuncţia cranio-facială înaltă;

-fractura verticală, care poate fi mediană (linia de fractură porneşte din spaţiul interincisiv şi traversează
medial bolta palatină) sau laterală (linia de fractură interesează tuberozitatea maxilei, ajungând la apertura
piriformă şi la marginea inferioară a orbitei);

-fracturi combinate (cu linii de fractură transversale şi verticale).


36. Luxatiile dentare: diagnostic, tratament, implicatii medico-legale.

Luxaţia dentara reprezinta deplasarea unuia sau mai multor dinţi, cu modificarea permanentă a raportului
anatomic normal dintre dinte, alveolă şi ligament, ca urmare a ruperii ligamentelor periodontale. Se clasifică
astfel:

 Luxaţii parţiale (gradul I si II): când parodonţiul este incomplet rupt, dintele este deplasat în alveolă,
fibromucoasa gingivală prezintă leziuni, pachetul vasculo-nervos este neafectat sau parţial afectat. Şi acestea pot
fi clasificate dupa sensul deplasării:
- în sens vestibulo-oral;
- în sens mezio-distal;
- în ax cu uşoară intruzie sau extruzie;
 Luxaţii totale (gradul III / avulsia dentara): parodonţiul este complet rupt, dintele este deplasat total din
alveolă, apar leziuni importante ale fibromucoasei gingivale cât şi ale peretelui alveolar, iar pachetul vasculo-
nervos este complet rupt. Dintele se poate afla:
- În intruzie accentuată, în una din cavităţile feţei sau în ţesuturile adiacente moi; dacă există dentiţie
mixta sau temporară, un dinte intruzat poate afecta mugurele dintelui definitiv, în această situaţie impunându-
se extracţia obligatoriu.
- Extruzat din alveolă, fie ataşat de fibromucoasă, fie fără contact cu ţesutul gingival, liber în cavitatea
bucală sau liber în afara ei.

Luxaţiile de gradul I şi de gradul II

Caracteristică este mobilitatea dintelui în spaţiul alveolar. Mobilitatea nu este crescută, iar dintele prezintă
reacţii pozitive la testele de vitalitate. În funcţie de direcţia de deplasare sunt descrise:

- Luxaţii în sens vestibulo-oral; apexul rămâne fie în poziţie fie este deplasat împreună cu peretele
alveolar fracturat;
- Luxaţii în sens mezio-distal;
- Luxaţii în ax, cu uşoară intruzie sau extruzie;
În funcţie de numărul de direcţii pe care este afectat dintele se face diferenţa între luxaţiile de gradul I şi
cele de gradul II. Când este afectat pe o singură direcţie, respectiv vestibulo-oral sau mezio-distal, este
catalogată drept luxaţie de gradul I. Când mobilitatea dentara este si vestibulo-oral si mezio-distal, sau când una
din ele este însoţită şi de deplasări în ax (intruzie sau extruzie), diagnosticul este cel de luxaţie de gradul II.
Luxaţia laterală implică de obicei deplasarea spre oral. Mobilitatea este crescută, dintele este dureros la
atingere, peretele vestibular al procesului alveolar este deseori fracturat şi pot fi prezente leziuni la nivelul
mucoasei şi a gingiilor, cu infiltrate sanguine. Ocluzia este modificată.
În cazul dinţilor intruzaţi, aceştia se află în infrapoziţie, iar pe radiografii nu se mai observă spaţiul
periodontal. Pot să apară leziuni la nivelul mucoasei şi a gingiilor. Poate duce la fracturi ale podelei nazale sau
chiar a podelei sinusului maxilar, dacă dinţii au rădăcini lungi.

Dinţii extruzaţi sunt mobili şi părăsesc parţial alveola dentară. Percuţia sau palparea sunt uşor dureroase, iar
reacţia la testele de vitalitate sunt negative. Radiografia arată un spaţiu periodontal lărgit sau parţial gol, în
funcţie de gradul de extruzie.

Tratament, evolutie.

A. In luxatiile de gradul I, de obicei nu se indica tratament.


B. Pentru luxatiile de gradul II, atitudinea terapeutica variaza:
 În cazul luxaţiei intruzive se poate adopta o atitudine de expectativă. Este posibil ca
dintele să îşi piardă vitalitatea şi să devină anchilozat ca urmare a calcifierii ligamentului
periodontal şi a resorbţiei radiculare.
 Dinţii se pot aduce din nou în ocluzie cu ajutorul aparatelor ortodontice care vor acţiona
cu forţe slabe.
 Pentru a preveni mortificarea pulpei şi infectarea acesteia, dintele se devitalizează la 2
săptămâni de la traumatism, şi se obturează radicular şi coronar. Dacă dintele nu este
tratat, în timp se pot produce resorbţii osoase insemnate, cu formare de pungi adânci,
fapt care duce la extracţia dintelui.

Tratamentul extruziei şi a luxaţiilor laterale constă în repoziţionarea dintelui în alveolă cu presiune digitală,
repoziţionarea imediată fiind ideală şi imobilizare timp de 2- 3 săptămâni, până la 8 săptămâni în cazul luxaţiei
laterale combinată cu fractura peretelui alveolar. Repoziţionarea poate fi îngreunată de acumularea de sânge în
spaţiul periodontal. Pot apare resorbţii radiculare sau mortificarea pulpei, de aceea se recomandă examene
radiologice repetate. La primul semn de infecţie se trece la tratament endodontic, cu devitalizarea dintelui şi
obturaţie de canal.

Evoluţia depinde în special de puterea regenerativă a parodonţiului şi a ţesutului pulpar. Şansele


supravieţuirii pulpare sunt mai bune în cazul pacienţilor tineri, după o deplasare uşoară. Însă, de obicei,
regenerarea este scăzută şi în consecinţă complicaţiile apar frecvent: obliterarea canalelor, resorbţii radiculare,
granuloame, necroză pulpară. Mai mult, pot apărea complicaţii legate de rigiditatea sistemului de imobilizare:
acumulare de placă bacteriană, mobilizare dentară dacă forţele aplicate sunt prea mari. Necroza apare în până
la 50% din cazurile de intruzie, extruzie sau luxaţii laterale. Leziunile mucoase şi fracturile procesului alveolar
asociate, deasemeni au un efect nefavorabil asupra prognosticului.
Luxaţia de gradul III (avulsia dentara)

Reprezintă distrugerea în totalitate a ligamentelor parodontale şi ruperea completă a pachetului vasculo-


nervos apical, cu expulzarea dintelui în afara alveolei (avulsia dentara). Apar traumatisme importante , atât la
nivelul fibromucoasei, cu sau fără pierdere de substanţă, cât şi la nivelul procesului alveolar, fracturi. Uneori
dintele este aproape în totalitate extruzat din alveolă, fiind susţinut doar de câteva din ligamentele alveolare
(luxatia de gradul III). În această formă de traumatism se pune problema replantării, pentru că dintele nu este
pierdut. Are şanse se reuşită deoarece dintele a fost păstrat în salivă. Manevrele de repoziţionare trebuie
efectuate cu blândeţe, după ce alveola a fost golită de sânge şi i s-a efectuat toaleta. Dintele trebuie manevrat
numai din segmentul coronar pentru a nu deteriora resturile ligamentare de la nivelul rădăcinii. După
introducerea dintelui în alveolă, se imobilizează cu un sistem cât mai elastic, pe o perioadă scurtă de timp, 7- 10-
14 zile, pentru a permite refacerea ligamentelor şi intrarea lor în funcţie cât mai repede. În acest fel se împiedică
apariţia resorbţiei radiculare de tip inflamator şi a anchilozei radiculare. Se recomandă antibioterapie,
antiinflamatoare, antialgice, păstrarea unei igiene riguroase şi clătiri cu clorhexidină. După îndepărtarea
imobilizării, la una-două săptămâni se recomandă tratament endododontic pentru a preveni instalarea necrozei
pulpare.

In cazul avulsiei dentare complete, pacientul trebuie examinat cu atenţie, atât extraoral cât şi intraoral, iar
tratamentul trebuie instituit cât mai curând posibil. Clinic, alveola este goală, prezintă cheaguri de sânge sau
hemoragie, marginile gingivale neregulate, lezionate, eventuale traumatisme la nivelul mucoasei alveolare sau
jugale.

Dacă dintele nu este pierdut, a fost păstrat în mediu umed, salivă sau lapte, nu apă curentă, nu s-au
exercitat presiuni asupra rădăcinii şi nu au trecut mai mult de 2 ore de la expulzie, el poate fi replantat. Dintele
se examinează ţinut într-o compresă cu ser fiziologic pentru a detecta eventuale carii, fragmente osoase ataşate
de rădăcină, lărgimea foramenului apical, fără a deteriora membrana periodontală. Trebuie făcută o radiografie
pentru a exclude fracturi ale dinţilor adiacenţi sau ale procesului alveolar. Dintele trebuie plasat cu grijă în
soluţie salină şi curăţat, iar contactul cu instrumentarul trebuie minimelizat. Alveola este spălată cu ser fiziologic
pentru a îndepărta cheagurile sau corpii străini, fără a o chiureta, apoi dintele este repoziţionat cu blândeţe.
Imobilizarea se face cu sisteme elastice pe o perioadă scurtă, de 7- 14 zile, pentru a permite ligamentelor să se
refacă.
37. Fracturile coronare: diagnostic, tratament, implicatii medico-legale.

