Manual

de
studiu biblic

Vol. V

Iosif Anca
 PREFAŢĂ

Acest „Manual de studiu biblic” cuprinde schiţele lecţiilor de învăţătură biblică

prezentate în adunarea „Betel” Arad şi apoi difuzate prin mijloace audio, iar o parte din ele şi
prin tipărire integrală a mesajului. Utilitatea lor poate fi valorificată prin studierea personală sau
colectivă. Ele se pot constitui şi într-o INTRODUCERE pentru o studiere mai aprofundată a
diverselor teme ale Scripturii, printr-o exegeză şi hermeneutică adecvată.
Structura lor nu se încadrează în mod rigid în teologia sistematică, ci se împleteşte cu
elemente de teologie practică, pentru a putea fi accesibile unui număr cât mai mare de
credincioşi, care vor să fie edificaţi spiritual şi să slujească Domnului.
Acest volum cuprinde următoarele tematici biblice:
- „Creştinul în lume” - 10 lecţii care prezintă creştinul în diferite ipostaze ale vieţii sale
pământeşti: în practica religioasă, în evanghelizarea lumii, în raport cu lucrurile materiale, în
implicarea socială, în relaţia cu alte religii sau într-o familia mixtă. Toate acestea ţinând cont de
atitudinea general ostilă a lumii aflată sub stăpânirea celui rău, dar toate acestea numai până la
plecarea din lume, care pentru creştin înseamnă păstrarea pentru slavă, sau chiar accederea
directă, pentru ultima generaţie, la promisiunile lui Dumnezeu. Scopul acesatei tematici are în
vedere calificarea creştinului atât pentru maturizarea lui cât şi pentru aportul adus la realizarea
planului lui Dumnezeu.
- „Adevărate fericiri” - 10 lecţii care pun în contrast fericirile false şi fericirile
adevărate, aceasta pentru că diavolul duşmanul lui Dumnezeu şi al nostru, crează stări înşelătoare
şi fericiri de moment, prin care vrea să înşele „chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Analizând pe
rând diferitele domenii ale fericirii noastre, începând cu „Fericirea mântuirii”, fiecare credincios
ce a avut parte de ea, poate gusta din plin toate fericirile ce decurg din relaţia noastră cu Tatăl
ceresc, „fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (1 Timotei
6:15), „potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1:11). Feiricirea cercetării
şi împlinirii Cuvântului lui Dumnezeu aduce fericire în familie şi în adunare, mai mult, este
dătătoare de fericire şi în suferinţă, în nădejdea fericirii eterne, scop în care şi dorinţa de fericire
a altora devine o dublă fericire, gustată în parte aici şi pe deplin în Împărăţia lui Dumnezeu, care
va răsplăti orice faptă bună făcută cu inimă bună.
- „Cartea sfântă” - 10 lecţii ce prezintă textul sacru al Scripturilor, autorii şi istoria
transmiterii şi traducerii lui. Structura şi conţinutul cărţilor sfinte care au precedat venirea lui
Mesia şi cele ce au urmat, în cronologia lor, conformă planului mântuirii şi a unităţii lor
doctrinare dovedesc revelaţia şi inspiraţia Bibliei. Fiecare dintre noi este dator să citească şi să
studieze, cu dorinţa sinceră de a înţelege, Cuvintul vieţii şi de al vesti cu toată bucuria. Când
înţelegem „Scopul Bibliei” vom şti de ce suntem datori şi să-L apărăm de ereziile care au
„însoţit” lucrarea sfântă în toată istoria omenirii. Ultima lecţie este o chemare la păzirea cu
scumpătate, cum îndemna Iosua, a cuvintelor primite de la Dumnezeu.
- „Cunoaşterea lui Dumnezeu” - 10 lecţii în care aşa ca Moise pe Sinai, dar beneficiind
de toată revelaţia Scripturilor, de aportul Duhului Sfânt, direct sau prin îndrumările sfinţilor,
putem să ne apropiem de Dumnezeu pentru a-i cunoaşte voia şi modul Lui de lucrare în plan
mântuitor dar şi în diferite aspecte ale vieţii. „Cine este Dumnezeu?” şi „Cum este Dumnezeu?”,
ne ajută să-L înţelegem mai bine pentru a nu greşi în modul de gândire, în lucrarea din adunare,
în viaţa de familie şi în orice altă activitate în care cel rău ar încerca să ne inducă în eroare. A-L
cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a te înscrie în ordinea cosmică şi în organigrama lucrărilor Lui,
înseamnă a nu fi surprind de felul Lui de a fi sau cel puţin a fi gata să accepţi voia Lui „cea bună
plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2).
- „Curente străine în creştinism” - 10 lecţii în care sunt incriminate eresurile care au
încercat de-a lungul a două mii de ani de creştinism să influenţeze adevărurile hristocentrice ale
Scripturilor, să devieze oamenii de la o viaţă evlavioasă la forme clericale sau seculare de
manifestare. Creştinismul este atacat din exterior, în plan religios, prin influenţa altor religii şi
prin secte şi învăţături false şi în plan social şi economic, cât şi din interior, prin fărămiţări
confesionale şi instituţuinalizare clericală, iar liberalismul şi formalismul, odată acceptate, crează
premisele instaurării apostaziei. În prezent o gândire şi o practică sincretică dovedeşte influenţa
generală acumulată în întreaga perioadă creştină, de aceea, după prezentarea fenomenelor majore
specifice ultimelor decenii: mişcarea ecumenică, mişcarea charismatică, studiul se încheie cu o
avertizare, fiindcă mişcarea new age, pare a „desăvârşi” lucrarea întunericului, dar lumina va
birui, în Numele Celui ce a biruit pe cruce, nume care-L poartă creştinismul..
 „Evanghelizarea” - 10 lecţii care au menirea să motiveze şi să echipeze urmaşii
Domnului Isus Hristos în Marea Trimitere de a duce vestea bună – dorinţa inimii lui Dumnezeu.
Sunt prezentate diverse metode de evanghelizare, clasice sau moderne, directe sau indirecte, dar
şi atitudini de acceptare sau respingere a mesajului mântuirii. Ultrimele lecţii se ocupă de
punerea bazelor uneor noi adunări sau de încorporarea celor convertiţi în adunările existente. O
lecţie este rezervată „anexelor” Evangheliei, cu referire la lucrările supranaturale însoţitoare şi la
probleme materiale aferente dimensiunii umane a acestei lucrări.
- „Imagini apocaliptice” - 10 lecţii în care sunt prezentate doar „imagini” nu un film
escatologic, pentru că dacă nu s-a putut regiza cu anticipaţie un film al evenimentelor primei
veniri a lui Mesia, cu atât mai puţin nu se poate face un orar pentru a doua venire, care este mult
mai complexă decât evenimentele petrecute acum 2000 de ani. Sunt prezentate doar scene
dinamice ale conflictul cosmic; Dumnezeu, Săpânul universului şi fiinţele rămase credincioase
Lui, în aplicarea planului etern, de-a lungul întregii perioade a istoriei şi în special în perioada de
la scrierea cărţii până „se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor
Săi proorocilor” (Apocalipsa 10:7), în pofida împotrivirilor taberei duşmane formate din îngeri şi
oameni răzvrătiţi. Toate evenimentele, persecuţii ale sfinţilor sau pedepse pentru umanitatea
vinovată, sunt în literatura apocaliptică văzute de sus, acolo unde se decid sorţii istoriei, iar
scopul celor „văzute” este prezentat încă din introducerea ultimei cărţi a Bibliei: „Ferice de cine
citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea!”
(Apocalipsa 1:3)
- „Întrebări pentru inimă” - 10 lecţii prin care fondul şi nu forma stării spirituale a
unui individ este prezentată în mod real. Un test pe care nici un fariseu nu-l trece, un test pe care
cine-l trece este trecut de la moarte la viaţă, aceasta pentru că Scripturile - „Cuvântul lui
Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până
acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii”
(Evrei 4:12). Lecţiile vizează diferite compartimente şi comportamente care compun identitatea
noastră lăuntrică şi motivaţiile intrinseci ale acţiunilor noastre. Astfel conştiinţa, prin funcţiile ei,
dacă sunt activate corect, nevinovăţia gândurilor sau sinceritatea limbajului atestate şi de alte
acţiuni vizibile prin care se manifestă iubirile nesimulate ale omului, în situaţii obişnuite sau în
momente grele, ne caifică inaintea lui Dumnezeu dar şi a oamenilor, pentru viaţa aceasta şi
pentru eternitate.
- „Rugăciunea” - 10 lecţii, dintre care primele arată părţile rugăciunii, într-o structură
„cronologică”, în sensul că fiecare închinător trebuie mai întâi să se apropie de Dumnezeu prin
mărturisire, o atitudine specifică pocăinţei, iar odată ajuns şi primit înantea Tronului ceresc
trebuie să intre în comuniunea de proslăvire, această parte a rugăciunii ce va continua pentru
eternitate. Apoi, potrivit trebuinţelor, poate adresa cuvinte de cerere înaintea lui Dumnezeu,
adresându-i-se ca unui tată, neuitând să ceară şi pentru alţii nu numai pentru el. Ceea ce urmează
în mod logic este mulţumirea. Celelalte lecţii evidenţiază alte dimensiuni ale rugăciunii, în viaţa
unui credincios şi condiţiile ascultării ei.
- „Semne şi minumi” - 10 de lecţii care prezintă o istorie a acestor lucrări supranaturale,
care au abundat în perioada slujirii omului lui Dumnezeu Moise, dar nu au lipsit în timpul altor
oameni ai lui Dumnezeu – profeţii. Un spaţiu mai vast este oferit semnelor şi minunilor efectuate
de Domnul Isus Hristos, care au fost urmate de altele asemănătoare în perioada apostolilor.
„Locul şi rolul semnelor şi minunilor în Biserică” este studiat în contrast cu minunile false, de
aici rezultând şi „Caracteristicile oamenilor miinunilor” şi totodată maniera de prezentare a
semnelor şi minunilor autentice, care nu au lipsit şi nu vor lipsi niciodată din lucrarea unui
Dumnezeu binevoitor şi atotputernic.
Recomand tuturor care vor folosi aceste schiţe de studiu bibllic să-şi amintească faptul
că autorul are o cunoaştere „în parte” şi că întotdeauna când dorim mai multă lumină, trebuie să
umblăm în lumină. Amin!
 Creştinul în lume
Lecţia 1
INTRODUCERE

INTRODUCERE

1. Creştinul este ucenicul - purtătorul numelui şi religiei Domnului Hristos (Fapte 11:26) în
lumea creată de Dumnezeu, dar aflată sub dominaţia lui Satan (1 Ioan 5:19-20)
2. Studiul „Creştinul în lume” abordează condiţia celui născut din nou în complexitatea
raporturilor cu lumea în care trăieşte şi scopul lui Dumnezeu de mântuire a lumii (Ioan 3:16;
17:14-18)

I. CREŞTINUL ÎN LUME. CARACTERISTICI GENERALE

1. Lumea este o împărăţie, un sistem aflat sub înfluenţa lui Satan – liderul tuturor fiinţelor căzute
în păcat. El coordonează prin spirite gândirea umană şi controlează oamenii prin poftele firii
corupte (Ioan 12:31; Efeseni 2:2-3)
2. Creştinul este un străin (gr. xeno), un rezident temporar, iar adunarea creştină este parohia
cerului pe pământ. Creştinul este cetăţean al cerului în curs de eliberare din / de lume (Filipeni
3:20-21; 1 Petru 2:11), aşa s-au raportat toţi oamenii lui Dumnezeu din V. T. la lumea aceasta
(Psalmul 39:12; Evrei 11:13-16)

II. SCOPUL STUDIULUI (creştinului în lume)

A. Domenii de studiu
1. Atitudinile reciproce ale oamenilor din lume şi a celui ce au ieşit din ea (creştinul). Cuvântul -
Domnul Hristos separă, schimbă statul omului prin trecerea dintr-o împărăţie în alta (Ioan 15:19;
17:14; Coloseni 1:13)
2. Lupta spirituală în acţiunile şi efectele ei; conflictul celor două naturi; biruinţa împotriva lui
Satan şi a lumii (2 Petru 1:3-11; 1 Ioan 4:5; Apocalipsa 12:7-11)
3. Raportarea la problemele ecomonice şi sociale, necesare existenţei temporare şi scopului
creştinului (Luca 12:13-21)
B. Aplicaţii
1. Creştinul adevărat nu va iubi lumea, (1) datorită cunoaşterii lui Dumnezeu şi relaţiei cu El (1
Ioan 2:15) şi (2) a naturii şi scopurilor Celui rău, care o guvernează (Iacov 4:4). Declaraţia unei
tinere: „Înţeleg din ce în mai mult, că a fi cu Dumnezeu, înseamnă să fi total diferit de lume”
2. Iubirea creştinului dedicată drept răspuns iubirii divine este „geamănă” cu adevărul –
Cuvântul, de aceea creştinul autentic respinge orice formă de rău - păcat (Psalmul 45:7; 1 Ioan
2:4-5; 4:7-16; 2 Ioan 1:1-3; 3 Ioan 1:11)

ÎNCHEIERE
1. Lumea creată a fost foarte bună (Geneza 1:31), iar oamenii din lume sunt iubiţi de Dumnezeu
(Ioan 3:16), dar Împărăţia Lui nu se poate constitui de drept şi de fapt în lumea aceasta (Ioan
18:36)
2. Creştinul biruie pe „Cel rău” (1 Ioan 2:14) şi „lumea” prin credinţa în Domnul Hristos (1
Ioan 5:4-5), El este biruitorul şi exemplul nostru – evreul desăvârşit şi primul creştin în lume,
dovedind un nou mod de viaţă – adevărata viaţă
 Creştinul în lume
Lecţia 2

ATITUDINEA LUMII FAŢĂ DE CREŞTIN

INTRODUCERE
1. Lumea, prin oameni în diversele lor forme de organizare şi indivizi în diferite situaţii, sunt
caracterizaţi de ignoranţă, stare în care atitudinile – reacţiile sunt necontrolate şi lipsite de adevăr
(Ioan 14:16-17)
2. Există în general o atitudine de adversitate, marcată (în cel mai bun caz) de respingere prin
îndiferentă, sau (în situaţii limită) de persecuţie totală (1 Ioan 3:13-15)

I. CONCEPTE FILOZOFICE ŞI RELIGIOASE ALE LUMII

1. Lumea este ignorantă şi lipsită de o cunoaştere corectă a lui Dumnezeu (1 Ioan 3:1), tocmai pe
fondul „înţelepciunii” cu care se laudă (Romani 1:22; 1 Corinteni 1:19-21, 26; 2:12)
2. În general s-au format şi păstrat unele convingeri eronate despre fenomenul religios, acceptate
de lumea păcătoasă - „în felul lumii”, iar cunoaşterea adevărată se pierde în timp prin
secularizarea religiei (Marcu 12:38; 2 Corinteni 5;16; lecţia 8). Ex.: Romania după revoluţia din
1989
3. Oamenii lumii vor „câştigarea” vieţii - trăirea în pofte şi plăceri şi sunt prinşi în ispita
lucrurilor din lume (Matei 4:8-9; Luca 9:24-25; 1 Ioan 2:15-17)

. II. ACŢIUNI ŞI PRACTICI

1. Atitudinea lumii faţă de creştin este exact atitudinea ostilă a societăţii iudaice faţă de Domnul
Hristos (Ioan 1:10-11; 7:2-9; 1 Ioan 4:17)
2. În condiţia trăirii creştinului după alte principii (sfinte), fie împreună (în activităţile comune
din societate), fie separat (în părtăşiile credincioşilor) lumea dispreţuieşte şi batjocoreşte
conceptele creştine şi pe cel ce le practică (Luca 16:15; 1 Corinteni 1:27-28; 4:13; Iacov 2:5; 1
Petru 4:1-3)
3. Unii oameni recurg la încercări de „recuperare” a creştinului pentru lume prin convingere sau
constrângere (Ioan 14:30-31; Marcu 3:21 Fapte 4:15-18; 5:28)
4. În lume sunt diverse accente de ură, manifestate prin discriminare şi restrângerea drepturilor
creştinului (Luca 6:20-26; Ioan 7:7; 15:18-19 16:33; Fapte 16:19-22; 1 Petru 5:9)
5. Persecuţie totală este ultima formă de manifestare a respingerii lumii, când nu mai suportă
„străinii” (Ioan 16:1-3; 1 Petru 4:14-19). Exemplul apostolului Pavel este reprezentativ prin felul
în care a avut de suferit din partea lumii, începând cu cei din neamul lui şi până la cezarul Nero
(Fapte 21-28; 2 Corinteni 11:23-33)

ÎNCHEIERE
1. Atitudinea lumii arată respingerea mesajului divin prin Domnul şi urmaşii Săi - dorinţa de a
rămâne „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12; Ioan 15:19-20)
2. Creştinul trebuie să suporte diferite forme de răzbunare ale Diavolului (zdrobirea călcâiului –
Geneza 3:15), realizate prin instituţiile sale din lume (Apocalipsa 12:4, 7, 13-15; Marcu 8:34-38)
 Creştinul în lume
Lecţia 3

CREŞTINUL ÎN PRACTICA RELIGIOASĂ

INTRODUCERE
1. Multe din practicile religioase sunt preluate prin moştenire de la înaintaşi (1 Petru 1:17-19),
ceea ce face ca o practică religioasă să fie (ne)cunoscută şi (ne)acceptată - „Voi vă închinaţi la ce
nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:23)
2. Creştinul are un mod de viaţă religios, o practică de cult bazată pe revelaţia biblică, fiind
dator să-i înveţe şi pe alţii cum să se apropie de Dumnezeu (1 Tomotei 4:1-16; lecţia 4)

I. VIAŢA RELIGIOASĂ ASCUNSĂ (Luca 21:37-38)

1. În plan religios particulat, intim –„ în ascuns”, creştinul poate fi total separat de lume, pentru
a se manifesta sincer şi liber în relaţia lui cu Dumnezeu. Rugăciunea, lecturarea şi studierea
particulară a Bibliei – meditaţia sfântă şi chiar postul sunt componente ascunse, dar necesare ale
practicii religioase ale creştinului (Matei 6:1-18; Daniel 6:10; 2 Timotei 1:3)
2. Duhul lui Dumnezeu asigură legătura cu Dumnezeu şi călăuzirea în adevăr în orice etapă a
devenirii spirituale (1 Corinteni 2:7-16 )

II. VIAŢA RELIGIOASĂ PUBLICĂ

1. Adunarea este locul practicii religioase interne a credincioşilor, în unitate (Ioan 17:20-21), dar
totuşi are şi un caracter public, prin funcţia de prezentare în faţa lumii a adevărurilor sfinte într-o
lume lipsită de cunoaşterea adevărului – nevoia de lumină; adunările s-au format pe princiul
sinagogii, la care s-a adăugat lucrarea Duhului Sfânt (1 Corinteni 12:28; 14:1-6, 22-26, 37-40;
Fapte 5:11-16; 19:8-12; 20:21-22)
2. În adunare există diferite categorii de credincioşi, de la copii aflaţi în procesul naşterii (din
nou) la oameni maturi, la care se adaugă oameni din lume, aflaţi la diferite „distanţe” de
Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 12:28-34). Mesajul şi manifestările religioase trebuie adaptate
pentru a câştiga pe „cei mai mulţi” , slujind din dragoste şi ajutând pe cei slabi (Matei 18:4-9;
Romani 14; 15:1-7; 1 Corinteni 3:1-9; 10:31-33; 1 Timotei 5:1-25; 2 Timotei 2:14-26), dar fără
compromisuri doctrinare (Galateni 1:6-10; 2:1-21)
3. Practica religioasă publică a creştinului trebuie să fie independentă de lume, să fie pe placul
Domnului nu al oamenilor, chiar în condiţii de persecuţie (Galateni 6:12-14). Cei lumeşti fac
deservicii totale adunării şi imaginii publice a creştinătăţii (Evrei 12:15-17), ei pot revenii în
lume ca Dima şi anticrişti (2 Timotei 4:10; 2 Petru 2:1-22; 1 Ioan 2:18-19), pentru că nu stăruie
cu sfinţenie în viaţa de credinţă (1 Timotei 2:15; 2 Petru 1 :3-11)

ÎNCHEIERE
1. Creştinul şi adunarea creştină sunt un templu al Duhului Sfânt în care se face slujbă
permanentă (1 Corinteni 3.10-16; 6:19-20)
2. Modelul de practică religioasă particular şi public – evanghelistic va fi dovada mântuirii dar
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu pentru lume (Matei 5:13-16; Evrei 11:7). Ex.: Un african în
probă; trei luni la o familie de creştini, trei luni la o familie de musulmani, pentru a alege în
final religia mai bună
 Creştinul în lume
Lecţia 4

CREŞTINUL ÎN EVANGHELIZAREA LUMII

INTRODUCERE
1. Creştinul, un fost membru natural al lumii, este cel mai dator să informeze pe alţi oameni
despre posibilitatea de mântuire; „Evanghelistul este un cerşetor care spune şi altora unde este
pâine pentru a-şi salva viaţa” (Ioan 1:35-41)
2. Evanghelizarea este prevăzută în planul lui Dumnezeu şi dorinţa Lui pentru lumea pierdută în
păcat (1 Timotei 2:4; 2 Petru 3:9)

I. CONDIŢIA SPIRITUALĂ A LUMII

1. Lumea se află în stare de păcat şi de condamnare la moarte eternă, dar oamenii au posibilitatea
/ dreptul prin „cel de al doilea Adam” să fie iertaţi şi reabilitaţi deplin şi definitiv (Romani 5:12-
21; 1 Timotei 1:15)
2. În lume există o stare de confuzie – întuneric ce are nevoie de lumină – iluminare şi doar după
refuzul mântuirii – jertfei de răscumpărare, oamenii vor fi condamnaţi definitiv (Matei 5:14; Ioan
3:17-21; 8:12; 2 Corinteni 4:1-6; Filipeni 2:15)
3. În aceste condiţii se impune iubirea pentru lume şi mila pentru păcătoşi (Ioan 3:16; Matei
9:36; Romani 12:8; Iuda 1: 23)

II. EVANGHELIZAREA – MISIUNEA CREŞTINULUI ÎN LUME

1. Evanghelizarea a fost poruncită şi practicată de Domnul (Matei 28:19-20; Marcu 16:15) şi
continuată de toţi ucenicii Săi, împuterniciţi pentru slujba reconcilierii (2 Corinteni 5:19-20),
sub controlul activ al Duhului Sfânt (Fapte 1:8).
2. Evanghelizarea este o „(re)trimitere” în lume, pentru câştigarea a noi suflete pierdute (Ioan
3:17-19; 12:47; 17:18, 23), care necesită o pregătire – formare prin ucenicizare / maturizare,
necesară continuării transmiterii curate a adevărului mântuitor (2 Timotei 2:1-2; Evrei 5:11-14;
6:1-2)
(Matei 9:37-38; 10:1-15) şi o luptă spirituală de (Efeseni 6:18-20; 2 Tesaloniceni 3:1-2)
3. Existenţa creştinului în lume oferă o multitudine de posibilităţi / forme de transmitere a
adevărurilor sfinte (Fapte 8:4 26;9:15; 11:25-26; 16:13-14; 17:6, 22; 19:8-9; 20:20; 26:28-29)
4. Evanghelizarea este „Cuvântul privitor la Împărăţie" (Matei 13:19), „Evanghelia” (1
Corinteni 15:1-3), „sabia Duhului” (Efeseni 6:17), „o mireasmă (pentru unii) de la viaţă spre
viaţă, (pentru alţii) de la moarte spre moarte” (2 Corinteni 2:14-17), iar „ţarina, este lumea”
(Matei 13:38)
5. Vestirea mântuirii aduce împotrivire, partide religioase şi chiar persecuţii, dar Duhul Sfânt
oferă toată asistenţa necesară ( Matei 10: 16-39)

ÎNCHEIERE
1. Evanghelizarea este prezentarea lui Isus Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii” (Ioan 1:29), prin puterea Duhului Sfânt astfel încât oamenii să creadă şi să fie mântuiţi
2. Evanghelizarea este o datorie sacră (Matei 24:14; 28:19-20). Dialog imaginar între un înger şi
Domnul după înălţare: „Doamne cine îţi va continua lucrarea”; „Ucenicii”; „Şi dacă ei nu o
vor face, ai altă variană”; „Nu”
 Creştinul în lume
Lecţia 5

ETICA CREŞTINULUI ÎN SOCIETATE

INTRODUCERE
1. Etica creştină cuprinde normele de caracter ale sfinţeniei divine / biblice care se aplică şi vieţii
creştinului în societate (Matei 5:3-48).
2. Etica aparţine teologiei / religiei, maturizând orice individ pentru abordarea cu credinţă şi
moralitate a deciziilor vieţii, îmbinând înţelepciunea şarpelui şi nevinovăţia porumbelului în
condiţiile de adversitate din lume (Mica 6:8; Matei 10:16)

I. CONTEXT GENERAL
A. Etica creştinului
1. Prin cunoaşterea şi aplicarea Bibliei, creştinul devine lumină în întuneric; morala creştină are
la bază revelaţia (Matei 5:14; Deuteronom 4:6-9; 1 Timotei 3:15; 2 Timotei 1:13)
2. Morala biblică este teocentrică - Dumnezeu este Creatorul şi Stăpânul Suveran al întregii
creaţii (Deuteronom 6:4; Isaia 40:27-28.), El este sfant şi pretinde sfinţenie omului creat după
chipul şi asemănarea ( Leviticul 11: 44,45; 1 Petru 1:15-17)
3. Morala în V. T. este prezentată cel mai complet în codul moral al decalogului. Primele patru
porunci tratează relaţia omului cu Dumnezeu; celelalte şase porunci se referă relaţia omului cu
aproapele său: P 1 (Exodul 20:3), arată suveranitatea lui Dumnezeu; prin condamnarea
sincretismul religios; P 2 (Exodul 20:4), pretinde puritate în închinare; P 3 (Exodul 20:7),
accentuează respectul şi reverenţa acordate lui Dumnezeu; P 4 (Exodul 20:8), organizează un
timp de odihna şi de închinare; P 5 (Exodul 20:12), pune bazele relaţiilor de familie; P 6
(Exodul 20:13), se ocupă de protecţia vieţii individului în comunitate; P 7 (Exodul 20:15),
accentuează sacralitatea relaţiilor conjugale; P 8 (Exodul 20:15), tratează protecţia avutului
personal al aproapelui; P 9 (Exodul 20:16), cere mărturia adevărată în orice situaţie; P 10
(Exodul 20:17), condamnă atitudinile egoiste ascunse
4. Morala N. T. Aprofundează codul decalogului, evidenţiind natura dragostei de origine divina,
în Predica de pe munte: „Dar Eu vă spun: «Iubiţi ...Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl
vostru cel ceresc este desăvârşit»” (Matei 5:44-48)
B. Etica lumii
1. Filozofiile lumii sunt de natură umanist – spiritistă (Romani 1:21-25; 1 Timotei 4:1), religiile
popoarelor sunt încadrate într-o moştenire genetică, culturală şi educaţională (Galateni 2:15;
Efeseni 2:1-3)
2. Căderea omului / păcatul au violat legea lui Dumnezeu prin mândrie şi rebeliune (Psalmul
51:4), distrugând demnitatea şi caracterul omului, iar diferitele sisteme ale istoriei umane au
încercat să reconstituiască omul în forma perfectă, dar fără succes (1 Timotei 4.7; 6:20-21)

II. DOMENII ALE ETICII CREŞTINE

1. Etica creştină începe în domeniul spiritual – intelectual (Galateni 5:20 / 22-23) şi se extinde în
domeniul fizic – material (Galateni 5:16-21; Tit 2:11-13)
2. În plan operaţional – practic, domeniile principale ale eticii sunt:
a) căsătoria, cea mai intimă şi cea mai importantă, dar şi mai încercată dintre toate
relaţiile umane (1 Corinteni 7:28). Fundamentele biblice ale căsătoriei sunt: monogamia (Matei
19:4-6), permanenţa (Maleahi 2:16); fidelitatea (Maleahi 2:14; Matei 5:27), dragostea agape
(Efeseni 5:22-33; 1 Corinteni 13:4-7). În etica biblică scopurile familiei împletesc în mod
armonios, planul divin misionar şi împlinirea umană specifică vieţii terestre, prin compania
sufletească şi fizică (Geneza (Geneza 1:27-28; 2:18, 22), ceea ce păstrează respectul pentru
celibat (Isaia 56: 3-5; 1 Corinteni 7 :7-9, 32-40). Lecţia 9 va trata problema „Creştinul în familia
mixtă”
b) economia, modul de acumulare şi distribuire a veniturilor, prin efort adamic şi grijă
pentru familie şi societate (2 Tesaloniceni 3:10-13; 1 Timotei 5:8). Domeniul va fi tratat pe larg
în lecţia 6 „Creştinul şi lucrurile materiale”
 c) viaţa socială şi politică– aplicarea concretă a statutului de rezident temporar al
creştinului, cu implicarea spirituală – rugăciune (1 Timotei 2:.1-4) şi implicarea limitată fizică,
încât permite chemarea şi capacitatea fiecăruia, cu respectarea normelor etice ale sfinţeniei
(Coloseni 4:5-6). Lecţia 7 va dezvolta subiectul, în „Implicarea socială a creştinului”
d) adunarea creştinilor - Biserica - „familia” unde oamenii se nasc din nou, aici sunt
părinţi şi copii, în diferite etape de dezvoltare spirituală (1 Timotei 3:15; 5:1-25; 2 Timotei 2:24-
26; 3:10). Diferenţa dintre creştin şi omul de lume este viaţă / moarte, ceea ce face ca din punct
de vedere moral să fie (uneori) o repudiere reciprocă a atitidinilor (Romani 6:16-22)

ÎNCHEIERE
1. Etica creştină este rezultatul unei relaţii corecte a omului cu Dumnezeu pe baza alegerii şi a
legamântului (Deuteronom 7:6-8; 2 Corinteni 1:12)
2. Etica are valoare determinantă în evoluţia creşterii spirituale a creştinului (Coloseni 3:1-10),
în aspiraţiile promisiunilor eterne (Evrei 13:7-14)
 Creştinul în lume
Lecţia 6

CREŞTINUL ŞI LUCRURILE MATERIALE

INTRODUCERE
1. Creştinul, ca om - fizic, trăieşte într-o lume materială creată de Dumnezeu, iar viaţa are nevoie
de o întreţinere materială aflată în grija lui Dumnezeu (Matei 6:25-30)
2. Problema lucrurilor materiale este dată de stăpânirea Mamonei – Satanei peste pământ; în
acest context este necesară abordarea lucrurilor materiale cu claritate - „lumină”, în planul
veşniciei (Matei 6:19-24, 31-34; 1 Timotei 6:17-19)

I. CONTEXTUL LUMII MATERIALE

1. Legile universale ale materiei moarte şi vii (astre, floră, faună), sunt fixate de Creator, dar El
oferă omului libertatea operării cu valorile materiale în limite responsabile. Dreptul de folosire
temporară este înscris în Scripturi şi în natura umană, dar lumea materială aparţine Creatorului.
( (Psalmul 8:3-8; 24:1; 65:9; Leviticul 25:23; Ieremia 27:5;1 Timotei 6:7)
2. Oamenii pot intra în posesia de drept a unor bunuri prin muncă (Proverbe 12:27; 16:26;
Ieremia 29:5; Efeseni 4:28) directă (agricultură), sau indirectă (retribuirea muncii şi procurarea
prin cumpărare), sau primite prin moştenire, donaţii - cadouri (Proverbe 19:14)
3. Păcatele lucrurilor materiale determină venituri şi cheltuiele nedrepte şi imorale prin:
a) lăcomie - tendinţa poftirii şi îmbogăţirii (Proverbe 1:19 28:25; Coloseni 3:5)
b) furt -diverse forme de acumulare pe nedrept în mod direct sau indirect (Proverbe 16:8,
11;
c) folosirea greşită a averii – noi ispite (1 Timotei 6:9-10): încrederea în sine (Ieremia
9:23; 1 Timotei 6:17; Marcu 10:24); risipa prin trăirea în lux şi plăceri păcătoase – hedonismul
(Eclesiastul 2:10; Luca 12:19; 16:19); asuprirea (Iacov 2:5-6)
d) lenevirea şi cerşirea (Proverbe 20:13; 28:19)

II. PRINCIPIILE CREŞTINULUI ÎN LUCRURILE MATERIALE

1. Rugăciunea şi angajamentul neimplicării majore în lucrurile materiale (Psalmul 17:14-15
Proverbe 30:7-9). Ex.: Exclamaţia bogatului către săracul credincios: „Cum poţi să te lipseşti de
atâtea favoruri pământeşti?” Răspuns: „Eu sunt obişnuit în sărăcie, dar nu ştiu cum te poţi lipsi
tu de atâtea favoruri cereşti?”
2. Încrederea în binecuvântarea purtătoare de grijă a Tatălui ceresc (Psalmul 37:25-26; Luca
12:22-31; Filipeni 4:16-19; Evrei 13:5-6)
3. Alegerea unei profesii / activităţi economice compatibilă cu etica Bibliei şi neafectarea vieţii
de familist (Efeseni 4:28; 1 Petru 4:3-4)
4. Repartiţia corectă a câştigurilor (Proverbe 11:24; 10:16; 2 Corinteni 8:13-15): pâinea cea de
toate zilele pentru familie (Eclesiastul 5:19; 10:17); susţinerea lucrării Evangheliei (Matei 10:40-
42; Luca 21:1-4; Romani 15:26-27; 1 Corinteni 9:14); ajutorarea săracilor (Psalmul 41:1-4;
Proverbe 19:17; Luca 12:34; 1 Ioan 3:17); plata impozitelor (Matei 22:21; Romani 13:7);
investiţii înţelepte (Proverbe 31:14-16)

ÎNCHEIERE
1. Câştigul material nu este un scop în sine şi poate fi o mare pierdere (Matei 16:26)
2. Controlul lucrurilor materiale, sub prioritatea celor spirituale sfinte este o binecuvântare;
bunurile pe care le posedăm sunt nişte resurse vremelnice, pe care le putem folosi cu bucurie,
dacă suntem conştienţi şi gata să ne despărţim de ele fără întristare (1 Timotei 6:7-8)
 Creştinul în lume
Lecţia 7

IMPLICAREA SOCIALĂ A CREŞTINULUI

INTRODUCERE
1. Lumea încearcă să-şi impună principiile sociale, dar creştinul are mintea luminată, cunoaşte
voia Domnului şi trăieşte conform poruncilor Lui (Romani 12:2)
2. Implicarea socială a creştinului se constituie pe principiul rezidenţei noastre „...ei nu sunt din
lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”
(Ioan 17:14-15)

I. PRINCIPII DE VIAŢĂ SOCIALĂ A CREŞTINULUI

1. Recunoaşterea rolului statului ca o instituţie rânduită de Dumnezeu, un instrument al justiţiei
divine şi încadrarea în cerinţele legi (Romani 13:1-7; 1 Petru 2:13-14, 17; Tit 3:1-2; Ioan 19:11).
„Toate teoriile cu privire la o societate fără autoritate sunt utopie şi orice tentativă de eliberare
de autoritate sfărşeşte totdeauna în anarhie şi totalitarism. O societate fără autoritate este
practic imposibilă.”1. Acest principiu nu exclude condamnarea păcatului, abuzurilor şi
nesupunerea în faţa violării conştiinţei creştine. Dumnezeu a limitat autoritatea statului când intra
în conflict cu suveranitatea Lui, iar Biserica trebuie să fie separată de stat, prin funcţii şi practici
(Fapte 4:19; 5:29; Apocalipsa 13:8-18)
2. Acţiunile / activităţile creştinului trebuie să corespundă normelor etice, sfinţeniei – scopul nu
scuză mijloacele: „Să nu vă întovărăşiţi, deci, deloc cu ei. .... Cercetaţi ce este plăcut înaintea
Domnului, şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă
osîndiţi-le” (Efeseni 5:7-11)
3. Ceea ce trece proba morală trebuie verificat prin proba utilităţii şi câştigului spiritual (1
Corinteni 6:12; 10:23-24).

II. APLICAŢII
1. Fiecare creştin trebuie să fie conştient de posibilităţile individuale, în plan natural, profesional
şi material de implicare economico-socială, să-şi accepte condiţia vremelnică, având dreptul
îmbunăţăţirii condiţiilor de viaţă (Fapte 17:26-27; 1 Corinteni 7:17-24; Ioan 19:38-40).
Implicarea socio – economică poate fi pozitivă pentru credincioşi şi societate în general, dar
necesită respectarea principiilor de relaţionare corecte (Efeseni 6:5-9, Coloseni 4:1; 1 Timotei
6:1-2).
2. În general există o incompatibilitate a conceptelor creştine cu cultura, arta şi sportul din lume,
ceea ce determină neparticiparea selectivă la unele activităţi ale comunităţii locale şi colegilor de
şcoală şi de muncă: serbări tradiţionale, mese festive, onomastice, activităţi sportive (Efeseni
5:10-11; 1 Ioan 2:16-17; 1 Timotei 4:7)
3. Problemele conflictuale ale credincioşilor trebuie rezolvate, dacă este posibil, fără apelarea la
instanţele judecătoreşti, deoarece statutul şi capacitatea lor este superioară – ei vor judeca lumea
(1 Corinteni 6:1-7).
4. Creştinul acceptă suferinţa şi chiar martirajul pentru credinţă (Matei 10:18-20; 1 Tesaloniceni
2:14; 2 Timotei 3:12; 1 Petru 4:16; Apocalipsa 17:5-6; 18:24), după modelul Mântuitorului
(Matei 16:21; 1 Petru 3:18), cu dreptul la apărare şi evitarea represaliilor (Matei 10:17, 23; Fapte
16:35-39; 25:10-11) şi nădejdea în Dumnezeu (1 Petru 4:19; Matei 10:28-31; Apocalipsa 2:10)
5. Poziţia creştinului este categorică împotriva războiului şi pentru pace, dar exemplele din N T
nu exclud o totală separare de implicarea în aparatul de securitate socială a statului (Apocalipsa
13:10; Matei 8:5; Luca 3:14; Fapte 10:1). Creştinul îşi va iubi vrăjmaşii şi se va ruga pentru cei
ce îl prigonesc (Matei 5:44), va birui răul prin bine (Romani 12:21), căci armele cu care trebuie
să se lupte nu sunt supuse firii pământeşti (2 Corinteni 10:4)
1

Isidor Mărtincă, Etica doctrinei social creştine, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti,
1999, pag. 40.
6. Încît este posibil este de dorit separarea familiei de lume, în stil recabit, menonit (Fapte 10:2,
24; 16:15,33,34; Iacov 1:27), dar suntem chemaţi la activitate nu la viaţă monahală (Ioan 17:15;
1 Corinteni 5:9-10)

ÎNCHEIERE
1. Creştinul este dator ca să contribuie, în primul rând, la imbunătăţirea stării societăţii, de la
politic la economic, prin rugăciune, pentru „...ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită
cu toată evlavia şi cu toată cinstea” (1 Timotei 2:1-2)
2. Să nu uităm în nici o situaţie căci nu aparţinem lumii (Efeseni 2:11-13, 19-22; Iacov 4:4) şi
lumea este trecătoare (1 Corinteni 7:29-31)
 Creştinul în lume
Lecţia 8

CREŞTINUL ÎN RAPORT CU ALTE CONCEPŢII RELIGIOASE

INTRODUCERE
1. Omul este religios prin natura sa, astfel nu există popor fără conştiinţă religioasă, nu există
ateism natural. Toate religiile au elemente comune: ideea de divininate, conceptul de închinare -
cultul, dorinţa de mântuire, aspiraţia după dreptate, etc (Romani 2:14-16)
2. Creştinismul diferă fundamental de toate religiile prin revelaţie şi mântuirea realizată de
Dumnezeu prin Domnul Hristos - efortul, căutarea aparţine divinităţii, iar omul este primeşte
prin har oferta legământului divin (Efeseni 2:1-10)

I. O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA RELIGIILOR

A. Monoteiste
1. Iudaismul secular ce originează în revelaţia V T, afectat de tradiţia talmudică (Marcu 7:1-13)
2. Islamismul fondat de Mohamed în sec.VII. Coranul (cartea sacră) prezintă unicitatea lui
Alah, un dumnezeu ascuns, având ca percepte de bază: crezul în rai şi iad; rugăciunea;
milostenia; ramadanul şi pelerinajul la locurile sacre
3. Creştinismul – religia Domnului Hristos bazată pe revelaţia V T, continuată de împlinirea ei
prin revelaţia N T
B. Politeiste
1. În Babilon a apărut religia mesopotamiană – sumeriană cu peste 3000 de zeităţi cu accente
celeste şi demonologice; în Egipt s-a format un alt spectru religios, mai moral decât în zona
canaanită; iar în zona europeană a apărut religia grecilor, apoi a romanilor, purtând aceleaşi
accente politeiste, dar cele mai puternice religii în istorie şi în prezent sunt în Asia
2. Cel mai mare număr de adepţi are hinduismul, precedat de vedism şi înrudit cu budismul,
jainismul şi sikhismul. Conceptul de brahman este absolutul indefinit, având la bază doctrina
anihilării dorinţei şi lupta reîncarnărilor spre absolut – budeitate. Panteonul este guvernat de
triada: Brahma, Shiva, Vişnu şi cuprinde peste 330 milioane de zei
3. Alte religii asiatice cu numeroşi membrii sunt: confucianismul, organizat de Confucius –
China, prin documente istorice ce conţin înţelepciunea înaintaşilor şi oracolele CE prezintă
conformarea cu armonia universală (+, – / yin-yang); taoismul, tot rodul gândirii chineze – o
filozofare mistică ce vizează nemurirea; şintoismul este religia Japoniei imperiale,
asemănătoare cu religia Egiptului şi Romei prin actul guvernării religioase
4. Animismul, specific Africii este credinţa că toate obiectele lipsite de viaţă sunt locuite de
spirite
C. Evoluţia mişcării creştine
1. Creştinismul a devenit religie imperială sau naţională. În istoria bimilenară a creştinismului s-a
impus Biserica Catolică, încă din primele secole, iar în Evul Mediu a deţinut supremaţia, pe care
prin perioade de decădere a păstrat-o până în prezent, cu peste un miliard de membrii şi un
sistem instituţioinalizat condus de la Vatican. Conceptul infailibilităţii papale, a imaculatei Maria
– patroana catolicismului, celibatul preoţilor şi existenţa purgatoriului evidenţiază dogmatica
catolică, diferită de cea ortodoxă cu concepte din vremea credeurilor şi şapte taine: botezul /
confirmarea; pocăinţa / mărturisirea; hirotonisirea sacerdotală; căsătoria; împărtăşania /
euharistia / cuminecătura; ungerea cu mir, maslul
2. În cadrul social, politic şi economic al renaşterii:, având ca precursori albigenzi, waldenzi şi
alţi prereformatori au apărut Luther, Zwingli, Calvin, iar Europa de Nord - Vest şi apoi SUA au
devenit protestante, mişcare în care au apărut o diversitate de confesiuni: congregaţionalişti,
metodişti, prezbiterieni, quakeri, unitarieni, nazarineni, Armata Salvării, baptişti,
3. Ultimele secole au fost marcate de treziri spirituale şi misiunile de evanghelizare, iar în plan
social de activităţi caritabile şi de asociere pe diverse categorii de vârstă sau profesionale, în
care se distind orientări tradiţionale sau reformiste, cu accente conservatoare sau liberale

II. RAPORTUL CREŞTIN – PĂGÂNĂTATE

1. Este necesară cunoaşterea peisajului religios (religii, confesiuni, secte) în plan local, regional,
naţional şi internaţional (Matei 16:13-16; Fapte 17:16-29; 21:19-30; 2 Ioan 1:7; Apocalipsa 2:13-
15)
2. Este indicată susţinerea biblică nu confesională a adevărurilor sfinte în interferenţelor
inevitabile ale activităţilor social-profesionale comune (lecţia 7), sau familii mixte (lecţia 9) şi
câmpul de misiune (Galateni 2:1-10; 6:12-16), prin echiparea membrilor adunării în înaintarea şi
apărarea Evangheliei (Fapte 6:7-11; 19:8-20; Romani 1:14; 1 Corinteni 10:14-33; 1 Ioan 4:1-3)
3. Biblia condamnă ecumenismul ce tolerează o doctrină lipsită de adevăr – în prezent există o
mişcare ecumenică interconfesională (în creştinism) şi interreligioasă în plan global, ceea ce este
Babilon (Apocalipsa 17:1-5, 15-18). Separarea este o cerinţă divină permanentă pentru poporul
lui Dumnezeu, de la Avraam la Israel şi la Biserică (Fapte 28:22; 2 Corinteni 6:14-18; Apocalipsa
18:4)

ÎNCHEIERE
1. Grâu va rămâne alături de neghină până la seceriş – „sfârşitul veacului” (Matei 13:38-40)
2. Adevărata religie are un preţ – creştinul trebuie să ştie în cine a crezut să reziste asediului şi să
cucerească alte fortăreţe (Coloseni 2:8; 2 Timotei 1:12)
 Creştinul în lume
Lecţia 9

CREŞTINUL ÎN FAMILIA MIXTĂ

INTRODUCERE
1. Odată cu trecerea legământului lui Dumnezeu la toate popoarele a apărut problema familiilor
mixte, prin convertirea unor indivizi la creştinism. Mântuirea este individuală, dar convieţuirea
cu cei necredincioşi amplifică / complexează relaţia creştinului cu lumea (1 Corinteni 5:9-10;
7:12-13). Timotei a crescut intr-o familie mixtă (Fapte 16:1)
2. Creştinul dintr-o familie cu necredincioşi trebuie să valorifice relaţia lui cu celelalte organisme
ale vieţii spirituale, pentru a face faţă condiţiei temporare mai nefavorabile (Matei 12:46-50; 1
Petru 3:1-6)

I. RELAŢII SFINTE
A. Relaţia cu Domnul
1. Prin naşterea din Duh, creştinul trăieşte după „legea Duhului de viaţă în Hristos” (Romani
8:2), „cine se lipeşte de Domnul se face un singur duh cu El” (1 Corinteni 6:17)
2. În mod practic prin activităţile religioase speciale (individuale şi colective) şi în permanenţă la
nivelul duhului minţii creştinul împărtăşeşte cu Dumnezeul lui toate problemele vieţii şi este
împlinit intelectual şi sentimental (Psalmul 16). Domnul a fost cu Iosif în Egipt şi cu Pavel în
anchetă, iar David şi leviţii exprimă prin psalmi fericirea şi binecuvântarea părtăşiei cu Domnul
B. Relaţia cu cei credincioşi / adunarea creştină
1. Orice creştin are nevoie de încorporarea în Trupul lui Hristos – Biserica, pentru creşterea
spirituală şi comuniunea sfântă (Efeseni 4:11-16; 5:1-8 – „copii preaiubiţi, ai luminii”; lecţia 3 –
Creştinul în practica religioasă)
2. Adunarea este familia mare, care împlineşte nevoile de comuniunme interumană pentru cei
singuri şi pentru cei din familiile mixte (Marcu 3:34-35; Romani 16:1-16)

II. RELAŢII FAMILIALE

A. Relaţia cu partenerul de viaţă
1. Familia în sine presupune anumite greutăţi şi preocupări pentru soţ(ie), care-l vor solicita la
îndeplinirea unor îndatoriri familiale (1 Corinteni 7:28-40; Efeseni 5:22-30)
2. Scopul creştinului familist este mântuirea partenerului, dar aceasta nu este sigur şi oricum până
atunci trebuie să convieţuiască în pace, ceea ce presupune înţelegeri în toate domeniile vieţii, de
la fizic la material şi de la sufletesc la intelectual, tratând în comun viaţa de familie (1 Corinteni
7:1-5, 12-16)
3. Există însă aspecte de separare, de divergenţă, în care trebuie să rămânem credincioşi
Domnului şi principiilor biblice (1 Petru 3:1-13). În asemenea cazuri apare „sabia” care
caracterizează apartenenţa la două împărăţii diferite şi suferinţa pentru credinţă (Matei 10:34-36;
Evrei 10:32-36).
B. Relaţia cu familia / neamul
1. Diferenţele de orientare religioasă încep prin convertirea în casa părintească, dar sunt şi cazuri
cînd se convertesc părinţii şi apar probleme cu copiii necredincioşi. La aceste relaţii de gradul I şi
II se asociază necazuri şi cu alte rudenii (Matei 10:37-39; 1 Tesaloniceni 2:14-16)
2. Partea pozitivă a familiilor mixte este sacrificiul sfinţirii, iar partea negativă este posibila
respingere, separare, sau chiar renegare a creştinului (Romani 9:1-3; 10:1; 1 Corinteni 7:14-15)

ÎNCHEIERE
1. Familia are un mandat terestru temporar şi limitat, care nu trebuie să împiedice ucenicia
creştinului (Luca 14:26; 20:34-36) şi comuniunea cu cerul (1 Ioan 1:3-6; Evrei 12:22-24)
2. Creştinul familist are un rol evanghelistic determinat şi de iubirea firească, care în combinaţia
cu iubirea naturii sfinte rezistă problemelor unei familii mixte (2 Timotei 1:5; 1 Petru 3:1-4)
 Creştinul în lume
Lecţia 10

AŞTEPTAREA PENTRU PLECAREA DIN LUME

INTRODUCERE
1. Creştinul ca şi credincioşii V T se simte străin în lume şi doreşte să ajungă în patria sa (Evrei
11.13-16). Plecarea din lume poate fi într-un mod mai puţin plăcut, prin moarte, sau prin
împlinirea fericitei nădejdi, a tuturor generaţiilor, prin răpirea de la revenirea Domnului (2
Corinteni 5:1-5)
2. Statutul creştinului şi natura sa duhovnicească în raportul dintre veacul acesta şi veacul viitor
îl angajează la acţiuni specifice ca pe Domnul Hristos, total diferite de ceilalţi oameni, care sunt
de jos, din lume (Ioan 8:21-23; Evrei 11:38)

I. MOTIVE PENTRU PLECAREA DIN LUME (dorinţele ce nu pot fi împlinite pe

pământ şi problemele / răul existent determină creştinul să fie orientat spre viaţa viitoare –
instalarea definitivă a Împărăţiei lui Dumnezeu)
1. Eliberarea de ispite şi puterea întunericului – Cel mai sigur „Ferice” (Numeri 23:10; Psalmul
116:15; Apocalipsa 14:13)
2. Îndepărtarea – anularea tuturor efectelor păcatului: stări de vinovăţie, suferinţă, moarte (Isaia
25:6-8; 1 Corinteni 15:54-57)
3. Întâlnirea cu Domnul şi cei dragi care au murit şi reunirea familiei sfinte (Isaia 25:9; 1
Tesaloniceni 4:13-18); un loc pregătit de Domnul (Ioan 17:24; Ioan 14:1-3 – cel mai dulce verset
pentru un muribund, dar şi pentru cel se vede străin în lume)
4. Împlinirii făgăduinţelor divine prin glorificarea creştinul (Romani 8:17-23; 1 Corinteni 15:42-
49; Filipeni 3:21); „Împărăţia, ... pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 24:35)

II. ATITUDINI ÎN AŞTEPTAREA PLECĂRII DIN LUME (Ioan 16:28; Luca 23:42-
43)
1. Acceptarea responsabila ca Domnul să îşi încheiei aici conturile cu noi – pedepse disciplinare
şi încercări dureroase (1 Corinteni 11:31-32; Evrei 12:7-11)
2. Evitarea / ferirea de provocările lumii prin pofte şi plăceri – rugăciunea să scăpăm de oamenii
care au partea lor „aici” (Psalmul 17:14-15; 1 Petru 2:11)
3. Păstrarea încrederii în lucrurile de sus prin meditaţii şi acţiuni de acumulare a comorilor în cer
(Filipeni 3:3; Coloseni 3:1-4; Matei 6:19-21)
4. Conştienţa că ultima generaţie nu va gusta moartea, dar va trăi culmea stricăciunii umane şi va
trebui să reziste ultimei provocări demonice şi fiarelor cărora balaurul le va da toată puterea
(Matei 24:21, 29-31)

ÎNCHEIERE
1. Creştinul este păzit în lume de puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea finală, cerească (Ioan
17:11, 12, 15; 1 Petru 1:5-9). Cerul se va bucura de trecerea definitivă a oamenilor şi pământului
sub controlul absolul şi definitiv al lui Dumnezeu (Apocalipsa 11:15)
2. Conştienţa că fiecare se alege numai cu o viaţă: viaţa din lumea aceasta sau viaţa veşnică ne
va păstra în formă pentru a dorii plecarea din lumea aceasta (Ioan 12:24-26; 18:36)
 Adevăratele fericiri
Lecția 1

FERICIREA MÂNTUIRII

INTRODUCERE
1. Omul a fost creat în fericire, dar prin păcat a fost alungat în nefericire (suferinţă şi moarte).
Insă înainte de pronunţarea şi executarea sentinţei i-a fost făcută o promisiune de salvare, pe care
s-a clădit dorinţa umană de fericire (Geneza 3:15; Psalmul 85:4-12)
2. Fericirea mântuirii se primeşte şi se păstrează prin credinţă (Ioan 20:29-31; Romani 5:1-2)

I. FERICIRI ILUZORI DESPRE O ALTĂ VIATĂ

1. Fericirea vieţii care nu se gândeşte la moarte - o fericire ce trece repede şi fără nădejde, fiindcă
este fără Dumnezeu (Iov 27:8-10; Apocalipsa 18:7-10)
2. Religiile şi crezurile false lipsesc omul de o bucurie şi fericire deplină, deşi sunt pline de
acţiuni şi eforturi (Galateni 4:8-11, 15). Toate religiile „oferă” un drum spre fericire, potrivit cu
imaginea lor despre divinitate
3. Toate fericirile adevărate din viaţa aceasta sunt legate de fericirea mântuirii: fericirea
împlinirii Cuvântului - fericirea de a te comporta ca Dumnezeu; fericirea părtăşiilor sfinte,
fericirea lucrărilor sfinte, chiar fericirea suferinţei pentru Domnul. Fără Dumnezeu toate
fericirile sunt iluzii - plăcerilor lumeşti şi păcatul sunt încercări nereuşite de fericire - ceea ce voi
demonstra prin studiul ce urmează (Psalmul 49)

II. FERICIREA MÂNTUIRII

1. Promisiunea pentru toţi patriarhii (Geneza 5:29; 12:1-3; 28:13-15)
2. Proiectul Israel - o ţară în care fericirea era la ea acasă (Deuteronomul 33:29; Neemia 9:25;
Psalmul 81:1-16). Israel a încercat fericirea pe alte căi, dar a eşuat total (Ieremia 3:23-25; Osea
2:5-13)
3. Fericirea mântuirii începe cu iertarea păcatelor, după cum nefericirea a aprut prin păcat
(Psalmul 32:1-2; Romani 4:6-9) şi este un har al Domnului (Matei 16:17; Efesen: 2:1-9)
4. Fericirea mântuirii finale este cel mai puternic motiv de bucurie - „o bucurie negrăită şi
strălucită” (Luca 10:17-23; Tit 2:11-13; 1 Petru 1:3-9)

ÎNCHEIERE
1. Fericirile aşteptate de oameni referitoare la o fericire întreagă sunt iluzorii, orice încercări şi
investiţii ar face (Isaia 55:1-3; 1 Tesaloniceni 4:13-14)
2. Mântuirea vine din cer printr-un salvator şi o lucrare completă de recuperare (Isaia 55:8-13; 1
Timotei 1:11)
 Adevărate fericiri
Lecţia 2

FERICIREA ÎMPLINIRII CUVÂNTULUI

INTRODUCERE
1. Cuvântul Scripturilor este autoritatea supremă în Univers, prin care ne vorbeşte Dumnezeul
Creator, Stăpânul absolut şi etern; fericirea este natura şi scopul cuvintelor Lui (1 Timotei 6:15;
Iacov 1:16-25).
2. Fericirea este o ofertă pentru toţi oamenii care „ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”
(Luca 11:27-28). Biblia este plină de promisiuni de fericire, de la Geneza la Apocalipsa
(Deuteronomul 5:26-29, 33; Apocalipsa 1:3; 22:7)

I. TEORII NEBIBLICE DESPRE FEICIRE

1. Filozofiile umaniste încearcă să explice fenomenul fericirii pe pământ, în plăcerile vieţii şi să
ofere omului calea obţinerii ei fără Dumnezeu – ateism (Psalmul 119:37; Proverbe 17:20; 28:14)
2. Conceptele umanist – cosmice ale religiilor false sugerează obţinerea fericirii pe căi interne de
atingere a divinizării prin eforturi intelectuale şi sufleteşti: meditaţii până la depersonalizare,
iluzionism, hipnoză - idolatrie (Isaia 47:8-15; Ieremia 17:1-10)
3. Nefericirea cea mai mare este dată de cunoaşterea (în parte) dar neîmplinirea Cuvântului –
fariseism - experienţa evreilor expulzaţi din ţară (Neemia 9:34-37; Psalmul 106:24; Proverbe
8:32-36; 28:10, Ieremia 7:23-24)

II. FERICIREA ÎMPLINIRII CUVÂNTULUI

1. Fericirea cunoaşterii – învăţării Cuvântului (Psalmul 119:24, 103, 111). Cunoaşterea
înţelepciunii oferă satisfacţie intelectuală şi sufletească (Proverbe 2:10; 3:13-18; 19:8)
2. Fericirea meditaţiilor sfinte ce ne feresc de diferite pasiuni păcătoase (Psalmul 1:1-4; 119:16,
92-93, 97; Proverbe 16:20 )
3. Fericirea ascultării Cuvântului din toată inima – o fericire adevărată şi întreagă – desfătare
(Psalmul 119:1-5, 14, 47, 70, 72, 77; Proverbe 29:18). Ex.: Un studiu sociologic a adeverit că
respectarea unor principii biblice oferă pentru creier condiţii mult mai bune decât orice yoga
sau comportament libertin
4. Împlinirea Cuvântului potrivit încredinţărilor personale, realizate pe baza raportului
cunoştiinţă – conştiinţă (Romani 14:22), nu potrivit mofturilor şi plăcerilor individuale
(Deuteronom 13:1-18; 19:13; Ioan 13:1-17)

ÎNCHEIERE
1. Încercările umane sau provocările demonice de atingere a fericirii sau sporirea ei sunt un
faliment total ca în cazul lui Adam şi Eva (Geneza 2-3). Blestemul este o urmare a neascultării
(Deuteronom 28:15-68)
2. Scopul legilor divine este fericirea oamenilor (Deuteronom 4:39-40; 6:24; Psalmul 106:3;
112:1; Isaia 48:18). Binecuvântarea este răsplata ascultării (Deuteronom 28:1-14)
 Adevărate fericiri
Lecţia 3

FERICIREA PĂRTĂŞIILOR SFINTE

INTRODUCERE
1. Părtăşiile sfinte conţin toate întâlnirile în care este chemat şi prezent Domnul – Sfântul
sfinţilor (Psalmi 34:8; 37:4)
2. Părtăşiile fără Domnul sunt o stare anormală şi ilegală (Proverbe 19:10; Maleahi 3:14-17)

