You are on page 1of 21

PERSOANELE FĂRĂ ADĂPOST DIN ORADEA.

DESCRIERE,
PROBLEME ŞI SOLUŢII

Autori:

Conf. Dr. Adrian Hatos

Universitatea din Oradea

adrian@hatos.ro

Lector Dr. Gheorghe Dejeu

Universitatea din Oradea

geodejeu@gmail.com

ABSTRACT
În mai 2007, având sprijinul conducerii Azilului de Noapte pentru Persoane Fără Adăpost din Oradea, am putut
realiza o anchetă cantitativă pe persoanele fără adăpost din Oradea. Populația investigată în studiul de față a fost
compusă din persoane a căror situație corespunde primelor două categorii din clasificarea ETHOS: persoane care
trăiesc sub cerul liber și persoane cazate în aziluri de noapte. Din punct de vedere metodologic lucrarea noastră
face parte din categoria anchetelor municipale referitoare la persoanele fără adăpost sau cele care dorm în
adăposturi de noapte (vezi și Buach-Geertsma et al 2010). Obiectivul studiului îl constituie măsurarea stocului de
persoane fără adăpost de la momentul cercetării.
Lucrarea de față începe printr-o prezentare a problematicii definirii, măsurării și explicării fenomenului persoanelor
fără adăpost. În acest fel, am contextualizat analiza noastră în cadrul dezbaterilor recente privind fenomenul și am
arătat care este incidența fenomenului în diverse contexte care pot fi referențiale pentru cel în care am realizat noi
studiul (municipiul Oradea). Capitolul următor descrie incidența fenomenului în Oradea, cauzele prin care au ajuns
fără adăpost și durata acestei situații. Secțiuni importante sunt cele dedicate problemelor persoanelor fără adăpost
și cele referitoare la posibilitățile de reintegrare socio-profesională. Închei articolul prin prezentarea soluțiilor
reieșite din chestionarele aplicate dar și din discuțiile cu specialiștii precum și printr-o sinteză a concluziilor de ordin
explicativ privind fenomenul.

O bună parte din rezultatele din acest materiale au fost produse prin interviuri cu 111 persoane dintr-un total de
aproximativ 150 de rough sleepers din Oradea. Identificarea persoanelor fără adăpost s-a făcut printr-o
eșantionare de tip „bulgăre de zăpadă”, în care subiecții deja chestionați au furnizat informații privind identitatea și
locul de contact al altor persoane fără adăpost. În afara anchetei, am realizat un interviu de grup cu 8 specialiști
orădeni din administrația locală și din organizații non-guvernamentale cu activitate legată de persoanele fără
adăpost.Profilul demografic al persoanelor fără adăpost relevă o predominanță a persoanelor de gen masculin, cu o

1
concentrare a vârstelor în jurul intervalului 30-35 de ani și o suprareprezentare a persoanelor de etnie romă și etnie
maghiară. Printre persoanele care erau de o perioadă mai scurtă în situația de a fi lipsiți de acoperiș predominau
tinerii postinstituționalizați în timp printre cei cu un stagiu mai îndelungat în această ingrată situație (peste 5 ani)
erau mai numeroși cei care au ajuns în această situație în urma disoluției maritale și/sau a unor evenimente
economice sau de sănătate cu efect dramatic.

Datele noastre, dincolo de descrierea populației de persoane fără adăpost și de susținerea unora dintre ipotezele
privind cauzele individuale, structurale și instituționale ale pierderii adăpostului subliniază riscul major în care se
află tinerii din instituțiile de ocrotire a minorilor și populația vârstnică din centrul orașului victimă a fenomenului de
gentrificare. Situația înregistrată în acest studiu reflectă nu doar eșecul programelor destinate persoanelor fără
adăpost, ci mai ales pe cel al măsurilor destinate tinerilor aflați în instituții de ocrotire.

Studiul nostru subliniază și dificultățile metodologice ale investigării directe a populațiilor de persoane fără adăpost.
Simpla estimare a mărimii acestei populații, chiar în condițiile unui oraș nu foarte mare și a unei populații de
persoane fără adăpost de mărime redusă și destul de bine cunoscută de autorități incumbă un grad ridicat de
imprecizie. Culegerea directă de informații de la persoanele fără adăpost se lovește de numeroase probleme: lipsa
de credibilitate a respondenților, care adeseori sunt tentați să expună mistificări fiind adeseori expuși unor
interacțiuni neplăcute cu autoritățile și capacitatea redusă de comunicare a multora dintre aceștia, mai ales a celor
care suferă de boli psihice. Pe de altă parte, conversațiile cu cei care sunt familiari cu persoanele fără adăpost
reflectă adeseori diverse prejudecăți privind cauzele situațiilor neplăcute în care persoanele fără adăpost se află
precum și tendința de a opera judecăți în registru etic în raport cu aceste situații. În fine, fluctuația mare a
populațiilor de persoane fără adăpost, mobilitatea importantă în rândurile anumitor categorii de persoane fără
adăpost (e vorba de pildă de hoinari, persoane fără adăpost care călătoresc dintr-o localitate în alta, mai ales pe
calea ferată) și posibilitatea mare de a confunda persoanele fără adăpost cu alte categorii de marginali (de pildă cu
cersetori) face ca orice încercare de a descrie valid această populație să fie de o mare dificultate.

INTRODUCERE
Persoanele fără adăpost sunt prin definiție un grup cu vulnerabilitate ridicată. Aceasta se manifestă deopotrivă la
modul general, în ce privește accesul la drepturi sociale, marginalizarea, excluziunea, precum și în ce privește
accesul la servicii ce definesc standardele minimale specifice modernității, precum educația sau piața muncii.
Studiul de față adresează situația celor lipsiți de locuință, discutând situația acestora, modalitățile prin care au ajuns
în această situație și moduri de generare a incluziunii sociale așa cum sunt ele recunoscute de persoanele fără
adăpost însele și de actori cu care aceștia vin în contact. Studiul se încadrează într-un interes mai vechi al nostru
față de problematica în cauză1. În 2003 am realizat o analiză a nevoilor persoanelor fără adăpost din Oradea . În acel
moment fiind lipsiți de resurse am întreprins doar o cercetare calitativă și am deplâns dificultățile realizării unei
evaluări cantitative a fenomenului. Studiul realizat în 2003 a fost ambițios oricum prin activitățile de culegere a
datelor. În mai 2007, având sprijinul conducerii Azilului de Noapte pentru Persoane Fără Adăpost din Oradea, am
putut realiza o anchetă cantitativă pe persoanele fără adăpost din Oradea. Studiul face parte din cercetarea de
analiză a nevoilor categoriilor defavorizate din județul Bihor, realizată de Catedra de Sociologie și Asistență Socială a
Universității din Oradea la solicitarea coaliției STRONG. D-nul Ferencz Istvan, directorul Azilului, a participat la
realizarea chestionarului și, în calitate de cunoscător în detaliu al fenomenului la nivelul orașului, a orientat
echipele de studenți de pe teren către locațiile în care pot fi găsite persoanele fără adăpost.

Lucrarea de față va începe printr-o prezentare a problematicii definirii, măsurării și explicării fenomenului
persoanelor fără adăpost. În acest fel vom contextualiza analiza noastră în cadrul dezbaterilor recente privind

1
Autorii mulțumesc d-lui Bogdan Voicu și Lucian Marina pentru sugestiile valoroase oferite în timpul redactării
acestui material.