Fisurile dentare

Sunt leziuni simple, fracturi incomplete ale smalţului, fără pierdere de substanţă dură dentară. Sunt puţin
vizibile, uneori existenţa lor poate trece neobservată şi numai apariţia unor dureri la variaţii de temperatură ,
după un traumatism local, poate indica diagnosticul. Aceste fisuri pot fi superficiale (când nu ating camera
pulpară) sau – mai rar - penetrante, când ajung la ea. În acest caz, uneori se poate produce necroza pulpei
dentare sau o inflamaţie a acesteia, urmată de mortificarea dintelui.

Sub aspect medico-legal, uneori existenta unei fisuri dentare este dificil de obiectivat initial, diagnosticul
punandu-se retrospectiv daca survine una din complicatiile enumerate mai sus.

Fracturile coronare nepenetrante

Sunt leziuni simple, pierderi de substanţă dură dentară limitata numai la smalţ sau cu afectarea smaltului si
dentinei. Au de obicei un traiect oblic, interesând unghiurile incizale ( meziale sau distale) ale incisivilor superiori
sau inferiori, sau pot fi orizontale, interesând coroana în zona ei incizală.

Clinic, apare sensibilitate la agenţii termici şi la masticaţie, intensitatea simptomelor fiind în funcţie de
suprafaţa de dentină expusă. Examinarea intraorală este necesar să fie completă cu teste de vitalitate şi
examene radiologice. Radiologic, se pune în evidenţă linia de fractură care este la distanţă de camera pulpară.

Tratament. În cazul fracturilor limitate - şlefuirea dintelui, fără să fie necesară refacere. Se pot face aplicări
fluorurate. În fracturile mai întinse ale smalţului, dintele poate fi refăcut. Dentina expusă se acoperă cu hidroxid
de calciu pentru a proteja pulpa şi se obturează provizoriu. Se aşteaptă şase săptămâni apoi dintele este refăcut
cu material compozit, protejat cu CIS ( ciment glassionomer de sticlă ) sau se aplică o coroană prefabricată sau
turnată, fabricată din materiale fizionomice, metalice sau mixtă.

Evoluţia sub tratament este favorabilă. În lipsa tratamentului dintele se poate caria, caria se extinde şi poate
fi afectată vitalitatea dintelui.
Fracturi coronare penetrante

Sunt fracturi complicate, cu pierdere de substanţă dură dentară şi cu deschiderea camerei pulpare, care
poate să conţină pulpă vie sau devitalizată. Deschiderea se poate produce într-un singur corn sau mai larg,
evidenţiind toată pulpa coronară. Se poate observa o uşoară hemoragie la nivelul zonei unde pulpa este expusă
dacă pacientul este adus la scurt timp, sau prezenţa unui polip pulpar sau a unei gangrene la mai mult timp.

Subiectiv - durere mare, exacerbată de stimuli termici, masticaţie, alimente dulci, acre, amare. Clinic, se
observă camera pulpară descoperită, cu prezenţa unei uşoare sângerări sau un mic hematom la nivelul
deschiderii. Radiologic se pune în evidenţă linia de fractură care interesează camera pulpară si conţinutul ei şi a
canalelor radiculare, pentru a putea aprecia metoda de tratament.

Tratament. În cazul deschiderilor punctiforme si dacă pacientul s-a prezentat în cursul a câteva ore la
cabinet, se poate încerca conservarea vitalităţii dintelui. Se aplica hidroxid de calciu apoi se protejează cu o
obturaţie provizorie (o saptamana) pe baza de eugenat de zinc, apoi se obturează definitiv folosind ca obturaţie
de bază un ciment glassionomer de sticlă ( CIS), peste care se aplică obturația de material compozit. Manevra se
consideră reuşită dacă nu apar dureri sau reacţii intraradiculare sau periapicale.

Dacă deschiderea e mare, se extirpă pulpa dentară coronară si radiculară si se obturează canalele radiculare,
apoi se continuă cu obturaţia coronară.

Dacă pacientul nu s-a prezentat într-un timp scurt,există posibilitatea infectării spaţiului pulpar, endodontic,
şi atunci măsurile terapeutice includ şi şedinţe intermediare până la obturaţia definitivă: aplicări in canalele
radiculare de paste medicamentoase pe baza de antibiotic.

38. Fracturile radiculare: diagnostic, tratament, implicatii medico-legale.

Fracturile cervicale sunt fracturi situate în apropierea inserţiei gingivale şi a coroanei dentare. Pot avea
traiect oblic sau orizontal, afectând şi ligamentele dento-alveolare. Apar în special la nivelul incisivilor superiori
sau inferiori, dar şi dinţii laterali pot fi afectaţi în cazul unor traumatisme laterale. Au cel mai slab pronostic, în
majoritatea cazurilor ligamentele parodontale şi gingia fiind grav afectate. Tratamentul de cele mai multe ori
consta in extractie dentara si chiuretajul alveolei restante. Dacă totuşi rădăcina restantă e integra şi bine
ancorată în alveolă, se face tratament endodontic şi apoi se poate aplica o proteza interradiculară (
reconstrucţie corono-radiculară, dispozitiv corono-radicular); dacă fragmentul coronar a fost păstrat şi este
integru, se poate fixa intraradicular cu un con metalic ( de preferinţă din argint sau aur platinat) şi cimentat.
Fracturile medii sunt situate în treimea mijlocie a rădăcinii dintelui, putând avea traiect oblic sau orizontal.
Majoritatea fracturilor radiculare îşi au sediul la acest nivel, lucru explicat prin faptul că impactul pe versantul
vestibular determină rotaţia dintelui din cauza centrului de rezistenţă plasat la treimea medie a rădăcinii. Sunt
afectate şi ligamentele perialveolare, gradul leziunilor putând fi decelate clinic şi radiologic.

Pentru un tratament adecvat trebuiesc luate în vedere gardul de dislocare a părţii coronare şi stadiul de
dezvoltare a rădăcinii. Dacă fractura este situată spre jumătatea cervicală şi ligamentele şi gingia sunt grav
lezate, se impune extracţia, chiuretajul alveolei şi sutura plăgii. Dacă fractura nu a afectat pulpa dentară,
sistemul ligamentar şi gingia, se poate face imobilizarea dintelui. Este esenţială repoziţionarea corectă a
fragmentului coronar deplasat şi păstrarea vitalităţii pulpei, devitalizările fiind contraindicate în acest caz.
Imobilizarea este menţinută pe o perioadă de opt săptămâni, pentru a permite o maximă stabilitate elaborării
de ţesut osteoid si dentinogenezei. Se realizează din sisteme rigide: ligaturi interdentare din sârmă de wiplă,
bare vestibulare, gutiere acrilice confecţionate in cabinet sau laborator, şine colate cu materiale compozite.

Evoluţia este favorabilă dacă se păstrează toate condiţiile menţionate mai sus. Dacă după perioada de
imobilizare dintele nu păstrează vitalitatea, se efectuează tratament endodontic de canal, urmat de obturaţie de
canal şi obturaţie coronară.

Fracturile apicale sunt situate in treimea inferioară a rădăcinii, lezând cel mai puţin ligamentele parodontale;
pot avea traiect oblic sau orizontal, lucru decelabil pe radiografie. Au prognosticul cel mai favorabil de vindecare,
aceasta putand apare chiar spontan prin anchiloză. Sunt cele mai rare, afectând majoritar dinţii frontali ai
mandibulei, care au apexurile cele mai fragile.

Tratamentul şi evoluţia sunt similare cu cele aplicate în cazul fracturilor medii radiculare

39. Factorii care conditioneaza evolutia leziunilor dento-alveolare.

Evoluţia depinde în special de puterea regenerativă a parodonţiului şi a ţesutului pulpar. Şansele


supravieţuirii pulpare sunt mai bune în cazul pacienţilor tineri, după o deplasare uşoară. Însă, de obicei,
regenerarea este scăzută şi în consecinţă complicaţiile apar frecvent: obliterarea canalelor, resorbţii radiculare,
granuloame, necroză pulpară. Mai mult, pot apărea complicaţii legate de rigiditatea sistemului de imobilizare:
acumulare de placă bacteriană, mobilizare dentară dacă forţele aplicate sunt prea mari. Necroza apare în până
la 50% din cazurile de intruzie, extruzie sau luxaţii laterale. Leziunile mucoase şi fracturile procesului alveolar
asociate, deasemeni au un efect nefavorabil asupra prognosticului
40. Formulati concluziile unui certificat medico-legal in care victima prezinta avulsia posttraumatica a
2 dinti.