I. FERICIREA PĂRTĂŞIILOR LUMEŞTI ŞI PROFANE

1. Distracţii lumeşti - ocazii de petrecere în timpul liber cu lucruri fără valoare (Judecători
16:25; Isaia 58:13; 1 Petru 4:1-4)
2. Slujiri idoleşti / forme de înşelare, prin care se încearcă mulţumirea îmbunirea divinităţii dar
şi satisfacerea nevoilor spirituale ale omului, în vederea câştigării mântuirii şi a altor favoruri
divine (Daniel 5; Ieremia 44:17). Jertfele pentru divinitate şi mesele ce urmau pentru închnători
sunt o dovadă a acelei părtăţii (Exodul 32:5-6; Romani 14:14-17; 1 Corinteni 11:17-22)
3. Lumea oferă stări de fericire, dar ele sunt foarte efemere şi adesea iluzorii (Iov 8:19; 21:12;
Isaia 24)

II. FERICIREA PARTĂŞIILOR SFINTE

1. Dumnezeu a sponsorizat de la creaţie şi apoi prin Lege un timp pentru părtăşii sfinte, oferind
întregul Său aport pentru atingerea unor stări de fericire (Isaia 56:2; 58:13-14)
2. Fericirea părtăşiilor sfinte este dată de prezenţa Domnului, dar şi a sfinţilor, acolo virtuţiile
sfinte, începând cu înţelepciunea şi dragostea sunt la ele acasă (1 Regi 10:1-9)
3. Prezenţa la Casa Domnului oferă multiple motive de fericire (2 Cronici 6:41; Psalmul 23:6;
36:8; 65:4; 73; 84:4; 122)
4. Manifestarea bucuriilor sfinte la părtăşiile celor ce trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu; cuvinte,
strigăte, cântece, lacrimi, alte mişcări ale trupului, au la bază dimensiunea spirituală la care se
subordonează dimensiunea sufletească şi fizică, indiferent de obiceiuri şi temperamente (1 Regi
1:39-40; Ezra 4:10-13)

ÎNCHEIERE
1. Fiecare alege pentru sine la ce părtăşii va lua parte, iar fericirile vor fi o urmare naturală a
acelor activităţi (Psalmul 1:1-6), fapt valabil la nivel de individ şi de comunitate mondială
(Apocalipsa 18:1-10)
2. Fericirea părtăşilor sfinte de pe pământ va continua cu părtăşiile sfinte din Împărăţia lui
Dumnezeu (Luca 14:14-15 )
 Adevăratele fericiri
Lecția 4

FERICIREA FAMILIEI

INTRODUCERE
1. Într-o familie sfântă toţi membrii ei sunt fericiţi şi se bucură de ceilalţi (Proverbe 17:6; 31:10,
23, 28-31)
2. Chiar dacă cei sfinţi trec prin încercări şi greutăţi şi cei răi pot pentru o vreme să se bucure de
fericire, Scripturile arată şi viaţa dovedeşte fericirea adevărată a sfinţilor (Iov 5:24-27; 7:7 8:6-7;
21:7-13; Psalmul 25:12-13)

I. FERICIRI ÎN AFARA STATUTULUI BIBLIC AL FAMILIEII

1. Fericirea de o clipă a relaţiilor de aventură - o realitate cotidiană supramediatizată şi lăudată
(Proverbe 7:6-27; Efeseni 4:17-19; Romani 1:32)
2. Aparenta fericire în bogăţie a familiei ce-şi permite lux, distracţii şi (evident) destrăbălări
(Eclesiastul 2:1-11; 6:3-6; 7:26; Judecători 14:10-20; 16:1-21)
3. Blestemele de generaţii sunt pentru familiile păcătoşilior (Exodul 20:4-6; 2 Samuel 3:29;
Psalmul 109:7-19). Dovezile incontestabile ale nefericirilor cu titlu de fericire sunt familiile
ruinate, sinuciderile, consumul de droguri, eutanasia etc

II. FERICIREA FAMILIILOR SFINTE

1. Fericirea din perioada feciorieii sfinte ( 1 Corinteni 7:32-40)
2. Fericirea unirii şi a comuniunii de o viaţă cu un soţ / soţie (Deuteronom 24:5; Proverbe 18:22;
5:16-20; Cântarea Cântărilor 6:9; 7:6...)
3. Fericirea naşterii unui copil după chipul şi asemănarea părinţilor, dar cu ajutorul lui
Dumnezeu (Geneza 4:1; 5:3; 30:13; Psalmul 127:3-5; Ioan 16:21). Păstrarea şi evoluţia fericirii,
pe etapele vieţii este asigurată de reuşita educaţiei, sub binecuvânatrea divină (Proverbe 29:15,
17). Fericirea de a fi un părinţe cinstit de urmaşi şi la nevoie îngrijit cu atenţie şi recunoştinţă
(Deuteronom 5:16;
Efeseni 6:1-4; 1 Timotei 5:4, 8)
4. Fericirea rezultatelor efortului comun şi a folosirii lui cu bucurie, sub binecuvântarea divină
(Psalmul 127:1-2; 128:1-2; Eclesiastul 4:9)
5. Dumnezeu în îndurarea dragostei lui se îndură de poporul Său în situaţiile critice, astfel
fericirea rămâne în familia sfinţilor (Psalmul 68:5-6; Rut 1-4; 2 Regi 4:1-7)

ÎNCHEIERE
1. Fericirea famililiilor sfinte se extinde peste generaţii, ca în cazul lui Avraam (Proverbe 20:7;
Geneza 12:2-3)
2. Educaţia în familie asigură fericirea familiei (Deuteronomul 6:3; 12: 28 Ieremia 32:38-41)
 Adevărate fericiri
Lecţia 5

FERICIREA LUCRĂRILOR DIVINE

INTRODUCERE
1. Domnul Isus Hristos a afirmat categoric şi definitiv activităţile dătătoare de fericire, în
societatea în care sa implicat să-i restabilească valorile (Deuteronom 32:4; Matei 5:2-8)
2. Fericile activităţilor lumeşti sunt o ofertă alternativă prin care omul încearcă să fie satisfăcut:
Cu ce pret şi ce rezultate? (Isaia 55: 2; Daniel 4:4, 27, 34-37)

I. FERICIREA DE O CLIPĂ A LUCRĂRILOR FĂRĂ DUMNEZEU

1. Fericirea activităţilor seculare: întreceri sportive, activităţi culturale şi artistice, mese festive
etc (Eclesiastul 2). Ex.: Întrebarea unui ţăran pentru un activist comunist? „În timp ce spui
aceste lucruri eşti fericit, căci noi suntem fericiţi când ne rugăm lui Dumnezeu?”
2. „Fericirea” pentru trup, asociată lucrărilor religioase, în regim de profanare (Isaia 5:11-12; 2
Petru 2:12-13 Iuda 1:11-13)
3. Activităţi râvnite de toţi oamenii, care stârnesc aplauze şi entuziasm, dar pe care şi le permit
numai cei mari, dar când societatea face din acestea un ideal urmează o decădere puternică:
Solomon, cezarii romani, regii Franţei, Ceauşescu etc (Eclesiastul 3:22; 10:17; Luca 7:25; Iacov
5:5; Apocalipsa 18). Toate încetează prin mânia divină ( Ieremia 1:16; Mica 5:10-15)

II. FERICIREA ADEVĂRATĂ A LUCRĂRILOR DIVINE

1. Fericirea lucrărilor consacrate ale adunării Domnului: botez, Cina Domnului, binecuvântarea
copiilor, căsătoria, spălarea picioarelor etc, sunt superioare celor de la Cortul întâlnirii şi din
societatea evreiască, care au atins apogeul în perioada lui Moise şi a altor oameni mari ai lui
Dumnezeu (Exodul 34:10; Luca 10:17-20; 15; Ioan 13:17)
2. Fericirea lucrărilor misionare şi locale în care beneficiem de însoţirea Domnului şi lucrările
supranaturale aferente (Ezra 8:21-23; Isaia 32:20; Luca 10:21-24; Romani 1:8-15)
3. Fericirea prezenţei unor lucrări profeţite, prin împlinirea lor miraculoasă şi efectele lor (Luca
1:39-55)
4. Fericirea lucrărilor sfinte devine o fericire şi pentru ceilalţi contemporani, cât şi pentru urmaşii
lor, dar în primul rând este o laudă pentru Domnul, din al cărui izvor curg toate (Exodul 35:21-
22; Psalmul 45:1, 17; 107:21-22; 139:14; Luca 19:37-38; Apocalipsa 15:3)
5. A fi lucrător împreună cu Dumnezeu oferă atât în timpul efectic al lucrărilor sfinte cât şi cu
ocazia reluării lor numai fericire (Palmul 71:16; 92:1-6)

ÎNCHEIERE
1. . Fiecare alege în funcţie de ce-i doreşte inima şi astfel se înscrie în destinul hotărât de
Dumnezeu (Psalmul 73)
2. Importanţa lucrărilor sfinte îşi va atine apogeul în momentul venirii Domnului (Luca 12:35-48;
Efeseni 1:17-21)
 Adevărate fericiri
Lecţia 6

FERICIREA FERICIRII ALTORA

INTRODUCERE
1. Să cercetăm valoarea de adevăr a cuvintelor Domnului Isus care a zis: „Ferice de cei milostivi,
căci ei vor avea parte de milă!” divină şi umană (Matei 5:7)
2. Omul poate acţiona după legea iubirii de sine sau a lepădării de sine, adică a iubirii aproapelui
(Tit 3:1-8)

I. „FERICIREA” NEFERICIRII ALTORA

1. Diverse forme de înşelăciune (Proverbe 20:14; Osea 10:7-8; Mica 2:1-3)
2. Indiferenţa sau neglijenţa prin preocupări egoiste lipsite de grija pentru cei din jur (Geneza
40:14; Matei 25:34-46). Atenţie şi la animalel! (Deuteronomul 22:6-7)
3. Atitudini de rea voinţă de la jigniri la persecuţii cinice făcute cu pasiune (Geneza 6:5; Exodul
21.14; Proverbe 2:14; 6:13-14; 30:14; Romani 3:12-18)

II. FERICIREA FERICIRII ALTORA

1. Fericirea săracilor aduce fericirea răsplătirilor divine la vreme de necaz – o asigurare de o viaţă
şi o perspectivă eternă (Psalmul 41:1-12; Deuteronom 16:10-15; Maleahi 3:7-12); diferenţa
dintre Şimei Ţiba şi Barzilai (2 Samuel 16-19)
2. Fericirea mediului de viaţă, a oamenilor din zona de responsabilitate şi de contact prin
slujirea / serviabilitatea înţeleaptă şi binevoitoare: în familie şi la serviciu – rezolvarea la timp a
cerinţelor semenilor noştrii (Exodul 18:23; Ieremia 22:15-16; Matei 5:5, 9)
3. Fericirea mijlocirilor şi a privirilor pozitive prin credinţă – aspiraţiile şi eforturile dragosteii
(Psalmul 106:4-5; 122:6-9; 1 Corinteni 13)
4. Cazul Mardoheu evidenţiază efortul fericirii altora şi fericirea celui ce i-a avut în vedere pe alţi
în vremuri bune - Ashaşveroş şi în vremuri rele – Estera şi iudeii (Estera 8:15-16; 10:3)

ÎNCHEIERE
1. „Să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: «Este mai ferice să dai
decât să primeşti»” (Fapte 20:35; Galateni 2:10)
2. Fiecare alege ce atitudine va lua faţă de aproapele lui, iar Dumnezeu va măsura cu măsura
noastră, cu supliment (Proverbe 14:21, 31; 17:5; Luca 6:36-38)
 Adevărate fericiri
Lecţia 7

O VIAŢĂ FERICITĂ

INTRODUCERE
1. „Nenorocirea urmăreşte pe cei ce păcătuiesc, dar cei neprihăniţi vor fi răsplătiţi cu fericire”
(Proverbe 13:21)
2. Fericirea în viaţă este adesea o realitate ce nu se vede la prima vedere, dar se simte puternic în
inima fierărui om – fiecare ştie sau nu dacă este fericit (Psalmul 64:10; Proverbe 14:12-14)

I. „FERICIREA” UNEI VIEŢI FĂRĂ DUMNEZEU (Iov 22:21)

1. Fericirea unui trai bogat, lipsit de grija zilei de mâine, în condiţii de pace şi bună vecinătate
pare a asigura o fericire totală, dar este doar o posibilă, nu unica stare în care omul se simte
fericit şi nu singura componentă a fericirii (Eclesiastul 2:24-26; 3:12-13; 8:15). Experienţa
înţeleptului Solomon, care s-a bucurat din plin de toate acestea, indică în fond o stare de fericire
ce nu merită trăită (Eclesiastul 4:2-3; 6:1-7). Ex.: Rata divorţurilor şi chiar a sinuciderilor, în
rândul cântăreţilor sau actorilor, care sunt cei mai mediatizaţi oameni, pe fond de viaţă de lux şi
satisfacţii, arată că nu este atinsă fericirea pe această cale
2. Nefericirea este asociată cu răul fiind o stare generală de ură, nemulţumire etc (Eclesiastul
8:13). Exemplul lui Haman arată ce înseamnă să ai de toate, dar să fi nefericit pentru că răul din
suflet anulează tot binele din afara fiinţei umane (Estera 3, 5-7)
3. O viaţă fără Dumnezeu conduce la o nefericire eternă (Iov 21:13-26; Psalmul 73)

II. FERICIREA VIEŢII CU DUMNEZEU

1. Fericirea în viaţă este oferită prin binecuvântarea Domnului, care este condiţionată de trăirea
după principiile Lui, ceea ce înseamnă bunătate, pace credincioşie etc (Deuteronomul 28:1-14;
30:9; 6:18; 10:13; Ieremia 12:16; 42:6)
2. Fericirea de o viaţă este dată de prietenia divină, care asociază şi încrederea că totul este sub
controlul lui Dumnezeu care ne iubeşte şi îngrijeşte de noi (Psalmul 40:1-5; 84:5-7; 128:5;
144:12-15; Ieremia 17:5-8)
3. Chiar dacă există vremi de suspans – timpi de nefericire neînţeleasă, fericirea adevărată este o
caracteristică permanentă a vieţii trăită cu Dumnezeu (Iov 29:11; 30:15-16, 26; 36:6-16; 42:10-
17; Ieremia 15:11; 39:11-12; 40:2-6)
4. Fericirea vieţii depinde şi de atitudinea noastră doritoare de fericire pentru întreaga comunitate
(Psalmul 34:12-16; Ieremia 29:7)

ÎNCHEIERE
1. Declaraţia lui Solomon despre filozofia fericirii, evidenţiază unica opţiune a fericirii: „Totuş,
măcarcă păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea
este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El” (Eclesiastul 8:12).
2. Oamenii credincioşi lui Dumnezeu au sfârşit în fericire, dar aşteptau adevărata fericire – lecţia
9 (Avraam - Geneza 15:15; 25:8; Ghedeon - Judecători 8:32; David - 1 Cronici 29:28; Proverbe
11:31)
 Adevărate fericiri
Lecţia 8

FERICIREA SUFERINŢELOR PENTRU / CU DOMNUL

INTRODUCERE
1. Suferinţa este o stare generală şi omniprezentă în umanitate / pe pământ, chiar dacă oamenii
depun eforturi uriaşe pentru a scăpa de ea; viaţa conţine, în mod inevitabil şi adesea neaşteptat,
multă suferinţă (Judecători 11:31, 34-35; Eclesiastul 7:14)
2. Biblia arată că suferinţa sfinţilor este o fericire; „Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui
Hristos, ferice de voi!” (1 Petru 4:14)

I. O VIAŢĂ FĂRĂ SUFERINŢE PENTRU / CU DOMNUL

1. Cei ce nu au de-a face, sau nu vor să aibă de-a face cu Dumnezeu au o fericire plină de
neplăceri şi durere, în timp ce umblă „orbeşte” după fericire (Iov 15:20-25; Psalmul 90:10; 1
Tesaloniceni 5:3)
2. Cei din lume pot evita suferinţa pentru Domnul, aceasta fiind voluntară, dar finalul vieţii lor
este îngrozitor (Psalmul 73:2-29; Luca 16:19-31)
3. Suferinţa fără Domnul, de regulă o pedeapsă pentru păcat, este nefericită pentru că îi lipseşte
orice justiificare şi speranţă (2 Cronici 21:11-20; Iov 21:14-18; Mica 2:10; Plângeri 3:17-18).
Astfel de nefericiri pot fi suportate în grade diferite de pedeapsă (Plângeri 4:9-11; Apocalipsa
14:9-11)

II. FERICIREA SUFERINŢELOR PENTRU / CU DOMNUL

1. Suferinţa pentru Numele Domnului / Evanghelie / credinţă este permanentă, dar diferită ca
intensitate, în vremi de libertate, sau de persecuţie (Isaia 53.3-4; Matei 5:10-12; Luca 6:22-23;
Fapte 26:2; Romani 8:22; 2 Corinteni 11:23-27; 2 Timotei 3:12), după cum este „voia lui
Dumnezeu” (1 Petru 3:17-18; 4:19)
2. Suferinţele generale sunt suportate mult mai uşor de cei ce trăiesc cu Dumnezeu pentru că ei
au parte de mângâiere sufletească sau chiar alinare fizică a durerii din partea Lui. Când conştiinţa
nu condamnă omul, el este plin de pace lăuntrică, chiar dacă nu înţelege totul în suferinţă (Iov
6:2, 9-10; Psalmul 41:1-3; 119:143; Matei 5:4; 2 Corinteni 1:3-7)
3. Fericirea suferinţelor sfinţilor constă şi în speranţă, în cunoaşterea faptului că ea va fi din plin
răsplătită; perspectiva unui viitor în care suferinţele vor avea mare valoare, conferă o stare de
fericire (Psalmul 119:49-50; Luca 6:20-21; Romani 8:18; Evrei 11:35-39; Apocalipsa 1:9).
Exemplul săracului şi bolnavului Lazăr atestă acceptarea suferinţei, fără nefericirea faptului de a
nu fi bogat – el îşi dorea un minim necesar (Luca 16:19-31)
4. Credincioşii sunt fericiţi şi când sufăr pentru vinovăţia lor, pentru că această „şcoală” este
dătătoare de pace şi neprihănire (Evrei 12:11; Iov 5:17; 33:13-30; Psalmul 94:12; Proverbe 3:11-
12; 2 Corinteni 12:7-10).

ÎNCHEIERE
1. Duhul lui Dumnezeu asigură permanent asistenţă în suferinţă şi dă puterea suportării ei cu
bucurie (1 Petru 4:14); suferinţa pentru Domnul este un har (Filipeni 1:29), ceva „plăcut lui
Dumnezeu” (1 Petru 2:20)
2. „Iată, (de ce) noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat...” (Iacov 5:11). „Chiar dacă aveţi de
suferit pentru neprihănire, ferice de voi! «N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi!»” (1 Petru
3:14)
 Adevărate fericiri
Lecţia 9

FERICIREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

INTRODUCERE
1. Fericirea eternă a fost visul tuturor fiinţelor create de Dumnezeu şi cu atât mai mult al celor
ce au ajuns să cunoască viaţa cu Dumnezeu (Psalmul 16:1-11; 72:1-17)
2. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3), este cea dintâi
şi cea mai neînţeleasă fericire spusă şi asigurată de Domnul Isus Hristos

I. NEFERICIREA CHINULUI ETERN

1. Fericirea de moment a unor oameni care trăiesc în păcat, fie ei şi din poporul lui Dumnezeu,
va fi cauza nefericirii lor eterne, în contrast cu ceea ce este acum (Maleahi 3:14-18; Apocalipsa
18:4-10)
2. Domnul Isus Hristos a vorbit mai mult / mai frecvent despre chinul etern decât toţi ceilalţi
oameni ai lui Dumnezeu, ai căror scrieri compun Sfintele Scripturi (Matei -Luca)

II. FERICIREA VEŞNICIEI CU DUMNEZEU

1. Momentul morţii în Domnul asigură intrarea, după timpul de odihnă, la înviere în fericirea
eternă (Daniel 12:2, 12-13; 2 Corinteni 4:18; Apocalipsa 14:13; 20:6)
2. Fericirea eternă este comparată cu o nuntă împărătească (Luca 14:15; Apocalipsa 19:9) „Să
trăieşti veşnic împărate! Era un salut de cinste pentru un rege, iar cei mântuiţi sunt adevăraţii
regi ai veşniciei (Daniel 7:17-18; Psalmul 139:24; Proverbe 10:25, Isaia 55:13: 56:5)
3. Lupta pentru biruinţa finală şi accesul în fericirea eternă, care cuprinde mai muilt decât poate
omul să-şi imagineze şi să dorească, este o prioritate absolută pentru sfinţi (1 Timotei 6:6-19;
Iacov 1:12; Apocalipsa 16:15)

ÎNCHEIERE
1. „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în
cetate!” (Apocalipsa 22:14)
2. Fericirea eternă este un har al dragostei divine pentru oamenii aleşi şi credincioşi - „Ferice de
poporul, al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Şi-l alege El de moştenire”
( Psalmul 33:12)
 Adevărate fericiri
Lecţia 10

EŞTI FERICIT?

INTRODUCERE.
1. „Mulţi zic: «Cine ne va arăta fericirea?» Eu însă zic: «Fă să răsară peste noi lumina Feţei
Tale, Doamne!»” (Psalmul 4:6)
2. Dorinţa de fericire este comună oamenilor, dar modalităţile de obţinere a ei şi conţinutul dorit
sunt diferite, de aceea unii sunt şi vor fi feiriciţi iar alţi nefericiţi pentru aici şi eternitate (Matei
5:6; Romani 2:7-11)

I.OAMENI NEFERICIŢI
1. În lumea fără Dumnezeu oamenii doar se cred, sau îi cred alţi fericiţi dar nu au fericire
adevărată – starea de satisfacţie lipsită de orice gând rău, datorită păcatului, iar finalul vieţii
dovedeşte că sunt nefericiţi (Psalmul 49:11-14, 16-20)
2. Toţi oamenii nefericiţi, între care şi unii din cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu, pot să se
întoarcă la Domnul, în vremea de har (Isaia 30:18, Ieremia 2.12-13; Osea 2:7)
3. Domnul Hristos a avertizat oamenii de riscul neînţelegerii felului Săi de a fi: „Ferice de acela
pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23), pentru a nu rata fericirea la întâlnirea cu
ea (Psalmul 2:12)

II. OAMENI FERICIŢI

1. Fericirea vine de la Domnul şi poate fi păstrată numai în prezenţa Sa, după cum căldura vine
de la soare şi căldura nu poate fi asociată cu întunericul (Psalmul 16:2, 11; 21:1-6; 89:15; 146:5)
2. Fericirea este dorinţa oricărui om, oricărei familii, a părinţilor pentru copii lor, dar numai
Dumnezeu va oferi adevărata fericire copiilor Săi, dar ea este un secret păstrat pentru cei cu
„inima curată” (Matei 5:8), ca în cazul lui Rut, în raport cu soacra ei şi faţă de Dumnezeul pe
care a ajuns să-L cunoască (Rut 1:16-17; 2:12; 3:1)
3. Fiecare se poate cerceta prin prisma lecţiilor 1 la 9, dacă este cu adevărat fericit şi va fi dacă
este mântuit, dacă ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dacă participă la părtăşiile sfinte şi se implică
în lucrările Domnului, dacă este un adevărat familist, dacă se dăruieşte pentru întreaga
comunitate şi şi-a pus toată nădejdea în Împărăţia viitoare – în aceste condiţii, este fericit şi dacă
va avea parte de suferinţe (1 Petru 1:1-13)

ÎNCHEIERE
1. Încrederea în Dumnezeu prin siguranţa ascultării de El asigură fericirea în orice vreme, iar
dovada neîncrederii în El este dată de abaterii de la voia lui, sub diferite influenţe ce propun
fericirea în alte condiţii, pe alte căi (Ieremia 17:5-10): Cazul Adam şi Eva este o dovadă de
pierdere a fericirii prin acceptarea acelui „oare” demonic (Geneza 3)
2. „Doamne al oştirilor, ferice de omul care se încrede în Tine!” (Psalmi 84:12)
 Cartea sfântă
Lecţia 1

ISTORIA BIBLIEI
INTRODUCERE
1. Cartea sfântă – Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu – Scripturile au o istorie milenară,
fragmentată, caracterizată de existenţa multor manuscrise / codexuri, în mai multe limbi
specifice perioadelor istorice, dar care conţin unele diferenţe explicate prin cauze literale şi
literare. Cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică şi aramaică (Ezra 4:8-6:18,
7:12-26; Ieremia 10:11; Daniel 2:4-7:28; Geneza 31:47) iar N T greaca comună (Koine)
2. Chiar dacă istoria Bibliei, a datării şi corelării manuscriselor, a cărţilor acceptate în canonul
biblic (lecţiile 4-5) şi multitudinilor de traduceri moderne este foarte complexă, totuşi istoria ei
poate fi simplificată prin datele interne corelate şi alte izvoare generale ale istoriei, geografiei
şi arheologiei (Biblia este totuşi adevărată, Petru Popovici; Mărturii care cer un verdiict, Josh
McDowell)

I. ISTORIA CĂRŢILOR CANONICE ALE BIBLIEI

A. Vechiul Testament
1. În exilul babilonean s-a realizat culegerea şi compilarea cărţilor sfinte dinaintea robiei, la care
s-a adăugat unele cărţi istorice şi profetice ale acelei perioade. Se crede că „preotul si carturarul
iscusit in Legea lui Moise - Ezra (Ezra 7:6,11) a început această lucrare (Psalmul 119). Soferimii
(scribi) au lucrat la standardizarea unui un text curat al Legii, Profeţilor şi Psalmilor. Munca lor
a fost continuată de masoreţi, secole mai târziu. Ei au inventat şi au aplicat sistemul de vocale pe
textul consonantic al Vechiului Testament - T M – textul masoretic (1000 d Hr)
2. Cel mai important şi mai vechi manuscris în versiune evreiască a V T sunt Sulurile (peste
800) de la Marea Moartă (Qumran), descoperite în anii 1947-1956. Vechi de peste 2000 de ani,
ele cuprind fragmente din toate cărţile v T cu excepţia Esterei. În prezent se află în posesia
Autorităţii Israeliene pentru Antichităţi, la Ierusalim. „Cu excepţia sulurilor de la Marea
Moarta, cele mai vechi manuscrise ale Bibliei ebraice pe care le avem sunt din perioada
masoretică de mai târziu. Probabil că cel mai vechi dintre acestea este o copie a Pentateucului
din secolul al IX-lea care se află in Muzeul Britanic. Totuşi, data lui nu este absolut sigură,
deoarece se bazează pe stilul scrierii. Manuscrisul Bibliei ebraice datat cel mai timpuriu este o
copie a Profeţilor târzii, care se afla la Leningrad, scrisa in anul 916 d.Hr. Alte copii vestite ale
Bibliei ebraice, din secolul al X-lea, sunt: Codex Laudianus, care se afla la Oxford şi cuprinde
tot Vechiul Testament şi Codex Ben Aşer din Aleppo, care a fost salvat în cea mai mare parte de
la distrugere în 1948, în rascoalele anti-iudaice. Alte manuscrise vechi ale Bibliei ebraice s-au
găsit într-o sinagoga din Cairo, unde scăpaseră de nimicire. Acestea sunt acum în cea mai mare
parte în colecţiile ruseşti şi în Biblioteca Universitaţii din Cambridge, Anglia. Motivul pentru
care există o lipsă aşa de mare de manuscrise vechi ale Bibliei ebraice este o lege iudaică prin
care era interzisă folosirea Bibliilor uzate şi în stare degradată. Ele trebuiau să fie îngropate
sau distruse pe altă cale pentru a preveni orice profanare a numelui divin al lui Dumnezeu pe
care-l conţineau. Dacă un manuscris se invechea şi se uza, era pus într-o odaiţă a sinagogii,
numita gheniza, pentru a fi inlăturat mai târziu. Până acum nu s-a găsit decât o gheniza care sa
conţină manuscrise vechi - cea din Cairo. Din câte cunoaştem, toate celelalte manuscrise ale
Bibliei din primul mileniu al erei noastre au fost pierdute”.
(http://cercetatiscripturile.intercer.net)
3. Septuaginta (LXX) este cea mai veche traducere a Vechiului Testament în limba greacă,
realizată la iniţiativa monarhului Ptolemeu al II-lea, realizată în mai multe etape, în secolele III-
II î.Hr, în Egipt. Dintre versiunile greceşti se evidenţiază:
a) Hexapla lui Origen (240 d. Hr.). „Hexapla este una dintre cele mai celebre lucrari
literare ale lumii antice. Numele acestei colectii critice se trage de la cele „şase” variante ale
Vechiului Testament, folosite în paralel: textul ebraic din Palestina; textul ebraic, transcris cu
litere greceşti; textul lui Aquila din Sinope; textul lui Symmachus Ebionitul; textul din
Septuaginta, pe alocuri cu lămuriri, completări şi explicaţii; textul lui Theodotion. Textul ebraic
folosit de Origen este textul ebraic palestinian al secolului a doilea, mai timpuriu decât Textul
Masoretic, care a aparut cu câteva secole mai târziu. Versiunea greacă a lui Aquila este
versiunea adoptat de evrei, după respingerea Septuaginei. Versiunea greacă a lui Symmachus
Ebionitul este o vesiune greacă opusă celei a lui Aquila, din punct de veder lingvistic. Dacă
Aquila a folosit o limbă simplă şi directă, în traducerea lui, Symmachus Ebionitul a folosit o
greacă clasică plină de eleganţă, probabil neplacută unor clerici ai vremii. Versiunea greacă a
lui Theodotion este şi ea una de seama, printre cele existente la acea vreme. Theodotion a fost
un elenist evreu, considerat la timpul sau (200 d Hr) cel mai mare erudit biblic de limba greaca.
Traducerile lui, deşi evreu, au fost larg adoptate de creştinismul timpuriu. Hexapla, în forma ei
originala, s-a pierdut, până astăzi ajungând numai o serie de fragmente din aceasta.
Fragmentele din Hexapla, păstrate in mai multe opere antice, au fost adunate la un loc, sub
forma de ediţie critică; o astfel de punere la un loc a fragmentelor din Hexapla a fost făcuta de
Frederick Field, în anul 1875”.(http://www.crestinortodox.ro)
b) Codex Vaticanus (325-350 d. Hr.), la început a cuprins toată Scriptura în limba greacă.
Azi lipseşte din Vechiul Testament începutul şi se află în posesia Bibliotecii Vaticanului.
c) Codex Sinaiticus datează din secolul IV. A fost descoperit de Tischendorf în anul 1844
şi adus în Europa (43 de file). În 1851 l-a adus aproape în întregime la Lipsca, iar în 1869 l-a
dăruit ţarului Alexandru al Rusiei. Până în anul 1933 s-a păstrat la Petrograd, apoi a trecut în
posesia Muzeului Britanic din Londra
d) Codex Alexandrinus datează din secolul V, cel mai târziu. A fost scris în Alexandria,
de unde în anul 1628 a fost dăruit Angliei de patriarhul Chiril Lucaris şi se păstrează la Muzeul
Britanic din Londra
4. Dintre versiunile latine cea mai importantă este Biblia vulgata, tradusă de Ieronim (390-404
d. Hr.), prin revizuirea versiunii Itala. În anul 1456, s-a tipărit o ediţie a Vulgatei. Conciliul
catolic Tridentinum a examinat-o şi a decretat la 8 aprilie 1546 versiunea Vulgatei ca singura
autentică.
5. Există şi alte versiuni, fie în limbile principale fie în altele aparţinând antichităţii: siriene,
copte o limbă originară din limba hieroglifică egipteană), armeniene, gotice. Acestora
alăturânduli-se targumele aramaice: traducerile   parafrazate   (traduceri   libere)   ale   cărţilor
Vechiului Testament din limba ebraică în limba aramaică
B. NoulTestament
1. Codex Vaticanus, datează din secolul al IV-lea şi conţine 759 de foi, dintre care 142 conţin
Noul Testament. Sunt păstrate Evangheliile, Faptele, epistolele generale şi scrisorile lui Pavel
până la Evrei 9,14. Restul din Evrei, 1 Timotei, Tit, Filimon şi Apocalipsa lipsesc. Ea nu
cuprinde versetele Marcu 16:9-20; Ioan 7:53-8:11; 1 Ioan 5:7-8, pe care textologii le consideră
apocrife (Idem, Alexandrinus şi Sinaiticus)
2. Codex Sinaiticus (375-400 d.Hr.), conţine 346 de foi în total, din care 145 Noul Testament
complet. Mai sunt cuprinse şi Epistola apocrifă a lui Barnaba şi o treime din Păstorul lui
Hermas, deoarece în acel moment procesul de canonizare al Scripturii nu se încheiase
3. Codex Alexandrinus cuprinde părţi importante din NT. (450 d. Hr.). Manuscrisul cuprinde în
total de 773 foi, din care Noul Testament cuprinde 144. Lipsesc din manuscris capitolele 1-24
din Matei, două foi din Ioan şi 3 foi din 2 Corinteni. Pe langă cărţile canonice ale Noului
Testament, Alexandrinus conţine şi două epistole ale lui Clement din Roma
4. Din aproximativ 250 manuscrise unciale, mai amintesc: Codex Ephraemi rescriptus, sec. V,
păstrat în Biblioteca Naţională din Paris; Codex Bezae Cantabrigiensis, sec. V, donat de
Theodore de Beze Universităţii din Cambridge; Codex Freerianus, aflat acum la Galeria de Arta
Freer, Washington D.C.; Codex Koridenthianus, în prezent la Tiflis în fosta URSS. La acestea se
adaugă cel putin 2.300 minuscule, valoarea lor este mult mai mică decât a uncialelor, deoarece
sunt de o dată oarecum târzie. Numai 46 minuscule conţin intregul Noul Testament; toate
celelalte conţin numai părţi din ele. (http://cercetatiscripturile.intercer.net)
C. Biblia întreagă
1. Traducerea Bibliei în alte limbi (naţionale) a început în evul mediu şi s-a răspândit după
apariţia tiparului şi reforma protestantă:
a) în Germania - Biblia lui Luther, 1534 (cuprinzând şi cărţile necanonice)
b) în Franţa - Biblia de la Anvers, 1530 (cuprinzând şi cărţile necanonice)
c) în Elveţia a apărut Biblia de la Neuchatel, 1535, revizuită în 1588 ca Biblia de la
Geneva
 d) în Anglia Tyndale (părinte al Bibliei engleze) a tradus NT şi părţi din VT, incluzând
primele cinci cărţi. Mai târziu au început să apară Biblii engleze complete: Biblia lui Matthew,
1537; Versiunea autorizată, 1611
2. În limba romană:
a) primele traduceri, în alfabet chirilic (în alfabetul latin apar după 1850), au cuprins
Evangheliile, Psalmii şi Faptele Apostolilor în secolul XVI în Ardeal (Coresi şi Filip
Moldoveanul), iar N T a fost tradus în întregime la Alba Iulia în 1648, prin grija mitropolitului
Simion Ştefan - Noul Testament de la Bălgrad. În noiembrie 1688, se termină tipărirea Bibliei
de la Bucureşti în limba română, cunoscută şi sub numele de Biblia lui Şerban (traducerea
integrală a VT, după Septuaginta, efectuată de Nicolae Milescu pe la 1664) a fost definitivat din
iniţiativa domnului Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino (tipărirea încheindu-se în timpul lui
Constantin Brâncoveanu), de un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu. În
1760-1761, Petru Pavel Aron împreună cu colaboratorii săi blăjeni, realizează prima traducere a
în Vulgatei în imba română. În 1795 apar Sfintele Scripturi tipărite de Samuil Micu Klein la
Blaj, reeditată de mai multe ori în secolul următor
b) alte traducerile întegrale ale Bibliei: Biblia de la Iaşi, 1874 – Niţulescu, fără apocrife;
Biblia Cornilescu, 1921 / 1923; „Biblia Carol al II lea – 1938”, traducerea Pr. Vasile Radu şi
Gala Galaction, de această dată după ediţia critică a textului ebraic întocmit de Rudolf Kittel
(1937); Biblia Sinodală (1968); Biblia, traducere revizuită a lui Cornilescu, cunoscută şi sub
denumirea de „Biblia cu triunghi” (GBV - 1989 – 1990); - „Biblia Cornilescu II”, 2001; În anul
2004 au fot tipărite primele patru volume la Editura Polirom, din Septuaginta, la această lucrare
lucrează un comitet de traducere în frunte cu Andrei Pleşu. Această lucrare însumând 6 volume,
tot Vechiul Testament plus apocrifele din Septuaginta; În anul 2009 apare Biblia Fidelă apărută
în Cluj Napoca. (http://biblii.uv.ro)

II. CARACTERISTICI
1. Textele codexurilor (codicelor) antice au fost scris pe / prin materiale specifice perioadei
(scoarţă de copac, argilă, papirus, pergament; hârtia a fost o invenţie chineză (100 e.n.), dar a
fost folosită în Europa abia în jurul anului 1000). În Textul biblic apar următoarele referinţe
despre materialele de scris: priboi de fier, plumb - zgâriat, săpat (Iov 19:23-24; Ieremia 17:1);
pană de scris (Ieremia 8:8); briceag pentru ascuţit! (Ieremia 36:23); cerneală confecţionată din
cărbune, răşină şi apă (Ieremia 36:18). Transmiterii textului sacru a fost în mod deosebit pentru
evrei o problemă la care au lucrat cu multă atenţie şi responsabilitate
2. Cărţile Bibliei au fost scrise în:
a) perioada exodului: 1400 î. Cr. - Geneza, Exodul, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iov;
1350 î.Cr. - Iosua
b) perioada de sfârşit judecătorilor şi de început a monarhiei: 1000-900 î.Cr. - Judecători,
Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor
c) perioada regatelor, de la dezbinare până la robia babiloneană: Ioel, Osea, Amos, Iona,
Isaia, Mica, Naum, Ţefania, Obadia, Habacuc, Ieremia, 1 Regi, 2 Regi, 1 Cronici, 2 Cronici,
Ieremia, Plângerile lui Ieremia
d) perioada exilică: 600-550 î.Cr. - Ezechiel, Daniel
e) perioada postexilică: 520-430 î.Cr. - Estera, Hagai, Zaharia, Maleahi
f) perioada Bisericii primare: 50-100 d Cr – tot N T
3. Sinodul evreiesc de la Iamnia (90 d Hr) a confirmat canonul V T ebraic, care era cunoscut în
perioada N T (Luca 24:27, 44), iar canonul N T s-a finalizat în jurul anului 300, rămânând însă
în dezbatere şi discordanţă, anexele apocrife ale V T şi cărţile Părinţilor Apostolici, la care s-a
adăugat în întreagă tradiţie a Părinţilor Bisericii. Prima împărţire a textului Bibliei, în latină, pe
capitole o face Stephen Langdom (1150-1228). Prima împărţire pe capitole a textului Bibliei
evreieşti o face editura Bomberg în 1518. În 1571 capitolele sunt numerotate pentru prima oară
într-o Biblie evreiască, iar în Biblia în latină în 1555

ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu a inspirat, prin Duhul, Scripturile şi a vegheat la scrierea şi păstrarea lor (Ieremia
1; 36). Biblia este cartea cea mai răspândită de pe glob şi conţine cele mai puternice dovezi de
autenticitate în raport cu orice altă scriere antică
2. Lipsa unor informaţii mai complete, ce pot da naştere la speculaţii şi crezuri diferite, nu se
constituie într-o piedică pentru omul bine întenţionat şi căutător sincer al adevărului, dar sunt o
problemă coordonată de Dumnezeu pentru ca mântuirea să rămână o lucrare „ascunsă” -
cercetarea şi descoperirea adevărurilor autentice ale Bibliei, este scopul studiului ce urmează (2
Tesaloniceni 2)
 Cartea sfântă
Lecţia 2

AUTORII BIBLIEI

INTRODUCERE
1. Biblia a fost scrisă prin aproximativ 40 de autori umani, de-a lungul unei perioade de 1500 de
ani (2 Timotei 3:16)
2. Autorii Cărţii sfinte au fost oamenii care au slujit lui Dumnezeu. Ei au fost autorizaţi să scrie,
cuvintele lor fiind Cuvântul lui Dumnezeu (Exodul 17:14; 34:27; Ieremia 30:2; 36:2; Apocalipsa
1:11, 19). Ei au fost conştienţi de mandatul primit (Coloseni 1:25) şi de vinovăţia unei imixtiuni
umane în cuvântul „dictat” de Dumnezeu (Apocalipsa 22:18-19)

I. AUTORII VECHIULUI TESTAMENT

A. Tabel general al autoriilor cărţilor Vechiului Testament

AUTORUL SCRIERILE CAPITOLE OCUPAŢIA

Geneza 1 - Deuteronom 33 186
prinţ, cioban, conducător
Moise Psalmul 90 1
al poporului evreu
Iov 42
Deuteronom 34 1 conducător al poporului
Iosua
Iosua 1:1-24:28 24 evreu
Eleazar Iosua 24:29-32 4 vers. mare preot
Fineas Iosua 24:33 1 vers. mare preot
Judecători 21 judecător, preot profet,
Samuel Rut 4 conducător al poporului
1 Samuel 1-24 24 evreu
Natan şi Gad 1 Samuel 25 - 2 Samuel 24 31 profeţi, sfetnici împărăteşti
Psalmii 2-9,11-32,34-41,51-65,68-
cioban, cântăreţ, poet,
David 70,86,95,101,103,108- 75
împărat al lui Israel
110,122,124,131,133,138-145
levit, profet, cântăreţ la
Asaf Psalmii 50,73-83 12
Templu
leviţi, compozitori,
Fiii lui Core Psalmii 42,44-49,84,85,87 10
cântăreţi
Etan Psalmul 89 1 înţelept
Heman Psalmul 88 1 înţelept
Cântarea Cântărilor 8
Proverbe 1-29 29 împărat al lui Israel, cel
Solomon mai înţelept om, muzician,
Psalmii 72,127 2 poet, zoolog, botanist
Eclesiastul 8
Agur Proverbe 30 1 înţelept
Lemuel Proverbe 31 1 înţelept
Ahia, Ido părţi din cărţile Împăraţi şi Cronici ? profeţi
Şemaia, Iehu părţi din cărţile Împăraţi şi Cronici ? profeţi
Obadia Obadia 1 profet
Ioel Ioel 3 profet
Iona Iona 4 profet
Amos Amos 9 păstor, fermier, profet
 Osea Osea 14 profet
Mica Mica 7 profet
Isaia Isaia 66 profet
a editat Proverbe 30 şi poate Psalmii
Ezechia ? împărat al lui Iuda
42-89
Naum Naum 3 profet
Ţefania Ţefania 3 profet
1 şi 2 Regi 45
Ieremia Ieremia 52 preot, profet
Plângerile lui Ieremia 5
Baruc Ieremia 52:31-34 4 versete scrib
Habacuc Habacuc 3 muzician, profet
înţelept, profet, înalt
Daniel Daniel 12 demnitar în imperiile
babilonian şi persan
Ezechiel Ezechiel 48 preot, profet
Hagai Hagai 2 profet
Zaharia Zaharia 14 profet
demnitar în imperiul
Mardoheu Estera 10
persan
1 şi 2 Cronici 65
Ezra 10 preot, cărturar, învăţător şi
Ezra
Neemia 13 conducător de reformă
A editat probabil psalmii 90-150
demnitar în imperiul
Neemia Neemia 1:1-7:5; 11:27-12:43; 13:4-31 9
persan
Maleahi Maleahi 4 profet
Anonimi 2 Regi 25; unii psalmi 48
(http://www.quickbible.net)
B. Caracteristici
1. Autoritatea primară între autorii V T o deţine Moise, omul lui Dumnezeu, care a învăţat
să scrie numai cuvintele lui Dumnezeu, după modelul celor scrise de Dumnezeu pe cele două
table de piatră – Cele zece porunci (Exodul 32:16)
2. Profeţii au fost oameni care au trăit o viaţă consacrată, adesea în condiţii vitrege, chemând
oamenii la o viaţă sfântă, conform Legii divine date prin Moise (Isaia 8:20; Ieremia 20:7-11;
Ezechiel 4; 24)
3. Autorii cărţilor de înţelepciune au respectat principiile adevărului revelat, explicându-l prin
înţelepciunea primită de la Dumnezeu (Eclesiastul 12:10)

II. AUTORII NOULUI TESTAMENT

A. Tabel general al autoriilor cărţilor Noului Testament

AUTORUL SCRIERILE CAPITOLE OCUPAŢIA

 Matei Matei 28 vameş, ucenic al lui Isus
Ioan Marcu Marcu 16 ucenic slujitor
Luca 24
Luca medic, tovarăş de călătorie al lui Pavel
Faptele Apostolilor 28
Ioan 21
1 Ioan 5
Ioan 2 Ioan 1 ucenicul preaiubit al lui Isus
3 Ioan 1
Apocalipsa 22
Romani 16
1 Corinteni 16
2 Corinteni 13
Galateni 6
Efeseni 6
Filipeni 4
Coloseni 4
Pavel teolog evreu, apostolul neamurilor
1 Tesaloniceni 5
2 Tesaloniceni 3
1 Timotei 6
2 Timotei 4
Tit 3
Filimon 1
Evrei 13
Iacov Iacov 5 fratele lui Iuda şi al Domnului Isus
1 Petru 5
Petru pescar, ucenic al lui Isus
2 Petru 3
Iuda Iuda 1 fratele lui Iacov şi al Domnului Isus
(http://www.quickbible.net)
B. Caracteristici
1. Evangheliştii - autorii cărţilor de bază a N T au relatat evenimentele referitoare la viaţa,
activitatea şi evenimentele jertfei Domnului Hristos, fiind, în parte, martori oculari - Matei, Ioan
(Ioan 21:24)
2. Scriitorii epistolelor sau adresat fie adunărilor de credincioşi, fie unor slujitori, în exercitarea
misiuni lor apostolice, în completarea slujbei lor directe, orale (1 Corinteni 7:1; 2 Ioan 1:12; 3
Ioan 1:13-14)
3. Ioan, autorul Apocalipsei - o carte profetică, a scris prin revelaţie, într-o concordanţă perfectă
cu celelalte scrieri profetice (Apocalipsa 1:1-2, 10-11)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Autorii Bibliei au fost în general, profeţi sau apostoli, ceea ce înseamnă că au primit
adevărurile scrise direct din partea lui Dumnezeu. Ceilalţi autori ai cărţilor canonice (preoţi,
leviţi, conducători ai poporului evreu, sau asociaţi ai apostolilor) au realizat scrierile lor în
conformitate cu descoperirile revelate, inspirate, fapt pentru care alţi autori – alte cărţi, nu au fost
acceptate în canonul Bibliei (2 Petru 1:13-18; 1 Ioan 1:1-4)
2. Autenticitatea unei scrieri este inseparabilă de calitatea vieţii autorului, de aceea Biblia este
intr-un acord complementar – Duhul Sfânt care i-a inspirat pe autorii ei umani a realizat totul
după un plan divin de mântuire. Cei care au scris au fost oamenii lui Dumnezeu, pentru ca cei ce
vor citi şi împlini să devină oamenii lui Dumnezeu – lecţia 3 (Psalmul 90; Filipeni 4:10-11; 2
Timotei 3:1o, 16-17; Luca 1:1-4; 2 Petru 1:19-21)
 Cartea Sfântă
Lecţia 3

SCOPUL BIBLIEI

INTRODUCERE
1. Biblia conţine informaţii din diferite domenii ale ştinţei, dar ea este o carte care vorbeşte în
primul rând oamenilor, din partea lui Dumnezeu despre mântuire (Evrei 1:1-2; 4:12-13)
2. Cărţile Bibliei dezvăluie scopurile temporare divine în etapele istorice şi scopurile finale ale
planului etern al lui Dumnezeu (1 Petru 1:3-13)

I. SCOPURI TEMPORARE ÎN REVELAŢIE

A. Scopuri principale
1. Afirmarea existenţei lui Dumnezeu ca Creator şi Autoritate supremă în univers, manifestată
prin Legea Sa, este scopul prioritar evidenţiat în scrierile lui Moise (Geneza 1:1, 31; Exodul
20:1-11; Deuteronom 32:39)
2. Anunţarea unui plan de salvare a omeniirii şi a cosmosului creat dar afectat de păcat, a fost
activitatea profetică principală (Isaia 2:2-4; 61:1-11). Prezentarea lucrărilor divine prin diferite
imagini prototipice: salvarea prin sânge (Exodul); regele şi împărăţia (Psalmul 2; Isaia 9:6-7;
Daniel 2); moştenirea unei ţări (Avraam şi Canaanul); botezurile (1 Corinteni 10:1-2); odihna
spirituală (Evrei 3; 4);
3. Învăţătura – educarea poporului lui Dumnezeu pentru formarea credinţei şi dobândirea unui
caracter sfânt, moral – scopul principal al cărţilor de înţelepciune (Psalmul 119:1-7, 33-36, 98-
100; Proverbe 1:1-7; Mica 6:8)
B. Scopuri particulare
1. Cunoaşterea modului în care poporul lui Dumnezeu – Israel / Biserica trebuie să trăiască
fiecare generaţie, în diferite forme de asociere socială sau politică (2 Regi 17:24-28, Ieremia
29:4-7; Romani 13:1-7; 1 Corinteni 7:17-24)
2. Biblia conţine şi aplicaţii particulare pentru diferite activităţi şi probleme ale vieţii: familiale,
economice, sociale, în poruncile Legii, în sfaturile cărţilor de înţelepciune şi în cărţile istorice
(Exodul 20.12-17; Proverbele 2:1-22; 22:17-28; 1 Corinteni 7-8)

II. SCOPURI ETERNE

A. Scopuri generale
1. Biblia este unitară, neexitând nici o contradicţie în conţinutul cărţilor ei, pentru că totul s-a
redactat şi împlinit după un plan conceput şi realizat de Atotputernicul Dumnezeu (Apocalipsa
10:5-7; 22:16-21). Vechiul Testament prezintă evenimentele legate de prima şi a doua venire a
Domnului Hristos, care s-au împlinit în perioada Noului Testament sau sunt reiterate, urmând să
se împlinească în viitor (Luca 24:25-27, 44-46; Apocalipsa 1:7-8; 11:15-17).
2. Mântuirea (salvarea), ocazie puternică de cunoaştere a lui Dumnezeu (ca în cazul eliberării din
Egipt) şi intrarea în comunitatea / comuniunea Împărăţiei lui – o nouă viaţă (Efeseni 1:3-12;
2:1-9; 3:2-12; 1 Ioan 1:1-3)
B. Scopuri individuale
1. Naşterea din nou şi maturizarea – două etape ale mântuirii, în vederea proslăvirii la cea de-a
doua venire – fericirea eternă (2 Timotei 3:14-17; Coloseni 1:28-28; Efeseni 4:11-16)
2. Formarea fiecărui individ în vederea slujirii înaintea lui Dumnezeu, pe pământ şi în eternitate
(Iosua 1:8; 2 Timotei 3:16-17; Matei 25:14-30; Luca 19:11-28; Apocalipsa 3:12, 21; 22:3-4)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Scopul Bibliei este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrării Sale de mântuire prin Domnul
Hristos - „eroul care transformă tragedia în triumf” - credinţa (Ioan 20:30-31)
2. Scopul mesajului divin şi experienţele sfinţilor din poporul lui Dumnezeu este împărtăşirea
cacarterului divin şi dobândirea chipului şi asemănării divine – dragostea (1 Ioan 1:5-7; 2.3-5;
4:7-8)
3. Prin prisma desfăşurării planului divin, în viaţa viitoare, Biblia are şi scopul formării şi
păstrării nădejdii credincioşilor care cred şi iubesc (Romani 15:4; 2 Timotei 4:1-8; Evrei 6:11-
20)
 Cartea sfântă
Lecţia 4

STRUCTURA VECHIULUI TESTAMENT

INTRODUCERE
1. Cărţile Bibliei scrise înainte de venirea Domnului Hristos - canonul Bibliei ebraice2. Vechiul
Testament (ebraic) este alcătuit din 24 de cărţi, cel creştin din 39, iar cel ortodox şi catolic
cuprinde şi cărţile apocrife
2. Cărţile V T sunt împărţite în trei secţiuni (Luca 24:44)

I. STRUCTURA VECHIULUI TESTAMENT EBRAIC Tanach3

A. Legea / Torah (5 cărţi)
1.Geneza (Bereshít)
2. Exodul (Shemot)
3. Leviticul (Vaikrá)
4. Numeri (B'midbar)
5. Deuteronomul (Dvarim)
B. Profeţii / Nebi'im (8 cărţi)
1. Profeţii timpurii / Nebi’im Rişonim: Iosua (Yehoshua), Judecători (Shoftim), Samuel (Shmuel
Alef, Shmuel Beit), Împăraţi. (Mlakhim Alef, Mlakhim Beit)
2. Profeţii târzii / Nebi’im Acharonim: Isaia(Yeshayáhu), Ieremia (Irmiyáhu), Ezechiel(Yehezkél,
Cei 12 - profeţi mici: (Hoshéa, Yoél, Amós. Ovadyá, Yoná, Míkha, Nahúm, Havakuk, Tzefanyá,
Hagáy, Zeharyá, Malahí)
C. Scrieri / Kethubim (11 cărţi)
1. Scrieri poetice: Psalmi (Tehilim), Proverbe (Mishley Shlomó), Iov (Yiov)
2. Sulurile Meghilot: Cântarea Cântărilor (Shir Hashirim), Rut (Rut), Plângerile(Eikha),
Eclesiastul (Kohélet), Estera (Estér)
3. Scrieri istorice: Daniel (Daniel), Ezra - Neemia / Nehemyá (întâi / a doua a lui Ezra), Cronici
(Divrey Hayamim Alef, Divrey Hayamim Beit)

II. STRUCTURA VECHIULUI TESTAMENT CREŞTIN (PROTESTANT)

1. Biblia Bsericii ortodoxe cuprinde şi cărţile apocrife (ascuns) care au fost considerate în
primele secole: bune pentru citit. În secolul XV, Biserica Romano-Catolicăle-a a încadrat la cele
39 de cărţi alte scrierilor sfinte considerându-le pe toate canonice: Tobit (200 î. Hr.), Iudith (150
î. Hr.), o continuare la Estera (140-130 î. Hr.), Esdras (150-100 î. Hr.), Înţelepciunea lui Solomon
(30 î. Hr.), Eclesiastul (132 î. Hr.), Scrisoarea lui Ieremia (300-100 î. Hr.), Baruch (150 î. Hr.),
Susana, Cântecul celor trei copii, Bel şi dragonul, Rugăciunea lui Azaria, Rugăciunea lui
Manase, 1-2 Macabei.
2. Canonul protestant are 39 de cărţi acceptate, structurate diferit, dar preluate din Textul
Masoretic: Pentateuhul (5 cărţi), cărţile istorice (Iosua - Estera, 12 cărţi), poezie şi înţelepciune
(Iov - Cântarea Cântărilor, 5 cărţi), profeţii mari / mici (17 cărţi – 5 / 12)