2
fenomenul și vom arăta care este incidența fenomenului în diverse contexte care pot fi referențiale pentru cel în
care am realizat noi studiul (municipiul Oradea). Capitolul următor va descrie incidența fenomenului în Oradea,
cauzele prin care au ajuns fără adăpost și durata acestei situații. Secțiuni importante sunt cele dedicate problemelor
persoanelor fără adăpost și cele referitoare la posibilitățile de reintegrare socio-profesională. Vom încheia articolul
prin prezentarea soluțiilor reieșite din chestionarele aplicate dar și din discuțiile cu specialiștii precum și printr-o
sinteză a concluziilor de ordin explicativ privind fenomenul.

DEFINIŢII OPERAŢIONALE ALE PERSOANEI FĂRĂ ADĂPOST


Caracterul multidimensional și variat al fenomenului deprivării de condiții decente de locuit este bine cunoscut și
complică definiția și măsurarea incidenței fenomenului . Gradele diferite de gravitate ale acestei deprivări sunt
surprinse într-un mod devenit acceptat în mod standard în literatura de gen în clasificarea ETHOS (European
Typology on Homelessness and Housing Exclusion) formulată de FEANTSA . În această clasificare, excluziunea
rezidențială este identificată în 4 dimensiuni (de la lipsa de acoperiș la locuință inadecvată) iar în cadrul acestora un
număr de 13 subdimensiuni, de la cea a persoanelor care locuiesc sub cerul liber (rough sleeping) până la cea a
celor care locuiesc în spații aglomerate. Populația investigată în studiul de față a fost compusă din persoane a căror
situație corespunde primelor două categorii din clasificarea ETHOS: persoane care trăiesc sub cerul liber și
persoane cazate în aziluri de noapte, adică a celor care aflate în nevoia de intervenție de urgență și mai puțin a
celor care pretind activități de prevenție – dedicate celor sunt in situații de risc rezidențial.

O altă distincție importantă în identificarea diverselor forme ale excluziunii rezidențiale este cea dintre situațiile
cronice, pe de o parte, și cele episodice, de lipsă de adăpost. Situarea în categoria cea mai gravă de deprivare
rezidențială – a celor care dorm sub cerul liber sau a celor care dorm în aziluri de noapte – este corelată puternic
unei situații cronicizate de excluziune rezidențială astfel că studiul nostru nu va permite o investigare sistematică a
problematicii persoanelor aflate în episoade trecătoare de absență a adăpostului, deși dintre cei care se vor declara
a fi de puțin timp în categoria celor fără adăpost probabil că o parte au reușit să iasă destul destul de repede.

PROBLEMATICA MĂSURĂRII POPULAŢIEI DE PERSOANE FĂRĂ ADĂPOST


Datorită caracterului multidimensional și dinamic al fenomenului, analiza sa cantitativă este de cele mai multe ori o
sarcină dificilă: identificarea persoanelor fără adăpost este adeseori greoaie iar evitarea înregistrării duble este și ea
o problemă complicată . În funcție și de definiția adoptată, se pot folosi surse de date multiple, inclusiv
documentele oficiale ale unor instituții care intră în contact cu persoanele fără adăpost ori în risc de a rămâne fără
adăpost: ONG-uri, servicii medicale de urgență, servicii publice de asistență socială etc. În cercetarea noastră din
2003 am cules date din mai multe astfel de surse și pentru a evalua calitatea și relevanța unor astfel de informații.
Concluzia nostră de atunci a fost că este dificilă estimarea numărului de persoane fără adăpost, mai ales a celor
aflați în situația cea mai dificilă, anume de a nu a avea un acoperiș deasupra capului, și identificarea acestora pe
baza unor astfel de informații, având în vedere caracterul lor incomplet și imprecis. Identificarea persoanelor aflate
în risc de pierdere a locuinței este, în schimb, facilitată de accesul la documentele serviciilor locative sau ale
serviciilor de asistență socială. Pentru identificarea persoanelor fără adăpost (rough-sleeping) în condițiile unei
municipalități de dimensiuni mijlocii cum este Oradea, este mult mai potrivită abordarea bulgăre de zăpadă
susținută de cunoscători ai problemei precum asistenții sociali cu activitate intensă în domeniu: aceștia îi cunosc în
mod direct pe o mare parte dintre cei aflați în populația investigată, beneficiază de încrederea lor și pot intra în
interacțiune eficientă cu aceștia.

În concluzie, se poate spune că lucrarea noastră face parte din categoria anchetelor municipale referitoare la
persoanele fără adăpost sau cele care dorm în adăposturi de noapte (vezi și Buach-Geertsma et al 2010). Obiectivul

3
studiului îl constituie măsurarea stocului de persoane fără adăpost de la momentul cercetării, spre deosebire de
alte cercetări pe acest domeniu care pot urmări prevalența sau fluxul de persoane fără adăpost la un moment dat

INCIDENŢA FENOMENULUI
Dificultatea măsurării fenomenului persoanelor fără adăpost – multe dintre acestea scapă înregistrărilor oficiale, pe
de o parte, iar definițiile operaționale sunt variate, pe de alta, face ca statisticile privind incidența fenomenului la
nivel național să fie cel mai adesea incomplete și necomparabile. Câteva cifre corespunzătoare anului 2008 pot fi
găsite în raportul FEANTSA din 2012 care notează trendul ascendent al incidenței fenomenului, agravat de criza
economică și financiară. Raportul arată, de exemplu, că în Germania, în 2008 erau în jur de 25 de persoane fără
adăpost (rough sleepers – categoria 1 din clasificarea FEANTSA) la 100.000 de locuitori (p. 17). În 2010, în Ungaria
erau identificați în jur de 3000 de rough-sleepers – ceea ce arată o incidență de 30 de persoane la 100.000 de
locuitori. Aceștia erau concentrați, în marea lor majoritate în marile orașe. Spre comparație, în Dublin Incidența
fenomenului de rough-sleeping era mai mică în 2011: 87 de persoane identificate în această situație în Noiembrie
2011 (17.6 persoane la 100.000 de locuitori).

Pentru România informațiile disponibile sunt și mai puțin edificatoare dar indică o incidență a fenomenului mai
mare decât în țări europene mai dezvoltate. O estimare din 2003 folosind date din 1998 raportate de două ONG-uri
românești stabilește numărul persoanelor fără adăpost din categoria 1 FEANTSA (rough-sleeping) la 10.000, adică la
aproximativ 45 de persoane la 100.000 de locuitori. Specificul fenomenului românesc consta, la momentul
respectiv, în ponderea mare a copiilor – așa-numiții „copii ai străzii”. Ceva mai târziu – după câțiva ani de creștere
economică, CASPIS (Comisia Anti-Sărăcie și pentru Promovarea Incluziunii Sociale) stabilește un număr sensibil mai
mare de persoane fără adăpost: 14.000 – adică aproximativ 63 la 100.000 de locuitori .

Singura informație de referință din Oradea este dintr-un studiu din 2003 când am estimat la aproximativ 100
numărul celor care erau lipsiți de adăpost (50/100.000 de locuitori). Cifra este relative redusă, având în vedere că
vorbim de incidența fenomenului într-un municipiu reședință de județ, comparative cu cifrele naționale care
include și mediul rural, unde fenomenul persoanelor fără adăpost este cvasiabsent însă de înțeles dacă ținem cont
de faptul că numărarea CASPIS a inclus mai multe categorii de persoane aflate în risc de excluziune rezidențială.

TEORII PRIVIND CAUZELE LIPSEI DE ADĂPOST


O sinteză a cercetărilor privind lipsa de adăpost în rândul cetățenilor europeni (Busch-Geertsema et al 2012) arată
caracteristicile modale ale persoanelor care suferă această deprivare: în cele mai frecvente cazuri sunt persoane cu
o educație precară, majoritatea fiind bărbați de vârstă mijlocie, o pondere importantă reprezentând în această
categorie persoanele dezinstituționalizate (foști deținuți sau copii din diverse forme de ocrotire) și imigranții.

