Explore Ebooks
Categories
Explore Audiobooks
Categories
Explore Magazines
Categories
Explore Documents
Categories
de
studiu biblic
Vol. V
Iosif Anca
PREFAŢĂ
INTRODUCERE
1. Creştinul este ucenicul - purtătorul numelui şi religiei Domnului Hristos (Fapte 11:26) în
lumea creată de Dumnezeu, dar aflată sub dominaţia lui Satan (1 Ioan 5:19-20)
2. Studiul „Creştinul în lume” abordează condiţia celui născut din nou în complexitatea
raporturilor cu lumea în care trăieşte şi scopul lui Dumnezeu de mântuire a lumii (Ioan 3:16;
17:14-18)
ÎNCHEIERE
1. Lumea creată a fost foarte bună (Geneza 1:31), iar oamenii din lume sunt iubiţi de Dumnezeu
(Ioan 3:16), dar Împărăţia Lui nu se poate constitui de drept şi de fapt în lumea aceasta (Ioan
18:36)
2. Creştinul biruie pe „Cel rău” (1 Ioan 2:14) şi „lumea” prin credinţa în Domnul Hristos (1
Ioan 5:4-5), El este biruitorul şi exemplul nostru – evreul desăvârşit şi primul creştin în lume,
dovedind un nou mod de viaţă – adevărata viaţă
Creştinul în lume
Lecţia 2
INTRODUCERE
1. Lumea, prin oameni în diversele lor forme de organizare şi indivizi în diferite situaţii, sunt
caracterizaţi de ignoranţă, stare în care atitudinile – reacţiile sunt necontrolate şi lipsite de adevăr
(Ioan 14:16-17)
2. Există în general o atitudine de adversitate, marcată (în cel mai bun caz) de respingere prin
îndiferentă, sau (în situaţii limită) de persecuţie totală (1 Ioan 3:13-15)
ÎNCHEIERE
1. Atitudinea lumii arată respingerea mesajului divin prin Domnul şi urmaşii Săi - dorinţa de a
rămâne „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12; Ioan 15:19-20)
2. Creştinul trebuie să suporte diferite forme de răzbunare ale Diavolului (zdrobirea călcâiului –
Geneza 3:15), realizate prin instituţiile sale din lume (Apocalipsa 12:4, 7, 13-15; Marcu 8:34-38)
Creştinul în lume
Lecţia 3
INTRODUCERE
1. Multe din practicile religioase sunt preluate prin moştenire de la înaintaşi (1 Petru 1:17-19),
ceea ce face ca o practică religioasă să fie (ne)cunoscută şi (ne)acceptată - „Voi vă închinaţi la ce
nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:23)
2. Creştinul are un mod de viaţă religios, o practică de cult bazată pe revelaţia biblică, fiind
dator să-i înveţe şi pe alţii cum să se apropie de Dumnezeu (1 Tomotei 4:1-16; lecţia 4)
ÎNCHEIERE
1. Creştinul şi adunarea creştină sunt un templu al Duhului Sfânt în care se face slujbă
permanentă (1 Corinteni 3.10-16; 6:19-20)
2. Modelul de practică religioasă particular şi public – evanghelistic va fi dovada mântuirii dar
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu pentru lume (Matei 5:13-16; Evrei 11:7). Ex.: Un african în
probă; trei luni la o familie de creştini, trei luni la o familie de musulmani, pentru a alege în
final religia mai bună
Creştinul în lume
Lecţia 4
INTRODUCERE
1. Creştinul, un fost membru natural al lumii, este cel mai dator să informeze pe alţi oameni
despre posibilitatea de mântuire; „Evanghelistul este un cerşetor care spune şi altora unde este
pâine pentru a-şi salva viaţa” (Ioan 1:35-41)
2. Evanghelizarea este prevăzută în planul lui Dumnezeu şi dorinţa Lui pentru lumea pierdută în
păcat (1 Timotei 2:4; 2 Petru 3:9)
ÎNCHEIERE
1. Evanghelizarea este prezentarea lui Isus Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii” (Ioan 1:29), prin puterea Duhului Sfânt astfel încât oamenii să creadă şi să fie mântuiţi
2. Evanghelizarea este o datorie sacră (Matei 24:14; 28:19-20). Dialog imaginar între un înger şi
Domnul după înălţare: „Doamne cine îţi va continua lucrarea”; „Ucenicii”; „Şi dacă ei nu o
vor face, ai altă variană”; „Nu”
Creştinul în lume
Lecţia 5
INTRODUCERE
1. Etica creştină cuprinde normele de caracter ale sfinţeniei divine / biblice care se aplică şi vieţii
creştinului în societate (Matei 5:3-48).
2. Etica aparţine teologiei / religiei, maturizând orice individ pentru abordarea cu credinţă şi
moralitate a deciziilor vieţii, îmbinând înţelepciunea şarpelui şi nevinovăţia porumbelului în
condiţiile de adversitate din lume (Mica 6:8; Matei 10:16)
I. CONTEXT GENERAL
A. Etica creştinului
1. Prin cunoaşterea şi aplicarea Bibliei, creştinul devine lumină în întuneric; morala creştină are
la bază revelaţia (Matei 5:14; Deuteronom 4:6-9; 1 Timotei 3:15; 2 Timotei 1:13)
2. Morala biblică este teocentrică - Dumnezeu este Creatorul şi Stăpânul Suveran al întregii
creaţii (Deuteronom 6:4; Isaia 40:27-28.), El este sfant şi pretinde sfinţenie omului creat după
chipul şi asemănarea ( Leviticul 11: 44,45; 1 Petru 1:15-17)
3. Morala în V. T. este prezentată cel mai complet în codul moral al decalogului. Primele patru
porunci tratează relaţia omului cu Dumnezeu; celelalte şase porunci se referă relaţia omului cu
aproapele său: P 1 (Exodul 20:3), arată suveranitatea lui Dumnezeu; prin condamnarea
sincretismul religios; P 2 (Exodul 20:4), pretinde puritate în închinare; P 3 (Exodul 20:7),
accentuează respectul şi reverenţa acordate lui Dumnezeu; P 4 (Exodul 20:8), organizează un
timp de odihna şi de închinare; P 5 (Exodul 20:12), pune bazele relaţiilor de familie; P 6
(Exodul 20:13), se ocupă de protecţia vieţii individului în comunitate; P 7 (Exodul 20:15),
accentuează sacralitatea relaţiilor conjugale; P 8 (Exodul 20:15), tratează protecţia avutului
personal al aproapelui; P 9 (Exodul 20:16), cere mărturia adevărată în orice situaţie; P 10
(Exodul 20:17), condamnă atitudinile egoiste ascunse
4. Morala N. T. Aprofundează codul decalogului, evidenţiind natura dragostei de origine divina,
în Predica de pe munte: „Dar Eu vă spun: «Iubiţi ...Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl
vostru cel ceresc este desăvârşit»” (Matei 5:44-48)
B. Etica lumii
1. Filozofiile lumii sunt de natură umanist – spiritistă (Romani 1:21-25; 1 Timotei 4:1), religiile
popoarelor sunt încadrate într-o moştenire genetică, culturală şi educaţională (Galateni 2:15;
Efeseni 2:1-3)
2. Căderea omului / păcatul au violat legea lui Dumnezeu prin mândrie şi rebeliune (Psalmul
51:4), distrugând demnitatea şi caracterul omului, iar diferitele sisteme ale istoriei umane au
încercat să reconstituiască omul în forma perfectă, dar fără succes (1 Timotei 4.7; 6:20-21)
ÎNCHEIERE
1. Etica creştină este rezultatul unei relaţii corecte a omului cu Dumnezeu pe baza alegerii şi a
legamântului (Deuteronom 7:6-8; 2 Corinteni 1:12)
2. Etica are valoare determinantă în evoluţia creşterii spirituale a creştinului (Coloseni 3:1-10),
în aspiraţiile promisiunilor eterne (Evrei 13:7-14)
Creştinul în lume
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. Creştinul, ca om - fizic, trăieşte într-o lume materială creată de Dumnezeu, iar viaţa are nevoie
de o întreţinere materială aflată în grija lui Dumnezeu (Matei 6:25-30)
2. Problema lucrurilor materiale este dată de stăpânirea Mamonei – Satanei peste pământ; în
acest context este necesară abordarea lucrurilor materiale cu claritate - „lumină”, în planul
veşniciei (Matei 6:19-24, 31-34; 1 Timotei 6:17-19)
ÎNCHEIERE
1. Câştigul material nu este un scop în sine şi poate fi o mare pierdere (Matei 16:26)
2. Controlul lucrurilor materiale, sub prioritatea celor spirituale sfinte este o binecuvântare;
bunurile pe care le posedăm sunt nişte resurse vremelnice, pe care le putem folosi cu bucurie,
dacă suntem conştienţi şi gata să ne despărţim de ele fără întristare (1 Timotei 6:7-8)
Creştinul în lume
Lecţia 7
INTRODUCERE
1. Lumea încearcă să-şi impună principiile sociale, dar creştinul are mintea luminată, cunoaşte
voia Domnului şi trăieşte conform poruncilor Lui (Romani 12:2)
2. Implicarea socială a creştinului se constituie pe principiul rezidenţei noastre „...ei nu sunt din
lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”
(Ioan 17:14-15)
II. APLICAŢII
1. Fiecare creştin trebuie să fie conştient de posibilităţile individuale, în plan natural, profesional
şi material de implicare economico-socială, să-şi accepte condiţia vremelnică, având dreptul
îmbunăţăţirii condiţiilor de viaţă (Fapte 17:26-27; 1 Corinteni 7:17-24; Ioan 19:38-40).
Implicarea socio – economică poate fi pozitivă pentru credincioşi şi societate în general, dar
necesită respectarea principiilor de relaţionare corecte (Efeseni 6:5-9, Coloseni 4:1; 1 Timotei
6:1-2).
2. În general există o incompatibilitate a conceptelor creştine cu cultura, arta şi sportul din lume,
ceea ce determină neparticiparea selectivă la unele activităţi ale comunităţii locale şi colegilor de
şcoală şi de muncă: serbări tradiţionale, mese festive, onomastice, activităţi sportive (Efeseni
5:10-11; 1 Ioan 2:16-17; 1 Timotei 4:7)
3. Problemele conflictuale ale credincioşilor trebuie rezolvate, dacă este posibil, fără apelarea la
instanţele judecătoreşti, deoarece statutul şi capacitatea lor este superioară – ei vor judeca lumea
(1 Corinteni 6:1-7).
4. Creştinul acceptă suferinţa şi chiar martirajul pentru credinţă (Matei 10:18-20; 1 Tesaloniceni
2:14; 2 Timotei 3:12; 1 Petru 4:16; Apocalipsa 17:5-6; 18:24), după modelul Mântuitorului
(Matei 16:21; 1 Petru 3:18), cu dreptul la apărare şi evitarea represaliilor (Matei 10:17, 23; Fapte
16:35-39; 25:10-11) şi nădejdea în Dumnezeu (1 Petru 4:19; Matei 10:28-31; Apocalipsa 2:10)
5. Poziţia creştinului este categorică împotriva războiului şi pentru pace, dar exemplele din N T
nu exclud o totală separare de implicarea în aparatul de securitate socială a statului (Apocalipsa
13:10; Matei 8:5; Luca 3:14; Fapte 10:1). Creştinul îşi va iubi vrăjmaşii şi se va ruga pentru cei
ce îl prigonesc (Matei 5:44), va birui răul prin bine (Romani 12:21), căci armele cu care trebuie
să se lupte nu sunt supuse firii pământeşti (2 Corinteni 10:4)
1
Isidor Mărtincă, Etica doctrinei social creştine, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti,
1999, pag. 40.
6. Încît este posibil este de dorit separarea familiei de lume, în stil recabit, menonit (Fapte 10:2,
24; 16:15,33,34; Iacov 1:27), dar suntem chemaţi la activitate nu la viaţă monahală (Ioan 17:15;
1 Corinteni 5:9-10)
ÎNCHEIERE
1. Creştinul este dator ca să contribuie, în primul rând, la imbunătăţirea stării societăţii, de la
politic la economic, prin rugăciune, pentru „...ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită
cu toată evlavia şi cu toată cinstea” (1 Timotei 2:1-2)
2. Să nu uităm în nici o situaţie căci nu aparţinem lumii (Efeseni 2:11-13, 19-22; Iacov 4:4) şi
lumea este trecătoare (1 Corinteni 7:29-31)
Creştinul în lume
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Omul este religios prin natura sa, astfel nu există popor fără conştiinţă religioasă, nu există
ateism natural. Toate religiile au elemente comune: ideea de divininate, conceptul de închinare -
cultul, dorinţa de mântuire, aspiraţia după dreptate, etc (Romani 2:14-16)
2. Creştinismul diferă fundamental de toate religiile prin revelaţie şi mântuirea realizată de
Dumnezeu prin Domnul Hristos - efortul, căutarea aparţine divinităţii, iar omul este primeşte
prin har oferta legământului divin (Efeseni 2:1-10)
ÎNCHEIERE
1. Grâu va rămâne alături de neghină până la seceriş – „sfârşitul veacului” (Matei 13:38-40)
2. Adevărata religie are un preţ – creştinul trebuie să ştie în cine a crezut să reziste asediului şi să
cucerească alte fortăreţe (Coloseni 2:8; 2 Timotei 1:12)
Creştinul în lume
Lecţia 9
INTRODUCERE
1. Odată cu trecerea legământului lui Dumnezeu la toate popoarele a apărut problema familiilor
mixte, prin convertirea unor indivizi la creştinism. Mântuirea este individuală, dar convieţuirea
cu cei necredincioşi amplifică / complexează relaţia creştinului cu lumea (1 Corinteni 5:9-10;
7:12-13). Timotei a crescut intr-o familie mixtă (Fapte 16:1)
2. Creştinul dintr-o familie cu necredincioşi trebuie să valorifice relaţia lui cu celelalte organisme
ale vieţii spirituale, pentru a face faţă condiţiei temporare mai nefavorabile (Matei 12:46-50; 1
Petru 3:1-6)
I. RELAŢII SFINTE
A. Relaţia cu Domnul
1. Prin naşterea din Duh, creştinul trăieşte după „legea Duhului de viaţă în Hristos” (Romani
8:2), „cine se lipeşte de Domnul se face un singur duh cu El” (1 Corinteni 6:17)
2. În mod practic prin activităţile religioase speciale (individuale şi colective) şi în permanenţă la
nivelul duhului minţii creştinul împărtăşeşte cu Dumnezeul lui toate problemele vieţii şi este
împlinit intelectual şi sentimental (Psalmul 16). Domnul a fost cu Iosif în Egipt şi cu Pavel în
anchetă, iar David şi leviţii exprimă prin psalmi fericirea şi binecuvântarea părtăşiei cu Domnul
B. Relaţia cu cei credincioşi / adunarea creştină
1. Orice creştin are nevoie de încorporarea în Trupul lui Hristos – Biserica, pentru creşterea
spirituală şi comuniunea sfântă (Efeseni 4:11-16; 5:1-8 – „copii preaiubiţi, ai luminii”; lecţia 3 –
Creştinul în practica religioasă)
2. Adunarea este familia mare, care împlineşte nevoile de comuniunme interumană pentru cei
singuri şi pentru cei din familiile mixte (Marcu 3:34-35; Romani 16:1-16)
ÎNCHEIERE
1. Familia are un mandat terestru temporar şi limitat, care nu trebuie să împiedice ucenicia
creştinului (Luca 14:26; 20:34-36) şi comuniunea cu cerul (1 Ioan 1:3-6; Evrei 12:22-24)
2. Creştinul familist are un rol evanghelistic determinat şi de iubirea firească, care în combinaţia
cu iubirea naturii sfinte rezistă problemelor unei familii mixte (2 Timotei 1:5; 1 Petru 3:1-4)
Creştinul în lume
Lecţia 10
INTRODUCERE
1. Creştinul ca şi credincioşii V T se simte străin în lume şi doreşte să ajungă în patria sa (Evrei
11.13-16). Plecarea din lume poate fi într-un mod mai puţin plăcut, prin moarte, sau prin
împlinirea fericitei nădejdi, a tuturor generaţiilor, prin răpirea de la revenirea Domnului (2
Corinteni 5:1-5)
2. Statutul creştinului şi natura sa duhovnicească în raportul dintre veacul acesta şi veacul viitor
îl angajează la acţiuni specifice ca pe Domnul Hristos, total diferite de ceilalţi oameni, care sunt
de jos, din lume (Ioan 8:21-23; Evrei 11:38)
II. ATITUDINI ÎN AŞTEPTAREA PLECĂRII DIN LUME (Ioan 16:28; Luca 23:42-
43)
1. Acceptarea responsabila ca Domnul să îşi încheiei aici conturile cu noi – pedepse disciplinare
şi încercări dureroase (1 Corinteni 11:31-32; Evrei 12:7-11)
2. Evitarea / ferirea de provocările lumii prin pofte şi plăceri – rugăciunea să scăpăm de oamenii
care au partea lor „aici” (Psalmul 17:14-15; 1 Petru 2:11)
3. Păstrarea încrederii în lucrurile de sus prin meditaţii şi acţiuni de acumulare a comorilor în cer
(Filipeni 3:3; Coloseni 3:1-4; Matei 6:19-21)
4. Conştienţa că ultima generaţie nu va gusta moartea, dar va trăi culmea stricăciunii umane şi va
trebui să reziste ultimei provocări demonice şi fiarelor cărora balaurul le va da toată puterea
(Matei 24:21, 29-31)
ÎNCHEIERE
1. Creştinul este păzit în lume de puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea finală, cerească (Ioan
17:11, 12, 15; 1 Petru 1:5-9). Cerul se va bucura de trecerea definitivă a oamenilor şi pământului
sub controlul absolul şi definitiv al lui Dumnezeu (Apocalipsa 11:15)
2. Conştienţa că fiecare se alege numai cu o viaţă: viaţa din lumea aceasta sau viaţa veşnică ne
va păstra în formă pentru a dorii plecarea din lumea aceasta (Ioan 12:24-26; 18:36)
Adevăratele fericiri
Lecția 1
FERICIREA MÂNTUIRII
INTRODUCERE
1. Omul a fost creat în fericire, dar prin păcat a fost alungat în nefericire (suferinţă şi moarte).
Insă înainte de pronunţarea şi executarea sentinţei i-a fost făcută o promisiune de salvare, pe care
s-a clădit dorinţa umană de fericire (Geneza 3:15; Psalmul 85:4-12)
2. Fericirea mântuirii se primeşte şi se păstrează prin credinţă (Ioan 20:29-31; Romani 5:1-2)
ÎNCHEIERE
1. Fericirile aşteptate de oameni referitoare la o fericire întreagă sunt iluzorii, orice încercări şi
investiţii ar face (Isaia 55:1-3; 1 Tesaloniceni 4:13-14)
2. Mântuirea vine din cer printr-un salvator şi o lucrare completă de recuperare (Isaia 55:8-13; 1
Timotei 1:11)
Adevărate fericiri
Lecţia 2
INTRODUCERE
1. Cuvântul Scripturilor este autoritatea supremă în Univers, prin care ne vorbeşte Dumnezeul
Creator, Stăpânul absolut şi etern; fericirea este natura şi scopul cuvintelor Lui (1 Timotei 6:15;
Iacov 1:16-25).
2. Fericirea este o ofertă pentru toţi oamenii care „ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”
(Luca 11:27-28). Biblia este plină de promisiuni de fericire, de la Geneza la Apocalipsa
(Deuteronomul 5:26-29, 33; Apocalipsa 1:3; 22:7)
ÎNCHEIERE
1. Încercările umane sau provocările demonice de atingere a fericirii sau sporirea ei sunt un
faliment total ca în cazul lui Adam şi Eva (Geneza 2-3). Blestemul este o urmare a neascultării
(Deuteronom 28:15-68)
2. Scopul legilor divine este fericirea oamenilor (Deuteronom 4:39-40; 6:24; Psalmul 106:3;
112:1; Isaia 48:18). Binecuvântarea este răsplata ascultării (Deuteronom 28:1-14)
Adevărate fericiri
Lecţia 3
INTRODUCERE
1. Părtăşiile sfinte conţin toate întâlnirile în care este chemat şi prezent Domnul – Sfântul
sfinţilor (Psalmi 34:8; 37:4)
2. Părtăşiile fără Domnul sunt o stare anormală şi ilegală (Proverbe 19:10; Maleahi 3:14-17)
ÎNCHEIERE
1. Fiecare alege pentru sine la ce părtăşii va lua parte, iar fericirile vor fi o urmare naturală a
acelor activităţi (Psalmul 1:1-6), fapt valabil la nivel de individ şi de comunitate mondială
(Apocalipsa 18:1-10)
2. Fericirea părtăşilor sfinte de pe pământ va continua cu părtăşiile sfinte din Împărăţia lui
Dumnezeu (Luca 14:14-15 )
Adevăratele fericiri
Lecția 4
FERICIREA FAMILIEI
INTRODUCERE
1. Într-o familie sfântă toţi membrii ei sunt fericiţi şi se bucură de ceilalţi (Proverbe 17:6; 31:10,
23, 28-31)
2. Chiar dacă cei sfinţi trec prin încercări şi greutăţi şi cei răi pot pentru o vreme să se bucure de
fericire, Scripturile arată şi viaţa dovedeşte fericirea adevărată a sfinţilor (Iov 5:24-27; 7:7 8:6-7;
21:7-13; Psalmul 25:12-13)
ÎNCHEIERE
1. Fericirea famililiilor sfinte se extinde peste generaţii, ca în cazul lui Avraam (Proverbe 20:7;
Geneza 12:2-3)
2. Educaţia în familie asigură fericirea familiei (Deuteronomul 6:3; 12: 28 Ieremia 32:38-41)
Adevărate fericiri
Lecţia 5
INTRODUCERE
1. Domnul Isus Hristos a afirmat categoric şi definitiv activităţile dătătoare de fericire, în
societatea în care sa implicat să-i restabilească valorile (Deuteronom 32:4; Matei 5:2-8)
2. Fericile activităţilor lumeşti sunt o ofertă alternativă prin care omul încearcă să fie satisfăcut:
Cu ce pret şi ce rezultate? (Isaia 55: 2; Daniel 4:4, 27, 34-37)
ÎNCHEIERE
1. . Fiecare alege în funcţie de ce-i doreşte inima şi astfel se înscrie în destinul hotărât de
Dumnezeu (Psalmul 73)
2. Importanţa lucrărilor sfinte îşi va atine apogeul în momentul venirii Domnului (Luca 12:35-48;
Efeseni 1:17-21)
Adevărate fericiri
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. Să cercetăm valoarea de adevăr a cuvintelor Domnului Isus care a zis: „Ferice de cei milostivi,
căci ei vor avea parte de milă!” divină şi umană (Matei 5:7)
2. Omul poate acţiona după legea iubirii de sine sau a lepădării de sine, adică a iubirii aproapelui
(Tit 3:1-8)
ÎNCHEIERE
1. „Să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: «Este mai ferice să dai
decât să primeşti»” (Fapte 20:35; Galateni 2:10)
2. Fiecare alege ce atitudine va lua faţă de aproapele lui, iar Dumnezeu va măsura cu măsura
noastră, cu supliment (Proverbe 14:21, 31; 17:5; Luca 6:36-38)
Adevărate fericiri
Lecţia 7
O VIAŢĂ FERICITĂ
INTRODUCERE
1. „Nenorocirea urmăreşte pe cei ce păcătuiesc, dar cei neprihăniţi vor fi răsplătiţi cu fericire”
(Proverbe 13:21)
2. Fericirea în viaţă este adesea o realitate ce nu se vede la prima vedere, dar se simte puternic în
inima fierărui om – fiecare ştie sau nu dacă este fericit (Psalmul 64:10; Proverbe 14:12-14)
ÎNCHEIERE
1. Declaraţia lui Solomon despre filozofia fericirii, evidenţiază unica opţiune a fericirii: „Totuş,
măcarcă păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea
este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El” (Eclesiastul 8:12).
2. Oamenii credincioşi lui Dumnezeu au sfârşit în fericire, dar aşteptau adevărata fericire – lecţia
9 (Avraam - Geneza 15:15; 25:8; Ghedeon - Judecători 8:32; David - 1 Cronici 29:28; Proverbe
11:31)
Adevărate fericiri
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Suferinţa este o stare generală şi omniprezentă în umanitate / pe pământ, chiar dacă oamenii
depun eforturi uriaşe pentru a scăpa de ea; viaţa conţine, în mod inevitabil şi adesea neaşteptat,
multă suferinţă (Judecători 11:31, 34-35; Eclesiastul 7:14)
2. Biblia arată că suferinţa sfinţilor este o fericire; „Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui
Hristos, ferice de voi!” (1 Petru 4:14)
ÎNCHEIERE
1. Duhul lui Dumnezeu asigură permanent asistenţă în suferinţă şi dă puterea suportării ei cu
bucurie (1 Petru 4:14); suferinţa pentru Domnul este un har (Filipeni 1:29), ceva „plăcut lui
Dumnezeu” (1 Petru 2:20)
2. „Iată, (de ce) noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat...” (Iacov 5:11). „Chiar dacă aveţi de
suferit pentru neprihănire, ferice de voi! «N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi!»” (1 Petru
3:14)
Adevărate fericiri
Lecţia 9
INTRODUCERE
1. Fericirea eternă a fost visul tuturor fiinţelor create de Dumnezeu şi cu atât mai mult al celor
ce au ajuns să cunoască viaţa cu Dumnezeu (Psalmul 16:1-11; 72:1-17)
2. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3), este cea dintâi
şi cea mai neînţeleasă fericire spusă şi asigurată de Domnul Isus Hristos
ÎNCHEIERE
1. „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în
cetate!” (Apocalipsa 22:14)
2. Fericirea eternă este un har al dragostei divine pentru oamenii aleşi şi credincioşi - „Ferice de
poporul, al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Şi-l alege El de moştenire”
( Psalmul 33:12)
Adevărate fericiri
Lecţia 10
EŞTI FERICIT?
INTRODUCERE.
1. „Mulţi zic: «Cine ne va arăta fericirea?» Eu însă zic: «Fă să răsară peste noi lumina Feţei
Tale, Doamne!»” (Psalmul 4:6)
2. Dorinţa de fericire este comună oamenilor, dar modalităţile de obţinere a ei şi conţinutul dorit
sunt diferite, de aceea unii sunt şi vor fi feiriciţi iar alţi nefericiţi pentru aici şi eternitate (Matei
5:6; Romani 2:7-11)
I.OAMENI NEFERICIŢI
1. În lumea fără Dumnezeu oamenii doar se cred, sau îi cred alţi fericiţi dar nu au fericire
adevărată – starea de satisfacţie lipsită de orice gând rău, datorită păcatului, iar finalul vieţii
dovedeşte că sunt nefericiţi (Psalmul 49:11-14, 16-20)
2. Toţi oamenii nefericiţi, între care şi unii din cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu, pot să se
întoarcă la Domnul, în vremea de har (Isaia 30:18, Ieremia 2.12-13; Osea 2:7)
3. Domnul Hristos a avertizat oamenii de riscul neînţelegerii felului Săi de a fi: „Ferice de acela
pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23), pentru a nu rata fericirea la întâlnirea cu
ea (Psalmul 2:12)
ÎNCHEIERE
1. Încrederea în Dumnezeu prin siguranţa ascultării de El asigură fericirea în orice vreme, iar
dovada neîncrederii în El este dată de abaterii de la voia lui, sub diferite influenţe ce propun
fericirea în alte condiţii, pe alte căi (Ieremia 17:5-10): Cazul Adam şi Eva este o dovadă de
pierdere a fericirii prin acceptarea acelui „oare” demonic (Geneza 3)
2. „Doamne al oştirilor, ferice de omul care se încrede în Tine!” (Psalmi 84:12)
Cartea sfântă
Lecţia 1
ISTORIA BIBLIEI
INTRODUCERE
1. Cartea sfântă – Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu – Scripturile au o istorie milenară,
fragmentată, caracterizată de existenţa multor manuscrise / codexuri, în mai multe limbi
specifice perioadelor istorice, dar care conţin unele diferenţe explicate prin cauze literale şi
literare. Cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică şi aramaică (Ezra 4:8-6:18,
7:12-26; Ieremia 10:11; Daniel 2:4-7:28; Geneza 31:47) iar N T greaca comună (Koine)
2. Chiar dacă istoria Bibliei, a datării şi corelării manuscriselor, a cărţilor acceptate în canonul
biblic (lecţiile 4-5) şi multitudinilor de traduceri moderne este foarte complexă, totuşi istoria ei
poate fi simplificată prin datele interne corelate şi alte izvoare generale ale istoriei, geografiei
şi arheologiei (Biblia este totuşi adevărată, Petru Popovici; Mărturii care cer un verdiict, Josh
McDowell)
II. CARACTERISTICI
1. Textele codexurilor (codicelor) antice au fost scris pe / prin materiale specifice perioadei
(scoarţă de copac, argilă, papirus, pergament; hârtia a fost o invenţie chineză (100 e.n.), dar a
fost folosită în Europa abia în jurul anului 1000). În Textul biblic apar următoarele referinţe
despre materialele de scris: priboi de fier, plumb - zgâriat, săpat (Iov 19:23-24; Ieremia 17:1);
pană de scris (Ieremia 8:8); briceag pentru ascuţit! (Ieremia 36:23); cerneală confecţionată din
cărbune, răşină şi apă (Ieremia 36:18). Transmiterii textului sacru a fost în mod deosebit pentru
evrei o problemă la care au lucrat cu multă atenţie şi responsabilitate
2. Cărţile Bibliei au fost scrise în:
a) perioada exodului: 1400 î. Cr. - Geneza, Exodul, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iov;
1350 î.Cr. - Iosua
b) perioada de sfârşit judecătorilor şi de început a monarhiei: 1000-900 î.Cr. - Judecători,
Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor
c) perioada regatelor, de la dezbinare până la robia babiloneană: Ioel, Osea, Amos, Iona,
Isaia, Mica, Naum, Ţefania, Obadia, Habacuc, Ieremia, 1 Regi, 2 Regi, 1 Cronici, 2 Cronici,
Ieremia, Plângerile lui Ieremia
d) perioada exilică: 600-550 î.Cr. - Ezechiel, Daniel
e) perioada postexilică: 520-430 î.Cr. - Estera, Hagai, Zaharia, Maleahi
f) perioada Bisericii primare: 50-100 d Cr – tot N T
3. Sinodul evreiesc de la Iamnia (90 d Hr) a confirmat canonul V T ebraic, care era cunoscut în
perioada N T (Luca 24:27, 44), iar canonul N T s-a finalizat în jurul anului 300, rămânând însă
în dezbatere şi discordanţă, anexele apocrife ale V T şi cărţile Părinţilor Apostolici, la care s-a
adăugat în întreagă tradiţie a Părinţilor Bisericii. Prima împărţire a textului Bibliei, în latină, pe
capitole o face Stephen Langdom (1150-1228). Prima împărţire pe capitole a textului Bibliei
evreieşti o face editura Bomberg în 1518. În 1571 capitolele sunt numerotate pentru prima oară
într-o Biblie evreiască, iar în Biblia în latină în 1555
ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu a inspirat, prin Duhul, Scripturile şi a vegheat la scrierea şi păstrarea lor (Ieremia
1; 36). Biblia este cartea cea mai răspândită de pe glob şi conţine cele mai puternice dovezi de
autenticitate în raport cu orice altă scriere antică
2. Lipsa unor informaţii mai complete, ce pot da naştere la speculaţii şi crezuri diferite, nu se
constituie într-o piedică pentru omul bine întenţionat şi căutător sincer al adevărului, dar sunt o
problemă coordonată de Dumnezeu pentru ca mântuirea să rămână o lucrare „ascunsă” -
cercetarea şi descoperirea adevărurilor autentice ale Bibliei, este scopul studiului ce urmează (2
Tesaloniceni 2)
Cartea sfântă
Lecţia 2
AUTORII BIBLIEI
INTRODUCERE
1. Biblia a fost scrisă prin aproximativ 40 de autori umani, de-a lungul unei perioade de 1500 de
ani (2 Timotei 3:16)
2. Autorii Cărţii sfinte au fost oamenii care au slujit lui Dumnezeu. Ei au fost autorizaţi să scrie,
cuvintele lor fiind Cuvântul lui Dumnezeu (Exodul 17:14; 34:27; Ieremia 30:2; 36:2; Apocalipsa
1:11, 19). Ei au fost conştienţi de mandatul primit (Coloseni 1:25) şi de vinovăţia unei imixtiuni
umane în cuvântul „dictat” de Dumnezeu (Apocalipsa 22:18-19)
CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Autorii Bibliei au fost în general, profeţi sau apostoli, ceea ce înseamnă că au primit
adevărurile scrise direct din partea lui Dumnezeu. Ceilalţi autori ai cărţilor canonice (preoţi,
leviţi, conducători ai poporului evreu, sau asociaţi ai apostolilor) au realizat scrierile lor în
conformitate cu descoperirile revelate, inspirate, fapt pentru care alţi autori – alte cărţi, nu au fost
acceptate în canonul Bibliei (2 Petru 1:13-18; 1 Ioan 1:1-4)
2. Autenticitatea unei scrieri este inseparabilă de calitatea vieţii autorului, de aceea Biblia este
intr-un acord complementar – Duhul Sfânt care i-a inspirat pe autorii ei umani a realizat totul
după un plan divin de mântuire. Cei care au scris au fost oamenii lui Dumnezeu, pentru ca cei ce
vor citi şi împlini să devină oamenii lui Dumnezeu – lecţia 3 (Psalmul 90; Filipeni 4:10-11; 2
Timotei 3:1o, 16-17; Luca 1:1-4; 2 Petru 1:19-21)
Cartea Sfântă
Lecţia 3
SCOPUL BIBLIEI
INTRODUCERE
1. Biblia conţine informaţii din diferite domenii ale ştinţei, dar ea este o carte care vorbeşte în
primul rând oamenilor, din partea lui Dumnezeu despre mântuire (Evrei 1:1-2; 4:12-13)
2. Cărţile Bibliei dezvăluie scopurile temporare divine în etapele istorice şi scopurile finale ale
planului etern al lui Dumnezeu (1 Petru 1:3-13)
CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Scopul Bibliei este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrării Sale de mântuire prin Domnul
Hristos - „eroul care transformă tragedia în triumf” - credinţa (Ioan 20:30-31)
2. Scopul mesajului divin şi experienţele sfinţilor din poporul lui Dumnezeu este împărtăşirea
cacarterului divin şi dobândirea chipului şi asemănării divine – dragostea (1 Ioan 1:5-7; 2.3-5;
4:7-8)
3. Prin prisma desfăşurării planului divin, în viaţa viitoare, Biblia are şi scopul formării şi
păstrării nădejdii credincioşilor care cred şi iubesc (Romani 15:4; 2 Timotei 4:1-8; Evrei 6:11-
20)
Cartea sfântă
Lecţia 4
INTRODUCERE
1. Cărţile Bibliei scrise înainte de venirea Domnului Hristos - canonul Bibliei ebraice2. Vechiul
Testament (ebraic) este alcătuit din 24 de cărţi, cel creştin din 39, iar cel ortodox şi catolic
cuprinde şi cărţile apocrife
2. Cărţile V T sunt împărţite în trei secţiuni (Luca 24:44)
III. CONŢINUT
1. Perioada creaţiei (începuturile – Geneza 1:11):
.