III. CONŢINUT
1. Perioada creaţiei (începuturile – Geneza 1:11):

.
. Cuvântul canon a fost folosit de greci pentru a desemna o regula investită cu autoritate; kanon
înseamnă drum drept, sau conducător. Cuvântul canon a fost folosit pentru prima dată de catre Origen,
apoi Atanasie a numit intreaga colectie de carti aprobate de Biserica drept „canon” si acesta este sensul cu
care cuvantul si-a gasit intrare in limbajul bisericesc (Westcott, History of the Canon, pp. 518, 519)
3
. Nume acronim format din iniţialele denumirilor celor trei mari părţi ale sale: Tora ‫"( תורה‬Învățăturile")
Neviim ‫"( נביאים‬Profeţii") şi Ketuvim ‫"( כתובים‬Scrierile") - prin urmare – TaNaCh (litera ebraică ‫ כ‬se
pronunţă la sfârşitul cuvintelor ca un H, şi la începutul cuvintelor ca un K).
 a) cuprinde originea universului, a diferitelor forme de viaţă, a stării spirituale a omului,
de la păcat la făgăduinţa răscumpărării. Există naraţiuni paralele cu Geneza 1-11 în Mesopotamia
(poemul lui Ghilgameş, epopeea lui Atra-Hasis, cu diferenţa de bază a creaţiei efectuată de nişte
zei plictisiţi, faţă de un Dumnezeu iubitor). Această parte a Bibliei e adevărul autoritar asupra
cărora se abat cele mai mari critici, dar există mai mult de 100 referinţe de confirmare în întreaga
Biblie, între care toţi apostolii şi Domnul Isus
b) noţiuni speciale: omul creat (Geneza 2); păcatul cu efectele şi ispăşirea necesară (3);
formele religioase, sociale şi economice ale istoriei antediluviene (Geneza 4,5); judecata celor
răi şi salvarea celor neprihăniţi prin mila divină (Geneza 6,7); un nou început (Geneza 8,9); o
nouă diversiune controlată de Dumnezeu (Geneza 11).
c) primele arhetipuri: Adam – cap al unei rase (Romani 5:12; 1 Corinteni 15:22); Abel –
jertfa plăcută (Geneza 4:4; Evrei 11:4).
2. Perioada patriarhilor (Geneza 15-50; Iov).
a) cuprinde istoria patriarhilor de la apariţia în Canaan (Avraam) până la staţionarea în
Gosen – formarea triburilor fiilor lui Iacov şi făgăduinţa eliberării (Geneza 48-50) şi referinţe
desprea alţi sfinţi (Geneza 12:1-4;15:1-18; Iov 1:1)
b) simboluri mesianice – jertfirea lui Isaac (Geneza 22); vânzarea lui Iosif şi salvarea prin
el (Geneza 37-50).
c) legământul a fost elementul fundamental în teologia israelită. În virtutea lui Avraam a
fost ales de Yahweh (Geneza 15:17-17), iar El – Şadai i-a schimbat numele reiterând făgăduinţa
(Geneza 17: 1-8). Acelaşi model apare în cazul lui Iacov (Geneza 28: 13-15; 35: 10-12). Este
evidenţiat planul suveran a lui Dumnezeu pentru omenire, credincioşia Lui în ciuda greşelilor
umane de la Adam la Iacov
d) Iov – arată cunoaşterea lui Dumnezeu în adversitate: prolog – scopul cosmic al
suferinţei (Iov 1-2); dialogul prietenilor – scopul puritiv al suferinţei (Iov 3-31); monologul lui
Elihu – scopul corectiv a suferinţei (Iov 32-37); monologul lui Dumnezeu – scopul instructiv al
suferinţei (Iov 38-41); epilog – sfârşitul fericit al suferinţei (Iov 42).
3. Perioada exodului (eliberarea şi drumul pustiei – de la Exodul la Deuteronom).
a) Moise – eliberatorul şi organizatorul ales de Dumnezeu pentru poporul Său (Exod
3:10; Deuteronom 34:10-12), a fost făcut „dumnezeu” (Exodul 7:1) pentru faraon, care era o
reprezentare materială a zeului Soare (Rha), prin minunile – pedepse (Exodul 7:8-13; 8:18-19)
b) Exodul prezintă puterea lui Dumnezeu – eliberarea evreilor de la persecuţie, sub
hycsosi (Exodul 1:8-14), prin drumurile şi popasurile pustiei (Exodul 1-18; Numeri 2:1-34; 9:15-
23; Deuteronom 1:2) până la popasul deuteronomic de la răsăritul Iordanului (Deuteronom 4:1-
40); principiile Lui, legământul teocratic şi Legea (Exodul 19:24); prezenţa Sa călăuzitoare
manifestată prin nor, foc – Cortul (Exodul 25:40). Cartea înregistrează evenimentele de la
naşterea lui Moise la dedicarea Cortului în prima lună a anului al doilea de la exod – o per. de 85
ani. Mesajul cărţii are un scop istoric, teologic (revelaţia divină – 6:2-3,7) şi didactic (ascultarea
era o condiţie a împlinirii făgăduinţelor divine - binecuvântarea)
c) Legea cuprinde: codul moral – caracterul şi voia lui Dumnezeu (Exodul 20:1-17; 34:6-
7; Cele 10 porunci rostite de Dumnezeu din cer, acestea statornicesc locul şi rolul lui Dumnezeu
şi a poporului Său şi relaţiile dintre ei; ele au fost condensate de Domnul Hristos în două, Marcu
12:29-31); codul ceremonial şi spiritual – prefigurări ale lui Isus Hristos (7 sărbători – Levitic
23; Paştele – 14 Nisan (urmată de sărbătoarea Azimilor – o amintire a grabei plecării din Egipt -
Exodul 12:11; alăturat momentului urgie a zecea, evreii trebuiau să închine Domnului pe întâii
născuţi, Exodul 12:23; 13:2), Cinzecimea – 6 Sivan, Anul Nou – 1 Tişri, Ziua Ispăşirii - 10 Tişri,
Corturile – 15 – 21 Tişri, Anul Sabatic şi Anul de veselie (Levitic 25:1-55) şi 5 jertfe, sacrificiul
asociat cu rugăciunea în penitenţă era unica posibilitate de a avea acces la Dumnezeu (arderea de
tot, jertfa de mâncare, jertfa de pace – mulţumire, jerfa pentru păcat şi jertfa pentru vină – unele
se ofereau în mod spontan lui Dumnezeu, ca laudă şi mulţumire pentru binecuvântări iar altele
erau cerute de El din pricina păcatului comis – sângele pe altar făcea ispăşire) – Levitic 1-5);
codul social – dietă, igienă, cadastru, funciar, serviciul militar, familie (Deuteronom 14-25). În
sistemul noului legământ aceste slujbe capătă o altă formă, a credinţei, a spiritului, ceea ce ar fi
trebuit, cel puţin într-o anumită măsură, să realizeze şi cei din vechiul legământ (1 Samuel 15:22;
Psalmul 51:16-17; 1 Petru 1:10-12). Toate acestea aveau ca bază materială Cortul – locul în care
Dumnezeu îşi chema poporul la închinare (părtăşia sfinţeniei) şi componentele lui (Exodul 25-
40; Evrei 9:1-5). Marele Preot, preoţii şi Leviţii – oameni de slujbă pentru un popor chemat să
devină un popor de preoţi a lui Dumnezeu (Numeri 17-18; Exod 19:6
d) Leviticul a fost un manual de reguli şi îndatoriri pentru preoţi, leviţi şi chiar pentru
toată naţiunea, învăţându-i cum să trăiască o viaţă sfântă. Conţinutul ei este parte din revelaţia e
pe Sinai, în intervalul de 11 luni de şedere la Sinai (Exodul 19:1; Numeri 10:11). Mesajul central
al cărţii este : „Voi să fiţi sfinţi… căci Eu, Domnul sunt sfânt.”(Levitic 11:44-45). Este un
manual de sfinţenie (se făcea distincţie intre ce este sfânt şi obişnuit şi între ce este curat sau
necurat – Levitic 10:10-11) atât a vieţii de la Cort cât şi a vieţii private, cotidiene, familiale,
astfel încât ei să se poată bucura de prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu şi ei să devină un
popor de preoţi (Levitic 26:1-13; Exod 19: 6)
4. Perioada cuceririi Canaanului (Iosua). Ţara a fost invadată după trecerea Iordanului, dinspre
răsărit (cucerit sub Moise), străpunsă prin mijloc (Iosua 1-5), supusă prin campania militară din
sud şi apoi din nord (Iosua 6-12), distribuită prin sorţi (Iosua 13-24), sub conducerea lui Iosua –
urmaşul lui Moise (Iosua 11:15, 23).
5. Perioada judecătorilor (Judecători, Rut, 1 Samuel 1-8):
a) a fost marcată de ciclurile: păcat - opresiune – eliberare - linişte (apostazii şi treziri
spirituale şi naţionale – Judecători 2:10; 3:10).
b) judecătorii erau lideri militari, administrativi şi politici ce respectau şi chiar restaurau
sistemul teocratic preoţesc – Levitic de la Cortul Întâlnirii din Silo (doar Eli a fost şi judecător şi
Mare Preot (Judecători 3-16; 1 Samuel 1-8).
c) scrierile oferă şi alte evenimente din interiorul seminţiilor – specifice anarhiei
(Judecători 17-21; Rut)
6. Perioada Regatului Unit (1 Samuel 9-31; 2 Samuel; 1 Regi 1-11; 1 Cronici; 2 Cronici 1-9;
Psalmi; Proverbe; Eclesiastul; Cântarea Cântărilor).
a) înălţarea şi căderea lui Saul (1 Samuel 13:13-14; 15:10-35).
b) triumful lui David ca împărat teocratic (2 Samuel 1-10); Necazurile lui ca om
nechibzuit (2 Samuel 11-20); Evaluarea lui David sub disciplina teocratică (2 Samuel 21-24).
c) ipostazele lui David: păstor (1 Samuel 16:1-13), soldat (17), prigonit (18-31), suveran
(2 Samuel 2-5), păcătos (11), om de stat cu totale pasiuni spirituale pentru Templu (1Cronici 18-
29).
d) Solomon: încoronarea (1 Regi 1-2), înţelepciunea (3), domnia păcii (4), zidirea şi
inaugurarea Templului (5-8), bogăţia şi familia (9-11).
e) Psalmii (cântec acompaniat muzical). Exprimă cine e JHWH şi ce face El. Subiecte:
devoţiune, penitenţă, răzbunare, laudă (Hallel), mesianici.
f) Proverbele (zicală concisă care cuprinde înţelepciune; un mod de a învăţa adevărul;
maxime; comentarii despre viaţa în domeniul social, spiritual şi moral; ghid pentru trăirea unei
vieţi cu succes (Proverbe 1:1-9; 2:10-22; 3:13-26).
g) Eclesiastul — o cercetare a vieţii şi deşertăciunii ei când nu depinde de Dumnezeu ci
de om — pesimism, eşec (Eclesiastul 2:4-17). 10 deşertăciunii (Eclesiastul 2:15-16, 19-21, 26;
4:4, 8,16; 5:10; 6:9; 7:4; 8:14).
h) Cântarea Cântărilor — cea mai disputată carte din punct de vedere al interpretării (1
Regi 4:32).
7. Perioada haotică (1 Regi 12-24; 2 Regi; 2 Cronici 10-36; Obadia, Ioel, Iona, Naum, Amos,
Osea, Mica, Isaia, Ţefania, Habacuc, Ieremia, Plângerile lui Ieremia). Au fost şi alte cărţi
necanonice despre împăraţii lui Israel şi Iuda, precum şi scrieri ale altor prooroci pe parcursul
celor 39 de împăraţi:
a) în 1 şi 2 Regi — acţiunile se petrec în jurul tronului; în 1 şi 2 Cronici apar sub
perspectivă preoţească, Templul este mai central ca tronul.
b) apostazia de după dezbinare (1 Regi 12:25-33; 16:29-34), a sfârşit în robie asiriană –
722 î.e.n. (2 Regi 17).
c) reformele din Regatul de Sud sub Asa, Iosafat, Ezechia, Isaia, au fragmentat perioada
de pasiune idolatră, care a dus în final la pierderea independenţei naţionale şi nimicirea vieţii
spiritual – religioase de la Templu din Ierusalim, cu deportări în 606 (Daniel 1), 597 (2 Regi 24),
586 (2 Regi 25).
d) profeţii şi temele cărţilor lor: Obadia – nimicirea Edomului; Ioel – judecata şi
mântuirea Domnului în ziua Lui; Iona – măreţia îndurărilor Domnului şi îngustimea
intenţionată a omului; Naum – nimicirea Ninivei; Amos – judecata iminentă a lui Israel pentru
corupţia morală şi nedreptatea socială; Osea – dragostea neschimbătoare a lui Dumnezeu de a
aduce judecata şi restaurare; Mica – prima şi a doua venire a lui Mesia Isaia: – partea întâi -
cap. 1-39; o imagine a Vechiului Testament – istorie şi păcat în Israel (1-12) şi alte popoare (13-
39); partea a doua - cap. 40-66; o imagine a Noului Testament – începe cu Ioan Botezătorul şi
sfârşeşte cu imaginea noului pământ şi cuprinde: JHWH şi idolii neamurilor (40-48), despre
Mesia (49-57), reabilitarea poporului (58-66); Ţefania – marea mânia a Domnului şi
răscumpărarea din ziua Lui; Habacuc – evidenţa sfinţeniei divine judecând pe Iuda prin
Babilonul cel stricat; Ieremia – o carte pe subiecte, nu cronologică, care prezintă răzvrătirea
finală a lui Iuda (călcarea legământului a adus o pedeapsă potrivit cu anii sabatici nerespectaţi –
Ieremia 25:8-14)şi îndepărtarea din ţara legământului, prezentând evenimente istorice de la Iosia
la Zedechia, întrerupte de profeţii. De la Ieremia 39:8 – a
început vremea neamurilor; Plângerile lui Ieremia – a fost scrisă după intrarea în robie, în stil
acrostih.
8. Perioada captivităţii (Ezechiel, Daniel):
a) Ezechiel – părintele iudaismului a profeţit pentru iudei iar Daniel (la palat) pentru
neamuri Ezechiel 2:1-10; Daniel 7:1-21); Ezechiel – profetul viziunilor cereşti (Ezechiel 1-10;
40-48), a profeţit în mijlocul robilor evrei despre israeliţi (Ezechiel 1-24) şi neamuri (Ezechiel
25-37), iar apoi de restaurarea Israelului (Ezechiel 38-48).
b) Daniel a slujit aproximativ 70 de ani sub şase regi babilonieni şi doi persani, văzând
nimicirea Asiriei, Israelului, Iudeii, Babilonului, Egiptului, având imaginea instaurării împărăţiei
veşnice (Daniel 2:44).
9. Perioada post exilică (a întoarcerii: Ezra, Neemia, Estera, Hagai, Zaharia, Maleahi):
a) întoarcerea evreilor din exil s-a făcut sub Zorobabel – 536 (42360 de evrei şi 7337 de
sclavi) (Ezra 1-2), Ezra – 456 (Ezra 8), Neemia – 445 (Neemia 2).
b) Ezra – reconstrucţia Templului – amânată pentru aprox. 15 ani (1-6), reforma – trezirea
spirituală (7-10), constituirea sinagogii (7:10).
c) Neemia – rezidirea cetăţii Ierusalimului (Neemia 1-7), reînnoirea legământului
(Neemia 8-10), alte reforme (Neemia 11-13).
d) Estera – grija continuă a Domnului pentru Israel chiar în robie şi diaspora, dovedită în:
marea primejdie a exterminării evreilor (Estera 1-5); marea eliberare şi înălţare a iudeilor (Estera
6-10)
e) Hagai – problema priorităţii construirii Templului – binecuvântarea.
f) Zaharia – nevoia de finalizare a Templului şi pregătirea pentru venirea lui Mesia.
g) Maleahi – bunătatea lui Dumnezeu faţă de Israel şi nemulţumirea lor arogantă,
indiferenţa faţă de: dragostea divină (Maleahi 1), Lege (Maleahi 2), mesagerii Domnului
(Maleahi 3), judecată (Maleahi 4)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Cărţile V T fac referiri la Pentateuch, numindu-l: „carte a legii” (Iosua 1:8); „cartea legii lui
Moise” (Iosua 23:6; 2 Regi 14:6), „legea lui Moise” (1 Regi 2:3). Cărţile N T fac referiri la întreg
V T, numindu-le: „Scripturile” (Matei 22:29), „Legea lui Moise, Proroci, Psalmi” (Luca 22:44),
„Sfintele Scripturi” (Romani 1:2), „Scriptura” (2 Timotei 3:15-16), „Scriptură” (2 Petru 1:20).
De peste 70 de ori apare în N T expresia „este scris”. N T conţine sute de citate preluate din V T
– Biblia din care au învăţat şi predicat Domnul Hristos şi apostolii
2. Legea lui Moise, Prorocii şi Psalmi prezintă pentru cel ce le citeşte şi le studiază o înţelegere
întreagă a lui Dumnezeu şi a planului Său de mântuire şi se constituie în cheia înţelegerii
necesităţii şi rolului venii lui Mesia şi a tuturor evenimentelor aferente mântuirii. Există o
coincidenţă în temele primelor 3 capitole ale Genesei şi ultimele 3 cap. ale Apocalipsei (un Eden
pierdut şi recâştigat)
 Cartea Sfântă
Lecţia 5

STRUCTURA NOULUI TESTAMENT

INTRODUCERE
1. Evangheliiile şi scrisorile – epistolele împreună cu Apocalipsa constituie „completarea”
necesară Scripturilor (Evrei 1:1-4; Romani 15:4)
2. Canonul N T s-a format în timp, din scrierile apostolilor şi a colaboratorilor lor, dintre multe
scrieri ale vremii

I. FORMAREA CANONULUI NOULUI TESTAMENT4

A. Canoane ale N T
1. Canonul Muratori, descoperit în secolul al XVIII-lea, în Biblioteca Ambroziană din Milano,
de către Ludovico Muratori (1672-1750). El cuprinde cărţile care erau considerate inspirate de
către Biserica din Roma în jurul anului 180 d.H.. Acest canon recunoaşte cele patru evanghelii,
Faptele apostolilor, treisprezece epistole pauline, Iuda, 1 şi 2 Ioan, Apocalipsa lui Ioan şi
Apocalipsa lui Petru, aceasta din urmă nu fără unele reţineri. În această listă nu sunt menţionate
Iacov, Evrei, epistolele lui Petru şi 3 Ioan.
2. De la Ireneu aflăm că în vremea lui pe lângă Vechiul Testament erau considerate Scripturi un
număr de douăzeci şi două de cărţi: cele patru evanghelii, Faptele apostolilor, treisprezece
epistole pauline, 1 Ioan, 1 Petru, Apocalipsa lui Ioan şi Păstorul lui Hermas
3. Prima menţiune a celor 27 de cărţi care compun azi Noul Testament datează din anul 367, în
cea de-a XXXIX scrisoare a lui Atanasie din Alexandria, iar consensul general a fost dat
începând cu conciliile locale de la Hippo, din anul 393 d.H. şi de la Cartagina, din anul 397
d.H..
B. Cărţi disputate în structura N T
1. Unele dintre cărţile Noului Testament actual au fost respinse temporar ca fiind calificabile
pentrun a fi incluse în canon: Epistola către Evrei, Iacov, Petru, Ioan, Iuda, Apocalipsa lui Ioan.
Prima dintre ele care a fost general acceptată se pare că a fost 1 Ioan
2. Au existat şi cărţi care deşi în anumite momente şi locuri au fost acceptate, până la urmă au
fost excluse din canonul Noului Testament: Epistola lui Clement către corinteni, A doua epistolă
a lui Clement, Epistola lui Barnaba, Didahia, Păstorul lui Hermas, Apocalipsa lui Petru şi altele

II. CARACTERISTICI
A. Necesitatea canonului N T
1. Cu toate că în secolul al II-lea majoritatea cărţilor Noului Testament erau recunoscute ca
inspirate şi erau folosite în serviciile publice de închinare, impulsul de a forma o listă-canon
oficială se pare că a fost dat de Marcion. El a publicat o astfel de listă pe la 140 d.H., în care,
deoarece el opunea în mod categoric Dumnezeul iubirii şi al iertării, Tatăl lui Isus Hristos,
Dumnezeului Dreptăţii din Vechiul Testament, respinge cărţile scrise de apostolii iudeo-creştini
care se refereau prea des la Vechiul Testament. Pentru el singurul apostol al Dumnezeului harului
a fost Pavel din a cărui scrieri le include în canonul său: Galateni, 1 şi 2 Corinteni, Romani, 1 şi
2 Tesaloniceni, Efeseni (pe care el a numit-o Laodiceni), Coloseni, Filipeni şi Filimon. Singura
evanghelie care, după Marcion, putea fi admisă era Evanghelia după Luca, deoarece Luca a fost
purtătorul de cuvânt al lui Pavel

.
. Cuvântul “canon” provine de la cuvântul grecesc kanon care însemna „trestie”, iar pentru că
aceasta era folosită la măsurat, a ajuns să însemne „standard”. Cuvântul kanon apare de două ori în
Septuaginta: în Cartea Iuditei 13:6, cu sensul de „stâlp” şi în 4 Macabei 7:21, cu înţelesul de „regulă”. În
Noul Testament apare de patru ori: în Galateni 6:16, însemnând „regulă” sau „dreptar” şi în 2 Corinteni
10:13-16 apare de trei ori cu înţelesurile de „măsură”, “”imită” sau „dreptar”.
2. Respingerea unor cărţi a fost motivată de unele interpretări eretice în conţinutul lor:
Evanghelia Egipteană, citată de Clement Alexandrinul; Evanghelia lui Petru, amintită de
Eusebius; A doua Evanghelie a lui Marcu; Evanghelia lui Bartolomeu, operă a gnosticilor
egipteni din secolul al III-lea, Evanghelia lui Filip, (secolul al II-lea) conţine o cosmogonie
influenţată de dualismul gnostic, în care apariţia lumii materiale e privită ca o eroare;
Evanghelia lui Barnaba; Evanghelia lui Andrei; Evanghelia lui Petru, care a circulat mai ales în
provinciile răsăritene, fiind citată de Origenes şi Iustinus şi criticată de episcopul Serapion din
Antiohia (citat de Eusebius) cam în anul 200, ca fiind compusă nu de Petru, ci de un grup de
eretici; Evanghelia lui Maria Magdalena, redactată în jurul anului 160 d.C.; Evanghelia lui
Toma; Apocalipsa lui Moise; Apocalipsa lui Ezdra; Apocalipsa lui Pavel; Revelaţia lui Ioan
Teologul; Apocalipsa lui Petru; Faptele lui Barnaba; Faptele lui Ioan; Faptele lui Pavel; Faptele
lui Petru; Faptele lui Filip; Epistola lui Barnaba; Epistolele lui Clement; Epistola lui Policarp
către filipeni; Apocalipsa lui Pavel (diferită de Apocalipsa coptă a lui Pavel); Apocalipsa lui
Petru (diferită de Apocalipsa gnostică a lui Petru); Apocalipsa lui Toma; Apocalipsa lui Ştefan,
etc.
B. Alte aspecte specifice structurii N T
1. Cărţile Noului Testament în original erau lipsite de orice semn de punctuaţie şi de orice
împărţire a textului, acest fapt poate fi constatat în codicii secolului IV. În codicii din sec. VI
apar accentele, iar prescurtări de cuvinte sunt foarte puţine până în secolul IX. În epoca patristică
este cunoscută o împărţire a textului pentru scopuri liturgice. De la Eusebiu de Cezareea avem o
împărţire a Evangheliei în 1162 secţiuni şi anume, Evanghelia după Matei în 355 secţiuni,
Evanghelia după Marcu în 233 secţiuni, Evanghelia după Luca în 342 secţiuni şi Evanghelia
după Ioan în 232 secţiuni. Din secolul IV avem o împărţire a textului Evangheliei în capitole,
dar care nu corespunde capitolelor noastre de astăzi, iar o împărţire în versete este atribuită lui
Evagrie din Pont din sec. IV. În secolul V Euthaliu împarte textul Faptelor Apostolilor, epistolele
pauline şi cele soborniceşti în „kefalea” (o pericopă catolică la slujba divină). Faptele Apostolilor
au 40 kefalea, epistolele pauline 140, cele soborniceşti 31. Apocalipsa a fost împărţită în 24
logoi şi 72 kefalea de Andrei din Cezarea Capadociei care a trăit în a doua jumătate a secolului
VII. În secolul VII Eutaliu din Alexandria a împărţit textul Noului Testament în secţiuni scurte
(atâtea litere câte pot fi citite dintr-o singură răsuflare), fiecare secţiune începe cu un şir nou şi
aceste secţiuni se numesc stihoi (stihuri).
Împărţirea textului Noului Testament aşa cum o avem astăzi în capitole a fost realizată de către
Ştefan Langton (+1228), cancelar al Universităţii din Paris. Împărţirea actuală în versete datează
din 1548, când editorul Robert Ştefan o introduce într-o ediţie a Vulgatei.
2. Pentru selectarea cărţilor inspirate de regulă au fost acceptate următoarele criterii: să fi fost
scrise de către un apostol, sau o persoană apropiată lor; scrierea respectivă să fie acceptată de
majoritatea comunităţilor creştine; conţinutul acestor texte trebuia să fie în acord cu doctrina
Bisericii, cu cărţile Vechiului Testament şi cu celelalte cărţi deja acceptate ale Noului Testament;
de asemenea inspiraţia unei cărţi era dedusă şi din efectul moral pe care ea îl avea

III. CONŢINUT
1. Evangheliile (începutul şi bazele mântuirii; aprox. 5 î.e.n. – 30 e.n). Ele prezintă persoana lui
Isus Hristos (fără descrieri fizice), învăţătura şi lucrările Sale culminând cu jertfa Sa ispăşitoare:
a) Matei – apostolul a scris pentru evrei prezentându-l pe Hristos – Mesia, împăratul, cu
scopul dovedirii legăturii dintre credinţa iudaică şi Isus. El foloseşte expresia standard „ca să se
împlinească ce vestise Domnul prin proorocul (Matei 1:22; 2:15,17,23; 4:14; 8:17; 12:17-21;
13:25; 21:4; 27:9). Isus e menţionat de opt ori ca „Fiul lui David”; Împăratul cerurilor e
menţionată de 33 de ori iar împărăţia lui Dumnezeu doar de 5 ori. El dă 60 de exemple din
Vechiul Testament (Psalmii, Isaia …).
b) Marcu – scrisă de Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, (Marcu 14:51-52; Fapte 12:25) şi
adresată creştinilor din Roma (romanilor) datorită aspectelor prea puţin iudaice şi preponderent
externe în stil (puţine citate din Vechiul Testament, expresii latine, cuvinte aramaice tălmăcite,
etc.). Autorul prezintă multe întâmplări („keregma”) şi puţine învăţături („didache”). Marcu
prezintă totul raportat la prezent; gr. „eutheos” = imediat, îndată, apare de 42 de ori.
c) Luca prezintă o mântuire pentru toţi (expresia „femeie” apare de 43 de ori, el
menţionează trei minuni cu un singur copil). El a scris pentru greci, pentru neamuri, fiind un
colaborator aproape permanent al apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 16:10; 2 Timotei 4:11).
Cartea are aceeaşi cronologie ca a lui Matei şi Marcu dar cu unele adăugiri unice (naşterea lui
Ioan, evenimente din copilăria lui Isus Hristos, referinţe speciale la Petru, alte şase minuni,
Zacheu, cei doi spre Emaus). Această Evanghelie e cea mai literară, ea dezvoltă bazele teologiei
răscumpărătoare.
d) Ioan – la rândul lui prezintă pe Isus - Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul divin (Matei : leu –
regele davidic; Marcu : bou – robul Domnului; Luca : Om – Fiul Omului; Ioan : vultur – Fiul lui
Dumnezeu ). Ioan nu relatează nici o pildă ci doar şapte minuni, dar el prezintă natura persoanei
lui Isus Hristos în vederea formării şi păstrării unei relaţii personale cu El.
2. Perioada de răspândire (expansiune; 30 – 60 e.n; Fapte, Iacov, Galateni, 1, 2 Tesaloniceni, 1,
2 Corinteni, Romani , Coloseni, Efeseni, Filimon, Filipeni)
a) Faptele Apostolilor cuprinde: venirea Duhului Sfânt, începuturile Bisericii şi
răspândirea Evangheliei prin misiunea paulină (Faptele Apostolilor 1:8). De asemenea este o
apologie în faţa legilor romane, a iudaismului deviat în tradiţie şi a altor religii (Luca 23:4,14,22;
Faptele Apostolilor 6:37-38; 11:17; 14:15-18; 15:23-29; 18:14-15). Cartea conţine: predici ale
lui Petru şi Pavel; minuni prin cei doi, fără rivalitate şi însoţiţi de ceilalţi, fiecare în funcţie de
chemarea lui; slujbele spirituale de lucrare – administrare: apostoli, prezbiteri, diaconi;
dezbaterile doctrinare (Faptele Apostolilor 15); punerea bazelor altor biserici – centre de misiune
– Antiohia (Faptele Apostolilor 13:1-4; 14:26-28; 15:40; 18:22-23)
b) Iacov a fost scrisă pentru creştinii iudei, prezentând credinţa ca o jumătate de
Evanghelie, cealaltă jumătate e realizată de roadele credinţei (faptele umblării prin Duhul –
Iacov 2:18,22).
c) Galateni este scrisă în jurul întrebării: Trebuie respectată legea mozaică? Cartea arată
neputinţa Legii, consecinţele legalismului şi binecuvântările credinţei care lucrează prin dragoste
(Galateni 5:6,16-25)
d) 1 Tesaloniceni cuprinde introducerea specifică (1 Tesaloniceni 1) urmată de
prezentarea relaţiei şi conduitei apostolului în faţa Bisericii (1 Tesaloniceni 2); preocuparea şi
rugăciunea lui pentru Biserică (1 Tesaloniceni 3); îndemn pentru o viaţă sfântă şi părtăşie
frăţească (1 Tesaloniceni 4); despre venirea Domnului (1 Tesaloniceni 5)
e) 2 Tesaloniceni conţine un avertisment menit să anihileze efectele negative ale ideii de
revenire iminentă a Domnului Isus Hristos (2 Tesaloniceni 1:5-10; 2:1-13). În aceste două
epistole sunt prezentate toate doctrinele din Noul Testament
f) 1 Corinteni surprinde problemele bisericilor pioniere: despărţiri, judecăţi, imoralităţi,
utilizări eronate ale darurilor sfinte. Toate aceste sunt dezbătute şi elucidate de apostol astfel:
tratarea neînţelegerilor, judecăţi (1 Corinteni 1 - 6:1-11); viaţa de familie (1 Corinteni 6:12 -
7:40); relaţiile externe şi interne ale Bisericii, între cei idolatri şi duhovniceşti în diferite grade
de maturizare (1 Corinteni 8:1 - 14:40); înviere (1 Corinteni 15); probleme administrative şi de
rămas bun (1 Corinteni 16)
g) 2 Corinteni – nu ştim exact a câtea scrisoare este aceasta, dar e scrisă pentru a se apăra
împotriva criticilor, duşmanilor (2 Corinteni 8:20; 10:2,8,10; 11:5,22)
h) Romani prezintă doctrina mântuirii prin credinţă (Romani 1:16-17). Pavel a scris-o ca
un substitut pentru vizita ce voia să o facă la Roma şi pentru a pregăti Biserica din Roma să fie
un centru misionar ca Ierusalimul, Antiohia, etc. El a urmărit prezentarea adevărului, nu
corectarea unor erezii, ca în 1 şi 2 Corinteni sau Galateni. El a adresat-o neamurilor,
descoperind dreptatea lui Dumnezeu pentru om în justificare, adoptare – înfiere, sfinţire,
glorificare
i) Efeseni – a apărut ca o circulară a unei conferinţe biblice. Tematic ea se referă la taina
Evangheliei ascunsă iudeilor, căci privea şi neamurile. Biserica este a tuturor deopotrivă: Evrei,
neamuri, bărbaţi, femei, stăpâni, robi. Prima parte (Efeseni 1:1 – 4:24) se ocupă de planul veşnic
de mântuire iar a doua parte cuprinde sfaturi despre umblarea creştinului, despre viaţa lui în
Duhul Sfânt (Efeseni 4:25 – 6:24)
j) Filipeni este cea mai personală dintre epistolele pauliene, nu are nici o controversă,
nici mustrări; de aprox. 100 de ori este folosit pron. Pers I; eu, mie, al meu, pe mine. Pavel le
reaminteşte de Evanghelie şi implicaţiile ei, de bucuria permanentizată, toate pe fondul detenţiei,
dar în gândul lui Hristos, care s-a golit divinitatea Sa şi de drepturile Sale dumnezeieşti,
nefolosindu-le în scopuri personale
k) Coloseni – o epistolă geamănă cu cea către Efeseni, aceeaşi temă centrală; Hristos şi
Biserica Sa, dar dacă în Efeseni este prezentată mai mult Biserica, în Coloseni se atrage mai mult
atenţia asupra lui Hristos. Apostolul Pavel se preocupă în această epistolă şi de ereziile din
Colose: gnosticismul – combătut prin „dumnezeirea întrupată (Coloseni 2:9); moralitatea prin
faptele legii – parţială, limitată, căci noi suntem desăvârşiţi în Hristos (Galateni 2:10)
l) Filimon – o scrisoare pentru un credincios din Colose, referitoare la un fost sclav
convertit, în care destinatarul este provocat la iertare în stil nou testamental
3. Perioada consolidării (1 Timotei, 2 Timotei, 1 Petru, 2 Petru, Tit, Evrei, Iuda, 1,2,3 Ioan,
Apocalipsa; dar aşezarea în ordinea strict cronologică e imposibilă, pentru că nu toate conţin
aluzii la perioada scrierii lor:
a) 1 şi 2 Timotei – epistole pastorale; ele cuprind instrucţiuni de ordin teologic dar şi
administrativ pentru noile cadre ale Bisericii. Tematici abordate: doctrina curată - pe fondul
doctrinelor false (1 Timotei 1:5-7; 4:1; 2 Timotei 1:13-14); consacrarea deliberată a slujitorilor
prin prisma clerului apostat (1 Timotei 4:11-15; 2 Timotei 3:4-16; 4:2-5); etica şi morala
creştină – o pasiune care ne fereşte de ofertele înşelătoare ale lumii (1 Timotei 6:6-15; 2 Timotei
3:15)
b) Tit – un rezumat bun pentru o Biserică în prag de instituţionalizare, care doreşte o
doctrină sănătoasă şi oameni sănătoşi
c) 1 şi 2 Petru oferă sfaturi pentru perioada de suferinţă, arătând cum trebuie să trăieşti
într-o lume ostilă, căci conducătorii imperiului roman la început au tratat creştinismul ca o
revoluţie spirituală, dar după anul 60, atitudinea imperială s-a schimbat. Credincioşii răspândiţi
peste tot erau îngrijoraţi deaceea el prezintă modelul hristic, la care a fost părtaş, sub
imperativul trăirii în neprihănire scriind mai mult de 30 porunci (1 Petru 1:15-16; 2:19-20).
Totodată el îi avertizează asupra apostaziei prin erezii pe fond de păcate sau lenevire spirituală,
în cursul trecerii timpului (2 Petru 1:8-10; 3:1-3,11-14)
d) Iuda – o epistolă scurtă dar plină de valoare istorică etică, spirituală şi teologică.
e) 1,2,3 Ioan – cele mai târzii epistole; ele au apărut în perioada ereziilor pronunţate de la
sfârşitul sec.1. 1 Ioan reafirmă siguranţa mântuirii (1 Ioan 1:1-3; 2:24-26; 5:11-12) şi umanitatea
lui Isus Hristos (1 Ioan 4:1-3; 5:20-21). Celelalte 2 epistole oferă sfaturi specifice dar în aceeaşi
tematică a adevărului imutabil şi transcendent
f) Evrei – o epistolă binecuvântată care consfinţeşte evoluţia creştinismului, a noului
legământ (mai bun) având originea obligatoare în sistemul iniţial, premergător al Vechiului
Testament. Astfel sunt împăcaţi şi evreii, prin care Dumnezeu exprimat şi păstrat revelaţia
progresivă dar sunt acceptate şi neamurile, conform făgăduinţelor date de Dumnezeu chiar
evreilor (Evrei 6:17-20; 8:6-13; 9:10-12). Toată cartea Evrei e delimitată în expunerile teologice
de sfaturi practice aferente învăţăturii tratate şi avertismente solemne (Evrei 10:22-31)
g) Apocalipsa – ultima descoperire dumnezeiască, ce încheie canonul biblic (Apocalipsa
1:1-2; 22:18-19). Începe prin mesaje adresate celor şapte biserici – al căror conţinut poate fi luat
atât în sens profetic – escatologic, cât şi doctrinar - practic (Apocalipsa 2-3). Cartea dezvăluie
simbolic evenimentele sfârşitului în imagine cerească şi terestră. Unele simboluri sunt
menţionate şi în Vechiul Testament (pomul vieţii, luceafărul, făpturile vii, fiarele, etc.). Altele
sunt prezentate doar aici în cicluri de şapte; fie simboluri sacre, fie forme de execuţie şi
pedeapsă a lui Dumnezeu (7 peceţi, 7 trâmbiţe, 7 urgii). Este recomandat accentul pus pe
înţelepciunea trăirii prin Duhul Sfinţeniei şi al slujirii nu pe speculaţii interpretative, din care o
mare parte s-au dovedit sau se vor dovedi a fi false (Apocalipsa 2:2-5; 14:12; 16:15). Finalul
cărţii este a realizărilor desăvârşite a lui Dumnezeu, în restaurarea cerurilor şi pământului,
anularea şi anihilarea răului, prezentând dorinţa împlinită a lui Dumnezeu realizată conform
tainei voii Sale (Apocalipsa 22:3-5)

ÎNCHEIERE
1. Noul Testament este o descoperire completă a planului de mântuire pentru prima şi a doua
venire a Domnului Hristos, în concordaţă cu cerinţele Legii şi scrierile profetice. El a împlinit tot
ceea ce cereau scrierile sfinte ţi s-a constituit într-un exemplu, ce a putut fi urmat, drept dovadă
scierile istorice şi epistolare ale N T (Ioan 1:14-18)
2. Noul Testament (legământ, Novum Testamentum, He kaine Diatheke) conţine promisiunile
divine pentru viitor, ce completează şi explică profeţiile escatologice ale V T (Efeseni 1:1-23; 1
Petru 1:1-25)
 Cartea sfântă
Lecţia 6

AUTENTICITATEA BIBLIEI – REVELAŢIE, INSPIRAŢIE, ILUMINARE

INTRODUCERE
1. Într-o vreme a relativismului general, a îndepărtăţii oamenilor de Dumnezeu, se impune din
nou afirmarea autenticităţii Bibliei – baza credinţei, speranţa ce dă sens întregii noastre vieţi (2
Timotei 3:16-17)
2. Sfânta Scriptură - Cuvântul unui Dumnezeu creator şi suveran ce prezintă în prim plan
mântuirea prin Domnul Isus Hristos, este infailibil şi inerent (fără greşeală şi fără eroare). „Chiar
dacă Biblia, ca lucrare literară, este o producţie umană, în care s-a utilizat pregătirea culturală
a autorilor ei, Dumnezeu a controlat în providenţa Lui suverană transmiterea şi păstrarea
adevărului sacru. Deci, istoria trebuie să fie tratată ca istoria, poezia ca poezie, hiperbola ca
hiperbola, iar metafora ca metaforă, generalizarea şi aproximarea ca ceea ce sunt acestea şi
aşa mai departe. Diferenţele dintre convenţiile literare în timpurile biblice şi în vremurile
noastre trebuie să fie observate, de asemenea: Din moment ce, de exemplu, naraţiunea
necronologică şi referirea imprecisă au fost convenţionale şi acceptabile şi nu au încălcat
aşteptările din acele zile, noi nu trebuie să considerăm aceste lucruri ca greşeli atunci când le
găsim la scriitorii din Biblie. Atunci când precizia totală al unui anumit fel nu era de aşteptat,
nici nu era urmărită, nu era nicio eroare să nu o atingă. Scriptura este inerantă, nu în sensul de
a fi absolut exactă după standarde moderne, ci în sensul de a face bine pretenţiile sale şi de a
realiza această măsură a adevărului concentrat la care autorii săi au ţintit. Veridicitatea
Scripturii nu este negată de apariţia în ea de nereguli de gramatică sau de ortografie, descrieri
fenomenale ale naturii, rapoarte de declaraţii false (de exemplu, minciunile lui Satana), sau
discrepanţe aparente între un pasaj şi altul. Nu este dreptul de a stabili aşa-numitele
„fenomene”, ale Scripturii împotriva învăţătura Scripturii despre sine. Neconcordanţe aparente
nu ar trebui ignorate. Soluţie din ele, în cazul în care acest lucru poate fi realizat convingător,
va încuraja credinţa noastră, iar în cazul în care în prezent nu există nicio soluţie convingătoare
la îndemână, îl vom onora seminficativ pe Dumnezeu prin încrederea în asigurarea Lui, că
Cuvântul Său este adevărat, în ciuda acestor aparenţe, şi prin menţinerea încrederii noastre că
într-o zi ei vor fi văzuţi că au avut iluzii. În măsura în toată Scriptura este produsul unei minţi
divine unice, interpretarea trebuie să rămână în limitele analogiei Scripturii şi să ne ferim de
ipoteze care ar corecta un pasaj Biblic de către un altul, fie în numele revelaţiei progresive fie
din iluminarea imperfectă de spirit a minţii scriitorului inspirat. Cu toate că Sfânta Scriptură nu
este nicăieri legată de cultură, în sensul că învăţăturii ei îi lipseşte valabilitate universală,
acesta este uneori cultural condiţionată de obiceiuri şi de opiniile convenţionale dintr-o anumită
perioadă, astfel încât punerea în aplicare a principiilor sale, astăzi, solicită un fel diferit de
acţiune”.5
I. REVELAŢIA BIBLIEI (Dumnezeu şi-a transmis Cuvântul Său prin o multitudine de
forme de descoperire: semne, simboluri, figuri de stil, alegorii, vise, vedenii, manifestări ale
îngerilor, voci profetice)
A.Revelaţia V T
1. „Domnul a vorbit” lui Moise este scris de 87 de ori în Exodul – Deuteronom (Deuteronom
4:32-36)
2. Dumnezeu s-a revelat pe Sine (gr. „apokalupsis” - descoperire, dezvăluire). Revelaţia
descoperă natura şi caracterul Său; voia şi lucrările Sale. Domeniile revelaţiei cuprind creaţia,
minunile eliberării şi dării Legii (Deuteronom 5:4-5). Dumnezeu s-a revelat prin Sfintele
Scrieri – în etapele Vechiului Testament în descoperirile patriarhilor şi profeţilor (Fapte 7:2, 30-
32), istoria familiilor şi a poporului evreu (Evrei 11)
B. Revelaţia N T

5
http://www.voxdeibaptist.org/Declaratia_Chicago
1. Revelaţia culminează cu persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos (Matei 3:16-17;
16:17; Ioan 10:37-38; 14:9; Galateni 3:23)
2. În Noul Testament Domnul Hristos este prorocul promis evreilor prin Moise şi profeţi, trimis
să arate voia Tatălui (Deuteronom 18:15-19; Evrei 1:1-2; Matei 17:5)

II. INSPIRAŢIA BIBLIEI

A. Inspiraţia scriitorilor V T
1. Scriitorii Bibliei au fost inspiraţi - gr. „theopneustos” - insuflat de Dumnezeu; influenţa
supranaturală a Duhului lui Dumnezeu asupra minţii umane (Iov 32:8; 2 Timotei 3:15-17),
absolut necesară pentru prezentarea curată a adevărului (2 Petru 1:21; 2 Samuel 23:2).
„Cuvântul Domnului a vorbit lui...” Dumnezeu Şi-a transmis mesajul Său profeţilor prin lucrarea
internă a Duhului Sfânt – ei erau conştienţi de intermedierea şi suportul cuvintelor lor, în relaţia
divinitate – umanitate (Numeri 12:6; Isaia 30:8; 1 Petru 1:11)
2. Există teorii false despre inspiraţie: inspiraţia naturală (genii umane); iluminare spirituală (idei
failibile); inspiraţie mecanică sau în tranşă (posesiune spirituală). Cu excepţia decalogului şi a
planşelor tehnice ale Templului (Exod 20:1-17; 1 Cronici 28:19), Biblia e produsul divin şi uman
/ supranatural şi natural, dar verbal nu doar conceptual (Exodul 34:27; Deuteronom 4:2; Ieremia
11:1; Ezechiel 1:3)
B. Inspiraţia scriitorilor N T
1. Evangheliile cuprind în primul rând învăţătura – cuvintele Domnului Hristos şi descrierea
evenimentelor de la naşterea la înălţarea Sa, fapte istorice cunoscute. Ceea ce s-a constituit în
învăţătura apostolilor, a fost învăţătura Învăţătorului lor, pe care au perpetuat-o prin predicare şi
în scris (Fapte 1:1-2; 2 Petru 1:16-18; 1 Ioan 1:1-4)
2. Prin Duhul Sfânt apostolii au devenit cei prin care Dumnezeu S-a descoperit până la cartea
Apocalipsei (Ioan 14:26; 1 Corinteni 2:10-13; Galateni 1:11-12)
3. Inspiraţia în completarea şi expunerea revelaţiei, conferă Bibliei infailibilitate şi credibilitate
(1 Corinteni 14:37; Galateni 1:8-9)

III. ILUMINAREA
1. Datorită pãcatului si întunecãrii mintii produsã de acesta, nimeni nu poate întelege Scriptura
cu adevărat (Romani 1:21; Efeseni 4:18). Duhul Sfant care i-a inspirat pe oameni ca să scrie
Scriptura ilumineazã mintile acelora care o citesc - lămureste textul Bibliei (Efeseni 1:17-18; 1
Ioan 2:20, 27)
2. Iluminarea evidenţiază „secretul” şi alegerea lui Dumnezeu pentru cei ce vor cu adevărat să-L
asculte (Matei 11:25-27; Luca 10:17-23; Ioan 9:39-41)

ÎNCHEIERE
1. Prin revelaţie, inspiraţie şi iluminare oamenii află „ce”, „de ce” şi „pentru ce” este scrisă
Biblia (1 Corinteni 2:1-16)
2. Autenticitatea Scripturilor în raport cu orice altă carte, din orice domeniu al ştinţei este net
superioară şi incomparabilă, fapt datorat origini, redactării şi scopului ei. De aceea cei ce citesc
şi cu atât mai mult cei care o interpretează pentru alţii trebuie să fie conştienţi de implicaţiile
cunoaşterii ei veridice – lecţiile 7-10: citire, interpretare, vestire, trăire
 Cartea sfântă
Lecţia 7

CITIREA ŞI STUDIEREA BIBLIEI

INTRODUCERE
1. În vremea noastră, când toţi oamenii ştiu să citescă şi Biblia este accesibilă oricărui cititor,
lectura ei trebuie să fie o îndeletnicire zilnică (Psalmul 119)
2. Studierea Cării sfinte solicită mai multă preocupare şi poate fii efectuată cu succes numai în
comunitatea frăţească a adunării (Fapte 2:42; Coloseni 3:16)

I. CITIREA BIBLIEI
A. Metode şi orar de citire a Bibliei
1. Lectura pe cărţi - aşa a fost scrisă Biblia, este cea mai indicată (Fapte 8:28, 35; 2 Timotei
4:13), dar este necesară citirea întregii Bibliii, pentru o cunoaştere mai completă, pe etape a
planului de mântuire (2 Timotei 3:16-17; 2 Petru 1:20)
2. Citirea după un orar prestabilit elimină pierderea timpului necesat lecturării Bibliei. Dimineaţa
este timpul cu randament maxim în memorarea celor scrise, dar oricum citirea Bibliei trebuie să
se efctueze zilnic / câteva capitole. Citirea Cărţii Legii în zile speciale la evrei (Neemia 8; 9:1-3;
Luca 4: 16-17) era continuată de inscripţiile din interiorul şi exterirul locuinţelor lor şi de notiţele
de la mânile lor (Deuteronom 6:6-9; 11:18-20)
B. Sfaturi referitoare la citirea cu folos a Bibliei
1. Citirea Bibliei este indicată copiilor şi tinerilor, în primul rând pentru a putea fi înregistrată în
vremea când memorarea este cel mai uşor de realizat (Psalmul 78:5-7; 2 Timotei 3:15)
2. Un orar sau o programă de citit Biblia nu trebuie să conducă la o rutină sau îndeplinire formală
a unei îndatoriri - echivalentul unei bolbororisiri la rugăciune (Psalmul 51:15-19; Matei 6:7)
3. Memorarea unor texte este imperativă pentru studierea, dar şi pentru păstrarea unei minţi în
lumină – ferirea de imixtiunea brutală a altor informaţii din lumea ce neînconjoară, aflată sum
influenţa spiritelor rele (Iosua 1:8; Psalmul 119:11; Romani 1:28)

II. STUDIEREA BIBLIEI

A. Studiul personal al Bibliei
1. În mod normal, natural, lectura Bibliei deschide uşa pentru studierea e sistematică (Psalmul
119:15-16, 18,..., 1 Timotei 4:13, 15-16)
2. Notiţele rezultate în timpul lecturării, trebuie sistemate pe teme şi îmbogăţite în timp prin
cercetarea pe baza cunoştinţelor reţinute în memorie sau folosind mijloace tehnice aflate la
dispoziţie: Biblia în format electronic, concordanţe şi numai cu atenţie comentarii (Psalmul
119:96-98, 148)
B. Studiul în grup sau cu adunarea a Biibliei
1. Existenţa unor învăţători în plan local, face posibilă aprofundarea cunoştinţelor biblice prin
prezentarea unor studii pe subiecte şi prin discuţii ce pot oferii lămuriri temeinice (Fapte 11:26;
Luca 2:45-47; 6:39-40)
2. Studierea Bibliei în familie (deuteronom 6:1-9; Isaia 38:19) şi pe diferite categorii de creştere
spirituală poate optimiza folosirea timpului şi duce la neîntărzierii ale implicării credincioşilor în
slujirea adunării (Fapte 13:1-3; Evrei 5:11-14)
3. Atenţie la învăţători ereticii, care pot face mari deservicii celor noi convertiţi şi celor lesne
crezători (Romani 16:17-18; 2 Timotei 2:16-17; 2 Petru 2:1-3; 3:15-18)

ÎNCHEIERE
1. Biblia este cartea de care un copil al lui Dumnezeu nu se poate deslipi – ataşamentul pentru
citirea şi studierea ei este barometrul spiritual principal. De aceasta se leagă în mod inseparabil
viaţa de rugăciune şi o viaţă de sfinţenie / în final mântuirea (Daniel 9:1-3; 6:10)
2. Felul în care a fost scrisă Biblia – structura şi tainele ei, în corelare cu modul de funcţionare a
minţii umane necesită studierea ei permanentă (Psalmul 1)
 Cartea sfântă
Lecţia 8

INTERPRETĂRILE ERETICE ALE BIBLIEI

INTRODUCERE
1. Caracterul istoric, poetic şi cel profetic – simbolic al cărţilor Bibliei permit interpretări
complexe, iar aplicaţiile practice sunt determinante pentru mântuirea omului (1 Ioan 2:26)
2. Existenţa duşmanului lui Dumnezeu şi al omului complică interpretarea corectă a Scripturilor,
deşi ascultarea de el s/a dovedit deja fatală în Eden şi în istoria Israelului. Cartea sfântă însă a
prezis aceste abateri şi cercetarea ei sinceră oferă posibilitatea cunoaşterii ce oferă o încredinţare
temeinică celui bine intenţionat (Psalmul 120:2; 1 Timotei 4:1; Iuda 1:11, 13; Apocalipsa 12:9)

I. GENERALITĂŢI ALE INTERPRETĂRILOR ERETICE

1. În perioada modernă s-a introdus metoda ştiinţifică de cercetare a adevărului şi în teologie. Tot
mai mulţi teologi au renunţat la concepţia Bisericii referitoare la autoritatea Scripturii propunând
ca Biblia să fie studiată ca orice altă carte folosind aceleaşi reguli de cercetare (experienţe
ştinţifice empirice, fenomene naturale, calcule matematice, etc), detaşate de credinţă, de aici
relativismul teologic a dipersat ideile şi oamenii. Raţiunea (zeiţa modernă) a devenit norma de
stabilire a adevărului biblic, dar chiar filosofii şi savanţii moderni se contrazic între ei asupra
faptului că raţiunea poate fi considerată normă finită de stabilire a adevărului (Romani 1:19-25;
Coloseni 2:4, 8;1 Timotei 6:20- 21)
2. În Biblie Dumnezeu afirmă, dar acest proces al revelaţiei nu se repetă în fiecare generaţie -
aici raţiunea păstrării cărţilor sfinte şi a analizei literare îşi are locul ei. Părinţii sunt datori să
prezinte copiilor lor adevărurile primite de la prima mână, iar aceştia printr/o viaţă de căutare a
lui Dumnezeu pot descoperii, la rândul lor adevărul, prin credinţă. Istoria generaţiilor ulterioare
dovedeşte că eroarea ia locul adevăruli revelat, sau se impune prin revalaţii false (Matei 24:5, 11,
24; 2 Corinteni 11:13; Apocalipsa 2:14, 20; 13:12-15). Interpretările eretice pot apare şi la cei ce
cunosc adevărul, pe fondul îndepărtării de Dumnezeu – fapt întâlnit la preoţii şi profeţii din
Israel şi la categoriile de slujitori din Biserici (Ieremia 8:5; 14:14; 23:26; Plângeri 2:14; Ezechiel
13:6-7; Ţefania 3:4; Romani 16:18; 2 Timotei 3:8-14; 2 Petru 2:15-18; 1 Ioan 2:18-19)

II. ATITUDINI FAŢĂ DE INTERPRETĂRILE ERETICE

1. Descoperirile arheologice şi datele istorice generale sunt în favoarea atestării istoriei biblice a
evreilor, a cărţilor profetice şi a datelor evangeliilor referitoare la viaţa şi activitatea
Mântuitorului. Evoluţionismul care a influenţat metoda critici istorice, este mult mai sărac în
datarea etapelor preistorice, iar unele ştiinţe moderne din domeniul medicinei şi al fizicii vin să
ateste afirmaţii de mii de ani ale Bibliei. Progresul cunoaşterii, afirmat de Biblie, infirmă
adevărul limitat al unei perioade istorice. Adesea noile descoperiri au fost respinse în primă fază,
nu doar de poporul de rând ci şi de cei culţi (Psalmul 139; Isaia 40).
2. Recomandarea noastră apologetică şi evanghelistică trebuie să fie în funcţie de nivelul
cunoaşterii oamenilor (Romani 1:18-32; 2 Petru 3:1-18). In dezbaterile polemice se impune
atragerea la izvorul biblic al adevărului, ce trebuie aprofundat, pentru că de regulă ereziile sunt
cuprinse şi dezvoltate în cărţi specifice diferitelor curente eretice (Osea 4:6; 6:1, 3, 6; Matei
22:29; Efeseni 4:11-15)
3. Prezentarea curată a adevărului nu doar corectă, face posibilă însoţirea Duhului Sfânt şi
primirea adevărului de către cel care renunţă la întunericul păcatului (Ioan 3:18-21; 2 Corinteni
4:1-6; 2 Timotei 2:24-26)

ÎNCHEIERE
1. Adevărul şi minciuna referitoare la realitatea spirituală au o istorie egală cu cea a omului, iar
oamenii se împart în cei care cred adevărul şi cei care acceptă minciuna, pe criteriul respingerii
adevărului sfânt şi complacerii în păcat (2 Tesaloniceni 2:1-17)
2. Rolul nostru în abordarea interpretărilor greşite este limitat, dar foarte important, prin
prezentarea adevărului şi trăirea lui ireproşabilă (1 Tesaloniceni 1:5-10)
 Cartea sfântă
Lecţia 9

VESTIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

INTRODUCERE
1. Dumnezeu s-a folosit de oameni în cadrul revelaţiei şi inspiraţiei şi tot de oameni (iluminaţi)
se foloseşte în transmiterea până la marginile pământului a Cuvântului mântuitorsau în păstrarea
şi multiplicarea lui tehnică (Romani 10:14-18; 1:14-17)
2. Vestirea adevărurilor divine solicită însă cunoaşterea lor şi poate fi realizată cu succes numai
dacă scopurile „purtătorilor de cuvânt” sunt curate şi urmăresc slava lui Dumnezeu şi mântuirea
oamenilor (Fapte 8:4-5, 18-25; 2 Corinteni 4:1-6)

I. REGULI GENERALE ÎN VESTIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

1. Cunoaşterea corectă a informaţiilor transmise implică lecturarea şi studierea sistematică a
Scripturilor - lecţia 7 (Ezra 7:10; Neemia 8:8; Fapte 6:4; 18:24-28)
2. Predarea învăţăturilor biblice – o datorie în primul rând a bărbaţilor, dar nu numai (1
Corinteni 143:35-36; Psalmul 68:11) - trebuie ordonată progresiv în funcţie de gradul de
maturizare a celor ce ascultă / citesc (Ioan 16:12-13; Evrei 5:11-6:3). Evanghelizarea în lumea
arabă printre femei o pot face mult mai bune – uşor femeile
3. Transmiterea completă a Cuvântului lui Dumnezeu - evitarea căutării la faţa omului (Iosua
8:35; Maleahi 2:1-9; Fapte 20:20, 27). Judecata specială a celor ce transmit Cuvântul (2
Corinteni 2:17; Iacov 3:1)
4. Conştienţa nevoii de a fi lucrători împreună cu Dumnezeu – rugăciunea dinainte şi de după
vestirea Cuvântului (Efeseni 6:18-20; Coloseni 4:3; 2 Tesaloniceni 3:1)
5. Însoţirea vestirii cu trăirea sfântă, ceea ce conferă cea mai mare credibilitate şi succes în timp
(1 Tesaloniceni 1:5-7). Un limbaj biblic cotidian şi evanghelizarea de la om la om (Fapte 17:12;
Efeseni 5:19; Coloseni 3:16) „Nu doar frunze şi petale / Să rodim şi portocale / Ce cântăm să şi
trăm” (Dionisie Ghiuchici, Paradisul verde)
6. Nevoia de traducere şi trimitere a Bibliei în zonele neevanghelizate sau în ţările unde este
iuntersisă răspândirea lui (2 Tesaloniceni 3:1-3)

II. METODE DE VESTIRE A CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU (Luca 1:37; Fapte

4:29-31)
1. Vestirea în cadrul slujbelor de la „adunare” (Fapte 11:25-26; Evrei 10:25)
2. Vestirea „de grup” - în case (Fapte 20:20; 28:30)
3. Vestirea în aer liber şi în spaţii publice (Matei 3:1; Fapte 14:21;16:13-14; 17:22)
4. Transmiterea Cuvântului prin literatură biblică: studii, articole, întrebări şi răspunsuri etc (2
Cronici 30:4-13; Fapte 8:28-31, 35; Coloseni 4.16; Apocalipsa 1:11)
5. Vestirea prin mijloace tehnice moderne: casete, CD, radio, telefonie, internet (Proverbe 25:25;
Daniel 12:4; Matei 24:14; Ioan 20:30-31)

ÎNCHEIERE
1. Vestirea - transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu este o cinste dar şi o îndatorire sacră a celor
ce îl cunosc, a celor mântuiţi (Fapte 5:42;1 Corinteni 9:16-17; Filipeni 1:14-18) )
2. Vestirea Cuvântului păstrează vie în noi credinţa şi nădejdea mântuirii, o bună relaţie frăţească
şi este purtătoare de răsplată pentru eternitate (2 Tesaloniceni 2:1-20)
 Cartea sfântă
Lecţia 10

O VIAŢĂ TRĂITĂ DUPĂ CUVÂNT

INTRODUCERE
1. Primii oameni datori să împlineacă cele scrise în Cartea sfântă sunt cei ce o cred şi o vestesc
(1 Timotei 4: 11-16)
2. Scopul final al celor scrise este cunoaşterea lui Dumnezeu, în vederea vieţii eterne cu El, dar
aceasta se poate doar dacă vom fi asemenea Lui, dacă vom dobândi caracterul Lui (Ioan 17:1-8)

I. LOCUL ŞI ROLUL CUVÂNTULUI ÎN MÂNTUIREA OMULUI

1. Dobândirea caracterului divin – voia lui Dumnezeu „cea bună plăcută şi desăvârşită” este
asociată cu abandonarea stilului de viaţă păcătos, în procesul ascultării şi învăţării celor scrise în
Cartea sfântă (Romani 12:2; Efeseni 4:17-24)
2. Desăvârşirea omului este o lucrare de durată, ce se realizează prin acumularea Cuvântului şi
aplicarea lui fără rezerve (Fapte 18:23-28)
3. Refuzul implementării celor auzite / citite, duce la afectarea relaţiei cu Duhul Sfânt şi în timp
la renunţarea transformării – mântuirii acelui individ (Fapte 7:51; 13:46; Evrei 6:6-7)
4. Verificările finale pentru fiecare lucrător şi fiecare lucrare le va face Dumnezeu în ziua
judecăţii (1 Corinteni 3:10-15)

II. EFECTELE TRĂIRII / ÎMPLINIRII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

1. Pilda semănătorului evidenţiază diverse atitudini de raportare la Cuvântul transmis, iar roada
nu depinde numai de calitatea seminţei ci şi de cea a pământului (Luca 8:4-18)
2. Primirea Cuvântul oferă asistenţă divină, dar provoacă ostilitatea demonilor şi a lumiii, aflată
sub conducerea diavolului (Ioan 17:11-17)
3. Evlavia cu câştigul ei „întreg” este şi o dovadă a împlinirii Cuvântului etern (1 Timotei 4:8;
6:6-19)

ÎNCHEIERE
1. Rezultatele finale ale Cuvântului revelat şi transmis unui om sunt determinate de o serie de
atitudini, ce încep din momentul audierii Cuvântului şi se definitivează pozitiv prin raportarea
proprie cu scop aplicativ, sau prin autoînşelare în cazul tratării cu superficialitate a cuvintelor
vieţii veşnice (Iacov 1:19-25)
2. Cuvântul are valenţe eterne fie prin mântuire fie prin mărturie la judecata de osândă (Matei
24:14; Ioan 5:24; Romani 2:16)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 1

NECESITATEA CUNOAŞTERII LUI DUMNEZEU

INTRODUCERE
1. Omul este singura fiinţă gânditoare de pe pământ (evolutivă intelectual), care are noţiunea
existentă unei fiinţe absolute numite Dumnezeu (Fapte 17:16-34)
2. Existenţa Lui Dumnezeu naste diferite întrebări despre fiinţa şi energiile Lui, despre raportul
Său cu Cosmosul şi relaţia cu omul ( Iov 42:3-4; Proverbe 30:1-6)

I. CUNOAŞTEREA (LUI DUMNEZEU) - O CONDIŢIE A EXISTENŢEI

A. Omul fără cunoaşterea (reală) de Dumnezeu
1. Nu există popor, cultură fără idea de divinitate, dar în religiile păgâne teoriile sunt eronate iar
creştinismul a fost influienţat de ele (Ieremia 19:3-4; Ioan 4:20-22; Galateni 4:9-10)
2. Omul trăieşte cum gândeşte - cu sau fără Dumnezeu în viaţa aceasta şi cea în cea viitoare
(Osea 4:1-6; 6:1-3)
B. Cunoaşterea Lui Dumnezeu – harul vieţii
1. O cunoaştere suficientă mântuirii, bazele credinţei, ale stadiului de a poruncii în Hristos –
evanghelizarea şi cateheza (2 Corinteni 3:14; 4:3-6; 5:16-17; Evrei 6:1-3)
2. Necesitatea dezvoltării (maturizarea) şi dimensiunea cunoaşterii în iubire – meditaţia şi
aprofundarea / studierea Scripturilor (Psalmul 119:9-11, 15, 18, 97, 99, 125; Luca 24: 25-27, 32,
44-45; Apocalipsa13:18)

II. CUNOAŞTEREA (LUI DUMNEZEU) ŞI EFECTELE EI

A. Viaţa veşnică
1. Salvarea prin aflarea planului divin - lucrarea Domnului Hristos (Ioan1:9-13; 2 Petru1:2-4; 2
Tesaloniceni1:8; Luca 13:25-27)
2. Echiparea şi implicarea omului pentru părtăşia cosmică şi eternă cu Dumnezeu (2 Regi.17:24-
28; Efeseni 4:11-15; Filipeni 3:7-11)
B. Cunoaşterea prin educare oferă posibilitatea informării oamenilor
1. Regula cunoaşterii: educaţia învăţătorului este limita maximă a informării ucenicului (Psalmul
67:1-2; Luca 6:40; Isus şi ucenicii – Ioan15:15 / 16:12; Pavel şi ucenicii Fapte 20:20,27)
2. În procesul cunoaşterii şi informării, Biblia ocupă locul fundamental, fără ea, cunoaşterea a
4000 ani de istorie şi profeţie ar lipsi (Fapte 20:31-32; 2 Petru 3:15-18; Apocalipsa1:1; 22:18.19)

ÎNCHEIERE
1. Într-o lume a informării şi dezinformării trebuie evitată cu toată fermitatea ignoranţa şi eroarea
(Proverbe 8:1-6; 32-36)
2. Adevărata cunoaştere oferă posibilitatea vieţii eterne şi satisfacţia ei în compania Lui
Dumnezeu (Ioan 17:3)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 2

DEFINIREA CUNOAŞTERII (TERMINOLOGIE)

INTRODUCERE
1. A cunoaşte o persoană, un obiect, o lucrare se extinde de la nominalizare la substanţă şi
caracteristici, dar a-l cunoaşte pe Dumnezeu este mult mai mult (1 Timotei 6:13-16; Iov 42)
2. Cunoaşterile filozofice sau empirice folosesc metode diferite dar în cunoaşterea lui Dumnezeu
ne vom folosi în prim plan Biblie şi numai în anexă vom folosi metodele generale de cunoaştere
(Ioan 5:36-39)

I. TERMINOLOGIE
A. VechiulTestament (lb. ebraică)
1. Percepţie, cunoaştere (Geneza 3:7; Levitic 5:3 - cunoşti căci îţi dai seama; Geneza 19:33 -
constaţi)
2. Informaţie despre ceva (Exodul 1:8 - faraon în relaţie cu Iosif nu auzise, era străin)
3. A afla, a vedea (Exodul 2:4; Deuteronom 18:21-22; 1 Samuel 22:3 - cunoşti când vei vedea ce
se întâmplă)
4. A înţelege (1 Samuel 20:39 / 2 Samuel 15:11 - cunoşti numai dacă şti şi alte amănunte
ascunse)
5. A fi capabil (1 Samuel 16:16 - a cunoaşte muzică, matematică, profeţie, teologie)
6. A experimenta (Isaia 47:8 - realităţi neacceptate decât la apariţia lor deşi ai informaţia)
B. Noul Testament (lb greacă)
1. A şti, a avea cunoştinţă (Matei 21:27; Marcu 2:10 - certitudinea adusă de informaţie)
2. A înţelege (Matei 7:11 - priceperea a ceea ce este bun - cu mintea matură)
3. A expune, a zice (1 Corinteni 2:2 - ceea ce ştiu că trebuie să informez (spun) căci cunosc)
1. A simţi, a pricepe, a înţelege (Luca 7:39; 2 Corinteni 2:4 -a „citi” întreaga stare, reală)
2. A şti, a fi informat (Fapte 17:13 - aflarea unui eveniment, informare despre...)
3. A identifica, a distinge (Luca 1:18 - a cunoaşte prin credinţă sau semne)
4. A înţelege, a pricepe (Marcu 12:12; Luca 9:11 - a prinde ideea parabolei sau gestul cuiva)
5. A vedea şi a înţelege (apoi) (Ioan 4:53; 1 Corinteni 4:19 - cunoaştere prin vedere şi analiză)

II. CONCLUZII
A. Caracteristici ale cunoaşterii (Lui Dumnezeu)
1. Baza cunoaşterii este asigurată de revelaţii, care conţin toate formele de cunoaştere
(Deuteronom 34:10-12; 1 Ioan 1:1-3; Apocalipsa 22:8-9)
2. Credinţa asigură, certifică revelaţia, astfel cunoaşterea ar rămânea nedesăvârşită (Exodul 4:28-
31; Ioan 20:29-31; Evrei 11:3,6)
B. Metodologiile cunoaşterii
1. Literatura biblică trebuie interpretată corect-exegetic, hermeneutic (Fapte 8:34-35; Matei
10:13)
2. Experienţele particulare au rol cognoscibil dar sunt secundare (Matei 22:29; 2 Petru 1:16-21)

ÎNCHEIERE
1. Imuabilitatea divină în context Deuteronom 29:29 oferă siguranţă dar şi limite în cunoaşterea
Lui Dumnezeu (Exodul 33:20; 1 Ioan 3:1-2)
2. În cunoaştere informaţia se identifică şi cu oameni, deaceea este nevoie de oameni de
încredere (2 Timotei 3:6-17; 2:2)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 3

REVELAŢIA – SURSA CUNOAŞTERII DIVINE

INTRODUCERE
1. Dumnezeu este nevăzut şi necunoscut, astfel singura modalitate de cunoaştere a Lui a fost ca
El să se prezinte, aceasta este revelaţia. (Isaia 45:18-22)
2. Dumnezeu s-a revelat indirect în lucruri care deschid omul spre El, care reclamă revelaţia, ce
în etapele progresive constituie dreptul şi preludiul cunoaşterii şi părtăşiei omului cu Dumnezeu
(1 Timotei 6:12-16)

I. REVELAŢIA ÎN V.T.
A. Revelaţia înainte de darea Legii
1. Istoria lui Adam: amintiri din grădină şi porunci (Geneza 2:1-3; 3:24)
2. Legământul Lui Dumnezeu cu omul la potop -Noe (Geneza 6:8,13,18; 9:1..)
3. Dumnezeu se descoperă lui Avraam şi transmite făgăduinţe (Geneza 15:1,8; 17)
B. Revelaţia de pe Sinai
1. Revelaţia în relaţia lui Moise cu Dumnezeu: a auzi, a vedea şi a executa minuni 40 de ani
(Evrei 19:17-20; Deuteronom 34:10-12; Evrei 12:18-21)
2. Legămîntul Lui Dumnezeu şi prezenţa Sa (cortul) cu Israel – harul cunoaşterii evreilor
(Psalmul 147:20; Deuteronom 4:32-40; Romani 2:17-18; 9:4-5; Exodul 29:44-46)
C. Revelaţii profetice ulterioare
1. David, regatul şi Templu (Fapte 2:25-31; 1 Cronici 28:19)
2. Dezvăluirea planului divin în continuare (Isaia, Ezechiel, Daniel,...)