Printre specialiști există un larg consens asupra ideii că lipsa adăpostului este rezultatul unei suprapuneri complexe
de factori structurali, instituționali, relaționali și personali (Edgar, 2009). Acest consens reflectă ortodoxia teoretică
dominantă în literatura din domeniu potrivit căreia lipsa adăpostului este explicată de o conjugare de condiții
structurale și caracteristici individuale. Raportul FEANTSA din 2012 sintetizează rezultatele teoretice ale studiilor
cele mai relevante privind cauzele care provoacă accentuarea riscului de excluziune rezidențială în țările europene
și SUA:

Factorii structurali cei mai importanți sunt sărăcia și fenomene corelate – imigrația, discriminarea și fragilitatea sau
chiar inexistența sistemelor de protecție socială pentru cei aflați în risc de excluziune rezidențială . Mă aștept ca
majoritatea persoanelor fără adăpost din Oradea în 2007 să fie din categorii sărace (deși relația cauzală cu
excluziunea rezidențială este în mod evident bidirecțională) iar printre acestea ponderea celor de etnie romă să fie

4
semnificativ mai mare decât în populația de origine datorită discriminării sistematice de care aceștia suferă și care
afectează nu numai accesul la locuri de muncă dar și la piața imobiliară.

Factorul instituțional cel mai relevant amintit chiar și în literatura de specialitate este o experiență semnificativă din
punct de vedere temporal într-o instituție de ocrotire, situație care sporește semnificativ riscul de excluziune
rezidențială pentru simplul motiv că o astfel de experiență reduce drastic competențele de viață independentă și
face persoana vulnerabilă odată ce este eliberată din instituție. Pe de altă parte, una dintre constatările obișnuite
ale cercetărilor românești privind fenomenul persoanelor fără adăpost (vezi ) este cea a ponderii mari a celor
proveniți din centrele de plasament, a așa-zișilor dezinstituționalizați. Mă aștept prin urmare ca o mare parte dintre
cei care sunt în situația de a fi fără adăpost în Oradea în 2007 să aibă în biografie segmente serioase de
instituționalizare, mai ales de socializare în centre de plasament.

Evenimentele și caracteristicile personale ale celor care suferă deprivarea rezidențială explică o bună parte din
acest fenomen: altfel nu s-ar putea înțelege faptul că în condiții structurale și instituționale identice nu toată lumea
are aceleași rezultate în raport cu asigurarea unei locuințe. Problemele relaționale – violența conjugală, divorțul sau
separarea ori abandonul în copilărie sunt situații care, conjugate cu alți factori, pot spori în mod dramatic riscu l de a
rămâne fără adăpost . Efectul acestor situații precum și cel al condițiilor structurale și instituționale este agravat de
factori personali precum problemele de sănătate mentală, dependența de alcool sau de droguri, eșecul școlar și
precaritatea resurselor sociale și economice. Mă aștept, prin urmare, ca mult mai multe dintre persoanele fără
adăpost din Oradea să indice astfel de probleme – dependență de alcool, problemel de sănătate mentală, probleme
relaționale, decât ar fi de așteptat în populația normală. Pe de altă parte, prezența unor astfel de probleme nu
indică cu certitudine un proces cauzal, asemenea probleme putând fi chiar ele provocate sau agravate de situația
de deprivare rezidențială.

O discuție a cauzelor pentru care o persoană devine fără adăpost nu poate ignora faptul că de cele mai multe ori
vorbim de un proces prin care evenimente din viața personală se conjugă cu caracteristici personale agravante și cu
elemente de context defavorabile. Atunci când persoanele fără adăpost povestesc despre modul în care au ajuns în
această situație, de cele mai multe ori ele amintesc doar factorul declanșator al acesteia (trigger) care poate fi un
divorț sau pierderea locuinței în urma unei afaceri eșuate sau a unei escrocherii. În nici una din aceste cazuri,
pierderea adăpostului nu poate fi explicată în afara apelului la precaritatea resurselor sociale și economice ale celui
în cauză.

DESPRE EFECTELE VIEŢII PE STRADĂ ŞI SOLUŢII DE REINTEGRARE


Persoanele lipsite de adăpost suportă un cumul de deprivări materiale și relaționale dintre cele mai grave. Este
evident că dincolo de consecințele directe și evidente ale absenței adăpostului fizic, avem de-a face cu o categorie
aflată la extrema vulnerabilității sociale, în situații care pun în pericol în mod direct supraviețuirea fizică și
demnitatea persoanei. Problemele de sănătate inclusiv mintală, dependența de substanțe și riscul abuzurilor sunt
consecințele cele mai grave care solicită intervenția urgentă a serviciilor de asistență socială când astfel de cazuri
sunt identificate și mai mult, măsuri de prevenție pentru a evita apariția unor situații dramatice care, pentru
anumite categorii – copii, mame cu copii, pot induce situații de vulnerabilitate extremă.

Cu toate că problematica persoanelor fără adăpost este atât de gravă, indiferent de resursele alocate
pentru soluționarea lor, programele dau adeseori greș reușind arareori reintegrarea socială a persoanelor care au
trecut prin episoade semnificative de a fi fără adăpost . Pe de o parte, experiența programelor cu succes limitat
subliniază importanța prevenției și a intervenției de urgență – durata situației de excluziune rezidențială fiind
corelată negativ cu probabilitatea reintegrării (Daragiu, Hatos, Pop, 2004). Pe de altă parte însă, arată cât de
important este să se țină cont de preferințele, interesele și motivațiile persoanelor fără adăpost însele: a acționa

5
împotriva acestora este de obicei calea sigură către eșecul unor programe de intervenție în acest domeniu . Din
acest motiv, alături de apelul la expertiza specialiștilor, în studiul nostru am intervievat persoanele fără adăpost din
Oradea și cu privire la motivația lor pentru a rămâne sau a ieși din situația în care se aflau, pe de o parte, cât și cu
privire la soluțiile pe care le văd cele mai potrivite pe termen scurt pentru a ieși din starea de deprivare extremă în
care le-am găsit.

METODOLOGIA
Studiul s-a dorit a fi, în primul rând, un recensământ al persoanelor fără adăpost din Oradea, adică o investigație
exhaustivă în care culegerea datelor s-a efectuat cu un chestionar. La final, am intervievat 111 persoane.
Identificarea persoanelor fără adăpost s-a făcut printr-o informare de tip „bulgăre de zăpadă”, în care subiecții deja
chestionați au furnizat informații privind identitatea și locul de contact al altor persoane fără adăpost. Datele au
fost culese de echipe de studenți în Asistență Socială de la Universitățile Partium și Emanuel din Oradea. Pentru
multe dintre întrebările din chestionar, numărul de non-răspunsuri este relativ mare (în jur de 25%). Aceasta
impune o oarecare precauție în lectura rezultatelor care, reprezintă, oricum, cea mai precisă descriere cantitativă a
populației de persoane fără adăpost din Oradea.

În afara anchetei, am realizat un interviu de grup cu 8 specialiști orădeni din administrația locală și din organizații
non-guvernamentale cu activitate legată de persoanele fără adăpost. Cele opt persoane familiarizate cu problemele
persoanelor fără adăpost din Oradea (asistenți sociali de la serviciul social al primăriei Oradea, asistenți sociali și
manageri de la adăpostul de noapte, lucrători ai poliției, medici de la stațiile de primiri-urgențe) au fost solicitați să
aprecieze numărul persoanelor fără adăpost, să identifice și să evalueze problemele acestei categorii vulnerabile
din Oradea și să formuleze soluții la aceste probleme. .