. Cuvântul canon a fost folosit de greci pentru a desemna o regula investită cu autoritate; kanon
înseamnă drum drept, sau conducător. Cuvântul canon a fost folosit pentru prima dată de catre Origen,
apoi Atanasie a numit intreaga colectie de carti aprobate de Biserica drept „canon” si acesta este sensul cu
care cuvantul si-a gasit intrare in limbajul bisericesc (Westcott, History of the Canon, pp. 518, 519)
3
. Nume acronim format din iniţialele denumirilor celor trei mari părţi ale sale: Tora "( תורהÎnvățăturile")
Neviim "( נביאיםProfeţii") şi Ketuvim "( כתוביםScrierile") - prin urmare – TaNaCh (litera ebraică כse
pronunţă la sfârşitul cuvintelor ca un H, şi la începutul cuvintelor ca un K).
a) cuprinde originea universului, a diferitelor forme de viaţă, a stării spirituale a omului,
de la păcat la făgăduinţa răscumpărării. Există naraţiuni paralele cu Geneza 1-11 în Mesopotamia
(poemul lui Ghilgameş, epopeea lui Atra-Hasis, cu diferenţa de bază a creaţiei efectuată de nişte
zei plictisiţi, faţă de un Dumnezeu iubitor). Această parte a Bibliei e adevărul autoritar asupra
cărora se abat cele mai mari critici, dar există mai mult de 100 referinţe de confirmare în întreaga
Biblie, între care toţi apostolii şi Domnul Isus
b) noţiuni speciale: omul creat (Geneza 2); păcatul cu efectele şi ispăşirea necesară (3);
formele religioase, sociale şi economice ale istoriei antediluviene (Geneza 4,5); judecata celor
răi şi salvarea celor neprihăniţi prin mila divină (Geneza 6,7); un nou început (Geneza 8,9); o
nouă diversiune controlată de Dumnezeu (Geneza 11).
c) primele arhetipuri: Adam – cap al unei rase (Romani 5:12; 1 Corinteni 15:22); Abel –
jertfa plăcută (Geneza 4:4; Evrei 11:4).
2. Perioada patriarhilor (Geneza 15-50; Iov).
a) cuprinde istoria patriarhilor de la apariţia în Canaan (Avraam) până la staţionarea în
Gosen – formarea triburilor fiilor lui Iacov şi făgăduinţa eliberării (Geneza 48-50) şi referinţe
desprea alţi sfinţi (Geneza 12:1-4;15:1-18; Iov 1:1)
b) simboluri mesianice – jertfirea lui Isaac (Geneza 22); vânzarea lui Iosif şi salvarea prin
el (Geneza 37-50).
c) legământul a fost elementul fundamental în teologia israelită. În virtutea lui Avraam a
fost ales de Yahweh (Geneza 15:17-17), iar El – Şadai i-a schimbat numele reiterând făgăduinţa
(Geneza 17: 1-8). Acelaşi model apare în cazul lui Iacov (Geneza 28: 13-15; 35: 10-12). Este
evidenţiat planul suveran a lui Dumnezeu pentru omenire, credincioşia Lui în ciuda greşelilor
umane de la Adam la Iacov
d) Iov – arată cunoaşterea lui Dumnezeu în adversitate: prolog – scopul cosmic al
suferinţei (Iov 1-2); dialogul prietenilor – scopul puritiv al suferinţei (Iov 3-31); monologul lui
Elihu – scopul corectiv a suferinţei (Iov 32-37); monologul lui Dumnezeu – scopul instructiv al
suferinţei (Iov 38-41); epilog – sfârşitul fericit al suferinţei (Iov 42).
3. Perioada exodului (eliberarea şi drumul pustiei – de la Exodul la Deuteronom).
a) Moise – eliberatorul şi organizatorul ales de Dumnezeu pentru poporul Său (Exod
3:10; Deuteronom 34:10-12), a fost făcut „dumnezeu” (Exodul 7:1) pentru faraon, care era o
reprezentare materială a zeului Soare (Rha), prin minunile – pedepse (Exodul 7:8-13; 8:18-19)
b) Exodul prezintă puterea lui Dumnezeu – eliberarea evreilor de la persecuţie, sub
hycsosi (Exodul 1:8-14), prin drumurile şi popasurile pustiei (Exodul 1-18; Numeri 2:1-34; 9:15-
23; Deuteronom 1:2) până la popasul deuteronomic de la răsăritul Iordanului (Deuteronom 4:1-
40); principiile Lui, legământul teocratic şi Legea (Exodul 19:24); prezenţa Sa călăuzitoare
manifestată prin nor, foc – Cortul (Exodul 25:40). Cartea înregistrează evenimentele de la
naşterea lui Moise la dedicarea Cortului în prima lună a anului al doilea de la exod – o per. de 85
ani. Mesajul cărţii are un scop istoric, teologic (revelaţia divină – 6:2-3,7) şi didactic (ascultarea
era o condiţie a împlinirii făgăduinţelor divine - binecuvântarea)
c) Legea cuprinde: codul moral – caracterul şi voia lui Dumnezeu (Exodul 20:1-17; 34:6-
7; Cele 10 porunci rostite de Dumnezeu din cer, acestea statornicesc locul şi rolul lui Dumnezeu
şi a poporului Său şi relaţiile dintre ei; ele au fost condensate de Domnul Hristos în două, Marcu
12:29-31); codul ceremonial şi spiritual – prefigurări ale lui Isus Hristos (7 sărbători – Levitic
23; Paştele – 14 Nisan (urmată de sărbătoarea Azimilor – o amintire a grabei plecării din Egipt -
Exodul 12:11; alăturat momentului urgie a zecea, evreii trebuiau să închine Domnului pe întâii
născuţi, Exodul 12:23; 13:2), Cinzecimea – 6 Sivan, Anul Nou – 1 Tişri, Ziua Ispăşirii - 10 Tişri,
Corturile – 15 – 21 Tişri, Anul Sabatic şi Anul de veselie (Levitic 25:1-55) şi 5 jertfe, sacrificiul
asociat cu rugăciunea în penitenţă era unica posibilitate de a avea acces la Dumnezeu (arderea de
tot, jertfa de mâncare, jertfa de pace – mulţumire, jerfa pentru păcat şi jertfa pentru vină – unele
se ofereau în mod spontan lui Dumnezeu, ca laudă şi mulţumire pentru binecuvântări iar altele
erau cerute de El din pricina păcatului comis – sângele pe altar făcea ispăşire) – Levitic 1-5);
codul social – dietă, igienă, cadastru, funciar, serviciul militar, familie (Deuteronom 14-25). În
sistemul noului legământ aceste slujbe capătă o altă formă, a credinţei, a spiritului, ceea ce ar fi
trebuit, cel puţin într-o anumită măsură, să realizeze şi cei din vechiul legământ (1 Samuel 15:22;
Psalmul 51:16-17; 1 Petru 1:10-12). Toate acestea aveau ca bază materială Cortul – locul în care
Dumnezeu îşi chema poporul la închinare (părtăşia sfinţeniei) şi componentele lui (Exodul 25-
40; Evrei 9:1-5). Marele Preot, preoţii şi Leviţii – oameni de slujbă pentru un popor chemat să
devină un popor de preoţi a lui Dumnezeu (Numeri 17-18; Exod 19:6
d) Leviticul a fost un manual de reguli şi îndatoriri pentru preoţi, leviţi şi chiar pentru
toată naţiunea, învăţându-i cum să trăiască o viaţă sfântă. Conţinutul ei este parte din revelaţia e
pe Sinai, în intervalul de 11 luni de şedere la Sinai (Exodul 19:1; Numeri 10:11). Mesajul central
al cărţii este : „Voi să fiţi sfinţi… căci Eu, Domnul sunt sfânt.”(Levitic 11:44-45). Este un
manual de sfinţenie (se făcea distincţie intre ce este sfânt şi obişnuit şi între ce este curat sau
necurat – Levitic 10:10-11) atât a vieţii de la Cort cât şi a vieţii private, cotidiene, familiale,
astfel încât ei să se poată bucura de prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu şi ei să devină un
popor de preoţi (Levitic 26:1-13; Exod 19: 6)
4. Perioada cuceririi Canaanului (Iosua). Ţara a fost invadată după trecerea Iordanului, dinspre
răsărit (cucerit sub Moise), străpunsă prin mijloc (Iosua 1-5), supusă prin campania militară din
sud şi apoi din nord (Iosua 6-12), distribuită prin sorţi (Iosua 13-24), sub conducerea lui Iosua –
urmaşul lui Moise (Iosua 11:15, 23).
5. Perioada judecătorilor (Judecători, Rut, 1 Samuel 1-8):
a) a fost marcată de ciclurile: păcat - opresiune – eliberare - linişte (apostazii şi treziri
spirituale şi naţionale – Judecători 2:10; 3:10).
b) judecătorii erau lideri militari, administrativi şi politici ce respectau şi chiar restaurau
sistemul teocratic preoţesc – Levitic de la Cortul Întâlnirii din Silo (doar Eli a fost şi judecător şi
Mare Preot (Judecători 3-16; 1 Samuel 1-8).
c) scrierile oferă şi alte evenimente din interiorul seminţiilor – specifice anarhiei
(Judecători 17-21; Rut)
6. Perioada Regatului Unit (1 Samuel 9-31; 2 Samuel; 1 Regi 1-11; 1 Cronici; 2 Cronici 1-9;
Psalmi; Proverbe; Eclesiastul; Cântarea Cântărilor).
a) înălţarea şi căderea lui Saul (1 Samuel 13:13-14; 15:10-35).
b) triumful lui David ca împărat teocratic (2 Samuel 1-10); Necazurile lui ca om
nechibzuit (2 Samuel 11-20); Evaluarea lui David sub disciplina teocratică (2 Samuel 21-24).
c) ipostazele lui David: păstor (1 Samuel 16:1-13), soldat (17), prigonit (18-31), suveran
(2 Samuel 2-5), păcătos (11), om de stat cu totale pasiuni spirituale pentru Templu (1Cronici 18-
29).
d) Solomon: încoronarea (1 Regi 1-2), înţelepciunea (3), domnia păcii (4), zidirea şi
inaugurarea Templului (5-8), bogăţia şi familia (9-11).
e) Psalmii (cântec acompaniat muzical). Exprimă cine e JHWH şi ce face El. Subiecte:
devoţiune, penitenţă, răzbunare, laudă (Hallel), mesianici.
f) Proverbele (zicală concisă care cuprinde înţelepciune; un mod de a învăţa adevărul;
maxime; comentarii despre viaţa în domeniul social, spiritual şi moral; ghid pentru trăirea unei
vieţi cu succes (Proverbe 1:1-9; 2:10-22; 3:13-26).
g) Eclesiastul — o cercetare a vieţii şi deşertăciunii ei când nu depinde de Dumnezeu ci
de om — pesimism, eşec (Eclesiastul 2:4-17). 10 deşertăciunii (Eclesiastul 2:15-16, 19-21, 26;
4:4, 8,16; 5:10; 6:9; 7:4; 8:14).
h) Cântarea Cântărilor — cea mai disputată carte din punct de vedere al interpretării (1
Regi 4:32).
7. Perioada haotică (1 Regi 12-24; 2 Regi; 2 Cronici 10-36; Obadia, Ioel, Iona, Naum, Amos,
Osea, Mica, Isaia, Ţefania, Habacuc, Ieremia, Plângerile lui Ieremia). Au fost şi alte cărţi
necanonice despre împăraţii lui Israel şi Iuda, precum şi scrieri ale altor prooroci pe parcursul
celor 39 de împăraţi:
a) în 1 şi 2 Regi — acţiunile se petrec în jurul tronului; în 1 şi 2 Cronici apar sub
perspectivă preoţească, Templul este mai central ca tronul.
b) apostazia de după dezbinare (1 Regi 12:25-33; 16:29-34), a sfârşit în robie asiriană –
722 î.e.n. (2 Regi 17).
c) reformele din Regatul de Sud sub Asa, Iosafat, Ezechia, Isaia, au fragmentat perioada
de pasiune idolatră, care a dus în final la pierderea independenţei naţionale şi nimicirea vieţii
spiritual – religioase de la Templu din Ierusalim, cu deportări în 606 (Daniel 1), 597 (2 Regi 24),
586 (2 Regi 25).
d) profeţii şi temele cărţilor lor: Obadia – nimicirea Edomului; Ioel – judecata şi
mântuirea Domnului în ziua Lui; Iona – măreţia îndurărilor Domnului şi îngustimea
intenţionată a omului; Naum – nimicirea Ninivei; Amos – judecata iminentă a lui Israel pentru
corupţia morală şi nedreptatea socială; Osea – dragostea neschimbătoare a lui Dumnezeu de a
aduce judecata şi restaurare; Mica – prima şi a doua venire a lui Mesia Isaia: – partea întâi -
cap. 1-39; o imagine a Vechiului Testament – istorie şi păcat în Israel (1-12) şi alte popoare (13-
39); partea a doua - cap. 40-66; o imagine a Noului Testament – începe cu Ioan Botezătorul şi
sfârşeşte cu imaginea noului pământ şi cuprinde: JHWH şi idolii neamurilor (40-48), despre
Mesia (49-57), reabilitarea poporului (58-66); Ţefania – marea mânia a Domnului şi
răscumpărarea din ziua Lui; Habacuc – evidenţa sfinţeniei divine judecând pe Iuda prin
Babilonul cel stricat; Ieremia – o carte pe subiecte, nu cronologică, care prezintă răzvrătirea
finală a lui Iuda (călcarea legământului a adus o pedeapsă potrivit cu anii sabatici nerespectaţi –
Ieremia 25:8-14)şi îndepărtarea din ţara legământului, prezentând evenimente istorice de la Iosia
la Zedechia, întrerupte de profeţii. De la Ieremia 39:8 – a
început vremea neamurilor; Plângerile lui Ieremia – a fost scrisă după intrarea în robie, în stil
acrostih.
8. Perioada captivităţii (Ezechiel, Daniel):
a) Ezechiel – părintele iudaismului a profeţit pentru iudei iar Daniel (la palat) pentru
neamuri Ezechiel 2:1-10; Daniel 7:1-21); Ezechiel – profetul viziunilor cereşti (Ezechiel 1-10;
40-48), a profeţit în mijlocul robilor evrei despre israeliţi (Ezechiel 1-24) şi neamuri (Ezechiel
25-37), iar apoi de restaurarea Israelului (Ezechiel 38-48).
b) Daniel a slujit aproximativ 70 de ani sub şase regi babilonieni şi doi persani, văzând
nimicirea Asiriei, Israelului, Iudeii, Babilonului, Egiptului, având imaginea instaurării împărăţiei
veşnice (Daniel 2:44).
9. Perioada post exilică (a întoarcerii: Ezra, Neemia, Estera, Hagai, Zaharia, Maleahi):
a) întoarcerea evreilor din exil s-a făcut sub Zorobabel – 536 (42360 de evrei şi 7337 de
sclavi) (Ezra 1-2), Ezra – 456 (Ezra 8), Neemia – 445 (Neemia 2).
b) Ezra – reconstrucţia Templului – amânată pentru aprox. 15 ani (1-6), reforma – trezirea
spirituală (7-10), constituirea sinagogii (7:10).
c) Neemia – rezidirea cetăţii Ierusalimului (Neemia 1-7), reînnoirea legământului
(Neemia 8-10), alte reforme (Neemia 11-13).
d) Estera – grija continuă a Domnului pentru Israel chiar în robie şi diaspora, dovedită în:
marea primejdie a exterminării evreilor (Estera 1-5); marea eliberare şi înălţare a iudeilor (Estera
6-10)
e) Hagai – problema priorităţii construirii Templului – binecuvântarea.
f) Zaharia – nevoia de finalizare a Templului şi pregătirea pentru venirea lui Mesia.
g) Maleahi – bunătatea lui Dumnezeu faţă de Israel şi nemulţumirea lor arogantă,
indiferenţa faţă de: dragostea divină (Maleahi 1), Lege (Maleahi 2), mesagerii Domnului
(Maleahi 3), judecată (Maleahi 4)
CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Cărţile V T fac referiri la Pentateuch, numindu-l: „carte a legii” (Iosua 1:8); „cartea legii lui
Moise” (Iosua 23:6; 2 Regi 14:6), „legea lui Moise” (1 Regi 2:3). Cărţile N T fac referiri la întreg
V T, numindu-le: „Scripturile” (Matei 22:29), „Legea lui Moise, Proroci, Psalmi” (Luca 22:44),
„Sfintele Scripturi” (Romani 1:2), „Scriptura” (2 Timotei 3:15-16), „Scriptură” (2 Petru 1:20).
De peste 70 de ori apare în N T expresia „este scris”. N T conţine sute de citate preluate din V T
– Biblia din care au învăţat şi predicat Domnul Hristos şi apostolii
2. Legea lui Moise, Prorocii şi Psalmi prezintă pentru cel ce le citeşte şi le studiază o înţelegere
întreagă a lui Dumnezeu şi a planului Său de mântuire şi se constituie în cheia înţelegerii
necesităţii şi rolului venii lui Mesia şi a tuturor evenimentelor aferente mântuirii. Există o
coincidenţă în temele primelor 3 capitole ale Genesei şi ultimele 3 cap. ale Apocalipsei (un Eden
pierdut şi recâştigat)
Cartea Sfântă
Lecţia 5
INTRODUCERE
1. Evangheliiile şi scrisorile – epistolele împreună cu Apocalipsa constituie „completarea”
necesară Scripturilor (Evrei 1:1-4; Romani 15:4)
2. Canonul N T s-a format în timp, din scrierile apostolilor şi a colaboratorilor lor, dintre multe
scrieri ale vremii
II. CARACTERISTICI
A. Necesitatea canonului N T
1. Cu toate că în secolul al II-lea majoritatea cărţilor Noului Testament erau recunoscute ca
inspirate şi erau folosite în serviciile publice de închinare, impulsul de a forma o listă-canon
oficială se pare că a fost dat de Marcion. El a publicat o astfel de listă pe la 140 d.H., în care,
deoarece el opunea în mod categoric Dumnezeul iubirii şi al iertării, Tatăl lui Isus Hristos,
Dumnezeului Dreptăţii din Vechiul Testament, respinge cărţile scrise de apostolii iudeo-creştini
care se refereau prea des la Vechiul Testament. Pentru el singurul apostol al Dumnezeului harului
a fost Pavel din a cărui scrieri le include în canonul său: Galateni, 1 şi 2 Corinteni, Romani, 1 şi
2 Tesaloniceni, Efeseni (pe care el a numit-o Laodiceni), Coloseni, Filipeni şi Filimon. Singura
evanghelie care, după Marcion, putea fi admisă era Evanghelia după Luca, deoarece Luca a fost
purtătorul de cuvânt al lui Pavel
.
. Cuvântul “canon” provine de la cuvântul grecesc kanon care însemna „trestie”, iar pentru că
aceasta era folosită la măsurat, a ajuns să însemne „standard”. Cuvântul kanon apare de două ori în
Septuaginta: în Cartea Iuditei 13:6, cu sensul de „stâlp” şi în 4 Macabei 7:21, cu înţelesul de „regulă”. În
Noul Testament apare de patru ori: în Galateni 6:16, însemnând „regulă” sau „dreptar” şi în 2 Corinteni
10:13-16 apare de trei ori cu înţelesurile de „măsură”, “”imită” sau „dreptar”.
2. Respingerea unor cărţi a fost motivată de unele interpretări eretice în conţinutul lor:
Evanghelia Egipteană, citată de Clement Alexandrinul; Evanghelia lui Petru, amintită de
Eusebius; A doua Evanghelie a lui Marcu; Evanghelia lui Bartolomeu, operă a gnosticilor
egipteni din secolul al III-lea, Evanghelia lui Filip, (secolul al II-lea) conţine o cosmogonie
influenţată de dualismul gnostic, în care apariţia lumii materiale e privită ca o eroare;
Evanghelia lui Barnaba; Evanghelia lui Andrei; Evanghelia lui Petru, care a circulat mai ales în
provinciile răsăritene, fiind citată de Origenes şi Iustinus şi criticată de episcopul Serapion din
Antiohia (citat de Eusebius) cam în anul 200, ca fiind compusă nu de Petru, ci de un grup de
eretici; Evanghelia lui Maria Magdalena, redactată în jurul anului 160 d.C.; Evanghelia lui
Toma; Apocalipsa lui Moise; Apocalipsa lui Ezdra; Apocalipsa lui Pavel; Revelaţia lui Ioan
Teologul; Apocalipsa lui Petru; Faptele lui Barnaba; Faptele lui Ioan; Faptele lui Pavel; Faptele
lui Petru; Faptele lui Filip; Epistola lui Barnaba; Epistolele lui Clement; Epistola lui Policarp
către filipeni; Apocalipsa lui Pavel (diferită de Apocalipsa coptă a lui Pavel); Apocalipsa lui
Petru (diferită de Apocalipsa gnostică a lui Petru); Apocalipsa lui Toma; Apocalipsa lui Ştefan,
etc.
B. Alte aspecte specifice structurii N T
1. Cărţile Noului Testament în original erau lipsite de orice semn de punctuaţie şi de orice
împărţire a textului, acest fapt poate fi constatat în codicii secolului IV. În codicii din sec. VI
apar accentele, iar prescurtări de cuvinte sunt foarte puţine până în secolul IX. În epoca patristică
este cunoscută o împărţire a textului pentru scopuri liturgice. De la Eusebiu de Cezareea avem o
împărţire a Evangheliei în 1162 secţiuni şi anume, Evanghelia după Matei în 355 secţiuni,
Evanghelia după Marcu în 233 secţiuni, Evanghelia după Luca în 342 secţiuni şi Evanghelia
după Ioan în 232 secţiuni. Din secolul IV avem o împărţire a textului Evangheliei în capitole,
dar care nu corespunde capitolelor noastre de astăzi, iar o împărţire în versete este atribuită lui
Evagrie din Pont din sec. IV. În secolul V Euthaliu împarte textul Faptelor Apostolilor, epistolele
pauline şi cele soborniceşti în „kefalea” (o pericopă catolică la slujba divină). Faptele Apostolilor
au 40 kefalea, epistolele pauline 140, cele soborniceşti 31. Apocalipsa a fost împărţită în 24
logoi şi 72 kefalea de Andrei din Cezarea Capadociei care a trăit în a doua jumătate a secolului
VII. În secolul VII Eutaliu din Alexandria a împărţit textul Noului Testament în secţiuni scurte
(atâtea litere câte pot fi citite dintr-o singură răsuflare), fiecare secţiune începe cu un şir nou şi
aceste secţiuni se numesc stihoi (stihuri).
Împărţirea textului Noului Testament aşa cum o avem astăzi în capitole a fost realizată de către
Ştefan Langton (+1228), cancelar al Universităţii din Paris. Împărţirea actuală în versete datează
din 1548, când editorul Robert Ştefan o introduce într-o ediţie a Vulgatei.
2. Pentru selectarea cărţilor inspirate de regulă au fost acceptate următoarele criterii: să fi fost
scrise de către un apostol, sau o persoană apropiată lor; scrierea respectivă să fie acceptată de
majoritatea comunităţilor creştine; conţinutul acestor texte trebuia să fie în acord cu doctrina
Bisericii, cu cărţile Vechiului Testament şi cu celelalte cărţi deja acceptate ale Noului Testament;
de asemenea inspiraţia unei cărţi era dedusă şi din efectul moral pe care ea îl avea
III. CONŢINUT
1. Evangheliile (începutul şi bazele mântuirii; aprox. 5 î.e.n. – 30 e.n). Ele prezintă persoana lui
Isus Hristos (fără descrieri fizice), învăţătura şi lucrările Sale culminând cu jertfa Sa ispăşitoare:
a) Matei – apostolul a scris pentru evrei prezentându-l pe Hristos – Mesia, împăratul, cu
scopul dovedirii legăturii dintre credinţa iudaică şi Isus. El foloseşte expresia standard „ca să se
împlinească ce vestise Domnul prin proorocul (Matei 1:22; 2:15,17,23; 4:14; 8:17; 12:17-21;
13:25; 21:4; 27:9). Isus e menţionat de opt ori ca „Fiul lui David”; Împăratul cerurilor e
menţionată de 33 de ori iar împărăţia lui Dumnezeu doar de 5 ori. El dă 60 de exemple din
Vechiul Testament (Psalmii, Isaia …).
b) Marcu – scrisă de Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, (Marcu 14:51-52; Fapte 12:25) şi
adresată creştinilor din Roma (romanilor) datorită aspectelor prea puţin iudaice şi preponderent
externe în stil (puţine citate din Vechiul Testament, expresii latine, cuvinte aramaice tălmăcite,
etc.). Autorul prezintă multe întâmplări („keregma”) şi puţine învăţături („didache”). Marcu
prezintă totul raportat la prezent; gr. „eutheos” = imediat, îndată, apare de 42 de ori.
c) Luca prezintă o mântuire pentru toţi (expresia „femeie” apare de 43 de ori, el
menţionează trei minuni cu un singur copil). El a scris pentru greci, pentru neamuri, fiind un
colaborator aproape permanent al apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 16:10; 2 Timotei 4:11).
Cartea are aceeaşi cronologie ca a lui Matei şi Marcu dar cu unele adăugiri unice (naşterea lui
Ioan, evenimente din copilăria lui Isus Hristos, referinţe speciale la Petru, alte şase minuni,
Zacheu, cei doi spre Emaus). Această Evanghelie e cea mai literară, ea dezvoltă bazele teologiei
răscumpărătoare.
d) Ioan – la rândul lui prezintă pe Isus - Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul divin (Matei : leu –
regele davidic; Marcu : bou – robul Domnului; Luca : Om – Fiul Omului; Ioan : vultur – Fiul lui
Dumnezeu ). Ioan nu relatează nici o pildă ci doar şapte minuni, dar el prezintă natura persoanei
lui Isus Hristos în vederea formării şi păstrării unei relaţii personale cu El.