II. REVELAŢIA ÎN N.T.

A. Isus Hristos -chipul şi Cuvântul Lui Dumnezeu (Ioan 1:1-3, 17-18)
1. Misiunea premergătoare a lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:29-34)
2. Revelaţia vieţii de la întrupare la înălţare (keregma): un trup fără păcat şi un trup de slavă -
taina evlaviei (1 Timotei 3:16; Ioan 8:19,55; 14:7- Isaia 53:1; Ioan 20.28; 7:28-29)
3. Revelaţia Cuvântului – adevărului (1 Ioan 1:1-3; 5:20; 2 Corinteni 4:6)
B. REVELAŢIA PRIN APOSTOLI (Ioan 1.10; 6:69; 17:25; Fapte 13:27)
1. Rolul general şi special (dispensaţtional) al Duhului Sfânt (Ioan 16:12-13; 1 Corinteni 2.11)
2. Caz: apostolul Pavel - doctrine - întregirea Cuvântului - descoperiri de la Isus Hristos
(Galateni 1:11-12; Efeseni 3:3-5; Coloseni 1:25-27)
3. Caz: apostolul Ioan - Apocalipsa - ultima revelaţie canonică (Apocalipsa 1:1-2; 22:6,22)

ÎNCHEIERE
1. Toată revelaţia divină de la Adam (prin Moise) şi până la Apocalipsa este curprinsă în Cuvânt,
căci Dumnezeu a vorbit (Evrei 1:1-3)
2. Scopul revelaţiei, aşa cum rezultă din etapele ei este atragerea omului în mediul sacru divin,
(re)dobândirea vieţii veşnice, fapt realizat deplin şi definitiv la împlinirea revelaţiei scrise în
Biblie (Ioan 17:6-8, 23:24)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 4

POSIBILITĂŢI ŞI METODE DE CUNOAŞTERE

INTRODUCERE
1. Dumnezeu s-a revelat (direct şi indirect) potrivit cu capacităţile (posibilităţile) umane de
cunoaştere, dar rezultatul revelaţiei nu este natural şi general, el necesită o căutare şi deschidere
umană (1 Regi 8:57-60)
2. Omul are la îndemână = metode pentru a cunoaşte fiinţa Lui Dumnezeu şi lucrările sale.
Astfel în funcţie de harul chemării şi efortul fiecărui, omul va ajunge să cunoască pe Dumnezeu
(Ioan 7:17)

I. OFERTA DIVINĂ – POSIBILITĂŢI DE CUNOAŞTERE (Romani 15:21)

A. Cadrul general al revelaţiei
1. Revelaţia naturală: cosmos, conştiinţă, istorie (Romani 1:19-21; Isaia 40:14-21; Psalmul 19:1-
6)
2. Revelaţia supranaturală: biblică (Psalmul 19:7-14; Ieremia 31:33-34)
B. Cadrul particular, special al descoperirii divine (Judecători 2:10; Habacuc 3:2; Matei
22.29)
1. Experienţe ale cunoaşterii: vise, arătări ale îngerilor cu mesaje sau cu efectuarea unor lucrări
supranaturale, modificări biologice şi materiale ale mediului...(Iov 33:14-30)
2. Exemple: Israel şi popoarele din jur (Exod 6:6-7; 7:5,17; 8:22; 10:1-2; Deuteronom 29:5-6;
Ezechiel 38:16,23; 39:7); Ahab (1 Regi 20:13); Naaman (2 Regi 5.15); Nebucadneţar (Daniel
4:25-37) – există limite ale dreptului de cunoaştere (Deuteronom 29:29, Eclesiastul 3:11;
11:5; Matei 24:36 + Zaharia 14:7; 1 Corinteni 13:12)

II. CEREREA UMANĂ – METODE DE CUNOAŞTERE (Fapte 17:23, 26-27)

A. Eforturi intelectuale – căutările minţii (duhului -Habacuc 2:13)
1. Cheia cunoaşterii: învăţarea, meditaţia – vizualizarea cu mintea, de aici izvorăşte şi rugăciunea
(Luca 11:52; Osea 4.1,6; Psalmul 119:15, 27, 66, 97, 125; Efeseni 1:15-23; Coloseni 1:9-10)
2. Exemple: Ezra (Ezra 7:10, 25); ucenicii (Matei 13:9-18, 51-52; 15:15-16; Luca 24:25-27, 44-
45); ceilalţi oameni (1 Corinteni 1:21; 2:8)
B. Eforturi combinate – ale întregii fiinţe cu funcţiile ei
1. Citirea – studierea Cuvântului şi rugăciunea trebuie „ajutate” de post şi părtăşia sfinţilor, ceea
ce în condiţii de ascultare descoperă pe Dumnezeu (Proverbe 2:1-10; Efeseni 4:11-16; 2 Timotei
2:22)
2. Exemple: Moise (Exod 33:12-23); Iosia (2 Cronici 34:3-33); Daniel (Daniel 2:17-23; 9:3, 20-
23); Pavel (2 Corinteni 12:1-7; Filipeni 3:10; Timotei (2 Timotei 1:4-6; 3:14-17; 4:2,5)

ÎNCHEIERE
1. Dumnezeul veşnic poate fi cunoscut „integral” doar de Fiul, de Duhul Sfânt, dar scopul lor
este dezvăluirea Lui (Matei 11:25-27; 2 Corinteni 3:17-18)
2. Cunoaşterea curată, aplicativă a Lui Dumnezeu şi căilor Sale răm'ne cel mai înalt scop al
omului (1 Cronici 28:9)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 5

CUM ESTE DUMNEZEU ?

INTRODUCERE
1. Dumnezeu este cognoscibil, căci S-a revelat; prin Isus Hristos avem imaginea cea mai reală
iar cele scrise ne permit (în parte) să ştim cum este El (Ioan 14:7; 1 Ioan 1:1-3)
2. Totuşi Dumnezeu este incomprehensibil în mod absolut (Isaia 40:18; 1 Timotei 1:17).
Înseamnă că noi avem acces doar la atributele în raport cu planul de mântuire (biblic) şi mai
puţin putem cunoaşte fiinţa Sa, ea ne va fi „dezvăluită” după înviere/răpire (Romani 11:33-36)

I. ATRIBUTE NATURALE
1. Eternitatea – din veşnicia trecută spre cea viitoare (Geneza 21:33; Psalmul 90:2; Apocalipsa
5:13)
2. Infinitatea omniprezentă – controlul spaţiului infinit, o prezentă care variază în intensitate nu
panteism (Psalmul 139:7-11; 1 Regi 8:27; Fapte 17:24-28). Prezente diferite în slavă, în
exercitarea energiilor: pe tron în cer (Apocalipsa 4:2-3), în Templul din V.T. (2 Cronici 7:1-3), în
credincios (Galateni 2:20; 1 Corinteni 3:16), dar tot universul este „înaintea” Lui. Presopon (2
Tesaloniceni 1:9) sau enopion (Apocalipsa 14:10)
3. Omnipotenţa dovedită prin: creaţie, controlul îngerilor şi al universului, înviere şi puterea
Evangheliei (Geneza 17:1, 2 Corinteni 6:18; Apocalipsa 1:8; 19:6; Romani 1:16-17) Ea este
limitată doar de lucruri contrare naturii sau voii (planului) Lui.
4. Omniscienţa – El ştie. Atât cele reale cât şi cele posibile; atât în cosmos cât şi în interiorul
fiinţelor – trecut, prezent şi viitor (Psalmul 139:16; 147:4; Ieremia 23:23-24; Evrei 4:13)

II. ATRIBUTE MORALE (comunicabile, poruncite şi omului)

1. Iubirea binefăcătoare – iubire liberă, voinţă binevoitoare (Isaia 40:13-14) dovedită în raport
cu fiinţele create (fapte 14:17), cu răbdare – reţinere de la rău (1 Petru 3:20; 2 Petru 3:15) şi în
special milă iertătoare, mântuitoare (Iacov 5:11; Efeseni 2:4; Iona 4)
2. Sfinţenia - absenţa răului şi prezenţa pozitivă a binelui; neacceptarea sub nici o formă a
păcatului (Levitic 11:44; Iosua 24:19; Isaia 40:25; Habacuc 1:12-13; Ioan 17:11)
3. Imuabilitatea - statornicia în Cuvântul Său, credincioşia făgăduinţelor (Maleahi 3:6; 2
Timotei 2:13; Evrei 6: 18; Iacov 1:17); consecvenţa cu Sine însuşi -mărturia adevărului şi
absenţa minciunii (Romani 3:4; Tit 1:2); dreptatea în raport cu legea (natura) Sa şi creaturi
(Psalmul 11:7; 19:9; Daniel 9:7; Fapte 17:31; Apocalipsa 15:3-4)

ÎNCHEIERE
1. Atributele naturale îi arată suveranitate absolută, prezentându-L ca un conducător cu un plan
atotcuprinzător (Psalmul 135:6; Efeseni 1:11-12; Apocalipsa 4:11)
2. Atributele morale descriu motivele şi felul în care Dumnezeu mântuieşte, iar reuniunea lor
deovedeşte posibilitatea, siguranţa şi modalitatea mântuirii (Isaia 43:10-13; 48:11-13; 66:1-2)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 6

CINE ESTE DUMNEZEU?

INTRODUCERE
1. Un mod de a-l cunoaşte pe Dumnezeu este oferit de numele Sale, care exprimă identitatea şi
activitatea Sa (Psalmul 8:1,9)
2. Există două categorii de nume divine: creatoare (elohistice) şi răscumpărătoare (iehovaistice)

I. NUMELE ELOHISTICE (>2000 ori în V.T.) şi YEHOVAISTICE (>5000 ori în

V.T.)
A. Nume elohistice
1. Elohim – pluralul, morestatea divină, măreţia nelimitată, divinitatea supremă (Geneza 1:1;
Exodul 3:1-6,15; Psalmul 45:2,6). Dumnezeul…(Isaia 54:5; Ieremia 32:27; Neemia 2:4;
Deuteronom 10:17)
2. El–Shaddai – Dumnezeul cel atotputernic (Geneza 17:1; 28:3; 35:11)
3. El–Elyon – Dumnezeul cel Prea Înalt (Geneza 14:18,19; Psalmul 9:2; Daniel 7:18, 22, 25, 27)
4. El-Olam – Dumnezeulcel veşnic (Geneza 21:33; Psalmul 100:5; Isaia 40:28)
5. El-Roi – Dumnezeul care vede (Geneza 16:13; Ieremia 23:23-24), păstorul (IHWH- Psalmul
23:1)
6. El-Beth-El – Dumnezeul casei lui Dumnezeu (Geneza 31:13; 35:7)
7. El-Elohe-Israel – Dumnezeul lui Israel (Geneza 33:20)
8. Elohim-Sabaoth – Dumnezeul oştirilor (Psalmul 80:7,14)
B. Nume iehovaistice
1. YHWH (Yahweh – autoexistenţa divină, a fi, a fi ceea ce vrei a fi (Exodul 3:14-15; 6:3)
2. Yahweh - Elohim – Domnul Dumnezeu (Geneza 2)
3. Yahweh - Elohim - Savaoth – Domnul Dumnezeul oştirilor (Psalmul 84:8; Ieremia 15:16)
4. Yahweh - Adonai - Savaoth (Psalmul 69:6) Adon – singularul; Adonai – pluralul (Geneza
19:2; 40:1; Isaia 6:1-8)
5. Yahweh - Jireh – Domnul va purta de grijă (Geneza 22:14)
6. Yahweh - Rafa – Domnul care vindecă (Exodul 15:26)
7. Yahweh - Nissi – Domnul steagul meu (Exodul 17:15)
8. Yahweh - Shalom – Domnul, pacea noastră (Judecatori 6:24)
IHWH – Kana (Domnul este gelos – Exodul 20:5;34:14); Makaddeskem – (Domnul care
sfinţeşte – Exodul 31:13); Shaphat (Domnul este judecător – Judecători 11:27); Tsidkenu
(Domnul dreptatea noastră- Ieremia 23:6); Shamah (Domnul este acolo, atotprezent (Ezechiel
48:35)

II. NUME FOLOSITE IN N.T.

1. Theos (traducerea lui Elohim - Septuaginta) – singurul Dumnezeu adevărat (1 Corinteni 8:4,6;
Iacov 2:19)
2. Kyrios (717 ori in N.T.; Luca -210; Apostolul Pavel-275, descrie autoritatea şi supremaţia,
este echivalentul lui Adonai din YHWH.

ÎNCHEIERE
1. Evreii spun: El însuşi este Numele Lui şi Numele lui este El însuşi. El s-a revelat prin numele
Sale şi noi vom avea nume noi (Apocalipsa 2:17; 3:12)
2. Numele divine exprimă întâmpinarea nevoilor omului de către Dumnezeu – ultima revelaţie:
Yahweh – Iehova Hristos – Domnul Isus Hristos (Fapte 2:34-36; Efeseni 1:20-21)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 7

EFECTELE CUNOAŞTERII LUI DUMNEZEU

INTRODUCERE
1. Cunoaşterea lui Dumnezeu, prin dezvăluirea fiinţei şi a atributelor divine, ceea ce face
imaginea omului şi raportul cu divinitatea să fie mai real (Isaia 6:1-8)
2. Efectele sunt primare (inedite) şi de fond (de persoană veşnică), ele comunică şi obţin
realizarea spiritului divin cu umanitatea (Iov 42)

I. POCĂINŢA ŞI CREDINŢA
A. Efecte spontane (Ioan 8:31-32)
1. Imagini ce redau starea de păcat şi arată posibilităţile de mântuire (Luca 5:8; 19:8-10; Fapte
2:37)
2. Schimbări de concept şi comportament (Romani 12:1-2; 2 Cronici 33 - Manase)
B. Efecte de atitudine responsabilă
1. Efortul unei cunoştinţe în aprofunzime şi apropiere de Dumnezeu (2 Petru 1:2-7; Filipeni 3:4-
16)
2. Trăirea în neprihănire şi ascultare de Dumnezeu – maturizare spirituală (Osea 6:6; Ieremia
22:11-18; Isaia 1; 1 Samuel 15:22-23; I Ioan 3:6-10; 2:13-14)

II. DRAGOSTEA ŞI TRĂIREA ÎN COMUNIUNEA SFÂNTĂ

A. Provocarea şi receptarea activă a iubirii divine
1. Gestul „crucii”- al dragostei jertfitoare – a fost o descoperire pentru îngeri şi oameni (Ioan
8:28; 14:30-31; I Ioan 4:9-16)
2. „Localizarea” Duhului lui Dumnezeu în om este baza şi dovada comuniunii iubirii iertătoare,
răscumpărătoare (I Ioan 3:24; 1 Corinteni 2:10-12)
B. Intrarea, permanentizarea comuniunii cu Dumnezeu
1. Dragostea face ca pocăinţa şi credinţa să nu fie umbrite de judecata păcătoşilor ci le
transformă într-un nou mod de viaţă (I Ioan 2:3-5; 4:7-8; 1 Corinteni 8:1-3 )
2. Dragostea doreşte o comunicare deplină – realizabilă în Împărăţia lui Dumnezeu (viitoare),
după relaţia veşnică a divinităţii (Ioan 17:23; 10:15,30; 8:19,29)

ÎNCHEIERE
1. Încheierea (prin reluare a făfăduinţelor iniţiale a lui Dumnezeu) legământului divino-uman şi
ataşarea de Dumnezeu este rezultatul natural-spiritual al Cunoaşterii (Evrei 8:10-12)
2. Iubirea jertfitoare cheamă şi obţine o părtăşie deplină într-o colaborare şi desecretizare
reciprocă (Coloseni 2:2-3; 1 Corinteni 15:27-28; Ioan 15:12-15)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 8

CAUZE ALE NEÎNŢELEGERII VOII LUI DUMNEZEU

INTRODUCERE
1. Lipsa cunoaşterii mântuitoare cauzează moartea, iar absenţa unei călăuziri în toate problemele
vieţii produce diferite eşecuri (Ieremia 5:4-6)
2. Conform celor studiate în lecţiile 1-7 cauzele nenţelegerii aparţin (ca vinovăţie) în
exclusivitate omului (Luca 19:44-45; Marcu 4 :23-25)

I. LIPSA CUNOAŞTERII MÂNTUITOARE

A. Respingerea luminii Duhului Sfânt
1. Lipsa cunoaşterii este baza închinării şi slujirii false –influenţa unui duh al întunericului (Ioan
4:10,22; 2 Regi 17:26)
2. Duhul Sfânt are menirea conştientizării (iluminării) omului dar numai cu acceptul fiecărui
individ (Matei 16:16-17; 1 Corinteni 2:11-16; Ioan 14:17)
B. Refuzul abandonării stărilor de păcat
1. Persistenţa în păcat din plăcere sau avantaje temporare (Ieremia 4:22; 8:4-6; )
2. Revenirea în stări vinovate, nestatornice, rătăcirea după o vreme de cunoaştere (Exodul 5:2;
Psalmul 95:10; Marcu 1:34; Evrei 10:26; 2 Petru 2:20-21)

II. IGNORAREA VOII LUI DUMNEZEU (Luca 12:47-48)

A. Refuzul de a afla voia lui Dumnezeu (a dormi mai departe (Samuel 3/ Iona 1)
1. Cei ce nu vor să slujească lui Dumnezeu nu-i interesează voia Lui (Ieremia 2:8; 1 Cronici
10:13-14; 2 Cronici 16:7-12; Ţefania 1:6
2. Evitarea cunoaşterii, voiei Sfinte prin refuzul fariseic (Ieremia 9:6; Luca 20:1-8)
B. Neacceptarea voii lui Dumnezeu
1. Neânţelegerea prin concepte şi educaţie greşită, prin efectele influenţelor rele ale celor din jur
(Luca 24:16,31; I Timotei 1:13-14; Fapte 13:6.12; 2 Timotei 2:24-26)
2. Refuz direct pentru că nu convine celor în cauză, refuzul chemării înţelepciunii pentru motivul
neabandonării prostiei (Ieremia 42-43:7; Faraon –Exodul 5-11)

ÎNCHEIERE
1. În general toţi oamenii pretind o „cunoaştere” dar adesea nu există cunoaştere reală pentru
viaţa veşnică şi viaţa aceasta (Ezechiel 7:26; 1 Corinteni 15:34)
2. Unii oameni l-au avut (cunoscut) pe Dumnezeu dar l-au pierdut şi apoi au pierdut şi călăuzirea
/ cunoaşterea trăirii cu înţelepciune în viaţă (Romani 1:21, 28)
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 9

PRINCIPII ALE CUNOAŞTERII SACRE

INTRODUCERE
1. Dumnezeu vrea ca fiecare generaţie/individ să cunoască realitatea Cosmosului (Deuteronom
31:12-13; Judecători 2:10)
2. Există reguli / principii ale cunoaşterii sfinte care sunt „dictate” de Dumnezeu, Stăpânul (Iov
9:4-12; 12:9-22)

I. PRINCIPII GENERALE
A. Biblia este standardul cunoaşterii
1. Scripturile ne oferă învăţătură suficientă şi necesară în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voiei
Sale (V.+N.T. – 2 Timotei 3: 16-17; Coloseni 2:2b-3; Ieremia 8:7)
2. Înţelegerea / interpretarea corectă a Bibliei asigură baza şi verificarea soluţiilor corecte (2
Pertu 3:1-2, 15-18; Deuteronom 17:8-11; 2 Cronici 19:8-11; Ezra 7:10,25)
B. Înţelepciunea şi rolul ei în cunoaştere (punctul până ajunge cu mintea)
1. Înţelepciunea naturală are 100% atribute: sophia - cunoaşterea lucrurilor şi cauzelor lor;
phronesis-prudenta – ceea ce trebuie sau nu făcut; sunesis –concluzia, înţelegerea, judecata ce
este bine sau rău, a evalua.
2. Înţelegerea duhovnicească, ce nu este o emanaţie a minţii, dar foloseşte mintea ca suport este
oferită de Dumnezeu şi poate fi suplimentată (Iacov 1:5; 3:13-17; Luca 16:8; Proverbe 1:1-7;
4:7-9; 8:1-36; Apocalipsa 13:18; 17:9)

II. PRINCIPII PERSONALE

A. Raportul sfinţire – cunoaştere (înţelepciunea separată de dreptate = abilitate)
1. Atributele divine nu permit aplicaţii ce le contravin. Lumina este semănată pentru cel
neprihănit (Psalmii 97:11; 36:10; 2 Timotei 3:7; Tit 1:16; Osea 8:1-3; 2 Samuel 2:13)
2. Există situaţii când un sfânt este încercat şi lipseşte cunoaşterea – rămân principiile (Ezechia –
2 Cronici 32:31; Iov – Iov 1, 2; 42)
B. Rolul călăuzitor al călăuzirii Duhului Sfânt (individ)
1. Duhul Sfânt locuieşte în fiecare credincios, realizând cunoaşterea în minte şi împuternicindu-l
să o aplice corect (1 Ioan 2:20,27; Luca 21:15; Matei 10:19-20)
2. Folosind funcţiile (darurile) întregului trup (adunarea) Duhului Sfânt completează ceea ce
omul nu înţelege singur (caz: Asaf – Psalmul 73; Efeseni 4:11-16)

ÎNCHEIERE
1. Cunoaşterea sfântă este (mai întâi) mântuitoare apoi operativă, potrivit cu chemarea fiecărui
individ (2imotei 1:9-14)
2. Creştinul are viziunea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, capacitatea de a transforma viziunea în
acţiune şi judecata de a urmării cursul lucrurilor în vederea realizării scopului.
 Cunoaşterea lui Dumnezeu
Lecţia 10

MODALITĂŢII DE AFLARE A VOII LUI DUMNEZEU

INTRODUCERE
1. Conştienţa că Dumnezeu este absolut şi voia Lui este desăvârşită ne cheamă la sfatul Lui cu
orice problemă ( Luca 11:49; 1 Regi 18:5,19 )
2. Toţi sfinţii (îngeri sau oameni) doresc, sunt pasionaţi să cunoască lucrările, deci voia lui
Dumnezeu (Efeseni 3:10; 1 Petru 1:10-12)

I. MODALITĂŢII INDIVIDUALE (rugăciunea lui Solomon – 1 Regi 3:12; 4:29)

A. Aplicarea cunoaşterii disponibile, (atenţie la sentimente - Proverbe 28:26)
1. Folosul experienţei personale, precedentului, acţiunea judecăţii simple – aplicarea a ceea ce
cunoşti (2 Corinteni 10:5; Iacov 1:19)
2. Cercetarea pe baza mijloacelor disponibile a problemei / cazului (Matei 13:54; 25:2-9; 1
Corinteni 10:15)
B. APELAREA LA DUMNEZEU PRIN RUGĂCIUNE
1. Rugăciunea ne aduce în faţa lui Dumnezeu pentru verificarea şi completarea / corectarea
soluţiei – cu stăruinţă şi smerenie (Efeseni 1:8,17; Coloseni 1:9,28; Psalmul 9:10; Matei 7:7-11)
2. Dumnezeu poate oferi rezolvare / răspuns particular – individual sau colectiv (Psalmul 91:14-
15; Ionatan - I Samuel 14; Eleazar – Geneza 24)

II. MODALITĂŢII COLECTIVE (V.T.: Urim şi Tumim (Exodul 28:30; Numeri

27:21; Proverbe 16:33)
A. Apelul la consiliere (aviz Eclesiastul 10:15)
1. Rolul părinţilor (spirituali) în determinarea, alegerea soluţiilor corecte (Romani 15:14; 2
Corinteni 2:14-17; Proverbe 4:1-4; 20-27)
2. Confesiunea şi consultarea unui specialist – delegatul lui Dumnezeu pentru rezolvarea
problemei (Iosif – Fapte 7:10; Moise – Fapte 7:22; Ahitofel – 2 Samuel 16:23; Solomon – Luca
11:31; 1 Regi 10)
B. Aşteptarea unor mesaje supranaturale
1. Prin credincioşi cu daruri profetice – cunoscuţi şi recunoscuţi (Numeri 24:16; Elisei – 2 Regi
4,6,8; 2 Samuel 21:1 - ?; atenţie la împlinire – Deuteronomul 18:21-22; 13:1-5)
2. Prin îngeri sau alte forme supranaturale (Daniel 10:14, 21; 11:2; 2:23, 45)

ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu – Cel ce n-i s-a descoperit în vederea mântuirii este dispus să colaboreze cu noi în
toate privinţele (Psalmul 32:1, 8)
2. Călăuzirea credincioşilor este sursa, modalitatea biruinţei şi binecuvântării urmate de răsplata
eternă (Isaia 48:16-19)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 1

INTRODUCERE

INTRODUCERE
1. Curente străine – tot ce este în afara lui Isus Hristos (Coloseni 1:15-20), învăţături în afara
Cuvântului (Coloseni 2:6-8) şi practici false (Coloseni 3:16-25)
2. Nevoia „epistolei lui Iuda” înaintea Apocalipsei (Iuda 1:1-3)

I. EVOLUŢII ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

A. Istoria Bisericii
1. Panorama religiilor: politeim - păgânism, bazat pe idolatria apărută după potop; monoteism:
iudaism, creştinism, islamism (sec. VII) şi alte filozofii şi practici religioase extreme: ateism,
satanism (1 Corinteni 8:4-7)
2. Fenomene religioase: prozelitism, sectarism, apostazie, reformă, etc (1 Tesaloniceni 1:8-9;
Fapte 5:36; 1 Timotei 1:19-20; Apocalipsa 3:1-5)
B. Diferenţe religioase
1. Modelul seminţiilor lui Israel (Judecătorii 18:30-31; samaritenii- 1 Regi 17:15-40 )
2. Varietatea creştinismului: vest – catolici / est – ortodocşi; diferenţe de la o regiune la alta, de la
oraş la sat (Galateni 2:1-10)

II. ASPECTE GENERALE (relaţia: învăţătură - practică - 2 Ioan 1:9-11)

A. Erezii spirituale (negarea adevărului)
1. Diversificări, dezvoltări şi multiplicări ale minciunii din Eden : „Oare a zis Dumnezeu?”; „nu
veţi muri”; „veţi fi ca Dumnezeu”; „cunoscând” - mântuire gnostică (Geneza 3:1-6; 1 Timotei
4:1-2; 2 Petru 2:1)
2. Învăţătura falsă trebuie anihilată prin învăţătura sănătoasă, predată sistematic (2 Corinteni
4:26; 1 Timotei 4:6; 2 Timotei 1:13-14)
B. Practici păcătoase
1. În orice religie sau sectă există standarde morale apropiate celor biblice (creştinismului
autentic), dar există şi păcate „legalizate” (Matei 7:12; 5:47; 2 Timotei 3:1-17).
2. În analiza faptele omului şi răscumpărarea din păcat, Biblia e net superioară (desăvârşită) altor
norme morale (Matei 5:43-48); Biblia nu acceptă nici „omul fără fapte” nici „omul cu faptele lui
nedesăvârşite”, în schimb îi oferă „o viaţă sfântă” în puterea lui Dumnezeu (Iuda 1:4; Galateni
2:15-16)

ÎNCHEIERE
1. „Creştinism înseamnă Hristos” în gândire, vorbire, fapte şi caracter (Fapte 4:12; Galateni 2:20)
2. Atenţie la ispitele christoşilor falşi ai sfârşitului – mulţi pentru mulţi! (Matei 24:5)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 2

INFLUENŢA ALTOR RELIGII ÎN CREŞTINISM

INTRODUCERE
1. Toţi oamenii sunt religioşi (nu există ateism natural), majoritatea influenţelor diavolului (de la
Cain la profetul mincinos) sunt pe fond religios
2. Religiile diferă prin întemeietorii lor (origini) şi cărţile „sfinte” care formulează conceptele
fundamentale. Creştinismul este bazat pe revelaţie şi inspiraţie biblică, de la Geneza la
Apocalipsa, prezentând lucrarea lui Isus ca Mântuitor, percepută prin credinţă (Romani 1:21; 3:9-
10, 24-26)

II. ALTE RELIGII (secte şi învăţături false - 2 Petru 2:1)

A. Monoteiste
1. Iudaismul secular: Scripturile Vechiului Testament amestecate cu tradiţia - Mişna şi Ghemara
– Talmudul6 (Matei 15:1-9; 22:29)
2. Islamismul: fondator Mohamed (sec.VII ). El a pretins că îngerului Gavril i-a revelat
„Coranul” (scris de ucenicii lui); concepte fundamentale: crezul în Allah şi Mahomed,
rugăciunea, milostenia, ramadanul, pelerinaj
B. Politeiste – prezente în Asia, America (maya, inca)
1. Hinduismul7 (asemănător panteismului); precedat de vedism8: Brahman – absolutul indefinit;
„cărţi sfinte”9: Samhita, Vedele, Brahmanele, Upanişadele; o multitudine de zei10. Religii

. Talmudul este format din Misna si Ghemara. Misna reprezinta comentariile facute la Tora, iar
Ghemara consta in comentarii facute la Misna. http://www.crestinortodox.ro
7
. Credinţa în Brahman, fiinţă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele
suprem. ... realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcedentă, conştiinţă infinită şi
fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna şi va exista în veci. El este în toate lucrurile
dar transcende toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieţi. Este absolutul divin: toţi zeii religiei
hinduse nu sunt decât faţete şi încarnări ale lui Brahman.http://ro.wikipedia.org
8
. Ansamblul credinţelor şi al ritualurilor cuprinse în Vede, brahmanism primitiv.
9
. Cuvântul veda înseamnă „înţelepciune” sau „cunoaştere”. În termeni mai generali înseamnă
„Cunoaştere sacră, învăţătură sfântă, scripturile hinduşilor”. Textele vedice sunt grupate în mod
tradiţional în patru categorii: Samhita („colecţie”) este o colecţie de imnuri, mantre şi incantări;
Brahmanele sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemne de sacrificare,
comentând asupra semnificaţiei lor şi asupra unor subiecte relaţionate; Aranyakale, sau „textele de
sălbăticiune”, sunt partea dr concluzii ale Brahmanelor, care includ discuţii şi interpretări ale ritualurilor
periculoase şi alte materiale adiţionale; Upanişadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută
problemele naturii filozofiei şi destinului sufletului, şi conţin unele interpretări mistice şi spirituale ale
Vedelor.http://ro.wikipedia.org
înrudite: jainismul, şikhismul.2. Budismul11: fondat de Budha în sec.VI. î.e.n.; doctrina 12 cărţi
sfinte13
3. Confucianismul14: organizat de Confucius în sec.V - cărţi sfinte conţin documente istorice ce
conţin înţelepciunea înaintaşilor şi oracolele - conformarea la armonia universală: +, – / yin-
yang)
4. Taoismul15 este o altă religie de origine chineză – o filozofare mistică ce vizează nemurirea
5. Sintoismul16: religia imperială a Japoniei, asemănătoare cu religia Romei prin actul guvernării
şi cu religia Egiptului (Faraon - Zeu)
C. Panteiste
1. Animismul: credinţa că toate obiectele lipsite de viaţă sunt locuite de spirite (Africa)
D. Alte religii
1. Maniheismul17; Zoroastrismul - mazdeismul18; Bahaismul19

10
. Aparţinând trinităţţi divine Trimurti, Shiva este zeul distrugerii, în timp ce Brahma este creatorul, iar
Vishnu păstrătorul şi conservatorul. Chiar dacă reprezintă distrugerea, Shiva este văzut ca o forţă pozitivă
a Universului, deoarece distrugerea este, în hinduism, urmarea firească a creaţie. http://ro.wikipedia.org
11
. Budismul este o religie şi o filozofie orientală având originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. şi care
s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud-Est. Se bazează pe învăţăturile
lui Gautama Siddhartha(Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 563
î.Hr. şi 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie
foarte divizată, fără o limbă sacră comună şi fără o dogmă strictă, clar formulată. Budismul aparţine
grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a
elementelor constituente ale acestor două religii.http://ro.wikipedia.org
12
. In budism exista 4 adevaruri nobile : primul(diagnosticul)- totul este suferinta, al doilea (cauza) -
originea suferintei consta in setea de existenta, dorinta, atasamentul fata de lucruri efemere, al treilea
(suferinta se poate sfarsi)- eliberarea finala, nirvana si al patrulea (drumul spre incetarea suferintei)- calea
cu 8 brate ( "Intelegere corecta, Gandire corecta, Vorbire corecta, Actiune corecta, Mod de viata corect,
Efort corect, Atentie corecta si Concentrare corecta "). http://www.scientia.ro/
13
. Canonul budist ca intreg se numeste Tipitaka, ceea ce inseamna „trei cosuri”. Acestea sunt: Vinaya-
Pitaka, cosul disciplinei pentru ordinul monastic (samgha); Sutta Pitaka, cosul doctrinelor filozofice si
religioase; Abhidhamma Pitaka, cosul doctrinelor metafizice si religioase prezentate scolastic.
http://www.edituraherald.ro/
14
. Confucianismul (Şcoala învăţaţilor) este un sistem filozofic chinez care s-a dezvoltat iniţial din
învăţăturile înţeleptuluiConfucius. Tratatul acestuia se numeşte Analecte. Doctrina Confucianismului se
întemeiază pe următoarele lucrări „clasice“: Yi jing / Cartea schimbărilor, Shi jing / Cartea odelor, Shu
jing / Cartea edictelor, Li ji / Memorial de rituri, Yueh jing / Cartea muzicii, Lu guo Chun-Qiu /
Primăvara-toamna ţării Lu etc. http://ro.wikipedia.org
15
. Direcţie principală a filozofiei antice chineze, inaugurată de Lao-dzî, în cadrul căreia s-au manifestat
două curente, unul materialist şi altul idealist, după interpretarea dată noţiunii de „tao”. ? Religie chineză
constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii şi ale strămoşilor, al ideilor lui Lao-dzî şi de diverse
credinţe. http://dexonline.ro
16
. O religie politeistă ce implică venerarea unor zei numiţi kami. Mulţi kami sunt divinităţi locale şi pot
reprezentaspirite saugenii ale unor anumite zone geografice, însă există şi unii zei care personifică
monumente sau procese naturale majore: de exemplu, Amaterasu, zeiţa soarelui, sau Muntele Fuji. Shinto
este un sistem de credianimist. Cuvântul Shinto este format prin alăturarea a două caractere japoneze
(Kanji): (shin), însemnând zei sau spirite (când este singur, caracterul se citeşte kami) şi (t?), însemnând
drum, cale filozofică (acelaşi caracter se foloseşte în scrierea chineză pentru cuvântul Tao). Astfel, Shinto
se traduce prin Calea zeilor. .http://ro.wikipedia.org
17
. O religie fondată de persanul Mani în ultima parte a secolului al treilea. Era concepută să fie o
adevărată sinteză a tuturor sistemelor religioase cunoscute, adică dualism zorostrian, folclor babilonian,
etică budhistă, precum şi unele mici şi neimportante adăugări de elemente creştine.
http://www.newadvent.org
18
. O religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran şi Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul
binelui şi răului. A fost fondată la începutul mileniului 2 î.e.n. de profetul persan Zoroastru care
recunoşteau ca divinitate pe Ahura Mazda, considerat unic creator. Cartea sfântă a zoroastrismului este
Avesta.. http://ro.wikipedia.org
19
. O religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí cunoscut sub numele deBahá'u'lláh (în limba
arabă: Slava lui Dumnezeu) în secolul al XIX-lea în Persia. Numărul bahá'í-lor din lume este de
aproximativ 6 milioane, fiind răspândiţi în peste 200 de ţări din toată lumea. În multe din oraşele mari ale
 II. INFLUENŢE
A Vechiul Testament – Israel – politeism (din Egipt sau de la popoarele vecine)
1. Viţelul de aur – idolatria princială a Israelului (Exodul 32:1-8); viţeii lui Ieroboam (2 Regi
17:16)
2. Alţi idoli (Ieremia 44:15, 19). După robia babiloniană s-a stopat idolatria, statornicindu-se
iudaismul pe baza tradiţiei talmudice

B. Istoria Bisericii
1. Influenţele libertăţii şi stăpânirii politice din secolul al IV-lea prin Constantin şi fiii săi. El a
zeificat pe Constantin (tatăl său); şi-a luat titlul de papă, a bătut monede cu numele lui Isus şi
chipuri de zeiţe, însă a dat legi favorabile şi prezida concilii – 325 – Niceea. Astfel creştinismul a
devenit religie imperială, naţională (2 Corinteni 6:14-16).
2. Îmbinarea fondurilor, formelor creştine cu cele păgâne, idolatrie prin încreştinare formală:
sărbătorirea Paştelor (Niceea în 325) asociată cu ritualuri ale primăverii (oul, iepurele –
fertilitatea); sărbătoarea iernii Sărbătoarea Crăciunului, asociată cu pomul verde –zeitate a
popoarelor nordice şi Moş Crăciun – Buda cel vesel). Domnul Isus Hristos s-a născut probabil la
sărbătoarea Corturilor – simbolic, calcule istorice şi biblice (2 Corinteni 11:3-4; Apocalipsa 2:13-
14); idolatrie: cruci, obeliscuri, imagini (Maria, sfinţi) asemănători pe lângă zeii principali,
secundari, din celelalte religii. Toate arată deplasarea centrului de importanţă şi a slavei spre idoli
– în religiile păgâne, mama are mai multă slavă ca fiul
C. Evoluţii prezente (o epocă post creştină!)
1. „Noua speranţă” - tendinţa este spre păgânismul oriental: după evadarea din creştinismul sterp
şi eşecul iluminismului (cu omul în centrul universului – zeiţa raţiunii) şi ateismului
2. Meditaţia şi gândirea pozitivistă – altă filozofie în afara Cuvântului (Galateni 1:6-9, 11;
Coloseni 2:8). Duhuri rătăcitoare – anticristice (1 Ioan 2:3-5, 18, 21-22)
3. Reîncarnarea şi gnosticismul – drum spre divinitate fără Golgota – „veţi fi ca Dumnezeu prin
cunoaştere” (Matei 17:10-13; Ioan 1:21; 1 Ioan 3:2)
4. Muzica rock şi asociate (originară din Africa); element de seducere – venerarea diavolului, pe
fond muzical (Exodul 32:18; Apocalipsa 15:2)

ÎNCHEIERE

1. Adevărata religie – evlavia (lb. greacă – eusebeia) – a te închina singurului Dumnezeu, potrivit
sfinţeniei, dragostei şi măreţiei Sale; a-i acorda locul care trebuie să-l ocupe în minte şi activităţi
(1 Timotei 3:16; Coloseni 1:26-29)
2. Lupta noastră este să-i câştigăm pe unii şi să nu-i pierdem pe alţii (Galateni 4:8-9)

lumii se află aşezăminte Baha'i, chiar temple. http://ro.wikipedia.org

 Curente străine în creştinism
Lecţia 3

SECTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI FALSE

INTRODUCERE
1. Sectele influente sunt grupuri religioase (de nuanţă creştină) cu doctrine specifice
2. Învăţături false, ereziile sunt o negare deliberată a adevărului (2 Petru 2:1-3)

I. PREZENTARE (încadrarea la religii, secte, erezii, e relativă însă toate sunt curente
străine)
A. Istoria antică a Bisericii
1. Arianismul - negarea divinităţii lui Hristos (Romani 9:5; Tit 2:13; 1 Ioan 5:20)
2. Nestorianismul – în Hristos erau două persoane (Ioan 1:14; 1 Timotei 3:16) nu două naturi (2
Petru 1:2-4)
3. Filozofia gnostică – negarea naturii fizice, în trup a lui Hristos (1 Ioan 4:1,3; 2 Ioan 1:7;
Coloseni 2:8)
B. Perioada contemporană
1. Mormonismul: Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor zilelor din urmă - 3 milioane de mormoni,
cei mai mulţi în statul Utah – SUA; întemeietor Joseph Smith (născut creştin); cartea
mormonului (revelaţii de pe plăcuţe inscripţionate, de la îngeri); pretind origine cerească şi
doctrina că Isus Hristos s-a arătat în America după înviere
2. Branhamismul: fondator contemporan: W.Branham – „Ilie premergătorul”; doctină: botez în
Numele lui Isus – negarea mai multor persoane divine
3. Martorii lui Iehova – sec. XIX – Russel, revenirea Domnului în 1914, întemeierea regatului,
Hristos este arhanghelul Mihail, nu există înviere generală, la cina Domnului au drept numai cei
144 de mii aleşi arbitrar
4. Adventismul: întemeietor W. Miller – revenirea 1843 / 48, ulterior au afirmat că atunci doar a
intrat în Sanctuarul ceresc pentru judecată; E. White – duhul profetic infailibil (Apocalipsa 10)
5. Grupări dizidente regionale: negrii, spiriţii etc

II. LUPTA DOCTRINARĂ

A. Identificare (caracteristici)
1. Mişcările şi organizaţiile sectare, eretice au:
a) sistem centralizat, exclusivist – reformele spirituale îl infirmă (Luca 9:46-50)
b) activitate intensă, apel la sentimente care produc adepţi – nu urmăresc creşterea
spirituală (Matei 23:15; Romani 16:18; 2 Petru 2:3)
2. Doctrine false (învăţături străine):
a) asocierea Bibliei cu alte cărţi „infailibile” scrise de fondatori, revelaţii ulterioare: E.
White, J. Smith... (Galateni 1:7-9; Coloseni 1:25-26, 28; Apocalipsa 22:18-19)
b) distorsionarea învăţăturii sănătoase prin traduceri specifice sau interpretări care
accentuează o parte a textului în detrimentul alteia, atacând fundamentul mântuirii: unicitatea
persoanei şi credinţei în Hristos (Matei 23:16-25; Coloseni 2:8-23); neştiutori şi nestatornici care
se pierd, slăbind sau târând şi pe alţii în rătăcire (2 Petru 3:15-18)
B. Recomandări
1. Rolul lucrătorului creştin în educarea membrilor pe fondul deteriorării doctrinelor
confesionale (Efeseni 4:11-15; Tit 1:9-11)
2. Lupta individuală a creştinului - nu doar învăţători duhovniceşti – trebuie şi elevi (ucenici)
călăuziţi de Duhul Sfânt (2 Corinteni 10:3-5; 1 Corinteni 2:13-15).

ÎNCHEIERE
1. Centrul de greutate şi atracţie în univers, în creştinism este Isus Hristos, iar exploatarea
extremelor este „degeaba” (Galateni 2:20-21; 4:9-11; 5:4)
2. Adevărul şi evlavia sunt singura nădejde a veşniciei (Tit 1:1-3)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 4

CONFESIUNILE CREŞTINISMULUI

INTRODUCERE
1. Confesiunile creştinismului au apărut prin schisme şi reforme (1 Corinteni 11:17-19)
2. Credeurile (statutul) confesiunilor sunt exprimări relative şi limitate ale Cuvântului, afectate de
cunoaştere, filozofie, tradiţie etc (Fapte 23:7-8)

I. ISTORIA CONFESIUNILOR
A. Biserica Romano–Catolică
1. Centrele episcopale (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma, Constantinopol) şi teoria petrină -
dominare prin ierarhie şi sacramente cu mântuirea prin biserică (Matei 23:4-10); tradiţia (1 Petru
1:18); închinarea (Fapte 10:25-26); infailibilitatea papală – 1870
2. Istoric:
a) primul papă (590), perioada supremaţiei (1054 – 1305; Inocenţiu al III-lea); decădere
(1309-1439) şi ridicare (sec XIX - XX) ; ordine: iezuit; franciscan, dominican
b) cruciadele (1095-1 291 – contra islam)
c) inchiziţia – contra albigenzi, slavi, reformaţi
3. Dogmatic:
a) Maria - „patroana” catolicismului: imaculata – 1854; înălţarea – sec.XX
b) apocrife; viaţa monahală (1 Timotei 4:2-3; Matei 19:22)
c) indulgenţe şi purgatoriu (1 Ioan 2:1-2; Romani 6:23; Evrei 9:27)
B. Biserica Ortodoxă
1. Istoric - schisma (1054); diferenţe: căsătorie preoţi, sărbătoarea Paştelui, azimă; reconciliere
(1965)
2. Dogmatic – în general concepe din vremea credeurilor şi tradiţie; şapte taine: botezul,
confirmare; mărturisire şi canonizarea; hirotonisirea sacerdotală; căsătoria; împărtăşania; ungerea
cu mir (cuminicătura); tradiţii: rugăciunea la sfinţi (Isaia 8:19-20); moaşte (Deuteronom 26:14);
obiecte de cult şi locaşuri specifice – cu închinare (Fapte 17:24; 1 Regi 19:18)
C. Bisericile reformei (cadru: social, politic, economic- renaşterea)
1. Precursori:
a) grupuri: albigenzi, waldenzi (35.000 nordul Italiei – azi)
b) persoane: J. Wicliffe, J. Hus, Savanorola, J. Knox
2. Reformatori: Luther – Germania - 1517 (lutherani); Zwingli – Elveţia (reformaţi); Calvin –
Geneva (teolog)
3. Reforma a reiterat mântuirea prin credinţă (Romani 1:16-17) nu prin biserică precum şi alte
aspecte legate de procedura mântuirii
4. Efecte (războiul de 30 de ani – sec. XVII). Europa de Nord - Vest a devenit protestantă
5. Reforma în Marea Britanie: prezbiterienii (puritanii); baptiştii (1612 – J. Smith) iar în SUA la
1639 – R. Wiliam
6. Anabaptiştii (reformaţi) – Biblia – autoritatea supremă. Deşi fără ierarhizare şi tradiţie, în
bisericile reformate a stagnat repede spiritualitatea
D. Bisericile moderne – piramida protestantă crez
specific
reforma
credeuri comune
1. Diversitate: congregaţionalişti, prezbiterieni; guakeri (lumina interioară); unitarieni (Hristos –
divin, – numai prin lucrare); nazarineni (rol sfinţire – 1895); Armata Salvării (W. Booth);
baptişti, menoniţi
2. Religia SUA este o imagine reprezentativă: imigrări din toate confesiunile protestante, apoi şi
catolici
3. Trezirile spirituale (pentru contracararea iluminismului, teologiilor liberale); J. Edwars, G.
Whitefield, J. Wesley (metodismul); Zinzendorf (pietismul german – Biserica Fraţilor – Creştini
după Evanghelie); D. Moody, C. Finey, mişcarea penticostală din Ţara Galilor şi USA
4. Misiunile:
a) de evanghelizare (societăţi biblice de răspândire a Evangheliei: W. Carey, D.
Livingstone, H. Taylor, D. Brainard, A. Judson; SUA – sursa principală de susţinere
b) sociale – în statele naţionale: caritabile, sanitare

II. CONFESIUNILE – AZI (O diversitate confesională şi nonconfesională pe domenii:

studenţi, afaceri)
A. Bisericile seculare – clasice
1. Catolică – scop universal
2. Ortodoxă – în general politici naţionale
B. Bisericile protestante
1. Conservatori naţionalişti: mântuirea socială, Biblia – legenda supusă criticii raţiunii
2. Fundamentalişti evanghelici (B. Graham); accent pe Biblie, naştere din nou
3. Penticostali – charismatici – accent miracole, sentimente, dar şi studiu biblic
4. România majoritar ortodoxă, cuprinde şi catolici universali; baptişti (după 1850), penticostali
(după 1920); adventişti, creştini după Evanghelie grupaţi în Alianţa evanghelică. Ideal: uniunea
fondului evanghelic cu cel penticostal, conform Matei 13:52. Aplicaţie: „Fii total devotat
organizaţiei (fă totul pentru spiritualitatea ei), dar nu fii legat de ea” (las-o dacă nu te mântuieşte)

ÎNCHEIERE
1. Spiritul de partidă – faptă a firii – exclude vederea obiectivă, Luther – lutherani, Meno –
menoniţi (1 Corinteni 10:13)
2. Diversitatea – păstrătoare a adevărului (valorilor) a fost o idee dumnezeiască, astfel au apărut
cele două regate în Israel (1 Regi 12)
3. Profeţii şi realităţi apocaliptice: se cere puritate (pietism) – Domnul n-a lăsat o organizaţie, dar
la cinci din şapte biserici le recomandă pocăinţa, reforma şi trezirea spirituală. Schizma fără
reformă e rea. Reforma trebuie făcută înăuntru, iar la expulzare apare diviziunea (Apocalipsa
2:2-6; 9-10, 13-16; 3:1-5)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 5

MIŞCAREA ECUMENICĂ

INTRODUCERE
1. Ecumenismul (cuvânt grecesc „oikoumene” – lumea locuită – Luca 2:1) – ideea, mişcarea de
unificare a confesiunilor creştine, chiar a tuturor religiilor. Dar nu poate fi decât totul pentru
Dumnezeu sau totul pentru Satan căci lumina nu se poate uni (asocia) cu întunericul (Ioan 3:16-
21; 1 Ioan 5:21).
2. Diversitatea confesională (post reformă) – născută dintr-o singură biserică, din nou spre
reuniune. Totuşi Apocalipsa are două biserici şi locaţii: Babilonul şi Ierusalimul de sus
(Apocalipsa 17:1-7; Evrei 12:22-24)

I. ECUMENISMUL – PREZENTARE
A. Istoric
1. Israelul Vechiului Testament (1 Regi 12:15-19, 22-24; 2 Cronici 18:1-3; 19:1-3; 20:35-37;
25:6-10)
2. Partidele religioase din perioada Noului Testament (Matei 22:15-16, 23, 34; Fapte 4:26-27;
6:9, 12; 23:6-8)
B. Context contemporan. Etape de realizare (după 1800)
1. Cooperarea interconfesională şi nonconfesională în: diferite domenii: şcoli teologice,
organizaţii sociale, filantropice, economice misiuni de evanghelizare; categorii: bărbaţi, femei,
tineri
2. Reuniuni organice (uniuni ale bisericilor de aceeaşi denominaţie sau apropiate, mai întâi pe
fiecare ţară, dar există diferenţe substanţiale între biserici, datorită lucrătorilor cu diferenţe în
doctrină şi practică)
3. Confederaţii eclesiastice naţionale şi internaţionale:
a) Consiliul Mondial al Bisericilor – liberali (mântuire socială, umană)
b) Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine – conservatori
c) Alianţa Evanghelică – România

II. ECUMENISMUL ÎN LUMINA BIBLIEI

A. Profeţii vechi şi noi testamentale
1. Israel – un popor separat de lume (Exodul 23:32-33; Deuteronom 3:7; 2 Regi 17:24-41)
2. Biserica: Pergam – Balaam; Tiatira – Izabela (Apocalipsa 2:14, 15-20; 2:2-6). Efes (Fapte
19:9)
B. Ideologie umanistă sau doctrină biblică?
1. Scopul ecumenismului: biblic - una cu El (Ioan 17:6, 8-9, 11-21); lumesc – una cu lumea (2
Tesaloniceni 2:4, 7; Apocalipsa 17:7)
2. Compromisuri: jertfele nu ascultarea (Laodicea – Apocalipsa 3:17-18; Filipeni 3:12-20).
Apropierile organizaţionale apar după apropierile individuale
3. Concluzii: măsura (numitorul) adevăratei religii este evlavia (Psalmul 93:5; 1 Timotei 3:16)
Sfatul zilelor din urmă: „Depărtează-te”, apropiindu-te de Dumnezeu, atunci vezi diferenţa
duhovnicesc / firesc; (ne)evlavios (2 Timotei 3:1-17; Iacov 4:4-8)

ÎNCHEIERE
1. Ecumenismul pe etape (catolici – ortodocşi; catolici – protestanţi; catolici - carismatici) va
aduce succesul relativ şi temporar al Bisericii universale (catolice)
2. Poziţia Bisericii Domnului (2 Corinteni 6:14; 7:1)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 6

MIŞCAREA CHARISMATICĂ

INTRODUCERE
1. În general tot ce e rău derivă din lucruri bune, pervertite, exploatate greşit: din gândire s-a
născut universul gândurilor rele: manifestările vizibile, sentimentele însoţesc gândirea (pur
teoretică, abstractă), dar şi ele au părţi pozitive şi negative.
2. Mişcarea penticostală (sec.XX) charismatică (charisma - dar al Duhului)– a ajuns de la un
grup la a doua forţă în creştinism, cu infiltraţii în biserica catolică.