41. Fracturile piramidei nazale: diagnostic, tratament, implicatii medico-legale.

Semnele şi simptomele fracturilor nazale sunt: tumefacţia, echimozele şi excoriaţiile nazale, asocierea cu
echimoze palpebrale inferioare şi, uneori, cu epistaxis, deformarea şi deplasarea piramidei nazale.

Radiografia nasului este obligatorie pentru evidenţierea scheletului osteo-cartilaginos.

În fracturile simple, fără deplasare, se acordă 12 - 14 zile de îngrijiri medicale (care, cu excepţia cazurilor
însoţite de epistaxis repetat, nu necesită tratament medical, timpul de îngrijiri medicale suprapunându-se
practic cu timpul de vindecare anatomică).

În fracturile cu deplasarea piramidei nazale, se procedează la reducere şi imobilizare prin tamponament,


ceea ce prelungeşte timpul de îngrijiri medicale la 15 - 19 zile.

Pentru fracturile care necesită intervenţie chirurgicală, timpul de îngrijiri medicale variază între 25 şi 40 zile
de îngrijiri medicale. Uneori, chiar după intervenţii chirurgicale repetate, persoana traumatizată rămâne cu
sluţire sau cu tulburări respiratorii cronice.

La pacienţii care prezintă epistaxis repetat, în caz de nesupraveghere permanentă, există riscul aspirării sângelui
în căile respiratorii, cu asfixie mecanică consecutivă
42. Formulati concluziile unui certificat medico-legal in care persoana prezinta fractura fara deplasare
a piramidei nazale.

43. Fracturile osului zigomatic si ale arcadei temporo-zigomatice.

FRACTURILE ARCADEI ZIGOMATICE. Prin poziţia ei de proeminenţă laterală a craniului şi prin situarea ei
superficială, arcada zigomatică este expusă frecvent traumatismelor prin lovire cu sau de corpuri dure. Deşi în
ansamblu este rezistentă datorită structurii sale compacte, fracturile sale prezintă periculozitate, datorită:

-deplasării fragmentelor fracturate prin tracţiunea exercitată de muşchiul maseter, care se inseră pe ea;

-existenţei unei zone de rezistenţă scăzută la jumătatea arcadei;

-raporturilor pe care le prezintă arcada zigomatică cu orbita, fosa temporală, sinusurile maxilare, articulaţia
temporo-mandibulară, acestea explicând apariţia unor complicaţii ca: hematoame retrooculare, devierea axului
globului ocular şi chiar cecitate (toate acestea fiind consecinţa propagării fracturilor anterioare ale arcadei
zigomatice la pereţii orbitari), blocajul mandibulei prin propagarea fracturilor posterioare ale arcadei zigomatice
la procesul coronoid.

Fracturile arcadei zigomatice pot fi fără deplasare, cu deplasare sau cu zdrobirea sa prin comprimare între
două planuri dure.

Fracturile localizate în partea posterioară a arcadei necesită pentru vindecare 12 - 14 zile de îngrijiri
medicale, intervale de timp mai mari fiind necesare în fracturile cominutive (15 - 19 zile) şi în fracturile cu
deplasare (21 - 30 zile).

Consolidarea vicioasă, cu deformarea consecutivă a regiunii, poate constitui sluţire, în cazul în care
intervenţiile chirurgicale reparatorii se dovedesc ineficiente. Complicaţiile oculare pot merge până la pierderea
de organ sau de funcţie, ceea ce reprezintă infirmitate fizică permanentă şi deci încadrează cazul în prevederile
art. 182 din Codul Penal.

De asemenea, există riscul ca eventualele procese septice să se propage la obraz, orbită, sinusurile maxilare,
regiunile temporală şi infratemporală
FRACTURILE OSULUI ZIGOMATIC sunt frecvente, situarea proeminentă a osului explicând expunerea sa la
loviri cu sau de corpuri dure. Timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării acestor fracturi este, în medie, de
12 - 15 zile, victima putând însă rămâne cu sluţiri (în fracturile cominutive sau cu înfundare) sau poate fi expusă
la complicaţii septice prin apariţia sinuzitei maxilare.

44. Luxatiile articulatiei temporo-mandibulare.

După deplasarea pe care o execută condilul sub acţiunea agentului traumatic, luxaţiile articulaţiei temporo-
mandibulare se clasifică în:

-luxaţii anterioare, care sunt cele mai frecvente; ele se produc în urma loviturilor aplicate pe menton (în
condiţiile în care cavitatea bucală este deschisă), a loviturilor aplicate în sens antero-posterior pe ramul
mandibulei şi în variate accidente terapeutice (extracţii dentare, laringoscopie, intubaţie oro-traheală, tubaj
gastro-duodenal); în acest tip de luxaţii, faţa articulară a capului mandibulei şi discul articular se deplasează spre
anterior, depăşind tuberculul articular al osului temporal; ulterior, discul articular împiedică revenirea feţei
articulare a capului în poziţie normală; dacă discul este plicaturat, luxaţia este ireductibilă; tratamentul luxaţiei
anterioare constă în reducerea acesteia şi aplicarea frondei mentoniere; timpul de îngrijiri medicale necesare
pentru vindecare este, de regulă, de 10 - 15 zile;

-luxaţii posterioare, care se realizează prin lovire activă sau cădere pe menton; în condiţiile în care cavitatea
bucală este închisă, se produce luxaţie fără fracturarea osului timpanal; în cazul în care cavitatea bucală este
întredeschisă în momentul acţiunii agentului traumatic, luxaţia se asociază cu fractura osului timpanal; timpul de
îngrijiri medicale necesare vindecării este de 12 - 15 zile;

-luxaţii laterale, care sunt consecinţa loviturilor aplicate pe gonion sau pe ramul mandibular, ducând la
deplasarea condilului homolateral spre medial sau a condilului contralateral spre lateral; aceste luxaţii se
asociază totdeauna cu fracturi ale condilului mandibular; timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării variază
între 25 şi 30 de zle.
45. Mecanismele de producere a fracturilor de mandibula.

-flexia mandibulei, care deformează aspectul ei normal de potcoavă, realizând:

-fracturi directe (fracturi de menton consecutive loviturilor, extracţiilor dentare, căderilor în urma
accidentelor de circulaţie, sportive, de muncă);

-fracturi indirecte sau la distanţă - de exemplu, loviturile în menton pot produce fracturi la distanţă
ale gonionului sau condililor, după cum comprimarea sau loviturile aplicate părţii laterale a corpului
mandibulei duc la fracturi mediane sau paramediane cu micşorarea arcului mandibular;

-presiunea exercitată pe ramurile mandibulei, care produce fracturi prin lovituri aplicate de jos în sus pe
gonion;

-smulgerea unei părţi din os pe care se inseră muşchii (de exemplu, hipercontracţia m.pterigoidian lateral
produce smulgerea condilului, iar cea a m.temporal produce smulgerea procesului coronoid);

-fracturi cominutive, cu producerea mai multor fragmente osoase.

46. Clasificarea fracturilor de mandibula.

-fracturile corpului:

-mediane (linia de fractură plecată de la cei doi incisivi centrali iradiază spre partea bazală a mandibulei);

-paramediane (între incisivul central şi canin);

-laterale unice (între canin şi gonion);

-laterale duble (interesând ambele jumătăţi ale corpului mandibulei);

-ale crestelor alveolare (consecinţa extracţiilor dentare);

-ale gonionului;

-fracturile ramurilor, ale căror traiecte pot fi verticale, oblice sau orizontale;

-fracturile colului, care se asociază frecvent cu fracturi ale corpului sau gonionului; după localizarea lor, se
clasifică în:

-fracturi subcondiliene joase - sunt fracturi directe, linia de fractură plecând de la punctul cel mai decliv
al incizurii mandibulei, spre marginea posterioară a condilului;

-fracturi subcondiliene înalte - sunt fracturi indirecte, ale căror traiecte pornesc de la incizura mandibulei
şi interesează colul mandibulei;

-fracturi intraarticulare, cu zdrobirea capului mandibulei, asociată cu leziuni ale articulaţiei temporo-
mandibulare şi ale pereţilor meatului acustic extern exteriorizate prin otoragii.
O situaţie aparte se întâlneşte atunci când, după lovitura aplicată pe mandibulă, aceasta nu cedează şi liniile
de forţă se transmit printr-una din cele două jumătăţi ale sale, la fosa mijlocie a bazei craniului, la nivelul căreia
produc fracturi de tip direct mediat.