2. Perioada de răspândire (expansiune; 30 – 60 e.n; Fapte, Iacov, Galateni, 1, 2 Tesaloniceni, 1,
2 Corinteni, Romani , Coloseni, Efeseni, Filimon, Filipeni)
a) Faptele Apostolilor cuprinde: venirea Duhului Sfânt, începuturile Bisericii şi
răspândirea Evangheliei prin misiunea paulină (Faptele Apostolilor 1:8). De asemenea este o
apologie în faţa legilor romane, a iudaismului deviat în tradiţie şi a altor religii (Luca 23:4,14,22;
Faptele Apostolilor 6:37-38; 11:17; 14:15-18; 15:23-29; 18:14-15). Cartea conţine: predici ale
lui Petru şi Pavel; minuni prin cei doi, fără rivalitate şi însoţiţi de ceilalţi, fiecare în funcţie de
chemarea lui; slujbele spirituale de lucrare – administrare: apostoli, prezbiteri, diaconi;
dezbaterile doctrinare (Faptele Apostolilor 15); punerea bazelor altor biserici – centre de misiune
– Antiohia (Faptele Apostolilor 13:1-4; 14:26-28; 15:40; 18:22-23)
b) Iacov a fost scrisă pentru creştinii iudei, prezentând credinţa ca o jumătate de
Evanghelie, cealaltă jumătate e realizată de roadele credinţei (faptele umblării prin Duhul –
Iacov 2:18,22).
c) Galateni este scrisă în jurul întrebării: Trebuie respectată legea mozaică? Cartea arată
neputinţa Legii, consecinţele legalismului şi binecuvântările credinţei care lucrează prin dragoste
(Galateni 5:6,16-25)
d) 1 Tesaloniceni cuprinde introducerea specifică (1 Tesaloniceni 1) urmată de
prezentarea relaţiei şi conduitei apostolului în faţa Bisericii (1 Tesaloniceni 2); preocuparea şi
rugăciunea lui pentru Biserică (1 Tesaloniceni 3); îndemn pentru o viaţă sfântă şi părtăşie
frăţească (1 Tesaloniceni 4); despre venirea Domnului (1 Tesaloniceni 5)
e) 2 Tesaloniceni conţine un avertisment menit să anihileze efectele negative ale ideii de
revenire iminentă a Domnului Isus Hristos (2 Tesaloniceni 1:5-10; 2:1-13). În aceste două
epistole sunt prezentate toate doctrinele din Noul Testament
f) 1 Corinteni surprinde problemele bisericilor pioniere: despărţiri, judecăţi, imoralităţi,
utilizări eronate ale darurilor sfinte. Toate aceste sunt dezbătute şi elucidate de apostol astfel:
tratarea neînţelegerilor, judecăţi (1 Corinteni 1 - 6:1-11); viaţa de familie (1 Corinteni 6:12 -
7:40); relaţiile externe şi interne ale Bisericii, între cei idolatri şi duhovniceşti în diferite grade
de maturizare (1 Corinteni 8:1 - 14:40); înviere (1 Corinteni 15); probleme administrative şi de
rămas bun (1 Corinteni 16)
g) 2 Corinteni – nu ştim exact a câtea scrisoare este aceasta, dar e scrisă pentru a se apăra
împotriva criticilor, duşmanilor (2 Corinteni 8:20; 10:2,8,10; 11:5,22)
h) Romani prezintă doctrina mântuirii prin credinţă (Romani 1:16-17). Pavel a scris-o ca
un substitut pentru vizita ce voia să o facă la Roma şi pentru a pregăti Biserica din Roma să fie
un centru misionar ca Ierusalimul, Antiohia, etc. El a urmărit prezentarea adevărului, nu
corectarea unor erezii, ca în 1 şi 2 Corinteni sau Galateni. El a adresat-o neamurilor,
descoperind dreptatea lui Dumnezeu pentru om în justificare, adoptare – înfiere, sfinţire,
glorificare
i) Efeseni – a apărut ca o circulară a unei conferinţe biblice. Tematic ea se referă la taina
Evangheliei ascunsă iudeilor, căci privea şi neamurile. Biserica este a tuturor deopotrivă: Evrei,
neamuri, bărbaţi, femei, stăpâni, robi. Prima parte (Efeseni 1:1 – 4:24) se ocupă de planul veşnic
de mântuire iar a doua parte cuprinde sfaturi despre umblarea creştinului, despre viaţa lui în
Duhul Sfânt (Efeseni 4:25 – 6:24)
j) Filipeni este cea mai personală dintre epistolele pauliene, nu are nici o controversă,
nici mustrări; de aprox. 100 de ori este folosit pron. Pers I; eu, mie, al meu, pe mine. Pavel le
reaminteşte de Evanghelie şi implicaţiile ei, de bucuria permanentizată, toate pe fondul detenţiei,
dar în gândul lui Hristos, care s-a golit divinitatea Sa şi de drepturile Sale dumnezeieşti,
nefolosindu-le în scopuri personale
k) Coloseni – o epistolă geamănă cu cea către Efeseni, aceeaşi temă centrală; Hristos şi
Biserica Sa, dar dacă în Efeseni este prezentată mai mult Biserica, în Coloseni se atrage mai mult
atenţia asupra lui Hristos. Apostolul Pavel se preocupă în această epistolă şi de ereziile din
Colose: gnosticismul – combătut prin „dumnezeirea întrupată (Coloseni 2:9); moralitatea prin
faptele legii – parţială, limitată, căci noi suntem desăvârşiţi în Hristos (Galateni 2:10)
l) Filimon – o scrisoare pentru un credincios din Colose, referitoare la un fost sclav
convertit, în care destinatarul este provocat la iertare în stil nou testamental
3. Perioada consolidării (1 Timotei, 2 Timotei, 1 Petru, 2 Petru, Tit, Evrei, Iuda, 1,2,3 Ioan,
Apocalipsa; dar aşezarea în ordinea strict cronologică e imposibilă, pentru că nu toate conţin
aluzii la perioada scrierii lor:
a) 1 şi 2 Timotei – epistole pastorale; ele cuprind instrucţiuni de ordin teologic dar şi
administrativ pentru noile cadre ale Bisericii. Tematici abordate: doctrina curată - pe fondul
doctrinelor false (1 Timotei 1:5-7; 4:1; 2 Timotei 1:13-14); consacrarea deliberată a slujitorilor
prin prisma clerului apostat (1 Timotei 4:11-15; 2 Timotei 3:4-16; 4:2-5); etica şi morala
creştină – o pasiune care ne fereşte de ofertele înşelătoare ale lumii (1 Timotei 6:6-15; 2 Timotei
3:15)
b) Tit – un rezumat bun pentru o Biserică în prag de instituţionalizare, care doreşte o
doctrină sănătoasă şi oameni sănătoşi
c) 1 şi 2 Petru oferă sfaturi pentru perioada de suferinţă, arătând cum trebuie să trăieşti
într-o lume ostilă, căci conducătorii imperiului roman la început au tratat creştinismul ca o
revoluţie spirituală, dar după anul 60, atitudinea imperială s-a schimbat. Credincioşii răspândiţi
peste tot erau îngrijoraţi deaceea el prezintă modelul hristic, la care a fost părtaş, sub
imperativul trăirii în neprihănire scriind mai mult de 30 porunci (1 Petru 1:15-16; 2:19-20).
Totodată el îi avertizează asupra apostaziei prin erezii pe fond de păcate sau lenevire spirituală,
în cursul trecerii timpului (2 Petru 1:8-10; 3:1-3,11-14)
d) Iuda – o epistolă scurtă dar plină de valoare istorică etică, spirituală şi teologică.
e) 1,2,3 Ioan – cele mai târzii epistole; ele au apărut în perioada ereziilor pronunţate de la
sfârşitul sec.1. 1 Ioan reafirmă siguranţa mântuirii (1 Ioan 1:1-3; 2:24-26; 5:11-12) şi umanitatea
lui Isus Hristos (1 Ioan 4:1-3; 5:20-21). Celelalte 2 epistole oferă sfaturi specifice dar în aceeaşi
tematică a adevărului imutabil şi transcendent
f) Evrei – o epistolă binecuvântată care consfinţeşte evoluţia creştinismului, a noului
legământ (mai bun) având originea obligatoare în sistemul iniţial, premergător al Vechiului
Testament. Astfel sunt împăcaţi şi evreii, prin care Dumnezeu exprimat şi păstrat revelaţia
progresivă dar sunt acceptate şi neamurile, conform făgăduinţelor date de Dumnezeu chiar
evreilor (Evrei 6:17-20; 8:6-13; 9:10-12). Toată cartea Evrei e delimitată în expunerile teologice
de sfaturi practice aferente învăţăturii tratate şi avertismente solemne (Evrei 10:22-31)
g) Apocalipsa – ultima descoperire dumnezeiască, ce încheie canonul biblic (Apocalipsa
1:1-2; 22:18-19). Începe prin mesaje adresate celor şapte biserici – al căror conţinut poate fi luat
atât în sens profetic – escatologic, cât şi doctrinar - practic (Apocalipsa 2-3). Cartea dezvăluie
simbolic evenimentele sfârşitului în imagine cerească şi terestră. Unele simboluri sunt
menţionate şi în Vechiul Testament (pomul vieţii, luceafărul, făpturile vii, fiarele, etc.). Altele
sunt prezentate doar aici în cicluri de şapte; fie simboluri sacre, fie forme de execuţie şi
pedeapsă a lui Dumnezeu (7 peceţi, 7 trâmbiţe, 7 urgii). Este recomandat accentul pus pe
înţelepciunea trăirii prin Duhul Sfinţeniei şi al slujirii nu pe speculaţii interpretative, din care o
mare parte s-au dovedit sau se vor dovedi a fi false (Apocalipsa 2:2-5; 14:12; 16:15). Finalul
cărţii este a realizărilor desăvârşite a lui Dumnezeu, în restaurarea cerurilor şi pământului,
anularea şi anihilarea răului, prezentând dorinţa împlinită a lui Dumnezeu realizată conform
tainei voii Sale (Apocalipsa 22:3-5)
ÎNCHEIERE
1. Noul Testament este o descoperire completă a planului de mântuire pentru prima şi a doua
venire a Domnului Hristos, în concordaţă cu cerinţele Legii şi scrierile profetice. El a împlinit tot
ceea ce cereau scrierile sfinte ţi s-a constituit într-un exemplu, ce a putut fi urmat, drept dovadă
scierile istorice şi epistolare ale N T (Ioan 1:14-18)
2. Noul Testament (legământ, Novum Testamentum, He kaine Diatheke) conţine promisiunile
divine pentru viitor, ce completează şi explică profeţiile escatologice ale V T (Efeseni 1:1-23; 1
Petru 1:1-25)
Cartea sfântă
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. Într-o vreme a relativismului general, a îndepărtăţii oamenilor de Dumnezeu, se impune din
nou afirmarea autenticităţii Bibliei – baza credinţei, speranţa ce dă sens întregii noastre vieţi (2
Timotei 3:16-17)
2. Sfânta Scriptură - Cuvântul unui Dumnezeu creator şi suveran ce prezintă în prim plan
mântuirea prin Domnul Isus Hristos, este infailibil şi inerent (fără greşeală şi fără eroare). „Chiar
dacă Biblia, ca lucrare literară, este o producţie umană, în care s-a utilizat pregătirea culturală
a autorilor ei, Dumnezeu a controlat în providenţa Lui suverană transmiterea şi păstrarea
adevărului sacru. Deci, istoria trebuie să fie tratată ca istoria, poezia ca poezie, hiperbola ca
hiperbola, iar metafora ca metaforă, generalizarea şi aproximarea ca ceea ce sunt acestea şi
aşa mai departe. Diferenţele dintre convenţiile literare în timpurile biblice şi în vremurile
noastre trebuie să fie observate, de asemenea: Din moment ce, de exemplu, naraţiunea
necronologică şi referirea imprecisă au fost convenţionale şi acceptabile şi nu au încălcat
aşteptările din acele zile, noi nu trebuie să considerăm aceste lucruri ca greşeli atunci când le
găsim la scriitorii din Biblie. Atunci când precizia totală al unui anumit fel nu era de aşteptat,
nici nu era urmărită, nu era nicio eroare să nu o atingă. Scriptura este inerantă, nu în sensul de
a fi absolut exactă după standarde moderne, ci în sensul de a face bine pretenţiile sale şi de a
realiza această măsură a adevărului concentrat la care autorii săi au ţintit. Veridicitatea
Scripturii nu este negată de apariţia în ea de nereguli de gramatică sau de ortografie, descrieri
fenomenale ale naturii, rapoarte de declaraţii false (de exemplu, minciunile lui Satana), sau
discrepanţe aparente între un pasaj şi altul. Nu este dreptul de a stabili aşa-numitele
„fenomene”, ale Scripturii împotriva învăţătura Scripturii despre sine. Neconcordanţe aparente
nu ar trebui ignorate. Soluţie din ele, în cazul în care acest lucru poate fi realizat convingător,
va încuraja credinţa noastră, iar în cazul în care în prezent nu există nicio soluţie convingătoare
la îndemână, îl vom onora seminficativ pe Dumnezeu prin încrederea în asigurarea Lui, că
Cuvântul Său este adevărat, în ciuda acestor aparenţe, şi prin menţinerea încrederii noastre că
într-o zi ei vor fi văzuţi că au avut iluzii. În măsura în toată Scriptura este produsul unei minţi
divine unice, interpretarea trebuie să rămână în limitele analogiei Scripturii şi să ne ferim de
ipoteze care ar corecta un pasaj Biblic de către un altul, fie în numele revelaţiei progresive fie
din iluminarea imperfectă de spirit a minţii scriitorului inspirat. Cu toate că Sfânta Scriptură nu
este nicăieri legată de cultură, în sensul că învăţăturii ei îi lipseşte valabilitate universală,
acesta este uneori cultural condiţionată de obiceiuri şi de opiniile convenţionale dintr-o anumită
perioadă, astfel încât punerea în aplicare a principiilor sale, astăzi, solicită un fel diferit de
acţiune”.5
I. REVELAŢIA BIBLIEI (Dumnezeu şi-a transmis Cuvântul Său prin o multitudine de
forme de descoperire: semne, simboluri, figuri de stil, alegorii, vise, vedenii, manifestări ale
îngerilor, voci profetice)
A.Revelaţia V T
1. „Domnul a vorbit” lui Moise este scris de 87 de ori în Exodul – Deuteronom (Deuteronom
4:32-36)
2. Dumnezeu s-a revelat pe Sine (gr. „apokalupsis” - descoperire, dezvăluire). Revelaţia
descoperă natura şi caracterul Său; voia şi lucrările Sale. Domeniile revelaţiei cuprind creaţia,
minunile eliberării şi dării Legii (Deuteronom 5:4-5). Dumnezeu s-a revelat prin Sfintele
Scrieri – în etapele Vechiului Testament în descoperirile patriarhilor şi profeţilor (Fapte 7:2, 30-
32), istoria familiilor şi a poporului evreu (Evrei 11)
B. Revelaţia N T
5
http://www.voxdeibaptist.org/Declaratia_Chicago
1. Revelaţia culminează cu persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos (Matei 3:16-17;
16:17; Ioan 10:37-38; 14:9; Galateni 3:23)
2. În Noul Testament Domnul Hristos este prorocul promis evreilor prin Moise şi profeţi, trimis
să arate voia Tatălui (Deuteronom 18:15-19; Evrei 1:1-2; Matei 17:5)
III. ILUMINAREA
1. Datorită pãcatului si întunecãrii mintii produsã de acesta, nimeni nu poate întelege Scriptura
cu adevărat (Romani 1:21; Efeseni 4:18). Duhul Sfant care i-a inspirat pe oameni ca să scrie
Scriptura ilumineazã mintile acelora care o citesc - lămureste textul Bibliei (Efeseni 1:17-18; 1
Ioan 2:20, 27)
2. Iluminarea evidenţiază „secretul” şi alegerea lui Dumnezeu pentru cei ce vor cu adevărat să-L
asculte (Matei 11:25-27; Luca 10:17-23; Ioan 9:39-41)
ÎNCHEIERE
1. Prin revelaţie, inspiraţie şi iluminare oamenii află „ce”, „de ce” şi „pentru ce” este scrisă
Biblia (1 Corinteni 2:1-16)
2. Autenticitatea Scripturilor în raport cu orice altă carte, din orice domeniu al ştinţei este net
superioară şi incomparabilă, fapt datorat origini, redactării şi scopului ei. De aceea cei ce citesc
şi cu atât mai mult cei care o interpretează pentru alţii trebuie să fie conştienţi de implicaţiile
cunoaşterii ei veridice – lecţiile 7-10: citire, interpretare, vestire, trăire
Cartea sfântă
Lecţia 7
INTRODUCERE
1. În vremea noastră, când toţi oamenii ştiu să citescă şi Biblia este accesibilă oricărui cititor,
lectura ei trebuie să fie o îndeletnicire zilnică (Psalmul 119)
2. Studierea Cării sfinte solicită mai multă preocupare şi poate fii efectuată cu succes numai în
comunitatea frăţească a adunării (Fapte 2:42; Coloseni 3:16)
I. CITIREA BIBLIEI
A. Metode şi orar de citire a Bibliei
1. Lectura pe cărţi - aşa a fost scrisă Biblia, este cea mai indicată (Fapte 8:28, 35; 2 Timotei
4:13), dar este necesară citirea întregii Bibliii, pentru o cunoaştere mai completă, pe etape a
planului de mântuire (2 Timotei 3:16-17; 2 Petru 1:20)
2. Citirea după un orar prestabilit elimină pierderea timpului necesat lecturării Bibliei. Dimineaţa
este timpul cu randament maxim în memorarea celor scrise, dar oricum citirea Bibliei trebuie să
se efctueze zilnic / câteva capitole. Citirea Cărţii Legii în zile speciale la evrei (Neemia 8; 9:1-3;
Luca 4: 16-17) era continuată de inscripţiile din interiorul şi exterirul locuinţelor lor şi de notiţele
de la mânile lor (Deuteronom 6:6-9; 11:18-20)
B. Sfaturi referitoare la citirea cu folos a Bibliei
1. Citirea Bibliei este indicată copiilor şi tinerilor, în primul rând pentru a putea fi înregistrată în
vremea când memorarea este cel mai uşor de realizat (Psalmul 78:5-7; 2 Timotei 3:15)
2. Un orar sau o programă de citit Biblia nu trebuie să conducă la o rutină sau îndeplinire formală
a unei îndatoriri - echivalentul unei bolbororisiri la rugăciune (Psalmul 51:15-19; Matei 6:7)
3. Memorarea unor texte este imperativă pentru studierea, dar şi pentru păstrarea unei minţi în
lumină – ferirea de imixtiunea brutală a altor informaţii din lumea ce neînconjoară, aflată sum
influenţa spiritelor rele (Iosua 1:8; Psalmul 119:11; Romani 1:28)
ÎNCHEIERE
1. Biblia este cartea de care un copil al lui Dumnezeu nu se poate deslipi – ataşamentul pentru
citirea şi studierea ei este barometrul spiritual principal. De aceasta se leagă în mod inseparabil
viaţa de rugăciune şi o viaţă de sfinţenie / în final mântuirea (Daniel 9:1-3; 6:10)
2. Felul în care a fost scrisă Biblia – structura şi tainele ei, în corelare cu modul de funcţionare a
minţii umane necesită studierea ei permanentă (Psalmul 1)
Cartea sfântă
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Caracterul istoric, poetic şi cel profetic – simbolic al cărţilor Bibliei permit interpretări
complexe, iar aplicaţiile practice sunt determinante pentru mântuirea omului (1 Ioan 2:26)
2. Existenţa duşmanului lui Dumnezeu şi al omului complică interpretarea corectă a Scripturilor,
deşi ascultarea de el s/a dovedit deja fatală în Eden şi în istoria Israelului. Cartea sfântă însă a
prezis aceste abateri şi cercetarea ei sinceră oferă posibilitatea cunoaşterii ce oferă o încredinţare
temeinică celui bine intenţionat (Psalmul 120:2; 1 Timotei 4:1; Iuda 1:11, 13; Apocalipsa 12:9)
ÎNCHEIERE
1. Adevărul şi minciuna referitoare la realitatea spirituală au o istorie egală cu cea a omului, iar
oamenii se împart în cei care cred adevărul şi cei care acceptă minciuna, pe criteriul respingerii
adevărului sfânt şi complacerii în păcat (2 Tesaloniceni 2:1-17)
2. Rolul nostru în abordarea interpretărilor greşite este limitat, dar foarte important, prin
prezentarea adevărului şi trăirea lui ireproşabilă (1 Tesaloniceni 1:5-10)
Cartea sfântă
Lecţia 9
INTRODUCERE
1. Dumnezeu s-a folosit de oameni în cadrul revelaţiei şi inspiraţiei şi tot de oameni (iluminaţi)
se foloseşte în transmiterea până la marginile pământului a Cuvântului mântuitorsau în păstrarea
şi multiplicarea lui tehnică (Romani 10:14-18; 1:14-17)
2. Vestirea adevărurilor divine solicită însă cunoaşterea lor şi poate fi realizată cu succes numai
dacă scopurile „purtătorilor de cuvânt” sunt curate şi urmăresc slava lui Dumnezeu şi mântuirea
oamenilor (Fapte 8:4-5, 18-25; 2 Corinteni 4:1-6)
ÎNCHEIERE
1. Vestirea - transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu este o cinste dar şi o îndatorire sacră a celor
ce îl cunosc, a celor mântuiţi (Fapte 5:42;1 Corinteni 9:16-17; Filipeni 1:14-18) )
2. Vestirea Cuvântului păstrează vie în noi credinţa şi nădejdea mântuirii, o bună relaţie frăţească
şi este purtătoare de răsplată pentru eternitate (2 Tesaloniceni 2:1-20)
Cartea sfântă
Lecţia 10
INTRODUCERE
1. Primii oameni datori să împlineacă cele scrise în Cartea sfântă sunt cei ce o cred şi o vestesc
(1 Timotei 4: 11-16)
2. Scopul final al celor scrise este cunoaşterea lui Dumnezeu, în vederea vieţii eterne cu El, dar
aceasta se poate doar dacă vom fi asemenea Lui, dacă vom dobândi caracterul Lui (Ioan 17:1-8)
ÎNCHEIERE
1. Rezultatele finale ale Cuvântului revelat şi transmis unui om sunt determinate de o serie de
atitudini, ce încep din momentul audierii Cuvântului şi se definitivează pozitiv prin raportarea
proprie cu scop aplicativ, sau prin autoînşelare în cazul tratării cu superficialitate a cuvintelor
vieţii veşnice (Iacov 1:19-25)
2. Cuvântul are valenţe eterne fie prin mântuire fie prin mărturie la judecata de osândă (Matei
24:14; Ioan 5:24; Romani 2:16)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 1
INTRODUCERE
1. Omul este singura fiinţă gânditoare de pe pământ (evolutivă intelectual), care are noţiunea
existentă unei fiinţe absolute numite Dumnezeu (Fapte 17:16-34)
2. Existenţa Lui Dumnezeu naste diferite întrebări despre fiinţa şi energiile Lui, despre raportul
Său cu Cosmosul şi relaţia cu omul ( Iov 42:3-4; Proverbe 30:1-6)
ÎNCHEIERE
1. Într-o lume a informării şi dezinformării trebuie evitată cu toată fermitatea ignoranţa şi eroarea
(Proverbe 8:1-6; 32-36)
2. Adevărata cunoaştere oferă posibilitatea vieţii eterne şi satisfacţia ei în compania Lui
Dumnezeu (Ioan 17:3)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 2
INTRODUCERE
1. A cunoaşte o persoană, un obiect, o lucrare se extinde de la nominalizare la substanţă şi
caracteristici, dar a-l cunoaşte pe Dumnezeu este mult mai mult (1 Timotei 6:13-16; Iov 42)
2. Cunoaşterile filozofice sau empirice folosesc metode diferite dar în cunoaşterea lui Dumnezeu
ne vom folosi în prim plan Biblie şi numai în anexă vom folosi metodele generale de cunoaştere
(Ioan 5:36-39)
I. TERMINOLOGIE
A. VechiulTestament (lb. ebraică)
1. Percepţie, cunoaştere (Geneza 3:7; Levitic 5:3 - cunoşti căci îţi dai seama; Geneza 19:33 -
constaţi)
2. Informaţie despre ceva (Exodul 1:8 - faraon în relaţie cu Iosif nu auzise, era străin)
3. A afla, a vedea (Exodul 2:4; Deuteronom 18:21-22; 1 Samuel 22:3 - cunoşti când vei vedea ce
se întâmplă)
4. A înţelege (1 Samuel 20:39 / 2 Samuel 15:11 - cunoşti numai dacă şti şi alte amănunte
ascunse)
5. A fi capabil (1 Samuel 16:16 - a cunoaşte muzică, matematică, profeţie, teologie)
6. A experimenta (Isaia 47:8 - realităţi neacceptate decât la apariţia lor deşi ai informaţia)
B. Noul Testament (lb greacă)
1. A şti, a avea cunoştinţă (Matei 21:27; Marcu 2:10 - certitudinea adusă de informaţie)
2. A înţelege (Matei 7:11 - priceperea a ceea ce este bun - cu mintea matură)
3. A expune, a zice (1 Corinteni 2:2 - ceea ce ştiu că trebuie să informez (spun) căci cunosc)
1. A simţi, a pricepe, a înţelege (Luca 7:39; 2 Corinteni 2:4 -a „citi” întreaga stare, reală)
2. A şti, a fi informat (Fapte 17:13 - aflarea unui eveniment, informare despre...)
3. A identifica, a distinge (Luca 1:18 - a cunoaşte prin credinţă sau semne)
4. A înţelege, a pricepe (Marcu 12:12; Luca 9:11 - a prinde ideea parabolei sau gestul cuiva)
5. A vedea şi a înţelege (apoi) (Ioan 4:53; 1 Corinteni 4:19 - cunoaştere prin vedere şi analiză)
II. CONCLUZII
A. Caracteristici ale cunoaşterii (Lui Dumnezeu)
1. Baza cunoaşterii este asigurată de revelaţii, care conţin toate formele de cunoaştere
(Deuteronom 34:10-12; 1 Ioan 1:1-3; Apocalipsa 22:8-9)
2. Credinţa asigură, certifică revelaţia, astfel cunoaşterea ar rămânea nedesăvârşită (Exodul 4:28-
31; Ioan 20:29-31; Evrei 11:3,6)
B. Metodologiile cunoaşterii
1. Literatura biblică trebuie interpretată corect-exegetic, hermeneutic (Fapte 8:34-35; Matei
10:13)
2. Experienţele particulare au rol cognoscibil dar sunt secundare (Matei 22:29; 2 Petru 1:16-21)
ÎNCHEIERE
1. Imuabilitatea divină în context Deuteronom 29:29 oferă siguranţă dar şi limite în cunoaşterea
Lui Dumnezeu (Exodul 33:20; 1 Ioan 3:1-2)
2. În cunoaştere informaţia se identifică şi cu oameni, deaceea este nevoie de oameni de
încredere (2 Timotei 3:6-17; 2:2)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 3
INTRODUCERE
1. Dumnezeu este nevăzut şi necunoscut, astfel singura modalitate de cunoaştere a Lui a fost ca
El să se prezinte, aceasta este revelaţia. (Isaia 45:18-22)
2. Dumnezeu s-a revelat indirect în lucruri care deschid omul spre El, care reclamă revelaţia, ce
în etapele progresive constituie dreptul şi preludiul cunoaşterii şi părtăşiei omului cu Dumnezeu
(1 Timotei 6:12-16)
I. REVELAŢIA ÎN V.T.
A. Revelaţia înainte de darea Legii
1. Istoria lui Adam: amintiri din grădină şi porunci (Geneza 2:1-3; 3:24)
2. Legământul Lui Dumnezeu cu omul la potop -Noe (Geneza 6:8,13,18; 9:1..)
3. Dumnezeu se descoperă lui Avraam şi transmite făgăduinţe (Geneza 15:1,8; 17)
B. Revelaţia de pe Sinai
1. Revelaţia în relaţia lui Moise cu Dumnezeu: a auzi, a vedea şi a executa minuni 40 de ani
(Evrei 19:17-20; Deuteronom 34:10-12; Evrei 12:18-21)
2. Legămîntul Lui Dumnezeu şi prezenţa Sa (cortul) cu Israel – harul cunoaşterii evreilor
(Psalmul 147:20; Deuteronom 4:32-40; Romani 2:17-18; 9:4-5; Exodul 29:44-46)
C. Revelaţii profetice ulterioare
1. David, regatul şi Templu (Fapte 2:25-31; 1 Cronici 28:19)
2. Dezvăluirea planului divin în continuare (Isaia, Ezechiel, Daniel,...)
ÎNCHEIERE
1. Toată revelaţia divină de la Adam (prin Moise) şi până la Apocalipsa este curprinsă în Cuvânt,
căci Dumnezeu a vorbit (Evrei 1:1-3)
2. Scopul revelaţiei, aşa cum rezultă din etapele ei este atragerea omului în mediul sacru divin,
(re)dobândirea vieţii veşnice, fapt realizat deplin şi definitiv la împlinirea revelaţiei scrise în
Biblie (Ioan 17:6-8, 23:24)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 4
INTRODUCERE
1. Dumnezeu s-a revelat (direct şi indirect) potrivit cu capacităţile (posibilităţile) umane de
cunoaştere, dar rezultatul revelaţiei nu este natural şi general, el necesită o căutare şi deschidere
umană (1 Regi 8:57-60)
2. Omul are la îndemână = metode pentru a cunoaşte fiinţa Lui Dumnezeu şi lucrările sale.
Astfel în funcţie de harul chemării şi efortul fiecărui, omul va ajunge să cunoască pe Dumnezeu
(Ioan 7:17)
ÎNCHEIERE
1. Dumnezeul veşnic poate fi cunoscut „integral” doar de Fiul, de Duhul Sfânt, dar scopul lor
este dezvăluirea Lui (Matei 11:25-27; 2 Corinteni 3:17-18)
2. Cunoaşterea curată, aplicativă a Lui Dumnezeu şi căilor Sale răm'ne cel mai înalt scop al
omului (1 Cronici 28:9)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 5
INTRODUCERE
1. Dumnezeu este cognoscibil, căci S-a revelat; prin Isus Hristos avem imaginea cea mai reală
iar cele scrise ne permit (în parte) să ştim cum este El (Ioan 14:7; 1 Ioan 1:1-3)
2. Totuşi Dumnezeu este incomprehensibil în mod absolut (Isaia 40:18; 1 Timotei 1:17).
Înseamnă că noi avem acces doar la atributele în raport cu planul de mântuire (biblic) şi mai
puţin putem cunoaşte fiinţa Sa, ea ne va fi „dezvăluită” după înviere/răpire (Romani 11:33-36)
I. ATRIBUTE NATURALE
1. Eternitatea – din veşnicia trecută spre cea viitoare (Geneza 21:33; Psalmul 90:2; Apocalipsa
5:13)
2. Infinitatea omniprezentă – controlul spaţiului infinit, o prezentă care variază în intensitate nu
panteism (Psalmul 139:7-11; 1 Regi 8:27; Fapte 17:24-28). Prezente diferite în slavă, în
exercitarea energiilor: pe tron în cer (Apocalipsa 4:2-3), în Templul din V.T. (2 Cronici 7:1-3), în
credincios (Galateni 2:20; 1 Corinteni 3:16), dar tot universul este „înaintea” Lui. Presopon (2
Tesaloniceni 1:9) sau enopion (Apocalipsa 14:10)
3. Omnipotenţa dovedită prin: creaţie, controlul îngerilor şi al universului, înviere şi puterea
Evangheliei (Geneza 17:1, 2 Corinteni 6:18; Apocalipsa 1:8; 19:6; Romani 1:16-17) Ea este
limitată doar de lucruri contrare naturii sau voii (planului) Lui.