I. PREZENTARE (Istoric – Organizatorică)

A. Mişcarea penticostală (reforma – credinţa în Biblie, Wesley – sfinţirea)
1. Originea în SUA, din grupurile de sfinţire metodiste (1900, California şi Kansas -
C.H.Parham). Există mărturii ale părinţilor bisericii despre aspecte charismatice (Irineu, Origen,
Augustin) şi recunoaşterea reformatorilor care studiau Biblia
2. Alte mişcări şi răspândirea pe glob: E. Robert – Ţara Galilor; România – P. Budeanu, Ghe.
Bradin, zona Bucovina – manifestări de pocăinţă autentică
B. Mişcarea charismatică
1. Independenţa bisericilor, prezenţa diferitelor manifestări, căutarea împlinirilor spirituale (în
special la tineri) a născut biserici cu manifestări şi ulterior doctrine charismatice; Toronto
(Blessing); Pensacola (USA), Seul. În România au apărut după 1990 la Timişoara.
2. Evanghelişti şi profeţi charismatici – care conduc biserici, campanii evanghelistice, uneori
şcoli cu accent pe puterea Duhului şi prezenţa manifestărilor, vindecărilor. În prezent există sute
de milioane de practicanţi în zona penticostală dar şi baptistă, reformată sau catolică

II. CARACTERIZARE BIBLICĂ

A. Caracterizarea mişcării
1. Manifestările specifice nu sunt biblice: râs necontrolat, tremurat şi clănţănit al dinţilor, beţii în
Duhul, somn în Spirit – căderi pe spate (Duhul peste „orice carne”), răgete animalice (Ioel 2:28;
Fapte 2:11-18; Daniel 8:17; Ioan 18:6). Explicaţii: prin „mantra” (cântece repetate pe efect de
sunet cu volum foarte puternic – sunt subjugate facultăţile mentale, oamenii sunt depersonificaţi
şi fac exact ce zice „guru)
2. Reformularea teologiei biblice (căci manifestările nu sunt biblice); Biblia nu are valoare
absolută, ci profeţia - inspiraţia de moment (1 Corinteni 4:6):
a) teoria pozitivistă: Robert Schuller - să nu afirmi păcătoşenia omului că îi distrugi
personalitatea şi încrederea în sine (Romani 3:23; Luca 9:23; 1 Corinteni 3:6-8)
b) puterea cuvântului rostit – inversul legii fizice (materia în energie), să faci materie din
energie (portmonee umplute de dolari - Wolfhard Margies); tehnica şamanică a vizualizării
(clocitul - Yonggi Cho). Toate conduc la suprimarea teocraţiei divine (Psalmul 33:9-20)
3. Greşeli penticostale (care denaturează în mişcări charismatice):
a) utilizarea darurilor Duhului contrar recomandărilor. prorocia şi un accent exagerat la
vorbirea în limbi – caz Alexander Dowie - „profetul Ilie” (1 Corinteni 14)
b) absenţa studierii sistematice (E. Roberts) şi lipsa organizării (tabere, indisciplină
bisericească, relaţii cu catolici)
c) pierderea liniei fundamentaliste, evlaviei: întâi puterea trăirii; absenţa schimbarii vieţii
la cei convertiţi (2 Petru 1:3,7; 1 Samuel 10:6-7; Matei 7:15-28; 1 Corinteni 13), apoi puterea
lucrării (Fapte 1:8; 2:42-47; 4:31-33; 8:5-7)
B. Caracterizarea oamenilor implicaţi (urmaşii lui Simon – Fapte 8)
1. Howard Brawne se consideră barmanul Duhului Sfânt
2. Benny Hinn (urmaş al lui Kathryn Kuhlman şi Aimee McPherson - evanghelistă penticostală)
practică căderile pe spate - porţii de ungere
3. Keneth Hagin; Ivan Vikovan – răpiri bizare
4. R. Bonke (misionar în Africa) – vindecări de spectacol
5. Kevin Prosch consideră că Duhul e prezent numai când se cântă cu bateria. Norbert Baumert
crede că Pavel nu ar mai afirma 1 Corinteni 14:34 ci dimpotrivă ar încuraja femeile să predice
6. Yonggi Cho (David) – Biserica din Seul - o gigabiserică cu păstori şi păstoriţe, echipe de
sport şi rugăciune pe fond de muzică

ÎNCHEIERE
1. Ordinea biblică a lucrării Duhului Sfânt: lucrează la Templu (convertirea: Tit 3:5); aşezarea
locuinţei (botezul: Fapte 2:38; Ioan 16:17); desfăşurarea de activităţi (1 Corinteni 12:11; 14:32-
33)
2. Orientarea spre manifestări şi derularea lor împreună cu trăirea pe fond nebiblic cumulată cu
ecumenism, liberalism, new-ege duce la rătăcire (2 Tesaloniceni 2:9-13)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 7

LIBERALISMUL

INTRODUCERE
1. Liberalismul, secularizarea – tendinţa de a analiza şi rezolva problemele fără a lua în
considerare factorul religios. Principii lumeşti în creştinism
2. Întotdeauna în istorie a existat o orientare spre lume, dar în mod special liberalismul aparţine
sec. XIX – XX (1 Ioan 2:15-17)

I. FORMAREA LIBERALISMULUI ÎN CREŞTINISM

A. Cadru extern
1. Filozofii şi supoziţii ştiinţifice: renaştere, umanism, iluminism, materialism, empirism,
evoluţionism (Darwin); „adevăruri” fără revelaţie (Romani 1:21-23)
2. Asocierea statelor naţionale cu Biserica (politică şi cultură): evoluţii istorice după reformă
(saducheii moderni - Ioan 11:47-50)
B. Cadru intern
1. Intrarea în biserică fără naşterea din nou (din lume sau părinţi creştini – după anul 300), sub
simpla declaraţie - crez formal (Matei 3:8-9; Luca 3:10-14)
2. Alegerea unor conducători fireşti care facilitează liberalismul (2 Timotei 4:3-4; Iuda 4, 11-19).
Liberalismul este bază pentru ecumenism şi new-ege

II. MANIFESTĂRI ŞI ATITUDINI

A. Caracterizare
1. Critica Bibliei în teologia liberală - negarea supranaturalului, contestarea Pentateuhului,
profeţilor – abordare fără credinţă şi pocăinţă (Fapte 17:24-27, 30-31)
2. Mântuirea sociologică (teoria morţii lui Dumnezeu): deismul este o abordare ştiinţifică potrivit
căreia El a creat totul, dar e absent din creaţie, ea funcţionând doar după legi naturale; combinată
cu evoluţia, evoluţie la început şi la sfârşit, a doua venire nu e spontană şi lumea se va
îmbunătăţii prin performanţe treptate, istoria însă dovedeşte că lumea regresează (de la Adam la
Noe – Geneza 6:11-12), de la Domnul Hristos la Apocalipsa (18:19-20)
3. Materialismul - neglijarea valorilor spirituale; idolatrie (Coloseni 3:5; Matei 6:24-33; Exodul
5)
4. Acceptarea, practicarea plăcerilor lumeşti (hedonism): distracţii creştine – „noi suntem sarea
nu bomboana pământului” (Matei 5:13; Eclesiastul 7:1-8); sport (incompatibil cu valorile sfinte),
mâncare – băutură – ţigări – droguri - îmbrăcăminte – podoabe (2 Timotei 3:1-5)
B. Atitudinea creştinului
1. Implementarea unei teologii fundamentaliste – evanghelice. Teismul: Dumnezeu transcendent,
dar implicat în istorie prin Isus Hristos (1 Timotei 4:1,10-13; 2 Timotei 4:1-2)
2. Preocuparea (stăruinţa) în plăceri (activităţi sfinte) în paralel cu disciplina creştină (Psalmul
73:1-12; 23:28; 1 Corinteni 5:11-13)

ÎNCHEIERE
1. Liberalismul duce la abordarea fără evlavie a religiei, suspendarea pietismului. O formă goală
de creştinism (Iacov 1:26-27)
2. Răspunsul biblic, nu fariseism social, nu ascetism monastic ci evlavie în Hristos (2 Timotei
3:12, 14-17)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 8

RELIGIA – INSTITUŢII CLERICALE ŞI AFACERI

INTRODUCERE
1. Din împletirea slujbelor sfinte şi condiţia creştinului firesc a rezultat o formă de evlavie, o
religie care este izvor de câştig (1 Timotei 6:3-5)
2. În societatea de azi între topuri şi economie de piaţă (scaunele şi banii) sistemul lumesc din
punct de vedere religios a atacat Biserica

I. EVOLUŢII ISTORICE (traiectorie: Isus Hristos (un om) – apostolii (o mişcare);

Biserica primelor secole - Roma (patristica filozofică, o instituţie); post modernism (afaceri,
ocultism - o epavă)
A. Biserica Catolică
1. Scaunul papal: în sec.III Ciprian formulează doctrina succesiunii apostolice – teoria petrină
(Matei 16:16-18; Luca 21:31-32; Ioan 21:15-17); 440 – Leo I pretinde supremaţia Romei (papa);
590 – Grigore I şi- a donat toată averea şi a devenit primul papă – nu a vrut să fie numit dar a
pretins supremaţia. Sintagma „primul între egali” este un nonsens (Fapte 15:4; 19:17, 28; Tit 1:5;
Iacov 5:14)
2. Mântuirea cu plată: Cina Domnului (transformarea prin rugăciunea preotului); indulgenţele –
Tetzel; vânzări – cumpărări slujbe
B. Forme generale (după anul 300)
1. Profesii eclesiastice; preoţi, ordine monastice, inclusiv militare, cruciade (Luca 15:14-15; 1
Petru 5:2-4)
2. Comerţ religios: obiecte de cult, cărţi, casete, jocuri, concursuri – în jurul Vaticanului,
mănăstirilor turism religios (Fapte 19:23-28)

II. VIZIUNEA BIBLICĂ

A. Aspecte negative
1. Denaturarea şi distrugerea valorilor sfinte ale harului divin (Matei 10:7-10; 20:25-27; Fapte
8:18-23; Matei)
2. Crearea unor forme şi structuri dăunătoare lucrărilor sfinte (Fapte 20:29-30; 33-34; Romani
16:17-18; 2 Petru 2:1-3)
B. Recomandări practice
1. Cunoaşterea adevărurilor biblice (în istorie preoţii n-au dat biblii la oameni) – în final lumea
va demasca şi anula forma Babilonului religios – funcţii eclesiastice şi taxe bisericeşti – firme
fantomă, servicii ce trebuie plătite (Apocalipsa 18:7-16)
2. Selecţia lucrătorilor, distincţia păstor/lup – oile (nu) ascultă (Isaia 56:10-12; Ezechiel 34:8-11;
1 Corinteni 9:9-18; Ioan 10:10-12)
3. Caz Pavel – de la studii teologice la misiune (Fapte 18:3, 5; 1 Corinteni 9:9-18; Filipeni 4:10-
19 )

ÎNCHEIERE
1. Recomandarea paulină – el ştia bine situaţia din Vechiul Testament - evlavia mulţumirii fără
câştig(1 Timotei 6:3-12)
2. Vai de ei, dar lăsaţi-i! (Matei 23:1-2; 15:14)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 9

FORMALISMUL

INTRODUCERE
1. Creştinismul; o formă religioasă teoretică, intelectuală (crez), cu practici în raport cu
Dumnezeu dar şi cu oamenii (1 Ioan 4:20)
2. Formalism: fariseism (îndeplinirea religiei de ochii oamenilor sau pentru un câştig); legalism
(impuneri stricte fără înţelegere spirituală – Fapte 15:1)

I. MANIFESTĂRI (religia de vitrină)

A. În istoria biblică
1. Vechiul Testament – slujbe neacceptate de Dumnezeu(Isaia 1:10-15 )
2. Noul Testament – fariseism – auto înşelare şi rătăcire(Matei 23:13, 15, 27-28)
B. În istoria Bisericii (fariseism şi păgânism – Galateni 4:8-11)
1. Formalismul tradiţional secular, după anul 300: liturghii, locaşuri consacrate cu obiecte de cult
(ca în Vechiul Testament), practici extra biblice: Maria, sfinţii, viaţa monastică (Anton)
2. Forme particulare, locale: ascetism uman (Coloseni 2:16-23); forme specifice (Galateni 6:12)

II. CARACTERISTICI
A. Formalismul slujitorilor
1. Oficierea fără credinţă a slujbelor (lipsă crez, lipsă chemare): forme tipice seci, şabloane,
formalismul sărbătorilor (Maleahi 2:1-9); în Noul Testament nu se pune accent pe ele (Iacov
5:14-16; 2:1)
2. Predicarea fără trăire (Apocalipsa 3:17-18; Luca 6:46-49)
B. Formalismul poporului
1. Apelul la slujbe speciale (botez, acte familiale) în virtutea obiceiurilor şi liniştirea (amăgirea)
conştiinţei – la Biserica „Nădejdi înşelătoare” (Ieremia 7:2-10; 2 Timotei 3:1-5)
2. Participarea la adunare în spirit fariseic (Luca 18:9-14); diferit de viaţa cotidiană (1 Corinteni
5:4; Matei 15:3-9)
C. Tratament spiritual – pentru eliminarea formalismului
1. Sinceritatea – calitatea vameşului (Luca 18; Filipeni 2:12; 1 Timotei 1:5)
2. Pocăinţa cu râvnă (Apocalipsa 3:19; Coloseni 3:16-17, 23-24)

ÎNCHEIERE
1. Formalismul: o religie fără evlavie, fără dragoste: Efes (Apocalipsa 2:4-5); Sardes
(Apocalipsa 3:1-5 )
2. Prezenţa Duhului dă viaţa, slova (forma) omoară; slujba trebuie primită în cer, nu este un
ritual numai pentru oameni (Fapte 10; 15:5-12)
 Curente străine în creştinism
Lecţia 10

MIŞCAREA NEW-AGE

INTRODUCERE
1. New-Age20 este o mişcare (grupuri, organizaţii) de ordin filozofic – religios, care au ca bază
experienţe mintale şi misticism oriental: o formă complexă de gândire şi manifestare anticristică
2. Lupta pentru credinţă şi Stăpânul nostru (Iuda 1:3-4)

I. PREZENTARE
A. „Mutaţii” în lumea ştiinţifică (exploatarea potenţialului uman21)
1. Ştiinţele clasice de studiu a materiei: fizica, chimia etc sunt dominate de metafizică22,
alchimie23, astrologie24 etc; legile specifice materiei, sunt declasate de legi spirituale ce conduc
elementele fizice – energii atribuite omului
2. Tehnici de îmbunătăţire a succesului, „Eu”- lui (evoluţii de la atman spre brahman –
contopirea individului / părţii în întregul impersonal – concept hindus): psihoterapia25,
vizualizarea26, meditaţia gândirii pozitive - mantra27, holograma28 , clonarea29 etc
B. Evoluţii religioase (creştinism – evoluţii lente)
1. Orientarea mistică pe fondul ritualuri lipsite de viaţă din creştinism. Se caută stări extatice
(spiritul absorbit de divinitate). Baza creştinismului (credinţa) cedează locul puterii mentale
(„divine”)
2. Oameni şi organizaţii: Robert Schüller30 – Evanghelia succesului (omul trebuie să stăpânească
forţele inerente din cosmos); Agnes Sanford – Vindecarea memoriei; Yonggi Cho – A treia
dimensiune - forţele care controlează universului: spiritul lui Dumnezeu, a lui Satan, şi a omului.

20
..
Mişcare influenţată de ideile teozofice, care urmareşte construirea unei „noi ordini a lumii”
Mişcarea vrea să înlocuiască Dumnezeul Bibliei cu zeitătile păgâne. http://www.dexx.ro; O asociere
nedefinită de persoane, multe dintre ele „yuppi”, care cred că lumea a intrat în Era lui Acvarius când se
vor întrona pe pământ pacea şi guvernul unic mondial. Se cred mult mai avansaţi în conştienţă, resping
valorile iudeo-creştine şi Biblia în favoarea filozofiilor şi religiilor orientale. Printre aceştia se pot
număra ecologişti, militanţi împotriva energiei atomice, idealişti utopici marxisti, adepţi ai controlului
minţii şi implicit ale ştiinţelor minţii, spiritişti, mediumi, practicanţi ai magiei, vrăjitoriei şi altor ritualuri
oculte. http://www.rcrwebsite.com/
21
. Mişcarea Potenţialului Uman - o mişcare care îşi are rădăcinile în psihologia umanistă obişnuită să
sublinieze bunătatea esenţială a omului şi potenţialul său nelimitat. http://www.rcrwebsite.com/
22
. Parte a filozofiei având drept obiect cunoaşterea absolută, studierea fenomenelor care nu pot fi
percepute cu simţurile noastre, care depăşesc cadrul experienţei. http://dexonline.ro/
23
. Şiinţă ocultă care îşi propunea prefacerea metalelor ordinare în aur şi aflarea elixirului vieţii
http://dexonline.ro
24
. Prezicere a viitorului pe baza studierii pozi?iei şi mişcării aştrilor, a constelaţiilor sau a unor fenomene
cereşti. http://dexonline.ro
25
. Metodă de tratare a bolnavilor prin influen?area psihicului lor, utilizându-se persuasiunea, hipnoza,
sugestia etc. http://dexonline.ro
26
. Vizualizarea constă în formarea de imagini mentale. Este o forma de cunoaştere magică.
http://viitorulesteacum.blogspot.com
27
. Un cuvânt sau o frază care se presupune să fie invocată în mod repetat într-un efort de a se goli mintea
şi de a atinge "conştiinţa cosmică" (adică, contopirea cu Dumnezeu sau cu universul).
http://www.rcrwebsite.com/
28
. O proiecţie tridimensională rezultată din interacţiunea razelor de laser. Savanţii au descoperit că
imaginea unei întregi holograme poate fi reprodusă din oricare dintre numeroasele părţi componente.
Adepţii New Age folosesc ideea hologramei pentru a ilustra unitatea întregii realităţii.
http://www.rcrwebsite.com/
29
. A realiza, prin reproducţie asexuată, exemplare genetic asemănătoare. http://dexonline.ro
30
. Ziarista de la Los Angeles Times, Bella Stumbo, după un interviu cu Dr. Schuller, a scris: „Pe scurt,
Robert Schuller crede că Dumnezeu l-a aşezat pe pământ să predice gândirea pozitivă”.
http://ambasadorul.wordpress.com
Ştiinţa creştină, fondată de Mary Baker Eddy, la 23 august 1879; Biserica Unificării, a lui Sun
Myung Moon, care se consideră a fi Mesia care finalizează planul lui Dumnezue

II.CARACTERIZARE
A. Babilonul religios
1. Religia supremă a omului – idolatria de sine – omul cu propriile puteri, lărgite de Satan se
îndreaptă spre cer (Geneza 11:3-6; Fapte 8:19-23 – Simon)
2. Acţionarea spirituală a firescului (Luca 9:23; Filipeni 2:3,7-8); în loc de răstignire înălţare
(Daniel 11:38-39)
B. Apostazia
1. Compromisul (2 Tesaloniceni 2:10-13; Tit 2:11-13; Apocalipsa 18:4); Căderea (2 Corinteni
11:2-4; 13:15)
2. Noua religie ştiinţifică - experienţe ale minţii – umanism cosmic31 (2 Timotei 4:1-4). Mitul
suprem (demonic): prin iluminare şi acţionarea puterilor mentale omul este Dumnezeu, în
condiţia coexistenţei binelui şi răului, iar Satan este ghidul spiritual (Geneza 3:4-5). Dacă omul
ar fi fost ca Dumnezeu, nu i-ar mai fi propus Satan aceasta, dar nici n-a ajuns ca Dumnezeu,
după ce a gustat din pomul „cunoştinţei binelui şi răului” (Deuteronom 29:29)

ÎNCHEIERE
1. Confuzia filozofico – religioasă new age, rezultă din amestecul de ştiinţă mentală şi vrăjitorie
– resurse demonice ce-i vor aduce în final închinarea balaurului (2 Timotei 4:1; Apocalipsa 13:4,
13-17; Matei 24:24)
2. Evlavia (eusebeia) a evita răul şi a obţine binele (taina christică) – media între ateism
(atheotes) şi superstiţie (deisidaimonia) – ceea ce se cuvine cerului, o luptă cu folos veşnic (1
Timotei 4:7,8; 6:11)

31
. Umanismul cosmic - în contrast cu umanismul binecunoscut care îl consideră pe om ca fiind măsura
tuturor lucrurilor, umanismul cosmic îl consideră pe om posesorul practic al unui potenţial nelimitat
datorită Dumnezeirii (divinităţii) sale lăuntrice.http://www.rcrwebsite.com/
 Evanghelizarea
Lecţia 1

INTRODUCERE

INTRODUCERE
1. Evanghelizarea face parte din planul lui Dumnezeu de recuperare a creaţiei, fiind exprimarea
dragostei Lui pentru lumea pierdută în păcat (Ioan 3:16; Efeseni 2:4-5)
2. Evanghelizarea este datoria celor evanghelizaţi – mântuiţi (Ioan 17:4,6,20), misiunea primară
a Bisericii lui Hristos (Matei 24:14). Îngerii asistă şi ajută în evanghelizare, dar nu predică
Evanghelia (Fapte 8:26; 10:1-6)

I. TERMENI. DEFINI'II
1. Evanghelie - un cuvânt de origine greacă, „euangelion”, (latină – evangelium), literal „veste
bună”. „Vestea cea bună” este revelaţia lui Dumnezeu în persoana şi lucrarea Domnului Isus
Hristos. Evangheliile conţin viaţa şi învăţătura Domnului Hristos
2. „Evanghelia” (1 Corinteni 15:1-3) este „Cuvântul privitor la Împărăţie" (13:19), „sabia
Duhului” (Efeseni 6:17), „o mireasmă (pentru unii) de la viaţă spre viaţă, (pentru alţii) de la
moarte spre moarte” (2 Corinteni 2:14-17), iar „ţarina, este lumea” (Matei 13:38)
3. Diverse definiţii: „Evanghelizarea este prezentarea lui Isus Hristos prin puterea Duhului
Sfânt astfel încât oamenii să creadă şi să se integreze activ în Biserică” ; „Evanghelizarea este
aducerea Lui Hristos la oameni şi a oamenilor la Hristos” (Martin Luther); „A evangheliza
înseamnă acel efort susţinut prin Duhul Sfânt prin care confruntăm pe oameni cu vestea Bună a
Evangheliei, călăuzindu-i spre a se întoarce la Dumnezeu şi primirea Domnului Isus Hristos ca
Mântuitor prin credinţă şi la slujirea Sa ca Domn în cadrul Bisericii Sale” (Dr. Lewis A.
Drummund); „Evanghelism înseamnă a întinde o mână înspre alţii în dragoste creştină,
identificîndu-te cu ei, îngrijindu-i şi împărtăşind credinţa cu ei în aşa fel ca ei să răspundă liberi
şi să dorească să se angajeze pe ei înşişi, să se încreadă, să iubească şi să se supună lui
Dumnezeu ca discipoli ai lui Isus Hristos şi ca membrii slujitori ai comunităţii Lui” (Richard
Amstrong)

II. EVANGHELIZAREA – MISIUNEA BISERICII

1. Evanghelizarea a fost profeţită în Vechiul Testament (Geneza 22:17-18; 1 Regi 8:41-43; Isaia
49:6) şi poruncită în Noul Testament (Matei 28:19-20; Marcu 16:15)
2. Evanghelizarea a fost practicată de Domnul (Marcu 1:14-15) şi continuată de toţi ucenicii Săi
(Fapte 2-28), împuterniciţi pentru slujba reconcilierii (2 Corinteni 5:17-21)
3. Evanghelizarea lumii a început cu evreii (Matei 10:5-6), a continuat cu mântuirea neamurilor;
apoi se va întoarce iar la evrei, până la mântuirea tuturor celor scrişi în „carte” (Daniel 12:1;
Luca 21.24; Romani 11:25-26)
4. Evanghelizaea se realizează prin puterea Duhului Sfânt, ce oferă putere de mărturie şi de
convingere, harul păstrării în mântuire şi toată asistenţa necesară (Matei 10:7-39; Fapte 1:8)

ÎNCHEIERE
1. Evanghelizarea este strigătul inimii lui Dumnezeu pentru lumea pierdută în păcat (1 Timotei
2:4; 2 Petru 3:9). „Evanghelismul reflectă esenţialul naturii lui Dumnezeu. Dumnezeu este în
natura lui dragoste şi har”
2. Evanghelizarea este o datorie sacră - „Ţelul suprem al evanghelismului rămâne salvarea
oamenilor din starea de păcat şi intrarea lor într-o relaţie personală cu Dumnezeu prin Isus
Hristos Domnul” (Matei 28:19-20). Evanghelia este prezentarea lui Isus Hristos, „Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29)
 Evanghelizarea
Lecţia 2

PREGĂTIREA EVANGHELIZĂRII

INTRODUCERE
1. Biserica Domnului ce a primit misiunea evanghelizării lumii trebuie să fie echipată şi dedicată
acestei lucrări (Fapte 26:15-20)
2. Pregătirea cuprinde aspecte generale ce trebuie cunoscute şi însuşite de toată adunarea şi
aspecte specifice, valabile pentru cei implicati special în lucrarea de evanghelizare (Matei 10)

I. PREGĂTIREA ADUNĂRII (GENERALĂ)

A. Conceptul de necesitate absolută în transmirerea mesajului mântuirii
1. Cunoaşterea realităţii spirituale a lumii pierdute în păcat pe care o aşteaptă osânda eternă, de
care cei mântuiţi au scăpat şi dorinţa lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor,
mobilizează pe toţi credincioşii din adunare în evanghelizare (Matei 9:35-38)
2. Conceptul alegerii libere, sub controlul suveranităţii lui Dumnezeu, evidenţiază diferenţa
dintre dorinţa lui Dumnezeu bazată pe caracterul Său şi hotărârea Sa conformă cu atitudinea
oamenilor. Astfel se explică necesitatea evanghelizării tuturor oamenilor (Fapte 10:2; 11:18;
13:46-52; 28:24-28; 1 Petru 2:6-8; 2 Petru 3:9)
B. Pregătirea prenatală pentru „naşterea din nou”
1. Totul începe cu rugăciuni pentru mântuirea tuturor oamenilor (Romani 10:1; 1 Timotei 2:1-4).
Conştienţa că suntem într-o luptă spirituală personală şi suntem datori să ne luptăm şi pentru alţii
solicită rugăciuni sistematice permanente pentru evanghelizarea lumii (Efeseni 6:10-20)
2. Bisericile ar trebui să aibă daruri şi slujitori „din belşug”, altfel numai cele au în conducere
evanghelişti, accentuează, promovează evanghelismul (Efeseni 4:11-16)

II. PREGĂTIREA SLUJITORILOR (SPECIALĂ)

A. Echiparea membrilor adunării potrivit chemării evanghelistice
1. Fiecare membru al adunării, în funcţie de harul primit şi starea lui are o chemare de lucrare în
Trupul lui Hristos. Evanghelişti şi cu atât mai mult apostoli au o chemare – alegere primordială
în evanghelizare (Matei 4:19; 9:9). Adunarea trebuie să fie în rugăciune şi mijlocirea permanentă
pentru alegerea şi susţinerea celor ce predică Evanghelia (Luca 6:12-13; ; 2 Tesaloniceni 3:1-2).
Rugăciunea practicată mai întâi de cei cu chemare specifică trebuie să învingă şi să rupă
legăturile cursei diavolului (2 Timotei 2:24-26)
2. Formare prin ucenicizare / maturizare, asigură transmiterea curată şi completă a adevărului
mântuitor. Instruirea tuturor ucenicilor intră în programul oricărei adunări ce se subordonează
capului ei – Domnul Hristos. El le-a vorbit ucenicilor despre problemele care pot apărea şi preţul
pe care trebuie să-l plătescă cei ce lasă totul şi pleacă (Matei 10:1-42; 2 Timotei 2:1-2)
3. Relaţia cu Biserica locală şi universală este o dimensiune suport a misiunii de evanghelizare
(Fapte 13:2-3; 14:26-28; Galateni 2:2, 7-9)
B. Proiecte şi misiuni de evanghelizare
1. Perioada prenatală constă (pe lângă rugăciuni) în elaborarea unor planuri (Isaia 32:8; Neemia
1:4; 2:11-20)
2. Evanghelizarea cere o perioadă de practică alături de alţi credincioşi mai maturi, mai întâi în
plan local (Luca 9:1-6; 10:1-16). Raportul ucenicilor şi răspunsul Domnului evidenţiază valoarea
reală a sufletelor umane (Luca 10:17-24)
3. Trimiterea în zone neevanghelizate (în special în alte culturi) este un mandat mai special,
apostolic (ex.: Pavel - Romani 1:1, 5, 15; 15:17-21; 2 Corinteni 10:13-16), dar într-o arie limitată
orice biserică locală poate şi trebuie să se implice în evanghelizarea oamenilor, prin metodele
directe şi indirecte ce vor fi prezentate în lecţiile viitoare

ÎNCHEIERE
1. Pregătirea evanghelizări pentru cei nemântuiţi se realizează în paralel cu desăvârşirea
mântuirii celor din adunare – exemplul adunării din Antiohia Siriei (Fapte 11:22-26; 13:1-3)
2. O adunare pregătită pentru evanghelizare va avea şi capacitatea „intreţinerii” noilor născuţi
(Evrei 5:11-14; 6:1-2)
 Evanghelizarea
Lecţia 3

EVANGHELIZAREA PRIN MIJLOACE DIRECTE

INTRODUCERE
1. Evanghelizarea prin mijloace directe este prezentarea mântuirii prin predicare în adunare şi în
alte locuri publice sau în discuţii cu diferite grupuri sau chiar cu o singură persoană. Viaţa în
societate oferă diverse posibilităţi / forme de transmitere a Evangheliei (Fapte 8:4; 17:6)
2. Mesajul evanghelistic este: „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (Fapte 8:5 – în masă;
8:35 – de la om la om; 1 Corinteni 1:23), un mesaj ceresc (Galateni 1:11), exprimat pe înţelesul
oamenilor şi sub pecetea puterii divine (Marcu 4:33; Isaia 55:11; Evrei 4:12-13)

I. EVANGHELIZAREA ÎN MASĂ (Fapte 5:29; 19:10; 20:20)

A. Evanghelizarea în cadrul slujbelor de la „adunare”
1. În vremea apostolilor se evangheliza la Templu, în clădirile aferente şi în sinagogile, ce
apăruseră în timpul robiei babiloniene în toate localităţile în care erau evrei (Fapte 15:21),
oricum erau anumite locuri specifice (Fapte 5:42; 11:25-26; 1 Corinteni 11:17, 22). În vremea
noastră se folosesc clădirile consacrate sau închiriate pentru slujbe religioase (Psalmul 40:9-10;
96:2)
2. Evanghelizarea „de grup” - în case, foarte des folosită la începutul lucrării Bisericii (Fapte
12:12), este foarte edificatoare pentru membrii familiei, dacă se poate să fie mântuită „toată
casa” (Fapte 11:14), dar şi rudenii, prieteni, colegi sau vecini (Fapte 10:2, 22;16:15, 31-34; 18:8;
20:20; 28:30). Atenţie la cei ce exploatează vinovat părtăşiile frăţeşti! (1 Timotei 5:13-14; 2
Timotei 3:6; 2 Ioan 1:10)
3. La fel ca Domnul, care a început lucrarea în sinagoi şi a încheiat-o în case şi în afara locurilor
special consacrate, ucenicii, au fost siliţi să procedeze la fel (Marcu 10:1, 10; Ioan 9:22; 16:2-3;
Fapte 18:4-7; 19:8-9; Romani 16:5, 23; 1 Corinteni 16:19; Coloseni 4:15; Filimon 1:2)
B. Evanghelizarea în spaţii publice
1. Ucenicii au folosit diverse locaţii pentru evanghelizare, în intravilanul localităţilor, sau chiar în
afara lor (Matei 3:1; Fapte 14:21;16:13-14; 17:22). Domnul a spus: „...şi pe drum propovăduiţi”
(Matei 10:7)
2. Este indicat să se cuprindă, în masa de oameni evanghelizată, toate categoriile de vârstă,
sociale, profesionale, prin folosirea oricăror oricăror ocazii: vizite, conferinţe, înmormântări, etc
(Luca 14:15-24; Proverbe 1:20-23; 9:3; Matei 9:10; Fapte 8:4; 19:8-10, 20)

II. EVANGHELIZAREA DE LA OM LA OM
A. Evanghelizarea propriu-zisă: de la om la om
1. Domnul a iniţiat discuţii cu o singură persoană (Luca 5:27-32; Ioan 3; 4), ceea ce întâlnim şi
în activitatea urmaşilor Lui (Fapte 8:26-40; 9:11-18). Zilnic sunt ocazii pentru a vesti Evanghelia
cu colegii sau cu cei cu care călătorim, în loc să ne angrenăm în alte discuţii nefolositoare
(Efeseni 5:19-20; 2 Timotei 2:16, 23).
2. În familiile mixte trebuie practicată evanghelizarea verbală şi practică a partenerilor şi copiilor
(1 Corinteni 14-16; 2 Timotei 1:5; 1 Petru 3:1-4; Exodul 18).
B. Evanghelizarea prin mijloace moderne de comunirare directă
1. Alături de mijloacele de aproape, de evanghelizare, dezvoltarea tehnică oferă posibilitatea
comunicării la distană, prin telefonie şi internet, fiind şi o posibilitate de transmitere a adevărului
mântuitor, în special pentru cei cunoscuţi, dar aceasta este posibil numai dacă prisosul şi dorinţa
inimii noastre slujeste scopurilor divine de mântuire a tuturor oamenilor (Luca 9:59-62; Fapte
4:29-31)
2. Celelalte modalităţi de evanghelizare prin miloace tehnice moderne vor fi abordate în lecţia
mijloacelor indirecte, deşi există o combinaţie a felului de relaţionare interumană. „Lumea e
parohia mea” –Wesley
 ÎNCHEIERE
1. Un om (Domnul Isus Hristos) plin de Duh, har şi adevăr în aproximativ trei ani a evanghelizat
o ţară, implicând şi ucenicii în lucrarea Sa (Matei 4:23-25; Luca 4:42-44; 8:1; 9:1-6). Modelul
Său, ce a îmbinat cele două metode directe, este cel mai recomandat
2. „Oricine va chema numele Domnului va fi mîntuit” (Romani 10:13), dar aceasta nu se poate
fără evanghelizare (Romani 10:14-17). Înainte ca să vină la biserică / la pocăinţă, oamenii au
auzit Cuvântul prin cineva, de aceea Stăpânul a poruncit: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi pe cei
ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14:23). Fiecare persoană pe care o
întîlneşti are nevoie de Isus (Fapte 8:25, 40), iată de ce evanghelizarea directă trebuie să
cuprindă mulţi credincioşi activi (Fapte 15:35)
 Evanghelizarea
Lecţia 4

EVANGHELIZAREA PRIN MIJLOACE INDIRECTE

INTRODUCERE
1. Întotdeauna în istoria creştină au fost folosite şi mijloacele indirecte în comunicarea
Evangheliei (2 Petru 1:13-15), dar în perioada modernă, sunt foarte obişnuite, prin ele se poate
ajunge la oameni care „direct” sunt mai puţin accesibili. Primul care a scris a fost Dumnezeu
(Exodul 32:16; Deuteronom 10:2-4)
2. Conţinutul mesajului evanghelic trebuie să fie acelaşi ca în cazul mijloacelor directe –
Cuvântul Scripturilor ce prezintă pocăinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 4:17); „pocăinţa
faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:21). „Domnul şi-a ales
ucenicii pescari nu medici; primii se duc ei la obiect, ceilalţi, aşteaptă să vină obiectul muncii
la ei”

I. EVANGHELIZAREA PRIN MIJLOACE INDIRECTE CLASICE

A. Evanghelizarea prin literatură simplă
1. Diverse inscrisuri evanghelistice, de la simple invitaţii la o evanghelizare, la broşuri ce conţin
întrebări şi / sau răspunsuri esenţiale pentru mântuire, poate declanşa o lucrare de convertire (2
Cronici 30:4-13; Luca 1:37, Ioan 19:19-22)
2. Revistele sau alte periodice creştine sunt o sursă sistematică în evanghelizarea şi ucenicizarea
oamenilor. Scrisorile repetate – către corinteni, cel puţin trei, au avut mare efect
B. Evanghelizarea prin materiale creştine complexe
1. Cuvântul – întreaga Biblie, sau părţi din ea sunt cea mai puternică armă în înaintarea
Evangheliei (Daniel 12:4; Matei 24:14) - sabia Duhului. Citirea Bibliei a dus la convertirea
multor oameni32 (Ioan 1:41, 45). Poporul lui Dumnezeu a fost numit poporul cărţii, numai
bisericile apostate au evitat să de-a cartea în mâna oamenilor: „Dacă mă va ajuta Dumnezeu să
traduc Biblia în limba poporului, vă asigur că şi ţăranii vor cunoaşte pe Dumnezeu” - John
Wycliffe
2. Cărţile, dela papirusuri şi pergamente, la perioada tiparului au constituit întotdeauna o sursă
majoră în evanghelizare şi ucenicizare. Cărţile care conţin explicaţii ale Bibliei sub diverse
studii tematice sau prezintă lucrările divine sunt un putere ce lucrează tainic mântuirea celor ce
le citesc (Fapte 8:28-31, 35; Coloseni 4.16; Apocalipsa 1:11). Încă din V. T. Dumnezeu a
poruncit scrierea şi citirea cărţilor în educaţia sfântă (Deuteronom 17:18; 28:58). Cartea trebuie
să fie la „gură”, ceea ce înseamnă citit, pentru convertire şi creştere spirituală (Iosua 1:8).
Profeţii au fost călăuziţi de Dumnezeu să scrie cărţi cu descopiriririle şi evenimentele vremii, în
versiune divină (1 Cronici 29:29; 2 Cronici 12:15; 21:12; Ieremia 36:1-8, 32,; Daniel 9:2).
Există riscul folosirii unor traduceri eronate ale Bibliei33, sau a citirii unor cărţi cu învăţături
false (2 Corinteni 2:17; 4:2; Ieremia 29:1, 25)
3. Reacţia la citirea unei cărţi poate fi mântuitoare (Iosia - 2 Cronici 34), sau să slujească drept
condamnare pentru refuzul primirii mesajului ei (Ieremia 36:21-25). Ferice de cel ce a citit ceva
bun şi a înţeles ce trebuie să facă! (Eclesiastul 12:12; Isaia 29:11-12; Luca 10:26; Apocalipsa
22:18-19)

II. EVANGHELIZAREA PRIN MIJLOACE DE TRANSMITERE MODERNĂ

A. Evanghelizarea prin mijloace audio
1. Folosirea radioului prin transmisiuni în ţările unde nu există libertate religioasă şi chiar pentru
cei ce nu participă sau nu pot să vină la adunare este o binecuvântare - „Ca apa proaspătă
pentru un om obosit, aşa este o veste bună venită dintr-o ţară depărtată” (Proverbe 25:25)
32
..
. Dintre cele 6900 de limbi vorbite în lume, aproximativ 2200 de limbi nu au încă o traducere a
Bibliei. (ce cuprind) peste 350 milioane de oameni. (http://www.semneletimpului.ro). Traducători
Wycliffe Bible, cea mai mare organizaţie de traducere a Scripturii cred că pana în 2025 se poate traduce
Biblia şi pentru cele 2200 de limbi în care nu este tradusă. (http://crestintotal.ro/).
33
. Un traducător poate şi un trădător (al adevărului original).
2. Înregistrările pe benzi sau discuri a Bibliei, cărţilor, predicilor, etc, pot fi audiate uşor chiar în
timpul lucrului sau deplasărilor, atât de specifice vremii noastre
B. Evanghelizarea prin mijloace video
1. Odată cu apariţia televiziunii şi a internetului, mesajul evanghelic s-a extins şi prin
vizualizarea mesajului, fiind o posibilitate pentru cei obişnuiţi cu aceste mijloace ce comunicare
(Apocalipsa 14:6-7!)
2. Chiar dacă Dumnezeu, Creatorul, a organizat transmiterea mântuirii pe care auditivă, care este
în acord cu fenomenul credinţei (Ioan 20:30-31; Romani 10:17), transmiterea video, poate fi
comparatî cu situaţiiile menţionate de apostol, cu privire la cei ce nu erau în totalitate în acord
cu adevărurile sfinte, dar evanghelizau: „...Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima,
Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acestaşi mă voi bucura” (Filipeni 1:14-18)
C. Evanghelizarea prin suport electronic în format text (internet, prin telefon sau computer)

ÎNCHEIERE
1. Împletirea / practicarea evanghelizării prin mijloace directe şi indirecte conduce la convertiri
multiple şi autentice (Ioan 1:35-51; Fapte 8:26-39)
2. „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat” (2 Timotei 2:9) – interdicţiile directe, sau alte piedici,
pot înlăturate folosind diversele forme de transmitere a Evangheliei, iar noi trebuie să ne rugăm
(şi să contribuim material – lecţia 5) pentru succesul Evangheliei – mântuirea oamenilor
(Coloseni 4:3)
 Evanghelizarea
Lecţia 5

ANEXE ALE EVANGHELIEI

INTRODUCERE
1. Evanghelizarea propriu-zisă – predicarea mântuirii prin Domnul Hristos are nevoie de dovezi
incontestabile ale divinităţii, fără de care impactul este mult mai redus (Evrei 2:3-4)
2. În lumea noastră materială orice lucrare are şi un suport material (Luca 8:1-3)

I. LUCRĂRI SUPRANATURALE
1. Lucrările supranaturale aparţin în prim plan darurilor Duhului Sfânt (Fapte 1:8; Galateni 3:5;
1 Tesaloniceni 1:5)
2. Fenomenele prin care Dumnezeu intervine în creaţie, sau în suspendarea acţiunilor curente ale
umanităţii, dictându-le un alt curs, arată preocuparea divină pentru mântuirea oamenilor (Matei
10:8 Marcu 16:20; Fapte 8:6-8, 20-39; 27:23-25)
3. Datoria credincioşilor constă în efectuarea unor rugăciuni specifice prin care să ceară astfel de
intervenţii divine şi să slujească în acord cu voia Celui Atotputernic (Fapte 4:29-31). Perioada
apostolilor a abundat în miracole, ca şi perioada de slujire a Domnului Hristos (Fapte 5:14-16;
19:10-11; Romani 15:17-19)

II. LUCRĂRI MATERIALE

1. Participarea cu ajutoare financiare sau cu slujire fizică, prin darurile „suport material” a
lucrării spirituale: slujirea, ajutorarea şi dărnicia este o necesitate absolută a Evangheliei. Să nu
uităm şi de „slujba celor de acasă”, care i-au lăsat pe trimişi să plece în misiunea de
evanghelizare (Romani 12:7-8, 13; 1 Corinteni 12:28; Marcu 10:28-30)
2. Slujbele de diaconat, organizări în compartimente de întreţinere a evangheliştilor, de
construcţie a noilor locaşurilor de închinare, sau a altor spaţii temporare aferente întrunirilor, de
procurarea materialelor biblice şi ajutorarea celor evanghelizaţi trebuie privite cu apreciere şi
derulate cu responsabilitate şi transparenţă (Romani 15:25-27; 16:1-2; 2 Corinteni 8:1-24)
3. Apostolul Pavel este un exemplu complex de raportare materială / fizică la lucrarea
evanghelistică, prin aportul propriu, susţinerea celor plecaţi în lucrarea materială şi a familiilor
lor şi ajutorarea celor săcaci din zonele evanghelizate (Fapte 18:3-5; Romani 15:25-25; 1
Corinteni 9:1-27; 16:1-5; 2 Corinteni 11:7-12; Galateni 2:10; 4:13; Filipeni 4:10-19; 1
Tesaloniceni 2:9)

ÎNCHEIERE
1. Dovezile supranaturale care însoţesc Evanghelia sunt o autentificare a colaborării
evangheliştilor cu Dumnezeu, care întăreşte şi apără lucrarea sfântă, ce uneori întâmpină
probleme grele (Fapte 14:1-3; 1 Tesaloniceni 2:1-4)
2. Lucrările materiale aferente evanghelizării sunt dovada practică a dragostei frăţeşti, care
asociate providenţei divine generale, lasă pace şi binecuvântare în lucrarea Domnului (2
Corinteni 9:6-15)
 Evanghelizarea
Lecţia 6

ATITUDINI DE ACCEPTARE A EVANGHELIEI

INTRODUCERE
1. „Sămănătorul seamănă Cuvântul" (Marcu 4:14; Fapte 10:36). Fiecare om chemat la mântuire
are o atitidine de acceptare / respingere a mesajului, a Domnului Hristos (Ioan 1:10-12). Ce uşor
s-a vindecat şi mântuit orbul din naştere şi cât de imposibil le-a fost fariseilor să creadă în Fiul
lui Dumnezeu (Ioan 9)
2. Acceptarea iniţială, ce are la bază harul divin şi lumina Duhului Sfânt (Matei 16:17), trebuie
urmată de perseverenţa în har – o acceptare, ascultare permanentă de Dumnezeu (1 Petru 4:1-6)

I. ATITUDINI DE ACCEPTARE A EVANGHELIEI

A. Entuziasm nestatornic
1. Cazul celor din imaginea seminţelor căzute pe stâncă – acceptare pentru o vreme „bună”
(Matei13:20-21; Luca 8:13)
2. Exemple:
a) Simon din Samaria – de la o uimire la alta, dar tot cu gândul la câştig (Fapte 8:13-24)
b) locuitorii din Listra – de la ofrande la bolovani (Fapte 14:8-19)
B. Acceptare parţială
1. Oamenii cu inima împărţită sunt o categorie numeroasă, specifică – sămînţa neroditoare,
înecată de „îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor” (Matei 13:22) „şi
plăcerile vieţii acesteia” (Luca 8:14)
2. Exemple:
a) Solomon – înţelepciunea şi dragostea umbrite de băgăţie şi plăceri (Eclesiastul 2)
b) Dima – apostazia din „dragoste pentru lumea de acum” (2 Timotei 4:10)
C. Acceptare cu anexe tradiţionale
1. Schimbarea preoţiei şi a Legii a fost foarte dificilă pentru că pe lângă cerinţele Legii, evreii
adoptaseră în sistem legalist foarte rigid (Fapte 15:1,5; 21:20-21; Galateni 2:1-21)
2. Istoria Bisericii cuprinde multe convertiri în partide religioase (1 Corinteni 11:19). Acelaşi
sistem de tradiţii apasă şi pocăinţa din Romania: sărbători, ceremonii aferente actelor de cult,
alimente şi îmbrăcăminte, etc
D. Cercetare sinceră şi responsabilă
1. Cazul celor care au deja o cunoaştere despre lucrurile sfinte şi sunt gata să împlinească tot
ceeace află cu certitudine că este de la Dumnezeu – credincioşi sinceri nu creduli, care sunt
nestatornici (Neemia 8:1-18; Ezra 10:1-12; Matei 13:23)
2. Exemple (oameni cu inima curată):
a) o parte din ucenici Domnului Isus Hristos – evrei care doreau / aşteptau pe Mesia
(Ioan 1:35-51)
b) famenul etiopian – o căutare de la distanţă (Fapte 8:26-39)
c) Corneliu din Cezarea – un om cucernic (Fapte 10:33, 43-44)
d) Lidia din Filipi – o femeie temătoare de Dumnezeu (Fapte 16:13-15)
e) evreii din Berea – cercetători sinceri ai scripturilor Fapte 17:11)
3. Există oameni care nu au cunoştinţă de Biblie, dar, după conştiinţă, îl caută pe Dumnezeu
(Fapte 13:43-48)
E. Recunoaşterea păcatului şi nevoii de mântuire
1. Oameni care au fost confruntaţi direct cu realitatea stării lor păcătoase şi au recunoscut, ceea
ce astăzi încearcă să se evite, pentru a nu dăuna „imaginea” omului (Romani 3:9-12, 23; Luca
15:11-24)
2. Exemple:
a) samariteanca – o femeie care avea o cunoaştere religioasă, dar era foarte păcătoasă
(Ioan 4:16-29).
b) femeia din casa lui Simon fariseul – o penitenţă vie (Luca 7:36-50)
 c) vameşul ce a obţinut neprihănirea la o rugăciune (Luca 18:13-14); Zacheu – alt
vameş ce l-a primit pe Domnul şi mântuirea cu bucurie, deşi era un păcătos cunoscut (Luca
19:1-10)
d) tâlharul de pe cruce – cuvinte adevărate de pocăinţă (Matei 27:44; Luca 23:39-43)
e) evreii din Ierusalim – oameni care şi-au recunoscut starea vinovată (Fapte 2:37-41;
3.17, 19-20)
F. Acceptarea unui mesaj evanghelic asociat cu un fenomen supranatural
1. Există oameni care pot fi pătrunşi mai bine prin miracole, dar aceasta nu este o regulă
generală (Matei 11:20-24; Ioan 4:45-48; Fapte 3 / 4:4)
a) samaritenii (Fapte 8:12)
b) fariseul Saul – din neştiinţă şi necredinţă la cunoştinţă şi credinţă, printr-un lanţ de
miracole (Fapte 9:3-18; 1 Timotei 1:13)
c) dregătorul Sergius Paulus – interes pentru adevăr, devenit credinţă print-un miracol
(Fapte 13:5-12)
d) comnadantul Penitenciarului din Filipi – un om conştient de mântuire, într-un moment
de criză (Fapte 16:30-34)

II. CONCLUZII (Fapte 20:21; 26:20)

1. Puterea de acţiune a Cuvântului – Evangheliei (Fapte 6:7), este în funcţie de răspunsul omului
- pocăinţa - reversul unei decizii / o schimbare sinceră a minţii, altă privire asupra binelui şi
răului, voinţa de a fi salvat - singura modalitate prin care omul păcătos poate accepta şi păstra
vestea bună a mântuirii. Termenii specifici sunt semnificativi. În V. T: „nacham” – a suspina, a
geme, a plânge, a se umili în părere de rău; „shuwb” – a se întoarce, a se retrage (1 Regi 8:47;
Ezechiel 14:6). În N T: „mentanao” – a gândi diferit, a reconsidera cu regret (Luca 15:7);
„metamelomai” – a regreta (2 Corinteni 7:8); „metanoia” – regret pentru vină, inclusiv
reformarea prin implicaţie (Fapte 11:18)
2. Credinţa este acţiunea prin care acceptarea devine realizare. În plan intelectual - cunoaşterea
păcatului şi a posibilităţilor de salvare, o nouă gândire (Psalmul 51:3-7 / Marcu 6:20);
emoţional - întristarea care aduce bucurie (2 Corinteni 7:7-10 / Matei 27:3-5); volitiv –
voinţă (Luca 15:18-20)
3. Fapte vrednice de pocăinţă (Matei 3:8; 19:8; 2 Timotei 2:24-26; Evrei 6:9-12)
4. Acceptarea simbolului pocăinţei şi credinţei: botezul în apă (Romani 10:10; 1 Petru 3:21) şi
pecetluirea faptului, după bucuria din cer (Luca 15:10) – primirea Duhului Sfânt (Fapte 2:38)

ÎNCHEIERE
1. Primirea Evangheliei ca mesajul lui Dumnezeu, cu respect (Iacov 1:21-22), „lucrează”
mântuirea (1 Tesaloniceni 2:13)
2. Aceptarea harului divin produce credinţă (Ioan 6:29; Romani 3:25-26) şi pocăinţă (Fapte
17:30). Mântuirea e realizată doar prin cumularea acestor două atitudini comportamentale,
însoţite de fapte de neprihănire (Iacov 2:19-20, 22; Matei 21:29-30)
 Evanghelizarea
Lecţia 7

ATITUDINI DE RESPINGERE A EVANGHELIEI

INTRODUCERE
1. Omul este liber să aleagă credinţa şi viaţa sfântă sau să trăiască în lume fără Dumnezeu
(Matei 21:31-32; Apocalipsa 9:20-21)
2. Respingerea poate fi o (aparentă) simplă indiferenţă sau o impotrivire făţişă şi răuvoitoare -
„Dar ce să fac cu Isus...?” (Matei 27:22-24; Ioan 18:33-37; Fapte 13:40-41, 45)

I. ATITUDINI DE RESPINGERE A EVANGHELIEI

A. Indiferenţă dispreţuitoare
1. Pe lângă categoria celor cu o indiferenţă pasivă, atitudine caracterizată prin neparticiparea la
activităţi religioase, diverse forme de ateism şi materialism, indiferenţa dispreţuitoare se
manifestă prin înjosirea Cuvântului predicat sau dispreţul faţă de trimişii Domnului (2 Cronici
30:10; Luca 4:21-27)
2. Exemple:
a) tâlharul nemântuit – atitudinea generală a trecătorilor; atitudini sub înfluenţă (Matei
27:39-4o, 44; Luca 23:39-41)
b) o parte din atenienii din Areopag – filozofi indispuşi să se confrunte cu adevărul
(Fapte 17:32)
B. Refuz deliberat
1. Oamenii care aud, ascultă, dar nu acceptă Cuvântul, fie pentru că nu-l înţeleg, fie că nu sunt
gata să se pocăiască din ruşine sau alte condiţii nefavorabile (Ieremia 6:16-17; Matei 10:12-15;
13:19; Marcu 8:34-37; Luca 10:16)
2. Exemple:
a) tânărul bogat – ispita bogaţilor (Marcu 10:21-27)
b) evreii din Ierusalim şi diaspora – o atitidine de autodescalificare (Fapte 13:46; 28:23-
29)
c) grecii din Areopagul din Atena – o informare fără dorinţa de reformare (Fapte 17:17-
21, 36b)
C. Indiferenţă cu amânare
1. Amânarea poate fi o conştienţă a realităţii cumulată cu o motivaţie vinovată, lipsa hotărârilor
ferme şi a dragostei de Dumnezeu (Ioan 5:40-44; Luca 20:1-8)
2. Exemple:
a) dregătorul roman, Felix şi soţia sa iudeică, Drusila – un interes material lipsit de
dorinţe sfinte (Fapte 24:24-26)
b) Esau – lipsa de dragoste pentru Dumnezeu, soldată cu pierderea dragostei lui
Dumnezeu (Geneza 25:31-34; Romani 9:13; Evrei 12:15-17)
D. Adversitate declarată
1. În general loialitatea faţă de alt crez, care are o dogmatică exclusivistă, din creştinism sau din
alte religii, produce atitudini de adversitate şi polemici teologice (Luca 13:10-17; Fapte 18:6).
Obiceiurile formează interfaţa care suportă cel mai greu diferenţele religioase, deaceea impactul
Evangheliei impune decizii concrete şi practice în viaţa oamenilor (Marcu 7:1-13; Ioan 5:18;
Fapte 16:20-23)
2. Exemple:
a) evreii plini de râvnă pentru Lege şi obiceiuri – duşmanii de moarte ai lui Pavel (Fapte
21:21-30)
b) efesenii constructori de temple păgâne – breasla celor cu câştiguri religioase (Fapte
19:24-41)
E. Împotrivire cu represalii
1. În primul veac o astfel de împotrivire venea din partea iudeilor, apoi din partea autorităţilor
romane, dar întotdeauna persecuţia a fost o coalizare a unor concepte religioase sau filozofice
sprijinite de conducătorii politici (Fapte 14.19; 17:13, 22:22-23). În prezent cei mai radicali sunt
musulmanii, în general ultraortodocşi
2. Exemple:
a) Faraon – un om ce nu cunoştea pe Domnul şi care atunci când a avut ocazia să-l
cunoască a refuzat şi a fost refuzat (Exodul 7:1-5, 22; 8:15, 19, 32; 9:5, / 12, 34, 10:20, 27)
b) evreii ce l-au ucis pe Ştefan – „oamenii tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima”
(Fapte 6:10-15; 7:54, 58)
F. Încercări de deturnare a adevărului Evangheliei
1. Acţiuni demonice de coabitare, sincretisme - atitudine specifică oamenilor aflaţi puternic sub
influenţa şi chiar posesiunea lui Satan (Matei 7:6)
2. Exemple:
a) Bar Isus – un vrăjitor evreu (Fapte 13:5-12)
b) vrăjitoarea din Filipi – o ”roabă” (Fapte 16:16-18)

II. CONCLUZII
1. Trecerea dintr-o tabără în alta este o problemă complexă – oamenii au obiceiuri, prieteni, etc,
ceea ce nu este uşor să fie schimbate, iar unii nu vor plăti niciodată preţul schimbării (Ioan 7:46-
49; 8:30-47;)
2. În funcţie de atitudinea respingătoare a omului, Dumnezeu decide împietrirea inimii, în urma
acestei decizii divine, oamenii nu se mai pot pocăi (Romani 2:4-6; 9: 11-24; Matei 13:10-16)
3. Necredinţa este întotdeauna piedica de netrecut, care face imposibilă mântuirea, de aceea
Cuvântul dădător de credinţă, este singura armă care poate face tăierea împrejur a inimii (Evrei
3:19; 4:1-2; 11:6; 2 Corinteni 4:1-6)

ÎNCHEIERE
1. Întrucât Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor, datoria noastră este să-i îndemnăm fierbinte pe
toţi oamenii să se pocăiască (2 Corinteni 5:20), conştienţi totuşi că nu toţi vor veni la credinţă
(Romani 10:10:16)
2. Refuzul acceptării Evangheliei constitue condamnarea principală din ziua judecăţii, fiind
nesocotirea harului vieţii veşnice, un afront la adresa lui Dumnezeu (Ioan 12:44-50)
 Evanghelizarea
Lecţia 8

UCENICIZAREA NOILOR CONVERTIŢI

INTRODUCERE
1. Ucenic – adept şi continuator al cuiva într-un anumit domeniu de activitate; discipol; în
înţeles biblic: ucenicii – urmaşi ai lui Isus Hristos – creştini (Fapte 11:26; Matei 28:19).
„Ucenicizarea face ucenici, convertirea face doar convertiţi”
2. Cei evanghelizaţi care au acceptat şi primit mântuirea / cei născuţi din nou, trebuie hrăniţi şi
îngrijiţi prin învăţătură şi părtăşie sfântă (Fapte 2:42)

I. CATEHEZA ŞI UCENICIA
A. Domenii ale educaţiei creştine („tot planul lui Dumnezeu” - Fapte 20:27)
1. Doctrinele fundamentale, pentru cunoaşterea procesului mântuirii (Evrei 5:12-6:3,
Fapte11:26; 19:9)
2. Botezul în apă şi cu / în Duhul Sfânt sunt lucrări imperative (Fapte 2:38; 8:14-16; 19:1-6)
3. Viaţa spirituală, familială, socială, în „în lume, dar nu din lume” (Tit 2; 1 Petru 3:1-17)
B. Caracteristici şi principii catehetice
1. Lecturarea Cuvântului completată cu studii şi discuţii / dezbateri teologice este o condiţie
sine qua non a evanghelizării şi ucenicizării, dar acestea cer stăruinţă şi comuniune sinceră (Ioan
1:38-39; Fapte 28:23; 2 Timotei 4:2; Iacov 1:25)
2. Unitatea în învăţătură şi învăţători model, favorizează creşterea spirituală sănătoasă (1
Corinteni 1:10; 15:10-11; 2 Timotei 3:10-14)
3. Ascultarea în supunere conduce la creşterea omului nou şi împlinirea scopurilor divine (Luca
9:57-62; 14:25-33; Ioan 6:60-66; Ioan 8:30-36; 15:1-11; Efeseni 4:17-32; 2:22; Evrei 13:7)