47. Tratamentul si evolutia fracturilor de mandibula: implicatii medico-legale.

Tratamentul fracturilor de mandibula este chirurgical, intraoperator consolidandu-se mandibula


cu diferite dispositive metallice, de asemenea se imobilizeaza arcadele dentare. Pe langa tratamentul
orthopedic si chirurgical (ligaturi de vase sangvine afectate, suturile plagilior) se face si un tratament
medicamentos cu antialgice, antibiotic si antiinflamatoare.

In functie de natura fracturilor acestea pot evolua pozitiv catre recuperare totala sau se pot
complica si solda cu sechele de tipul:

-osteite / osteomielite mandibulare;

-pseudartroze;

-consolidări tardive; 2-7 ani ( >60 de zile)

-consolidări vicioase; 2-10

-anchiloza articulaţiei temporo-mandibulare; 2-7 ani( 2-10 ani daca intra la incetarea de
functie)

-sluţire (mai rar) 2-10 ani.

In functie de natural or fracturile de mandibula au implicatii clinice diferite din punct de vedere
legal astfel dintre fracturile totale de mandibula cele liniare duble, cominutive si intraarticulare pot
incadra fapta in sfera penalului (> 60 de zile de ingrijiri medicale) iar fracturile cu deplasare mare si
cele infectate sigur depasesc 60 de zile de ingrijiri medicale.

De asemenea exista pericolul mortii pacientului printr-unul dintre sindroamele tanatogeneratoare


din cazul fracturilor de mandibula:

-asfixia mecanică, produsă prin căderea limbii în fracturile bilaterale (când fragmentul osos este tras
posterior şi inferior prin contracţia muşchilor planşeului bucal, iar limba este împinsă astfel în fundul gâtului) şi
prin hematoame ale planşeului bucal, prin aspirarea lucrărilor protetice desprinse, a fragmentelor osoase sau a
cheagurilor de sânge;

-procesele septice la distanţă (bronhopneumonii, abcese pulmonare), cu germeni din mediul extern în
fracturile deschise sau cu flora microbiană din focarele infecţioase dentare (abcese. gangrene);

-hemoragiile meningo-cerebrale consecutive fracturii asociate a bazei craniului (depistarea ei precoce


impune prioritatea tratamentului neurochirurgical).
48. Formulati concluziile unui certificat medico-legal al unei persoane care prezinta fractura unica a
corpului mandibulei.

49. Formulati concluziile unui certificat medico-legal al unei persoane care prezinta fractura
mandibulara tripla (paramediana stanga si unghi bilateral) cu deplasare.
50. Mecanismul de producere al fracturilor de creasta alveolara si evaluarea gravitatii acestora.

51. Clasificarea fracturilor totale de maxilar.


52. Leziuni traumatice endoorale: enumerare, circumstante de producere.

Plăgile mucoasei buzelor şi obrajilor sunt produse fie prin lovire cu pumnul sau cu alt obiect contondent (se
produc in special plagi ale fetei vestibulare a buzelor, prin comprimare de arcadele dentare – grupul frontal), fie
prin acţiunea agenţilor traumatici tăietor-înţepători, care pătrund în cavitatea bucală deschisă. Uneori aceste
plagi sunt transfixiante, necesitand sutura in planuri anatomice, fiind obligatorie afrontarea foarte buna a
marginilor plagii, in special in zona conturului buzelor.

Leziunile mucoasei gingivale constau în echimoze şi plăgi care, în mod obişnuit, sunt asociate cu leziuni
traumatice dentare. Cel mai frecvent, leziunile gingivale sunt produse fie iatrogen, prin deraparea
instrumentarului stomatologic (elevator, freza, etc), fie in cazul avulsiilor dentare posttraumatice (rupturi ale
mucoasei gingivale asociate cu fracturi de creasta alveolara si avulsie dentara).

Leziunile limbii pot fi produse de agenţi traumatici care acţionează direct, pătrunzând în cavitatea bucală
(agenţi tăietori sau tăietor-înţepători) sau de agenţi traumatici care acţionează indirect (de exemplu, muşcarea
limbii consecutiv loviturilor aplicate pe mandibulă sau căderii). Leziunile constau în echimoze, eroziuni (localizate
pe vârf sau pe marginile limbii), hematoame, plăgi profunde sau secţionarea limbii. În cadrul autopsiei medico-
legale, este obligatorie efectuarea de secţiuni seriate frontale prin limbă, pentru evidenţierea echimozelor,
precizând sediul şi dimensiunile lor. Existenţa acestor leziuni poate semnifica producerea lor prin lovituri aplicate
la nivelul feţei, urmate de muşcarea limbii, iar în cazuri asociate cu fracturi ale fosei posterioare a bazei craniului
sau cu hemoragii meningo-cerebrale, pledează pentru producerea lor prin lovire urmată de căderea victimei cu
impact în regiunea occipitală, consecutiv heteropropulsiei. Alteori, prezenţa numai a infiltratelor hemoragice
linguale, în absenţa altor leziuni, ridică suspiciunea unei crize epileptice, care se constituie în cauză de deces.
Limba poate fi împinsă posterior, ceea ce duce la obstrucţia faringelui, aceasta realizându-se fie în context
traumatic, fie ca accident, în timpul manevrelor diagnostice sau terapeutice. Plăgile muşcate ale limbii prezintă
amprenta dinţilor frontali.

Leziunile bolţii palatine sunt produse de agenţi înţepători, tăietor-înţepători sau proiectile care pătrund prin
cavitatea bucală deschisă. În cazul împuşcărilor, în cursul autopsiei medico-legale trebuie evidenţiat şi descris
orificiul de intrare. În urma acestor leziuni, se realizează comunicarea cavităţii bucale cu cavitatea nazală, ceea
ce duce la tulburări de deglutiţie, fonaţie şi expune la complicaţii septice. Timpul de îngrijiri medicale necesare
vindecării trebuie apreciat în funcţie de profunzimea leziunii şi de complicaţiile sale. Împuşcările la nivelul bolţii
palatine sunt aproape totdeauna mortale, asociindu-se cu fracturi craniene şi leziuni meningo-cerebrale
(explozia craniului).
53. Conditiile in care se apreciaza pierderea functiei de masticatie.

54. Semnele si simptomele paraliziei traumatice a nervului facial.

În segmentul exocranian (situat inferior de gaura stilomastoidiană), leziunile traumatice ale nervului şi ale
plexului parotidian sunt asociate în cazul traumatismelor feţei.

Semnele şi simptomele paraliziei homolaterale a nervului facial sunt:


(1) paralizia muşchilor feţei (reliefurile frunţii şi ale feţei sunt şterse);
(2) ptoză palpebrală şi lagoftalmie (“ochi de iepure”) datorită paraliziei muşchiului orbicular al
ochiului, ceea ce expune în timp la conjunctivită şi ulceraţii corneene;
(3) devierea comisurii bucale de partea sănătoasă, datorită paraliziei muşchiului buccinator
homolateral, încât alimentele cad din vestibulul bucal;
(4) dificultate în pronunţia consoanelor labiale;
(5) imposibilitatea de a fluiera (poate doar să sufle);
(6) epiphora –secreţia lacrimală se acumulează în unghiul intern al ochiului, de unde se scurge
pe obraz;
(7) pierderea sensibilităţii gustative în cele 2/3 anterioare ale limbii şi scăderea secreţiei
glandelor submandibulare şi sublinguale, datorită raporturilor de strânsă vecinătate pe care nervul facial le
are cu nervul intermediar.

În segmentul intrapietros, paralizia nervului facial este consecutivă fracturii stâncii stâncii temporalului. Pe
lângă semnele şi simptomele prezente mai sus, apare şi hipoacuzia datorată lezării concomitente a nervului
vestibulo-cohlear, însoţită de otolicvoree şi otoragie.
55. Conduita medicului stomatolog in etapa diagnostica a actului medical.

Unul dintre obiectivele expertizelor medico-legale este acela de a stabili dacă diagnosticul pacientului
expertizat (traumatizat sau nu)a fost corect. Această primă etapă a expertizei este fundamentală, deoarece,
pornind de la rezolvarea acesteia, se poate aprecia oportunitatea tratamentului.

Documentele medicale întocmite de medicul practician trebuie să conţină toate datele obţinute prin
examenul clinic (local şi general) şi examenele paraclinice.

Examenul clinic local trebuie să fie complet, în sensul că tebuie investigată întreaga dentiţie, părţile moi
endobucale, ocluzia dentară, masticaţia, deglutiţia. În acest fel pot fi depistate afecţiunile asimptomatice, a căror
evoluţie ulterioară ar putea afecta eficienţa ulterioară a tratamentului administrat. Datele obţinute se
consemnează obligatoriu în fişa stomatologică sau în foaia de observaţie.