REZULTATE

DESCRIEREA POPULAŢIEI DE PERSOANE FĂRĂ ADĂPOST


Cei 111 subiecți, potrivit celor 8 specialiști intevievați în cadrul interviului de grup, reprezintă în jur de trei sferturi
din totalul persoanelor fără adăpost din oraș – rezultând un total de aproximativ 150 de persoane fără adăpost. La
prima evaluare a nevoilor persoanelor fără adăpost, realizată în 2003, am înaintat o cifră de 100 de persoane aflate
în această situație (idem). Stabilitatea populației de persoane fără adăpost este remarcabilă. Ea se explică prin
faptul că cei care au ieșit din categorie, prin reintegrare socială, prin plecare sau prin deces au fost înlocuiți, între
timp, de un contingent important de tineri post-instituționalizați. Pe de altă parte, creșterea numărului de persoane
fără adăpost reproduce tendința similară înregistrată de sporadicele studii pe care le avem pentru aceeași perioadă
în România, creștere care s-a produs într-o perioadă de creștere economică și de scădere a riscurilor sociale. Prin
urmare, situația înregistrată în acest studiu reflectă nu doar eșecul programelor destinate persoanelor fără adăpost,
ci mai ales pe cel al măsurilor destinate tinerilor aflați în instituții de ocrotire.

Vârsta medie este de 34 de ani, estimată pe baza răspunsurilor a 88 de subiecți. Ponderea cea mai mare o
au subiecții aflați în grupa de vârstă 20-25 de ani. Aceștia sunt mai ales tinerii post-instituționalizați. În schimb
ponderea persoanelor cu vârste de peste 50 de ani este semnificativ mai mică decât în populația generală, fie din
cauza speranței de viață scăzute a membrilor acestui grup fie din cauza că riscul de a deveni perdoane fără adăpost
este mai mic în czul celor avansați în vârstă.

6
FIGURA 1. DISTRIBUŢIA PERSOANELOR FĂRĂ ADĂPOST PE VÂRSTE

Au fost găsiți pe stradă semnificativ mai mulți bărbați (59%) ceea ce este conform profilului persoanelor fără
adăpost rezultat în alte analize realizate în Europa (Busch-Geertsema et al 2012). Cauzele sunt cele explicate în
secțiunea dedicată trecerii în revisță a literaturii.

În timp ce ponderea mare a persoanelor care se declară de etnie roma în lotul investigat corespunde așteptărilor
noastre interesantă este și ponderea mare a persoanelor de etnie maghiară. Această distorsiune importantă, care
sugerează o presiune structurală spre deprivare rezidențială în rândurile populației de etnie maghiară din Oradea
(care reprezintă sub 27% din populația municipiului), solicită o abordare aparte.

FIGURA 2. DISTRIBUŢIA PERSOANELOR FĂRĂ ADĂPOST PE SEXE

7
FIGURA 3. DISTRIBUŢIA PERSOANELOR FĂRĂ ADĂPOST PE ETNII

Pentru a explora cauzele ponderii maghiarilor în rândul persoanelor fără adăpost am asociat etnia cu modul în care
a devenit persoană fără adăpost. Maghiarii din eșantion au ajuns în stradă mai degrabă datorită unor probleme
familiale sau fiind victime ale unor escrocherii imobiliare presupuse. În contrast cu aceștia, românii și romii au
profiluri asemănătoare: sunt cel mai adesea persoane instituționalizate, sau persoane evacuate forțat. În plus,
vârsta medie a maghiarilor din lotul investigat este semnificativ mai mare (43,5) decât cea a românilor (36,3) sau
cea a romilor (26,4). O explicație suplimentară a numărului mare de persoane fără adăpost care se declară maghiari
este că aceștia sunt, de fapt, romi care se declară de altă etnie. În raport cu explicațiile la care am apelat mai sus,
aceasta este mai greu de verificat dar și de susținut.

Toate aceste evidențe empirice indică un risc structural în fața deprivării rezidențiale a populației maghiare de
vârstă înaintată localizată mai ales în zonele centrale ale orașului, risc relevat și în alte studii referitoare la sărăcia
urbană în orașe din Transilvania acestea reprezintă o pondere importantă a rezidenților din zonele centrale ale
orașului, dominată în perioada comunistă de locuințe sociale ocupate în regim de chirie și devenite în perioada
post-comunistă câmp de acțiune al intereselor imobiliare și al unor irezisitibile procese de gentrificare.

DE CÂT TIMP SUNT PE STRADĂ?


La această întrebare nu avem răspunsuri de la 34 de persoane. Pentru cele 77 în cazul cărora avem informația,
durata medie în situația de persoană fără adăpost este de 8,6 ani.

Graficul 4 arată că, din punctul de vedere al vechimii în stradă raportate de persoanele fără adăpost însele, putem
vorbi de trei categorii: 1) cei care se află în stradă de mai bine de 15 ani categorie în care, în mod interesant, se află
multe persoane care au declarat că se află pe stradă de dinainte de 1990; 2) care au ajuns fără adăpost în perioada
1995-2000; 3) cei care au ajuns în stradă în ultimii 5 ani. Aceștia din urmă sunt cei mai numeroși, fiind vorba se
poate presupune de tineri post-instituționalizați. Este posibil ca estimarea duratei medii de aflare în starea de
persoană fără adăpost să fie distorsionată în plus de faptul că probabilitatea surprinderii în anchetă crește cu
durata. Este destul de plauzibilă presupunerea că durata medie a întregii populații de persoane fără adăpost din
Oradea de până la momentul anchetei să fie mai redusă.

8
FIGURA 4. DIN CE AN ESTE FĂRĂ ADĂPOST?

O informație absentă din această anchetă este cea referitoare la numărul de intrări și ieșiri din situația de persoană
fără adăpost fiind din nou plauzibilă presupunerea că unele dintre persoanele din eșantionul nostru avuseseră
anterior episoade de ieșire din această situație.

Posibilitatea de a obține un loc de muncă legal dar și de a accede la ajutoare sociale este condiționată adeseori de
posibilitatea identificării oficiale. Pentru această categorie, deținerea actelor de identitate este are o valoare critică.

TABEL 1. ACTE DEŢINUTE DE SUBIECŢI (%)

certificat de nastere 41
BI/CI 42
diploma 13
carte de munca 14
carte funciara/contract de vanzare-cumparare 0
livret militar 7
certificat de casatorie 6
sentinta de divort 2
carnet de sanatate 8
pasaport 3
alte acte 3

Mai puțin de jumătate dintre cei intervievați dețin certificate de naștere și buletine de identitate.

CUM A DEVENIT PERSOANĂ FĂRĂ ADĂPOST?


12 subiecți nu menționează nici un eveniment care a cauzat situația în care se află. Marea majoritate (82%) a
subiecților amintesc doar un eveniment care ar fi provocat rămânerea lor în stradă.

9
Cele mai frecvente cauze:

- Probleme familiale (inclusiv divorțul)


- Post-instituționalizarea
“Problemele familiale“, care indică disoluția unor relații, sunt asociate, cel mai probabil, cu cele materiale fiind
agravate de condiții personale (dependența de alcool, boli psihice) care nu permit persoanei să facă față cu succes
dramei materiale și psihologice a pierderii familiei și a locuinței.