II. COMUNIUNEA UCENICILOR DOMNULUI

A. Activităţi specifice
1. Întâlnirile cu cei convertiţi îndeplinesc şi rolul de comuniune, nu doar de educaţie; orice
creştin are nevoie de incorporarea efectivă în Trupul lui Hristos – Biserica (1 Corinteni 12:13),
participarea la Cina Domnului evidenţiind în mod special comuniunea – împărtăşirea (1
Corinteni 10:16-17). Acceptarea - încadrarea nou convertitului Saul / Pavel, de către Anania şi
Barnaba (Fapte 9:26-30) inferioritate cauzat de urmările bolii
2. Întâlnirile permanente, prin studierea Cuvântului, rugăciune, cântare, ce sunt „îmbogăţite” de
prezenţa manifestărilor supranaturale ale Duhului (Fapte 1:14; 4:24; 12:5; 1 Corinteni 12:8-11;
14:12, 26), dar şi decizii disciplinare comune, la nevoie (1 Corinteni 5:4, 2 Corinteni 2:5-7)
3. Vizite reciproce şi cercetarea celor în condiţii critice (Filipeni 2:25-30 – epistola cea mai
intimă; Evrei 10:32-34; 13:1-3). Stăruinţa în legătura şi grija frăţească prin relaţii de
întrajutorare (Fapte 2:44-46; 4:32-37; 2 Corinteni 8:4, 7 – lecţia 5)
B. Caracteristici şi principii
1. Neajunsurile vieţii şi chiar stările severe de adversitate pot fi suportate mult mai uşor în
comuniunea frăţească, specifică harului mântuirii (Romani 5:1-2, 1 Ioan 1:5-7), ca un copil
bolnav care este îngrijit, cu atât mai mult, de familie (1 Tesaloniceni 2:7-14; Psalmul 133:1-3;
Romani 12:15)
2. Dragostea Duhului este legătura desăvârşirii, care întrece toate „fericirile” ce au fost
abandonate la convertire (Ioan 14:21-24; 13:35; Romani 14:15-19; 2 Corinteni 5:14; Coloseni
3:14; Tesaloniceni 4:9-10).
3. Ruperea părtăşiei sfinte intervine prin păcat (2 Timotei 4:10; 1 Corinteni 5:9-11). Părtăşia
trebuie să fie selectivă, pentru a se evita proliferearea ereziilor (2 Corinteni 11:4; Galateni 1:6-9)

ÎNCHEIERE
1. Ucenicia continuă mântuirea „iniţial㔺i duce la desăvârşirea prin / în Isus Hristos (Luca 6:40;
Efeseni 4:1-16; Coloseni 1:28)
2. Ucenicizarea noilor convertiţi este responsabilitatea slujitorilor, dar şi a întregii adunări, a
familiilor, vecinilor, colegilor, etc (Matei 18:1-7; Evrei 10:23-25)
 Evanghelizarea
Lecţia 9

O NOUĂ ADUNARE

INTRODUCERE
1. Viaţa noilor convertiţi, din localităţile unde nu există adunare, solicită constituirea unei
adunară noi, pentru că viaţa spirituală se întreţine la nivelul unui organism viu – trup (Fapte -
adunările din case)
2. Convertiţi dintr-o nouă zonă au nevoie de educaţie, dar şi de comuniune - lecţia 8 - omul are
raţiune, dar şi sentimente (1 Corinteni 13)

I. FORMAREA UNEI NOI ADUNĂRI

A. Condiţii de bază pentru înfiinţarea unei noi adunări
1. Un număr suficient de credincioşi în proces de maturizare spirituală (Fapte 11:21-26;
Coloseni 1:26-29; 2 Timotei 2:1-14)
2. Existenţa unor slujitori spirituali – prezbiteri locali (Fapte 14:23-27; 20:28-30; Tit 1:5)
B. Costituţia unei noi adunări
1. Doctrinele fundamentale sunt esenţiale – cateheza - lecţia 8 (Matei 13:34-3534)
2. Rânduieli – reglementări specifice problemelor curente din viaţa adunării, familiei,
individului: orarul întâlnirilor şi al folosirii timpului, alimentaţie, dărnicie şi ajutorare, etc;
norme de ordine interioară, de recomandat în principii, mai mult decât în reguli fixe (Levitic
9:16; 26:46; 2 Cronici 29:25; 35:15; Neemia 12:44-46; Luca 1:6; 1 Corinteni 7:17; 11:34;
14:40; 16:1; Coloseni 2:5)
3. Realizarea unei părtăşii în dragoste, bazată pe sfinţire - adevăr şi pace - îngăduinţă (Ioan
13:35; 15:17; Romani 14; 15:1-7)

II. ÎNTREŢINEREA NOII ADUNĂRI

A. Prin conducerea şi activitatea locală
1. Organizarea activităţilor trebuie să aibă la bază citirea şi studierea Cuvântul şi rugăciunea
(Psalmul 119; Iosua 1:8; 2 Timotei 3:14-17)
2. Părtăşia frăţească ce împlineşte diversele nevoi umane, în plan spiritual şi material (2
Tesalonceni 2:7-14; 1 Ioan 1:13). Bucuria mântuirii este specifică perioadei de cateheză -
ucenicie, prin împărtăşirea şi redistribuirea dragostei divine (Luca 15:6-7, 9, 32; Filipeni 4:4; 1
Tesaloniceni 1:3-5, 9-10)
3. Comuniunea credincioşilor este comparabilă cu relaţiile unei familii mari, care are o
activitate, bunuri şi un scop comun, în acceptare reciprocă (Matei 12:48-50; Marcu 3:33-35;
Fapte 2:44; Romani 15:1-7; 16:1-16 – urări de sănătate şi săruturi sfinte; Filipeni 2:1-3;
Apocalipsa 1:9)
B. Prin aportul părinţilor spirituali
34
.
. În general se distinge în predicarea apostolilor povestirea faptelor privitoare la Isus (în greceşte
„kerygma”) pe de-o parte, şi învăţătura Lui (în greceşte „didache”), pe de altă parte. Se crede că
"kerygma", partea narativă a evangheliilor, era predată mai întâi, îndeosebi ascultătorilor încă
necredincioşi spre a-i aduce la credinţă, pe când cuvintele sau discursurile lui Isus, „didache”, probabil
că se repetau celor care primiseră deja Vestea Bună şi cunoşteau istoria Domnului. Metoda catihetică
evreiască a fost cu siguranţă aplicată de la început şi de către creştini: învăţătorul rostea povestirea, iar
elevul i-o repeta până şi-o însuşea perfect. Fiind repetate de multe ori, întâmplările referitoare la viaţa lui
Cristos, sau cuvintele Lui, s-au stabilit astfel sub anumite forme verbale definite, aprobate de apostoli şi
de martorii oculari. Elevii le învăţau pe dinafară. Anumite variante secundare sau amănunte
complementare i s-au adăugat lesne, mai ales când învăţământul, primit în dialectul ebraic pe care-l
vorbeau Isus şi ucenicii (aramaică), era redat în greceşte
(http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE)
1. Cercetarea sistematică a noii comunităţi, înclusiv prin miljoace de la distanţă: scrisori,
telefoane, etc, pentru susţinerea vieţii spirituale a credincioşilor şi cooperarea în diverse domenii
(Fapte 8:14-17; 15:41; 1 Corinteni 4.8-21; 5; 2 Ioan 1:12; 3 Ioan 1:13-14)
2. Rugăciunea – ajutorul spiritual, care este o necesitate de o viaţă, pentru noii slujitori şi
lucrarea lor şi pentru fiecare credincios în parte (1 Samuel 12:23; Romani 1:9; Efeseni 1:15-23;
Filipeni 1:4-11; Coloseni 1:3; 1 Tesaloniceni 1:2, 2 Timotei 1:3; Filimon 1:4)

ÎNCHEIERE
1. Predarea lucrării în mâinile noii conduceri locale şi o independenţă tranzitivă este necesară,
pentru că viaţa noii comunităţi comportă multe aspecte ce necesită o abordare operativă (Fapte
20:28-32)
2. Supravegherea ulterioară are un rol de îndrumare (Fapte 15:23-29; 3 Ioan 1:9-10)
 Evanghelizarea
Lecţia 10

CONCLUZII. APLICAŢII

INTRODUCERE
1. Evanghelizarea este „lumina” care oferă oamenilor posibilitatea cunoaşterii şi întoarcerii la
Dumnezeu (Ioan 1:5-13)
2. Evanghelizarea este mesajul referitor la mântuirea prin Domnul Hristos: „Cuvântul lui
Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea" (Fapte 12:24)

I. CONCLUZII
A. Evanghelizarea – o misiune sacră a Bisericii Domnului
1. Copii lui Dumnezeu (Romani 8:28-31) sunt „... o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un
neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile
minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată" 1 Petru 2:9)
2. Mesajul evanghelic trebuie transmis şi păstrat cu toată responsabilitatea şi demnitatea;
„...prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea
lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:2); Fapte 1:8 - ordinea lucrării: Ierusalim, căminul nostru, cu
oameni asemănători nouă care vorbesc limba noastră şi unde ştim ce avem de făcut; Iudeea şi
Samaria, în vecinatate, cu oameni asemănători, dar cultura şi dialecte puţin diferite şi cu
oarecare doză de conservatorism. Capătul lumii unde oameni-s foarte diferiţi prin cultură,
climat, stil de viaţă, religie şi limbă35
3. Evanghelizarea în întreg procesul mântuirii este o pasiune şi pentru îngerii care ajută şi
„doresc să privească” (Fapte 5; 8; 10; Evrei 1:14; Petru 1:12)
B. Evanghelizarea şi ucenicia sfântă
1. Ucenicizarea este continuarea procesului convertirii; după naşterea spirituală, urmează
creşterea, desăvârşirea copiilor lui Dumnezeu (Matei 28:19-20; Fapte 2:40-42; 11:26; efeseni
4:11-16)
2. Purtarea crucii, o componentă a vieţii de ucenic – rezultată ca realitate în lumea căzută sub
influenţa diavolului - în acceptare şi aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu este o necesitate pentru
toţi cei ce cred (Matei 10: 24-25, 37-39; Luca 9:23; Luca 14:25-35)

II. APLICAŢII
A. Misiunea adunărilor locale din zonele evanghelizate
1. Rugăciunea pentru mântuirea celor pierduţi şi formarea evangheliştilor este o prioritate a
Bisericii lui Hristos (Matei 9:37-37; Efeseni 6:10-20, 1 Timotei 2:1-4)
2. Vestirea prin mijloace directe (predicare, dialog) şi indirecte (scris, audio) este o datorie a
oricărui credincios, pentru cei încă neatinşi de Evanghelie şi pentru noua generaţie (Matei 5:13-
16; Fapte 8:4, 11:19; 1 Petru 3:15-16)
3. O viaţă sfântă – „Biblia tradusă în viaţa cotidiană” şi cea „legată în piele de om” sunt cele mai
puternice forme de evanghelizare (1 Petru 3:1-4; Romani 2:17-24). Existe nenumărate mărturii
ele celor ce s-au convertit prin pocăinţa curată a colegilor sau vecinilor lor
B. Activitatea misionarilor din teritorii neevanghelizate
1. Cei chemaţi / trimişi trebuie să facă „totul pentru Evanghelie”, pentru ca ea să ajungă la toate
neamurile – ei sunt „linia întăi” a frontului din războiul spiritual (1 Corinteni 9:16-23; 2
Corinteni 5:19-20; Matei 28:19)
2. Relaţia cu biserica de origine, în plan spiritual şi material şi respectarea zonei şi
implementării adevărului, în acord cu Scripturile şi călăuzirea duhului Sfânt, sunt condiţii ce
asigură reuşita misiunii – ex. apostolului Pavel – un om care şi-a îndeplinit bine slujba şi a
format şi îndemnat şi pe urmaşii lui să facă la fel (Fapte 13-28; 2 Timotei 4:1-8).

35
..
. http://www.worldchristians.org/romanian/
 ÎNCHEIERE
1. Evanghelizarea trebuie să fie realizată, ca parte a planului veşnic al lui Dumnezeu (Matei
10:7; Matei 24:14; Apocalipsa 14:6-7). Scopul final al evanghelizării este instaurarea Împărăţiei
lui Dumnezeu (Matei 4:17; Fapte 3:19-21)
2. Bisericile din primul veac, dar şi istoria de mai târziu arată că o preocupare evanghelistică
bună va avea rezultate binecuvântate (Fapte 16:5). Biserica / adunarea Betel Arad şi altele din
Romania trebuie să se mobilizeze mult mai puternic pentru îndeplinirea mandatului divin de
evanghelizare a lumii
 Imagini apocaliptice
Lecţia 1
VIZIUNEA CERULUI

INTRODUCERE
1. Apokalipsis (gr.) – a descoperi cu tăinuire; revelatio (lat.) - revelaţie (descoperire divină
continuată; în 405 vers. sunt 285 citate din V. T.); lucrurile din sfera spirituală pot fi „palpate”
numai prin harul ridicării omului, la nivel de „duh” şi au fost revelate profeţilor (Ezechiel,
Daniel, Ioan)
2. Viziunea cerului (Apocalipsa 4-5) prezintă tronul lui Dumnezeu şi fiinţele din jurul Lui, în
imagini reale şi simbolice

I. TRONUL LUI DUMNEZEU

1. Tronul- thronos (gr. scaun), prin Fiinţa divină este măreţia absolută (Apocalipsa 4:2-3):
iaspis (alb) – sfinţenia, podoaba casei (Psalmul 93:5); sardiu (roşu) – dragostea şi mânia geloziei
ei; curcubeu (7 culori derivate din alb, lipseşte negrul) smarald (verde) - harul legământului
dragostei sfinte; Cineva - un chip ascuns în strălucire (Ezechiel 1.26-28; 10:1)
2. Sfera tronului divin este adevăratul Cort/Templu din cer - rege şi preot ( Isaia 6:1-3; Evrei
9:24; Apocalipsa 7:15; 16:17; 21:22), cu chivot şi altar (Apocalipsa 6:9; 8:3; 9:13; 11:19; 14:18)
şi centrul de atracţie al universului, care primeşte închinarea (în Duh – Ioan 4:23-24, neraportat
la un spaţiu mobil sau imobil) întregii creaţii (Apocalipsa 5:8-14)
3. Tronul reprezintă stăpânirea divină în timpuri apocaliptice, cu fulgere, glasuri şi tunete
(Exodul 19:16; Apocalipsa 4:5; 11:19)

II. ALTE FIINŢE ŞI IMAGINI CEREŞTI

A. Domnul Hristos – Mielul lui Dumnezeu
1. Poziţia specială şi unică în sânul Tatălui/mijlocul tronului – Fiul; la dreapta (Efeseni 1:20-21;
1 Petru 3:22; Apocalipsa 5:6a; 7:17; 22:3)
2. Prezentarea fiinţei (Apocalipsa 1: 13-16) şi imagini simbolice: mieluşel, leu (Apocalipsa 5:5-
6a)
B. Duhul lui Dumnezeu
1. Imagini nedefinite real, dar care exprimă funcţiile Duhului lui Dumnezeu (Apocalipsa
4:5;5:6)
2. Apocalipsa şi saluturile sfinte vin din partea divinităţii (Apocalipsa 1:4b)
C. Creaţia fiinţelor vii
1. Heruvimi - serafimi – 4 (nr. creaţiei) făpturi vii, suport al tronului şi înveliş - organigrama
taberei lui Israel în jurul cortului - reşedinţa Domnului, în mijlocul poporului Său (Geneza 3:24;
Exodul 25:22; 2 Samuel 6:2; Psalmul 80:1; Ezechiel 1:4-22; 10:20, Apocalipsa 4:6-7). În
tradiţia mozaică existau 7 arhangheli: Uriel, Rafael, Roguel, Mihail, Soriel, Gabriel, Remiel
2. Oştirea îngerilor (Psalmul 103:20-21; 1 Regi 22.19; Apocalipsa 5:11)
3. Cei douăzeci şi patru de bătrăni, cu cununi stephanos/biruitori (diadema/regi) pe tronuri
(Apocalipsa 4:4b; 11:17-18; Coloseni 1:16; 1 Cronici 24, 25)
4. O mulţime de răscumpăraţi în haine albe (Apocalipsa 7:9-10, 13-14), pe o mare de sticlă (2
Cronici 4:2-6; Isaia 17:12; Apocalipsa 17:15/4:6a; 15:2-3). Cei 144000 de aleşi – un nr. statistic
sau simbolic!

ÎNCHEIERE
1. Imaginea tronului învăluit în slavă ce atrage în închinare întreg cosmosul (Apocalipsa 5:13;
Psalmul 103:19, 22; 148)
2. Când se va rezolva problema răzvrătirii şi a păcatului, Duhul Sfânt va mişca în armonie
perfectă întreaga creaţie (1 Corinteni 15:28). Noi trăim în aşteptarea accesului nostru înaintea lui
Dumnezeu (1 Timotei 6:15b-16; Apocalipsa 3:21). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor
vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 2

SISTEMUL DEMONIC

INTRODUCERE
1. Istoria Cosmosului cuprinde o pagină neagră: de la răzvrătirea unui înger de rang înalt şi până
la eliminarea completă a lui şi efectelor răului; de la mândrie la toate relele şi moarte (Isaia 14;
Ezechiel 28; 1 Timotei 3:6)
2. Sistemul demonic asociază fiinţe angelice şi umane, care sunt organizate sub diverse forme,
sub înfluenţa lui Satan (Apocalipsa 12:9; Efeseni 2:1-3)

I. BALAURUL
1. Conducătorul: Beelzebul (domnul demonilor – Marcu 3:22); „Stăpânitorul lumii acesteia”
(Ioan 14:31; 16:11); „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2)
2. „Balaurul cel mare, (cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti
(diadema/regale) – Apocalipsa 12:3) şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care
înşeală întreaga lume”; Ispititorul (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), Cel Rău (Matei 6:11),
Acuzatorul (Apocalipsa 12:10)

II. ASOCIAŢII SĂI

A. Îngerii căzuţi
1. Îngeri – duhuri rele în acţiune, prezente în singogi şi oriunde în oameni (Evanghelii; Fapte
16,19)
2. Demoni arestaţi şi demoni eliberaţi pentru ultima perioadă a istoriei (2 Petru 2:4; Iuda 1:6;
Apocalipsa 9:1-11)
B. Fiar/a/ele din mare (gr. therion – animal sălbatic, crud şi neîmblânzit; leu, urs, leopard, ...
distrugere totală şi rapidă)
1. Autoritatea umană în plan politic, militar şi economic cu 7 capete (simbolul autorităţii) şi 10
coarne (simbolul puterii distructive - Zaharia 1:18-21 ); imperii puternice, care şi-au impus
stăpânirea şi în raport cu poporul lui Dumnezeu: chipul din visul lui Nebucadneţar: de la Babilon
la Împeriul Roman (Apocalipsa 13:1-2a, 17:t-13; Daniel 2:31-43; 7:2-7, 17; 8:3-12, 20-25)
2. Ultima fiară are caracteristicile celorlalte şi „balaurul i-a dat (v. 2, 5 7, 15) scunul lui domnie
şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2; Daniel 7:8, 19-26)
C. Fiara din pământ
1. Autoritatea religioasă falsă, subordonată Diavolului şi asociată fiarelor din mare cu scopul
seducerii (prorocul mincinos – Apocalipsa 13:11-14; omul fărădelegii – 2 Tesaloniceni 2:3-9)
2. Babilonul religios - femeia apostată şi imorală, este organizarea religioasă, formele cultice
idolatre prin care se va realiza închinarea către fiară şi balaur - un singur sistem (Apocalipsa
17:1-7)
D. Lumea
1. Babilonul cel mare – lumea în toate domeniile şi formele de dezvoltare şi manifestare ale
progresului şi bunăstării, dar aflată sub puterea păcatului (şarpelui) şi a morţii (oikoumene –
Apocalipsa 13:14a; 18:2; 1 Ioan 5:18)
2. Oamenii sunt obiectul de lucru al balaurului şi asociaţilor săi, dar şi singurii care au şansa
ieşirii din acest sistem (Apocalipsa 13:8; 18:4). Dumnezeu şi balaurul de partea lui, fiecare îi
sigilează pe ai lui!

ÎNCHEIERE
1. Balaurul şi asociaţii săi doresc stăpânirea; regii – capetele fiarelor au vrut să fie numiţi:
Dominus (lat.) / Kyrios (gr.) - Domnul, de aceea se împotrivesc stăpânirii divine (Daniel 11:36-
37; Apocalipsa 13:5-6)
2. Întreg sistemul se bazează pe asocierea elementului religios (natural prin creaţie) cu
împlinirea dorinţelor/poftelor naturii afectate de păcat (Apocalipsa 12:9; 13:4)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 3

CONFLICTUL COSMIC

INTRODUCERE
1. Domnul Hristos s-a implicat direct şi a accentuat conflictul cosmic, dar în/prin El avem
asigurată biruinţa (Psalmul 45:3-6; Zaharia 9:9; Luca 12:51; Romani 8:36-37)
2. Satan (adversar), Diavolul (bârfitor, defăimător) şi sistemul său reprezintă tabăra răsculată
împotriva lui Dumnezeu (Apocalipsa 20:7-10)

I. BĂTĂLIA DOMNULUI HRISTOS ÎMPOTRIVA BALAURULUI (David şi

Goliat)
A. Bătălia vieţii şi a morţii mesianice
1. Domnul Hristos a biruit (prin jertfă – mieluşelul), a luat cartea şi a obţinut răscumpărarea din
robie şi redobândirea proprietăţii edenice (Geneza 3:22-23; Levitic 25:23-27, 47-49; Isaia 61:1-
2; Coloseni 1:13-14; Romani 8:19-23; Apocalipsa 5:1-10; 11:15)
2. Ispitirile şi biruinţa prin cruce (Luca 4:1-13; Ioan 12:27, 31-32; 19:11; Coloseni 2:15)
B. Bătălia celei de-a doua veniri
1. Domnul Hristos se luptă pentru mântuirea oamenilor, apoi împreună cu oastea Sa va da
ultima bătălie, supunând întreg universul (Apocalipsa 19:11-16, 20; 20: 14; 1 Corinteni 15:24-
25, 28 )
2. Ultimul duşman: moartea (1 Corinteni 15:26, 54-57)

II. RĂZBOIUL DIN CER – BĂTĂLIA ÎNGERILOR

1. Războiul din cer (Apocalipsa 12:7-9)
2. Lupte alături de credincioşi (Iosua 5:13-15; Daniel 10:12-21; Zaharia 3:1-10; Matei 18:10;
Fapte 5:19-20;12:7-11)

III. LUPTELE POPORULUI LUI DUMNEZEU

A. Bătăliile fizice şi spirituale din V. T. (Proverbe 21:31)
1. Războaiele Canaanului (de la Iosua la David – Deuteronom 1:30; Iosua 23:10; 2 Samuel 7:1)
2. Luptele spirituale împotriva idolatriei demonice (Judecători şi profeţi)
B. Luptele şi biruinţele credincioşilor din N. T. (Ioan 16:33; 2 Corinteni 2:14)
1. Teatrul central al operaţiunilor a devenit pământul (Luca 10:18, Apocalipsa 12:12, 17; 15:2)
2. Intensificarea luptelor spirituale (Luca 22:31-32; Romani 15:30-32; 2 Corinteni 2:11; 6:7;
Efeseni 6:10-20; Coloseni 2:1-2; 1 Timotei 6:12;1 Ioan 2.13-14; 5:4; Apocalipsa 2:7, 11, 17, 26;
3:5, 12, 21)
3. Înfrângerea fizică a credincioşilor şi biruinţa spirituală – martiraj (Daniel 8:24; Luca 12:4-9;
Apocalipsa 13:4, 7; 12:11)

ÎNCHEIERE
1. Tema cărţii Apocalipsa: biruinţa divină, angelică şi umană asupra răului; dynamis contra
exousia – lupta între cele două sacune de domnie (Luca 10:19; Apocalipsa 2:13; 4:2; 17:14)
2. Toate promisiunile apocaliptice/biblice sunt pentru biruitori (2 Timotei 4:6; Apocalipsa 21:7)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 4

BĂTĂLIA PENTRU ÎNCHINARE

INTRODUCERE
1. Într-un univers spiritual şi material cu două sisteme în conflict, problema fundamentală este
închinarea: înaintea lui Dumnezeu sau a balaurului (Luca 4:5-8; Apocalipsa 14:6-11)
2. Închinarea este o componentă spirituală şi fizică a vieţii omului care determină existenţa lui
terestră şi eternă (Apocalipsa 11:1; 22:9)

I. ÎNCHINAREA FALSĂ
A. Istoric
1. Idolatria generală – de la Babel la Babilon: diverse zeităţi supreme (bune şi rele) şi spirite
specializate pe domenii: zeul dragostei, prosperităţii, războiului, mărilor, etc – un pericol
permanent pentru poporul lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:19)
2. Închinarea sub regimurile totalitare – cultul chipului (Babilon) şi domnia cezarilor (zeiţa
dreptăţii, păcii, siguranţei şi bunăstării Romei – în 195 î.e.n. prima statuie la Smirna; (un pericol
latent în paralel cu susţinerea şi apărarea drepturilor cetăţeneşti - Fapte 16:36-40; 18:12-17;
19:32-41; 23:12-35; 1 Timotei 2:1-2) şi cultul cezarului – în 29 î.e.n. August a ridicat 4 temple
în cinstea lui Iuliu la Pergam, Efes, Nicea, Nicomedia, apoi s-a ajuns la statuile lui Domiţian
(Dominus et Deus – domn şi dumnezeu), care făceau miracole şi vorbeau - ventrilogia)
3. Închinarea în faţa ultimei fiare şi a balaurului (Apocalipsa 13:4), sub coordonarea profetului
mincinos; femeia (organizaţiile religioase) care călărea pe fiară (sistemele politico-sociale),
duşmanul prigonitor al închinării adevărate (Apocalipsa 13:5-7; 17:1-13) – sistemul cel mai
perfid şi feroce din istorie (Daniel 8:23-25; Apocalipsa 13:11-15)
B. Caracteristici
1. În fazele primare natura a luat locul Creatorului, prin raportarea „la vedere”, pe fondul
îndepărtării de Dumnezeu şi cu preţul pierderii adevărului (Romani 1:21-32)
2. Sistemul demonic (sub îngăduinţa divină), foloseşte diverse mijloace şi metode de
înşelare/seducere, prin care obţine admiraţia (şi pe fondul naturii religioase umane) şi realizează
un cult al închinării (Evreii între canaaniţi – V T; 2 Tesaloniceni 2:3-4, 8-10; Apocalipsa 13:13-
15)
3. În ultimă fază se recurge la forţă (Daniel 3:6-7, 11-12; 6:7; Apocalipsa 13:15-17) pentru
generalizarea închinării, situaţii în care rezistă numai cei ce au o relaţie vie şi stabilă cu
Dumnezeu (Daniel 3:16-18; 6:10, 20; Apocalipsa 13:8)

II. ÎNCHINAREA ADEVĂRATĂ (Psalmul 95:6)

A. Istoric
1. După alungarea din Eden, jertfa şi închinarea – rugăciunea, ca mod de relaţionare faţă de
divinitate au fost practicate în mod familial – personal, iar religia adevărată s-a perpetuat mai
mult pe cale orală (Abel, Set, ...Avraam, ...)
2. Începând cu Moise s-a dat Legea şi s-a înstituit un cult naţional în Israel, cu închinare la
Cort/Templu, prin preoţi şi leviţi (Exodul - Deuteronomul)
3. Prin Domnul Hristos a venit adevărul şi s-a pregătit închinarea în „duh şi adevăr” - numai
prin credinţă, fără obiecte cultice şi fără sanctuar (Ioan 1:17; 4:22-24; )
B. Caracteristici
1. Închinarea adevărată trebuie să devină un mod de viaţă – slujire (Avraam şi altarele; porunca a
doua - Exodul 20:1-11; jertfe zilnice), ca în cazul fiinţelor din cer, în prezenţa lui Dumnezeu
(Apocalipsa 4:8-11; 5:11-14)
2. Dacă închinarea falsă presupune o viaţă păcătoasă – colaborarea cu Diavolul (Apocalipsa
9:20-21), duşmanul valorilor divine (Romani 1:21-28), cea adevărată implică sfinţire (Apoalipsa
22:11), prin apropierea de un Dumnezeu sfânt (atmosfera din jurul tronului din cer)
3. Bătălia pentru o închinare adevărată este în biserici – lecţia 5 (Stările interne ale bisericilor)
 ÎNCHEIERE
1. Închinarea falsă este avertizată şi apoi pedepsită cu mânia divină (Apocalipsa 14:9-11; 16:2)
2. Închinătorii adevăraţi trebuie să reziste probelor de foc, după care vor primii dreptul acceptării
şi închinării directe, pentru eternitate, înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:12-13; 15:2; 20:4)
3. Întâi îi sigilează Domnul pe ai Săi, apoi Diavolul îi înşeală şi sigilează pe ai lui (Ezechiel 9:1-
6; Apocalipsa 7:3; 13:8,16-18)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 5

STĂRILE INTERIOARE ALE BISERICILOR

INTRODUCERE
1. Domnul Hristos – Capul Bisericii apare (în Apocalipsa ) în mijlocul poporului Său, preocupat
de starea lui (Matei 16:18; Apocalipsa 1:12-13, 16, 20)
2. Realitatea surprinsă de Domnul arată o multitudine de probleme, pentru care se oferă soluţii
corespunzătoare („ştiu, pocăieşte-te, te sfătuiesc .... celui ce va birui ...” - Apocalipsa 2-3;
16:15), scrise către 7 biserici (nr complet), dar într-o singură carte – pentru toată Biserica/toate
Bisericile din toate timpurile (Apocalipsa 1:1:11; 2:7, ...)

I.PROBLEMELE SPIRITUALE
1. Permanenţa actului cultic, existenţa adunării/organizaţiei nu este o dovadă de apartenenţă la
Trupul lui Hristos (Apocalipsa 2:2, 14, 15, 20; 3:17); Apocalipsa prezintă 2 femei care se pretind
ale lui Hristos (Apocalipsa 12:1-2; 17:4-6; 19:7-8). Atenţie la apostazie! (Luca 18:8; Fapte
20:28-30; 1 Timotei 4:1-2)
2. O stare spirituală prezentă poate fi infirmată de evoluţia ulterioară, pozitivă sau negativă,
sfârşitul decide mântuirea şi răsplata (Apocalipsa 2:3-5,19; 5:15-22; Fapte 20:24; 1 Corinteni
9:24-27; 10:11-13)
3. Imaginea vizibilă sau autoaprecierea pot şi false în raport cu realitatea spirituală a unei
adunări/persoane, pe fondul sistemului înşelător din religie (Apocalipsa 3:1, 17; Matei 7:21-27;
2 Corinteni 11:12-15)
4. În funcţie de starea spirituală, Domnul vesteşte făgăduinţe sau pedepse pentru adunări
(Apocalipsa 2:16, 21-23; 3:9-10; 1 Corinteni 11:27-32; Evrei 12:3-11; Fapte 13:11; 18:9-11)

II. ATENŢIONĂRI
1. Desăvârşirea cerută de Domnul cuprinde o trăire în adevăr şi în dragoste (Apocalipsa 2:2-4, 6,
14-15, 19-20; 2 Corinteni 10:1-11; 1 Tesaloniceni 5:14; Iuda 1:22-23; Psalmul 101)
2. Încercările spirituale/sufleteşti şi suferinţele fizice este o permanenţă în viaţa adunărilor,
cauzată de lupta binelui în condiţiile existenţei răului (Apocalipsa 2:2, 3, 9-10, 13, 19; 3:10a;
7:13-14,17; Ioan 16:33; Fapte 14:21-22; 2 Corinteni 11:23-28)
3. Pocăinţa, cu specificul fiecărui caz, este o recomandare imperativă: „adu-ţi aminte, întoarce-
te la faptele tale dintâi; cum ai primit; fii plin de râvnă şi pocăieşte-te” (Apocalipsa 2:5, 16, 21;
3:3, 19). „Păstrea-ză ce ai” (Apocalipsa 2:10b, 25; 3:4, 11; 2 Corinteni 7:8-12)

ÎNCHEIERE
1. În condiţiile prezentate se impune păstrarea unei relaţii vii cu Tronul din cer şi vestirea
Evangheliei mântuirii (1 Petru 2:5, 9-10; Apocalipsa 5:8; 8:3; 11:3-7)
2. Viaţa spirituală, în condiţii fizice, este o luptă de o viaţă, care va fi răsplătită pentru eternitate
(Apocalipsa 2:7, 11, 17, 26-28; 3:5, 12, 21; 14:12; 21:7)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 6

ISTORIA UMANĂ, VĂZUTĂ DE SUS

INTRODUCERE
1. Istoria religioasă şi laică se derulează în funcţie de planul lui Dumnezeu şi atitudinea
oamenilor referitoare la voia sfântă (Romani 8:28-39)
2. Există o ordine profeţită în istorie, din care putem învăţa şi cunoaşte pe Dumnezeu şi pe
oameni (Ieremia 30:22-24; Apocalipsa 10:5-7)

I. EVENIMENTE ISTORICE APOCALIPTICE DE REFERINŢĂ (cele 4 pedepse

grozave – Ezechiel 14; caii ce prăpădesc - Zaharia 6:1-8)
1. Războaie frecvente care decimează populaţia şi cauzează o serie de alte nenorociri – 15000
războaie în 6000 ani (Deuteronom 28:25, 49-52; Apocalipsa 6:4). Marea Romă a fost jefuită de
goţii lui Alaric (410), apoi distrusă de triburile germanice conduse de Odoacru (476) şi din o
populaţie de 1 milion în anul 100 a scăzut la 100000 în 3 seccole
2. Calamităţi naturale, producătoare de moarte directă (inundaţii, cutremure), sau indirectă, în
timp prin sărăcie şi foamete – o permanenţă în istorie (Deuteronom 28:23-24; Apocalipsa 6:5-6,
8:7-13)
3. Boli netratabile ce sunt cu un pas înaintea medicinei de orice fel (Deuteronom 28:21-22, 27-
28, 58-62; Apocalipsa 6:8)
4. Animale sălbatice ce produc moarte sau alte nenorociri (Deuteronom 28:38-39, 42;
Apocalipsa 6:8)
- Culmea pedepselor: în asediu şi foamete – consumul propriilor copii (Deuteronom 28:53-57)
5. Supliment apocaliptic: Chinul demonilor (lăcuste monştri, cavaleria infernului) împotriva
oamenilor (din lume) prin sporirea efectivelor din Adânc (Fapte 10:38; Apocalipsa 12:12; 9:1-6,
15-19)

II. PRINCIPII ŞI SCOPURI

1. Îngerii buni sau chiar duhuri rele execută hotărârile divine pentru întreg univerzul: îngeri
căzuţi, oameni, lumea materială (Apocalipsa 8:6; 7:1-3 – pocăinţă/9:15-21 - nepocăinţă). Ei
slujesc şi nu primesc închinare (Apocalipsa 19:10; 22:8-9)
2. Pe acest fond are loc vestirea Evangheliei la toate popoarele cu pocăinţa unora şi nepocăinţa
altora (Matei 24:14; Apocalipsa 6:2; 14:6-7; 9:20-21: idolatria – păcatul principal)Peceţile cărţi
de răscumpărare şi trâmbiţele conţin, pe lângă diferite pedepse şi chemarea la mântuire, spre
deosebire de urgii, care nu mai oferă acest har (Apocalipsa 15:8)
3. Domnul pedepseşte poporul Lui (un pahar amestecat), dacă păcătuieşte, dar loveşte pe cei răi
de care/prin care e pedepsit poporul Lui (Apocalipsa 8:4-5; 14:9-11; 18:4-6)

ÎNCHEIERE
1. Cărţile de istorie coboară de sus, prin îngeri şi profeţi (Apocalipsa 10:1-11; Ezechiel 2:8-3:3)
2. Toate acestea descriu istoria de mii de ani ai omenirii abătută de la adevăr, pe care Dumnezeu
o loveşte cu scopul întoarcerii la viaţă, iar sfârşitul va lovirea fără milă, fără pocăinţă şi fără vreo
revenire – paharul neamestecat (Matei 24:6-8; Apocalipsa 6:12-17)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 7

PERSECUŢIA SFINŢILOR

INTRODUCERE
1. Apocalipsa a fost scrisă pe timpul unei mari persecuţii (Domiţian) şi prezintă un lanţ de
teroare pentru poporul lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:9; 6:9-10; 14:12)
2. În restul istoriei, fără persecuţii de forţă, cei credincioşi au avut parte de alte forme mai uşoare
de împotrivire şi batjocură (Ioan 15:18-21; 16:1-2; 2 Corinteni 11:23-26; 2 Timotei 3:12)

I. DIFERITE FORME DE CONSTRÂNGERE ŞI PERSECUŢIE

A. Persecuţii pentru Numele Domnului
1. Viaţa spirituală în Hristos este o acţiune spirituală cu efecte fizice într-un conflict cosmic,
ceea ce atrage lupte şi represalii din partea sistemului lumesc demonic (Apocalipsa 2:10; Fapte
16:16-40)
2. Mărturia adevărului – Isus Hristos, este o necesitate într-o lume ce va fi judecată, în funcţie de
atitudinea faţă de mântuirea crucii (Luca 21:12-13; Apocalipsa 2:13)
B. Stări şi efecte
1. Persecuţia va cerne poporul Domnului (Luca 22:31-32; Matei 24:10). Relaţiile sociale şi de
familie vor fi zdruncinate (Matei 10:21-22, 34-39; Luca 21:16-19)
2. În timpul de anchetă şi suferinţă Domnul, prin Duhul, va fi alături de credincioşii Săi (Matei
10:19-20; Luca 21:14-15). El va controla dimensiunea persecuţiei/ispitei sau va decide
ocrotirea (Apocalipsa 12:4-6, 13-16; Psalmul 18:4, 12,14; Ilie – 1 Regi 17; anul 70 – distrugerea
Ierusalimului – Matei 24:15-20 – refugiul la Pella)
3. În lucrarea de misiune se admite evitarea persecuţiei prin refugiere, apelarea la dreptul de
libertate şi /sau alt comportament înţelept, dar fără trădarea mărturiei (Matei 10:16-17, 23; Pavel
– Fapte; Apocalipsa 12:16; 1 Petru 3:15-16)

II MARTIRAJ
1. Persecuţia totală: condamnarea la moarte este lucrarea „balaurului” (din adânc) prin diverse
„fiare” (din mare, din pământ – profetul mincinos), aflate sub influenţa „femeii imorale” –
religiei false (Apocalipsa 13:15; 17:6, 18; 18:24).
2. Există un timp limită pentru martiri şi o biruinţă şi bucurie liitată pentru chinuitori (Daniel
7:25; 8:23-25; 9:27; 12:6-7; Antioh Epifanes - 168-165 î.e.n.; Apocalipsa 11:2-12)
3. Pentru a evita martirajul se impune (în astfel de situaţii limită) lepădarea de credinţă şi
profanarea divinităţii – închinarea falsă - păcatul/neprihănirea persecuţiei (Matei 10:32-33;
Apocalipsa 12:11; 13:8, 10b)

ÎNCHEIERE
1. Persecuţia este o realitate pentru care trebuie să ne rugăm şi să credem că dacă vom avea
parte de ea vom primi un har mai mare (Ioan 12:27; caz Ioan / Petru – Ioan 21; Filipeni 1:29; 1
Petru 4:12-14)
2. Persecuţia, în primul rând martirajul, par o înfrângere prin apostazia unora şi moartea altora,
dar pentru cei ce rămân credincioşi, vor fi urmate de mare slavă (Luca 12:4; Apocalipsa 20:4).
Suferinţele şi moartea Domnului sunt modelul nostru suprem (Matei 26:50-56; Luca 22:53)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 8

JUDECĂŢILE MÂNIEI DIVINE

INTRODUCERE
1. Sfărşitul anunţat va veni când se va umple măsura păcatului şi răbdarea divină se va schimba
cu mânia – urgie, în acord cu dreptatea divină (Zaharia 2:13; Luca 18:7; Apocalipsa 11:18-19)
2. Judecăţile divine sunt mai grele ca moartea – anihilarea (Apocalipsa 6:16-17)

I. JUDECĂŢILE ULTIMEI GENERAŢII (ziua de răzbunare – Isaia 61:2; ceasul

judecăţii – Apocalipsa 14:7)
1. Urgiile divine sunt mari (gr. megalis – Apocalipsa 16), foarte grele pt. închinătorii sistemului
demonic (fiare şi babilon); ele au precedent în lovirea Egiptului şi a egiptenilor, cu ocazia
eliberării evreilor, dar şi în lovirea totală a Israelului, după alte pedepse (pentru păcate) din
istoria lor (Psalmul 78; 105; Isaia 13:10-13; Ezechiel 5:7-8,13; Apocalipsa 14:9-10a; 16:2;
18:8-10, 20)
2. Pedepsele distrugerii se vor executa prin îngeri puternici, prin tunetele mâniei lui Dumnezeu
şi a Mielului (Apocalipsa 10:3; 11:19; 15:1, 6-7; 16:1, 18; Evrei 10:29-31). Unşii Domnului (ca
Moise, Ilie, Elisei) au mandat divin pentru unele urgii (Apocalipsa 11:5-6)
3. Va fi distrusă natura şi toate realizările umane prin cutremure (Apocalipsa 6:12; 8:5; 11:13;
16:18), grindină (Apocalipsa 8:7; 11:19; 16:21; Ezechiel 38:22) şi alte calamităţi fizice
completate cu chinuri spirituale şi sufleteşti (Apocalipsa 16:2-21)
4. Va fi afectat întreg sistemul solar ce a fost creat pentru calendarul umanităţii (Geneza 1:14;
Apocalipsa 6:12-14; 8:12; 16:8; 2 Petru 3:10, 12, Matei 24:29)

II. JUDECATA DE APOI (Naum 1:2-3; Romani 2:7-11)

1. Judecata, (amânată de har - Romani 2:4-6) întregului sistem demonic terestru (Daniel 7:9-11;
Fapte 17:31; 2 Petru 3:10-11; Apocalipsa 19:19-20; 20:8-10)
2 Judecata îngerilor (2 Petru 2:4; Iuda 1:6)
3. Finalul tuturor lucrurilor rele este iazul de foc, după judecăţi limitate (Apocalipsa 6; 8; 20:14-
15) Pedeapsa eternă pentru îngeri: din cauza răzvrătirii (1 Corinteni 6:3; Iuda 6); pentru lume:
din cauza respingerii harului (Ioan 3:36; Apocalipsa 14:9-11), iar pentru cei apostaziaţi: din
cauza schimbării harului (Matei 7:21-23; 13:41; Iuda 1:4-5, 11-13)
ÎNCHEIERE
1. Secerişul copt şi strugurii copţii sunt sfârşitul veacului (Matei 13:39-42; 3:12; Apocalipsa
14:15-20 – 1600 se ref. la pedeapsă şi pământ!). Evidenţa lucrurilor care se clatină, sau nu se
clatină (Hagai 2:21-22; Evrei 12:25-29)
2. Reacţia ultimă a omenirii va fi bocet şi groază, fără pocăinţă (Apocalipsa 1:7; 9:20; 16:9,11),
dar de slavă pentru Domnul (Apocalipsa 15:3-4; 11:13, fără pocăinţă - Acan)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 9

ÎN AŞTEPTAREA REVENIRII DOMNULUI

INTRODUCERE
1. Realizarea planului etern se va continua cu o altă etapă importantă prin revenirea Domnului
Hristos, pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi (Ioan 14:2-3; 2 Tesaloniceni 1:5-10; Tit
2 :11-13; Evrei 9:27; Apocalipsa 22:12). Prima venire ne-a mântuit de vinovăţie şi pedeapsă, cea
de a doua ne va mântui de puterea şi prezenţa păcatului (Daniel 9:24-27)
2. Cuvântul lui Dumnezeu explică fenomenele însoţitoare şi modul de raportare – aşteptare, o
doctrină de bază a Bisericii (Filipeni 3:20; Marcu 13:26-27)

I. CARACTERISTICILE REVENIRII LUI MESIA

A. Principii şi fenomene de referinţă
1. Principiul înţelegerii la vremea împlinirii – comparaţii ale celor două veniri (Luca 2:25,38;
23:51; Ioan 10:24-26; 13:19; 14:29; 16:4; Matei 21:15-16)
2. Starea generală premergătoare va fi grea, cu semne în întreg Cosmosul: pedepse, judecăţi şi
simboluri de referinţă (Ioel 2:30-31; Luca 21:25-28; Apocalipsa 1:7; 8:1-2)
3. Secerişul copt indică şi binele şi răul la final; nr deplin al neamurilor şi evreilor (Luca 21:24;
Romani 11:25; Apocalipsa 14:15, 18b)
B. Momentul revenirii şi efectele lui (pe fondul fenomenelor de referinţă se vor produce
înşelări şi confuzie pentru cei mai mulţi – Matei 24:4-5, 11, 23-24 ; 2 Tesaloniceni 2:1-13)
1. La semnul Fiului omului (Matei 24:30), la cea din urmă trâmbiţă / a şaptea apocaliptică (1
Corinteni 15:51-52; 1 Tesaloniceni 4:13-17; Apocalipsa 11:15), la cea dintâi înviere (1 Corinteni
15:22-23; Apocalipsa 20:4), prin surprindere dar la vedere şi la timp (Marcu 13:32; 1
Tesaloniceni 5:2-6; Apocalipsa 16:15; 2 Tesaloniceni 1:6-10; 1 Timotei 6:14-15)
2. O surpriză, ca timp, pentru toţi, pentru că nimeni nu ştie ceasul revenirii şi o surprindere
neplăcută, ca stare, pentru cei care nu sunt gata (Matei 24:31, 36, 42-44; Luca 12:35-40; 17:34-
36)

II. AŞTEPTAREA MIRESEI / SCLAVILOR

1. Aşteptarea în veghere şi dragoste- nevoia de rugăciune şi declaraţii – „Vine Mirele” (Matei
25:1-13; 1 Corinteni 16:22; Iacov 5:8-9; 2 Timotei 4:8)
2. Aşteptarea activă a Stăpânul care zăboveşte – nevoia slujirii permanente (Matei 24:45-51;
25:14-30; Luca 12:35-48)

ÎNCHEIERE
1. Bucuria şi siguranţa revenirii şi primirii favorabile - o speranţă purificatoare (2 Petru 3:10-
14;1 Ioan 2:27-29; 3:2-3)
2. Făgăduinţa rămâne mai valabilă ca oricând: „Eu vin curând...!” (Apocalipsa 22:7, 17, 20)
 Imagini apocaliptice
Lecţia 10

ÎMPĂRĂŢIA ETERNITĂŢII

INTRODUCERE
1. Cartea Apocalipsa conţine cel mai solemn jurământ al împlinirii planului etern, conceput şi
realizat de Dumnezeu (Apocalipsa 10:5-7; 21:6; 22:13)
2. Împărăţia gloriei eterne a fost visul fericit al întregului Israel - poporul făgăduinţelor divine;
în cursul evenimentelor s-a înţeles că instaurarea avea să aibă loc în două etape (1000 de ani! -
puţine informaţii)

I. IMAGINI ALE PARADISULUI (cuvânt persan: pari-daizza – grădină împrejmuită

cu un zid)
1. Împărăţia „visată” (după alungarea din Eden) şi promisă de Dumnezeu este comparată cu un
oraş pe un munte (Ierusalimul ceresc, cetatea viitoare, simbolul împărăţiei invincibile – Isaia
2:2-3; Mica 4:1-2; Evrei 11:10; 12:22), de o frumuseţe perfectă (simbolizată prin aurul şi
pietrele preţioase - Apocalipsa 21:10-21) în formă cubică (desăvârşită, în concept antic) şi o
grădină minunată cu pomul vieţii (-16; Isaia 11; 35:1-2; Apocalipsa 22:1-2, 5). Apocalipsa
cuprinde aprox. 400 de simboluri din V. T.
2. Alte comparaţiii descriu viaţa eternă în fericire, prin relaţia de familie (Apocalipsa 19:1-6),
sau alte stări de beatitudine ale slavei în prezenţa divină (Apocalipsa 19:8-9; 20:5)
3. Paradisul este prezentat şi prin absenţă oricăror stări negative: moarte, necaz, lacrimi, etc
(Isaia 25:6-9; 65:17-19;Romani 8:19-23; Apocalipsa 7:16-17; 21:4; 22:3-5). Apocalipsa 21-22
prezintă recuperarea la formă şi stare desăvârşită a paradisului pierdut (Geneza 3), în care vom
avea trupuri glorificare (1 Corinteni 15:42-44; Filipeni 3:21). Toate lucrurile vor fi noi (Matei
19:28; Tit 3:5; Apocalipsa 21:5)
4. Răsplătirile, cununile vor exprima locul rezervării hotărâte de Dumnezeu, evidenţiat de
activitatea celor credincioşi din viaţa aceasta (Matei 19:28-29; 20:23; 1 Corinteni 15:49-57; 2
Corinteni 4:16-18; Apocalipsa 3:5; 20:4-5)

II. ACTIVITATEA ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

1. Fără a fi descoperită întreaga slavă şi a fi descrise toate activităţile Împărăţiei eterne (1
Corinteni 2:9; 1 Ioan 3:1-2) este evident că vom beneficia de prezenţa şi accesul liber la
divinitate, la slava Domnului - suma perfecţiunilor Lui infinite – farmecul împărăţiei:
„totdeauna cu Domnul” (Ezechiel 48:35; Ioan 14:3; 17:3, 22-24; 1 Tesaloniceni 4:17b;
Apocalipsa 14:4; 21:3, 22-25)
2. Proslăvirea lui Dumnezeu va fi o activitate permanentă şi foarte păcută. El va fi lăudat pentru
toate atributele Sale, ce vor fi cunoscute mai profund (Apocalipsa 4:9-11; 5:11-14; 7:10-
12;14:2)
3. Administrarea proprietăţilor atribuite de moştenirea regească - stăpânirea noului pământ, unit
cu cerul (Apocalipsa 2:26-27; 3:12; 21:1-2; 22:3; Luca 19:19-27)
ÎNCHEIERE
1. Toate promisiunile inimaginabile ale eternităţii sunt pentru Templu şi „cei ce se închină în el”
(Apocalipsa 11:1-2; 21:27; 22:14). Apocalipsa se încheie cu un ultim apel: chemare la mântuire
(Apocalipsa 21:6; 22:17)
2. Starea ultimă şi definitivă va fi: „Dumnezeu totul în toţi”, ceea ce arată armonia dragostei
desăvârşite (1 Corinteni 15:28; 13:13)
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 1

AI CONŞTIINŢA CURATĂ?

INTRODUCERE
1. Conştiinţa (cugetul) este o entitate funcţională a duhului omului, care poate fi identificată de
orice om, cu sau fără educaţie religioasă, al cărei glas se va auzi şi la judecata de apoi (Romani
2:14-16). Studiul conştiinţei este subiect de control permanent, căci Dumnezeu „cercetează
toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile” (I Cronici 28:9; 29.17a)
2. Fie „Cuvântul lui Dumnezeu (din acest studiu) viu şi lucrător... (pentru a analiza) simţirile şi
gândurile inimii” (Evrei 4:12), pentru a întării vegherea conştiinţei noastre (2 Corinteni 1:12)

I. CONŞTIINŢA (CUGETUL) ŞI FUNCŢIILE EI SPIRITUALE

A. Definiţii
1. Conştiinţa - sentiment al responsabilităţii morale faţă de propria conduită; simţ de răspundere;
capacitate de autocontrol şi de autoapreciere din punct de vedere moral a acţiunilor săvârşite
(DEX)
2. Conştiinţa este: ceea ce suferă atunci când celalalte părţi ale tale se simt atât de bine; vocea
interioară care ne avertizează că cineva se uită; lumina inteligenței pentru a distinge binele de
rău; oglinda sufletelor noastre, care înfăţişează greşelile din vieţile noastre în forma lor
completă; „glasul lui Dumnezeu” în om.
B. Cum lucrează conştiiinţa?
1. Într-un ansamblu de procese psihice variate, complexe, cuprinzând senzaţii, percepţii,
reprezentări, noţiuni, judecăţi, raţionamente, inclusiv procese afective şi voliţionale (DEX). Prin
conştiinţă omul este mereu „anunţat” asupra unei fapte rele făptuite sau în curs de făptuire,
manifestându-se independent de voinţa omului. Există o relaţie încă neînţeasă de ştiinţă între
conştiinţa, conştienţa şi cunoştiinţă ( Psalmul 77:6; Romani 2:14-16)
2. Conştiinţa este o copie a Legii divine, un efect al consumului omului din pomul cunoştiinţei
binelui şi răului (Geneza 3:7-11). Expresii specifice: a avea pe conştiinţă - a te simţi vinovat
(Proverbe 28:17); cu mîna pe conştiinţă -cu toată sinceritatea. Omul primeşte aprobări sau
negări ale conştiinţei ce pot fi explicite sau mute, dacă îi lipseşte cunoştinţa necesară. E necesar
să fie practicată cu regularitate cugetarea - meditarea la Cuvânt şi la activităţile derulate sau
proiectate (Geneza 24:63; Psalmul 1:1-2). Exită posibilitatea stimulării conştiinţei, prin sesizări
sau chiar pedepse divine ce ajută omul în procesul analizării faptelor (Ioan 8:9; 1 Regi 8:38;
Fapte 2.37). Mustrarea trebuie să declanşeze, accentueze mustrarea conştiinţei, de aceea trebuie
un număr limitat de mustrări (Geneza 42:17; Proverbe 29:1; Amos 5:10)
3. Datorită degradării umane şi conceptelor filozofice şi religioase ce permit o viaţă tot mai
libertină, conştiinţa pierde mult din funcţiile ei de arbitru şi paznic al Legii divine în om
(Romani 1:19, 21; Efeseni 4:17-19; 1 Timotei 1:9; 4:2; Tit 1:15)
4. Conştiinţa are o funcţie intuitivă şi alta concluzivă – ca un control anticipat, operativ şi post
operativ (Romani 14:5b, 23; David - 1 Samuel 24:5; 25:31; 2 Samuel 24:10)

II. CUM POŢI OBŢINE ŞI PĂSTRA O CONŞTIINŢĂ CURATĂ

A Conştiinţa naturală (nativă) şi procesul luminării (educării) ei
1. Coştiinţa păstrează dosarul faptelor şi încearcă găsirea unor soluţii de achitare a vinovăţiei,
dar numai jertfa desăvârşită a Domnului Hristos poate radia faptelor din cazierul omului -
„Iertaţi-mă şi uitaţi!” (Ezechiel 36:25-26; Evrei 9:9, 14; 10:22)
2. Prin naşterea din nou şi educaţia sfântă se primeşte „ungerea” (1 Ioan 2:20, 27), ce elimină
accentele tradiţionale, lipsite de adevăr (Romani 14:22; 1 Corinteni 10:25-27) şi ordonează
priorităţile în acord cu sfinţenia divină şi natura dragostei, atentă cu conştiinţele ceilorlalţi
oameni (1 Corinteni 8:7-12; 10:28-29; 1 Timotei 1:5-6)
B. O conştiinţă curată
1. Desăvârşirea cerută de Dumnezeu se verifică printr-un proces intern semnat de conştiinţă şi
cunoştiinţă, în prezenţa Duhului Sfânt (Romani 9:1; 1 Corinteni 8:7; 1 Timotei 1:3:9)
2. O conştiinţă curată oferă libertate şi pace deplină, chiar în condiţii vitrege (1 Petru 2:19; 3:15-
16; 1 Ioan 3:19-20; Iov – Iov27:6). Ex.: Oameni recăsătoriţi cu mustrări de conştiinţă, în
pofida unor „dezlegări”
3. Conştiinţa curată aduce beneficii spirituale comunităţii (Fapte 1:14; Romans 13:5; Filipeni
2:1-4). Ex.: Călătorul ce a returnat bani pentru un bilet compostat de două ori; Studentul ce s-
a mărturisit după 5 ani, pentru o notă obţinută prin copiere
3. Verificările finale ale fiecărui om, în funcţie de curăţia inimii lui le va face direct Domnul
(Psalmul 24:5; 1 Corinteni 4:5)
C. Studiu de caz
1. Saul fariseul – o conştiinţă religioasă (Fapte 23:1; 2 Timotei 1:3)
2. O conştiinţă luminată şi păstrată curată ( Fapte 24:16; Romani 9:1; 1 Corinteni 4:3-4)

ÎNCHEIERE
1. Împlinirea poruncii supreme se verifică prin conştiinţă (Matei 22:37; Marcu 12:33)
2. Slujirea sfântă se face cu aprobarea conştiinţei curate ce biruie stările eronate ale altor
conştiinţe (2 Corinteni 4:2; 5:11; Evrei 13:18)
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 2

EŞTI SINCER ÎN COMUNICARE?