Examenele paraclinice locale se referă în primul rând la obligativitatea efectuării radiografiilor (dentare şi
ale oaselor feţei), pentru diagnosticul leziunilor dento-alveolare, maxilare şi mandibulare, al eventualelor
procese septice (osteite, osteomielite, abcese subperiostale), al tumorilor osoase, parodontopatiilor, al
tratamentelor anterioare. Practic, examenul radiologic poate fi considerat ca un mijloc de investigaţie rutină,
având în vedere faptul că actul stomatologic este, în ultimă instanţă, o chirurgie osoasă. Reiese că examenul
radiologic trebuie să preceadă orice intervenţie dento-alveolară.

De asemenea, în funcţie de caz, se poate proceda la:

-examen bacteriologic şi antibiogramă (în infecţii ale mucoasei bucale, pe conţinutul fisstulelor sau al
produselor biologice obţinute prin puncţii);

-puncţii bioptice, pentru examen histopatologic şi citologie exfoliativă (în leziuni ale mucoasei bucale).

Examenle clinice şi paraclinice generale sunt obligatorii atunci când, în urma anamnezei efectuate de
medicul stomatolog, acesta constată existenţa unor afecţiuni cardiovasculare, respiratorii, hepatice, alergice, a
unor coagulopatii etc. În astfel de situaţii, avizul medicului de specialitate este obligatoriu înainte de actul
terapeutic şi trebuie consemnat în foaia de observaţie sau fişa stomatologică.

De asemenea, medicul stomatolog este obligat să testeze sensibilitatea pacientului înaintea administrării
unor medicamente susceptibile de a declanşa reacţii alergice, iar în cazul depistării terenului alergic trebuie să se
procedeze la desensibilizare sau să se recurgă la folosirea de medicamente alternative, care să nu declanşeze
reacţii alergice.
56. Reactiile alergice.

Reacţii alergice (de hipersensibilitate) -se caracterizează prin:

(1) reprezintă majoritatea reacţiilor adverse;

(2) nu există corelaţie între doză şi gravitatea simptomelor;

(3) reacţia alergică apare la o a doua administrare la minimum 4 - 15 zile a aceluiaşi medicament sau a altuia
cu structură asemănătoare;

(4) în intervalul dintre cele două administrări se declanşează reacţiile imunologice care stau la baza reacţiei
alergice; mecanismul implicat constă în stabilirea unei legături covalente între medicament sau un catabolit al
său, cu rol de haptenă şi o proteină din clasa Ig; din aceasta rezultă un antigen circulant care va acţiona după
tipul reacţiei deviate antigen - anticorp; complexele antigen - anticorp rezultate se fixează fie pe mastocitele
tisulare, fie pe granulocitele bazofile circulante şi vor reacţiona la fiecare nou contact cu antigenul; reacţia sus -
menţionată duce la eliberarea din celulele respectiv a mediatorilor chimici care declanşează alergia (histamina,
serotonina, heparina, prostaglandine, prostacicline, bradikinină, acetilcolină); aceşti mediatori produc
bronhospasm, vasodilataţie (care merge până la prăbuşire tensională), hiperpermeabilitate capilară, edem;

(5,6) simptomele şi semnele reacţiilor alergice sunt identice, indiferent de alergenul declanşator,
manifestările fiind localizate (urticarie, eczeme, rinită vasomotorie, astm bronşic, gastroenterocolite, icter,
nefrită) sau sistemice - şocul anafilactic, în care organele ţintă aparţin sistemului cardio-vascular şi aparatului
respirator; şocul anafilactic este un sindrom de tip hipersensibilitate imediată, care apare şi evoluează extrem de
rapid, ducând - în lipsa unui tratament corespunzător prompt administrat - la decesul pacientului în 10 - 15 min.;
se manifestă prin edem Quinke (edem al capului şi gâtului, însoţit de dispnee, cianoză, tiraj şi cornaj), care poate
apare şi premonitor şi care duce la asfixie mecanică, purpură, colaps şi şoc; în principiu, toate medicamentele
pot fi considerate alergogene, reacţiile alergic cele mai frecvente fiind induse de: antibiotice (penicilina,
ampicilina, streptomicina, cloramfenicolul, penicilinele semisintetice, care au ca substanţă cu rol haptenic acidul
benzilpenicilenic, acidul benzilpeniciloic şi benzilpenicilina), analgeticele (algocalminul, aspirina etc.), unele
antiseptice orale, anestezicele loco-regionale (procaina şi, mai rar xilina - cu menţiunea că şocul anafilactic la
xilină este o raritate în practica stomatologică), substanţele de contrast iodate, amalgamul;

(7) există cazuri în care se întâlneşte alergie încrucişată la două sau mai multe substanţe cu structură
asemănătoare;

(8) calea parenterală de administrare este cea mai nocivă, deoarece permite răspândirea rapidă a alergnului
în tot organismul;
(9) pericolul apariţiei reacţiilor alergice impune medicului obligaţia de a obţine date anamnestice în legătură
cu eventualele reacţii alergice pe care pacientul le-a prezentat la medicamentul care urmează să-i fie
administrat, iar în cazul existenţei acestora, şi de a efectua teste de sensibilitate (IDR, patch-test, cuti-reacţia,
test conjunctival - care este cel mai uşor de efectuat de către medicul stomatolog şi are mare valoare
orientativă); toate datele şi rezultatele obţinute se consemnează în foaia de observaţie sau în fişa pacientului.

57. Conduita medicului stomatolog pentru prevenirea reactiilor alergice.

-efectuarea unei anamneze complete (de exemplu, antecedentele de astm bronşic indică întotdeauna
prezenţa unui teren alergic; tratamentul TBC cu PAS şi streptomicină creşte sensibilitatea organismului la
procaină);

-în cazul depistării terenului alergic, desensibilizarea pacientului, iar, la nevoie, schimbarea medicamentului
iniţial ales;

-supravegherea permanentă a pacientului după administrarea medicamentelor cu potenţial alergogen;

-oprirea administrării tratamentului la apariţia primelor semne care anunţă o reacţie alergică, aplicarea
tratamentului antialergic (la nevoie se recurge la oxigenoterapie sau puncţie crico-tiroidiană) şi asigurarea
transportului pacientului către un serviciu de specialitate.

În cazul în care apar manifestări alergice după administrarea de medicamente neprecedată de testările
enunţate, omisiunea este imputată medicului. Practica a arătat că, uneori, chiar efectuarea testelor clasice
pentru depistarea hipersensibilităţii poate fi periculoasă, în special dacă pentru testare nu s-au utilizat preparate
bine purificate.

58. Accidentele locale in anestezia loco-regionala folosita in stomatologie.

-efecte iritative exercitate de soluţii hiper- sau hipotone, cu pH acid sau alcalin sau de soluţii alterate şi
impure;

-înţeparea unui nerv, având drept consecinţă nevralgii rebele la analgeticele curente, parestezii, pierderea
sansibilităţii în teritoriul inervat de nervul înţepat;

-înţeparea vaselor profunde, cu producerea de hemoragii şi constituirea de hematoame care, ulterior se pot
suprainfecta;

-tulburările oculare, care apar în anestezia nervului suborbitar, când acul introdus prea adânc în gaura
infraorbitară pătrunde în orbită sau chiar în globul ocular, ceea ce duce la hemoragii şi hematoame intraorbitare
sau intraoculare, cu tulburări persistente de vedere;

-necrozele mucoaselor, consecutive infecţiilor subperiostale sau ischemei produse prin doze prea mari de
adrenalină, injectării prea rapide sau în cantitate prea mare a anestezicului;

-ruperea acului (folosirea de ace ruginite sau vechi sau ace mânuite brutal şi inadecvat sau prin mişcări
neprevăzute ale pacientului);

-abcese, consecutiv nerespectării regulilor de asepsie


59. Accidentele anesteziei generale in terapia dento-maxilo-faciala.

-apneei de origine centrală, consecutiv inhibării centrilor respiratorii prin supradozare anestezică şi reflexe
vagale;

-asfixiei mecanice prin: spasm laringian, edem glotic, căderea limbii, hipersecreţie laringo-traheo-bronşică,
aspirare de corpi străini, căderea mandibulei;

-explozii ale aparaturii folosite în inducerea anesteziei, datorită eventualelor defecţiuni ale acestora sau
folosirii lor incorecte;

-accidente cardio-vasculare, prin colaps, tulburări de ritm (bradicardie extremă, fibrilaţie ventriculară etc.),
consecutiv inhibării centrilor cardio-respiratorii datorită supradozării anestezicului, administrării consecutive a
substanţelor vasoconstrictoare, hipoxiei şi hipercapniei.

60. Formulati concluziile intr-un caz de deces consecutiv unui accident de anestezie.
61. Accidente care pot apare in timpul tratamentului stomatologic.