4. Omniscienţa – El ştie. Atât cele reale cât şi cele posibile; atât în cosmos cât şi în interiorul
fiinţelor – trecut, prezent şi viitor (Psalmul 139:16; 147:4; Ieremia 23:23-24; Evrei 4:13)
ÎNCHEIERE
1. Atributele naturale îi arată suveranitate absolută, prezentându-L ca un conducător cu un plan
atotcuprinzător (Psalmul 135:6; Efeseni 1:11-12; Apocalipsa 4:11)
2. Atributele morale descriu motivele şi felul în care Dumnezeu mântuieşte, iar reuniunea lor
deovedeşte posibilitatea, siguranţa şi modalitatea mântuirii (Isaia 43:10-13; 48:11-13; 66:1-2)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. Un mod de a-l cunoaşte pe Dumnezeu este oferit de numele Sale, care exprimă identitatea şi
activitatea Sa (Psalmul 8:1,9)
2. Există două categorii de nume divine: creatoare (elohistice) şi răscumpărătoare (iehovaistice)
ÎNCHEIERE
1. Evreii spun: El însuşi este Numele Lui şi Numele lui este El însuşi. El s-a revelat prin numele
Sale şi noi vom avea nume noi (Apocalipsa 2:17; 3:12)
2. Numele divine exprimă întâmpinarea nevoilor omului de către Dumnezeu – ultima revelaţie:
Yahweh – Iehova Hristos – Domnul Isus Hristos (Fapte 2:34-36; Efeseni 1:20-21)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 7
INTRODUCERE
1. Cunoaşterea lui Dumnezeu, prin dezvăluirea fiinţei şi a atributelor divine, ceea ce face
imaginea omului şi raportul cu divinitatea să fie mai real (Isaia 6:1-8)
2. Efectele sunt primare (inedite) şi de fond (de persoană veşnică), ele comunică şi obţin
realizarea spiritului divin cu umanitatea (Iov 42)
I. POCĂINŢA ŞI CREDINŢA
A. Efecte spontane (Ioan 8:31-32)
1. Imagini ce redau starea de păcat şi arată posibilităţile de mântuire (Luca 5:8; 19:8-10; Fapte
2:37)
2. Schimbări de concept şi comportament (Romani 12:1-2; 2 Cronici 33 - Manase)
B. Efecte de atitudine responsabilă
1. Efortul unei cunoştinţe în aprofunzime şi apropiere de Dumnezeu (2 Petru 1:2-7; Filipeni 3:4-
16)
2. Trăirea în neprihănire şi ascultare de Dumnezeu – maturizare spirituală (Osea 6:6; Ieremia
22:11-18; Isaia 1; 1 Samuel 15:22-23; I Ioan 3:6-10; 2:13-14)
ÎNCHEIERE
1. Încheierea (prin reluare a făfăduinţelor iniţiale a lui Dumnezeu) legământului divino-uman şi
ataşarea de Dumnezeu este rezultatul natural-spiritual al Cunoaşterii (Evrei 8:10-12)
2. Iubirea jertfitoare cheamă şi obţine o părtăşie deplină într-o colaborare şi desecretizare
reciprocă (Coloseni 2:2-3; 1 Corinteni 15:27-28; Ioan 15:12-15)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Lipsa cunoaşterii mântuitoare cauzează moartea, iar absenţa unei călăuziri în toate problemele
vieţii produce diferite eşecuri (Ieremia 5:4-6)
2. Conform celor studiate în lecţiile 1-7 cauzele nenţelegerii aparţin (ca vinovăţie) în
exclusivitate omului (Luca 19:44-45; Marcu 4 :23-25)
ÎNCHEIERE
1. În general toţi oamenii pretind o „cunoaştere” dar adesea nu există cunoaştere reală pentru
viaţa veşnică şi viaţa aceasta (Ezechiel 7:26; 1 Corinteni 15:34)
2. Unii oameni l-au avut (cunoscut) pe Dumnezeu dar l-au pierdut şi apoi au pierdut şi călăuzirea
/ cunoaşterea trăirii cu înţelepciune în viaţă (Romani 1:21, 28)
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 9
INTRODUCERE
1. Dumnezeu vrea ca fiecare generaţie/individ să cunoască realitatea Cosmosului (Deuteronom
31:12-13; Judecători 2:10)
2. Există reguli / principii ale cunoaşterii sfinte care sunt „dictate” de Dumnezeu, Stăpânul (Iov
9:4-12; 12:9-22)
I. PRINCIPII GENERALE
A. Biblia este standardul cunoaşterii
1. Scripturile ne oferă învăţătură suficientă şi necesară în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voiei
Sale (V.+N.T. – 2 Timotei 3: 16-17; Coloseni 2:2b-3; Ieremia 8:7)
2. Înţelegerea / interpretarea corectă a Bibliei asigură baza şi verificarea soluţiilor corecte (2
Pertu 3:1-2, 15-18; Deuteronom 17:8-11; 2 Cronici 19:8-11; Ezra 7:10,25)
B. Înţelepciunea şi rolul ei în cunoaştere (punctul până ajunge cu mintea)
1. Înţelepciunea naturală are 100% atribute: sophia - cunoaşterea lucrurilor şi cauzelor lor;
phronesis-prudenta – ceea ce trebuie sau nu făcut; sunesis –concluzia, înţelegerea, judecata ce
este bine sau rău, a evalua.
2. Înţelegerea duhovnicească, ce nu este o emanaţie a minţii, dar foloseşte mintea ca suport este
oferită de Dumnezeu şi poate fi suplimentată (Iacov 1:5; 3:13-17; Luca 16:8; Proverbe 1:1-7;
4:7-9; 8:1-36; Apocalipsa 13:18; 17:9)
ÎNCHEIERE
1. Cunoaşterea sfântă este (mai întâi) mântuitoare apoi operativă, potrivit cu chemarea fiecărui
individ (2imotei 1:9-14)
2. Creştinul are viziunea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, capacitatea de a transforma viziunea în
acţiune şi judecata de a urmării cursul lucrurilor în vederea realizării scopului.
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 10
INTRODUCERE
1. Conştienţa că Dumnezeu este absolut şi voia Lui este desăvârşită ne cheamă la sfatul Lui cu
orice problemă ( Luca 11:49; 1 Regi 18:5,19 )
2. Toţi sfinţii (îngeri sau oameni) doresc, sunt pasionaţi să cunoască lucrările, deci voia lui
Dumnezeu (Efeseni 3:10; 1 Petru 1:10-12)
ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu – Cel ce n-i s-a descoperit în vederea mântuirii este dispus să colaboreze cu noi în
toate privinţele (Psalmul 32:1, 8)
2. Călăuzirea credincioşilor este sursa, modalitatea biruinţei şi binecuvântării urmate de răsplata
eternă (Isaia 48:16-19)
Curente străine în creştinism
Lecţia 1
INTRODUCERE
INTRODUCERE
1. Curente străine – tot ce este în afara lui Isus Hristos (Coloseni 1:15-20), învăţături în afara
Cuvântului (Coloseni 2:6-8) şi practici false (Coloseni 3:16-25)
2. Nevoia „epistolei lui Iuda” înaintea Apocalipsei (Iuda 1:1-3)
ÎNCHEIERE
1. „Creştinism înseamnă Hristos” în gândire, vorbire, fapte şi caracter (Fapte 4:12; Galateni 2:20)
2. Atenţie la ispitele christoşilor falşi ai sfârşitului – mulţi pentru mulţi! (Matei 24:5)
Curente străine în creştinism
Lecţia 2
INTRODUCERE
1. Toţi oamenii sunt religioşi (nu există ateism natural), majoritatea influenţelor diavolului (de la
Cain la profetul mincinos) sunt pe fond religios
2. Religiile diferă prin întemeietorii lor (origini) şi cărţile „sfinte” care formulează conceptele
fundamentale. Creştinismul este bazat pe revelaţie şi inspiraţie biblică, de la Geneza la
Apocalipsa, prezentând lucrarea lui Isus ca Mântuitor, percepută prin credinţă (Romani 1:21; 3:9-
10, 24-26)
. Talmudul este format din Misna si Ghemara. Misna reprezinta comentariile facute la Tora, iar
Ghemara consta in comentarii facute la Misna. http://www.crestinortodox.ro
7
. Credinţa în Brahman, fiinţă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele
suprem. ... realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcedentă, conştiinţă infinită şi
fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna şi va exista în veci. El este în toate lucrurile
dar transcende toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieţi. Este absolutul divin: toţi zeii religiei
hinduse nu sunt decât faţete şi încarnări ale lui Brahman.http://ro.wikipedia.org
8
. Ansamblul credinţelor şi al ritualurilor cuprinse în Vede, brahmanism primitiv.
9
. Cuvântul veda înseamnă „înţelepciune” sau „cunoaştere”. În termeni mai generali înseamnă
„Cunoaştere sacră, învăţătură sfântă, scripturile hinduşilor”. Textele vedice sunt grupate în mod
tradiţional în patru categorii: Samhita („colecţie”) este o colecţie de imnuri, mantre şi incantări;
Brahmanele sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemne de sacrificare,
comentând asupra semnificaţiei lor şi asupra unor subiecte relaţionate; Aranyakale, sau „textele de
sălbăticiune”, sunt partea dr concluzii ale Brahmanelor, care includ discuţii şi interpretări ale ritualurilor
periculoase şi alte materiale adiţionale; Upanişadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută
problemele naturii filozofiei şi destinului sufletului, şi conţin unele interpretări mistice şi spirituale ale
Vedelor.http://ro.wikipedia.org
înrudite: jainismul, şikhismul.2. Budismul11: fondat de Budha în sec.VI. î.e.n.; doctrina 12 cărţi
sfinte13
3. Confucianismul14: organizat de Confucius în sec.V - cărţi sfinte conţin documente istorice ce
conţin înţelepciunea înaintaşilor şi oracolele - conformarea la armonia universală: +, – / yin-
yang)
4. Taoismul15 este o altă religie de origine chineză – o filozofare mistică ce vizează nemurirea
5. Sintoismul16: religia imperială a Japoniei, asemănătoare cu religia Romei prin actul guvernării
şi cu religia Egiptului (Faraon - Zeu)
C. Panteiste
1. Animismul: credinţa că toate obiectele lipsite de viaţă sunt locuite de spirite (Africa)
D. Alte religii
1. Maniheismul17; Zoroastrismul - mazdeismul18; Bahaismul19
10
. Aparţinând trinităţţi divine Trimurti, Shiva este zeul distrugerii, în timp ce Brahma este creatorul, iar
Vishnu păstrătorul şi conservatorul. Chiar dacă reprezintă distrugerea, Shiva este văzut ca o forţă pozitivă
a Universului, deoarece distrugerea este, în hinduism, urmarea firească a creaţie. http://ro.wikipedia.org
11
. Budismul este o religie şi o filozofie orientală având originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. şi care
s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud-Est. Se bazează pe învăţăturile
lui Gautama Siddhartha(Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 563
î.Hr. şi 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie
foarte divizată, fără o limbă sacră comună şi fără o dogmă strictă, clar formulată. Budismul aparţine
grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a
elementelor constituente ale acestor două religii.http://ro.wikipedia.org
12
. In budism exista 4 adevaruri nobile : primul(diagnosticul)- totul este suferinta, al doilea (cauza) -
originea suferintei consta in setea de existenta, dorinta, atasamentul fata de lucruri efemere, al treilea
(suferinta se poate sfarsi)- eliberarea finala, nirvana si al patrulea (drumul spre incetarea suferintei)- calea
cu 8 brate ( "Intelegere corecta, Gandire corecta, Vorbire corecta, Actiune corecta, Mod de viata corect,
Efort corect, Atentie corecta si Concentrare corecta "). http://www.scientia.ro/
13
. Canonul budist ca intreg se numeste Tipitaka, ceea ce inseamna „trei cosuri”. Acestea sunt: Vinaya-
Pitaka, cosul disciplinei pentru ordinul monastic (samgha); Sutta Pitaka, cosul doctrinelor filozofice si
religioase; Abhidhamma Pitaka, cosul doctrinelor metafizice si religioase prezentate scolastic.
http://www.edituraherald.ro/
14
. Confucianismul (Şcoala învăţaţilor) este un sistem filozofic chinez care s-a dezvoltat iniţial din
învăţăturile înţeleptuluiConfucius. Tratatul acestuia se numeşte Analecte. Doctrina Confucianismului se
întemeiază pe următoarele lucrări „clasice“: Yi jing / Cartea schimbărilor, Shi jing / Cartea odelor, Shu
jing / Cartea edictelor, Li ji / Memorial de rituri, Yueh jing / Cartea muzicii, Lu guo Chun-Qiu /
Primăvara-toamna ţării Lu etc. http://ro.wikipedia.org
15
. Direcţie principală a filozofiei antice chineze, inaugurată de Lao-dzî, în cadrul căreia s-au manifestat
două curente, unul materialist şi altul idealist, după interpretarea dată noţiunii de „tao”. ? Religie chineză
constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii şi ale strămoşilor, al ideilor lui Lao-dzî şi de diverse
credinţe. http://dexonline.ro
16
. O religie politeistă ce implică venerarea unor zei numiţi kami. Mulţi kami sunt divinităţi locale şi pot
reprezentaspirite saugenii ale unor anumite zone geografice, însă există şi unii zei care personifică
monumente sau procese naturale majore: de exemplu, Amaterasu, zeiţa soarelui, sau Muntele Fuji. Shinto
este un sistem de credianimist. Cuvântul Shinto este format prin alăturarea a două caractere japoneze
(Kanji): (shin), însemnând zei sau spirite (când este singur, caracterul se citeşte kami) şi (t?), însemnând
drum, cale filozofică (acelaşi caracter se foloseşte în scrierea chineză pentru cuvântul Tao). Astfel, Shinto
se traduce prin Calea zeilor. .http://ro.wikipedia.org
17
. O religie fondată de persanul Mani în ultima parte a secolului al treilea. Era concepută să fie o
adevărată sinteză a tuturor sistemelor religioase cunoscute, adică dualism zorostrian, folclor babilonian,
etică budhistă, precum şi unele mici şi neimportante adăugări de elemente creştine.
http://www.newadvent.org
18
. O religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran şi Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul
binelui şi răului. A fost fondată la începutul mileniului 2 î.e.n. de profetul persan Zoroastru care
recunoşteau ca divinitate pe Ahura Mazda, considerat unic creator. Cartea sfântă a zoroastrismului este
Avesta.. http://ro.wikipedia.org
19
. O religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí cunoscut sub numele deBahá'u'lláh (în limba
arabă: Slava lui Dumnezeu) în secolul al XIX-lea în Persia. Numărul bahá'í-lor din lume este de
aproximativ 6 milioane, fiind răspândiţi în peste 200 de ţări din toată lumea. În multe din oraşele mari ale
II. INFLUENŢE
A Vechiul Testament – Israel – politeism (din Egipt sau de la popoarele vecine)
1. Viţelul de aur – idolatria princială a Israelului (Exodul 32:1-8); viţeii lui Ieroboam (2 Regi
17:16)
2. Alţi idoli (Ieremia 44:15, 19). După robia babiloniană s-a stopat idolatria, statornicindu-se
iudaismul pe baza tradiţiei talmudice
B. Istoria Bisericii
1. Influenţele libertăţii şi stăpânirii politice din secolul al IV-lea prin Constantin şi fiii săi. El a
zeificat pe Constantin (tatăl său); şi-a luat titlul de papă, a bătut monede cu numele lui Isus şi
chipuri de zeiţe, însă a dat legi favorabile şi prezida concilii – 325 – Niceea. Astfel creştinismul a
devenit religie imperială, naţională (2 Corinteni 6:14-16).
2. Îmbinarea fondurilor, formelor creştine cu cele păgâne, idolatrie prin încreştinare formală:
sărbătorirea Paştelor (Niceea în 325) asociată cu ritualuri ale primăverii (oul, iepurele –
fertilitatea); sărbătoarea iernii Sărbătoarea Crăciunului, asociată cu pomul verde –zeitate a
popoarelor nordice şi Moş Crăciun – Buda cel vesel). Domnul Isus Hristos s-a născut probabil la
sărbătoarea Corturilor – simbolic, calcule istorice şi biblice (2 Corinteni 11:3-4; Apocalipsa 2:13-
14); idolatrie: cruci, obeliscuri, imagini (Maria, sfinţi) asemănători pe lângă zeii principali,
secundari, din celelalte religii. Toate arată deplasarea centrului de importanţă şi a slavei spre idoli
– în religiile păgâne, mama are mai multă slavă ca fiul
C. Evoluţii prezente (o epocă post creştină!)
1. „Noua speranţă” - tendinţa este spre păgânismul oriental: după evadarea din creştinismul sterp
şi eşecul iluminismului (cu omul în centrul universului – zeiţa raţiunii) şi ateismului
2. Meditaţia şi gândirea pozitivistă – altă filozofie în afara Cuvântului (Galateni 1:6-9, 11;
Coloseni 2:8). Duhuri rătăcitoare – anticristice (1 Ioan 2:3-5, 18, 21-22)
3. Reîncarnarea şi gnosticismul – drum spre divinitate fără Golgota – „veţi fi ca Dumnezeu prin
cunoaştere” (Matei 17:10-13; Ioan 1:21; 1 Ioan 3:2)
4. Muzica rock şi asociate (originară din Africa); element de seducere – venerarea diavolului, pe
fond muzical (Exodul 32:18; Apocalipsa 15:2)
ÎNCHEIERE
1. Adevărata religie – evlavia (lb. greacă – eusebeia) – a te închina singurului Dumnezeu, potrivit
sfinţeniei, dragostei şi măreţiei Sale; a-i acorda locul care trebuie să-l ocupe în minte şi activităţi
(1 Timotei 3:16; Coloseni 1:26-29)
2. Lupta noastră este să-i câştigăm pe unii şi să nu-i pierdem pe alţii (Galateni 4:8-9)
INTRODUCERE
1. Sectele influente sunt grupuri religioase (de nuanţă creştină) cu doctrine specifice
2. Învăţături false, ereziile sunt o negare deliberată a adevărului (2 Petru 2:1-3)
I. PREZENTARE (încadrarea la religii, secte, erezii, e relativă însă toate sunt curente
străine)
A. Istoria antică a Bisericii
1. Arianismul - negarea divinităţii lui Hristos (Romani 9:5; Tit 2:13; 1 Ioan 5:20)
2. Nestorianismul – în Hristos erau două persoane (Ioan 1:14; 1 Timotei 3:16) nu două naturi (2
Petru 1:2-4)
3. Filozofia gnostică – negarea naturii fizice, în trup a lui Hristos (1 Ioan 4:1,3; 2 Ioan 1:7;
Coloseni 2:8)
B. Perioada contemporană
1. Mormonismul: Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor zilelor din urmă - 3 milioane de mormoni,
cei mai mulţi în statul Utah – SUA; întemeietor Joseph Smith (născut creştin); cartea
mormonului (revelaţii de pe plăcuţe inscripţionate, de la îngeri); pretind origine cerească şi
doctrina că Isus Hristos s-a arătat în America după înviere
2. Branhamismul: fondator contemporan: W.Branham – „Ilie premergătorul”; doctină: botez în
Numele lui Isus – negarea mai multor persoane divine
3. Martorii lui Iehova – sec. XIX – Russel, revenirea Domnului în 1914, întemeierea regatului,
Hristos este arhanghelul Mihail, nu există înviere generală, la cina Domnului au drept numai cei
144 de mii aleşi arbitrar
4. Adventismul: întemeietor W. Miller – revenirea 1843 / 48, ulterior au afirmat că atunci doar a
intrat în Sanctuarul ceresc pentru judecată; E. White – duhul profetic infailibil (Apocalipsa 10)
5. Grupări dizidente regionale: negrii, spiriţii etc
ÎNCHEIERE
1. Centrul de greutate şi atracţie în univers, în creştinism este Isus Hristos, iar exploatarea
extremelor este „degeaba” (Galateni 2:20-21; 4:9-11; 5:4)
2. Adevărul şi evlavia sunt singura nădejde a veşniciei (Tit 1:1-3)
Curente străine în creştinism
Lecţia 4
CONFESIUNILE CREŞTINISMULUI
INTRODUCERE
1. Confesiunile creştinismului au apărut prin schisme şi reforme (1 Corinteni 11:17-19)
2. Credeurile (statutul) confesiunilor sunt exprimări relative şi limitate ale Cuvântului, afectate de
cunoaştere, filozofie, tradiţie etc (Fapte 23:7-8)
I. ISTORIA CONFESIUNILOR
A. Biserica Romano–Catolică
1. Centrele episcopale (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma, Constantinopol) şi teoria petrină -
dominare prin ierarhie şi sacramente cu mântuirea prin biserică (Matei 23:4-10); tradiţia (1 Petru
1:18); închinarea (Fapte 10:25-26); infailibilitatea papală – 1870
2. Istoric:
a) primul papă (590), perioada supremaţiei (1054 – 1305; Inocenţiu al III-lea); decădere
(1309-1439) şi ridicare (sec XIX - XX) ; ordine: iezuit; franciscan, dominican
b) cruciadele (1095-1 291 – contra islam)
c) inchiziţia – contra albigenzi, slavi, reformaţi
3. Dogmatic:
a) Maria - „patroana” catolicismului: imaculata – 1854; înălţarea – sec.XX
b) apocrife; viaţa monahală (1 Timotei 4:2-3; Matei 19:22)
c) indulgenţe şi purgatoriu (1 Ioan 2:1-2; Romani 6:23; Evrei 9:27)
B. Biserica Ortodoxă
1. Istoric - schisma (1054); diferenţe: căsătorie preoţi, sărbătoarea Paştelui, azimă; reconciliere
(1965)
2. Dogmatic – în general concepe din vremea credeurilor şi tradiţie; şapte taine: botezul,
confirmare; mărturisire şi canonizarea; hirotonisirea sacerdotală; căsătoria; împărtăşania; ungerea
cu mir (cuminicătura); tradiţii: rugăciunea la sfinţi (Isaia 8:19-20); moaşte (Deuteronom 26:14);
obiecte de cult şi locaşuri specifice – cu închinare (Fapte 17:24; 1 Regi 19:18)
C. Bisericile reformei (cadru: social, politic, economic- renaşterea)
1. Precursori:
a) grupuri: albigenzi, waldenzi (35.000 nordul Italiei – azi)
b) persoane: J. Wicliffe, J. Hus, Savanorola, J. Knox
2. Reformatori: Luther – Germania - 1517 (lutherani); Zwingli – Elveţia (reformaţi); Calvin –
Geneva (teolog)
3. Reforma a reiterat mântuirea prin credinţă (Romani 1:16-17) nu prin biserică precum şi alte
aspecte legate de procedura mântuirii
4. Efecte (războiul de 30 de ani – sec. XVII). Europa de Nord - Vest a devenit protestantă
5. Reforma în Marea Britanie: prezbiterienii (puritanii); baptiştii (1612 – J. Smith) iar în SUA la
1639 – R. Wiliam
6. Anabaptiştii (reformaţi) – Biblia – autoritatea supremă. Deşi fără ierarhizare şi tradiţie, în
bisericile reformate a stagnat repede spiritualitatea
D. Bisericile moderne – piramida protestantă crez
specific
reforma
credeuri comune
1. Diversitate: congregaţionalişti, prezbiterieni; guakeri (lumina interioară); unitarieni (Hristos –
divin, – numai prin lucrare); nazarineni (rol sfinţire – 1895); Armata Salvării (W. Booth);
baptişti, menoniţi
2. Religia SUA este o imagine reprezentativă: imigrări din toate confesiunile protestante, apoi şi
catolici
3. Trezirile spirituale (pentru contracararea iluminismului, teologiilor liberale); J. Edwars, G.
Whitefield, J. Wesley (metodismul); Zinzendorf (pietismul german – Biserica Fraţilor – Creştini
după Evanghelie); D. Moody, C. Finey, mişcarea penticostală din Ţara Galilor şi USA
4. Misiunile:
a) de evanghelizare (societăţi biblice de răspândire a Evangheliei: W. Carey, D.
Livingstone, H. Taylor, D. Brainard, A. Judson; SUA – sursa principală de susţinere
b) sociale – în statele naţionale: caritabile, sanitare
ÎNCHEIERE
1. Spiritul de partidă – faptă a firii – exclude vederea obiectivă, Luther – lutherani, Meno –
menoniţi (1 Corinteni 10:13)
2. Diversitatea – păstrătoare a adevărului (valorilor) a fost o idee dumnezeiască, astfel au apărut
cele două regate în Israel (1 Regi 12)
3. Profeţii şi realităţi apocaliptice: se cere puritate (pietism) – Domnul n-a lăsat o organizaţie, dar
la cinci din şapte biserici le recomandă pocăinţa, reforma şi trezirea spirituală. Schizma fără
reformă e rea. Reforma trebuie făcută înăuntru, iar la expulzare apare diviziunea (Apocalipsa
2:2-6; 9-10, 13-16; 3:1-5)
Curente străine în creştinism
Lecţia 5
MIŞCAREA ECUMENICĂ
INTRODUCERE
1. Ecumenismul (cuvânt grecesc „oikoumene” – lumea locuită – Luca 2:1) – ideea, mişcarea de
unificare a confesiunilor creştine, chiar a tuturor religiilor. Dar nu poate fi decât totul pentru
Dumnezeu sau totul pentru Satan căci lumina nu se poate uni (asocia) cu întunericul (Ioan 3:16-
21; 1 Ioan 5:21).
2. Diversitatea confesională (post reformă) – născută dintr-o singură biserică, din nou spre
reuniune. Totuşi Apocalipsa are două biserici şi locaţii: Babilonul şi Ierusalimul de sus
(Apocalipsa 17:1-7; Evrei 12:22-24)
I. ECUMENISMUL – PREZENTARE
A. Istoric
1. Israelul Vechiului Testament (1 Regi 12:15-19, 22-24; 2 Cronici 18:1-3; 19:1-3; 20:35-37;
25:6-10)
2. Partidele religioase din perioada Noului Testament (Matei 22:15-16, 23, 34; Fapte 4:26-27;
6:9, 12; 23:6-8)
B. Context contemporan. Etape de realizare (după 1800)
1. Cooperarea interconfesională şi nonconfesională în: diferite domenii: şcoli teologice,
organizaţii sociale, filantropice, economice misiuni de evanghelizare; categorii: bărbaţi, femei,
tineri
2. Reuniuni organice (uniuni ale bisericilor de aceeaşi denominaţie sau apropiate, mai întâi pe
fiecare ţară, dar există diferenţe substanţiale între biserici, datorită lucrătorilor cu diferenţe în
doctrină şi practică)
3. Confederaţii eclesiastice naţionale şi internaţionale:
a) Consiliul Mondial al Bisericilor – liberali (mântuire socială, umană)
b) Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine – conservatori
c) Alianţa Evanghelică – România
ÎNCHEIERE
1. Ecumenismul pe etape (catolici – ortodocşi; catolici – protestanţi; catolici - carismatici) va
aduce succesul relativ şi temporar al Bisericii universale (catolice)
2. Poziţia Bisericii Domnului (2 Corinteni 6:14; 7:1)
Curente străine în creştinism
Lecţia 6
MIŞCAREA CHARISMATICĂ
INTRODUCERE
1. În general tot ce e rău derivă din lucruri bune, pervertite, exploatate greşit: din gândire s-a
născut universul gândurilor rele: manifestările vizibile, sentimentele însoţesc gândirea (pur
teoretică, abstractă), dar şi ele au părţi pozitive şi negative.
2. Mişcarea penticostală (sec.XX) charismatică (charisma - dar al Duhului)– a ajuns de la un
grup la a doua forţă în creştinism, cu infiltraţii în biserica catolică.
ÎNCHEIERE
1. Ordinea biblică a lucrării Duhului Sfânt: lucrează la Templu (convertirea: Tit 3:5); aşezarea
locuinţei (botezul: Fapte 2:38; Ioan 16:17); desfăşurarea de activităţi (1 Corinteni 12:11; 14:32-
33)
2. Orientarea spre manifestări şi derularea lor împreună cu trăirea pe fond nebiblic cumulată cu
ecumenism, liberalism, new-ege duce la rătăcire (2 Tesaloniceni 2:9-13)
Curente străine în creştinism
Lecţia 7
LIBERALISMUL
INTRODUCERE
1. Liberalismul, secularizarea – tendinţa de a analiza şi rezolva problemele fără a lua în
considerare factorul religios. Principii lumeşti în creştinism
2. Întotdeauna în istorie a existat o orientare spre lume, dar în mod special liberalismul aparţine
sec. XIX – XX (1 Ioan 2:15-17)
ÎNCHEIERE
1. Liberalismul duce la abordarea fără evlavie a religiei, suspendarea pietismului. O formă goală
de creştinism (Iacov 1:26-27)
2. Răspunsul biblic, nu fariseism social, nu ascetism monastic ci evlavie în Hristos (2 Timotei
3:12, 14-17)
Curente străine în creştinism
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Din împletirea slujbelor sfinte şi condiţia creştinului firesc a rezultat o formă de evlavie, o
religie care este izvor de câştig (1 Timotei 6:3-5)
2. În societatea de azi între topuri şi economie de piaţă (scaunele şi banii) sistemul lumesc din
punct de vedere religios a atacat Biserica
ÎNCHEIERE
1. Recomandarea paulină – el ştia bine situaţia din Vechiul Testament - evlavia mulţumirii fără
câştig(1 Timotei 6:3-12)
2. Vai de ei, dar lăsaţi-i! (Matei 23:1-2; 15:14)
Curente străine în creştinism
Lecţia 9
FORMALISMUL
INTRODUCERE
1. Creştinismul; o formă religioasă teoretică, intelectuală (crez), cu practici în raport cu
Dumnezeu dar şi cu oamenii (1 Ioan 4:20)
2. Formalism: fariseism (îndeplinirea religiei de ochii oamenilor sau pentru un câştig); legalism
(impuneri stricte fără înţelegere spirituală – Fapte 15:1)
II. CARACTERISTICI
A. Formalismul slujitorilor
1. Oficierea fără credinţă a slujbelor (lipsă crez, lipsă chemare): forme tipice seci, şabloane,
formalismul sărbătorilor (Maleahi 2:1-9); în Noul Testament nu se pune accent pe ele (Iacov
5:14-16; 2:1)
2. Predicarea fără trăire (Apocalipsa 3:17-18; Luca 6:46-49)
B. Formalismul poporului
1. Apelul la slujbe speciale (botez, acte familiale) în virtutea obiceiurilor şi liniştirea (amăgirea)
conştiinţei – la Biserica „Nădejdi înşelătoare” (Ieremia 7:2-10; 2 Timotei 3:1-5)
2. Participarea la adunare în spirit fariseic (Luca 18:9-14); diferit de viaţa cotidiană (1 Corinteni
5:4; Matei 15:3-9)
C. Tratament spiritual – pentru eliminarea formalismului
1. Sinceritatea – calitatea vameşului (Luca 18; Filipeni 2:12; 1 Timotei 1:5)
2. Pocăinţa cu râvnă (Apocalipsa 3:19; Coloseni 3:16-17, 23-24)
ÎNCHEIERE
1. Formalismul: o religie fără evlavie, fără dragoste: Efes (Apocalipsa 2:4-5); Sardes
(Apocalipsa 3:1-5 )
2. Prezenţa Duhului dă viaţa, slova (forma) omoară; slujba trebuie primită în cer, nu este un
ritual numai pentru oameni (Fapte 10; 15:5-12)
Curente străine în creştinism
Lecţia 10
MIŞCAREA NEW-AGE
INTRODUCERE
1. New-Age20 este o mişcare (grupuri, organizaţii) de ordin filozofic – religios, care au ca bază
experienţe mintale şi misticism oriental: o formă complexă de gândire şi manifestare anticristică
2. Lupta pentru credinţă şi Stăpânul nostru (Iuda 1:3-4)
I. PREZENTARE
A. „Mutaţii” în lumea ştiinţifică (exploatarea potenţialului uman21)
1. Ştiinţele clasice de studiu a materiei: fizica, chimia etc sunt dominate de metafizică22,
alchimie23, astrologie24 etc; legile specifice materiei, sunt declasate de legi spirituale ce conduc
elementele fizice – energii atribuite omului
2. Tehnici de îmbunătăţire a succesului, „Eu”- lui (evoluţii de la atman spre brahman –
contopirea individului / părţii în întregul impersonal – concept hindus): psihoterapia25,
vizualizarea26, meditaţia gândirii pozitive - mantra27, holograma28 , clonarea29 etc
B. Evoluţii religioase (creştinism – evoluţii lente)
1. Orientarea mistică pe fondul ritualuri lipsite de viaţă din creştinism. Se caută stări extatice
(spiritul absorbit de divinitate). Baza creştinismului (credinţa) cedează locul puterii mentale
(„divine”)
2. Oameni şi organizaţii: Robert Schüller30 – Evanghelia succesului (omul trebuie să stăpânească
forţele inerente din cosmos); Agnes Sanford – Vindecarea memoriei; Yonggi Cho – A treia
dimensiune - forţele care controlează universului: spiritul lui Dumnezeu, a lui Satan, şi a omului.