INTRODUCERE
1. Comunicarea (cuvintele), se situează în structura şi manifestarea fiinţei umane, alături de
conştiinţă, fiind o realizare binecuvântată a Creatorului: „Cine a făcut gura omului?” (Exodul
4:11)
2. Eşti sincer în comunicare? este o întrebare pentru inimă, acum şi în ziua judecăţii (Matei
12:34-37), dar poate fi o întrebare pentru toţi înterlocutorii noştri (1 Cronici 12:17). Ex.: „I-a
să-ţi văd limba!”, spunea un medic, la fiecare consultaţie

I. CAPACITATEA ŞI VALOAREA FUNCŢIEI DE COMUNICARE

A. Diverse forme de comunicare
1. Forme de comunicare verbale sunt baza de referinţă a comunicării, omul are capacitatea
vorbirii, fiind creat după asemănarea lui Dumnezeu care a creat toate prin Cuvânt. Funcţiile
comunicării: referenţiala – transmiterea informaţiei, act de cunoaştere;
conativă - emitatorul încearcă convingerea receptorului; emotivă -
exprimarea trăirilor emiţătorului; poetică - conferă expresivitate;
metalingvistică – analiză gramaticală, elemente non-verbale; fatică - control
a canalului de comunicare
2. Forme de comunicare nonverbale: „cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte
şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. În anul 1967, Albert Mehrabian, în
urma unui studiu despre comunicarea nonverbală acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din
mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi
55% prin limbajul corpului. Mesajele transmise prin comunicarea non verbale ne furnizează
informaţii despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi. Tipuri de
comunicare nonverbală: sezonier - care se bazează la mesajele recepţionate cu ajutorul
simţurilor văzului, auzului, mirosului, tactil şi gustativ; estetic - care are loc prin intermediul
diferitelor forme de exprimare artistică şi comunica diferite emoţii; folosirea însemnelor şi a
simbolurilor specifice. Elemente componente în comunicarea nonverbală: limbajul tăcerii -
ascultarea pasivă sau activă; limbajul timpului - „o pierdere de vreme” sau „o veşnicie”;
limbajul corpului: poziţia capului cu expresiile feţei, postura corpului – gestica, definitorie
pentru anumite mesaje - în cadrul unui dialog persoanele se privesc în ochi 25-75 % din timpul
conversaţiei. Atenţie însa şi la diferenţele culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus
în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului
de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insultă
în Thailanda şi absolut neutru, de indicare, în SUA. Înălţimea şi intensitatea vocii;
îmbrăcămintei şi accesoriilor - „haina face pe om”; spaţiul: zona intimă, socială, consultativa,
publică. De obicei când sunteţi în picioare, distanta necesară este aceea a strângerii mâinii.
Atingerea sau contactul fizic exprimă emoţii sau sentimente diferite, de la sentimente calde:
iubire, simpatie, încurajare, până la agresiune fizică; mediul natural sau ambiant, iluminarea,
temperatura, culorile36.
3. Forme de comunicare în scris, scrisori clasice sau comunicare prin mijloace moderne (telegraf
internet), fie ele nominale sau anonime, trec tot prin inimă
4. Aceste forme au fost folosite de Dumnezeu în transmiterea mesajului de pe Sinai (Exodul 19-
20; Deuteronom 9-10)
B. Sinceritate sau nesinceritate în comunicare
1. Imediat ce omul a căzut în păcat a încercat (fără suces în rapot cu Dumnezeu) să se ascundă şi
prin cuvinte (Geneza 3:8-11; Luca 14:17-20). Nevoia de martori apare datorită nesincerităţii

36
..
http://psihologiesociala.uv.ro
oamenilor (deuteronom 19:14-15). „Sinceritatea declaraţiilor celor ce compar în procesul penal
în diverse calităţii, reprezintă, alături de fidelitate, o însusire fără de care acestea nu pot fi
aşezate la baza convingerii organelor juridice. Sinceritatea sau nesinceritatea învinuitului
poate fi deprinsă din conţinutul intrinsec al declaraţiilor sale precum şi din raportarea
acestora la celelalte mijloace de informare existente în cauză. Tot astfel, nesinceritatea poate fi
pusă în evidenţă pe calea observării atente a comportamentului expresiv, mimic, a reacţiilor
involuntare, a gesturilor, a trăsăturilor şi coloritului feţei, care au valoarea unor indicii ce
dezvăluie încercarile de inducere în eroare. Această din urmă modalitate de apreciere a
sincerităţii sau nesincerităţii întemeiata pe observarea directă a acelor manifestări ce ţin de
comportamentul aparent al emoţiei oferă, uneori, posibilitatea descoperirii simulării. Dar, dacă
există o anumită experienţă în domeniul vieţii infracţionale, datorită unei capacităţi sporite de
autocontrol a manifestărilor exterioare ale comportamentului simulat, relevarea disimulării e
imposibilă. Acestor mijloace, să le spunem clasice, de apreciere a sincerităţii sau nesincerităţii
declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, li s-au adăugat, în ultimele decenii, unele
psihofiziologice ce însotesc emoţia în stare de simulare mai exact în situaţia de falsificare a
adevărului, printr-o exprimare verbală: minciuna. Este vorba de înregistrarea pe cale obiectivă,
cu ajutorul unor aparate speciale de tip poligraf, a modificărilor fiziologice ale organismului,
provocate de diverse stări emoţionale ce însotesc simularea. Care este fundamentul ştiinţific al
tehnicii poligraf de constatare obiectivă a stărilor emoţionale tipice disimulării adevărului?
Starea emoţională sub stăpânirea căreia se află făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii
înregistreaza adeseori, o adevărată recrudescenţă în momentul chemării sale în faţa organelor
judiciare în vederea ascultării, stare determinată de conştientizarea pericolului la care ar putea
fi expus în cazul dovedirii învinuirii aduse. Încercarea de disimulare atitudine tipică celui ce nu
şi-a conformat conduita imperativelor impuse de legea penală – reclamă un efort voluntar ce
declanşează stări emoţionale, unele supuse observaţiei directe, altele perceptibile indirect, prin
depistarea reacţiilor psihologice. Fie că este stăpânit de o emoţie violentă, fie de o emoţie de
intensitate modestă, stările emoţionale sunt întotdeauna însotite de anumite modificări
fiziologice reflexe ce se declanşează automat şi scapă posibilităţilor de cenzurare ale
subiectului. Constituie indicatori fiziologici ai conduitei simulate, ce pot fi puşi în evidenţă cu
ajutorul tehnicii poligraf: modificările cardiovasculare în componentele sale şi ritmul
pulsului, creşterea tensiunii arteriale, modificări electrice în piele, însotita de intensificarea
activităţii glandelor sudoripare, modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei,
modificarea activităţii electrice a scoarţei cerebrale în evidenţă cu ajutorul
electroencefalogramelor. Acestor reacţii neurovegetative le corespund modificări ce ţin de
comportamentul aparent al emoţiei, de reacţiile exterioare ale organismului, manifestate în
limbajul vorbit sau cel gestual, în activitatea de mişcare a membrelor sau a corpului, în
expresivitatea feţei, manifestări supuse observaţiei directe” 37. Ex.: Inculpatul criminal ce nu a
privit spre uşă, pentru că ştia ce a făcut
2. Nesinceritatea poate îmbrăca diverse forme de păcat (Psalmul 12:1-2; Proverbe 26:25-26;
clevetire38 – Psalmul 41:5-8; 50:19-20; seducţie imorală - Proverbe 2:16; 5:3; 2 Samuel 13:1-13;
ipocrizie religioasă - Ezechiel 33:31; Matei 15:8; Marcu 11:31; înşelăciune materială / financiară
- Mica 6:10-12; declaraţiile oficiale, mărturiile - Levitic 5:1; Zaharia 5:3-4; alte scopuri egoiste
– Geneza 27; 1 Regi 3:16-28). O „gură mare” nu înseamnă sinceritate în vorbire şi nici glumele
mincinoase (Geneza 39:13-20; Proverbe 26:19). Ex.: Copilul ce s-a hotărât să nu mai mintă şi a
spus musafirilor de unde provine cadoul pentru ei, spre deosebire de părinţi lui care minţeau
din dorinţa de „imagine”
3. Diplomaţia este „tehnica” cea mai obişnuită în comunicare în lume: viaţa social - politică (1
Samuel 18:22-25; Daniel 6; 11:27); avocatură (Fapte 24:1), dar cea mai crudă formă de
nesinceritate în comunicare sunt declaraţiile şi gesturile cu titlu de iubire şi conţinut de ură, chiar
în forma cea mai avansată - crima (2 Samuel 3:27; 20:8-10; Ieremia 9:8; Mica 7:2,5). Ex.:
Bătrânul e atrebuit să-şi schimbe testamentul după ce şi-a schimbat aparatul auditiv
37
http://www.referatmd.com/psihologie/
38
„Defăimarea este lucrul cel mai grozav; prin ea doi sunt care nedreptăţesc, iar unul este nedreptăţit.
Într-adevăr, cel care defăimează face o nedreptate, întrucât învinuieşte pe cel care nu este de faţă; iar
celălalt săvârşeşte o nedreptate prin faptul că crede înainte de a cunoaşte exact (cum stau lucrurile); iar
cel care lipseşte de la convorbire este nedreptăţit de ei, fiindcă de unul este bârfit, iar de celălalt e
socotit rău” (Herodot)
4. Cea mai vinovată formă de lipsă de sinceritate este transmiterea conştientă a unei minciuni /
erezii, în locul adevărului biblic – un predicator trebuie să transmită cu acurateţe Cuvântul, iar
un proroc să spună numai ceea ce Domnul i-a arătat (Numeri 22:35; 23:5; 24:13; 1 Regi 13:5-
18; 22:13-16; Iov 13:7; Romani 16:18). În celălalt sens: a fi nesincer înaintea Domnului şi a
slujitorilor Săi, este o autoînşelare (1 Samuel 15:13, 24; 1 Regi 14:1-6; 2 Regi 5:20-29; Matei
22:18; Luca 20:1-8; Fapte 5:1-11)
5. Redactarea unei scrisori cu intenţii rele, sau încheierea unui legământ, contract cu gând
acceptat de nedreptate, prin necunoştiinţa celeilalte părţi este o nesinceritate premeditată
(Geneza 34 (v 13); Iosua 9:9-22; Ezra 4; 6; Psalmul 78:36-37). Atenţie la lipsa sincerităţii din
frică – prigoană, sau la partea de adevăr care ascunde minciuna (Geneza 12:18; 20:10-13;
Marcu 14:68-71)

II. SINCERITATEA – TRANSPARENŢĂ ÎN LUMINĂ

A. Sinceritate în comunicarea verbală (fiecare om are dorinţa ca ceilalţi să fie sinceri cu el –
Judecători 16; 1 Samuel 3:17; există posibilitatea unei sincerităţi înterpretată ca falsitate – 2
Samuel 10:1-3)
1. O relaţie bună cu Dumnezeu - mântuirea, este condiţionată de curăţia – sinceritatea limbajului
(Iov 32:16-33:3; „fără vicleşug” - Isaia 33:14-15)
2. Cuvintele trebuie să se constituie într-un limbaj înţelept, constructiv şi cu sinceritate
(Proverbe 8:7-8; Luca 21:15). Pildele / figurile de stil literare care ascund realitatea nominală,
dar slujesc unei înţelegeri adevărate, spuse cu gând bun dovedesc înţelepciune, dar dacă scopul
este vinovat sau se urmăresc interese egoiste sunt tot lipsă de sinceritate în comunicare (Geneza
23; 2 Samuel 14:1-20). Atitudinea lui Iosif în discuţie cu fraţii lui, arată o vorbire curată – clară,
ce a avut rolul unei demonstraţii, formări (Geneza 42:7-23; 43:3; 45:1-4). Domnul Hristos a
spus adesea cuvinte pentru a-i testa pe oameni / ucenici, dar niciodată nu a minţit (Marcu 4:33-
34; Luca 24:28-29; Ioan 6:5-6).
3. Între prieteni se impune o transparenţă mai mare – Dumnezeu – Avraam (Geneza 18:17);
Domnul Hristos – ucenicii (Ioan 15:15); Iehu – Ionadab (2 Regi 10:15-16)
4. Exprimarea nonverbală aferentă trebuie să fie în ton cu cuvintele, accentuând înţelesul lor, în
vederea atingerii scopului comunicării – transmiterea unei informaţii de folos şi vrednică de
crezare; emiţătorul creştin este un om de încredere când vorbeşte Cuvântul, dar şi în toate
cuvintele (Galateni 2:11-14). Învăţătura şi modelul Domnului Hristos evidenţiază o viaţă în
slujba adevărului, chiar în condiţii critice (Matei 10:18-20; 1 Petru 2:22; Tit 2:6-10)
B. Sinceritatea în înscrisuri oficiale şi / sau neoficiale (toate au ca referinţă Cuvântul şi
angajamentele divine - Evrei 6:13-17)
1. Conform principiilor patriarhilor şi Legii lui Moise, în V T, respectarea unor jurăminte (între
oameni) şi juruinţe (înaintea lui Dumnezeu), referitoare la servicii sau bunuri ce vor oferite, la
fel ca Legea mezilor şi perşilor erau irevocabile (Geneza 21:23-24; 26:28-29; 28:20; 31:13;
Numeri 6:2; 30; Deuteronom 23:22-23; Estera; Daniel 6)
2. În N T, potrivit învăţăturii Domnului Hristos, cuvântul vorbit sau scris are valoare de
jurământ, iar orice semnătură trebuie să conţină angajamentul sincer al voinţei respectării ei şi a
inexistenţei vreunei clauze sau scop ascuns (Matei 5:33-36)
C. Sinceritatea tăcerii (Decalogul tacerii: 1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros! 2. Taci,
atunci când ai vorbit destul! 3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti! 4. Taci, atunci când
eşti provocat! 5. Taci, când eşti nervos şi iritabil! 6. Taci, când intri în biserica, pentru ca
Dumnezeu să-ţi poată vorbi! 7. Taci, când pleci de la biserică, pentru ca Duhul Sfant să poata
imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit! 8. Taci, când esti ispitit sâ barfeşti! 9. Taci,
când eşti ispitit să critici! 10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi!)
1. Trecerea sub tăcere din motive înţelepte, pedagogice şi binefăcătoare, după modelul lui
Dumnezeu este o necesitate în relaţiile interumane; a fi sincer nu înseamnă a fi „gură spartă 39, de
la Dumnezeu învăţăm principiul tainelor (Amos 3:7; Efeseni 3:9; Apocalipsa 10:7; Proverbe
25:9; Ioan 11:28; 1 Corinteni 4:1). Vorbirea are vremea ei (Eclesiastul 3:7), când este necesar,
dar şi tăcerea trebuie să fie la fel de sinceră - „Ştiu şi eu; dar tăceţi” (2 Regi 2:3, 5).

39
. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ţine un secret, a dezvălui orice secret. A-şi
păzi (sau ţine etc.) gura = a-şi impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbeşte. (NODEX 2002)
2. Tăcerea nesinceră are în fond o ură ascunsă (2 Samuel 13:22; Marcu 3:4), egoim sau alte
vinovăţii care explică refuzul de recunoaşte adevărului sau ascunderea unei veşti bune /
informaţii utile (2 Regi 7:9)

ÎNCHEIERE
1. Sinceritatea în comunicare se bazează pe o conştiinţă curată şi are scop realizarea unui mediu
de dragoste sfântă (1 Timotei 1:5; 4:2)
2. Ştiind că Domnul notează cuvintele noastre (Maleahi 3:16), concluzia se impune din cuvintele
înţeleptului: „Izgoneşte neadevărul din gura ta; şi depărtează viclenia de pe buzele tale!”
(Proverbe 4:24) şi ale Domunului Hristos: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor,
care este făţărnicia” (Luca 12:1).
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 3

CE FACI ÎN ASCUNS?

INTRODUCERE
1. Într-o lume complexă şi dispunând de capacităţi limitate, lucrurile ascunse fac parte din viaţa
cotidiană a omului (2 Regi 6:8-12)
2. Omul este în atenţia absolută a unui Dumnezeu omniştient şi omnipotent, care este interesat
deopotrivă de cele văzute / cunoscute şi de cele ascunse( Psalmul 139)

I. „O PRIVIRE” ASUPRA LUCRURILOR ASCUNSE

A. Un Dumnezeu care se ascunde şi ascunde
1. Dumnezeu cel ascuns şi nevăzut de oamenii, este Stăpânul care face ce vrea în Univers (Iov
34:29; Isaia 45:15; Exodul 33:20). El s-a separat (ascuns) temporar de om datorită căderii în
păcat (Deutronom 31:17-18; Isaia 57:17; 59:2) şi definitiv în urma respingerii ofertei de
mântuire (Luca 19:42; 2 Tesaloniceni 1:8-9). El este în aparenţă ascuns în încercări speciale
(Psalmul 30:7; 55:1)
2. Potrivit etapelor planului de mântuire, sau altor scopuri divine, aferente acestui plan / voiei
Sale, sunt lucruri / informaţii ascunse şi lucruri descoperite (Deuteronom 29:29; = înţeleptul -
Proverbe 12:23; Matei 11:25; Coloseni 2:2:3). Prin Cuvântul Lui şi în „prietenia” cu cei
credincioşi, El se: descoperă şi descoperă ceea ce ne este de folos (Geneza 18:17; 2 Regi 4:27;
Isaia 45:19; 48:6, 17)
3. Pentru Dumnezeu nu sunt lucruri ascunse, în trecut, prezent sau viitor (Iov 12:22; Daniel
2:22; Fapte 15:18; Evrei 4.13)
B. Omul păcătos şi motivele lui de a se ascunde
1. Începând cu Adam, omul are tendinţa să-şi ascundă faptele / viaţa, fie din teamă, fie din
viclenie şi dacă s-ar putea s-ar ascunde şi de prezenţa şi judecata divină (Geneza 3:8, 10; 4:14;
Exodul 3:6; 1 Cronici 21:20; Daniel 10:7; Amos 9:3; Apocalipsa 6:15-16), ceea ce se produce şi
în relaţie cu cei mai puternici (Judecători 9:5; 1 Samuel 13:6; 14:22)
2. Dumnezeu dă dreptul credincioşilor să se ascundă în vremuri de prigoană / de oameni răi şi să
ascundă lucruri de asupritori, aşa cum a procedat şi învăţat Domnul Hristos (Exodul 2:2-3;
Iosua 2:6; Iacov 2:25; Judecători 6:11-12; 1 Regi 17:3; 18:4; 2 Regi 11:2-3; Matei 10:23; Ioan
7:10; 8:59: 12:36). Dumnezeu poate să faciliteze ascunderea celor din poporul sfânt prin
ocrotirea Lui (Psalmul 18:2; 27:5; 31:20; 91:4; Ieremia 36:19, 26)
C. Lucruri ascunse
1. Există comori ascuns de Dumnezeu, păstrate cu adrese exacte (Deuteronom 33:19; Isaia 45:3;
Apocalipsa 2:17), sau de oameni, dar acestea nu sunt în siguranţă pe pământ (2 Regi 7:8;
Ieremia 41:8; Matei 6:19-20; 13:44)
2. Universul material şi fiinţele create ascund multe informaţii şi lucruri nedescoperite în
componenţa lor, drept dovadă, descoperirile şi inovaţiile din ultimele secole, decenii (Proverbe
25:2)

II. FAPTE / ACŢIUNI ASCUNSE

A. Fapte / acţiuni rele ascunse
1. Oamenii se ascund să facă răul sau după ce l-au făcut (Numeri 5:12-13; Deuteronom 27:15,
24 Psalmul 11:2; 101:5; Proverbe 9:17; Ezechiel 8:12; exemple: fraţii lui Iosif - Geneza 37;
David - 2 Samuel 12:12; Regatul lui Israel - 2 Regi 17:9). În faze avansate de păcat se pierde
ruşinea, dar tot există lucruri ascunse, datorită legilor şi opiniei publice, forme lăsate de
Dumnezeu pentru frânarea răului, ca încurcarea limbilor de la Babel (Isaia 3:9; Romani 1:21-32;
2:1; 13:13-1-6). Oricum totul se vede (Iov 34:21-22; Psalmul 90:8; Ieremia 16:17)
2. Colaborarea tainică în rău – planuri în întuneric, prin înţelegeri şi daruri vinovate (Proverbe
17:23 # Proverbe 21:14; Isaia 29:15; exemple: casa lui Ahab - 1 Regi 21; Iuda – Ioan 13:30-33;
Luca 22:1-6)
B. Fapte / acţiuni bune ascunse
1. Preocuparea personală pentru dobândirea chipului divin – „neprihănit înaintea lui Dumnezeu”
nu doar înaintea oamenilor (Matei 6:1; Romani 3:28-29; Petru 3:3-4); practicarea
disciplinelelor spirituale: rugăciunea, postul etc, evitând ipocrizia şi tendinţa de a face din ele
un ritual religioas cu o formă exterioară de evlavie şi o imagine proprie falsă (Matei 6:5-6, 16-
18; Iuda 1:12)
2. Realizarea unor „fapte bune” prin oferirea unor daruri sau a unor servicii pentru lucrarea
Evangheliei şi pentru săraci (Matei 6:2-4). Faptele bune ascunse sunt o culme în nori; ex.: Un
căruţaş ce a transporta pe un om îngheţat şi l-a salvat de la moarte, nu şi-a dat numele pentru
că nici pe samariteanul milostiv nu ştim cum îl chema
3. Păstrarea demnităţii şi încrederii în relaţiile frăţeşti şi din societate, prin păstrarea secretului şi
corecţia tainică (Proverbe 11:13; 12:16; 20:19; exemple: fii lui Noe – Geneza 9:20-27; Iosif -
Matei 1:19)
C. Fapte / informaţii ce nu trebuie ascunse
1. Adevărul sfânt mântuitor (1 Samuel 3.18; Psalmul 40:10; 78:4; Ieremia 42:4; Matei 5:14-16;
Ioan 18:20; Fapte 20:20, 26-27)
2. Vinovăţia celui ce poate constitui o pricină de poticnire / păcătuire pentru tine şi pentru alţii –
boli contagioase (Deuteronom 13:8; 17:6-7; exemple: beniamiţii – Judecători 19-20)
D. Deznodământul lucrurilor ascunse
1. Păcatul este asociat cu întunericul, dar Dumnezeu va scoate totul la iveală prin lucrarea
luminii (Proverbe 4:19; Matei 10:26; Efeseni 5:8-14 1 Timotei 5:25)
2. Prin descoperirea – mărturisirea păcatelor – scoaterea la lumină, se poate primii îndurare, cu
condiţia rămânerii în lumină (Psalmul 32:5; Proverbe 28:13; Ioan 3:19-21; 8:12; 1 Tesaloniceni
5:5-8; exemple: Iov - Iov 31:33), dar să nu fie prea târziu (Iosua 7:11, 19-21)
3. În final Dumnezeu va judeca toate cele ascunse (Eclesiastul 12:14; Romani 2:16; 1 Corinteni
4:5). Cei ce nu au acceptat „lumina” vor avea parte de întuneric pentru eternitate (Ieremia
13:16; Matei 8:12; 22:13; 2 Petru 2:17; Iuda 1:12-13)

ÎNCHEIERE
1. Pocăinţa cu mărturisire sinceră şi păstrarea unui cuget curat oferă iertare deplină şi păstrează
o relaţie liberă în lumină, de părtăşie cu Dumnezeu şi cu cei credincioşi (Romani 13:12; 1 Ioan
1:5-7)
2. Cei ce au un cuget curat şi o vorbire sinceră, au „lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”,
trăiesc în lumină şi pot sluji în Împărăţia luminii (2 Corinteni 4:1-6)
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 4

EŞTI OM DE ÎNCREDERE?

INTRODUCERE
1. În contextul conflictului spiritual cosmic şi în condiţia operării cu valori eterne, încrederea
este o necesitate absolută, având ca reper un Dumnezeu în care putem avea încredere deplină
(Psalmul 37:3, 5, 40)
2. Încrederea ce poate şi trebuie să (ne) fie acordată este o funcţie, o calitate imperativă în toate
relaţiile creştinului, în viaţa spirituală – religioasă, socială şi familială (Proverbe 20:6; 2
Corinteni 4:1-2; Tit 2:10)

I. DEFINIŢII ŞI CONDIŢII DE MEDIU A ÎNCREDERII

A. Definiţii
1. Încrederea - a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva;
sentiment de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţă sau sinceritate a cuiva. (DEX '98)
2. Încrederea este o calitate care ca şi sfinţirea, se atribuie pe o anumită bază suport, dar trebuie
păstrată, altfel istoricul ei este fără valoare (Proverbe 3:3)
B. Un Dumnezeu de încredere (Proverbe 22:19)
1. Întreaga Biblie şi în mod special cartea Psalmilor abundă în cuvinte de încredere în
Dumnezeu (Psalmul 9:10; 13:5; 22:4; 27:3; 31:1, 14, 19; 125:1; Isaia 25:9; Naum 1:7; 1
Tesaloniceni 2:2). Trebuie să cultivăm prin învăţătură şi prin experienţele anterioare încrederea
în Dumnezeu (Psalmul 78:7; exemple : Ionatan şi David - 1 Samuel 23:16; Daniel – Daniel
6:23). Lipsa încrederii în Dumnezeu, chiar în momente grele este o necredinţă vinovată
(Deuteronom 1:32; 2 Corinteni 1:9; 5:6, 8)
2. Ezechia – omul încrederii în Dumnezeu nu în oameni, a dovedit că orice situaţie nu este fără
speranţă (2 Regi 18:5-6, 19-22, 29-32, 36; 2 Cronici 32:5-8, 1015), dar într-un moment de
încercare (uşoară), a dovedit, deasemenea, ce slab este omul, în poziţia între Dumnezeu şi alţi
oameni, deşi a fost un om ce a lucrat cu credincioţie toată viaţa (2 Regi 20:3; 2 Cronici 32:31)
C. Încrederi false (Diavolul s-a dovedit de neîncredere şi suspectează şi pe slujitorii adevăraţi
- Iov 4:18; 15:15)
1. Încrederea în oamenii ce deţin puterea sau posedă avuţii este ispititoare, dar încrederea în
orice om ce nu-l are pe Dumnezeu ca sprijin şi voia Lui principiu de viaţă este înşelătoare
(Psalmul 118:8-9; 146:3; Isaia 2:22; 31:1)
2. Încrederea în lucrurile pământeşti, în propriile capacităţi şi resurse, bune sau rele (Iov 31:24-
25; Psalmul 49:6, 13; 52:7; Proverbe 11:28; 28:26; Isaia 30:11-15; Marcu 10:24; Filipeni 3:3-7)

II. OAMENI DE ÎNCREDERE40

A. Caracteristicile unui om de încredere
1. Sinceritatea şi statornicia cuvântului rostit; încrederea este o atitudin consistentă în adevăr şi
derivă dintr-o relaţie stabilă cu Dumnezeu şi cu oamenii. Cuvântul dat în, V T, era însoţit adesea
de un jurământ în vederea sporirii încrederii (Geneza 14:23; 21:24; 24:9; 25:33; 26:28; 31:53;
47:31; Numeri 30:2; 1 Samuel 20:23; Neemia 5:12; Proverbe 30:8). Învăţătura N T întăreşte,
prin statornicia în adevărul rostit, puterea de încredere în cuvântul unui om ce-L cunoaşte pe
Dumnezeu, fără asigurări suplimentare (Matei 5:33-37; Tit 1:1-3; Iacov 1:17)
2. Neîncrederea – oameni de neîncredere aparţin lumii, sau unor stări şi vremuri de apostazie,
fiind un barometru al spiritualităţii: Minciuna, înşelăciunea înfidelitatea şi necredincioşia sunt
ingredientele neîncrederii. În aceste condiţii este recomandată întocmirea exactă şi la timp a
actelor necesare în condiţiile relaţiilor interumane – în loc de „jură-mi!”, „semnează!”
(Proverbe 25:19; Ieremia 9:4; Mica 7:5; Romani 1:31)
B. Statutul / calificarea unui om de încredere
40
..
. Persoană căreia i se poate încredinţa orice secret, orice misiune; sentiment de convingere;
lipsă de îndoială; a fi considerat om cinstit şi de nădejde; om serios, pe care te poţi bizui.. (DEX '98)
1. Harul de a fi crezut şi urmat, când vorbeşti din partea lui Dumnezeu, când vorbeşti despre
lucrurile sfinte (Exodul 19:9; Numeri 12:7; Evrei 3:5; 2 Corinteni 1:15-21). Prorocii adevăraţi
au fost în Israel un element de încredere (2 Cronci 20:20; Romani 3:2), ei au scris în mare parte
Scripturile, transmiţând toate cuvintele primite din partea Domnului (Ieremia 26:2), în schimb
proroci falşi înpirau o „încredere mincinoasă” (Ieremia 23:31; 28:15; 29:31; Ezechiel 13:6). Ilie
şi Elisei - oamenii ai lui Dumnezeu, al căror cuvânt era al Domnului (1 Regi 17:1, 15, 16, 24; 2
Regi 2:21-22; 3:12; 5:14; 6:18; 7:1, 16, 17; 8:2). Cazul prezentat în1 Regi 13 arată diferenţa
dintre Cuvântul care vine de la Domnul şi care trebuie ascultat şi urmat cu încredere şi un
cuvânt de la om şi care poate fi înşelător
2. Perseverenţa cu pasiune şi capacitatea efectuării lucrărilor în care s-a angajat – credincioşia şi
vrednicia încununează încrederea. Oamenii de încredere sunt recomandaţi pentru activităţi
responsabile şi decizionale, fiind un factor de stabilitate (Exodul 18:21; 2 Regi 12:15; Neemia
13:1-14; Daniel 6:1-4; Matei 24:45; 25:21, 23; Fapte 24:10; 2 Corinteni 8:18-21; 2 Timotei 2:2;
exemple: Robul lui Avraam – Geneza 24; boaz şi Rut – rut 3:11, 18; Ezra - Ezra 7:19; sutaşul -
Matei 8:8; Pavel - Romani 15:28; 1 Corinteni 9:17; Galateni 2:7; 1 Timotei 1:11-12). Domnul
Hristos este modelul încrederiii desăvârşite (2 Corinteni 3:4; Evrei 2:17; Evrei 3:6, 14; 4:16;
10:35)
3. Încrederea trebuie să fie climatul relaţiilor frăţeşti, oferind liniştea şi pacea atât de necesare
vieţii (2 Corinteni 7:4, 16; 8:22; 9:4; 2 Tesaloniceni 3:4) şi a celor familiale. Nu infidelităţii,
geloziei şi afectării relaţiilor” (Proverbe 12:4; 31:10-11, 29; Maleahi 2:14; Judecători 19:2)
ÎNCHEIERE
1. Încrederea în Dumnezeu elimină încrederea în oamenii fără Dumnezeu. Baza încrederii în
noi sau în alţi credincioşi stă în relaţia cu Dumnezeu (Proverbe 3:5; Isaia 40:31; Ieremia 17:5-7)
2. A fi un de încredere validează statutul de asemănare cu Dumnezeu, de om al lui Dumnezeu
aici şi pentru eternitate (Luca 16:11-12)
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 5

CE DORINŢE / PLĂCERI AI?

INTRODUCERE
1. Dorinţele41 sunt o componentă a creaţiei, a libertăţii omului, ele sunt strâns legate de plăceri 42
- omul doreşte şi face ce îi place, plăcerea împlineşte dorinţa şi împreună evidenţiază natura,
caracterul şi alegerile omului (Proverbe 13:12, 19)
2. Dorinţele şi plăcerile pot fi bune sau rele, legale sau ilegale etc. Cum răspunzi întrebării: „Ce
vrei?” (2 Regi 2:9; 2 Cronici 1:7)

I. DORINŢE ŞI PLĂCERI UMANE

A. Dorinţe / plăceri specifice vieţii terestre
1. Dumnezeu a creat dorinţele şi plăcerile naturale, odată cu posibilitate împliniriii lor, dar a
permis şi dreptul, accesul la ceea ce El a interzis, la ceea ce nu este bun (Geneza 2:9, 16-17;
Deuteronom 12:8, 15; 14:26; Psalmul 145:15-16; Eclesiastul 9:7; 11:7). Necesităţi legitime
necesare întreţinerii vieţii ce pot fi adresate şi părinţilor (Iosua 15:18-19
2. Diverse dorinţe şi plăceri artistice sau profesionale ce au o intensitate maximă la tinereţe şi
scad odată cu pierderea vitalităţii trupului (Eclesiastul 12:1; Geneza 27:4). Împlinirea lor este
legată şi de aportul omului - „lucrarea pământului” (2 Cronici 26:10; Proverbe 13:4). Există
dorinţe / plăceri absurde sau riscante – Cartea recordurilor (2 Samuel 23:15)
B. Dorinţe / plăceri spirituale
1. În perioada V T Dumnezeu a continuat să prezinte libertatea plăcerilor fizice şi spirituale
bune şi să interzică plăcerile păcătoase, totuşi „copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea
Domnului” aproape în fiecare generaţie, fapt dovedit şi în istoria Bisericii (Judecătiri 2:11; 3:7,
12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1; 17:6)
2. Dorinţele / plăcerile spirituale pot fi în acord cu cele ale lui Dumnezeu (Proverbe 23:26) sau
potrivite cu afectarea negativă pervertită a omului - plăceri total diferite de ale lui Dumnezeu
- „aţi făcut ce este rău înaintea Mea şi aţi ales ce nu-Mi place” (Isaia 65:12; 66:4)
3. Împlinirile spirituale sunt superioare atât ca stare cât şi ca valoare efect (Proverbe 22:1)

II. DORINŢE / PLĂCERI RELE (Tit 3:3; Iacov 4:3)

A. Dorinţe pentru viaţa terestră
1. Începând cu acceptarea plăcerii promise de diavolul (Geneza 3:6), oamenii s-au îndepărtat de
Dumnezeu, dorinţele şi poftele lor au suportat mutaţii spre un comportament ce înjoseşte fiinţa
umană, creată după chipul lui Dumnezeu (Romani 1:22-28; Geneza 19:4-9; Judecători 19:22-
25). Totodată au fost afectate relaţiile umane prin nedreptăţi şi înşelătorii dictate de lăcomie
(Proverbe 2:14; 15:14; Isaia 59:4; 66:3; Osea 12:7; Mica 2:2; 7:3; Iacov 5:4-5)
2. Plăcerile rele dictează consumul alimentar nesănătos şi lipsit de bucuria cărăţiei şi sincerităţii
(2 Petru 2:13); prieteniile rele şi căsătoriile ilegale sau în afara călăuzirii Domnului - „Ia-mi-o,
căci îmi place” (Geneza 6:1-2; Judecători 14:3)
B. Dorinţe religioase
1. Comportamentul religios bazat pe plăceri şi interese păcătoase cuprinde ritualuri şi sărbători
cu o formă de evlavie, dar fără dragoste de Dumnezeu, specifice celor apostaţi (1 Regi 12:26-
33; Ieremia 5:31; 6:10; Osea 5:11; Amos 4:5; 5.22; Matei 6:5; Luca 11:43; 2 Timotei 3:4-5).
2. Dorinţele aparent bune, dar egoiste şi partinice nu sunt în concordanţă cu planurile divine
(Proverbe 18:1; Matei 20:21)

41
.
. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dor, atracţie. (DEX '98 )
42
. Stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendinţe, a unor cerinţe vitale;
desfătare. (DEX '98); Sentiment de bucurie şi de mulţumire trezit de senzaţii sau emoţii pozitive şi care
se manifestă, de regulă, cu maximă intensitate în procesul împlinirii unei dorinţe. (NODEX (2002)
 II. DORINŢE / PLĂCERI BUNE
A. Dorinţe pentru viaţa terestră
1. Dorinţe şi plăceri în oferirea unor daruri şi efectuarea de servicii pentru alţi (2 Cronici 9:12;
Estera 7:2-3; Psalmul 122:8-9; Romans 15:1-2; Corinteni 10:33; 3 Ioan 1:2). Viaţa de familie
este mediul permanent al împlinirii dorinţelor bune ale aproapelui (Geneza 3:16; 1 Corinteni
7:33-34)
2 David, omul „după inima” lui Dumnezeu s-a evidenţiat prin absenţa plăcerilor rele şi prezenţa
plăcerilor bune, cu excepţii, pentru care a plătit şi de care s-a pocăit cu adevărat (1 Samuel
24:4; 2 Samuel 1:26; Psalmul 16:3). Dorinţele sufleteşti ce pot fi împlinite doar de Dumnezeu
trebuie exprimate în rugăciune, cu sau fără cuvinte (Psalmul 38:8-9; 145:19)
B. Dorinţe sfinte
1. O viaţă în Casa Domnului – a umbla cu Dumnezeu (Psalmul 27:4; 37:4; 119:35, 40; Isaia
11:3); „plăcerea în Legea Domnului” (Psalmul 1:2). Această stare este superioară oricărui
sistem ritualic religios (Psalmul 51:16).
2. Dorinţe potrivit cu vârsta fizică şi spirituală şi o perspectivă eternă (Coloseni 3:20; 1 Petru
2:2; 1 Timotei 3:1). Dorinţele şi plăcerile în acord cu Dumnezeu şi natura Lui vor fi onorate şi
păstrate pentru eternitate (Psalmul 73:25, 28; Romans 8:19; Filipeni 1:23; Evrei 11:13-16, 25-
26)
3. Doriţe pentru slujirea în Evanghelie, ce în cazul unora se împletesc şi cu dorinţa auzirii ei
(Romani 1:15; 10:1; Fapte 13:7, 42)

III. CONSECINŢE (Eclesiastul 8:11)

1. Dorinţele şi plăcerile rele sunt retributive, fiind responsabile de pedepsele specifice (Psalmul
109:17; Isaia 1:29; 21:4; 47:8-9; Ezechiel 11:21). Plăcerile rele cer justificări religioase pentru
liniştirea conştiinţei, dar tocmai ele sunt motivul pierderii cugetului şi a credinţei adevărate
(Luca 8:14; 2 Tesaloniceni 2:10-12)
2. Dorinţele şi plăcerile bune aduc o fericire direct proporţională cu pasiunea şi efortul depus
pentru ele (Psalmul 112:1-10)

ÎNCHEIERE
1.Dorinţele şi plăcerile sunt bune sau rele - ele dezvăluie natura fiecărui om, dar şi viitorul lui
(Proverbe 10:23-24; 11:23; 13:20)
2. Când dorinţele şi plăcerile se suprapun cu cele ale lui Dumnezeu avem dovada dobândirii
naturii Lui şi a desăvârşirii lucrării Lui în noi (Filipeni 2:13; 2 Timotei 2:4; 3:4)
3. Urare (Psalmul 20:4-5)
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 6

EŞTI EVLAVIOS?

1. Evlavia / frica de Domnul, termenul specific V T (Iov 15:4) este scop şi mijloc de referinţă
în creştinism (1 Timotei 6:3-5)
2. Evlavia este o calitate esenţială şi plenipotenţială care identifică în profunzime valoarea unui
creştin (1 Timotei 6:6-11; 2 Petru 1:3-7; 3:2-4)

I. EVLAVIA - DESCRIERE
A.Termeni. Definiţii
1. Evlavie - sentiment religios manifestat printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor
bisericeşti; cucernicie; comportare respectuoasă şi admirativă faţă de cineva sau de ceva. DEX
'98; pietate; religiozitate; smerenie; cuvioşie; cucernicie. NODEX (2002)
2. În literatura păgână termenul gr. Eusebeia înseamnă respectul datorat oamenilor şi zeilor,
dar în Scripturi cuvintele din acest grup (cum este theosebeia, întâlnit numai în 1 Timotei
2:10) se referă în exclusivitate la reverenţa faţă de Dumnezeu (cu excepţia textului din 1
Timotei 5:4, unde înseamnă respectul cuvenit pentru cei din propria familie). Eusebius
defineşte termenul ca „a privi în sus spre unicul şi singurul... Dumnezeu şi a trăi viaţa în
armonie cu El”. În Faptele Apostolilor 10:2 (cf. v. 7) Corneliu este descris ca eusebes
(„cucernic”) şi temător de Dumnezeu; evlavia lui este ilustrată de grija pentru familia sa, de
dărnicie şi rugăciuni şi de dornicia sa de a urma instrucţiunile divine. E. F. Scott vede în acest
termen „două lucruri: pe de-o parte un crez corect şi pe de altă parte un mod corect de
acţiune”. Dar eusebeia este o atitudine personală faţă de Dumnezeu şi nu doar un crez corect,
iar acţiunea nu este paralelă cu acea acţiune ci îşi are izvorul chiar în ea, de ex. 2 Timotei 3:5,
unde evlavia formală este prezentată în contrast cu aceea care are putere; de asememnea, în 2
Petru 1:3 evlavia este derivată din puterea divină. „Taina evlaviei" (1 Timotei 3:16) este
doctrina fundamentală centrată în Persoana lui Cristos, care este sursa şi criteriul oricărei
închinări şi a oricărei conduite creştine. Eusebeia creştină îşi are izvorul în darul divin al
unui principiu de viaţă şi al unei puteri de viaţă (2 Petru 1:3; 2 Timotei 3:5), care la rândul ei
este acordată prin şi împreună cu acceptarea prin credinţă a darului adevărului mântuitor (1
Timotei 3:16: „taina" - secretul revelat - din care izvorăşte „evlavia” este mesajul Evangheliei
lui Cristos cel întrupat şi care domneşte). 43
B. Caracteristici (Evlavia nu conţine nici superstiţie nici ateism – 1 Timotei 4:7)
1. Relaţia pe verticală - teamă sfântă - „frica de Dumnezeu” sau „frica de Domnul” (peste 30
de menţiuni în V T), o stare produsă de conştientizarea existenţei fiinţei divine, în omniputerea
şi omniprezenţa ei prezenţa lui Dumnezeu, încadrată în fenomene naturale sau delegată
prin fiinţe angelice sau în absenţa lor (Geneza 28:12-17; Exodul 20:20). De aici începe
ascultarea Evangheliei / credinţei / neprihănirii / adevărului - un răspuns la revelaţie (Romani
1:5; 6:16; 10:16; 16:26; 1 Petru 1:22). Teama sfântă produce puritate (Psalmul 19:9; Proverbe
8:13; 16:6), conştientizând sfinţenia divină şi mânia lui în raport cu păcatul şi judecata
(Deuteronom 9:19; Psalmul 76:7-8; Eclesiastul 12:13-14; Romani 1:18; Evrei 10:26-31;
Apocalipsa 15:4)
2. Srelaţia pe orizontală -separarea de lume – sfinţirea (gr. hagiamos, hagiosyne) -
contradicţia şi respingerea permanentă dintre ceea ce este lumesc şi ceea ce este evlavios, ca
între întuneri şi lumină (2 Timotei 3.12). Adevărul etern are de partea lui evlavia – o
mentalitate şi un mod de viaţă spre deosebire de filozofiile şi paradigmele umaniste sau oculte
care propagă fericirea lipsită de moralitate sau un ascetism dur (Tit 1:1; 2:12; 2 Timotei 4:8;
Evrei 12:14; 2 Corinteni 7:1)
3. O analiză completă a evlaviei în NT ar trebui să includă exprimarea practică a credinţei
într-o viaţă de pocăinţă, de împotrivire faţă de ispită şi păcat; ar trebui să se exprime într-o

43
..
.dictionarbiblic.blogspot.ro
viaţă de rugăciune, de mulţumire şi de apropiere respectuoasă de Cina Domnului; în
cultivarea speranţei, dragostei, generozităţii, bucuriei, stăpânirii de sine, îndelungii răbdări şi
mulţumirii; în urmărirea cinstei, neprihănirii şi binelui altora în toate relaţiile umane; în
respectul pentru autoritatea constituită în mod divin în biserică, stat, familie44

II. COMPORTAMENT EVLAVIOS

A. Evlavia în activităţile aferente adunării creştine „dodândirea evlaviei - frica de Domnul,
iată comoara Sionului” (Isaia 33:6)
1. Frica de Domnul / evlavia trebuie să constuie modulul educaţional al creştinului, care să
conducă la respectarea legilor, poruncilor şi rânduielilor într-un mod plăcut lui Dumnezeu, practic
şi sănătos, nu doar ritualic, ostentativ şi obositor (Proverbe 2:1-5; 9:10; Deuteronom 5:29; 6:1-2;
24; 8:6; 10:12-13; 31:12; Osea 6:4; 2 Timotei 3:2, 5). Exemple: Domnul Hristos (Isaia 11:2-3;
Evrei 5:7); Iosif din Arimatea (Luca 23:50)
2. Teama de Domnul favorizează o slujire curată, primită de Domnul şi păstrarea unor
părtăşiei cu alţi oameni evlavioşi (Deuteronom 13:4; 17:19; Psalmul 16:3; 119:63; Fapte
13:43; Evrei 12:28).
B. Evlavia în viaţa de toate zilele (păstrarea evlaviei - 2 Corinteni 7:1; 1 Timotei 2:2)
1. Împletirea activităţilor spirituale cu cele materiale şi păstrarea unui climat permanent de
gânduri curate şi atitudini de dreptate şi bunătate (2 Samuel 23:3-4; Psalmul 32:4, 1 Timotei
2:8-10; 5:4, 8)
2. Exemple: Ezechia – regele care a rededicat Templul Domnului şi prin care Domnul a ocrotit
Ierusalimul de asirieni (2 Cronici 32:32); Iosia – marele reformator (2 Cronici 35:26); Neemia
– guvernatorul evlavios (Neemia 5:14-19; 13:14)
C. Binecuvântările / efectele evlviei (1 Timotei 4:8)
1. În viaţa de acum: credinţă curată pentru duh, linişte pentru suflet şi sănătate pentru trup
(Psalmul 111:10; Proverbe 1:7; 10:27; 15:16; 19:23)
2. În viaţa viitoare: educaţia pentru vieţuirea în eternitate în prezenţa lui Dumnezeu (Iov 28:28;
Proverbe 14:27 15:33)

ÎNCHEIERE
1. Ferice de omul care păstrează evlavia – cupola virtuţiile sfinte „în vremuri de lipsă”
(Psalmul 12:1; Proverbe 23:17), căci „fericirea este pentru cei ce se tem de El” (Eclesiastul
8:12-13).
2. Evlavia este găsirea plăcerii în poruncile sfinte ale Bibliei (Psalmul 112:1), în aşteptarea
vieţii eterne în prezenţa şi principiile sfinte (2 Petru 3:11-12)

44
dictionarbiblic.blogspot.ro
 Întrebări pentri inimă
Lecţia 7

CE GÂNDURI TE FRĂMÂNTĂ?

INTRODUCERE
1. În mintea omului, tranversată de mii de gânduri în fiecare zi sunt unele gânduri insistente,
care frământă şi alte gânduri fugare care se pierd, fără urmă (Daniel 6:14, 18-19; Numeri
35:10-24; Iosua 20:3; Geneza 40:23)
2. Omul trebuie să se supună atenţiei divine cu gânduri cu tot, căci oricum va fi judecat şi
pentru ele (Psalmul 139:2, 23; Amos 4:13; Isaia 66:18; 1 Corinteni 4:5)

I. DOMENIUL GÂNDURILOR
A. Mintea – sfânta sfintelor omului
1. Definiţie: gândul este un proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee,
cugetare. A frământa (pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. (Dus sau
căzut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediată. A sta pe (sau la)
gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a şovăi. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe
cineva). A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. Loc considerat ca sediu al cugetării;
minte; memorie45.
2. Izvorul oricărei acţiuni (Proverbe 4:21-23) este mintea, unde are acces total numai
Dumnezeu (1 Cronici 28:9) şi a cărei limite El le-a decis (Eclesiastul 3:11)
B. Gândurile în complexitatea acţiunilor lor
1. Mintea omului este frământată de trecut prezent şi viitor (Iov 21:6), există o prioritate în
gândire, gândurile se înlocuiesc în topul atitudinilor şi acţiunilor, în funcţie de factori de mediu
sau cauze interne ale fiinţei umane (1 Samuel 10:2). Gândurile lucrează şi noaptea,
manifestându-se vizibil prin vise şi într-un consum al creierului uman (Iov 4:13). Gândurile
supuse unor revelaţii suportă greu dimensiunea supranaturalului (Daniel 7:28; Luca 2:19:
24:38)
2. Gândurile „rodesc” în toate acţiunile omului (Ieremia 6:19) şi sunt determinate în primul
rând de starea spirituală (Ieremia 17:2; 18:12). Gândurile reuşesc de cele mai multe ori să ia
formă în cuvinte (Iov 20:2; 32:17-20) şi în alte fapte (Ezechiel 11:5). Numai gândurile lui
Dumnezeu sunt irevocabile şi atotputernice (Iov 42:2) şi nepătrunse de om (Psalmul 73:16;
92:5)
3. „Citirea” gândurilor altor persoane determină relaţionarea faţă de ele: prieteni sau duşmani
(1 Cronici 12:17-18, 38). Deasemenea „citirea” viitorului supune gândirea umană la mari
eforturi, ce pot fi împlinite doar de Dumnezeu, fiid interzisă orice meditaţie sau preocupare
ocultă (Deuteronom 18:10-12; Daniel 2:29; 4:5; Fapte 1:6)
4. Există o relaţie profundă între gânduri şi conştiinţă, ce pot fi la „înălţime” numai sub pecetea
Cuvântului şi a rugăciuii, ele sunt temelia credinţei şi dragostei (1 Corinteni 13:5, Filipeni 4:6-
8; Evrei 4:12; 11:19; 1 Timotei 1:5, 19)

II. GÂNDURI CARE FRĂMÂNTĂ

A. Gânduri bune (ele trebuie să frământe mintea)
1. Gânduri de pocăinţă (Matei 6:33; Psalmul 1:2-3; 2 Cronici 29:10), şi păstrarea părtăşiei
sfinte – dorinţa ascunsă de asemănare cu Dumnezeu (Psalmul 119:15, 48, 59, 97, 99, 148;
Ieremia 51:50, Galateni 6:14; Coloseni 3:2)
2. Gânduri de implicare – acţiune în lucrarea Domnului (1 Regi 5:5; 8:17-18; 19:20; 2 Cronici
7:11; 2 Cronici 24:4; Neemia 7:5, Romani 1:13)
B. Gânduri în dezbatere şi conflict (ele nu trebuie lăsate să frământe mintea)
1. Frământări prin care omul încearcă să rezolve problemele vieţii, să dezlege şi să interpreteze
evenimentele, sub acţiunile divine şi umane când nu are exlicaţii (Geneza 37:22; 33:8; 1

45
..
. DEX '98
Samuel 27:11; 2 Regi 7:4; Matei 1:19)., situaţii în care omul trebuie să lase toate lucrurile în
mâna Domnului, fără să se îngrijoreze (Psalmul 42:3-6, 77:3-12; Plângeri 3:21-23; Matei 6:25;
10:19-20; Marcu 8:33; Luca 12:29-30). În special necazurile pot duce prin frământare şi
supărare la îmbolnăvirea omului (Daniel 5:6, 10; Psalmul 94.19; 119:52)
2. Gânduri paralele - bănuielilor rele şi prezumţii negative - „Cele mai multe probleme provin
din faptul că oamenii nu-şi exprimă corect propriile gânduri şi le interpretează greşit pe ale
altora” (Iosua 22.24, 29).
C. Gânduri rele (ele nu trebuie să fie acceptate deloc în minte)
1. Planuri umane sub influenţă demonică (Geneza 11:6; 50:20; Psalmul 36:4; Isaia 10:7; 2
Corinteni 11:3; Efeseni 2:3;4:17). O realitate veche şi vinovată, de care Dumnezeu are
cunoştiinţă, o controlează, o suportă o vreme, apoi o pedepseşte (Geneza 6:5; 8:21; Romani
1:21, 32). Ele pot fi „ascunse” acţiuni (Saul - 1 Samuel 18:25; 2 Samuel 21:5; Sanbalat şi alţii
– Neemia 6:2; Iuda – Ioan 13:2; Anania şi Safira – Fapte 5.4)
2. Gânduri de judecată (Iacov 2:4) şi alte gânduri rele despre care omul crede că sunt
îndreptăţite (Iosua 22; 2 Cronici 25:19; Luca 9:46-47); gânduri de lăcomie şi îngrijorările
(Luca 12:17, 22); gânduri despre plăceri lumeşti (Iacov 4:3)

ÎNCHEIERE
1. Gândurile (care frământă mintea) determină toate lucrurile, de la cuvinte şi fapte la destin
(Proverbe 14:22), de aceea păstrează gânduri bune (1 Cronici 29:18) şi renunţă la cele rele
(Isaia 55:7-9; Ieremia 4:14)
2. Omul duhovnicesc este biruitor în lumea gândurilor (2 Corinteni 10:5; 1 Petru 4:1)
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 8

CARE / UNDE ESTE COMOARA TA?

INTRODUCERE
1. Fiecare om are o înclinaţie naturală spre aprecierea unor valori spirituale şi / sau fizice,
dintre care cea mai de preţ poate fi numită comoară (Proverbe 3:13-18)
2. Potrivit Bibliei – prin modul de relaţionare a omului, fiecare este legat şi determinat de
comoara sa (Luca 12:34)

I. COMORI
A. Definiţii şi exemple
1. Comoară - grămadă de bani sau de obiecte de preţ (păstrate sub lacăt, ascunse în pământ
etc.); avuţie, avere, avut; persoană extrem de iubită sau de preţuită 46. Valoare - suma
calităţilor care dau preţ unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc.; importanţă, însemnătate,
preţ, merit47
2. Diverse valori sunt în topul alegerilor şi preocupărilor umane: cultura, sportul, arta, muzica,
libertatea, frumuseţea, faima, aventura, educaţia, banii, statutul social, munca, natura, familia,
adevărul, dragostea, prietenia, înţelepciunea, puritatea, sinceritatea, spiritualitatea, etc
(Proverbe 31:10; Eclesiastul 9:18; Isaia 43:3-4; Ieremia 15:19; Ioan 12:3; 1 Petru 3:4)
3. Există comori de referinţă la nivel mondial - pierdute sau actuale ale: Templul lui Solomon
şi chivotul lui Dumnezeu; palatele şi alte comori ale unor regi sau ale unor piraţi (Deuteronom
33:19). Ex.: Un cerşetor a stat 21 de ani într-un loc unde era ascunsă o comoară ce a fost
descoperită la scurt timp după moartea sa
B. Valori în administrare
1. Valori spirituale – ele sunt oferite prin harul acceptării în comuniunea Casei lui Dumnezeu în
redobândirea chipului şi asemănării divine (Isaia 33:6; Matei 13:44-46; 2 Corinteni 4:7)
2. Valori materiale – provenite din / prin aportul bunăvoinţei Creatorului şi păstrătorului vieţii,
prin care se întreţine şi înnobilează viaţa terestră (Deuteronom 28:11-12; Iacov 1:17). Viaţa
depinde de bunurile existente, începând cu hrana şi îmbrăcămintea – valori fundamentale (2
Regi 7:7-10), dar poate fi o sufocare, printr-o alergare continuă doar după posesiuni pământeşti
(Isaia 2:7). Pe pământ „comoara de preţ a unui om este munca” ( Proverbe 12:27)
3. Investiţia în plan spiritual în oameni este cea mai mare valoare (Maleahi 3:14-18), dar
suprema valoare este Domnul Hristos şi prin El mânturea (Romani 8:32; Filipeni 3:8; Coloseni
2:2-3). Ex.: Răspunsul repetat al unui neozeelandez credincios către un englez ce-i prezenta
diferite palate în Anglia: „La Tatăl meu (în cer) este mai frumos!”

II. OPERAŢII CU COMORI

1. O comoară, în funcţie de cunoaşterea valorii ei trebuie căutată, obţinută şi administrată cu
maximă siguranţă şi eficienţă (Proverbe 2:1-10; 12:11; 28:19; Matei 6:33; 13:44-46; 19:21-22;
Marcu 10:21, 28-31; Apocalipsa 3:17-18)
2. Inoperativitatea cu ceea ce este valoros este o pierdere şi o vinovăţie (Proverbe 13:4; 21:20;
24:30-34; Matei 25:14-30; Luca 19:11-26)
3. Se pot tranzacţiona valori materiale contra valori spirituale, ceea ce este un mare câştig şi
valori spirituale contra valori materiale, ceea ce este cea mai mare pierdere (Geneza 25:29-34;
Luca 12:21-33; Evrei 11:24-27; 1 Timotei 6:17-19; 2 Timotei 4:10): Comorile pământeşti
trebuie folosite şi pentru lucruri pământeşti, dar întotdeauna trebuie să primeze scopul
spirituale (Geneza 24:10; 2 Regi 20:10-18; Psalmul 19:7-11; 49:6-14)
4. Toate operaţiile cu valori (spirituale sau materiale) trebuie să fie „licite” (Proverbe 10:2;
21.6; Mica 6:10; 1 Timotei 6:3-6; Iacov 5:1-6; 2 Petru 2:1-3). Cele ilicite cu timpul se pierd la

46
.
. DEX '98
47
. DEX '98
fel (Ieremia 15:13; Amos 3:10-11; Mica 1:7). În situaţii critice toate valorile pământului pălesc
şi oamenii doresc moartea şi rămân doar cu o „comoară de mânie” (Iov 3:21; Eclesiastul 12:1-
7; Romani 2:5). „Pământule, cu-a tale laturi / De toate poţi pe om să-l saturi, / Dar n-ai avut nicicând
putere; / Pe om să-l saturi de avere, Şi când pricepi că, oricât ai / Comori peste comori să-i dai, / Lui totuşi de
ajuns nu-i sunt / Îl saturi cu niţel pământ!” (Vasile Militaru)

ÎNCHEIERE
1. Fericirea pe care o oferă posesia unei comori îi stabileşte adevărata valoare, ceea ce
dovedeşte importanţa absolută a valorilor spirituale (Psalmiul 119:14; 1 Timotei 6:6-11)
2. Valorile pe care le putem obţine / avea în viaţa aceasta au valoare numai dacă sunt
transferabile în viaţa viitoare (Matei 6:19-20; Evrei 11:13-16). Ex.: Un savant grec fără
bagaje, cu ocazia evacuării unei cetăţi înaintea războiului: „Tot ce-i valoros am luat cu
mine!”
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 9

FACI TOTUL DIN DRAGOSTE?

INTRODUCERE
1. Dragostea este cea mai puternică forţă din univers. Dimensiunea ei cuprinde toate fiinţele
create. Omul este motivat şi activat prin dragoste în toate relaţiile sale, potrivit naturii lui.
Termeni în limba greacă:
a) eros - έρως - semnifică în general iubirea pasională, amor, dorinţă puternică,
intensă. Este asociat de multe ori cu dorinţa sexuală, cu iubirea egoistă, dar poate fi asociat
de asemenea sentimentelor căsătoriei
b) philia - φιλία - asociată în general cu prietenia, cu afecţiunea, un sentiment bazat pe
intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniştită,
netulburată de pasiunea lui eros şi plină de virtuţi. Ea înseamnă loialitate faţă de prieteni,
virtute, egalitate şi bucuria de a face ceva împreună
c) storge – στοργή - înseamnă ataşament, afecţiune, un sentiment natural, ca acela
dintre părinţi şi copii
d) agape – ἀγάπη - înseamnă a iubi pe cineva pentru un anumit motiv, este alegere şi
nu provine din înclinaţii directe către cineva, ci din convingeri. Ἀγάπη verbul ἀγαπάω sunt
folosite mult în „Septuaginta”, ca traducere a cuvîntului evreiesc care înseamnă iubire şi care
înglobează sensurile tuturor cuvintelor greceşti referitoare la iubire (la fel ca şi cuvîntul
românesc „iubire”, de altfel). În Sfînta Scriptură, ἀγάπη, impregnat de viaţă spirituală, devine
dragostea vibrantă, universală, dragostea libertăţii spirituale superioare. Ea se manifestă atît
faţă de Dumnezeu cît și faţă de semenii noştri, inclusiv faţă de duşmani, spre deosebire de
φιλία care se foloseşte doar faţă de cei apropiaţi şi care nu poate fi folosită în cazul iubirii
vrăjmaşului. Este de altfel cea mai mare dintre virtuţi, pentru că fără ea, orice faptă, oricît de
măreaţă, nu înseamnă nimic. Ea este condiţie a actului mîntuirii, căci este sursa şi motorul
faptelor bune48 (Romani 1:31)
2. Dragostea care are de-a face cu natura divină, cu mântuirea, care se ridică deasupre
celorlalte funcţii specifice vieţii umane naturale – dragostea ca expresie bunătăţii, pusă în
slujba mântuirii are două direcţii de acţiune - iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru
aproapele – o poruncă ce concentrează în ea toate cerinţele divine şi asigură condiţia fericirii
absolute (Matei 22:37-39; Romai 13:8-10; 1 Corinteni 16:14, 1 Ioan 5:1-2)

I. IUBEŞTI PE DUMNEZEU CU ADEVĂRAT? (Luca 11:42; Ioan 5:42)

A. Cum defineşte Biblia iubirea de Dumnezeu
1. Dragostea de natură divină (Exodul 34:7) este o stare identificată cel mai bine de Dumnezeu
(1 Corinteni 8:3)
2. Iubirea pentru Dumnezeu este o poruncă pentru toată inima şi înseamnă ascultare deplină de
Cuvântul lui Dumnezeu (Deuteronom 6:5; 10:12; 11:1, 13, 22; 30:16, 20)
B. Acţiuni specifice iubirii de Dumnezeu (Psalmul 31:23)
1. Îndeplinirea / respectarea poruncilor / cerinţelor divine, dovedită în momente critice de
încercare, sau de belşug (Geneza 22:12-18; 2 Cronici 20:7; Deuteronom 13:6; Psalmul 119:47,
97; Matei 10:37; Daniel 9:4; Ioan 14:15; 1 Ioan 2:5; 5:3; 2 Ioan 1:6)
2. Dăruirea şi slujbele efectuate, începând cu pasiune pentru Casa Domnului (1 Regi 3:3; 1
Cronici 29:3, 9, 17; Psalmul 26:8; Filipeni 1:15-17; 1 Tesaloniceni 1:4-5; 2:7-8; Evrei 6:10; 3
Ioan 1:6-7; lipsa pasiunii reale pentru Dumnezeu - Deuteronom 28:47)

48
.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_greceşti_referitori_la_iubire
 II. IUBEŞTI PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI?
A. Aria de cuprindere şi natura dragostei în relaţiile umane (Proverbe 22:1)
1. Dragostea în familie, exprimată în cuvinte fapte, o permanentă pasiune şi efort pentru
partenerul de viaţă (C. Cântărilor 1:14-16; 2:3-5; 4:1, 7, 16; 8:6-7; Proverbe 5:19 / 7:18;
Geneza 29:18-20; Mica 2:9; Efeseni 5:25, 28). Există şi convieţuire fără dragoste (Tit 2:1-5;
Geneza 29:30-31; Deuteronom 21:16; Judecători 16:15; Ieremia 3:20). Dragostea pentru
ceilalţi membrii ai familiei (Rut 4:15)
2. Iubirea frăţească – locul desăvârşirii în dragoste (Romani 12:9-10; Filipeni 1:8-11; 2:1-3; 1
Tesaloniceni 3:12-13; 4:9-10; 2 Petru 1:7)
3. Dragostea pentru oricine este aproapele nostru – prieten (1 Samuel 18:1, 3; 20:17; 2 Samuel
1:26; Proverbe 17:17; 27:9) sau un străin / necunoscut (Deuteronom 10:19)
B. Acţiuni specifice iubirii de aproapele (Ioan 13:34-35; Evrei 13:1; 2 Petru 2:13)
1. Interes pentru bine, prin ajutorare cu sensibilitate şi afecţiune pentru slăbiciuni (Estera 10:3;
Luca 7:4-5; Romani 14:13-20; 1 Corinteni 13; 1 Petru 1:22; 4.8; 1 Ioan 4:7-8, 11-21), chiar şi
pentru un duşman (Psalmul 109:4-5, Matei 5:43-47; Luca 6:32-35)
2. Iertarea şi restaurare pentru greşelile / păcatele comise (Proverbe 10:12; 17:9; Filimon 1:5-
16; Evrei 10:24)
3. Jertfă (Ioan 15:13; 1 Ioan 3:11-18)

ÎNCHEIERE
1. Toate promisiunile divine sunt pentru cel ca iubeşte pe Dumnezeu (Exodul 20:6; Neemia
1:5; Psalmul 91:14-16; Romani 8:28; 1 Corinteni 2:9; 1 Corinteni 16:22)
2. Iubirea pentru aproapele, după modelul iubirii lui Dumnezeu este condiţia fundamentală şi
obligatorie pentru accesul în Împărăţia lui Dumnezeu, unde dragostea este singurul mediul
natural (Galateni 5:6, 13-14, 22; 1 Timotei 1:5; 1 Ioan 2:10)
 Întrebări pentru inimă
Lecţia 10

EŞTI GATA SĂ SUFERI (MORI) PENTRU DOMNUL?