62. Tipuri de relatie medic-pacient.


63. Tipuri de raspundere profesionala a medicului (profesionala, juridica).

Răspunderea medicală se referă la obligaţia medicului de a raspunde în faţa societăţii de rezultatele care
decurg din îndeplinirea defectuoasa sau neîndeplinirea obligaţiilor care îi revin şi de prejudiciile aduse
pacientului pe care îl are în îngrijire.

Răspunderea medicală este de două feluri:

-răspundere profesională

-răspunderea juridica

Raspunderea profesionala este rezultatul incalcarii normelor medicale specifice profesiunii, fara insa a aduce
un prejudiciu unei alte persoane. Aceasta poate lua forma raspunderii deontologice (defaimarea colegilor,
autoreclama, “furtul” de pacienti, etc) sau disciplinare (consumul de alcool la serviciu, comportament neadecvat
fata de colegii de serviciu, deteriorarea bunurilor spitalului, etc).

Raspunderea juridica este antrenata in cazul unor fapte de o gravitate mai mare si care produc un prejudiciu
unei alte persoane (cu sau fara intentia directa a medicului). Raspunderea juridica poate fi, in functie de
gravitate:

-civila (delictuala sau contractuala), bazata pe obligatia civila de a repara un prejudiciu produs.

-penala, in cazul faptelor cu periculozitate sociala si/sau gravitate, savarsite cu intentie (rar) sau din
culpa (cel mai adesea), prevazute si pedepsite de Codul Penal.

64. Culpa: definitie, tipuri de culpa.

Culpa se poate manifesta in mai multe moduri:

-Culpa in agendo (comisiva): in situatia in care medicul face un lucru care nu trebuia facut, sau il face
inadecvat (stangacie, nepricepere, nedibacie, nepasare fata de cerintele bolnavului, temeritate nejustificata,
folosirea inadecvata a conditiilor de lucru)

-Culpa in omitendo (omisiva): in situatia in care medicul nu faceun lucru care trebuia facut (indiferenta,
nepasare, usurinta, nebagare de seama, neglijenta efectuarii unor masuri necesare)

-Culpa in eligendo (decizionala): cand medicul alege gresit metoda terapeutica, planul de tratament,
medicatia, etc.

-Culpa in vigilando (de supraveghere) atunci cand medicul nu-si indeplineste obligatia de a supraveghea
pacientul, de a acorda un consult solicitat de catre un alt coleg, etc.

Modurile concrete prin care se realizează culpa medicală se datorează imprudenţei, neatenţiei, inabilităţii
(de exemplu, medicul stomatolog trebuie să prevadă şi să împiedice eventualele mişcări intempestive ale
pacientului, care pot avea ca rezultat diverse accidente sau incidente), ignoranţei (culpă comisivă prin
nepregătire, care duce la erori de diagnostic, de inteerpretare a datelor medicale, de tratament şi de
supraveghere a pacientului), neglijenţei prin omisiunea precauţiilor indicate de normele ştiinţifice (culpă
comisivă prin neglijenţă profesională), în cazul în care metodele de diagnostic şi tratament nu sunt aplicate
corespunzător (de exemplu, intervenţii chirurgicale în condiţii nesterile, neverificarea unei fiole sau a unui flacon
în ceea ce priveşte etichetarea sau aspectul conţinutul ui înainte de întrebuinţare, tratamentul greeşit, confuzia
medicamentelor, a dozelor şi a modului de administrare, secţionarea intraoperatorie a elementelor vasculo-
nervoase sau de altă natură, uitarea în plagîă a meşelor sau a instrumentelor etc.), culpă comisivă prin
imprudenţă (când medicul îşi depăşeşte competenţele, intervenind în domenii de specialitate în care nu este
pregătit).
65. Deficientele in acordarea asistentei medicale: clasificare.

66. Cauzele frecvente ale greselilor medicale.


67. Etapele expertizei medico-legale in cazurile de malpraxis.

68. Infractiunile care pot fi savarsite de catre medic in timpul exercitarii profesiei.
69. Drepturile bolnavului in relatiile cu medicul.

-să i se respecte demnitatea personală, indiferent de boala de care suferă;

-să cunoască diagnosticul, evoluţia bolii, metodele de investigaţie şi terapeutice care i se aplică, precum şi
riscurile la care este supus; astfel, ajutat de medic, poate participa la luarea deciziilor în cazurile limită;

-să solicite consultul altor medici de aceeaşi specialitate sau de alte specialităţi.

70. Indatoririle profesionale ale medicului.

-perfecţionarea pregătirii profesionale, fiind obligat să fie la curent cu achiziţiile medicale moderne şi, în
măsura posibilului, să le aplice în îngrijirea pacientului;

-să asigure sănătatea şi viaţa pacientului, în măsura pregătirii şi competenţei sale;

-să asigure, în măsura posibilului, metodele diagnostice şi terapeutice adecvate, iar în cazul în care serviciul
în carelucrează nu poate să asigure realizarea lor, soarta pacientului depinzând de acestea, să-l îndrepte spre
serviciul cel mai în măsură să-i asigure îngrijirea;

-să asigure îngrijirea pacienţilor în mod egal, indiferent de rasa, naţionalitatea, poziţia socială şi situaţia
materială a acestora;

-să respecte drepturile pacienţilor;

-să nu condiţioneze îngrijirile sale de nici un avantaj perceput pacientului;

-să păstreze secretul profesional;

-să informeze pacientul pe înţelesul acestuia, explicându-i evoluţia bolii, complicaţiile care pot surveni şi
riscurile aplicării unor metode exploratorii şi terapeutice; atunci când în aplicarea unei metode diagnostice sau
terapeutice există riscuri, să obţină consimţământul pacientului înainte de executarea acestora; consimţământul
trebuie consemnat în foaia de observaţie sub semnătura pacientului; în caz contrar, medicul se face vinovat de
încălcarea dreptului pacientului la informare, abuz de încredere şi chiar abuz de serviciu; informarea pacientului
sau a aparţinătorilor asupra probabilei evoluţii a bolii este un gest delicat, a cărui realizare este sugerată de
psihicul pacientului, având în vedere faptul că cei anxioşi şi labili psihic pot reacţiona la informaţii neplăcute într-
o manieră care le poate agrava starea; în unele ţări, cum ar fi SUA, informarea pacientului asupra evoluţiei sale
se face în mod curent, chiar în bolile cu prognostic sumbru;

-să accepte consultul medicilor de aceeaşi specialitate sau de alte specialităţi dacă pacientul o cere sau să-l
solicite el însuşi atunci când consideră că este cazul;

-medicul şef de secţie are ca îndatoriri rezultate din regulamentul de organizare şi funcţionare a spitalului să
controleze şi să îndrume întreaga activitate a secţiei (serviciului) pe care o (îl) conduce;

-medicul primar este obligat să controleze activitatea medicilor aflaţi în subordinea sa, în ceea ce priveşte
realizarea indicaţiilor terapeutice, decise de comun acord cu aceştia;

-medicilor le revine sarcina de a controla pregătirea personalului mediu şi modul în care acesta îndeplineşte
prescripţiile medicale (referitoare la îngrijirea, explorarea şi tratarea pacientului); executarea greşită a
tratamentului în absenţa medicului antrenează răspunderea acestuia din urmă (de exemplu, au fost cazuri în
care s-a administrat calciu clorat intramuscular sau paravenos), personalul auxiliar fiind răspunzător de un
accident terapeutic numai dacă execută un tratament din iniţiativă proprie şi fără încunoştiinţarea medicului
care îngrijeşta pacientul; totuşi, în acest din urmă caz, medicul este răspunzător de lipsa de control; mai mult,
astfel de acte angajează şi pe directorul unităţii sanitare respective, instituţia fiind angajată ca persoană juridică
prin intermediul conducerii sale.
71. Clasificarea medico-legala a toxicelor.

-toxice lezionale, care produc leziuni specifice la poarta de intrare (substanţe caustice), în organele în care se
catabolizează (ficatul etanolic) şi la poarta de ieşire (mucoasa bucală şi rinichii, pentru unele din toxicele
prezentate mai sus);

-toxice funcţionale, care produc modificări minime şe nespecifice, de tipul stazei generalizate şi al
hemoragiilor punctiforme subseroase (de exemplu, barbituricele, opiaceele, substanţele devitalizante).

72. Tipuri de interactiuni intre medicamente.


 Indiferenta in care administrarea unuia nu modifica efectele produse de al II-lea
 Sinergia (aditia sau sumatia) in care efectul global este mai mic sau egal cu suma
efectelor fiecaruia din medicamentele administrate (actioneaza pe acelasi
receptor) (adrenalina+ noradrenalina)
 Potentarea in care efectul global este mai mare decat suma efectelor fiecaruia
dintre medicamentele administrate (act pe receptori diferiti)
(cocaina+adrenalina)
 Antagonism in care efectul global este mai mic, anulat sau inversat prin
administrarea asociata
73. Enumerati caile de patrundere a toxicelor in organism.