20
..
Mişcare influenţată de ideile teozofice, care urmareşte construirea unei „noi ordini a lumii”
Mişcarea vrea să înlocuiască Dumnezeul Bibliei cu zeitătile păgâne. http://www.dexx.ro; O asociere
nedefinită de persoane, multe dintre ele „yuppi”, care cred că lumea a intrat în Era lui Acvarius când se
vor întrona pe pământ pacea şi guvernul unic mondial. Se cred mult mai avansaţi în conştienţă, resping
valorile iudeo-creştine şi Biblia în favoarea filozofiilor şi religiilor orientale. Printre aceştia se pot
număra ecologişti, militanţi împotriva energiei atomice, idealişti utopici marxisti, adepţi ai controlului
minţii şi implicit ale ştiinţelor minţii, spiritişti, mediumi, practicanţi ai magiei, vrăjitoriei şi altor ritualuri
oculte. http://www.rcrwebsite.com/
21
. Mişcarea Potenţialului Uman - o mişcare care îşi are rădăcinile în psihologia umanistă obişnuită să
sublinieze bunătatea esenţială a omului şi potenţialul său nelimitat. http://www.rcrwebsite.com/
22
. Parte a filozofiei având drept obiect cunoaşterea absolută, studierea fenomenelor care nu pot fi
percepute cu simţurile noastre, care depăşesc cadrul experienţei. http://dexonline.ro/
23
. Şiinţă ocultă care îşi propunea prefacerea metalelor ordinare în aur şi aflarea elixirului vieţii
http://dexonline.ro
24
. Prezicere a viitorului pe baza studierii pozi?iei şi mişcării aştrilor, a constelaţiilor sau a unor fenomene
cereşti. http://dexonline.ro
25
. Metodă de tratare a bolnavilor prin influen?area psihicului lor, utilizându-se persuasiunea, hipnoza,
sugestia etc. http://dexonline.ro
26
. Vizualizarea constă în formarea de imagini mentale. Este o forma de cunoaştere magică.
http://viitorulesteacum.blogspot.com
27
. Un cuvânt sau o frază care se presupune să fie invocată în mod repetat într-un efort de a se goli mintea
şi de a atinge "conştiinţa cosmică" (adică, contopirea cu Dumnezeu sau cu universul).
http://www.rcrwebsite.com/
28
. O proiecţie tridimensională rezultată din interacţiunea razelor de laser. Savanţii au descoperit că
imaginea unei întregi holograme poate fi reprodusă din oricare dintre numeroasele părţi componente.
Adepţii New Age folosesc ideea hologramei pentru a ilustra unitatea întregii realităţii.
http://www.rcrwebsite.com/
29
. A realiza, prin reproducţie asexuată, exemplare genetic asemănătoare. http://dexonline.ro
30
. Ziarista de la Los Angeles Times, Bella Stumbo, după un interviu cu Dr. Schuller, a scris: „Pe scurt,
Robert Schuller crede că Dumnezeu l-a aşezat pe pământ să predice gândirea pozitivă”.
http://ambasadorul.wordpress.com
Ştiinţa creştină, fondată de Mary Baker Eddy, la 23 august 1879; Biserica Unificării, a lui Sun
Myung Moon, care se consideră a fi Mesia care finalizează planul lui Dumnezue
II.CARACTERIZARE
A. Babilonul religios
1. Religia supremă a omului – idolatria de sine – omul cu propriile puteri, lărgite de Satan se
îndreaptă spre cer (Geneza 11:3-6; Fapte 8:19-23 – Simon)
2. Acţionarea spirituală a firescului (Luca 9:23; Filipeni 2:3,7-8); în loc de răstignire înălţare
(Daniel 11:38-39)
B. Apostazia
1. Compromisul (2 Tesaloniceni 2:10-13; Tit 2:11-13; Apocalipsa 18:4); Căderea (2 Corinteni
11:2-4; 13:15)
2. Noua religie ştiinţifică - experienţe ale minţii – umanism cosmic31 (2 Timotei 4:1-4). Mitul
suprem (demonic): prin iluminare şi acţionarea puterilor mentale omul este Dumnezeu, în
condiţia coexistenţei binelui şi răului, iar Satan este ghidul spiritual (Geneza 3:4-5). Dacă omul
ar fi fost ca Dumnezeu, nu i-ar mai fi propus Satan aceasta, dar nici n-a ajuns ca Dumnezeu,
după ce a gustat din pomul „cunoştinţei binelui şi răului” (Deuteronom 29:29)
ÎNCHEIERE
1. Confuzia filozofico – religioasă new age, rezultă din amestecul de ştiinţă mentală şi vrăjitorie
– resurse demonice ce-i vor aduce în final închinarea balaurului (2 Timotei 4:1; Apocalipsa 13:4,
13-17; Matei 24:24)
2. Evlavia (eusebeia) a evita răul şi a obţine binele (taina christică) – media între ateism
(atheotes) şi superstiţie (deisidaimonia) – ceea ce se cuvine cerului, o luptă cu folos veşnic (1
Timotei 4:7,8; 6:11)
31
. Umanismul cosmic - în contrast cu umanismul binecunoscut care îl consideră pe om ca fiind măsura
tuturor lucrurilor, umanismul cosmic îl consideră pe om posesorul practic al unui potenţial nelimitat
datorită Dumnezeirii (divinităţii) sale lăuntrice.http://www.rcrwebsite.com/
Evanghelizarea
Lecţia 1
INTRODUCERE
INTRODUCERE
1. Evanghelizarea face parte din planul lui Dumnezeu de recuperare a creaţiei, fiind exprimarea
dragostei Lui pentru lumea pierdută în păcat (Ioan 3:16; Efeseni 2:4-5)
2. Evanghelizarea este datoria celor evanghelizaţi – mântuiţi (Ioan 17:4,6,20), misiunea primară
a Bisericii lui Hristos (Matei 24:14). Îngerii asistă şi ajută în evanghelizare, dar nu predică
Evanghelia (Fapte 8:26; 10:1-6)
I. TERMENI. DEFINI'II
1. Evanghelie - un cuvânt de origine greacă, „euangelion”, (latină – evangelium), literal „veste
bună”. „Vestea cea bună” este revelaţia lui Dumnezeu în persoana şi lucrarea Domnului Isus
Hristos. Evangheliile conţin viaţa şi învăţătura Domnului Hristos
2. „Evanghelia” (1 Corinteni 15:1-3) este „Cuvântul privitor la Împărăţie" (13:19), „sabia
Duhului” (Efeseni 6:17), „o mireasmă (pentru unii) de la viaţă spre viaţă, (pentru alţii) de la
moarte spre moarte” (2 Corinteni 2:14-17), iar „ţarina, este lumea” (Matei 13:38)
3. Diverse definiţii: „Evanghelizarea este prezentarea lui Isus Hristos prin puterea Duhului
Sfânt astfel încât oamenii să creadă şi să se integreze activ în Biserică” ; „Evanghelizarea este
aducerea Lui Hristos la oameni şi a oamenilor la Hristos” (Martin Luther); „A evangheliza
înseamnă acel efort susţinut prin Duhul Sfânt prin care confruntăm pe oameni cu vestea Bună a
Evangheliei, călăuzindu-i spre a se întoarce la Dumnezeu şi primirea Domnului Isus Hristos ca
Mântuitor prin credinţă şi la slujirea Sa ca Domn în cadrul Bisericii Sale” (Dr. Lewis A.
Drummund); „Evanghelism înseamnă a întinde o mână înspre alţii în dragoste creştină,
identificîndu-te cu ei, îngrijindu-i şi împărtăşind credinţa cu ei în aşa fel ca ei să răspundă liberi
şi să dorească să se angajeze pe ei înşişi, să se încreadă, să iubească şi să se supună lui
Dumnezeu ca discipoli ai lui Isus Hristos şi ca membrii slujitori ai comunităţii Lui” (Richard
Amstrong)
ÎNCHEIERE
1. Evanghelizarea este strigătul inimii lui Dumnezeu pentru lumea pierdută în păcat (1 Timotei
2:4; 2 Petru 3:9). „Evanghelismul reflectă esenţialul naturii lui Dumnezeu. Dumnezeu este în
natura lui dragoste şi har”
2. Evanghelizarea este o datorie sacră - „Ţelul suprem al evanghelismului rămâne salvarea
oamenilor din starea de păcat şi intrarea lor într-o relaţie personală cu Dumnezeu prin Isus
Hristos Domnul” (Matei 28:19-20). Evanghelia este prezentarea lui Isus Hristos, „Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29)
Evanghelizarea
Lecţia 2
PREGĂTIREA EVANGHELIZĂRII
INTRODUCERE
1. Biserica Domnului ce a primit misiunea evanghelizării lumii trebuie să fie echipată şi dedicată
acestei lucrări (Fapte 26:15-20)
2. Pregătirea cuprinde aspecte generale ce trebuie cunoscute şi însuşite de toată adunarea şi
aspecte specifice, valabile pentru cei implicati special în lucrarea de evanghelizare (Matei 10)
ÎNCHEIERE
1. Pregătirea evanghelizări pentru cei nemântuiţi se realizează în paralel cu desăvârşirea
mântuirii celor din adunare – exemplul adunării din Antiohia Siriei (Fapte 11:22-26; 13:1-3)
2. O adunare pregătită pentru evanghelizare va avea şi capacitatea „intreţinerii” noilor născuţi
(Evrei 5:11-14; 6:1-2)
Evanghelizarea
Lecţia 3
INTRODUCERE
1. Evanghelizarea prin mijloace directe este prezentarea mântuirii prin predicare în adunare şi în
alte locuri publice sau în discuţii cu diferite grupuri sau chiar cu o singură persoană. Viaţa în
societate oferă diverse posibilităţi / forme de transmitere a Evangheliei (Fapte 8:4; 17:6)
2. Mesajul evanghelistic este: „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (Fapte 8:5 – în masă;
8:35 – de la om la om; 1 Corinteni 1:23), un mesaj ceresc (Galateni 1:11), exprimat pe înţelesul
oamenilor şi sub pecetea puterii divine (Marcu 4:33; Isaia 55:11; Evrei 4:12-13)
II. EVANGHELIZAREA DE LA OM LA OM
A. Evanghelizarea propriu-zisă: de la om la om
1. Domnul a iniţiat discuţii cu o singură persoană (Luca 5:27-32; Ioan 3; 4), ceea ce întâlnim şi
în activitatea urmaşilor Lui (Fapte 8:26-40; 9:11-18). Zilnic sunt ocazii pentru a vesti Evanghelia
cu colegii sau cu cei cu care călătorim, în loc să ne angrenăm în alte discuţii nefolositoare
(Efeseni 5:19-20; 2 Timotei 2:16, 23).
2. În familiile mixte trebuie practicată evanghelizarea verbală şi practică a partenerilor şi copiilor
(1 Corinteni 14-16; 2 Timotei 1:5; 1 Petru 3:1-4; Exodul 18).
B. Evanghelizarea prin mijloace moderne de comunirare directă
1. Alături de mijloacele de aproape, de evanghelizare, dezvoltarea tehnică oferă posibilitatea
comunicării la distană, prin telefonie şi internet, fiind şi o posibilitate de transmitere a adevărului
mântuitor, în special pentru cei cunoscuţi, dar aceasta este posibil numai dacă prisosul şi dorinţa
inimii noastre slujeste scopurilor divine de mântuire a tuturor oamenilor (Luca 9:59-62; Fapte
4:29-31)
2. Celelalte modalităţi de evanghelizare prin miloace tehnice moderne vor fi abordate în lecţia
mijloacelor indirecte, deşi există o combinaţie a felului de relaţionare interumană. „Lumea e
parohia mea” –Wesley
ÎNCHEIERE
1. Un om (Domnul Isus Hristos) plin de Duh, har şi adevăr în aproximativ trei ani a evanghelizat
o ţară, implicând şi ucenicii în lucrarea Sa (Matei 4:23-25; Luca 4:42-44; 8:1; 9:1-6). Modelul
Său, ce a îmbinat cele două metode directe, este cel mai recomandat
2. „Oricine va chema numele Domnului va fi mîntuit” (Romani 10:13), dar aceasta nu se poate
fără evanghelizare (Romani 10:14-17). Înainte ca să vină la biserică / la pocăinţă, oamenii au
auzit Cuvântul prin cineva, de aceea Stăpânul a poruncit: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi pe cei
ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14:23). Fiecare persoană pe care o
întîlneşti are nevoie de Isus (Fapte 8:25, 40), iată de ce evanghelizarea directă trebuie să
cuprindă mulţi credincioşi activi (Fapte 15:35)
Evanghelizarea
Lecţia 4
INTRODUCERE
1. Întotdeauna în istoria creştină au fost folosite şi mijloacele indirecte în comunicarea
Evangheliei (2 Petru 1:13-15), dar în perioada modernă, sunt foarte obişnuite, prin ele se poate
ajunge la oameni care „direct” sunt mai puţin accesibili. Primul care a scris a fost Dumnezeu
(Exodul 32:16; Deuteronom 10:2-4)
2. Conţinutul mesajului evanghelic trebuie să fie acelaşi ca în cazul mijloacelor directe –
Cuvântul Scripturilor ce prezintă pocăinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 4:17); „pocăinţa
faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:21). „Domnul şi-a ales
ucenicii pescari nu medici; primii se duc ei la obiect, ceilalţi, aşteaptă să vină obiectul muncii
la ei”
ÎNCHEIERE
1. Împletirea / practicarea evanghelizării prin mijloace directe şi indirecte conduce la convertiri
multiple şi autentice (Ioan 1:35-51; Fapte 8:26-39)
2. „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat” (2 Timotei 2:9) – interdicţiile directe, sau alte piedici,
pot înlăturate folosind diversele forme de transmitere a Evangheliei, iar noi trebuie să ne rugăm
(şi să contribuim material – lecţia 5) pentru succesul Evangheliei – mântuirea oamenilor
(Coloseni 4:3)
Evanghelizarea
Lecţia 5
INTRODUCERE
1. Evanghelizarea propriu-zisă – predicarea mântuirii prin Domnul Hristos are nevoie de dovezi
incontestabile ale divinităţii, fără de care impactul este mult mai redus (Evrei 2:3-4)
2. În lumea noastră materială orice lucrare are şi un suport material (Luca 8:1-3)
I. LUCRĂRI SUPRANATURALE
1. Lucrările supranaturale aparţin în prim plan darurilor Duhului Sfânt (Fapte 1:8; Galateni 3:5;
1 Tesaloniceni 1:5)
2. Fenomenele prin care Dumnezeu intervine în creaţie, sau în suspendarea acţiunilor curente ale
umanităţii, dictându-le un alt curs, arată preocuparea divină pentru mântuirea oamenilor (Matei
10:8 Marcu 16:20; Fapte 8:6-8, 20-39; 27:23-25)
3. Datoria credincioşilor constă în efectuarea unor rugăciuni specifice prin care să ceară astfel de
intervenţii divine şi să slujească în acord cu voia Celui Atotputernic (Fapte 4:29-31). Perioada
apostolilor a abundat în miracole, ca şi perioada de slujire a Domnului Hristos (Fapte 5:14-16;
19:10-11; Romani 15:17-19)
ÎNCHEIERE
1. Dovezile supranaturale care însoţesc Evanghelia sunt o autentificare a colaborării
evangheliştilor cu Dumnezeu, care întăreşte şi apără lucrarea sfântă, ce uneori întâmpină
probleme grele (Fapte 14:1-3; 1 Tesaloniceni 2:1-4)
2. Lucrările materiale aferente evanghelizării sunt dovada practică a dragostei frăţeşti, care
asociate providenţei divine generale, lasă pace şi binecuvântare în lucrarea Domnului (2
Corinteni 9:6-15)
Evanghelizarea
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. „Sămănătorul seamănă Cuvântul" (Marcu 4:14; Fapte 10:36). Fiecare om chemat la mântuire
are o atitidine de acceptare / respingere a mesajului, a Domnului Hristos (Ioan 1:10-12). Ce uşor
s-a vindecat şi mântuit orbul din naştere şi cât de imposibil le-a fost fariseilor să creadă în Fiul
lui Dumnezeu (Ioan 9)
2. Acceptarea iniţială, ce are la bază harul divin şi lumina Duhului Sfânt (Matei 16:17), trebuie
urmată de perseverenţa în har – o acceptare, ascultare permanentă de Dumnezeu (1 Petru 4:1-6)
ÎNCHEIERE
1. Primirea Evangheliei ca mesajul lui Dumnezeu, cu respect (Iacov 1:21-22), „lucrează”
mântuirea (1 Tesaloniceni 2:13)
2. Aceptarea harului divin produce credinţă (Ioan 6:29; Romani 3:25-26) şi pocăinţă (Fapte
17:30). Mântuirea e realizată doar prin cumularea acestor două atitudini comportamentale,
însoţite de fapte de neprihănire (Iacov 2:19-20, 22; Matei 21:29-30)
Evanghelizarea
Lecţia 7
INTRODUCERE
1. Omul este liber să aleagă credinţa şi viaţa sfântă sau să trăiască în lume fără Dumnezeu
(Matei 21:31-32; Apocalipsa 9:20-21)
2. Respingerea poate fi o (aparentă) simplă indiferenţă sau o impotrivire făţişă şi răuvoitoare -
„Dar ce să fac cu Isus...?” (Matei 27:22-24; Ioan 18:33-37; Fapte 13:40-41, 45)
II. CONCLUZII
1. Trecerea dintr-o tabără în alta este o problemă complexă – oamenii au obiceiuri, prieteni, etc,
ceea ce nu este uşor să fie schimbate, iar unii nu vor plăti niciodată preţul schimbării (Ioan 7:46-
49; 8:30-47;)
2. În funcţie de atitudinea respingătoare a omului, Dumnezeu decide împietrirea inimii, în urma
acestei decizii divine, oamenii nu se mai pot pocăi (Romani 2:4-6; 9: 11-24; Matei 13:10-16)
3. Necredinţa este întotdeauna piedica de netrecut, care face imposibilă mântuirea, de aceea
Cuvântul dădător de credinţă, este singura armă care poate face tăierea împrejur a inimii (Evrei
3:19; 4:1-2; 11:6; 2 Corinteni 4:1-6)
ÎNCHEIERE
1. Întrucât Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor, datoria noastră este să-i îndemnăm fierbinte pe
toţi oamenii să se pocăiască (2 Corinteni 5:20), conştienţi totuşi că nu toţi vor veni la credinţă
(Romani 10:10:16)
2. Refuzul acceptării Evangheliei constitue condamnarea principală din ziua judecăţii, fiind
nesocotirea harului vieţii veşnice, un afront la adresa lui Dumnezeu (Ioan 12:44-50)
Evanghelizarea
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Ucenic – adept şi continuator al cuiva într-un anumit domeniu de activitate; discipol; în
înţeles biblic: ucenicii – urmaşi ai lui Isus Hristos – creştini (Fapte 11:26; Matei 28:19).
„Ucenicizarea face ucenici, convertirea face doar convertiţi”
2. Cei evanghelizaţi care au acceptat şi primit mântuirea / cei născuţi din nou, trebuie hrăniţi şi
îngrijiţi prin învăţătură şi părtăşie sfântă (Fapte 2:42)
I. CATEHEZA ŞI UCENICIA
A. Domenii ale educaţiei creştine („tot planul lui Dumnezeu” - Fapte 20:27)
1. Doctrinele fundamentale, pentru cunoaşterea procesului mântuirii (Evrei 5:12-6:3,
Fapte11:26; 19:9)
2. Botezul în apă şi cu / în Duhul Sfânt sunt lucrări imperative (Fapte 2:38; 8:14-16; 19:1-6)
3. Viaţa spirituală, familială, socială, în „în lume, dar nu din lume” (Tit 2; 1 Petru 3:1-17)
B. Caracteristici şi principii catehetice
1. Lecturarea Cuvântului completată cu studii şi discuţii / dezbateri teologice este o condiţie
sine qua non a evanghelizării şi ucenicizării, dar acestea cer stăruinţă şi comuniune sinceră (Ioan
1:38-39; Fapte 28:23; 2 Timotei 4:2; Iacov 1:25)
2. Unitatea în învăţătură şi învăţători model, favorizează creşterea spirituală sănătoasă (1
Corinteni 1:10; 15:10-11; 2 Timotei 3:10-14)
3. Ascultarea în supunere conduce la creşterea omului nou şi împlinirea scopurilor divine (Luca
9:57-62; 14:25-33; Ioan 6:60-66; Ioan 8:30-36; 15:1-11; Efeseni 4:17-32; 2:22; Evrei 13:7)
ÎNCHEIERE
1. Ucenicia continuă mântuirea „iniţial㔺i duce la desăvârşirea prin / în Isus Hristos (Luca 6:40;
Efeseni 4:1-16; Coloseni 1:28)
2. Ucenicizarea noilor convertiţi este responsabilitatea slujitorilor, dar şi a întregii adunări, a
familiilor, vecinilor, colegilor, etc (Matei 18:1-7; Evrei 10:23-25)
Evanghelizarea
Lecţia 9
O NOUĂ ADUNARE
INTRODUCERE
1. Viaţa noilor convertiţi, din localităţile unde nu există adunare, solicită constituirea unei
adunară noi, pentru că viaţa spirituală se întreţine la nivelul unui organism viu – trup (Fapte -
adunările din case)
2. Convertiţi dintr-o nouă zonă au nevoie de educaţie, dar şi de comuniune - lecţia 8 - omul are
raţiune, dar şi sentimente (1 Corinteni 13)
ÎNCHEIERE
1. Predarea lucrării în mâinile noii conduceri locale şi o independenţă tranzitivă este necesară,
pentru că viaţa noii comunităţi comportă multe aspecte ce necesită o abordare operativă (Fapte
20:28-32)
2. Supravegherea ulterioară are un rol de îndrumare (Fapte 15:23-29; 3 Ioan 1:9-10)
Evanghelizarea
Lecţia 10
CONCLUZII. APLICAŢII
INTRODUCERE
1. Evanghelizarea este „lumina” care oferă oamenilor posibilitatea cunoaşterii şi întoarcerii la
Dumnezeu (Ioan 1:5-13)
2. Evanghelizarea este mesajul referitor la mântuirea prin Domnul Hristos: „Cuvântul lui
Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea" (Fapte 12:24)
I. CONCLUZII
A. Evanghelizarea – o misiune sacră a Bisericii Domnului
1. Copii lui Dumnezeu (Romani 8:28-31) sunt „... o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un
neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile
minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată" 1 Petru 2:9)
2. Mesajul evanghelic trebuie transmis şi păstrat cu toată responsabilitatea şi demnitatea;
„...prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea
lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:2); Fapte 1:8 - ordinea lucrării: Ierusalim, căminul nostru, cu
oameni asemănători nouă care vorbesc limba noastră şi unde ştim ce avem de făcut; Iudeea şi
Samaria, în vecinatate, cu oameni asemănători, dar cultura şi dialecte puţin diferite şi cu
oarecare doză de conservatorism. Capătul lumii unde oameni-s foarte diferiţi prin cultură,
climat, stil de viaţă, religie şi limbă35
3. Evanghelizarea în întreg procesul mântuirii este o pasiune şi pentru îngerii care ajută şi
„doresc să privească” (Fapte 5; 8; 10; Evrei 1:14; Petru 1:12)
B. Evanghelizarea şi ucenicia sfântă
1. Ucenicizarea este continuarea procesului convertirii; după naşterea spirituală, urmează
creşterea, desăvârşirea copiilor lui Dumnezeu (Matei 28:19-20; Fapte 2:40-42; 11:26; efeseni
4:11-16)
2. Purtarea crucii, o componentă a vieţii de ucenic – rezultată ca realitate în lumea căzută sub
influenţa diavolului - în acceptare şi aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu este o necesitate pentru
toţi cei ce cred (Matei 10: 24-25, 37-39; Luca 9:23; Luca 14:25-35)
II. APLICAŢII
A. Misiunea adunărilor locale din zonele evanghelizate
1. Rugăciunea pentru mântuirea celor pierduţi şi formarea evangheliştilor este o prioritate a
Bisericii lui Hristos (Matei 9:37-37; Efeseni 6:10-20, 1 Timotei 2:1-4)
2. Vestirea prin mijloace directe (predicare, dialog) şi indirecte (scris, audio) este o datorie a
oricărui credincios, pentru cei încă neatinşi de Evanghelie şi pentru noua generaţie (Matei 5:13-
16; Fapte 8:4, 11:19; 1 Petru 3:15-16)
3. O viaţă sfântă – „Biblia tradusă în viaţa cotidiană” şi cea „legată în piele de om” sunt cele mai
puternice forme de evanghelizare (1 Petru 3:1-4; Romani 2:17-24). Existe nenumărate mărturii
ele celor ce s-au convertit prin pocăinţa curată a colegilor sau vecinilor lor
B. Activitatea misionarilor din teritorii neevanghelizate
1. Cei chemaţi / trimişi trebuie să facă „totul pentru Evanghelie”, pentru ca ea să ajungă la toate
neamurile – ei sunt „linia întăi” a frontului din războiul spiritual (1 Corinteni 9:16-23; 2
Corinteni 5:19-20; Matei 28:19)
2. Relaţia cu biserica de origine, în plan spiritual şi material şi respectarea zonei şi
implementării adevărului, în acord cu Scripturile şi călăuzirea duhului Sfânt, sunt condiţii ce
asigură reuşita misiunii – ex. apostolului Pavel – un om care şi-a îndeplinit bine slujba şi a
format şi îndemnat şi pe urmaşii lui să facă la fel (Fapte 13-28; 2 Timotei 4:1-8).
35
..
. http://www.worldchristians.org/romanian/
ÎNCHEIERE
1. Evanghelizarea trebuie să fie realizată, ca parte a planului veşnic al lui Dumnezeu (Matei
10:7; Matei 24:14; Apocalipsa 14:6-7). Scopul final al evanghelizării este instaurarea Împărăţiei
lui Dumnezeu (Matei 4:17; Fapte 3:19-21)
2. Bisericile din primul veac, dar şi istoria de mai târziu arată că o preocupare evanghelistică
bună va avea rezultate binecuvântate (Fapte 16:5). Biserica / adunarea Betel Arad şi altele din
Romania trebuie să se mobilizeze mult mai puternic pentru îndeplinirea mandatului divin de
evanghelizare a lumii
Imagini apocaliptice
Lecţia 1
VIZIUNEA CERULUI
INTRODUCERE
1. Apokalipsis (gr.) – a descoperi cu tăinuire; revelatio (lat.) - revelaţie (descoperire divină
continuată; în 405 vers. sunt 285 citate din V. T.); lucrurile din sfera spirituală pot fi „palpate”
numai prin harul ridicării omului, la nivel de „duh” şi au fost revelate profeţilor (Ezechiel,
Daniel, Ioan)
2. Viziunea cerului (Apocalipsa 4-5) prezintă tronul lui Dumnezeu şi fiinţele din jurul Lui, în
imagini reale şi simbolice
ÎNCHEIERE
1. Imaginea tronului învăluit în slavă ce atrage în închinare întreg cosmosul (Apocalipsa 5:13;
Psalmul 103:19, 22; 148)
2. Când se va rezolva problema răzvrătirii şi a păcatului, Duhul Sfânt va mişca în armonie
perfectă întreaga creaţie (1 Corinteni 15:28). Noi trăim în aşteptarea accesului nostru înaintea lui
Dumnezeu (1 Timotei 6:15b-16; Apocalipsa 3:21). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor
vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8)
Imagini apocaliptice
Lecţia 2
SISTEMUL DEMONIC
INTRODUCERE
1. Istoria Cosmosului cuprinde o pagină neagră: de la răzvrătirea unui înger de rang înalt şi până
la eliminarea completă a lui şi efectelor răului; de la mândrie la toate relele şi moarte (Isaia 14;
Ezechiel 28; 1 Timotei 3:6)
2. Sistemul demonic asociază fiinţe angelice şi umane, care sunt organizate sub diverse forme,
sub înfluenţa lui Satan (Apocalipsa 12:9; Efeseni 2:1-3)
I. BALAURUL
1. Conducătorul: Beelzebul (domnul demonilor – Marcu 3:22); „Stăpânitorul lumii acesteia”
(Ioan 14:31; 16:11); „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2)
2. „Balaurul cel mare, (cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti
(diadema/regale) – Apocalipsa 12:3) şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care
înşeală întreaga lume”; Ispititorul (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), Cel Rău (Matei 6:11),
Acuzatorul (Apocalipsa 12:10)
ÎNCHEIERE
1. Balaurul şi asociaţii săi doresc stăpânirea; regii – capetele fiarelor au vrut să fie numiţi:
Dominus (lat.) / Kyrios (gr.) - Domnul, de aceea se împotrivesc stăpânirii divine (Daniel 11:36-
37; Apocalipsa 13:5-6)
2. Întreg sistemul se bazează pe asocierea elementului religios (natural prin creaţie) cu
împlinirea dorinţelor/poftelor naturii afectate de păcat (Apocalipsa 12:9; 13:4)
Imagini apocaliptice
Lecţia 3
CONFLICTUL COSMIC
INTRODUCERE
1. Domnul Hristos s-a implicat direct şi a accentuat conflictul cosmic, dar în/prin El avem
asigurată biruinţa (Psalmul 45:3-6; Zaharia 9:9; Luca 12:51; Romani 8:36-37)
2. Satan (adversar), Diavolul (bârfitor, defăimător) şi sistemul său reprezintă tabăra răsculată
împotriva lui Dumnezeu (Apocalipsa 20:7-10)
ÎNCHEIERE
1. Tema cărţii Apocalipsa: biruinţa divină, angelică şi umană asupra răului; dynamis contra
exousia – lupta între cele două sacune de domnie (Luca 10:19; Apocalipsa 2:13; 4:2; 17:14)
2. Toate promisiunile apocaliptice/biblice sunt pentru biruitori (2 Timotei 4:6; Apocalipsa 21:7)
Imagini apocaliptice
Lecţia 4
INTRODUCERE
1. Într-un univers spiritual şi material cu două sisteme în conflict, problema fundamentală este
închinarea: înaintea lui Dumnezeu sau a balaurului (Luca 4:5-8; Apocalipsa 14:6-11)
2. Închinarea este o componentă spirituală şi fizică a vieţii omului care determină existenţa lui
terestră şi eternă (Apocalipsa 11:1; 22:9)
I. ÎNCHINAREA FALSĂ
A. Istoric
1. Idolatria generală – de la Babel la Babilon: diverse zeităţi supreme (bune şi rele) şi spirite
specializate pe domenii: zeul dragostei, prosperităţii, războiului, mărilor, etc – un pericol
permanent pentru poporul lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:19)
2. Închinarea sub regimurile totalitare – cultul chipului (Babilon) şi domnia cezarilor (zeiţa
dreptăţii, păcii, siguranţei şi bunăstării Romei – în 195 î.e.n. prima statuie la Smirna; (un pericol
latent în paralel cu susţinerea şi apărarea drepturilor cetăţeneşti - Fapte 16:36-40; 18:12-17;
19:32-41; 23:12-35; 1 Timotei 2:1-2) şi cultul cezarului – în 29 î.e.n. August a ridicat 4 temple
în cinstea lui Iuliu la Pergam, Efes, Nicea, Nicomedia, apoi s-a ajuns la statuile lui Domiţian
(Dominus et Deus – domn şi dumnezeu), care făceau miracole şi vorbeau - ventrilogia)
3. Închinarea în faţa ultimei fiare şi a balaurului (Apocalipsa 13:4), sub coordonarea profetului
mincinos; femeia (organizaţiile religioase) care călărea pe fiară (sistemele politico-sociale),
duşmanul prigonitor al închinării adevărate (Apocalipsa 13:5-7; 17:1-13) – sistemul cel mai
perfid şi feroce din istorie (Daniel 8:23-25; Apocalipsa 13:11-15)
B. Caracteristici
1. În fazele primare natura a luat locul Creatorului, prin raportarea „la vedere”, pe fondul
îndepărtării de Dumnezeu şi cu preţul pierderii adevărului (Romani 1:21-32)
2. Sistemul demonic (sub îngăduinţa divină), foloseşte diverse mijloace şi metode de
înşelare/seducere, prin care obţine admiraţia (şi pe fondul naturii religioase umane) şi realizează
un cult al închinării (Evreii între canaaniţi – V T; 2 Tesaloniceni 2:3-4, 8-10; Apocalipsa 13:13-
15)
3. În ultimă fază se recurge la forţă (Daniel 3:6-7, 11-12; 6:7; Apocalipsa 13:15-17) pentru
generalizarea închinării, situaţii în care rezistă numai cei ce au o relaţie vie şi stabilă cu
Dumnezeu (Daniel 3:16-18; 6:10, 20; Apocalipsa 13:8)
INTRODUCERE
1. Domnul Hristos – Capul Bisericii apare (în Apocalipsa ) în mijlocul poporului Său, preocupat
de starea lui (Matei 16:18; Apocalipsa 1:12-13, 16, 20)
2. Realitatea surprinsă de Domnul arată o multitudine de probleme, pentru care se oferă soluţii
corespunzătoare („ştiu, pocăieşte-te, te sfătuiesc .... celui ce va birui ...” - Apocalipsa 2-3;
16:15), scrise către 7 biserici (nr complet), dar într-o singură carte – pentru toată Biserica/toate
Bisericile din toate timpurile (Apocalipsa 1:1:11; 2:7, ...)