Evenimentele care au dus la pierderea adăpostului și, prin urmare, contextul structural care a contribuit la
generarea fenomenului persoanelor fără adăpost, au fost specifice anumitor perioade care au marcat etape diferite
în apariția noii probleme a persoanelor fără adăpost din România . Așa cum am arătat în studiul din 2003 (Daragiu,
Hatos, Pop, 2003) sau cu a fost subliniat în cercetarea din 2003 a Manuelei Stănculescu și Ionicăi Berevoescu
(2004), crizele economice din anii 90 ai secolului trecut explică o bună parte a fenomenului – prin aruncarea în
categoria celor excluși sociali și a celor cu risc mare de excluziune a unor pături largi de persoane vulnerabile în fața
dezindustrializării (mai ales muncitori de vârstă mijlocie cu posibilități reduse de redresare profesională). În decada
următoare gravitatea acestor situații a scăzut categoria dominantă de risc de excluziune maximă devenind cea a
copiilor instituționalizați alături de cea a romilor din comunitățile cele mai sărace 2.

Pentru a testa ipotezele de lucru care reies din enuțurile de mai sus, am realizat o analiză de corespondență 3
multiplă a cauzelor declarate ale situației actuale - din care am eliminat cauzele menționate sporadic - și a
perioadei de când se află în această situație (vezi tabelul de mai jos).

TABEL 2. CUM A AJUNS PE STRADĂ? FENOMENE DECLANȘATOARE (TRIGGERS)


N
din cauza divortului 8
din cauza unor probleme familiale 25
evacuare fortata 8
a fost eliberat din inchisoare 3
a fugit/iesit din casa de copii 27
nu mai beneficiaza de ocrotire in institutii 2
a iesit din spital sau camin 4
la vanzarea casei a fost inselat 7
casa a devenit nelocuibila 1
catastrofa naturala 1
ii place sa hoinareasca 1
alte cauze 23

2
Pentru un studiu privind aceste categorii vezi Hatos (2004).
3
Pentru o descrierea comprehensibilă a metodei analizei de corespondență vezi Culic ().

10
FIGURA 5. DECLANȘATORI AI SITUAŢIE ȘI DURATA SITUAŢIEI: ANALIZA DE CORESPONDENŢĂ MULTIPLĂ 4

Figura de mai sus sugerează câteva relații dintre momentul în care a fost pierdut adăpostul și modul în care acest
nefericit eveniment s-a petrecut. Persoanele care au petrecut sub 4 ani pe stradă sunt, în cele mai multe cazuri,
tineri post-instituționalizați, așa cum am presupus. În schimb, cei care au locuit pe stradă între 4 și 7 ani acuză
probleme familiale pentru situația lor. Cei care au stat pe stradă între 8 și 12 ani prezintă un mix de cauze iar cei
care au petrecut pe stradă mai mult de 12 ani acuză mai ales escrocherii imobiliare sau divorțuri.

VIAȚA SUB CERUL LIBER . PROBLEMELE PERSOANELOR FĂRĂ ADĂPOST

I-am întrebat pe cei incluși în anchetă dacă li se aplică un număr destul de mare de situații indezirabile care ar fi
putut fi asociate cu momentul pierderii adăpostului sau cu viața în stradă. Multe dintre acestea constituie etape din
spirala declinului, jalonată adeseori de drame relaționale sau economice ori de probleme de sănătate, care descrie
intrarea treptată a unei persoane cu resurse materiale, culturale și sociale precare în situația de a fi fără adăpost.

TABEL 3. SUNT ADEVĂRATE PENTRU TINE URMĂTOARELE PROPOZIŢII?

% pentru da
a fost crescut la orfelinat 39
parintii au divortat 26
a frecventat scoala ajutatoare 23
nu a avut o copilarie fericita 45

4
Fiecare punct din figură e media relativă normalizată a grupului respectiv pentru fiecare din cele două dimensiuni
extrase prin analiză asocierilor simultate dintre variabilele categorice. Figura are rolul de a ilustra tendințele
generale observate în modul de plasare reciprocă a diverselor categorii ale variabilelor analizate.

11
consuma frecvent alcool 35
consumul de alcool afecteaza familia 14
si prietenii consuma alcool 32
consuma droguri 16
exista membrii de familie care consuma droguri 5
prieteni care consuma droguri 9
a suferit abuz sexual 13
a avut probleme legate de delicventa - victima sau comitator 19
in familie au fost brobleme de delicventa 19
prietenii au avut probleme asemanatoare 21
are probleme psihiatrice 22
in familie sunt bolnavi psihici 11
a avut tentativa de sinucidere 12
are datorii 22

Tabelul 3 ne oferă indicii suplimentare despre determinarea instituțională și relațională a situației investigate:

- 39% au fost crescuți la orfelinat


- 20% provin din școala specială
- 26% au părinți divorțați

Toate cele trei caracteristici indică sărăcia resurselor sociale și ale competențelor necesare pentru a face față în
mod autonom problemelor vieții cotidiene.

Pe de altă parte, datele indică frecvențe îngrijorătoare ale tuturor aspectelor problematice din aria psihiatrică
listate în chestionar:

- 28% consumă frecvent alcool


- 18% au probleme psihiatrice
- 10% au avut tentative de suicid
- Persoanele fără adăpost sunt frecvent într-un anturaj viciat: alcool, droguri, delincvență

Nu știm dacă aceste probleme se manifestau înaintea intrării în categoria persoanelor fără adăpost. Este cert însă
că prezența lor îngreunează ieșirea subiecților noștri din această situație.

Interesante pentru descrierea modului de viață al persoanelor fără adăpost sunt și răspunsurile referitoare la
soluțiile de adăpostire (Tabel 4). Acestea atestă faptul că eșantionul nostru cuprinde într-adevăr persoane lipsite de
adăpost din categoria celor care adesea sunt nevoite să doarmă sub cerul liber, în spații improprii, în condiții
adeseori insalubre și periculoase, adevărați rough-sleepers.

TABEL 4. UNDE AŢI DORMIT ÎN PERIOADA ÎN CARE AŢI FOST FĂRĂ ADĂPOST?

%
sala de asteptare 30

12
subsolul blocurilor 33
parcuri 41
sub pasaje 9
vagoane 11
in case, automobile parasite 18
sub poduri 31
la locul de munca 2
la cunostinte 23
la rude 17
in spitale 18
langa conducte de apa calda 30

Datele din Tabelul 4 sugerează o mare diversitate a “soluțiilor” de adăpostire. În realitate, soluțiile par a depinde de
“resursele” sociale ale celor chestionați. O analiză de clasificare multicriterială 5 arată că avem mai multe categorii
de persoane fără adăpost: 1) cei care au stat în spitale, la rude, la cunoștințe, 2) cei care au dormit în spații
improprii pentru locuit, dar oarecum protejate și cu acces îngrădit (locul de muncă, vagoane, case părăsite etc.) și
3) cei care dorm în spații mai puțin protejate precum subsolurile blocurilor, parcurile, sălile de așteptare etc. Cele
trei categorii ilustrează trei grade de înzestrare cu resurse sociale (relații) pentru a obține acces la adăposturi. Este
posibil ca aceste grade de dotare socială să fie corelată și cu posibilitățile de reintegrare socială întrucât menținerea
unor relații utile indică nu numai potențialul productiv al acestora cât și conservarea unor competențe relaționale.

RISCURILE VIEŢII PE STRADĂ


Lipsa fizică a adăpostului dar mai ales situarea la periferia societății – în forma cea mai obiectivată a excluziunii
sociale – fac persoanele fără adăpost vulnerabile în fața celor mai degradante și periculoase experiențe.