-calea respiratorie: Pe această cale se absorb gazele şi lichidele cu tensiune mare de vapori (anestezicele
generale). Este o cale foarte periculoasă, datorită: (1) particularităţilor suprafeţei de contact cu toxicul (pereţi
alveolo-capilari subţiri, irigaţia bogată a pulmonilor, suprafaţă alveolară mare); (2) faptului că toxicele pătrunse
pe această cale ocolesc bariera hepatică (unde pot fi catabolizate) şi ajung direct la organul ţintă, unde-şi
exercită efectele nocive;

-calea digestivă: Este reprezentată de: mucoasa bucală, prin care se absorb substanţele hidrosolubile şi cu
tensiune mare de vapori (de exemplu, câteva picături de nicotină sau de HCN pot produce moartea fulgerător),
mucoasa gastrică (absorbţia în stomac este influenţată de: dinamica pilorului, plenitudinea stomacului, mucina
gastrică, HCl gastric, care poate inactiva unele substanţe - de exemplu, medicamentele curarizante), mucoasa
intestinală (prin care sunt absorbite toate toxicele care au depăşit pilorul), mucoasa anală (în cazul accidentelor
terapeutice consecutive administrării incorecte a diferitelor medicamente sub formă de clisme sau supozitoare).
Aceasta din urmă este o cale periculoasă, deoarece o parte din sângele venos al canalului anal, prin care sunt
drenate substanţele cu efect toxic, se varsă în vena cavă inferioară (fără a mai străbate ficatul).

-mucoasa conjunctivală, prin care se absorb substanţe lichide sau pulberi;

-calea cutanată, prin care se absorb toxicele liposolubile (de exemplu, toxicele organofosforice);

-căile injectabile (intravenos, subcutanat, intramuscular, căi utilizate pentru diverse infiltraţii) sunt
periculoase prin faptul că substanţele administrate pătrund rapid, se absorb complet şi imediat, fără să
întâlnească în calea lor nici o barieră detoxifiantă.

74. Factorii care conditioneaza periculozitatea caii respiratorii de patrundere a toxicelor.

Este o cale foarte periculoasă, datorită:

(1) particularităţilor suprafeţei de contact cu toxicul (pereţi alveolo-capilari subţiri, irigaţia bogată a
pulmonilor, suprafaţă alveolară mare);

(2) faptului că toxicele pătrunse pe această cale ocolesc bariera hepatică (unde pot fi catabolizate) şi ajung
direct la organul ţintă, unde-şi exercită efectele nocive
75. Metabolizarea toxicelor.

Biotransformarea (metabolizarea) constă în transformarea toxicului în compuşi, de regulă, mai puţin toxici
(excepţiile de la această regulă le reprezintă transformarea alcoolului metilic în aldehidă formică, a parathionului
în paraoxon etc.).

Sisteme de biotransformare există în aproape toate organele, dar sediul principal îl constituie ficatul. În ficat,
prin enzimele reticulului endoplasmic neted, sunt degradate cele mai multe dintre substanţele cu efect toxic
pătrunse în organism (alcoolul etilic, hidrocarburile policiclice, barbituricele etc.). Plasma conţine esteraze care
hidrolizează atropina, procaina, cocaina

76. Caile de eliminare a toxicelor.

-calea digestivă: mucoasa bucală (prin care se elimină Pb, Hg, As, P, Bi, toate aceste toxice producând leziuni
la poarta de ieşire caracterizate prin: lizereu gingival, căderea dinţilor, necroza maxilarului);

-calea respiratorie, prin care se elimină toxicele gazoase şi volatile, imprimând halena specifică;

-calea renală, prin care se elimină As şi Hg, producând leziuni la poarta de ieşire (nefrita arsenicală şi nefroza
mercurială);

-laptele, prin care se elimină morfina, As şi etanolul.

77. Partile componente ale buletinului de examinare clinica in intoxicatia etilica.

78. Importanta identificarii medico-legale si odonto-stomatologice.

Importanţa acestei activităţi a crescut în ultimul timp, când se pune problema identificării atât a
persoanelor (de exemplu, stabilirea vârstei la copiii neidentificaţi), cât şi a cadavrelor sau a resturilor
cadaverice.
+ stabilirea vinovatiei in cazul marcilor de muscare
79. Enumerati documentele ante-mortem utilizate in identificarea odontostomatologica.

-fişele dentare -în care se găsesc date de identitate ale persoanei examinate şi particularităţi normale şi
patologice ale dentiţiei (afecţiuni şi tratamente dentare); singurul dezavantaj îl constituie faptul că pacientul
poate apela la mai mulţi medici stomatologi, ceea ce duce la existenţa unor fişe incomplete;

-radiografiile care se efectuează sunt: radiografii retroalveolare, care oferă informaţii asupra topografiei
(dinţi incluşi, avulsii) şi morfologiei dinţilor (dimensiuni, aspectul rădăcinilor şi al camerei pulpare, anomalii
dentare), asupra patologiei endodontice (carii, obturaţii, instrumente aflate în canal) şi parodontice (tartru);
clişeul panoramic care redă toate datele cuprinse în fişa dentară; acest tip de radiografie este acceptat şi indicat
în majoritatea ţărilor la personalul aeronavigant; teleradiografia, pe care se pot face şi măsurători
craniometrice; radiografia sinusurilor osoase, care prezintă caracteristici strict individuale, asemănătoare
amprentelor digitale;

-mulajele dentare, care, prin faptul că înregistrează perfect particularităţile dentare, forma şi înălţimea
arcadelor, precum şi materialele folosite în diverse lucrări; sunt suficiente în identificarea pe baza comparării cu
datele ante-mortem; în schimb, prezintă ca dezavantaj faptul că depozitarea lor este anevoioasă; sunt friabile şi
se modifică după fiecare intervenţie dentară;

-fotografiile dentare alb-negru şi color ale ambelor arcade dentare se execută numai în instituţiile ai căror
membri sunt expuşi prin profesia lor unui grad permanent de risc; avantajele lor constau în faptul că se execută
rapid, sunt uşor reproductibile şi conservabile, redând pe acelaşi clişeu detaliile ambelor arcade dentare:

-marcajul protetic şi dentar -este realizabil numai la protezele mobile, deoarece nu poate fi introdus în
coroană; marcarea se poate realiza prin ştanţarea numărului de asigurare socială a pacientului (Suedia), a
numărului foii de observaţie clinică din spital (Anglia) sau a unui însemn propriu fiecărui medic (deoarece este
mai uşor să se identifice mai întâi dentistul - G. Guerey); marcajul trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
să ocupe spaţiu puţin, să nu afecteze estetica şi soliditatea lucrării, să nu jeneze pacientul, să fie durabil, rapid şi
comod de realizat de către toţi medicii stomatologi, ieftin şi uşor de citit; utilizarea acestei metode nu afectează
în nici un fel libertatea individuală, pentru că nu constituie un mijloc de represalii împotriva persoanei;

-marcajul obturaţiilor dentare -constă în includerea de pastile de oţel sau inox înainte de obturaţie în fundul
cavităţii sau de tije metalice marcate, vizibile la examenul radiologic; se recuperează prin extragerea şi arderea
dintelui; dezavantajul acestei metode îl constituie faptul că, în timp, are loc uzura obturaţiei şi astfel se poate
pierde marcajul;

-restaurările protetice au valoare în identificare, deoarece forma şi localizarea lor sunt specifice tehnicianului
care le execută, nu se modifică în timp şi sunt consemnate în fişele dentare; în cazul prezenţei lor, se notează
tipul de proteză, forma, materialul şi tehnica folosită.
80. Masuri pe plan international pentru identificarea odontostomatologica unica.

Pentru exploatarea acestor avantaje ale dinţilor în identificare, în majoritatea ţărilor s-a întocmit Cartea de
identificare dentară unică. Dintre numeroasele formulare propuse, în prezent este acceptată diagrama
Interpolului. Aceasta are avantajul că redă schematic toate feţele şi muchiile dinţilor, pe care se fac notaţiile
convenţionale, după un sistem acceptat internaţional. Fişa INTERPOL se întocmeşte în toate cabinetele dentare
şi clinicile stomatologice, la toate persoanele care se prezintă pentru consult şi tratament stomatologic.
Completarea ei este obligatorie la angajarea în unităţi şi instituţii al căror personal este expus accidentelor
colective: aviatori, poliţişti, personal maritim, militari etc. Pe baza acestor date se întocmeşte un fişier central de
date odontostomatologice al persoanelor tratate sau examinate.

Nomenclatura unică folosită are avantajul că pemite schimbul de informaţii între diverse ţări, avantaj cu atât
mai mare în această perioadă, când au loc transferuri de populaţie şi când în accidentele colective sunt implicate
persoane de diferite naţionalităţi.
În plus, formulele dentare obţinute de la cadavrele neidentificate pot fi comparate cu datele ante-mortem
aflate în evidenţa unităţilor stomatologice aparţinând diferitelor ţări.