I.PROBLEMELE SPIRITUALE
1. Permanenţa actului cultic, existenţa adunării/organizaţiei nu este o dovadă de apartenenţă la
Trupul lui Hristos (Apocalipsa 2:2, 14, 15, 20; 3:17); Apocalipsa prezintă 2 femei care se pretind
ale lui Hristos (Apocalipsa 12:1-2; 17:4-6; 19:7-8). Atenţie la apostazie! (Luca 18:8; Fapte
20:28-30; 1 Timotei 4:1-2)
2. O stare spirituală prezentă poate fi infirmată de evoluţia ulterioară, pozitivă sau negativă,
sfârşitul decide mântuirea şi răsplata (Apocalipsa 2:3-5,19; 5:15-22; Fapte 20:24; 1 Corinteni
9:24-27; 10:11-13)
3. Imaginea vizibilă sau autoaprecierea pot şi false în raport cu realitatea spirituală a unei
adunări/persoane, pe fondul sistemului înşelător din religie (Apocalipsa 3:1, 17; Matei 7:21-27;
2 Corinteni 11:12-15)
4. În funcţie de starea spirituală, Domnul vesteşte făgăduinţe sau pedepse pentru adunări
(Apocalipsa 2:16, 21-23; 3:9-10; 1 Corinteni 11:27-32; Evrei 12:3-11; Fapte 13:11; 18:9-11)
II. ATENŢIONĂRI
1. Desăvârşirea cerută de Domnul cuprinde o trăire în adevăr şi în dragoste (Apocalipsa 2:2-4, 6,
14-15, 19-20; 2 Corinteni 10:1-11; 1 Tesaloniceni 5:14; Iuda 1:22-23; Psalmul 101)
2. Încercările spirituale/sufleteşti şi suferinţele fizice este o permanenţă în viaţa adunărilor,
cauzată de lupta binelui în condiţiile existenţei răului (Apocalipsa 2:2, 3, 9-10, 13, 19; 3:10a;
7:13-14,17; Ioan 16:33; Fapte 14:21-22; 2 Corinteni 11:23-28)
3. Pocăinţa, cu specificul fiecărui caz, este o recomandare imperativă: „adu-ţi aminte, întoarce-
te la faptele tale dintâi; cum ai primit; fii plin de râvnă şi pocăieşte-te” (Apocalipsa 2:5, 16, 21;
3:3, 19). „Păstrea-ză ce ai” (Apocalipsa 2:10b, 25; 3:4, 11; 2 Corinteni 7:8-12)
ÎNCHEIERE
1. În condiţiile prezentate se impune păstrarea unei relaţii vii cu Tronul din cer şi vestirea
Evangheliei mântuirii (1 Petru 2:5, 9-10; Apocalipsa 5:8; 8:3; 11:3-7)
2. Viaţa spirituală, în condiţii fizice, este o luptă de o viaţă, care va fi răsplătită pentru eternitate
(Apocalipsa 2:7, 11, 17, 26-28; 3:5, 12, 21; 14:12; 21:7)
Imagini apocaliptice
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. Istoria religioasă şi laică se derulează în funcţie de planul lui Dumnezeu şi atitudinea
oamenilor referitoare la voia sfântă (Romani 8:28-39)
2. Există o ordine profeţită în istorie, din care putem învăţa şi cunoaşte pe Dumnezeu şi pe
oameni (Ieremia 30:22-24; Apocalipsa 10:5-7)
ÎNCHEIERE
1. Cărţile de istorie coboară de sus, prin îngeri şi profeţi (Apocalipsa 10:1-11; Ezechiel 2:8-3:3)
2. Toate acestea descriu istoria de mii de ani ai omenirii abătută de la adevăr, pe care Dumnezeu
o loveşte cu scopul întoarcerii la viaţă, iar sfârşitul va lovirea fără milă, fără pocăinţă şi fără vreo
revenire – paharul neamestecat (Matei 24:6-8; Apocalipsa 6:12-17)
Imagini apocaliptice
Lecţia 7
PERSECUŢIA SFINŢILOR
INTRODUCERE
1. Apocalipsa a fost scrisă pe timpul unei mari persecuţii (Domiţian) şi prezintă un lanţ de
teroare pentru poporul lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:9; 6:9-10; 14:12)
2. În restul istoriei, fără persecuţii de forţă, cei credincioşi au avut parte de alte forme mai uşoare
de împotrivire şi batjocură (Ioan 15:18-21; 16:1-2; 2 Corinteni 11:23-26; 2 Timotei 3:12)
II MARTIRAJ
1. Persecuţia totală: condamnarea la moarte este lucrarea „balaurului” (din adânc) prin diverse
„fiare” (din mare, din pământ – profetul mincinos), aflate sub influenţa „femeii imorale” –
religiei false (Apocalipsa 13:15; 17:6, 18; 18:24).
2. Există un timp limită pentru martiri şi o biruinţă şi bucurie liitată pentru chinuitori (Daniel
7:25; 8:23-25; 9:27; 12:6-7; Antioh Epifanes - 168-165 î.e.n.; Apocalipsa 11:2-12)
3. Pentru a evita martirajul se impune (în astfel de situaţii limită) lepădarea de credinţă şi
profanarea divinităţii – închinarea falsă - păcatul/neprihănirea persecuţiei (Matei 10:32-33;
Apocalipsa 12:11; 13:8, 10b)
ÎNCHEIERE
1. Persecuţia este o realitate pentru care trebuie să ne rugăm şi să credem că dacă vom avea
parte de ea vom primi un har mai mare (Ioan 12:27; caz Ioan / Petru – Ioan 21; Filipeni 1:29; 1
Petru 4:12-14)
2. Persecuţia, în primul rând martirajul, par o înfrângere prin apostazia unora şi moartea altora,
dar pentru cei ce rămân credincioşi, vor fi urmate de mare slavă (Luca 12:4; Apocalipsa 20:4).
Suferinţele şi moartea Domnului sunt modelul nostru suprem (Matei 26:50-56; Luca 22:53)
Imagini apocaliptice
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Sfărşitul anunţat va veni când se va umple măsura păcatului şi răbdarea divină se va schimba
cu mânia – urgie, în acord cu dreptatea divină (Zaharia 2:13; Luca 18:7; Apocalipsa 11:18-19)
2. Judecăţile divine sunt mai grele ca moartea – anihilarea (Apocalipsa 6:16-17)
INTRODUCERE
1. Realizarea planului etern se va continua cu o altă etapă importantă prin revenirea Domnului
Hristos, pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi (Ioan 14:2-3; 2 Tesaloniceni 1:5-10; Tit
2 :11-13; Evrei 9:27; Apocalipsa 22:12). Prima venire ne-a mântuit de vinovăţie şi pedeapsă, cea
de a doua ne va mântui de puterea şi prezenţa păcatului (Daniel 9:24-27)
2. Cuvântul lui Dumnezeu explică fenomenele însoţitoare şi modul de raportare – aşteptare, o
doctrină de bază a Bisericii (Filipeni 3:20; Marcu 13:26-27)
ÎNCHEIERE
1. Bucuria şi siguranţa revenirii şi primirii favorabile - o speranţă purificatoare (2 Petru 3:10-
14;1 Ioan 2:27-29; 3:2-3)
2. Făgăduinţa rămâne mai valabilă ca oricând: „Eu vin curând...!” (Apocalipsa 22:7, 17, 20)
Imagini apocaliptice
Lecţia 10
ÎMPĂRĂŢIA ETERNITĂŢII
INTRODUCERE
1. Cartea Apocalipsa conţine cel mai solemn jurământ al împlinirii planului etern, conceput şi
realizat de Dumnezeu (Apocalipsa 10:5-7; 21:6; 22:13)
2. Împărăţia gloriei eterne a fost visul fericit al întregului Israel - poporul făgăduinţelor divine;
în cursul evenimentelor s-a înţeles că instaurarea avea să aibă loc în două etape (1000 de ani! -
puţine informaţii)
AI CONŞTIINŢA CURATĂ?
INTRODUCERE
1. Conştiinţa (cugetul) este o entitate funcţională a duhului omului, care poate fi identificată de
orice om, cu sau fără educaţie religioasă, al cărei glas se va auzi şi la judecata de apoi (Romani
2:14-16). Studiul conştiinţei este subiect de control permanent, căci Dumnezeu „cercetează
toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile” (I Cronici 28:9; 29.17a)
2. Fie „Cuvântul lui Dumnezeu (din acest studiu) viu şi lucrător... (pentru a analiza) simţirile şi
gândurile inimii” (Evrei 4:12), pentru a întării vegherea conştiinţei noastre (2 Corinteni 1:12)
ÎNCHEIERE
1. Împlinirea poruncii supreme se verifică prin conştiinţă (Matei 22:37; Marcu 12:33)
2. Slujirea sfântă se face cu aprobarea conştiinţei curate ce biruie stările eronate ale altor
conştiinţe (2 Corinteni 4:2; 5:11; Evrei 13:18)
Întrebări pentru inimă
Lecţia 2
INTRODUCERE
1. Comunicarea (cuvintele), se situează în structura şi manifestarea fiinţei umane, alături de
conştiinţă, fiind o realizare binecuvântată a Creatorului: „Cine a făcut gura omului?” (Exodul
4:11)
2. Eşti sincer în comunicare? este o întrebare pentru inimă, acum şi în ziua judecăţii (Matei
12:34-37), dar poate fi o întrebare pentru toţi înterlocutorii noştri (1 Cronici 12:17). Ex.: „I-a
să-ţi văd limba!”, spunea un medic, la fiecare consultaţie
36
..
http://psihologiesociala.uv.ro
oamenilor (deuteronom 19:14-15). „Sinceritatea declaraţiilor celor ce compar în procesul penal
în diverse calităţii, reprezintă, alături de fidelitate, o însusire fără de care acestea nu pot fi
aşezate la baza convingerii organelor juridice. Sinceritatea sau nesinceritatea învinuitului
poate fi deprinsă din conţinutul intrinsec al declaraţiilor sale precum şi din raportarea
acestora la celelalte mijloace de informare existente în cauză. Tot astfel, nesinceritatea poate fi
pusă în evidenţă pe calea observării atente a comportamentului expresiv, mimic, a reacţiilor
involuntare, a gesturilor, a trăsăturilor şi coloritului feţei, care au valoarea unor indicii ce
dezvăluie încercarile de inducere în eroare. Această din urmă modalitate de apreciere a
sincerităţii sau nesincerităţii întemeiata pe observarea directă a acelor manifestări ce ţin de
comportamentul aparent al emoţiei oferă, uneori, posibilitatea descoperirii simulării. Dar, dacă
există o anumită experienţă în domeniul vieţii infracţionale, datorită unei capacităţi sporite de
autocontrol a manifestărilor exterioare ale comportamentului simulat, relevarea disimulării e
imposibilă. Acestor mijloace, să le spunem clasice, de apreciere a sincerităţii sau nesincerităţii
declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, li s-au adăugat, în ultimele decenii, unele
psihofiziologice ce însotesc emoţia în stare de simulare mai exact în situaţia de falsificare a
adevărului, printr-o exprimare verbală: minciuna. Este vorba de înregistrarea pe cale obiectivă,
cu ajutorul unor aparate speciale de tip poligraf, a modificărilor fiziologice ale organismului,
provocate de diverse stări emoţionale ce însotesc simularea. Care este fundamentul ştiinţific al
tehnicii poligraf de constatare obiectivă a stărilor emoţionale tipice disimulării adevărului?
Starea emoţională sub stăpânirea căreia se află făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii
înregistreaza adeseori, o adevărată recrudescenţă în momentul chemării sale în faţa organelor
judiciare în vederea ascultării, stare determinată de conştientizarea pericolului la care ar putea
fi expus în cazul dovedirii învinuirii aduse. Încercarea de disimulare atitudine tipică celui ce nu
şi-a conformat conduita imperativelor impuse de legea penală – reclamă un efort voluntar ce
declanşează stări emoţionale, unele supuse observaţiei directe, altele perceptibile indirect, prin
depistarea reacţiilor psihologice. Fie că este stăpânit de o emoţie violentă, fie de o emoţie de
intensitate modestă, stările emoţionale sunt întotdeauna însotite de anumite modificări
fiziologice reflexe ce se declanşează automat şi scapă posibilităţilor de cenzurare ale
subiectului. Constituie indicatori fiziologici ai conduitei simulate, ce pot fi puşi în evidenţă cu
ajutorul tehnicii poligraf: modificările cardiovasculare în componentele sale şi ritmul
pulsului, creşterea tensiunii arteriale, modificări electrice în piele, însotita de intensificarea
activităţii glandelor sudoripare, modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei,
modificarea activităţii electrice a scoarţei cerebrale în evidenţă cu ajutorul
electroencefalogramelor. Acestor reacţii neurovegetative le corespund modificări ce ţin de
comportamentul aparent al emoţiei, de reacţiile exterioare ale organismului, manifestate în
limbajul vorbit sau cel gestual, în activitatea de mişcare a membrelor sau a corpului, în
expresivitatea feţei, manifestări supuse observaţiei directe” 37. Ex.: Inculpatul criminal ce nu a
privit spre uşă, pentru că ştia ce a făcut
2. Nesinceritatea poate îmbrăca diverse forme de păcat (Psalmul 12:1-2; Proverbe 26:25-26;
clevetire38 – Psalmul 41:5-8; 50:19-20; seducţie imorală - Proverbe 2:16; 5:3; 2 Samuel 13:1-13;
ipocrizie religioasă - Ezechiel 33:31; Matei 15:8; Marcu 11:31; înşelăciune materială / financiară
- Mica 6:10-12; declaraţiile oficiale, mărturiile - Levitic 5:1; Zaharia 5:3-4; alte scopuri egoiste
– Geneza 27; 1 Regi 3:16-28). O „gură mare” nu înseamnă sinceritate în vorbire şi nici glumele
mincinoase (Geneza 39:13-20; Proverbe 26:19). Ex.: Copilul ce s-a hotărât să nu mai mintă şi a
spus musafirilor de unde provine cadoul pentru ei, spre deosebire de părinţi lui care minţeau
din dorinţa de „imagine”
3. Diplomaţia este „tehnica” cea mai obişnuită în comunicare în lume: viaţa social - politică (1
Samuel 18:22-25; Daniel 6; 11:27); avocatură (Fapte 24:1), dar cea mai crudă formă de
nesinceritate în comunicare sunt declaraţiile şi gesturile cu titlu de iubire şi conţinut de ură, chiar
în forma cea mai avansată - crima (2 Samuel 3:27; 20:8-10; Ieremia 9:8; Mica 7:2,5). Ex.:
Bătrânul e atrebuit să-şi schimbe testamentul după ce şi-a schimbat aparatul auditiv
37
http://www.referatmd.com/psihologie/
38
„Defăimarea este lucrul cel mai grozav; prin ea doi sunt care nedreptăţesc, iar unul este nedreptăţit.
Într-adevăr, cel care defăimează face o nedreptate, întrucât învinuieşte pe cel care nu este de faţă; iar
celălalt săvârşeşte o nedreptate prin faptul că crede înainte de a cunoaşte exact (cum stau lucrurile); iar
cel care lipseşte de la convorbire este nedreptăţit de ei, fiindcă de unul este bârfit, iar de celălalt e
socotit rău” (Herodot)
4. Cea mai vinovată formă de lipsă de sinceritate este transmiterea conştientă a unei minciuni /
erezii, în locul adevărului biblic – un predicator trebuie să transmită cu acurateţe Cuvântul, iar
un proroc să spună numai ceea ce Domnul i-a arătat (Numeri 22:35; 23:5; 24:13; 1 Regi 13:5-
18; 22:13-16; Iov 13:7; Romani 16:18). În celălalt sens: a fi nesincer înaintea Domnului şi a
slujitorilor Săi, este o autoînşelare (1 Samuel 15:13, 24; 1 Regi 14:1-6; 2 Regi 5:20-29; Matei
22:18; Luca 20:1-8; Fapte 5:1-11)
5. Redactarea unei scrisori cu intenţii rele, sau încheierea unui legământ, contract cu gând
acceptat de nedreptate, prin necunoştiinţa celeilalte părţi este o nesinceritate premeditată
(Geneza 34 (v 13); Iosua 9:9-22; Ezra 4; 6; Psalmul 78:36-37). Atenţie la lipsa sincerităţii din
frică – prigoană, sau la partea de adevăr care ascunde minciuna (Geneza 12:18; 20:10-13;
Marcu 14:68-71)
39
. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ţine un secret, a dezvălui orice secret. A-şi
păzi (sau ţine etc.) gura = a-şi impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbeşte. (NODEX 2002)
2. Tăcerea nesinceră are în fond o ură ascunsă (2 Samuel 13:22; Marcu 3:4), egoim sau alte
vinovăţii care explică refuzul de recunoaşte adevărului sau ascunderea unei veşti bune /
informaţii utile (2 Regi 7:9)
ÎNCHEIERE
1. Sinceritatea în comunicare se bazează pe o conştiinţă curată şi are scop realizarea unui mediu
de dragoste sfântă (1 Timotei 1:5; 4:2)
2. Ştiind că Domnul notează cuvintele noastre (Maleahi 3:16), concluzia se impune din cuvintele
înţeleptului: „Izgoneşte neadevărul din gura ta; şi depărtează viclenia de pe buzele tale!”
(Proverbe 4:24) şi ale Domunului Hristos: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor,
care este făţărnicia” (Luca 12:1).
Întrebări pentru inimă
Lecţia 3
CE FACI ÎN ASCUNS?
INTRODUCERE
1. Într-o lume complexă şi dispunând de capacităţi limitate, lucrurile ascunse fac parte din viaţa
cotidiană a omului (2 Regi 6:8-12)
2. Omul este în atenţia absolută a unui Dumnezeu omniştient şi omnipotent, care este interesat
deopotrivă de cele văzute / cunoscute şi de cele ascunse( Psalmul 139)
ÎNCHEIERE
1. Pocăinţa cu mărturisire sinceră şi păstrarea unui cuget curat oferă iertare deplină şi păstrează
o relaţie liberă în lumină, de părtăşie cu Dumnezeu şi cu cei credincioşi (Romani 13:12; 1 Ioan
1:5-7)
2. Cei ce au un cuget curat şi o vorbire sinceră, au „lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”,
trăiesc în lumină şi pot sluji în Împărăţia luminii (2 Corinteni 4:1-6)
Întrebări pentru inimă
Lecţia 4
EŞTI OM DE ÎNCREDERE?
INTRODUCERE
1. În contextul conflictului spiritual cosmic şi în condiţia operării cu valori eterne, încrederea
este o necesitate absolută, având ca reper un Dumnezeu în care putem avea încredere deplină
(Psalmul 37:3, 5, 40)
2. Încrederea ce poate şi trebuie să (ne) fie acordată este o funcţie, o calitate imperativă în toate
relaţiile creştinului, în viaţa spirituală – religioasă, socială şi familială (Proverbe 20:6; 2
Corinteni 4:1-2; Tit 2:10)
INTRODUCERE
1. Dorinţele41 sunt o componentă a creaţiei, a libertăţii omului, ele sunt strâns legate de plăceri 42
- omul doreşte şi face ce îi place, plăcerea împlineşte dorinţa şi împreună evidenţiază natura,
caracterul şi alegerile omului (Proverbe 13:12, 19)
2. Dorinţele şi plăcerile pot fi bune sau rele, legale sau ilegale etc. Cum răspunzi întrebării: „Ce
vrei?” (2 Regi 2:9; 2 Cronici 1:7)
41
.
. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dor, atracţie. (DEX '98 )
42
. Stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendinţe, a unor cerinţe vitale;
desfătare. (DEX '98); Sentiment de bucurie şi de mulţumire trezit de senzaţii sau emoţii pozitive şi care
se manifestă, de regulă, cu maximă intensitate în procesul împlinirii unei dorinţe. (NODEX (2002)
II. DORINŢE / PLĂCERI BUNE
A. Dorinţe pentru viaţa terestră
1. Dorinţe şi plăceri în oferirea unor daruri şi efectuarea de servicii pentru alţi (2 Cronici 9:12;
Estera 7:2-3; Psalmul 122:8-9; Romans 15:1-2; Corinteni 10:33; 3 Ioan 1:2). Viaţa de familie
este mediul permanent al împlinirii dorinţelor bune ale aproapelui (Geneza 3:16; 1 Corinteni
7:33-34)
2 David, omul „după inima” lui Dumnezeu s-a evidenţiat prin absenţa plăcerilor rele şi prezenţa
plăcerilor bune, cu excepţii, pentru care a plătit şi de care s-a pocăit cu adevărat (1 Samuel
24:4; 2 Samuel 1:26; Psalmul 16:3). Dorinţele sufleteşti ce pot fi împlinite doar de Dumnezeu
trebuie exprimate în rugăciune, cu sau fără cuvinte (Psalmul 38:8-9; 145:19)
B. Dorinţe sfinte
1. O viaţă în Casa Domnului – a umbla cu Dumnezeu (Psalmul 27:4; 37:4; 119:35, 40; Isaia
11:3); „plăcerea în Legea Domnului” (Psalmul 1:2). Această stare este superioară oricărui
sistem ritualic religios (Psalmul 51:16).
2. Dorinţe potrivit cu vârsta fizică şi spirituală şi o perspectivă eternă (Coloseni 3:20; 1 Petru
2:2; 1 Timotei 3:1). Dorinţele şi plăcerile în acord cu Dumnezeu şi natura Lui vor fi onorate şi
păstrate pentru eternitate (Psalmul 73:25, 28; Romans 8:19; Filipeni 1:23; Evrei 11:13-16, 25-
26)
3. Doriţe pentru slujirea în Evanghelie, ce în cazul unora se împletesc şi cu dorinţa auzirii ei
(Romani 1:15; 10:1; Fapte 13:7, 42)
ÎNCHEIERE
1.Dorinţele şi plăcerile sunt bune sau rele - ele dezvăluie natura fiecărui om, dar şi viitorul lui
(Proverbe 10:23-24; 11:23; 13:20)
2. Când dorinţele şi plăcerile se suprapun cu cele ale lui Dumnezeu avem dovada dobândirii
naturii Lui şi a desăvârşirii lucrării Lui în noi (Filipeni 2:13; 2 Timotei 2:4; 3:4)
3. Urare (Psalmul 20:4-5)
Întrebări pentru inimă
Lecţia 6
EŞTI EVLAVIOS?
1. Evlavia / frica de Domnul, termenul specific V T (Iov 15:4) este scop şi mijloc de referinţă
în creştinism (1 Timotei 6:3-5)
2. Evlavia este o calitate esenţială şi plenipotenţială care identifică în profunzime valoarea unui
creştin (1 Timotei 6:6-11; 2 Petru 1:3-7; 3:2-4)
I. EVLAVIA - DESCRIERE
A.Termeni. Definiţii
1. Evlavie - sentiment religios manifestat printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor
bisericeşti; cucernicie; comportare respectuoasă şi admirativă faţă de cineva sau de ceva. DEX
'98; pietate; religiozitate; smerenie; cuvioşie; cucernicie. NODEX (2002)
2. În literatura păgână termenul gr. Eusebeia înseamnă respectul datorat oamenilor şi zeilor,
dar în Scripturi cuvintele din acest grup (cum este theosebeia, întâlnit numai în 1 Timotei
2:10) se referă în exclusivitate la reverenţa faţă de Dumnezeu (cu excepţia textului din 1
Timotei 5:4, unde înseamnă respectul cuvenit pentru cei din propria familie). Eusebius
defineşte termenul ca „a privi în sus spre unicul şi singurul... Dumnezeu şi a trăi viaţa în
armonie cu El”. În Faptele Apostolilor 10:2 (cf. v. 7) Corneliu este descris ca eusebes
(„cucernic”) şi temător de Dumnezeu; evlavia lui este ilustrată de grija pentru familia sa, de
dărnicie şi rugăciuni şi de dornicia sa de a urma instrucţiunile divine. E. F. Scott vede în acest
termen „două lucruri: pe de-o parte un crez corect şi pe de altă parte un mod corect de
acţiune”. Dar eusebeia este o atitudine personală faţă de Dumnezeu şi nu doar un crez corect,
iar acţiunea nu este paralelă cu acea acţiune ci îşi are izvorul chiar în ea, de ex. 2 Timotei 3:5,
unde evlavia formală este prezentată în contrast cu aceea care are putere; de asememnea, în 2
Petru 1:3 evlavia este derivată din puterea divină. „Taina evlaviei" (1 Timotei 3:16) este
doctrina fundamentală centrată în Persoana lui Cristos, care este sursa şi criteriul oricărei
închinări şi a oricărei conduite creştine. Eusebeia creştină îşi are izvorul în darul divin al
unui principiu de viaţă şi al unei puteri de viaţă (2 Petru 1:3; 2 Timotei 3:5), care la rândul ei
este acordată prin şi împreună cu acceptarea prin credinţă a darului adevărului mântuitor (1
Timotei 3:16: „taina" - secretul revelat - din care izvorăşte „evlavia” este mesajul Evangheliei
lui Cristos cel întrupat şi care domneşte). 43
B. Caracteristici (Evlavia nu conţine nici superstiţie nici ateism – 1 Timotei 4:7)
1. Relaţia pe verticală - teamă sfântă - „frica de Dumnezeu” sau „frica de Domnul” (peste 30
de menţiuni în V T), o stare produsă de conştientizarea existenţei fiinţei divine, în omniputerea
şi omniprezenţa ei prezenţa lui Dumnezeu, încadrată în fenomene naturale sau delegată
prin fiinţe angelice sau în absenţa lor (Geneza 28:12-17; Exodul 20:20). De aici începe
ascultarea Evangheliei / credinţei / neprihănirii / adevărului - un răspuns la revelaţie (Romani
1:5; 6:16; 10:16; 16:26; 1 Petru 1:22). Teama sfântă produce puritate (Psalmul 19:9; Proverbe
8:13; 16:6), conştientizând sfinţenia divină şi mânia lui în raport cu păcatul şi judecata
(Deuteronom 9:19; Psalmul 76:7-8; Eclesiastul 12:13-14; Romani 1:18; Evrei 10:26-31;
Apocalipsa 15:4)
2. Srelaţia pe orizontală -separarea de lume – sfinţirea (gr. hagiamos, hagiosyne) -
contradicţia şi respingerea permanentă dintre ceea ce este lumesc şi ceea ce este evlavios, ca
între întuneri şi lumină (2 Timotei 3.12). Adevărul etern are de partea lui evlavia – o
mentalitate şi un mod de viaţă spre deosebire de filozofiile şi paradigmele umaniste sau oculte
care propagă fericirea lipsită de moralitate sau un ascetism dur (Tit 1:1; 2:12; 2 Timotei 4:8;
Evrei 12:14; 2 Corinteni 7:1)
3. O analiză completă a evlaviei în NT ar trebui să includă exprimarea practică a credinţei
într-o viaţă de pocăinţă, de împotrivire faţă de ispită şi păcat; ar trebui să se exprime într-o
43
..
.dictionarbiblic.blogspot.ro
viaţă de rugăciune, de mulţumire şi de apropiere respectuoasă de Cina Domnului; în
cultivarea speranţei, dragostei, generozităţii, bucuriei, stăpânirii de sine, îndelungii răbdări şi
mulţumirii; în urmărirea cinstei, neprihănirii şi binelui altora în toate relaţiile umane; în
respectul pentru autoritatea constituită în mod divin în biserică, stat, familie44
ÎNCHEIERE
1. Ferice de omul care păstrează evlavia – cupola virtuţiile sfinte „în vremuri de lipsă”
(Psalmul 12:1; Proverbe 23:17), căci „fericirea este pentru cei ce se tem de El” (Eclesiastul
8:12-13).