TABEL 5. FRECVENŢA UNOR ABUZURI SUFERITE DE PERSOANELE FĂRĂ ADĂPOST (% PENTRU "DA")

%
sa fie ridicat de pe strada de politie 55
i s-a refuzat ajutorul de catre reprezentantii unor institutii 17
a fost batut de politie 28
a fost batut, agresat de alti oameni 36
i-au fost distruse bunurile personale 42
a fost alungat din adapost 42
a fost alungat din spatii publice - gara, magazine 39
i-au fost furate bunurile personale 51
a fost obligat sa faca lucruri pe care nu dorea sa le faca 22
a fost obligat sa fure 18
a fost abuzat sexual 5
a fost obligat sa cerceasca 21
a fost obligat sa se prostitueze 1

5
Pentru descrierea procedurilor de clasificare multicriterială, vezi tot Culic .

13
Jumătate dintre cei intervievați au fost ridicați de poliție sau li s-au furat bunurile personale. Alungarea și agresare
este o experiență trăită de aproape jumătate din lot. O cincime dintre cei anchetați a fost obligată să cerșească sau
să fure. Este notabil faptul că 12 persoane afirmă că au cunoștință de persoane fără adăpost care au fost ucise. Nu
am verificat veridicitatea acestor informații fiind evident, pe de altă parte, că credibilitatea surselor noastre este
discutabilă. Este evident că traume de violență mai puțin intensă chiar, la care persoanele fără adăpost sunt
neîndoielnic expuse, afectează dramatic capacitatea de relaționare. În cazul persoanelor care au suferit astfel de
abuzuri este nevoie cu siguranță de psihoterapie, pentru a face posibilă reintegrarea lor socială.

CAPITALUL UMAN. RESURSE PENTRU REDRESARE


STAREA DE SĂNĂTATE
Starea de sănătate a persoanelor fără adăpost este, în mod evident, foarte precară. Datele privind afecțiunile de
care suferă cei din această categorie nu sunt, însă, pe deplin credibile, având în vedere că interviurile nu au fost
realizate de specialiști (medici) (vezi Tabelul 6).

TABEL 6. PROBLEME DE SĂNĂTATE DE CARE SUFERĂ PERSOANELE FĂRĂ ADĂPOST (N)

N
SUFERA DE TBC 6
SUFERA DE BOLI DE PIELE ...MICOZE 2
INFECTIE CU STAFILOCOC 2
RANI NETRATATE 5
SIFILIS 2
BLENORAGIE 1
CANDIDOZA 1
SUFERA DE BOLI DE INIMA 16
SUFERA DE TULBURARI PSIHICE 29
SUFERA DE REUMATISM 17
SUFERA DE DIABET 3
SUFERA DE CIROZA HEPATICA 3
PADUCHE DE CAP 2
PADUCHE DE HAINE 2
SCABIE 1
PURECI 3
LIPSA SAU NEFUNCTINALITATEA UNOR MEMBRE SAU ORGANE DE SIMT 15

Foarte frecvente par a fi tulburările psihice, reumatismul, bolile de inimă și handicapurile de diverse tipuri. Așa cum
era de așteptat, o bună parte dintre subiecți (40%) declară că nu au acces la medici de familie. Unele dintre aceste
probleme par a fi în legătură cu modul de intrare în categoria persoanelor fără adăpost – de pildă problemele
psihice în timp ce altele sunt în mare măsură provocate sau agravate de situația de fi lipsit de adăpost și de suport
social adecvat – reumatismul, paraziții, bolile de inimă sau TBC-ul.

CAPITALUL UMAN. POSIBILITĂŢILE DE INTEGRARE PROFESIONALĂ


Așa cum ne-am așteptat, pregătirea școlară a persoanelor fără adăpost este deosebit de precară. Un sfert dintre ei
nu au nici o diplomă iar restul au diplome cu o valoare mică pe piața muncii.

14
TABEL 7. STUDIILE PERSOANELOR FĂRĂ ADĂPOST DIN ORADEA (%)

%
nu a frecventat scoala 24
1-7 clase 27
8-9 clase 12
10 clase 8
profesionala 10
11-12 clase fara bacalaureat 16
bacalaureat 1
studii postliceale 2
studii superioare 0

FIGURA 6. CALIFICĂRILE PERSOANELOR FĂRĂ ADĂPOST

O treime (35%) dintre persoanele fără adăpost nu au nici o calificare. Ponderea totală este, probabil, mai mare,
având în vedere că un sfert din subiecți nu răspund la această întrebare. În aceste condiții marea majoritate a
persoanelor fără adăpost nu pot spera la mai mult de slujbe sezoniere, necalificate și prost plătite care pot nu pot
contribui întotdeauna la rezolvarea problemelor lor materiale.

PREZENŢA PE PIAŢA MUNCII


Capitalul uman și social deficitar al persoanelor din populația investigată se reflectă și în slaba lor participare pe
piața muncii.

15
FIGURA 7. LUCREAZĂ? (%)

Așa cum ne-am așteptat, cei mai mulți dintre subiecți nu lucrează. Mai puțin de o cincime declară explicit că ar fi
angajați și doar 3% din total lucrează cu carte de muncă.

FIGURA 8. DE CE NU LUCRAŢI MOMENTAN (%)

Prezența slabă pe câmpul muncii este explicabilă prin factorii de context, indiferent de motivele invocate de cei
intervievați. Faptul că mulți dintre ei nu au nici un fel de instrucție școlară sau vreo calificare, faptul că le lipsesc
actele de identitate și problemele de sănătate se adaugă la dificultățile greu de imaginat ale vieții în stradă, care
împiedică rutina minimă presupusă de încadrarea într-un loc de muncă. În fond, sunt printre categoriile cele mai
afectate de excluziunea socială, caz în care excluziunea de pe piața muncii este doar un simptom.

SOLUŢII LA PROBLEMELE PERSOANELOR FĂRĂ ADĂPOST


În ancheta noastră am pus întrebari persoanelor fără adăpost în care le-am solicitat să formuleze soluții la
problemele lor. Acestea au amintit următoarele servicii care le-ar fi urgente(Tabel 8):

16
TABEL 8. DE CE FEL DE AJUTOR AVEŢI NEVOIE? (% PENTRU “DA”)

un loc de munca 43
o locuinta de inchiriat 60
ajutor in bani 50
asistenta medicala 34
azil de noapte 23
camin de batrani 8
cantina sociala 37
consiliere juridica 17
ajutor social 32
alt raspuns 4

Spre deosebire de persoanele fără adăpost, care au indicat servicii de necesitate imediată, specialiștii intervievați în
cadrul interviului de grup au formulat puncte de vedere mult mai nuanțate, indicând o viziune sistemică asupra
problematicii persoanelor fără adăpost. Conversația din cadrul interviului de grup a produs de fapt viziunea unui
veritabile sistem de gestiune a problematicii persoanelor fără adăpost, care tratează în succesiune logică lipsurile și
nevoile acestei categorii de persoane:

1. Trebuie identificate persoanele fără adăpost. Acestora trebuie să li se furnizeze acte de identitate (chiar și
provizorii, pe un an, deoarece nu au un domiciliu stabil).
2. Intervenție de urgență în centre de primire in regim de urgenta care sa aibă oameni calificați pentru astfel de
intervenții.
3. Pentru fiecare caz trebuie făcută o evaluare psiho-socio-economica și, pe baza acesteia, trebuie elaborate
planuri de intervenție individualizate.
4. Persoanelor fără adăpost trebuie sa li se ofere acces la serviciile medicale care sa le acorde tot sprijinul
necesar.
5. Sa se înființeze noi adăposturi specializate pentru adulţi si copii ai străzii deoarece cele existente în 2007 nu
erau suficiente,
6. Municipalitățile să achiziționeze sau să construiască locuinţe sociale cu chirii reduse,costuri mici sau în care să
funcționeze centre de zi.
7. Copiii străzii trebuie sa fie reintegraţi şcolar si social. Pentru adulți-este necesară gândirea unor soluții de
recalificare/reintegrare pe piaţa muncii. Un astfel de exemplu este cel al atelierelor protejate. Este deosebit
de important pentru reintegrarea socială ca persoanele fără adăpost, inclusiv copiii străzii, să-și refacă
legăturile/relațiile cu familia, cu rudele. În plus, este deosbit de important ca toate aceste categorii de excluși
sociali sa aibă acces la serviciile sociale.
Pe baza rezultatelor anchetei au rezultat și următoarele recomandări referitoare la modul în care un sistem integrat
de reacție față de problematica persoanelor fără adăpost ar trebui planificat:

- Intervențiile efective trebuie gândite în funcție de nivelurile acestora: prevenție, intervenție de urgență și
ajustare (pentru trei categorii de persoane – aflați în risc, recent rămași fără adăpost, cei care sunt de mult
timp în stradă). Fiecare din aceste niveluri, corespunzătoare unor niveluri specifice de gravitate a excluziunii
presune activități și ținte particulare.
- Depistare timpurie a cazurilor noi și intervenție de urgență: autoritățile locale, mai ales prin serviciile publice
de asistență socială, trebuie să pună la punct un mecanism de depistare timpurie a cazurilor cu risc de

17
excluziune rezidențială, pentru a planifica și implementa intervențiile înaintea ca persoane, familii întregi să fie
nevoite să apeleze la adăposturi de noapte.
- Serviciile de psihoterapie trebuie puternic dezvoltate, având în vedere componenta relațională și psihologică a
situației de excluziune rezidențială.
Din partea d-lui Ferencz, directorul azilului de noapte pentru persoane fără adăpost din Oradea, specialistul cu cea
mai vasta experiență în domeniu, s-a propus un lanţ de intervenţie (propunerea s-a bucurat de acordul celorlalți
participanți la discuția cu specialiștii) care trebuie să cuprindă următoarele servicii, diferențiate în funcție de
gravitatea problemelor și a nevoilor înregistrate: 1) centru de primire în regim de urgență; 2) azil de noapte, cu
max. 4 persoane în cameră; 3) acces în cămine pentru vârstnici; 4) Locuințe sociale cu chirii reduse.

ANALIZA POSIBILITATĂŢII DE REINTEGRARE FOLOSIND INDICATORI SUBIECTIVI


Chestionarul a cuprins un set de itemi destinați evaluării vieții pe stradă și a posibilităților de reintegrare într-o
viață socială normală.

TABEL 9. ESTE ADEVĂRAT CĂ ...(% PENTRU "DA")

s-a obisnuit sa traiasca pe strada 54


ii place sa traiasca pe strada 22
doreste foarte mult sa locuiasca intr-o locuinta normala, care sa fie numai a lui 67
isi doreste sa aiba o viata normala, alaturi de sot/sotie si de copii 59
crede ca ar fi greu sa se obisnuiasca cu o viata normala 37
ar alege viata pe strada 20
a facut tot ce a putut pentru a reveni la o viata normala 48

Pe baza itemilor ai căror distribuții le-am reprezentat în tabelul 9, am calculat un indice al posibilității auto-evaluate
de reintegrare. Scala are o fidelitate satisfăcătoare (alpha=0,615). Pentru a identifica factorii care influențează
posibilitatea auto-evaluată de reintegrare social, am construit mai multe modele de regresie ale scorului de
posibilitate auto-percepută de reintegrare socială. Acestea arată o influență, destul de slabă, dar notabilă (p<0.05)
a următoarelor variabile:

- Durata situației de lipsă de adăpost


- Probleme familiale au fost cauză a lipsei de adăpost
Cu cât sunt mai mari indicatorii de mai sus, cu atât este mai dificilă reintegrarea. Astfel, rezultatele sugerează că
posibilitatea de reintegrare este inhibată de adaptarea la condițiile vieții de pe stradă și de abandonarea
domiciliului ca strategie de evadare dintr-un context relațional dificil. De aici reiese că, reintegrarea este cea mai
dificilă în cazul persoanelor care au stat mult în stradă și raportează probleme familiale ca și cauză a situației lor
grave. Prima constatare confirmă corelații evidențiate și în alte cercetări (Stănculescu, Berevoescu, 2004; Daragiu,
Hatos, Pop, 2004).

Trebuie să recunoaștem faptul că rezultatele pot fi afectate de diverse distorsiuni, mai ales de cazuri lipsă.
Rezultatul intră în contradicție cu observația specialiștilor (în interviul de grup) care consideră că cel mai greu de
reintegrat sunt tinerii post-instituționalizați, cărora le lipsesc deprinderile de viață autonomă și responsabilă. Avem
de-a face însă, cu o contradicție aparentă, deoarece vorbim de evaluarea posibilității de reintegrare din două
perspective diferite: 1) cea a motivației pentru reintegrare (care este redusă pentru cei care aflați într-o situație de
lipsă de adăpost cronicizată și care au slabe legături relaționale și afective cu societatea normală); 2) cea

18
posibilităților efective de reintegrare, dependente de competențele de viață autonomă, care sunt deficitare mai
ales în cazul celor care au trecut prin episoade lungi de instituționalizare.

La rândul lor, specialiștii intervievați în grup, au identificat mai multe dificultăți ale programelor de reintegrare
socială a persoanelor fără adăpost:

- beneficiarii nu suportă regimul din adapost, sunt obișnuiți să trăiască în grup, în comunitatea lor și cu prietenii
pe care si i-au format, iar sursa sigurantei lor este ca se ajuta reciproc unii pe altii si nu-si abandoneaza prietenii
de o viata;

- mai apar dificultăţi de colaborare cu comunităţile de provenienţă, lipsa de interes a comunitatilor,a primariilor
din judet,poate si din cauza lipsei de resurse,de fonduri,de oameni specializati pe nevoile celor fara
adapost:asistenti sociali,medici,psohologi,asistenti medicali;

- lipsa de continuitate a intervenţiei din cauza lipsei locuințelor sociale;

- incoerenţa şi incompetenţa autorităților în fața nevoilor celor fără adăpost.

CONCLUZII
Numărul de persoane fără adăpost (persoane lipsite de acoperiș sau care dorm în azil de noapte) din Oradea era, în
2007, de aproximativ 150. Față de studiul din 2003 (Daragiu, Hatos, Pop, 2004) putem vorbi de o creștere a
numărului de persoane fără adăpost, o tendință similară cu cele înregistrate la nivel european pentru aceeași
perioadă. În același timp s-au produs transformări în structura populației investigate, sporind puternic ponderea
tinerilor post-instituționalizați. Structura populației de persoane fără adăpost reflectă momentul în care au ajuns în
stradă, aspect corelat cu cauza pierderii adăpostului. Persoanele care au ajuns recent pe stradă sunt, în cele mai
multe cazuri, tineri post-instituționalizați, fiind mai ales romi și români. În schimb, cei care au locuit pe stradă între
4 și 7 ani acuză probleme familiale pentru situația lor. Cei care au stat pe stradă între 8 și 12 ani prezintă o
combinație de cauze multiple iar cei care au petrecut pe stradă mai mult de 12 ani acuză mai ales escrocherii
imobiliare sau divorțuri. Aceștia sunt mai ales maghiari în al căror caz putem vorbi de o foarte probabilă
vulnerabilitate structurală în fața presiunilor spre gentrificare din zonele centrale ale municipiului din perioada de
boom imobiliar.

Persoanele fără adăpost raportează o incidență îngrijorătoare a situațiilor deviante, în cazul lor (28%
declară consum frecvent de alcool, 18% declară probleme psihiatrice iar 10% au avut tentativă de suicid), sau cel al
anturajului. În plus, viața în stradă îi expune la un mare risc de abuz. Jumătate dintre cei intervievați au fost ridicați
de poliție sau li s-au furat bunurile personale. Alungarea și agresare sunt experiențe trăite de aproape jumătate din
lot. O cincime dintre cei anchetați a fost obligată să cerșească sau să fure.