Expertiza odontostomatologică este uşurată dacă, pe lângă dinţi, există şi fragmente din suportul lor osos.

81. Avantajele pe care le ofera dintii pentru identificare.

-mare rezistenţă la acţiunea factorilor distructivi, datorită atât protecţiei pe care le-o conferă buzele şi
obrajii, cât şi compoziţiei chimice; rezistenţa smalţului şi, în general, a dinţilor, este atât de mare încât Tertulian
(sec. III) scria că ei vor servi la reconstituirea corpurilor la Judecata de Apoi; aceeaşi rezistenţă o prezintă şi
protezele dentare;

-dentaţia este formată dintr-un număr de unităţi cu număr, formaă, dimensiuni şi structură strict
individualizate, încât nu există două persoane cu aceeaşi formulă dentară; aceste caracteristici variază cu vârsta
şi cu patologia individuală, precum şi cu tratamentele aplicate; dentiţia definitivă a omului are 32 de dinţi, care
prezintă 160 de feţe, fiecare cu particularităţile ei; bogăţia mare de date pe care dintele o oferă pentru
identificare i-a atras denumirea de “cutie neagră”, aluzie la cutia neagră din cabinelşe de pilotaj, care conţine
toate informaţiile dinaintea unui accident aviatic;

-caracterele individuale ale dinţilor, care pot fi: modificări ale direcţiei de implantare, de tipul prognatismului
complet şi dublu (incisivii de pe ambele arcade sunt în anteroversie), prognatismul complet şi simplu (incisivii
maxilari sunt în anteroversie, pe când cei mandibulari sunt implantaţi vertical) sau prognatismul maxilar (dinţii
maxilari sunt verticali, datorită orientării oblice a maxilei) şi anomalii de număr, cum ar fi: anodonţia (lipsa unuia
sau a mai multor dinţi de pe o arcadă), existenţa de dinţi şi rădăcini supranumerare, macro- sau microdonţie,
existenţa unui tubercul Zuckerkandl etc.

82. Etapele si elementele evolutive dentare utile in stabilirea varstei.

-în perioada embrionară se măsoară produsul de concepţie, iar prin examen radiologic se evidenţiază
mugurii dentari;

-dinţii temporari se caracterizează prin: coloraţie albăstruie, volum mic, coroane scurte şi globuloase, cuspizi
şterşi, iar dinţii sunt implantaţi vertical în arcade; până la vârsta de 4 ani nu există spaţii interdentare; între 4-6
ani apar diastemele fiziologice, în special la dinţii maxilari şi un grad de abraziune fiziologică; examenul dentar se
completează obligatoriu cu examenul radiologic;

-dinţii permanenţi pot oferi informaţii până la vârsta de 25 de ani, obţinute prin aplicarea aceloraşi metode
ca mai sus;

-după vârsta de 25 de ani, stabilirea vârstei prezintă dificultăţi, deoarece criteriul utilizat este acela al
gradului de uzură, care este determinat nu numai de avansarea în vârstă, ci şi de procese patologice.
83. Calitatile pe care trebuie sa le indeplineasca marcajul dentar.
o să ocupe spaţiu puţin,
o să nu afecteze estetica şi soliditatea lucrării,
o să nu jeneze pacientul,
o să fie durabil, rapid şi comod de realizat de către toţi medicii stomatologi,
o sa fie ieftin şi uşor de citit;

84. Etapele efectuarii expertizei prin muscare si obiectivele ei.

În prima etapă are loc examinarea plăgii. Aceasta trebuie să se execute cât mei rapid după producerea ei,
deoarece, odată cu trecerea timpului, caracteristicile ei se modifică. În această etapă se efectuează:

-descrierea leziunilor - fiecare leziune se descrie separat şi se numerotează; se măsoară distanţa dintre
leziuni;

-efectuarea de fotografii (alb-negru şi color), executate dintr-un unghi care să permită aprecierea reliefului;
se consemnează distanţa obiectiv - plagă şi mărirea la care s-a recurs;

-executarea de filme în infraroşu şi de stereofotografii;

-executarea amprentei -folosindu-se materiale care trebuie să aibă următoarele calităţi: vâscozitate mare şi
reglabilă, elasticitate suficientă, coeziune mare, solubilitate mare, volum constant, să nu distrugă ţesuturile şi să
fie uşor utilizabile; se preferă alginaţii şi siliconii.

În a doua etapă se examinează persoana suspectă, la care se execută:

-fotografii dentare (fotografii intraorale, cu vedere palatinală şi linguală, fotografii aler arcadelor dentare în
ocluzie);

-realizarea amprentei, pentru care persoana muşcă în ceara de modelat sau în răşină; se face mulajul
muşcăturii în gips; mulajul se plasează în articulator, pentru a se examina raporturile dintre cele două arcade.

În cea de-a treia etapă, se compară rezultatele obţinute în etapele precedente: relaţia dintre arcade şi
forma lor, morfologia dinţilor frontali (morfologia şanţurilor de pe feţele ocluzale ale incisivilor, existenţa de carii
şi fracturi, diametrele meziodistale, dinţi lipsă sau supranumerari, malpoziţii, rotaţii, diasteme) şi a eventualelor
lucrări protetice.

Având în vedere dificultăţile întâmpinate atunci când se stabileşte identitatea amprentei dentare a
persoanei suspecte cu amprenta produsă prin muşcare, se recomandă ca lucrarea să se execute cu prudenţă, de
către doi odontostomatologi.

Rezultatele obţinute trebuie considerate mai degrabă ca indicii sau prezumţii, fiind mai uşor să se
concluzioneze că muşcătura nu a fost făcută de suspect decât să se dovedească cu precizie acest fapt. De
asemenea, trebuie avut în vedere că în amprenta prin muşcare nu apar toate caracteristicile dinţilor.

Identificarea este considerată ca fiind pozitivă numai atunci când caracteristicile a cel puţin patru dinţi
coincid perfect pe cele două amprente.

În ultima etapă se stabilesc concluziile expertizei.


85. Elementele componente ale lantului cauzal in cauzalitatea medico-legala.

Cauzalitatea constă în stabilirea legăturii între cauza determinantă (traumatism) şi efectele pe care acesta le
produce (vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii sau moartea). Noţiunea de abză de la care sa pleacă în
stabilirea cauzalităţii o constituie determinismul. Conform acestuia, între toate fenomenele există relaţii de
interdependenţă, iar în condiţii identice, aceleaşi cauze duc la acelaşi efect. În acest sens, trebuie precizat că, în
funcţie de condiţiile şi circumstanţele în care acţionează agentul traumatic, o cauză poate avea mai multe tipuri
de efecte. În expertiza medico-legală, stabilirea cauzalităţii se face plecând de la efect la cauză.

Cauza este reprezentată în medicina legală de agentul traumatic, cu toate caracteristicile sale.

Condiţia este reprezentată de situaţia şi împrejurările în care acţionează agentul traumatic. Acţiunea ei
poate amplifica sau diminua efectele acestuia.

Circumstanţa are acţiune episodică în timp, contribuind, de asemenea, la realizarea efectului (de exemplu,
etilismul, stressul, emoţiile).

Interacţiunea cauză – condiţie – circumstanţă are drept consecinţă efectul. Deci, efectul este determinat în
mod obligatoriu de cauză

86. Diferente intre legatura de cauzalitate directa conditionata (DC) si indirecta (I).

-cauzalitatea mediată (condiţionată), când efectele agentului traumatic sunt agravate de factori de teren (de
exemplu, evoluţia unui traumatism abdominal care are drept consecinţă ruptura unor chiste hidatice hepatice);

-indirectă (cauzalitate secundară), când în evoluţia clinică posttraumatică intervin complicaţii consecutive
leziunii traumatice (de exemplu, embolii grăsoase consecutive fracturii oaselor bazinului sa pneumonii de
decubit consecutiv imobilizării îndelungate a pacientului la pat).

87. Certificatul medico-legal: parti componente.


Partea introductiva :
- preambulul
- istoric
Partea descriptiva : descrierea leziunilor + simptome subiective+examenele clinice si paraclinice
Concluzii (realiatea leziunilor, vechimea lor, mecanismul de producere,timpul de ingrijiri medicale)
88. Norme semiologice medico-legale de descriere a leziunilor traumatice.

89. Raportul de autopsie: parti componente.


Partea introductiva :
- preambul
- istoric
- examenul preliminar (obligatoriu numai in anumite cazuri)
Partea descriptiva:
- examenul extern
- examenul intern (anatomic, morfopatologic, medico-legal, tanatologic)
Partea de sinteza :
- diagnosticul anatomo-patologic
- concluziile
- discutia faptelor medicale (in anumite cazuri)
90. Actiunea alcoolului etilic asupra sistemului nervos (central si periferic).