2. Evlavia este găsirea plăcerii în poruncile sfinte ale Bibliei (Psalmul 112:1), în aşteptarea
vieţii eterne în prezenţa şi principiile sfinte (2 Petru 3:11-12)
44
dictionarbiblic.blogspot.ro
Întrebări pentri inimă
Lecţia 7
CE GÂNDURI TE FRĂMÂNTĂ?
INTRODUCERE
1. În mintea omului, tranversată de mii de gânduri în fiecare zi sunt unele gânduri insistente,
care frământă şi alte gânduri fugare care se pierd, fără urmă (Daniel 6:14, 18-19; Numeri
35:10-24; Iosua 20:3; Geneza 40:23)
2. Omul trebuie să se supună atenţiei divine cu gânduri cu tot, căci oricum va fi judecat şi
pentru ele (Psalmul 139:2, 23; Amos 4:13; Isaia 66:18; 1 Corinteni 4:5)
I. DOMENIUL GÂNDURILOR
A. Mintea – sfânta sfintelor omului
1. Definiţie: gândul este un proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee,
cugetare. A frământa (pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. (Dus sau
căzut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediată. A sta pe (sau la)
gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a şovăi. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe
cineva). A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. Loc considerat ca sediu al cugetării;
minte; memorie45.
2. Izvorul oricărei acţiuni (Proverbe 4:21-23) este mintea, unde are acces total numai
Dumnezeu (1 Cronici 28:9) şi a cărei limite El le-a decis (Eclesiastul 3:11)
B. Gândurile în complexitatea acţiunilor lor
1. Mintea omului este frământată de trecut prezent şi viitor (Iov 21:6), există o prioritate în
gândire, gândurile se înlocuiesc în topul atitudinilor şi acţiunilor, în funcţie de factori de mediu
sau cauze interne ale fiinţei umane (1 Samuel 10:2). Gândurile lucrează şi noaptea,
manifestându-se vizibil prin vise şi într-un consum al creierului uman (Iov 4:13). Gândurile
supuse unor revelaţii suportă greu dimensiunea supranaturalului (Daniel 7:28; Luca 2:19:
24:38)
2. Gândurile „rodesc” în toate acţiunile omului (Ieremia 6:19) şi sunt determinate în primul
rând de starea spirituală (Ieremia 17:2; 18:12). Gândurile reuşesc de cele mai multe ori să ia
formă în cuvinte (Iov 20:2; 32:17-20) şi în alte fapte (Ezechiel 11:5). Numai gândurile lui
Dumnezeu sunt irevocabile şi atotputernice (Iov 42:2) şi nepătrunse de om (Psalmul 73:16;
92:5)
3. „Citirea” gândurilor altor persoane determină relaţionarea faţă de ele: prieteni sau duşmani
(1 Cronici 12:17-18, 38). Deasemenea „citirea” viitorului supune gândirea umană la mari
eforturi, ce pot fi împlinite doar de Dumnezeu, fiid interzisă orice meditaţie sau preocupare
ocultă (Deuteronom 18:10-12; Daniel 2:29; 4:5; Fapte 1:6)
4. Există o relaţie profundă între gânduri şi conştiinţă, ce pot fi la „înălţime” numai sub pecetea
Cuvântului şi a rugăciuii, ele sunt temelia credinţei şi dragostei (1 Corinteni 13:5, Filipeni 4:6-
8; Evrei 4:12; 11:19; 1 Timotei 1:5, 19)
45
..
. DEX '98
Samuel 27:11; 2 Regi 7:4; Matei 1:19)., situaţii în care omul trebuie să lase toate lucrurile în
mâna Domnului, fără să se îngrijoreze (Psalmul 42:3-6, 77:3-12; Plângeri 3:21-23; Matei 6:25;
10:19-20; Marcu 8:33; Luca 12:29-30). În special necazurile pot duce prin frământare şi
supărare la îmbolnăvirea omului (Daniel 5:6, 10; Psalmul 94.19; 119:52)
2. Gânduri paralele - bănuielilor rele şi prezumţii negative - „Cele mai multe probleme provin
din faptul că oamenii nu-şi exprimă corect propriile gânduri şi le interpretează greşit pe ale
altora” (Iosua 22.24, 29).
C. Gânduri rele (ele nu trebuie să fie acceptate deloc în minte)
1. Planuri umane sub influenţă demonică (Geneza 11:6; 50:20; Psalmul 36:4; Isaia 10:7; 2
Corinteni 11:3; Efeseni 2:3;4:17). O realitate veche şi vinovată, de care Dumnezeu are
cunoştiinţă, o controlează, o suportă o vreme, apoi o pedepseşte (Geneza 6:5; 8:21; Romani
1:21, 32). Ele pot fi „ascunse” acţiuni (Saul - 1 Samuel 18:25; 2 Samuel 21:5; Sanbalat şi alţii
– Neemia 6:2; Iuda – Ioan 13:2; Anania şi Safira – Fapte 5.4)
2. Gânduri de judecată (Iacov 2:4) şi alte gânduri rele despre care omul crede că sunt
îndreptăţite (Iosua 22; 2 Cronici 25:19; Luca 9:46-47); gânduri de lăcomie şi îngrijorările
(Luca 12:17, 22); gânduri despre plăceri lumeşti (Iacov 4:3)
ÎNCHEIERE
1. Gândurile (care frământă mintea) determină toate lucrurile, de la cuvinte şi fapte la destin
(Proverbe 14:22), de aceea păstrează gânduri bune (1 Cronici 29:18) şi renunţă la cele rele
(Isaia 55:7-9; Ieremia 4:14)
2. Omul duhovnicesc este biruitor în lumea gândurilor (2 Corinteni 10:5; 1 Petru 4:1)
Întrebări pentru inimă
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Fiecare om are o înclinaţie naturală spre aprecierea unor valori spirituale şi / sau fizice,
dintre care cea mai de preţ poate fi numită comoară (Proverbe 3:13-18)
2. Potrivit Bibliei – prin modul de relaţionare a omului, fiecare este legat şi determinat de
comoara sa (Luca 12:34)
I. COMORI
A. Definiţii şi exemple
1. Comoară - grămadă de bani sau de obiecte de preţ (păstrate sub lacăt, ascunse în pământ
etc.); avuţie, avere, avut; persoană extrem de iubită sau de preţuită 46. Valoare - suma
calităţilor care dau preţ unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc.; importanţă, însemnătate,
preţ, merit47
2. Diverse valori sunt în topul alegerilor şi preocupărilor umane: cultura, sportul, arta, muzica,
libertatea, frumuseţea, faima, aventura, educaţia, banii, statutul social, munca, natura, familia,
adevărul, dragostea, prietenia, înţelepciunea, puritatea, sinceritatea, spiritualitatea, etc
(Proverbe 31:10; Eclesiastul 9:18; Isaia 43:3-4; Ieremia 15:19; Ioan 12:3; 1 Petru 3:4)
3. Există comori de referinţă la nivel mondial - pierdute sau actuale ale: Templul lui Solomon
şi chivotul lui Dumnezeu; palatele şi alte comori ale unor regi sau ale unor piraţi (Deuteronom
33:19). Ex.: Un cerşetor a stat 21 de ani într-un loc unde era ascunsă o comoară ce a fost
descoperită la scurt timp după moartea sa
B. Valori în administrare
1. Valori spirituale – ele sunt oferite prin harul acceptării în comuniunea Casei lui Dumnezeu în
redobândirea chipului şi asemănării divine (Isaia 33:6; Matei 13:44-46; 2 Corinteni 4:7)
2. Valori materiale – provenite din / prin aportul bunăvoinţei Creatorului şi păstrătorului vieţii,
prin care se întreţine şi înnobilează viaţa terestră (Deuteronom 28:11-12; Iacov 1:17). Viaţa
depinde de bunurile existente, începând cu hrana şi îmbrăcămintea – valori fundamentale (2
Regi 7:7-10), dar poate fi o sufocare, printr-o alergare continuă doar după posesiuni pământeşti
(Isaia 2:7). Pe pământ „comoara de preţ a unui om este munca” ( Proverbe 12:27)
3. Investiţia în plan spiritual în oameni este cea mai mare valoare (Maleahi 3:14-18), dar
suprema valoare este Domnul Hristos şi prin El mânturea (Romani 8:32; Filipeni 3:8; Coloseni
2:2-3). Ex.: Răspunsul repetat al unui neozeelandez credincios către un englez ce-i prezenta
diferite palate în Anglia: „La Tatăl meu (în cer) este mai frumos!”
46
.
. DEX '98
47
. DEX '98
fel (Ieremia 15:13; Amos 3:10-11; Mica 1:7). În situaţii critice toate valorile pământului pălesc
şi oamenii doresc moartea şi rămân doar cu o „comoară de mânie” (Iov 3:21; Eclesiastul 12:1-
7; Romani 2:5). „Pământule, cu-a tale laturi / De toate poţi pe om să-l saturi, / Dar n-ai avut nicicând
putere; / Pe om să-l saturi de avere, Şi când pricepi că, oricât ai / Comori peste comori să-i dai, / Lui totuşi de
ajuns nu-i sunt / Îl saturi cu niţel pământ!” (Vasile Militaru)
ÎNCHEIERE
1. Fericirea pe care o oferă posesia unei comori îi stabileşte adevărata valoare, ceea ce
dovedeşte importanţa absolută a valorilor spirituale (Psalmiul 119:14; 1 Timotei 6:6-11)
2. Valorile pe care le putem obţine / avea în viaţa aceasta au valoare numai dacă sunt
transferabile în viaţa viitoare (Matei 6:19-20; Evrei 11:13-16). Ex.: Un savant grec fără
bagaje, cu ocazia evacuării unei cetăţi înaintea războiului: „Tot ce-i valoros am luat cu
mine!”
Întrebări pentru inimă
Lecţia 9
INTRODUCERE
1. Dragostea este cea mai puternică forţă din univers. Dimensiunea ei cuprinde toate fiinţele
create. Omul este motivat şi activat prin dragoste în toate relaţiile sale, potrivit naturii lui.
Termeni în limba greacă:
a) eros - έρως - semnifică în general iubirea pasională, amor, dorinţă puternică,
intensă. Este asociat de multe ori cu dorinţa sexuală, cu iubirea egoistă, dar poate fi asociat
de asemenea sentimentelor căsătoriei
b) philia - φιλία - asociată în general cu prietenia, cu afecţiunea, un sentiment bazat pe
intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniştită,
netulburată de pasiunea lui eros şi plină de virtuţi. Ea înseamnă loialitate faţă de prieteni,
virtute, egalitate şi bucuria de a face ceva împreună
c) storge – στοργή - înseamnă ataşament, afecţiune, un sentiment natural, ca acela
dintre părinţi şi copii
d) agape – ἀγάπη - înseamnă a iubi pe cineva pentru un anumit motiv, este alegere şi
nu provine din înclinaţii directe către cineva, ci din convingeri. Ἀγάπη verbul ἀγαπάω sunt
folosite mult în „Septuaginta”, ca traducere a cuvîntului evreiesc care înseamnă iubire şi care
înglobează sensurile tuturor cuvintelor greceşti referitoare la iubire (la fel ca şi cuvîntul
românesc „iubire”, de altfel). În Sfînta Scriptură, ἀγάπη, impregnat de viaţă spirituală, devine
dragostea vibrantă, universală, dragostea libertăţii spirituale superioare. Ea se manifestă atît
faţă de Dumnezeu cît și faţă de semenii noştri, inclusiv faţă de duşmani, spre deosebire de
φιλία care se foloseşte doar faţă de cei apropiaţi şi care nu poate fi folosită în cazul iubirii
vrăjmaşului. Este de altfel cea mai mare dintre virtuţi, pentru că fără ea, orice faptă, oricît de
măreaţă, nu înseamnă nimic. Ea este condiţie a actului mîntuirii, căci este sursa şi motorul
faptelor bune48 (Romani 1:31)
2. Dragostea care are de-a face cu natura divină, cu mântuirea, care se ridică deasupre
celorlalte funcţii specifice vieţii umane naturale – dragostea ca expresie bunătăţii, pusă în
slujba mântuirii are două direcţii de acţiune - iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru
aproapele – o poruncă ce concentrează în ea toate cerinţele divine şi asigură condiţia fericirii
absolute (Matei 22:37-39; Romai 13:8-10; 1 Corinteni 16:14, 1 Ioan 5:1-2)
48
.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_greceşti_referitori_la_iubire
II. IUBEŞTI PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI?
A. Aria de cuprindere şi natura dragostei în relaţiile umane (Proverbe 22:1)
1. Dragostea în familie, exprimată în cuvinte fapte, o permanentă pasiune şi efort pentru
partenerul de viaţă (C. Cântărilor 1:14-16; 2:3-5; 4:1, 7, 16; 8:6-7; Proverbe 5:19 / 7:18;
Geneza 29:18-20; Mica 2:9; Efeseni 5:25, 28). Există şi convieţuire fără dragoste (Tit 2:1-5;
Geneza 29:30-31; Deuteronom 21:16; Judecători 16:15; Ieremia 3:20). Dragostea pentru
ceilalţi membrii ai familiei (Rut 4:15)
2. Iubirea frăţească – locul desăvârşirii în dragoste (Romani 12:9-10; Filipeni 1:8-11; 2:1-3; 1
Tesaloniceni 3:12-13; 4:9-10; 2 Petru 1:7)
3. Dragostea pentru oricine este aproapele nostru – prieten (1 Samuel 18:1, 3; 20:17; 2 Samuel
1:26; Proverbe 17:17; 27:9) sau un străin / necunoscut (Deuteronom 10:19)
B. Acţiuni specifice iubirii de aproapele (Ioan 13:34-35; Evrei 13:1; 2 Petru 2:13)
1. Interes pentru bine, prin ajutorare cu sensibilitate şi afecţiune pentru slăbiciuni (Estera 10:3;
Luca 7:4-5; Romani 14:13-20; 1 Corinteni 13; 1 Petru 1:22; 4.8; 1 Ioan 4:7-8, 11-21), chiar şi
pentru un duşman (Psalmul 109:4-5, Matei 5:43-47; Luca 6:32-35)
2. Iertarea şi restaurare pentru greşelile / păcatele comise (Proverbe 10:12; 17:9; Filimon 1:5-
16; Evrei 10:24)
3. Jertfă (Ioan 15:13; 1 Ioan 3:11-18)
ÎNCHEIERE
1. Toate promisiunile divine sunt pentru cel ca iubeşte pe Dumnezeu (Exodul 20:6; Neemia
1:5; Psalmul 91:14-16; Romani 8:28; 1 Corinteni 2:9; 1 Corinteni 16:22)
2. Iubirea pentru aproapele, după modelul iubirii lui Dumnezeu este condiţia fundamentală şi
obligatorie pentru accesul în Împărăţia lui Dumnezeu, unde dragostea este singurul mediul
natural (Galateni 5:6, 13-14, 22; 1 Timotei 1:5; 1 Ioan 2:10)
Întrebări pentru inimă
Lecţia 10
INTRODUCERE
1. Suferinţa sufletească şi fizică este o realitate permanentă a vieţii umane terestre ce trebuie
înţeleasă şi acceptată prin învăţătura biblică, altfel vom cădea în interpretări ale altor religii şi
curente de gândire care fie o acceptă cu stoicism, sau o neagă în mod iluzionist fie recurg la
mijloace neortodoxe pentru a o îndepărta, recurgând şi la eutanasiere (2 Corinteni 4:16-18)
2. Suferinţa martirică este o realitate permanentă în istoria universală a poporului lui
Dumnezeu (Isaia 53; Evrei 11:35-40; Apocalipsa 6:9-11)
ÎNCHEIERE
1. Suferinţa sfinţilor provine din trupul supus morţii şi lupta pentru eliberarea oamenilor de
sub dominaţia lui Satan, dar în Împărăţia viitoare în care nu va mai fi suferinţă (Evrei 10:32-
34; 12:2; Apocalipsa 7:14-17; Isaia 60:17-20)
2. Orice credincios adevărat, prin însăşi faptul că cel răstignit trăieşte în el, poate şi este gata
să sufere şi să moară pentru Domnul (Fapte 21:13; 1 Petru 4:1, 19)
Rugăciunea
Lecţia 1
RUGĂCIUNEA DE MĂRTURISIRE
INTRODUCERE
1. Rugăciunea de mărturisire a păcatelor este o primă necesitate în întâlnirea cu Dumnezeu,
fără de care relaţia nu poate fi accesată (Isaia 59:1-2)
2. Rugăciunea de mărturisire trebuie asociată cu mărturisirea faţă de cei ce pot ajuta prin
mijlocire şi faţă de cei care trebuie îndepărtate efectele păcatului, la care se adaugă repararea
daunelor şi eventualele disciplinări necesare (Ioan 20:23; Iacov 5:16; Luca 15:18-19; 19:8;
Geneza 20; Numeri 12; Evrei 12)
ÎNCHEIERE
1. Scopul rugăciunii de mărturisire este iertarea şi (re)intrarea în părtăşie cu Dumnezeu,
trecerea la o nouă stare / viaţă în voia lui Dumnezeu, stare în care rugăciunea asigură relaţia
permanentă cu El (Proverbe 28:13; 1 Ioan 1:7-9)
2. Viaţa de rugăciune a celui ce se mărturiseşte trebuie să intre în normalitate şi să cuprindă în
continuare toate domeniile rugăciunii, ce vor fi studiate în lecţiile următoare (Efeseni 6:18; 1
Timotei 2:1-2)
Rugăciunea
Lecţia 2
RUGĂCIUNEA DE ADORARE
INTRODUCERE
1. Adorarea divinităţii este o stare de relaţionare naturală şi normală în raportul Creator -
creatură; Mântuitor – mântuit, fiind o funcţie specifică nu doar religiozităţii ci întregului
spectru al vieţii umane (Romani 1:25; 11:36)
2. Biblie dezvăluie în revelaţia ei natura, sensul, scopul şi formele adorării, slăvirii unice,
eterne şi complete înaintea lui Dumnezeu (Isaia 42:8; 48:11-15)
CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Slava, cinstea, lauda trebuie aduse în exclusivitate Tatălui şi Fiului „în veci vecilor”, pe
drept, din raţiuni şi simţiri libere şi naturale. Adorarea este diferită de mulţumire, prima se
referă la ccea ce este El, a doua la ceea ce face El, dar sunt inseparabile (Apocalipsa 5:13; Ioan
5:23)
2. Absenţa proslăvirii lui Dumnezeu duce la idolatrie şi odată anulată relaţia corectă cu
Dumnezeu, printr-o raportare incorectă la El şi realităţile din lumea spirituală, omul coboară
în stări păcătoase din ce în ce mai vinovate şi degradante (Romani 1:20-32)
Rugăciunea
Lecţia 3
RUGĂCIUNEA DE CERERE
INTRODUCERE
1. Cererile sunt o componentă distinctă a rugăciunii (Efeseni 6:18; Filipeni 4:6; Ioan 16:23-26)
2. Toate lucrurile în univers depind de Dumnezeu, iar cererile fac posibil accesul oficial la ceea
ce avem nevoie din partea lui Dumnezeu (Psalmul 28:1-2, 6; 65:2; 66:19-20). Poporul evreu şi
acum credincioşii din adunarea Domnului au favoarea adresării tuturor cererilor lor înaintea
Stăpânului - Tatălui (1 Regi 8:28-30, 54; 9:3; 2 Cronici 6:19-21)
CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Domnul merită adorarea şi mulţumirile noastre pentru că ne ascultă cererile – El face chiar
mai mult (Psalmul 116:1-5, 16-17; Efeseni 3:20-21)
2. Ascultarea unei rugăciuni de cerere nu confirmă întotdeauna şi în totalitate acordul lui
Dumnezeu pentru cei ai căror cereri au fost ascultatre (2 Regi 13:4-5; Matei 8:31-32)
Rugăciunea
Lecţia 4
RUGĂCIUNEA DE MULŢUMIRE
INTRODUCERE
1. Mulţumirea în rugăciune trebuie să exprime recunoştinţa profundă pentru tot ceea ce a făcut şi
face Dumnezeu pentru noi şi să se realizeze după modul de închinare al fiinţele din cer (Psalmul
50:14, 23; Apocalipsa 4:9; 7:12)
2. Mulţumirile în rugăciune sunt cele mai „de prisos” pe moment, dar de mare valoare înaintea
lui Dumnezeu şi în timp pentru noi. „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri”
(Coloseni 4:2)
II. PRINCIPII
1. Toate rugăciunile trebuie să cuprindă mulţumire, după cum şi jertfele de mulţumire în V T erau
mereu prezente alături de alte jertfe (Exodul 20:24; 24.5; 1 Cronici 16.1-2; 1 Tesaloniceni 5.18).
Chiar şi momentele critice ale vieţii conţin motive reale de mulţumire (Judecători 20:26; Filipeni
4:6)
2. După cum jertfa de mulţumire avea cerinţele specifice pentru a fi primită (Leviticus 7:11-21;
22:29-30), la fel mulţumirea corectă în rugăciune izvoreşte din bucuria constatării mântuirii şi
tuturor binefacerilor Domnului (Deuteronom 27:7; Psalmul 26:7; 42:4; 107:21-22; Ieremia
30:19; Coloseni 1:3-12). Mai mult decât mulţumirea minţii, prin Duhul, se pot rosti cuvinte de
mulţumire către Dumnezeu (1 Corinteni 14:15-18)
3. Mulţumirea înaintea Domnului nu poate fi asociată cu „jertfe” profane – activităţi lipsite de
evlavie (Exodul 32:5-6; Amos 4:5; 5:21-24)
II. EXEMPLE
1. Domnul Isus Hristos – Fiul preaiubit care se ruga mulţumind – un exemplu desăvârşit într-o
lume de copii nemulţumitori faţă de părinţi şi de oameni faţă de Dumnezeu (Matei 15:36; 26:27;
Ioan 11:41)
2. Samariteanul lepros – cât valoarează mulţumirea asociată cu adorarea lui Dumnezeu (Luca
17:115-19)
3. Pavel – omul mulţumitor (Filipeni 4:11), slujitorul care ştia să mulţumescă lui Dumnezeu
întotdeauna (Fapte 27.35; 28:13; 1 Corinteni 1:4; 1 Tesaloniceni 1:2; 3.9-13; Filimon 1:4)
ÎNCHEIERE
1. Apartenenţa conştientă la Împărăţia lui Dumnezeu, înseamnă profundă mulţumire (2 corinteni
9:15; 1 Timotei 6:6; Evrei 12:28)
2. Absenţa mulţumirilor către Dumnezeu este o mare eroare de comportamnet spiritual cu efecte
dezastruoase: „nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a
întunecat” (Romans 1:21)
Rugăciunea
Lecţia 5
RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE
INTRODUCERE
1. Rugăciunea de mijlocire este o completare a unor rugăciuni insuficiente sau inexistente, astfel
mijlocirile pot fi făcute la cerere sau din oficiu (1 Timotei 2:1-4)
2. Mijlocirile izvoresc din inimile sfinţilor pentru cei dragi şi mila pentru cei care suferă efectele
păcatului, în vederea mântuirii lor (Neemia 1:4-11)
CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Mijlocitorii trebuie să fie oameni „mandataţi” de Dumnezeu cu această responsabilitate –
calificarea lor le dă acces special înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunile le sunt ascultate (Geneza
20:7; Evrei 8:6). Mijlocirea Esterei la împărat pentru poporul evreiu este simbolică pentru
intervenţiile celor apropiaţi lui Dumnezeu în favoarea celor dragi (Estera 8:3)
2. Există situaţii în care nu se mai poate realiza / primi rugăciunea de mijlocire înaintea
Domnului (1 Samuel 2:25; Ieremia 7:16; 11:14; 15:1-6; 1 Ioan 5:16)
Rugăciunea
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. Rugăciunile prin care se realizează anumite lucrări cu caracter sacru (cultic) sunt şi ele o
componentă distinctă în învăţătura şi rugăciunile sfinţilor (Evrei 6:2)
2. Rugăciunile oficiale sunt un privilegiu pentru cei ce sunt împreună lucrători cu Dumnezeu şi
ele nu împart membrii Bisericii între clerici şi laici, într-o succesiune apostolică sau ierarhizare
eclesiastică (Marcu 16:15-20)
I. RUGĂCIUNI CONSACRATE
1. Rugăciunea pentru consacrarea în lucrarea de slujire a prezbiterilor – o rugăciune după
rugăciuni, prin care se deschid alte serii de rugăciuni oficiale (Luca 6:12; Fapte 1:24 / Fapte
14:23; 1 Timotei 4:14)
2. Rugăciuni pentru alte lucrări sfinte: instalarea diaconilor (Fapte 6:6); trimiterea misionarilor
(Fapte 13:3)
3. Rugăciuni pentru primirea Duhului Sfânt şi a darurilor duhovniceşti (Fapte 8:14-19)
4. Rugăciunea de binecuvântare a elementelor Cinei Domnului (Matei 26:26-27; 1 Corinteni
10:16; 11:24)
5. Rugăciuni pentru bolnavi, efectuate cu punerea mâinilor (Marcu 16:18; 6:13; Fapte 28:8) sau
după ungere cu untdelemn (Iacov 5:14-16). Atenţie la cine pune / pe cine se pun mâinile (1
Timotei 5:22)
6. Rugăciuni pentru binecuvântare în viaţă (Marcu 10:13-16; Numeri 6:22-27), familie –
legământul cununiei (Geneza 24:60; Rut 4:11-12; Maleahi 2:14)
7. Rugăciuni pentru eliberarea de spirite rele – poruncirea cu autoritate în Numele Domnului
(Matei 17:21; 16:18; Fapte 19:13-16). Ex.: Mai mulţi slujitori s-au rugat ore în şir fără rezultat,
pentru un demonizat, dar când a venit un frate cu daruri şi autoritate „pacientul”! a fost eliberat la
o scurtă rugăciune
II. PRINCIPII
1. Rugăciunile oficiale se fac prin credinţă, prin autoritatea delegată de Domnul slujitorilor Săi
(Matei 16:19; Luca 9:1-2; Ioan 20:23; Romani 15:15-19; Evrei 5:1, 4) şi conferă un har specific:
primirea unor daruri sau puteri supranaturale, conferirea unei autorităţi, primirea unor drepturi
(Deuteronom 34:9; Romani 1:11; 1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6)
2. Rugăciunile oficiale / cu punerea mâinilor se fac după cercetarea fiecărei situaţii, persoane
beneficiar: potenţiali slujitori, miri, bolnavi etc (Ieremia 48:10; 1 Timotei 5:22)
3. Oferta unor rugăciuni speciale este întreagă şi valabilă prin coparticiparea celor în cauză (1
Timotei 4:14-16; 2 Timotei 1:6-7)
CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Rugăciunile sacramentale autentifică lucrarea sfântă – a fi chemat sau nu la o lucrare cu
autoritate: Moise şi Aaron (Numeri 16-17)
2. Lupta pentru păstrarea spiritualităţii – relaţia cu celelalte rugăciuni şi discipline spirituale –
lecţiile următoarele - diferenţa dintre a fi omul lui Dumnezeu şi (doar / cel mult) slujitorul
omului lui Dumnezeu: Elisei sau Ghehazi (2 Regi 2-6)
Rugăciunea
Lecţia 7
INTRODUCERE
1. O rugăciune este nimic mai mult decât o adresă care poate sau nu să-şi primească un răspuns
(favorabil). Biblia şi realitatea cotidiană dovedesc că multe rugăciuni nu sunt ascultate de
Dumnezeu (Matei 6:7-8 / 9-15)
2. Orice rugăciune neascultată are o cauză, pentru nu există posibilitatea nici să se piardă
cuvintele, nici şi se manifeste o incapacitate sau o indiferenţă arbitrară din partea lui Dumnezeu
(Isaia 1:10-15)
I. RUGĂCIUNI NEASCULTATE (în afara celor adresate idolilor sau „sfinţilor” (2 Regi
18:26; Coloseni 2:18)
1. Moise în cererea de a intra / ajunge în Canaan – marele mijlocitor şi om al lui Dumnezeu n-a
fost ascultat datorită unor greşeli comise în slujbă (Deuteronom 3:23-27; Psalmul 99:6-8)
2. David în rugăciunea pentru un copil bolnav, care a murit, drept pedeapsă pentru faptele lui (2
Samuel 12:3-22)
3. Pavel – protecţia împotriva mândriei a unui slujitor de mare valoare, printr-un „ţepuş” în trup
(2 Corinteni 12:1-10)
4. Evreii în stările lor repetate de răzvrătire şi neascultare (Deuteronom 1:42-46; Judecători 10:7-
14; 1 Samuel 4.1-11 / 7:3-9; Ieremia 11:11, 14)
ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu are motivaţia şi posibilitatea să nu asculte unele rugăciuni, în funcţie de oamenii
care se roagă şi conţinutul cererilor lor (Plângeri 3:40-44)
2. Respingerea divină este dreaptă şi întotdeauna trebuie cercetate cauzele neascultării
rugăciunilor, în vederea rezolvării lor (Psalmul 80:4; 141:1-5)
Rugăciunea
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Ascultarea – primirea şi răspunsul unei rugăciuni, în diverse nevoi ale vieţii, este un mare har,
ce vine din ceruri (2 Cronici 30:20, 27; Psalmul 42:8; 84:8)
2. Ascultarea rugăciunilor – împlinirea dorinţelor se realizează pe baza meritelor Domnului
Hristos şi a îndeplinirii condiţiilor impuse de atotputernicul şi bunul Dumnezeu, pentru cel ce se
roagă (Ioan 14:13-14 / 9:31)
I. RUGĂCIUNI ASCULTATE
1. Isaac – rugăciune ce era în acord cu planul lui Dumnezeu (Geneza 25:21)
2. Iosua -o rugăciune a cărei răspuns a implicat întregul sistem solar (Iosua 10:12-14)
3. Ana – de la suspine la cântări de laudă, în urma ascultării rugăciunii (1 Samuel 1:10-17, 26-
27; 2:1-10)
4. Solomon la inaugurarea Templului de la Ierusalim - ascultarea unei rugăciuni foarte complexe,
fapt dovedit pe loc printr-un semn din cer (2 Cronici 7:1, 12-16)
5. Ezechia pentru însănătoşire – prelungirea vieţii (2 Regi 20:1-11; Isaia 38) şi împreună cu Isaia
şi alţi credindioşi pentru Ierusalimul asediat – izbăvirea miraculoasă de asirieni (2 Regi 19:4, 14-
16, 20, 34-35)
6. Zaharia preotul – rugăciuni ascultate după câţiva ani, o întârziere folosită cu un scop măreţ
(Luca 1:13-20)
7. Sutaşul Corneliu – un om ordonat şi curat în viaţa de rugăciune (Fapte 10:1-4)
ÎNCHEIERE
1. Situaţii de aparentă neascultare a rugăciunilor (Iov 16:16-22), nu sunt o dovadă a refuzului lui
Dumnezeu, de aceea rugăciunile trebuie să continue până la rezolvarea cazului, sau un răspuns
definitiv de neîmplinire explicită a Celui Atotputernic (Habacuc 2:1-3)
2. Dumnezeu este Atotputernic, de aceea poate rezolva orice problemă, oferind răspuns la orice
rugăciune (Psalmul 65:2, 5)
Rugăciunea
Lecţia 9
INTRODUCERE
1. Lucrarea Duhul Sfânt la nivel de individ şi comunitate este o realizare a Domnului Hristos
(Ioan 14:16-17), care are scop proslăvirea Lui şi a Tatălui (Ioan 16:13-15)
2. Rugăciunea şi lucrarea Duhul Sfânt se împletesc în multiple forme de lucrare, încât nu se
poate vorbi de una fără cealaltă (Iuda 1:19-20). Atenţie la „pelerinajele sfinte” fără valoare
spirituală (Ioan 4:20-24; Luca 1147-48)
II. EXEMPLE
1. Viaţa Domnului Hristos este exemplul desăvârşit de plinătatea a Duhului printr-o viaţă de
rugăciune, evident în corelaţie cu celelalte disciplune spirituale (Luca 3:22; 4:1, 13, 18-19; 5:16;
6:12; 9:18, 29; 11:1; 21:37)
2. Rugăciunea apostolului Petru a adus revelaţia prin Duhul şi s-a finalizat prin coborârea
Duhului peste cei din Cezarea (Fapte 10; 11:12, 15)
3. Misiunea apostolului Pavel – o lucrare coordonată de Duhul, printr-o viaţă de rugăciune,
evidenţiată în epistolele sale (Fapte 13:1-4, 9; 16:6-7)
ÎNCHEIERE
1. Rugăciunea în vederea umplerii cu Duhul Sfânt este o prioritate pentru urmaşii lui Hristos –
înlocuitorul lui este la fel de important ca rugăciunea în Numele Lui (Ioan 6:37-39, 63; 16:7)
2. Efectele rugăciunilor inspirate de Duhul şi prin Duhul se constitue în arma cea mai puternică a
credinciosului (Romani 15:30; Efeseni 6:10-20)
Rugăciunea
Lecţia 10
INTRODUCERE
1. Rugăciunea face parte din disciplinele spirituale de bază, fiind interdependentă cu citirea şi
studierea Bibliei şi alte activităţi sfinte ale adunării (Psalmul 122:6-8)
2. Începând cu primii oameni care au chemat Numele Domnului se observă o asociere a
rugăciunii cu alte discipline sfinte, iar Domnul Hristos şi urmaşii Săi au practicat cu regularitate
şi succes forma actuală de cult (Geneza 4; 12; Marcu 1:35; Luca 5:16; Fapte 2:42)
I. DISCIPLINE SPIRITUALE
1. Rugăciunea - o lucrare ce trebuie învăţată şi practicată cu stăruinţă (Daniel 9:3; Luca 11:1;
Romani 1:9)
2. Citirea şi studierea sfintelor Scripturi – o activitate autodidactică şi pedagogică ce necesită
multă rugăciune (Luca 10:2; Fapte 6:4)
3. Cântarea – o formă melodică de rugăciune sau proclamare a Cuvântului (1 Cronici 25; Fapte
16:25)
4. Postul – o practică ce oferă timp şi stare propice rugăciunii – zile pline(Ioel 2:12; Iona 3; Luca
2:37)
5. Milostenia: ajutorare financiară, slujire, găzduire (Matei 6:2-4; Fapte 10:2; Galateni 2:10; 6:9-
10)
6. Frecventarea rergulată a adunării – rugăciunea fiind una din componentele de bază (Luca
19:46; Fapte 3:1; 16:3)
7. Vizitarea bolnavilor şi a celor în detenţie – momente de rugăciune (Matei 25:36; Evrei 13:3)
ÎNCHEIERE
1. O rugăciune completă este o componentă a lucrării de mântuire şi de vieţuire favorabilă în
lume (1 Timotei 2:1-4)
2. Ultimul sfat: „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, deci, şi vegheaţi în
vederea rugăciunii” (1 Petru 4:7)
Semne şi minuni
Lecţia 1
INTRODUCERE
1. Scripturile – cartea lui Dumnezeu („singurul care face minuni!” - Psalmi 72:18) sunt pline de
semne şi minuni, care trebuie studiate şi proclamate: „ia aminte la aceste lucruri! Priveşte liniştit
minunile lui Dumnezeu!” - Iov 37:14)
2. Începând cu minunea creaţiei, guvernată de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii,
entropiei, continuând cu revelaţia şi legământul lui Dumnezeu cu omul, până la înnoirea creaţiei,
totul este gravat de semne şi compus din minuni (Geneza 1:14; 9:13, 17; Matei 24:29-30)
I. GENERALITĂŢI
1. Definiţii:
a) semn: ceea ce arată, ceea ce indică ceva; notă specifică, trăsătură distinctivă după care
se recunoaşte un lucru, o fiinţă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe o fiinţă cu
scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaşte. Ceea ce serveşte pentru a indica sau
exprima ceva; indicator, miracol, amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru
b) minune: fenomen ieşit din comun, surprinzător, atribuit forţei divine sau altor forțe
supranaturale; lucru cu calităţi extraordinare şi imprevizibile care provoacă admiraţie; minunăţie;
miracol. O minune neutralizează, suspendă momentan o lege inferioare printr-o lege superioară
c) în Noul Testament se folosesc trei cuvinte specifice în limba greacă: „minunile
(dynamis, înseamnă literal putere şi exprimă forţa supranaturală), semnele (semeion, implică o
semnificaţie a minunii, care atrage atenţia asupra unei realităţi superioare, ce se desfăşoară
totdeauna în împrejurări morale sau spirituale speciale, cu un scop precis) şi lucrările pline de
putere (teras, în greceşte, subliniază aspectul excepţional şi frapant al evenimentului), pe care le-
a făcut Dumnezeu” (Fapte 2:22)
2. Întreg universul, creaţia este o minune, prin mişcarea corpurilor cosmice şi întreţinerea vieţii
fiinţelor. O minune poate rezulta şi prin acţiunea unor forţe cunoscute ale naturii, care sunt
dirijate de voinţa divină în anumite împrejurări cu un scop precis (Iov 9:7-10; 37:1-12; 38:4-33;
Psalmul 104:24; 139:14). „Înţelegi tu plutirea norilor, minunile Aceluia a cărui ştiinţă este
desăvârşită?” (Iov 37:16).