Capacitatea de integrare profesională a persoanelor fără adăpost este deosebit de redusă din mai multe
cauze: au o stare de sănătate precară, majoritatea au maximum 7 clase absolvite, cei mai mulți nu au nici o
calificare, mai bine de jumătate dintre ei nu au acte de identitate. Având în vedere aspectele listate, la care se
adaugă necazurile vieții în stradă (riscurile, vezi mai sus, absența facilităților necesare păstrării unei igiene minime)
este de înțeles de ce majoritatea nu lucrează deloc. Integrarea profesională presupune, în cazul lor, acoperirea
nevoilor de bază de hrană, adăpost și acces la tratamente medicale.

Rezultatele noastre confirmă, în linii mari, așteptările noastre fundamentate teoretic privind explicațiile
pentru intrarea și persistența unor persoane în categoria celor fără adăpost. Istoricul diferențiat pe cohorte al

19
modalităților de intrarea în populația investigată indică, pe de o parte, evoluția în timp a factorilor structurali și
instituționali care sunt corelați fenomenului și prosibilitățile specifice de ieșire din situație. Alături de predominanța
celor ieșiți din instituțiile de ocrotire a minorilor în rândul persoanelor care au intrat cel mai recent în categorie
celor fără adăpost interesante și importante sunt constatările privind ponderea mare a persoanelor de etnie romă,
pe de o parte printre cei fără adăpost, reflectând excluziunea socială sistematică pe care o suferă reprezentanții
acestei etnii , pe de o parte, și a ponderii mari a celor de etnie maghiară printre cei cu stagii îndelungate pe stradă,
indicând vulnerabilitatea socială a populației de origine muncitorească din această categorie rezidență în fostele
locuințe sociale din centru orașului. Pe de altă parte, posibilitățile de intervenție și reintegrare socială destinate
persoanelor fără adăpost sunt îngreunate de cumulul de probleme medicale, psihologice, relaționale și deficitul de
capital uman și social pe care aceste persoane în manifestă.

Studiul statistic uzând de tehnici multivariate al evaluării subiective a posibilității de reintegrare socială
arată că posibilitatea de reintegrare este inhibată de adaptarea la condițiile vieții de pe stradă și de abandonarea
domiciliului ca strategie de evadare dintr-un context relațional dificil. Cu alte cuvinte, strategiile de intervenție și de
reintegrare trebuie să țină cont de durata viețiurii pe stradă, pe de o parte, și de factorii care au provocat intrarea în
situația de a fi fără adăpost, cunoscând faptul că dificultățile relaționale scad disponibilitatea persoanei de a se
reintegra în societate.

Căutarea soluțiilor în cadrul studiului nostru s-a realizat atât prin apel la specialiști dar și la opiniile
persoanelor fără adăpost. Soluțiile propuse de persoane fără adăpost au vizat exact acoperirea nevoilor de bază.
Propunerea cea mai fezabilă, având în vedere experiențele de cele mai multe ori eșuate de reintegrare socială a
persoanelor fără adăpost, a venit de la directorul Azilului de Noapte care a propus instituționalizarea în Oradea a
unui lanț de intervenție cuprinzând: centru de primire în regim de urgență (descriere, pe baza discuțiilor), azil de
noapte, cu maximum 4 persoane în cameră, acces în cămine pentru vârstnici, locuințe sociale cu chirii reduse.

În ciuda distanței de la momentul culegerii datelor, studiul rămâne încă actual.Faptul că profilele reliefate
în secțiunile anterioare sunt similare celor observate în alte studi similare realizate în Europa, sugerează stabilitatea
factorilor și crește încrederea în relevanța lor curentă. Pentru anul 2007 cercetarea a reliefat destul de bine
presiunile structurale și instituționale care determinau intrarea unor categorii de persoane în categoria celor fără
adăpost: sărăcia, gentrificarea centrului istoric al Oradiei și ieșirea din sistemul de protecție a unui număr mare de
tineri. Aceste presiuni nu au dispărut între timp, doar intensitatea lor s-a modificat: ca urmare a crizei deprivarea
materială a devenit cu siguranță mai gravă, gentrificarea a continuat într-un ritm accelerat în timp ce problema
ieșirilor din sistemul de protecție a minorilor s-a diminuat dar are în continuare efecte. Ne este greu să spunem
dacă, în acest moment, numărul persoanelor fără adăpost din Oradea este mai mare sau mai mic decât cel
înregistrat în 2007. Am opina, având în vedere dinamica factorilor de context și relativa lipsa de îmbunătățire a
serviciilor sociale destinate acestei categorii că numărul a rămas probabil același.

BIBLIOGRAFIE
Busch-Geertsema, V. (2010). Defining and Measuring Homelessness. O’Sullivan, E., Busch-Geertsema, V.,
Quilgars, D. and Pleace, N.(eds, 2010) Homelessness Research in Europe. Festschrift for Bill Edgar
and Joe Doherty, 19-40.
Busch-Geertsema, V., Edgar, W., O’Sullivan, E., & Pleace, N. (2010). Homelessness and Homeless policies
in Europe: lessons from research. Paper presented at the Conference on Homelessness.

20
Crane, M., & Warnes, A. M. (2002). Resettling older homeless people: A longitudinal study of outcomes.
Sheffield: Sheffield Institute for Studies on Ageing, University of Sheffield.
Culic, I. (2004). Metode avansate în cercetarea socială. Editura Polirom.
Dan, A.-N., & Dan, M. (2004). Persoanele fără adăpost din România-o estimare a numărului acestora.
Revista Calitatea Vieţii, XVI(1-2), 101-122.
Dan, A. (2004). Diagnoza locuirii: lipsa unei locuințe și locuirea în condiții precare (Vol. Faza 3/ 2004, pp.
147): Institutul de Cercetare a Calității Vieții.
Dan, A., & Dan, M. (2005). Housing the Poor: Homeless population in Romania. A preliminary
assessment. In H. Rusu & B. Voicu (Eds.), EU Integration Process from East to East: Civil Society
and Ethnic Minorities in a Changing World. Sibiu: Psihomedia.
Daragiu, L., Hatos, A., & Pop, I. (2004). Persoanele fără adăpost din Oradea. In F. Chipea & F. Ştefănescu
(Eds.), Combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz în judeţul Bihor (pp.
385-396). Oradea: Editura Universității din Oradea.
Dávid, B., & Snijders, T. A. (2002). Estimating the size of the homeless population in Budapest, Hungary.
Quality & quantity, 36(3), 291-303.
Edgar, B. (2009). European review of statistics on homelessness European observatory on homelessness
Brussel: FEANTSA.
Edgar, B., & Doherty, J. (2001). Women and Homelessness in Europe: pathways, services and experiences.
London: Policy Press.
FEANTSA. (2012). On the way home? FEANTSA Monitoring Report on Homelessness and Homeless
Policies in Europe. Brussels: FEANTSA - the European Federation of National Organisations
Working with the Homeless.
Onica-Chipea, L. (2007). Aspecte socio-juridice privind protecţia drepturilor copilului. Studiu de caz în
judeţul Bihor. Oradea: Editura Universității din Oradea.
Petrovici, N. (2007). Excluderea muncitorilor din centrul Clujului. Gentrificare într-un oraș central-
european. Sociologie Româneascã(03), 42.
Stănculescu, M., & Berevoescu, I. (Eds.). (2004). Sărac lipit, caut altă viaţă! . București: Nemira.

21