3. Există o relatie între semne, minuni şi credinţă, dar credinţa în Dumnezeu, în Hristos este baza
mântuirii omului şi agentul primar al realizării lucrărilor supranaturale. Credinţa trebuie
întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, iar descoperirea Lui printr-o minune are menirea
încredinţării în Cuvântul Scripturilor (Ioan 4:48; 5:36; 10:38; 20:30-31; 1 Corinteni 1:22)
3. Există şi semne pe are le-a stabilit Dumnezeu şi trebuie să le respecte oamenii: tăierea
împrejur, sângele mielului, sabatul, sarea, acoperitoarea capului la femei (Geneza 17:11; Exodul
12:13; 31:13, 17; Ezechiel 20:12; Leviticul 2:13; 1 Corinteni 11:10 )
ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu prin înţelepciunea şi puterea Sa stăpâneşte şi coordonează toate lucrurile, activând
semnele şi minunile, conform planurilor Sale (Deuteronom 32:8) - „ai făcut minuni la care nu
ne aşteptam” (Isaia 64:3)
2. Minunile fiind o parte integrantă a revelaţiei divine, conţin învăţătură şi sunt menite să
producă credinţa (Psalmul 33:4; Habacuc 3:2; învierea lui Lazăr - Ioan 11:15).
Semne şi minuni
Lecţia 2
INTRODUCERE
1. Istoria lui Moise, omul lui Dumnezeu, abundă în semne şi minuni (Isaia 63:11-13)
2. Moise a fost ales de Dumnezeu pentru formarea religioasă a unui popor în religia lui Iahve
(Deuteronomul 4:32-36)
I. PREZENTARE („minuni care n-au avut loc în nici o ţară şi la nici un neam ... lucruri
înfricoşate” - Exodul 34:10)
A. Semnele şi minunile chemării şi trimiterii
1. Minunea semn a rugului aprins a fost urmată de alte 3 semne minune şi promisiunea unui alt
semn (Exodul 4:1-9, 17; 3:12)
2. Aceste minuni au fost reluate în Egipt pentru evrei şi conducerea Egiptului şi ar fi trebuit să
fie suficiente pentru eliberare (Exodul 4:21, 28-30)
B. Semnele şi minunile eliberării
1. Refuzul lui Faraon a înmulţit semnele şi minunile pedeapsă realizate de Dumnezeu prin Moise
(Exodul 3:20; 7:3, 8-13; 11:9)
2. Cele 10 plăgi au fost miracole superioare celor oculte şi au fost marcatre de unele semne: orar,
locaţie (Exodul 8:16-24; Deuteronomul 6:22)
C. Semnele şi minunile pustiei
1. Semne şi minuni spontane, inclusiv vindecări (Exodul 14:21-26; 15:25; Numeri 12:13) sau
cotidiene: hrana şi îmbrăcămintea (Exodul 16:4-5; Deuteronomul 29:2-6)
2. Fenomene supranaturale ca semn sau minune cu rol de atenţionare sau pedeapsă, ca peste
egipteni (Numeri 16:28-35, 40; 17:10)
II. CARACTERISTICI
1. Semnele şi minunile efectuate de Dumnezeu prin Moise au avut rolul autorizării şi
împuternicirii lui pentru eliberarea din robie (Exodul 4:31; 7:1-2)
2. Miracolele văzute / cunoscute de evrei trebuia să solidifice baza legământului revelaţiei pentru
generaţia aceea şi generaţiile următoare, a relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său (Exodul 10:1-2;
Deuteronomul 4:10-15; 7:17-19)
3. Realitatea practică a istoriei evreilor dovedeşte că miracolele prin Moise nu au fost total
determinante pentru credinţă şi trăirea în neprihănire, decât pentru o mică parte a poporului
(Exodul 11:10; Numeri 14:11, 20-24; Luca 16:29-31; Evrei 3:7-19)
ÎNCHEIERE
1. Semnele şi minunile sunt o dovadă puternică a prezenţei lui Dumnezeu în poporul Său - „Cine
este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de
laudă şi făcător de minuni?” (Exodul 15:11),
2. Moise a fost unic prin fenomenul revelaţiei, semnele şi minunile celor 40 de ani ai lucrării
sale, el fiind ales să scrie şi partea primară a Scripturilor – minunile creaţiei (Deuteronomul
31:24; 34:10-12)
Semne şi minuni
Lecţia 3
INTRODUCERE
1. Perioada lui Moise, foarte bogată în semne şi minuni a fost urmată de perioada profeţilor, în
care aceste fenomene au fost sporadice (Luca 4:25-27)
2. Lucrările lui Dumnezeu, continuând cu Iosua, judecătorii şi împăraţii au dovedit preocuparea
lui Dumnezeu pentru poporul Său (Ezra 9:6-9; Neemia 9:24-31)
I. PREZENTARE
A. Perioada judecătorilor
1. Amintirea minunilor trecute, erau o necesitate în vremea robiilor faţă de noii stăpânitori
(Judecători 6:11-14; Ieremia 21:2)
2. Minunile eliberărilor ce cuprindeau semne pentru lideri şi intervenţii divine pentru înfrângerea
armatelor inamice, au fost realizate prin oameni care judecau poporul înstrăinat de la Legea
Domnului dată prin Moise (Judecători 4:4-5, 15-23; 6:36-40; 7:9-15)
B.Perioada împăraţilor
1. Semne şi minuni pentru întreg poporul (Iosua 10:11; 1 Regi 17:1; 18:45; Isaia 37:20, 30-38),
sau pentru comunităţi locale (2 Regi 2:19-22)
2. Semne şi minuni particulare: înălţarea lui Ilie la cer (2 Regi 2:11); naşterea şi învierea fiului
din Sunem (2 Regi 4:16-17, 32-36); înmulţiea pâinilor (2 Regi 4:42-44); vindecarea lui Naaman
(2 Regi 5:8-14); orbirea sirienilor (2 Regi 6:14-20), vindecarea lui Ezechia şi semnul ei (Isaia
38:5-8, 21-22)
3. Semne prin oamenii credincioşi: Isaia şi familia lui (Isaia 8:18; 20:3); Osea şi familia lui (Osea
1-3); Ezechiel: slujirea şi soţia lui (Ezechiel 3:27; 4:1-17, 24:24-27);
ÎNCHEIERE
1. Minunile, cu sau fără semne au fost necesare pentru situaţii prezente şi semnele profetice
pentru continuarea planului de mântuire (Isaia 7:14; Zaharia 3:8; profeţii mesianice şi
escatologice)
2. Ferice de cei ce au înţeles lucrarea Domnului în vremea lor / vai de cei ce au ratat semnul sau
minunea de care au avut parte (1 Regi 13:1-6, 33-34; 2 Regi 7:1-2)
Semne şi minuni
Lecţia 4
INTRODUCERE
1. Domnul a fost El însuşi o taină, un semn, o minune: Emanuel! „a locuit printre noi” (Ioan
1:14). Expresia s-ar putea traduce prin: „El Şi-a ridicat tabernacolul, printre noi” cortul de carne
şi sânge, adică trupul Său, care a fost „rupt”, spre a ne deschide accesul înaintea prezenţei lui
Dumnezeu Însuşi (Evrei 10:20; Matei 27:51). Întruparea şi învierea, atestate de istorie, sunt cele
mai mari minuni din toată Biblia
2. Minuni realizate de Domnul, nu sunt greu de acceptat, fiind consecinţele logice şi naturale.
Prin ele, Domnul îi face pe oameni să priceapă natura Lui şi opera pe care a venit s-o
împlinească (Ioan 5:36; Fapte 2:22)
II. CARACTERISTICI
1. Unele semne şi minuni efectuate de Domnul Hristos L-au prezentat drept ceea ce era în Sine
însuşi: Creator al tuturor lucrurilor; cind a schimbat apa în vin, Domnul a „accelerat” un proces
existent în natură, prin viţa de vie, în fiecare an de recoltă; la fel la înmulţirea pâinilor şi a
peştilor. Altele – 7 în Ev. Ioan, aşezate în trepte simbolice explică procesul mântuirii (Ioan 3:2;
6:2, 14)
2. Demonii au fost scoşi întotdeauna numai prin autoritatea cuvântului şi a poruncii Sale (Matei
8:16; Marcu 1:23-27)
3. Domnul nostru nu a acţionat niciodată oportunist, nici în timpul situaţiilor cele mai critice
(ispitiri - Matei 4:1-11; 12:38-39; Ioan 2:18; anchetă - Luca 23:8), decât într-o dependenţă totală
de Dumnezeu (Ioan 5:19). El a realizat minuni doar cu scopul mântuirii oamenilor (Ioan 10:37-
38; 14:11)
4. Unii au crezut în El, ascultându-L şi văzând semnele şi au devenit ucenicii Lui, dar alţi iudei
au rămas în necredinţă (Ioan 2:11, 23; 4:53-54; 15:24)
ÎNCHEIERE
1. Semnele şi minunile lui Isus au fost o slujbă permanentă, însăşi expresia puterii şi
personalităţii Sale, o reflectare a gloriei Sale (Luca 4:18; Fapte 10:38)
2. Domnul a realizat nenumărate miracole, dar efectul lor a fost limitat, arătând că mântuirea
rămîne o realitate pentru o turmă mică (Ioan 6:30; 9:16, 30; Matei 13:58; Luca 2:34)
Semne şi minuni
Lecţia 5
INTRODUCERE
1. Domnul„a vindecat pe mulţi care pătimeau de felurite boale” (Marcu 1:34)
2. Vindecările efectuate de Domnul au fost acţiunea misiuni Sale ispăşitoare; El predica
Evanghelia, vindeca, ... (Isaia 53:5; Matei 8:17; Luca 9:11)
I. PREZENTARE
1. Vindecări în masă, în diferite regiuni ale lui Israel (Matei 4:23-25; 8:16; „vindecând orice fel
de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod” (9:35); 12:15 15:30; Marcu 3:10; 6:56 Luca
4:40; 5:15)
2. Vindecări ale unor persoane:
Vindecări Matei Marcu Luca Ioan
Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc în
4:46-53
Galilea
Vindecarea slăbănogului din Betesda 5:1-15
Vindecarea soacrei lui Petru 8:14-15 1:29-31 4:38-39
Vindecarea unui lepros 8:1-4 1:40-45 5:12-14
Vindecarea slăbănogului purtat de patru oameni 9:1-8 2:1-12 5:18-25
Vindecarea omului cu mâna uscată 12:10 3:1-5 6:6-10
Vindecarea robului sutaşului 8:7-13 7:3-7
Vindecarea unei femei de hemoragie 9:20-22 5:28-34 8:43-47
Vindecarea a doi orbi 9:27-30
Vindecarea fiicei siro-feniciencei 15:21-28 7:24-30
Vindecarea unui surd-mut 7:31-35
Vindecarea unui orb 8:22-26
Vindecarea orbului din naştere 9:1-7
Vindecarea unei femei gârbove 13:10-13
Vindecarea omului bolnav de dropică 14:1-4
Vindecarea celor zece leproşi 17:11-14
Vindecarea a doi orbi aproape de Ierihon 20:29-34 10:46-52 18:35-43
Vindecarea urechii lui Malhu 22:50-51
II. CARACTERISTICI
1. Vindecările efectuate de Domnul au fost rezultatul atitudinii Sale de milă faţă de oameni şi nu
plăcerea de a satisface curiozitatea oamenilor pentru supranatural (Matei 14:14; 21:14 )
2. Vindecările au avut loc în urma cererii/ rugăciunilor oamenilor, pe fond de credinţă (Matei
13:58; 14:36; Marcu 6:5-6) În anumite cazuri, El cerea expresia explicită a credinţei sau a voinţei
bolnavului de a fi vindecat: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” (Matei 9:28); „Vrei să te faci
sănătos?” (Ioan 5:6). Uneori s-a folosit credinţa celor care cereau vindecarea (cazul slăbănogului
purtat de patru oameni, a slujbaşului împărătesc sau a siro-feniciencei)
3. Uneori minunile / vindecările au avut lor în stări de adversitate puternică (Marcu 3:2; Luca 6:7
13:14, 32; 14:3-4; Ioan 5:10)
4. Vindecările sunt o dovadă a puterii Evangheliei (Luca 7:19-23)
5. Metodele lui Isus de a vindeca au fost diferite: rostirea unui cuvânt, o atingere, o altă operaţie
pe fond de credinţă - ascultare
ÎNCHEIERE
1. Vindecările lui Isus au fost semnele biruinţei Lui asupra vrăjmaşului, ale luptei Lui victorioase
pentru salvarea victimelor bolii, a posedării demonice şi a păcatului (1 Ioan 3:8). „puterea
Domnului era cu El, ca să vindece” (Luca 5:17b); „din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi”
(Luca 6:19)
2. Drept răspuns oamenii trebuiau să mulţumească, să slăvească pe Dumnezeu şi să se ferească
de păcat (Luca 17:15; Ioan 5:14)
Semne şi minuni
Lecţia 6
INTRODUCERE
1. Semnele şi minunile false sunt o realitate despre care Biblia ne avertizează, un domeniu
spiritual împotriva căruia trebuie să luptăm, cunoscând scopul lor; „semne mari şi minuni, până
acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24)
2. Fenomenele oculte supranaturale sunt interzise cu desăvârşire, fiind o colaborare foarte
vinovată cu Diavolul (Deuteronom 18:9-14).
I. PREZENTARE
1. De-a lungul istoriri umane Diavolul şi forţele angelice asociate lui, au realizat şi simulat multe
miracole, direct sau prin oamenii (Exodul 7:11, 22; Fapte 8:9-11; 16:16)
2. Miracolele false sunt realizate sau pretinse prin lucrători oculţi sau apostaţi (Marcu 13:22; 2
Corinteni 11:13-15)
3. Istoria acestei lumi se va sfârşi printr-o rătăcire de proporţii, sub coordonarea prin profetul
mincinos (Apocalipsa 13:11-17; 16:14; 19:20). „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu
tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:8-9)
II. IDENTIFICARE. ATITUDINI (există opinii care consideră false şi adevăratele
lucrări divine – Marcu 3:22-29)
1. Supranaturalul în sine nu dovedeşte că miracolul vine de la Dumnezeu, pentrucă Satana şi
duhurile rele pot realiza unele minuni, iar valoarea unui semn depinde de originei lui O lucrare
supranaturală curată, realizată în numele lui Dumnezeu, va întoarce inimile numai spre El, nu
spre o putere ocultă sau spre lucrarea în sine (Deuteronomul 13:1-5)
2. Adevăratele semne şi minuni sunt evidente şi de folos – minunile divine pot fi probate şi au un
scop „sănătos” (Deuteronom 18:20-22; Fapte 4: 14)
3. Proba eliminatorie a unui semn sau a unei minuni este conformitatea cu revelaţia Scripturilor,
adevărul diferă de orice formă a minciunii, prin scop şi mijloace (Zaharia 10:2; Matei 7:21-23)
4. Dumnezeu îşi rezervă dreptul să permită (în limite) sau să anuleze puterea de sorginte
demonică Exodul 8:18-19; Isaia 44:24-26; Daniel 2:2-11, 47; Fapte 13:6-12), de aceea nu trebuie
să ne temem de ele (Ieremia 10:2; Iacov 4:6-8; 1 Petru 5:8)
5. Cei prinşi direct sau indirect trebuie să abandoneze total domeniu ocult şi să se apropie de
Domnul cu pocăinţă; în situaţii grave este necesară o intervenţie în puterea divină pentru
eliberare (Luca 9:1; 10:17-19; Fapte 19:18-19)
ÎNCHEIERE
1. Adevăraţii credincioşi nu se asociază cu o lucrare rea şi nu sunt înşelaţi de semnele şi
minunile false şi vor fi premiaţi (Matei 24:4-5; 2 Tesaloniceni 2:10-12; Apocalipsa 13:7-8; 20:4)
2. Biblia are avertizări şi ameninţări puternice pentru cei ce acceptă şi practică minuni, semne
şi puteri false (Levitic 20:6; Apocalipsa 14:9,11; 21-8; 22-15)
Semne şi minuni
Lecţia 7
INTRODUCERE
1. Dumnezeul semnelor şi minunilor din Vechiul Testament, care a culminat în miracole prin
lucrarea Domnul Hristos a continuat să lucreze prin urmaşii Săi, în Numele Său (Fapte 4:10).
Istoria Bisericii începe cu un val de semne şi minuni şi continuă cu alte lucrări, mai rare, în
paralel cu miracolele false
2. Miracolele realizate prin sfinţi însoţesc Evanghelia, ocupând un rol lucrativ în Biserică -
„Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt,
împărţite după voia Sa” (Evrei 2:4)
I. PREZENTARE
A. Perioada apostolilor (minuni în masă - „Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din
cetăţile vecine şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau”
- Fapte 5:16) .
1. Miracole realizate de Dumnezeu prin ucenici, în perioada când era Domnul pe pământ (Matei
10:1; Marcu 3:15; 6:13; Luca 9:6), când „le-a dat putere şi stăpânire peste toţi dracii şi să
vindece boalele” (Luca 9:1), deşi au fost şi cazuri problemă (Matei 17:16)
2. Lucrări supranaturale - „o minune vădită pe care n-o putem tăgădui” (Fapte 4:16), săvârşite
după primirea Duhului Sfânt, prin apostoli şi alţi credincioşi
Diferite semne şi minuni 2:43
Alte semne şi minuni 5:12, 16
Apostoli sunt eliberaţi din închisoare 5:17-19
Semne şi minuni prin Ştefan 6:8
Vindecări şi eliberări de demoni în Samaria, prin Filip 8:6,7, 13
Filip este purtat de Duhul Domnului 8:39
Saul (Pavel) este vindecat prin Anania 9:3-6, 17-18
Minuni realizate prin Petru
Vindecarea unui olog la poarta Templului 3:2-11
Moartea lui Anania şi Safira 5:1-10
Vindecarea mai multor bolnavi 05:15:00
Vindecarea lui Enea 9:33-35
Învierea Tabitei 9:37-43
Petru izbăvit din temniţă în mod miraculos 12:1-19
„Minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel” (Fapte19:11)
Orbirea vrăjitorului Elima 13: 8-12
Vindecarea unui olog 14:8-10
Pavel şi Sila sunt eliberaţi 16:23-34
Scoaterea unui duh de ghicire 16:16-18
Vindecări şi eliberări de demoni în Efes 19:11-12
Învierea lui Eutih 20:8-12
Salvarea vieţii echipajului corabiei 27:21-26
Pavel scapă nevătămat atunci când este muşcă de o năpârcă 28:3-6
Vindecarea tatălui lui Publius şi a altor bolnavi 28:7-9
Minuni necunoscute făcute prin Pavel în Corint 2 Corinteni 12:12
B. Istoria următoarelor veacuri a Bisericii
1. Semnele sunt o permanenţă în istoria Bisericii (Marcu 16:17-20)
2. Trezirile spirituale sunt însoţite de manifestări supranaturale autentice, care au apărut în urma
unei apropieri de Dumnezeu cu pocăinţă şi rugăciuni (mişcarea penticostală, trezirea printre zulu, etc)
II. PRINCIPII
1. Sunt o lucrare coordonată de Dumnezeu în opera mântuirii „Domnul, care adeverea Cuvântul
privitor la harul Său şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor” (Fapte 14:3), de
aceea Dumnezeu trebuie slăvit şi scopul Lui urmărit (Fapte 14:8-17)
2. Unele daruri sunt semne prin acţiunea lor, iar altele sunt realizatoare de minuni: „Prin
urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia,
dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi” (1 Corinteni
12:4-11; 14:22)
3. Biserica trebuie să dorească lucrările divine, să se roage şi să se dăruiască lucrărilor sfinte
(Fapte 4:29-33; 1 Corinteni 14:12)
ÎNCHEIERE
1. Prin apostoli sau făcut „multe minuni şi semne” (Fapte 2:43), în condiţii de spiritualitate,
evlavie (Fapte 2:42-43a)
2. Istoria Bisericii cuprinde multe semne şi minuni (de-a lungul a 2000 de ani) şi lucrarea
Domnului nu este terminată, El are nevoie de oameni pe care să-i foloseacă cu semne şi minuni.
În Lecţiile următoare vom studia rolul lor şi caracteristicile oamenilor pe care Domnul îi
foloseşte în realizarea lor
.
Semne şi minuni
Lecţia 8
INTRODUCERE
1. Istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii prezintă scopul Lui prin semne şi minuni: într-o
lume spirituală aflată în conflict şi confuzie, miracolele sunt absolul necesare (2 Samuel 7:22-
24)
2. Universul material şi spiritual are legi de funcţionare cauză - efect, evidenţiate prin semne
specifice (ce anticipează fenomeme naturale - Matei 16:1-3), dar şi de mărturii ale intervenţiei
divine în lucrarea principală a lui Dumnezeu – răscumpărarea prin Domnul Hristos (Coloseni
1:13-20)
ÎNCHEIERE
1. Istoria mântuirii este gravată de semne şi îmbogăţită de minuni (Ioel 2:28-32; Luca 2:34; 21:7,
11, 25)
2. Raportarea corectă, echilibrată, la miracole este laudă pentru Domnul (lecţia 10) şi urmărirea
scopului divin al fiecărei lucrări, ar trebui arătat mai întâi de oamenii folosiţi pentru aceste
lucrări (lecţia 9)
Semne şi minuni
Lecţia 9
INTRODUCERE
1. Oamenii prin care s-au realizat semne şi minuni au fost numiţi adesea „omul lui Dumnezeu”:
Moise, Elisei, ca un înţeles al recunoaşterii că Dumnezeu făcea acele lucrări, ei fiind doar agenţii
de legătură, precum îngerii – a căror activitate cuprinde multe minuni (Judecători 13:19)
2. Caracteristicile oamenilor prin care Dumnezeu face minuni sunt important de studiat pentru a
identifica principiile divine în domeniu şi a putea separa miracolul divin de cel ocult (caz Fapte
8)
II. CARACTERISTICI
1. Oamenii minunilor au o credinţă puternică şi percepţie sigură a credinţei celorlalţi oameni –
bolnavilor (Fapte 3:16; Matei 14:31; 21:21-22; „fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie
tămăduit” - Fapte 14:9-10; Prin credinţă ... au stins puterea focului, ...s-au vindecat de boli, au
fost viteji în războaie” (Evrei 11:33-34; „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face
oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?” (Galateni 3:5)
2. Miracolele se realizează (uneori) printr-un dar al Duhului, dat spre folosul altora (1 Corinteni
12:9-10, 28-30)
3. O viaţă sfântă, de om al lui Dumnezeu - „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui
neprihănit” - Iacov 5:16) şi o raportare corectă faţă de fenomen – smerenie şi lepădare de sine
dragoste pentru Dumnezeu şi cauza Sa (Fapte 4:8-14)
4. Fenomenele supranaturale solicită rugăciuni stăruitoare (1 Regi 18:42-46; Iacov 5:16b-18)
ÎNCHEIERE
1. Semnele şi minunile sunt direct proporţionale cu starea spirituală a slujitorilor lui Dumnezeu
şi a poporului (Fapte 5:12-16)
2. Miracolele au un scop bun, curat – declarat clar de oamenii minunilor: slava lui Dumnezeu şi
mântuirea oamenilor (1 Regi 18:36-40)
Semne şi minuni
Lecţia 10
INTRODUCERE
1. Minunile divine sunt speciale şi merită pasiunea şi interesul celor credincioşi (1 Cronici
17:21; Psalmi 107:8, 15, 21, 31)
2. În contextul lumii spirituale, a omniprezenţei fenomenului religios, a conflictului cosmic şi
terestru şi a mântuirii, trebuie lămurit locul miracolelor prin proclamarea lor - „Nu uita să
lauzi faptele Lui pe care toţi oamenii trebuie să le mărească!” (Iov 36:24)
I. CONDIŢII PRELIMINARE
1. În primul rând sunt dezvăluite de către subiecţi, cu excepţia celor aflate sub consemn de taină
(Daniel 4:2-3; Marcu 5:19-20; Matei 17:9; Apocalipsa 10:1-4)
2. Autenticitate: realizată mai întâi în timpul şi spaţiu cel mai apropiat (Matei 4:23-24; 9:26;
Fapte 28:9)
3. Într-un cadru prielnic, necesar – în funcţie de scop, voia lui Dumnezeu – mărgăritarele nu sunt
pentru oricine (Matei 7:6; Fapte 15:12)
ÎNCHEIERE
1. Pentru a proclamarea slava Domnului, în vederea cunoaşterii Lui (1 Cronici 16:9, 12, 24;
Daniel 4; 6:27). „Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale,
cuget la lucrarea mânilor Tale” (Psalmi 143:5)
2. „Cine va putea spune isprăvile măreţe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?”
(Psalmi 106:2). Veşnicia viitoare ne va arăta mai multă măreţie divină (Efeseni 2:7)