INTRODUCERE
1. Suferinţa sufletească şi fizică este o realitate permanentă a vieţii umane terestre ce trebuie
înţeleasă şi acceptată prin învăţătura biblică, altfel vom cădea în interpretări ale altor religii şi
curente de gândire care fie o acceptă cu stoicism, sau o neagă în mod iluzionist fie recurg la
mijloace neortodoxe pentru a o îndepărta, recurgând şi la eutanasiere (2 Corinteni 4:16-18)
2. Suferinţa martirică este o realitate permanentă în istoria universală a poporului lui
Dumnezeu (Isaia 53; Evrei 11:35-40; Apocalipsa 6:9-11)

I.LOCUL ŞI ROLUL SUFERINŢEI ÎN MÂNTUIRE

A. Suferinţa – o lucrare îngăduită de Domnul
1. De ce există suferinţă cu un Dumnezeu bun şi iubitor? Suferinţa se datorează căderii
omului sub influenţa lui Satan şi păcatului – suferinţa voinţei umane libere şi răzvrătite
(Geneza 3:16-19; Deuteronom 28:15-68; Ieremia 2:17, 19; Marcu 5:1-14; Luca 13:11;
Galateni 6:7)
2. Dumnezeu foloseşte suferinţa ca o metodă pedagogică în procesul pocăinţei şi desăvârşirii
(Isaia 38:17; Luca 23:40-41; 2 Corinteni 12:7; Evrei 2:10; 12:5-9; 1 Petru 5:10)
B. Suferinţa pentru Domnul
1. Suferinţa credincioşilor dovedeşte adeziunea lor faţă de Domnul şi lucrarea Lui (Luca 9:22;
Ioan 16:33; 2 Corinteni 1:5; 4:9-11; 1 Petru 2:19-21)
2. Suferinţa apare în lupta împotriva lui Satan şi a răului, în câmpul Evangheliei (Fapte 16:18-
24; Filipeni 1:7; 1 Tesaloniceni 2:2, 14-16)
3. Suferinţa supremă – martirajul are şi harul unei ipostaze unice, de al proslăvi pe Dumnezeu
nu numai prin viaţă ci şi prin moarte ( Fapte 5:41; 2 Corinteni 12:10; Filipeni 1:20, 29)

II. „ULTIMELE ÎNTREBĂRI”

1. Te simţi ca unul răstignit faţă de lume şi poftele firii pământeşti? (Romani 6:6-7; Galateni
2:20; 5:24; 6:14)
2. Poţi să rămâi liniştit şi să iubeşti în continuare, atunci când eşti provocat să răspunzi cu
replici sau să acţionezi în firea pământească? (Matei 5:38-48; 1 Petru 4:13-16). Şti că lucrul
acesta este plăcut lui Dumnezeu? (2 Petru 2:19-23)
3. Eşti prigonit pentru evlavia ta? (2 Timotei 3:10-12). Şti că implicarea în lucrarea sfântă îţi
adaugă noi suferinţe? (2 Timotei 1:8; 2:3, 8-12)
4. Şti că trebuie răbdat până la sfârşit, orice ar veni peste tine? (Marcu 13:9-13; Fapte 9:16;
Evrei 11:36-38; Apocalipsa 2:10; 12:11; 14:12)
5. Şti că toate suferinţele vor fi bine răsplătite în eternitate? (2 Tesaloniceni 1:4-5; Romani
8:17-18; Apocalipsa 20:4)

ÎNCHEIERE
1. Suferinţa sfinţilor provine din trupul supus morţii şi lupta pentru eliberarea oamenilor de
sub dominaţia lui Satan, dar în Împărăţia viitoare în care nu va mai fi suferinţă (Evrei 10:32-
34; 12:2; Apocalipsa 7:14-17; Isaia 60:17-20)
2. Orice credincios adevărat, prin însăşi faptul că cel răstignit trăieşte în el, poate şi este gata
să sufere şi să moară pentru Domnul (Fapte 21:13; 1 Petru 4:1, 19)
 Rugăciunea
Lecţia 1

RUGĂCIUNEA DE MĂRTURISIRE

INTRODUCERE
1. Rugăciunea de mărturisire a păcatelor este o primă necesitate în întâlnirea cu Dumnezeu,
fără de care relaţia nu poate fi accesată (Isaia 59:1-2)
2. Rugăciunea de mărturisire trebuie asociată cu mărturisirea faţă de cei ce pot ajuta prin
mijlocire şi faţă de cei care trebuie îndepărtate efectele păcatului, la care se adaugă repararea
daunelor şi eventualele disciplinări necesare (Ioan 20:23; Iacov 5:16; Luca 15:18-19; 19:8;
Geneza 20; Numeri 12; Evrei 12)

I. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ÎN RUGĂCIUNE

1. Mărturisirea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune trebuie şi poate fi făcută cu toată
sinceritatea şi cu lux de amănunte, ce cuprind (de exemplu) nu repetarea cuvintelor rele rostite,
ci recunoaşterea tuturor intenţiilor păcătoase (Geneza 3:9-13; Psalmul 51:1-3)
2. În funcţie de momentul constatării păcatului şi de faza evoluţiei lui, trebuie conştientizat
faptul că există cauze şi efecte ale păcatului, care se „discută” cu Dumnezeu pentru a se
analiza măsurile şi urmările ce se impun (Geneza 4:6-7; Psalmul 51:4-19; 2 Samuel 12:13-14;
Ieremia 8:4-6; Matei 18:21-35)
3. Toate aceste componente sunt normale şi reuşite dacă se consumă cu un spirit de pocăinţă
profundă ceea ce presupune smerenie, mâhnire şi lacrimi (Leviticul 23:27-29; Plângerile 3:39;
Zaharia 12:10; Matei 26:75; Luca 18:13; 2 Corinteni 2:7; 7:8-11)

II. PRINCIPII ALE MĂRTURISIRII PĂCATELOR

1. Mărturisirea eliberează conştiinţa, oferind iertare şi libertate în toate relaţiile şi activităţile
vieţii (1 Regi 8:38-40; Psalmul 32:3-5; Ioan 8:31-34; 1 Ioan 3:19-20). Nemărturisirea reală
blochează total înaintarea spirituală (1 Samuel 15:13, 20, 25; Maleahi 3:7, 13)
2. Apropierea de Dumnezeu prin pocăinţă sau refacerea relaţiei cu El poate anula sau diminua
hotărârile judecăţii de pedeapsă pentru păcat suspendă judecata (1 Regi 8:33-36, 46-50; 2
Cronici 33:10-14, 18-19; Iona 2:1-10; 1 Timotei 5:24)
3. Cei conştienţi de realitatea spirituală vinovată trebuie să provoace poporul la rugăciune de
mărturisire şi ferice de cei ce ascultă (Ezra 9:1-10:11; Ieremia 36:5-7; 2 Cronici 30:6-11; Iona
3:4-10; Zaharia 8:20-23)

ÎNCHEIERE
1. Scopul rugăciunii de mărturisire este iertarea şi (re)intrarea în părtăşie cu Dumnezeu,
trecerea la o nouă stare / viaţă în voia lui Dumnezeu, stare în care rugăciunea asigură relaţia
permanentă cu El (Proverbe 28:13; 1 Ioan 1:7-9)
2. Viaţa de rugăciune a celui ce se mărturiseşte trebuie să intre în normalitate şi să cuprindă în
continuare toate domeniile rugăciunii, ce vor fi studiate în lecţiile următoare (Efeseni 6:18; 1
Timotei 2:1-2)
 Rugăciunea
Lecţia 2

RUGĂCIUNEA DE ADORARE

INTRODUCERE
1. Adorarea divinităţii este o stare de relaţionare naturală şi normală în raportul Creator -
creatură; Mântuitor – mântuit, fiind o funcţie specifică nu doar religiozităţii ci întregului
spectru al vieţii umane (Romani 1:25; 11:36)
2. Biblie dezvăluie în revelaţia ei natura, sensul, scopul şi formele adorării, slăvirii unice,
eterne şi complete înaintea lui Dumnezeu (Isaia 42:8; 48:11-15)

I. ADORAREA LUI DUMNEZEU

A. Adorarea în închinarea din cer
1. Toate fiinţele din cer, începând cu cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni se
închină cu multe cuvinte de evidenţiere a atributelor lui Dumnezeu şi slăvesc numele Lui
(Apocalipsa 4:8-11; 7:11-12)
2. Rugăciunile fiinţelor credincioase Creatorului, din întregul Univers, se unesc în cer cu
adorarea lui Dumnezeu adusă de fiinţelor cereşti (Apocalipsa 5:8-14; 8:3-4)
B. Adorarea lui Dumnezeu în Israel – cultul lui YHWH
1. Primele evidenţă de adorare a lui Dumnezeu apar odată cu motivele cele mai puternice
pentru puterea şi lucrările Sale (Exodul 14:18; 15:1-2, 11-13, 18)
2. În vremea lui David, odată cu aşezarea statornică a evreilor şi dezvoltarea cultului lui Yahve
s-au instaurat în mod sistematic slubele levitice de laudă pentru Domnul Dumnezeul lui Israel
(1 Cronici 16:4-36; 1 Cronici 23:1-5). Daniel este exemplul unui evreu cu o slujire permanentă
de adorare a lui YHWH (Daniel 6:10)
C. Adorarea lui Dumnezeu în Adunare
1. Cei ce au primit Evanghelia mântuirii au toate motivele să-L slăvească pe Dumnezeu pentru
harurile ei (Fapte 11:18; 1 Timotei 1:15-17; 1 Petru 1:3; 5:10-11)
2. Accesul direct la Dumnezeu şi primirea Duhului Sfânt oferă şi solicită o închinare mai
profundă şi mai apropiată de cea din cer (Ioan 4:20-24; Efeseni 1:3, 6, 12)

II. CONŢINUT ŞI FORME DE ADORARE ÎN RUGĂCIUNE

1. Rugăciunea ca formă principală de adresare către Dumnezeu, pe lângă cântare şi alte forme
de laudă pentru Domnul, trebuie să cuprindă cuvinte care să exprime tot ceea ce cunoaştem
despre El şi lucrările Sale (Iov 36:24-26; 38-40 – întrebările Lui trebuiau să provoace
răspunsuri de adorare; Psalmul 19:1; 29:9; 68:34-35; 96:1-10; 134:1-2; Ieremia 32:16-20,
Matei 11:25-26; Evrei 13:20-21)
2. Evidenţierea sfinţeniei divine este prima atitudine de apreciere a acestui atrfibut fundamental
al lui Dumnezeu (Isaia 6:1-3; Psalmul 99:3, 5 9; Matei 6:9)
3. Adorarea se manifestă şi prin rostirea unor sintagme de onoare pentru Dumnezeu, într-un
veac de oameni hulitori şi batjocoritori (Psalmul 8:1-2; 41:13; 72:19; 113:1-3; 2 Petru 3; Iuda
1)
4. Respectul şi lauda pentru Domnul solicită o atitudine completă de adorare, care cuprinde şi
aspecte legate de mediu, îmbrăcăminte, gesturi, etc ce se impun în „prezenţa” lui Dumnezeu
(Exodul 3:5; 34:8; Psalmul 95:6; 96:9; 138.1-2; Isaia 6:2; Evrei 12:28; Apocalipsa 4:10; 5:14; 1
Timotei 2:8-10)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Slava, cinstea, lauda trebuie aduse în exclusivitate Tatălui şi Fiului „în veci vecilor”, pe
drept, din raţiuni şi simţiri libere şi naturale. Adorarea este diferită de mulţumire, prima se
referă la ccea ce este El, a doua la ceea ce face El, dar sunt inseparabile (Apocalipsa 5:13; Ioan
5:23)
2. Absenţa proslăvirii lui Dumnezeu duce la idolatrie şi odată anulată relaţia corectă cu
Dumnezeu, printr-o raportare incorectă la El şi realităţile din lumea spirituală, omul coboară
în stări păcătoase din ce în ce mai vinovate şi degradante (Romani 1:20-32)
 Rugăciunea
Lecţia 3

RUGĂCIUNEA DE CERERE

INTRODUCERE
1. Cererile sunt o componentă distinctă a rugăciunii (Efeseni 6:18; Filipeni 4:6; Ioan 16:23-26)
2. Toate lucrurile în univers depind de Dumnezeu, iar cererile fac posibil accesul oficial la ceea
ce avem nevoie din partea lui Dumnezeu (Psalmul 28:1-2, 6; 65:2; 66:19-20). Poporul evreu şi
acum credincioşii din adunarea Domnului au favoarea adresării tuturor cererilor lor înaintea
Stăpânului - Tatălui (1 Regi 8:28-30, 54; 9:3; 2 Cronici 6:19-21)

I. ARIE DE CUPRINDERE - CONŢINUT

A. Lucrurile spirituale (cereşti)
1. Creşterearea spirituală / cercetarea şi apropierea de Dumnezeu / dobândirea virtuţiilor sfinte
(Psalmul 139:23-24; Proverbe 2:3; Iacov 1:5; Efeseni 3:14-21; Coloseni 1:9-11)
2. Lucrările spirituale / realizarea unor lucrări divine supranturale aferente lucrării de mântuire
(Daniel 2:17-23; Matei 17:21; Fapte 12:5, 12; Romani 10:1; Coloseni 4:3)
B. Lucrurile materiale (pământeşti)
1. Operări necesare în natură prin diverse fenomene naturale sau / şi modificări ale legilor fizice
prin intervenţii supranaturale (Iacov 5:17-18)
2. Izbăvirea din diferite necazuri ale vieţi (Judecători 15:18; 2 Regi 19:3-4; 2 Cronici 33;12-13;
Neemia 4:4, 9; Iov 16:20-21; Psalmul 86:5-7; 88:1-3). Probleme legate de fondarea şi păstrarea
căsătoriei (Geneza 24:14). Probleme de sănătate ale membrilor familiei, în primul rând cele care
afectează normalitatea vieţii (Geneza 25:21; Iacov 5:13-16). Alte situaţii referitoare la necazuri
ale familiei (Geneza 32:11)

II. EXEMPLE BIBLICE

1. Ana – mama care cerea un copil pentru ea şi pentru Domnul (1 Samuel 1:10-12)
2. David – omul izbăvit din multe necazuri (Psalmul 6:9; 143:1)
3. Solomon – cereri plăcute Domnului (1 Regi 3:10; 8:28, 52, :54, 59 ; 9:3)
4. Profeţii minunilor: Ilie şi Elisei – cereri pentru lucrări supranaturale (1 Regi 17:20-22; 18:36-
38; 2 Regi 4:34-35; 6:17-18)
5. Ezechia – cereri pentru el şi poporul lui (Isaia 38; 2 Regi 19:14-20)
6. Domnul Isus – o viaţă de rugăciune şi cereri (Isaia 53:12; Matei 26:36-44; Evrei 5:7)
7. Bolnavi din timpul slujirii pământeşti a Domnului Isus (Matei 8:5-10; 14:36; Luca 8:41-42;
Ioan 4:47)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Domnul merită adorarea şi mulţumirile noastre pentru că ne ascultă cererile – El face chiar
mai mult (Psalmul 116:1-5, 16-17; Efeseni 3:20-21)
2. Ascultarea unei rugăciuni de cerere nu confirmă întotdeauna şi în totalitate acordul lui
Dumnezeu pentru cei ai căror cereri au fost ascultatre (2 Regi 13:4-5; Matei 8:31-32)
 Rugăciunea
Lecţia 4

RUGĂCIUNEA DE MULŢUMIRE

INTRODUCERE
1. Mulţumirea în rugăciune trebuie să exprime recunoştinţa profundă pentru tot ceea ce a făcut şi
face Dumnezeu pentru noi şi să se realizeze după modul de închinare al fiinţele din cer (Psalmul
50:14, 23; Apocalipsa 4:9; 7:12)
2. Mulţumirile în rugăciune sunt cele mai „de prisos” pe moment, dar de mare valoare înaintea
lui Dumnezeu şi în timp pentru noi. „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri”
(Coloseni 4:2)

I. ARIE DE CUPRINDERE - CONŢINUT (1 Timotei 2:1-3)

1. Mulţumirea în rugăciune nu este o laudă pentru realizări pe care putem / suntem tentaţi să ni le
asumăm (Luca 18:11-12), ci recunoaşterea tuturor harurilor divine (2 Corinteni 2:14; Coloseni
2:6-7, Iacov 1:17-18), iar apartenenţa la Trupul lui Hristos conţine suplimentare motive de
mulţumire către Dumnezeu (2 Corinteni 1:11; 4:15; 9:11-12)
2. Mulţumirile pentru domeniile spirituale (sunt prioritare): mântuirea oamenilor (Romani 1:8;
Efeseni 1:15-16; 2 Tesaloniceni 1:3; 2:13-14) slujbele sfinte în care am fost acceptaţi şi păstraţi
(1 Timotei 1:12-14; 2 Corinteni 8:16); instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu – victoria finală (1
Corinteni 15:57; Apocalipsa 11:17)
3. Toate domeniile vieţii fizice: alimente – suportul vieţii fizice (Romani 14:6; Corinteni 10:30;
1 Timotei 4:3-4); toate activităţile vieţii (Efeseni 5:20; Coloseni 3:17)

II. PRINCIPII
1. Toate rugăciunile trebuie să cuprindă mulţumire, după cum şi jertfele de mulţumire în V T erau
mereu prezente alături de alte jertfe (Exodul 20:24; 24.5; 1 Cronici 16.1-2; 1 Tesaloniceni 5.18).
Chiar şi momentele critice ale vieţii conţin motive reale de mulţumire (Judecători 20:26; Filipeni
4:6)
2. După cum jertfa de mulţumire avea cerinţele specifice pentru a fi primită (Leviticus 7:11-21;
22:29-30), la fel mulţumirea corectă în rugăciune izvoreşte din bucuria constatării mântuirii şi
tuturor binefacerilor Domnului (Deuteronom 27:7; Psalmul 26:7; 42:4; 107:21-22; Ieremia
30:19; Coloseni 1:3-12). Mai mult decât mulţumirea minţii, prin Duhul, se pot rosti cuvinte de
mulţumire către Dumnezeu (1 Corinteni 14:15-18)
3. Mulţumirea înaintea Domnului nu poate fi asociată cu „jertfe” profane – activităţi lipsite de
evlavie (Exodul 32:5-6; Amos 4:5; 5:21-24)

II. EXEMPLE
1. Domnul Isus Hristos – Fiul preaiubit care se ruga mulţumind – un exemplu desăvârşit într-o
lume de copii nemulţumitori faţă de părinţi şi de oameni faţă de Dumnezeu (Matei 15:36; 26:27;
Ioan 11:41)
2. Samariteanul lepros – cât valoarează mulţumirea asociată cu adorarea lui Dumnezeu (Luca
17:115-19)
3. Pavel – omul mulţumitor (Filipeni 4:11), slujitorul care ştia să mulţumescă lui Dumnezeu
întotdeauna (Fapte 27.35; 28:13; 1 Corinteni 1:4; 1 Tesaloniceni 1:2; 3.9-13; Filimon 1:4)

ÎNCHEIERE
1. Apartenenţa conştientă la Împărăţia lui Dumnezeu, înseamnă profundă mulţumire (2 corinteni
9:15; 1 Timotei 6:6; Evrei 12:28)
2. Absenţa mulţumirilor către Dumnezeu este o mare eroare de comportamnet spiritual cu efecte
dezastruoase: „nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a
întunecat” (Romans 1:21)
 Rugăciunea
Lecţia 5

RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE

INTRODUCERE
1. Rugăciunea de mijlocire este o completare a unor rugăciuni insuficiente sau inexistente, astfel
mijlocirile pot fi făcute la cerere sau din oficiu (1 Timotei 2:1-4)
2. Mijlocirile izvoresc din inimile sfinţilor pentru cei dragi şi mila pentru cei care suferă efectele
păcatului, în vederea mântuirii lor (Neemia 1:4-11)

I. ARIA DE CUPRINDERE - CONŢINUT

A. Mijlociri generale
1. Implorarea milei lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi (Geneza 18:23-32; 2 Cronici 30:18; Isaia
53:12; Luca 23:34; Fapte 7:59)
2. Sprijinirea lucrări Evangheliei (Romani 15:30-32; Filipeni 1:19; Filimon 1:22)
B. Mijlociri specifice
1. Intervenţii în favoarea unor oameni vinovaţi pentru a fi iertaţi (Numeri 21:7-9; 1 Regi 13:6;
Iov 42:7-10; Plângerile 2:18-19)
2. Mijlocirea părinţilor spirituali pentru credincioşii aflaţi în procesul uceniciei (2 Corinteni 13:7-
9; Efeseni 1:17-23; Filipeni 1:9-11; Coloseni 1:9-12; 2:1-3; 4:12; 1 Tesaloniceni 3:10-13)
3. Situaţii speciale: persecuţii, boli, cauze ce solicită rezolvări imediate (Geneza 20:7-8; 24:12; 2
Regi 19:1-4; Matei 15:23; Iacov 5:14-18)
C. Conţinut
1. Mijlocirea în rugăciune este o necesitate, este ajutorul dat altora în lupta spirituală (Exodul
17:11-12; Isaia 59:16; Luca 22:32; 2 Corinteni 1:11)
2. Argumentele trebuie să conţină referiri pozitive (Exodul 32:11-14, 30-32; Evrei 13:18-21)
3. Rugăciunea de mijlocire trebuie să fie „după voia lui Dumnezeu”, de accea călăuzirea /
„năzuinţa Duhului” / „prin Duhul” este superioară oricărei rugăciuni inteligente (Romani 8.26-
27, Efeseni 6:18)

II. EXEMPLE BIBLICE

1. Moise pentru poporul eveu în pustie (Exodul 34:9; Numeri 11:2; 14:13-20; Deuteronom 9:20,
26)
2. Samuel – alt mare mijlocitor consacrat în poporul Domnului (Ieremia 15:1; 1 Samuel
7:5;12:19, 23)
3. Daniel - mijlocitorul pentru naţiune, potrivit cu profeţiile (Daniel 9:2-20)
4. Pavel – marele apostol şi mijlocitor pentru evrei şi neamuri (Romani 1:9-10; 10:1; Filipeni 1:4-
5)
5. Domnul Hristos – Marele mijlocitor (1 Timotei 2:5; Evrei 7:25; 1 Ioan 2:1)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Mijlocitorii trebuie să fie oameni „mandataţi” de Dumnezeu cu această responsabilitate –
calificarea lor le dă acces special înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunile le sunt ascultate (Geneza
20:7; Evrei 8:6). Mijlocirea Esterei la împărat pentru poporul evreiu este simbolică pentru
intervenţiile celor apropiaţi lui Dumnezeu în favoarea celor dragi (Estera 8:3)
2. Există situaţii în care nu se mai poate realiza / primi rugăciunea de mijlocire înaintea
Domnului (1 Samuel 2:25; Ieremia 7:16; 11:14; 15:1-6; 1 Ioan 5:16)
 Rugăciunea
Lecţia 6

RUGĂCIUNEA ACTELOR DE CULT

INTRODUCERE
1. Rugăciunile prin care se realizează anumite lucrări cu caracter sacru (cultic) sunt şi ele o
componentă distinctă în învăţătura şi rugăciunile sfinţilor (Evrei 6:2)
2. Rugăciunile oficiale sunt un privilegiu pentru cei ce sunt împreună lucrători cu Dumnezeu şi
ele nu împart membrii Bisericii între clerici şi laici, într-o succesiune apostolică sau ierarhizare
eclesiastică (Marcu 16:15-20)

I. RUGĂCIUNI CONSACRATE
1. Rugăciunea pentru consacrarea în lucrarea de slujire a prezbiterilor – o rugăciune după
rugăciuni, prin care se deschid alte serii de rugăciuni oficiale (Luca 6:12; Fapte 1:24 / Fapte
14:23; 1 Timotei 4:14)
2. Rugăciuni pentru alte lucrări sfinte: instalarea diaconilor (Fapte 6:6); trimiterea misionarilor
(Fapte 13:3)
3. Rugăciuni pentru primirea Duhului Sfânt şi a darurilor duhovniceşti (Fapte 8:14-19)
4. Rugăciunea de binecuvântare a elementelor Cinei Domnului (Matei 26:26-27; 1 Corinteni
10:16; 11:24)
5. Rugăciuni pentru bolnavi, efectuate cu punerea mâinilor (Marcu 16:18; 6:13; Fapte 28:8) sau
după ungere cu untdelemn (Iacov 5:14-16). Atenţie la cine pune / pe cine se pun mâinile (1
Timotei 5:22)
6. Rugăciuni pentru binecuvântare în viaţă (Marcu 10:13-16; Numeri 6:22-27), familie –
legământul cununiei (Geneza 24:60; Rut 4:11-12; Maleahi 2:14)
7. Rugăciuni pentru eliberarea de spirite rele – poruncirea cu autoritate în Numele Domnului
(Matei 17:21; 16:18; Fapte 19:13-16). Ex.: Mai mulţi slujitori s-au rugat ore în şir fără rezultat,
pentru un demonizat, dar când a venit un frate cu daruri şi autoritate „pacientul”! a fost eliberat la
o scurtă rugăciune

II. PRINCIPII
1. Rugăciunile oficiale se fac prin credinţă, prin autoritatea delegată de Domnul slujitorilor Săi
(Matei 16:19; Luca 9:1-2; Ioan 20:23; Romani 15:15-19; Evrei 5:1, 4) şi conferă un har specific:
primirea unor daruri sau puteri supranaturale, conferirea unei autorităţi, primirea unor drepturi
(Deuteronom 34:9; Romani 1:11; 1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6)
2. Rugăciunile oficiale / cu punerea mâinilor se fac după cercetarea fiecărei situaţii, persoane
beneficiar: potenţiali slujitori, miri, bolnavi etc (Ieremia 48:10; 1 Timotei 5:22)
3. Oferta unor rugăciuni speciale este întreagă şi valabilă prin coparticiparea celor în cauză (1
Timotei 4:14-16; 2 Timotei 1:6-7)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Rugăciunile sacramentale autentifică lucrarea sfântă – a fi chemat sau nu la o lucrare cu
autoritate: Moise şi Aaron (Numeri 16-17)
2. Lupta pentru păstrarea spiritualităţii – relaţia cu celelalte rugăciuni şi discipline spirituale –
lecţiile următoarele - diferenţa dintre a fi omul lui Dumnezeu şi (doar / cel mult) slujitorul
omului lui Dumnezeu: Elisei sau Ghehazi (2 Regi 2-6)
 Rugăciunea
Lecţia 7

RUGĂCIUNEA NEASCULTATĂ – CAUZE

INTRODUCERE
1. O rugăciune este nimic mai mult decât o adresă care poate sau nu să-şi primească un răspuns
(favorabil). Biblia şi realitatea cotidiană dovedesc că multe rugăciuni nu sunt ascultate de
Dumnezeu (Matei 6:7-8 / 9-15)
2. Orice rugăciune neascultată are o cauză, pentru nu există posibilitatea nici să se piardă
cuvintele, nici şi se manifeste o incapacitate sau o indiferenţă arbitrară din partea lui Dumnezeu
(Isaia 1:10-15)

I. RUGĂCIUNI NEASCULTATE (în afara celor adresate idolilor sau „sfinţilor” (2 Regi
18:26; Coloseni 2:18)
1. Moise în cererea de a intra / ajunge în Canaan – marele mijlocitor şi om al lui Dumnezeu n-a
fost ascultat datorită unor greşeli comise în slujbă (Deuteronom 3:23-27; Psalmul 99:6-8)
2. David în rugăciunea pentru un copil bolnav, care a murit, drept pedeapsă pentru faptele lui (2
Samuel 12:3-22)
3. Pavel – protecţia împotriva mândriei a unui slujitor de mare valoare, printr-un „ţepuş” în trup
(2 Corinteni 12:1-10)
4. Evreii în stările lor repetate de răzvrătire şi neascultare (Deuteronom 1:42-46; Judecători 10:7-
14; 1 Samuel 4.1-11 / 7:3-9; Ieremia 11:11, 14)

II. CAUZE ALE NEASCULTĂRII RUGĂCIUNILOR

1. O viaţă de păcat (Psalmul l09:7; Proverbe 15:8a). Un comportament vinovat faţă de cei din
familie, faţă de aproapele (Maleahi 2:13-14; Isaia 58:1-12; Matei 5:21-26; 1 Petru 3:7).Vinovăţia
aduce o vreme de pedeapsă, în care se pot face rugăciuni împlorând mila Domnului, dar fără
răspuns favorabil (2 Samuel 22:42; Ieremia 14.11-12; 15:1-9)
2. Rugăciuni care nu sunt în acord cu voia lui Dumnezeu – situaţii în care se pot încadra toţi
sfinţii (Iov 6:8-9; Matei 26:39-44; 1 Ioan 5:14-15). Scopuri rele în mod intenţionat (Iacov 4:3)
3. Rugăciuni formale, care nu potrivesc cu statutul pretins - ipocrizia „iubirii de Dumnezeu” fără
păzirea poruncilor, pentru a fi văzut de oameni şi totuşi fără a iubi aproapele (Matei 6:5; 23:13-
15; Marcu 12:38-40)

ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu are motivaţia şi posibilitatea să nu asculte unele rugăciuni, în funcţie de oamenii
care se roagă şi conţinutul cererilor lor (Plângeri 3:40-44)
2. Respingerea divină este dreaptă şi întotdeauna trebuie cercetate cauzele neascultării
rugăciunilor, în vederea rezolvării lor (Psalmul 80:4; 141:1-5)
 Rugăciunea
Lecţia 8

RUGĂCIUNEA ASCULTATĂ - CERINŢE

INTRODUCERE
1. Ascultarea – primirea şi răspunsul unei rugăciuni, în diverse nevoi ale vieţii, este un mare har,
ce vine din ceruri (2 Cronici 30:20, 27; Psalmul 42:8; 84:8)
2. Ascultarea rugăciunilor – împlinirea dorinţelor se realizează pe baza meritelor Domnului
Hristos şi a îndeplinirii condiţiilor impuse de atotputernicul şi bunul Dumnezeu, pentru cel ce se
roagă (Ioan 14:13-14 / 9:31)

I. RUGĂCIUNI ASCULTATE
1. Isaac – rugăciune ce era în acord cu planul lui Dumnezeu (Geneza 25:21)
2. Iosua -o rugăciune a cărei răspuns a implicat întregul sistem solar (Iosua 10:12-14)
3. Ana – de la suspine la cântări de laudă, în urma ascultării rugăciunii (1 Samuel 1:10-17, 26-
27; 2:1-10)
4. Solomon la inaugurarea Templului de la Ierusalim - ascultarea unei rugăciuni foarte complexe,
fapt dovedit pe loc printr-un semn din cer (2 Cronici 7:1, 12-16)
5. Ezechia pentru însănătoşire – prelungirea vieţii (2 Regi 20:1-11; Isaia 38) şi împreună cu Isaia
şi alţi credindioşi pentru Ierusalimul asediat – izbăvirea miraculoasă de asirieni (2 Regi 19:4, 14-
16, 20, 34-35)
6. Zaharia preotul – rugăciuni ascultate după câţiva ani, o întârziere folosită cu un scop măreţ
(Luca 1:13-20)
7. Sutaşul Corneliu – un om ordonat şi curat în viaţa de rugăciune (Fapte 10:1-4)

II. CERINŢE ALE ASCULTĂRII RUGĂCIUNII (Răspunsul Domnului la rugăciune

şi chiar rezolvarea unor probleme, poate apărea şi în cazul celor ce nu îndeplinesc cerinţele
sfinte, fapt datorat bunătăţii lui Dumnezeu sau unor scopuri externe, legate de acele cauze (2
Regi 13:4-5; 14:24-27). Ex.: Paradoxul ascultării unor demoni şi a oamenilor necredincioşi din
Gadara şi neascultarea celui vindecat ce a vrut să rămână cu Domnul Isus - Luca 8)
1. O viaţă de neprihănire – sfântă (Psalmul 66:18; Proverbe 15:8; Osea 2.19-22; Iacov 5:16; 1
Petru 3:12; 1 Ioan 3:22)
2. Relaţii bune cu toţi oamenii – nevoia de iertare în relaţiile interumane (Marcu 11:25-26)
3. Credinţă în puterea şi voia lui Dumnezeu (Matei 21:21-22; Marcu 11:22-24; 1 Ioan 5:14)
4. Rugăciuni specifice şi stăruitoare (Psalmul 30:8-12; Matei 7:7-11; Luca 18:1-7; 11:5-13;
Romani 12:12; Psalmul 113:58)
5. Tristeţea, durerea, necazul copiilor lui Dumnezeu, asociate cu smerenie şi lacrimi (Psalmul
4:1-3; 39:12; 86:1-4; 91:14-15)

ÎNCHEIERE
1. Situaţii de aparentă neascultare a rugăciunilor (Iov 16:16-22), nu sunt o dovadă a refuzului lui
Dumnezeu, de aceea rugăciunile trebuie să continue până la rezolvarea cazului, sau un răspuns
definitiv de neîmplinire explicită a Celui Atotputernic (Habacuc 2:1-3)
2. Dumnezeu este Atotputernic, de aceea poate rezolva orice problemă, oferind răspuns la orice
rugăciune (Psalmul 65:2, 5)
 Rugăciunea
Lecţia 9

RUGĂCIUNEA ŞI DUHUL SFÂNT

INTRODUCERE
1. Lucrarea Duhul Sfânt la nivel de individ şi comunitate este o realizare a Domnului Hristos
(Ioan 14:16-17), care are scop proslăvirea Lui şi a Tatălui (Ioan 16:13-15)
2. Rugăciunea şi lucrarea Duhul Sfânt se împletesc în multiple forme de lucrare, încât nu se
poate vorbi de una fără cealaltă (Iuda 1:19-20). Atenţie la „pelerinajele sfinte” fără valoare
spirituală (Ioan 4:20-24; Luca 1147-48)

I. RUGĂCIUNEA PENTRU PRIMIREA / UMPLEREA DUHULUI SFÂNT

1. Istoria biblică prezintă rugăciunea, ca principală formă de primire a Duhului Sfânt (Luca 3:21-
22; Fapte 1:14; 8:15; 19:1-6). Stăruinţa este valabilă şi pentru primirea Duhului – botezul şi
păstrarea umplerii cu Duhul (Geneza 32:24-28; Luca 11:5-13; Fapte 4:24-31)
2. Rugăciunea este o relaţionare prin credinţă la realitatea spirituală, în consecinţă este starea
cea mai aproape de Duhul, fiind şi cea mai potrivită pentru păstrarea relaţiei cu dumnezeirea
(Psalmul 51:10-11; 2 Corinteni 3.17-18)

II. RUGĂCIUNEA PRIN DUHUL

1. Rugăciunea prin Duhul este partea ce completează conţinutul rugăciunilor (Efeseni 6:18, 1
Corinteni 14:14-15)
2. Prin Duhul rugăciunea este mai cu putere, mai cu credinţă, mai concret şi corect (Romani
8:26-27)

II. EXEMPLE
1. Viaţa Domnului Hristos este exemplul desăvârşit de plinătatea a Duhului printr-o viaţă de
rugăciune, evident în corelaţie cu celelalte disciplune spirituale (Luca 3:22; 4:1, 13, 18-19; 5:16;
6:12; 9:18, 29; 11:1; 21:37)
2. Rugăciunea apostolului Petru a adus revelaţia prin Duhul şi s-a finalizat prin coborârea
Duhului peste cei din Cezarea (Fapte 10; 11:12, 15)
3. Misiunea apostolului Pavel – o lucrare coordonată de Duhul, printr-o viaţă de rugăciune,
evidenţiată în epistolele sale (Fapte 13:1-4, 9; 16:6-7)

ÎNCHEIERE
1. Rugăciunea în vederea umplerii cu Duhul Sfânt este o prioritate pentru urmaşii lui Hristos –
înlocuitorul lui este la fel de important ca rugăciunea în Numele Lui (Ioan 6:37-39, 63; 16:7)
2. Efectele rugăciunilor inspirate de Duhul şi prin Duhul se constitue în arma cea mai puternică a
credinciosului (Romani 15:30; Efeseni 6:10-20)
 Rugăciunea
Lecţia 10

RELAŢIA RUGĂCIUNII CU ALTE DISCIPLINE SPIRITUALE

INTRODUCERE
1. Rugăciunea face parte din disciplinele spirituale de bază, fiind interdependentă cu citirea şi
studierea Bibliei şi alte activităţi sfinte ale adunării (Psalmul 122:6-8)
2. Începând cu primii oameni care au chemat Numele Domnului se observă o asociere a
rugăciunii cu alte discipline sfinte, iar Domnul Hristos şi urmaşii Săi au practicat cu regularitate
şi succes forma actuală de cult (Geneza 4; 12; Marcu 1:35; Luca 5:16; Fapte 2:42)

I. DISCIPLINE SPIRITUALE
1. Rugăciunea - o lucrare ce trebuie învăţată şi practicată cu stăruinţă (Daniel 9:3; Luca 11:1;
Romani 1:9)
2. Citirea şi studierea sfintelor Scripturi – o activitate autodidactică şi pedagogică ce necesită
multă rugăciune (Luca 10:2; Fapte 6:4)
3. Cântarea – o formă melodică de rugăciune sau proclamare a Cuvântului (1 Cronici 25; Fapte
16:25)
4. Postul – o practică ce oferă timp şi stare propice rugăciunii – zile pline(Ioel 2:12; Iona 3; Luca
2:37)
5. Milostenia: ajutorare financiară, slujire, găzduire (Matei 6:2-4; Fapte 10:2; Galateni 2:10; 6:9-
10)
6. Frecventarea rergulată a adunării – rugăciunea fiind una din componentele de bază (Luca
19:46; Fapte 3:1; 16:3)
7. Vizitarea bolnavilor şi a celor în detenţie – momente de rugăciune (Matei 25:36; Evrei 13:3)

II. PRINCIPII SPECIFICE DISCIPLINELOR SFINTE

1. Disciplinele sfinte se ajută şi completează între ele (Matei 17:21; Romani 15:30), toate au
acelaşi scop: instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi pregătirea noastră pentru ea – transformarea
în vederea asemănării cu Dumnezeu (Luca 9:29; 11:2; 2 Tesaloniceni 1:11)
2. Practicarea regulată a disciplinelor sfinte asigură o stare spirituală bună înaintea lui Dumnezeu
şi biruinţă în problemele spirituale şi materiale ale vieţii pământeşti (Ezra 8:21-23; Neemia 1:4;
2:18; Ieremia 29:7; Daniel 6:10, 13, 20-22)
3. Rugăciunea se constitue într-o întroducere şi o încheiere prin care este chemat Numele
Domnului peste toate activităţile sfinte şi chiar peste toate activităţile vieţii (Fapte 20:36; 21:5; 1
Timotei 2:8-9)
4. Practicarea disciplinelor sfinte nu îngrădeşte normalitatea celorlalte aspecte ale vieţii (Luca
5:33; 1 Corinteni 7:5-6). Există însă perioade ce permit practicarea lor intensivă (1 Timotei 5:5)

ÎNCHEIERE
1. O rugăciune completă este o componentă a lucrării de mântuire şi de vieţuire favorabilă în
lume (1 Timotei 2:1-4)
2. Ultimul sfat: „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, deci, şi vegheaţi în
vederea rugăciunii” (1 Petru 4:7)
 Semne şi minuni
Lecţia 1

INTRODUCERE

1. Scripturile – cartea lui Dumnezeu („singurul care face minuni!” - Psalmi 72:18) sunt pline de
semne şi minuni, care trebuie studiate şi proclamate: „ia aminte la aceste lucruri! Priveşte liniştit
minunile lui Dumnezeu!” - Iov 37:14)
2. Începând cu minunea creaţiei, guvernată de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii,
entropiei, continuând cu revelaţia şi legământul lui Dumnezeu cu omul, până la înnoirea creaţiei,
totul este gravat de semne şi compus din minuni (Geneza 1:14; 9:13, 17; Matei 24:29-30)

I. GENERALITĂŢI
1. Definiţii:
a) semn: ceea ce arată, ceea ce indică ceva; notă specifică, trăsătură distinctivă după care
se recunoaşte un lucru, o fiinţă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe o fiinţă cu
scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaşte. Ceea ce serveşte pentru a indica sau
exprima ceva; indicator, miracol, amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru
b) minune: fenomen ieşit din comun, surprinzător, atribuit forţei divine sau altor forțe
supranaturale; lucru cu calităţi extraordinare şi imprevizibile care provoacă admiraţie; minunăţie;
miracol. O minune neutralizează, suspendă momentan o lege inferioare printr-o lege superioară
c) în Noul Testament se folosesc trei cuvinte specifice în limba greacă: „minunile
(dynamis, înseamnă literal putere şi exprimă forţa supranaturală), semnele (semeion, implică o
semnificaţie a minunii, care atrage atenţia asupra unei realităţi superioare, ce se desfăşoară
totdeauna în împrejurări morale sau spirituale speciale, cu un scop precis) şi lucrările pline de
putere (teras, în greceşte, subliniază aspectul excepţional şi frapant al evenimentului), pe care le-
a făcut Dumnezeu” (Fapte 2:22)
2. Întreg universul, creaţia este o minune, prin mişcarea corpurilor cosmice şi întreţinerea vieţii
fiinţelor. O minune poate rezulta şi prin acţiunea unor forţe cunoscute ale naturii, care sunt
dirijate de voinţa divină în anumite împrejurări cu un scop precis (Iov 9:7-10; 37:1-12; 38:4-33;
Psalmul 104:24; 139:14). „Înţelegi tu plutirea norilor, minunile Aceluia a cărui ştiinţă este
desăvârşită?” (Iov 37:16).
3. Există o relatie între semne, minuni şi credinţă, dar credinţa în Dumnezeu, în Hristos este baza
mântuirii omului şi agentul primar al realizării lucrărilor supranaturale. Credinţa trebuie
întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, iar descoperirea Lui printr-o minune are menirea
încredinţării în Cuvântul Scripturilor (Ioan 4:48; 5:36; 10:38; 20:30-31; 1 Corinteni 1:22)
3. Există şi semne pe are le-a stabilit Dumnezeu şi trebuie să le respecte oamenii: tăierea
împrejur, sângele mielului, sabatul, sarea, acoperitoarea capului la femei (Geneza 17:11; Exodul
12:13; 31:13, 17; Ezechiel 20:12; Leviticul 2:13; 1 Corinteni 11:10 )

II. DOMENII DE STUDIU

1. Evoluţia istorică a fenomenelor supranaturale în istoria umanităţii, în raport cu planul lui
Dumnezeu; de la Moise, o slugă în casa lui Dumnezeu şi poporul Israel, la Mesia, ziditorul şi
stăpânul casei lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Dumnezeu (Psalmul 102:25; 103:7; 111:2)
2. Explicaţia „corectă” a semnelor şi minunilor, pentru a fi deosebite de cele false şi pentru a
beneficia din plin de efectele lor pozitive (Psalmul 77:12; Neemia 9:17; Matei 11:20-24; Ioan
9:3; Apocalipsa 15:3)
3. Prezentarea semnelor şi minunilor, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor
(Psalmi 136:3-4; 145:4-6; 65:1-8)

ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu prin înţelepciunea şi puterea Sa stăpâneşte şi coordonează toate lucrurile, activând
semnele şi minunile, conform planurilor Sale (Deuteronom 32:8) - „ai făcut minuni la care nu
ne aşteptam” (Isaia 64:3)
2. Minunile fiind o parte integrantă a revelaţiei divine, conţin învăţătură şi sunt menite să
producă credinţa (Psalmul 33:4; Habacuc 3:2; învierea lui Lazăr - Ioan 11:15).
 Semne şi minuni
Lecţia 2

SEMNELE ŞI MNUNILE PRIN MOISE

INTRODUCERE
1. Istoria lui Moise, omul lui Dumnezeu, abundă în semne şi minuni (Isaia 63:11-13)
2. Moise a fost ales de Dumnezeu pentru formarea religioasă a unui popor în religia lui Iahve
(Deuteronomul 4:32-36)

I. PREZENTARE („minuni care n-au avut loc în nici o ţară şi la nici un neam ... lucruri
înfricoşate” - Exodul 34:10)
A. Semnele şi minunile chemării şi trimiterii
1. Minunea semn a rugului aprins a fost urmată de alte 3 semne minune şi promisiunea unui alt
semn (Exodul 4:1-9, 17; 3:12)
2. Aceste minuni au fost reluate în Egipt pentru evrei şi conducerea Egiptului şi ar fi trebuit să
fie suficiente pentru eliberare (Exodul 4:21, 28-30)
B. Semnele şi minunile eliberării
1. Refuzul lui Faraon a înmulţit semnele şi minunile pedeapsă realizate de Dumnezeu prin Moise
(Exodul 3:20; 7:3, 8-13; 11:9)
2. Cele 10 plăgi au fost miracole superioare celor oculte şi au fost marcatre de unele semne: orar,
locaţie (Exodul 8:16-24; Deuteronomul 6:22)
C. Semnele şi minunile pustiei
1. Semne şi minuni spontane, inclusiv vindecări (Exodul 14:21-26; 15:25; Numeri 12:13) sau
cotidiene: hrana şi îmbrăcămintea (Exodul 16:4-5; Deuteronomul 29:2-6)
2. Fenomene supranaturale ca semn sau minune cu rol de atenţionare sau pedeapsă, ca peste
egipteni (Numeri 16:28-35, 40; 17:10)

II. CARACTERISTICI
1. Semnele şi minunile efectuate de Dumnezeu prin Moise au avut rolul autorizării şi
împuternicirii lui pentru eliberarea din robie (Exodul 4:31; 7:1-2)
2. Miracolele văzute / cunoscute de evrei trebuia să solidifice baza legământului revelaţiei pentru
generaţia aceea şi generaţiile următoare, a relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său (Exodul 10:1-2;
Deuteronomul 4:10-15; 7:17-19)
3. Realitatea practică a istoriei evreilor dovedeşte că miracolele prin Moise nu au fost total
determinante pentru credinţă şi trăirea în neprihănire, decât pentru o mică parte a poporului
(Exodul 11:10; Numeri 14:11, 20-24; Luca 16:29-31; Evrei 3:7-19)

ÎNCHEIERE
1. Semnele şi minunile sunt o dovadă puternică a prezenţei lui Dumnezeu în poporul Său - „Cine
este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de
laudă şi făcător de minuni?” (Exodul 15:11),
2. Moise a fost unic prin fenomenul revelaţiei, semnele şi minunile celor 40 de ani ai lucrării
sale, el fiind ales să scrie şi partea primară a Scripturilor – minunile creaţiei (Deuteronomul
31:24; 34:10-12)
 Semne şi minuni
Lecţia 3

SEMNELE ŞI MINUNILE ÎN PERIOADA PROFEŢILOR

INTRODUCERE
1. Perioada lui Moise, foarte bogată în semne şi minuni a fost urmată de perioada profeţilor, în
care aceste fenomene au fost sporadice (Luca 4:25-27)
2. Lucrările lui Dumnezeu, continuând cu Iosua, judecătorii şi împăraţii au dovedit preocuparea
lui Dumnezeu pentru poporul Său (Ezra 9:6-9; Neemia 9:24-31)
I. PREZENTARE
A. Perioada judecătorilor
1. Amintirea minunilor trecute, erau o necesitate în vremea robiilor faţă de noii stăpânitori
(Judecători 6:11-14; Ieremia 21:2)
2. Minunile eliberărilor ce cuprindeau semne pentru lideri şi intervenţii divine pentru înfrângerea
armatelor inamice, au fost realizate prin oameni care judecau poporul înstrăinat de la Legea
Domnului dată prin Moise (Judecători 4:4-5, 15-23; 6:36-40; 7:9-15)
B.Perioada împăraţilor
1. Semne şi minuni pentru întreg poporul (Iosua 10:11; 1 Regi 17:1; 18:45; Isaia 37:20, 30-38),
sau pentru comunităţi locale (2 Regi 2:19-22)
2. Semne şi minuni particulare: înălţarea lui Ilie la cer (2 Regi 2:11); naşterea şi învierea fiului
din Sunem (2 Regi 4:16-17, 32-36); înmulţiea pâinilor (2 Regi 4:42-44); vindecarea lui Naaman
(2 Regi 5:8-14); orbirea sirienilor (2 Regi 6:14-20), vindecarea lui Ezechia şi semnul ei (Isaia
38:5-8, 21-22)
3. Semne prin oamenii credincioşi: Isaia şi familia lui (Isaia 8:18; 20:3); Osea şi familia lui (Osea
1-3); Ezechiel: slujirea şi soţia lui (Ezechiel 3:27; 4:1-17, 24:24-27);

II. CARACTERISTICI („priviţi, uimiţi-vă, şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi

face o lucrare pe care n-aţi crede-o dacă v-ar povesti-o cineva!” - Habacuc 1:5)
1. Semnele şi minunile realizate prin profeţi aveau rolul să-l descoperă pe Domnul în puterea şi
îndurarea şi să-i reîntoarcă pe evrei la Legea sfântă (1 Samuel 12:13-18; 1 Regi 18:36-39)
2. Există „atingeri” ale mâinii Domnului favorabile sau nefavorabile, în funcţie de starea
spirituală a poporului (Deuteronomul 28:45-48; Isaia 29:13-14; Ezechiel 4:3 Ieremia 44:29-30;
Psalmul 64:9)
3. Lucrările miraculoase au fost efectuate prin oameni ai lui Dumnezeu: Ilie, Elisei, Isaia, etc, dar
şi Diavolul foloseşte oameni „calificaţi” pentru lucrările sale (aspecte ce vor fi tratate în lecţii
speciale)

ÎNCHEIERE
1. Minunile, cu sau fără semne au fost necesare pentru situaţii prezente şi semnele profetice
pentru continuarea planului de mântuire (Isaia 7:14; Zaharia 3:8; profeţii mesianice şi
escatologice)
2. Ferice de cei ce au înţeles lucrarea Domnului în vremea lor / vai de cei ce au ratat semnul sau
minunea de care au avut parte (1 Regi 13:1-6, 33-34; 2 Regi 7:1-2)
 Semne şi minuni
Lecţia 4

SEMNELE ŞI MINUNILE PRIN DOMNUL HRISTOS

INTRODUCERE
1. Domnul a fost El însuşi o taină, un semn, o minune: Emanuel! „a locuit printre noi” (Ioan
1:14). Expresia s-ar putea traduce prin: „El Şi-a ridicat tabernacolul, printre noi” cortul de carne
şi sânge, adică trupul Său, care a fost „rupt”, spre a ne deschide accesul înaintea prezenţei lui
Dumnezeu Însuşi (Evrei 10:20; Matei 27:51). Întruparea şi învierea, atestate de istorie, sunt cele
mai mari minuni din toată Biblia
2. Minuni realizate de Domnul, nu sunt greu de acceptat, fiind consecinţele logice şi naturale.
Prin ele, Domnul îi face pe oameni să priceapă natura Lui şi opera pe care a venit s-o
împlinească (Ioan 5:36; Fapte 2:22)

I. PREZENTARE (aprox. 35 de minuni ale Domnului (vindecări, eliberări de demoni,

învieri, miracole săvârşite asupra naturii) sunt redate amănunţit în evanghelii, dar El a mai
săvârşit multe alte minuni, care sunt menţionate dar nu şi descrise - Matei 13:54)
A. Minunile existenţei Sale (Psalmi 40:5)
1. Îngerii au avut un rol considerabil în viaţa Domnului Hristos: anunţă naşterea lui Ioan
Botezătorul; prezic Mariei şi lui Iosif naşterea lui Isus; proclamă păstorilor venirea Domnului şi
cântă slava lui Dumnezeu, conduc fuga, precum şi întoarcerea din Egipt, slujesc lui Isus după
ispitire îl întăresc şi în grădina Ghetsimani, răstoarnă piatra mormântului şi vestesc învierea.
2. În timpul anilor de lucrare publică: glasul venit din cer la botez, la schimbarea la faţă şi puţin
înainte de răstignire, ocrotirea lui Isus în mijlocul mulţimilor ostile câtă vreme nu-i venise ceasul,
schimbarea la faţă
3. În zilele morţii şi învierii isăşitoare: întunericul, perdeaua ruptă în Templu, cutremurul de
pământ, învierea unor sfinţi, învierea lui şi arătările Lui (Luca 24:6; Ioan 10:18)
B. Minunile lucrării Sale („Omul acesta face multe minuni” - Ioan 11:47)

Lucrarea supranaturală Matei Marcu Luca Ioan

Apa schimbată în vin – prima minune (nu în copilărie) 2:6-11
Prima pescuire minunată – o minune pentru ucenici 5:4-7
Vindecarea îndrăcitului în sinagogă – demoni în
1:23-27
mediu religios
Învierea fiului văduvei – învingerea imediată a morţii 7:12-15
Scoaterea unui drac orb şi mut – o lucrare multiplă 12:22
Potolirea furtunii – stăpânirea fenomenelor naturii 8:24-27 4:37-41 8:22-25
Îndrăciţii gadareni vindecaţi- o concentrare demonică 8:28-34 5:2-20 8:27-38
Învierea fiicei lui Iair – o rugăciune cu credinţă,
.9:18, 25 5:35-43 8:49-55
ascultată
Un duh mut izgonit – asocierea boală / stăpânire
9:32 11:14.
demonică
Prima înmulţire a pâinilor (5000) – pentru evrei 14:15-21 6:35-44 9:12-17 6:5-13
Isus umblând pe mare – un exerciţiu de credinţă 14:25-32 6:47-52 6:16-21
A doua înmulţire a pâinilor (4000) - pentru neamuri 15:32-38 8:1-9
Vindecarea copilului epileptic – putere pentru
17:14-21 9:14-29 9:37-43
exorcizare
Moneda în gura peştelui – o minune necesară 17:24-27
Învierea lui Lazăr – un semn – Ioan 12:18 11:38-44
11:12-
Smochinul blestemat - o minune de judecată (Luca
21:18-21 14; 20-
13:6-9)
24
A doua pescuire minunată - ultima minune 21:6

II. CARACTERISTICI
1. Unele semne şi minuni efectuate de Domnul Hristos L-au prezentat drept ceea ce era în Sine
însuşi: Creator al tuturor lucrurilor; cind a schimbat apa în vin, Domnul a „accelerat” un proces
existent în natură, prin viţa de vie, în fiecare an de recoltă; la fel la înmulţirea pâinilor şi a
peştilor. Altele – 7 în Ev. Ioan, aşezate în trepte simbolice explică procesul mântuirii (Ioan 3:2;
6:2, 14)
2. Demonii au fost scoşi întotdeauna numai prin autoritatea cuvântului şi a poruncii Sale (Matei
8:16; Marcu 1:23-27)
3. Domnul nostru nu a acţionat niciodată oportunist, nici în timpul situaţiilor cele mai critice
(ispitiri - Matei 4:1-11; 12:38-39; Ioan 2:18; anchetă - Luca 23:8), decât într-o dependenţă totală
de Dumnezeu (Ioan 5:19). El a realizat minuni doar cu scopul mântuirii oamenilor (Ioan 10:37-
38; 14:11)
4. Unii au crezut în El, ascultându-L şi văzând semnele şi au devenit ucenicii Lui, dar alţi iudei
au rămas în necredinţă (Ioan 2:11, 23; 4:53-54; 15:24)

ÎNCHEIERE
1. Semnele şi minunile lui Isus au fost o slujbă permanentă, însăşi expresia puterii şi
personalităţii Sale, o reflectare a gloriei Sale (Luca 4:18; Fapte 10:38)
2. Domnul a realizat nenumărate miracole, dar efectul lor a fost limitat, arătând că mântuirea
rămîne o realitate pentru o turmă mică (Ioan 6:30; 9:16, 30; Matei 13:58; Luca 2:34)
 Semne şi minuni
Lecţia 5

VINDECĂRILE PRIN DOMNUL HRISTOS

INTRODUCERE
1. Domnul„a vindecat pe mulţi care pătimeau de felurite boale” (Marcu 1:34)
2. Vindecările efectuate de Domnul au fost acţiunea misiuni Sale ispăşitoare; El predica
Evanghelia, vindeca, ... (Isaia 53:5; Matei 8:17; Luca 9:11)
I. PREZENTARE
1. Vindecări în masă, în diferite regiuni ale lui Israel (Matei 4:23-25; 8:16; „vindecând orice fel
de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod” (9:35); 12:15 15:30; Marcu 3:10; 6:56 Luca
4:40; 5:15)
2. Vindecări ale unor persoane:
Vindecări Matei Marcu Luca Ioan
Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc în
4:46-53
Galilea
Vindecarea slăbănogului din Betesda 5:1-15
Vindecarea soacrei lui Petru 8:14-15 1:29-31 4:38-39
Vindecarea unui lepros 8:1-4 1:40-45 5:12-14
Vindecarea slăbănogului purtat de patru oameni 9:1-8 2:1-12 5:18-25
Vindecarea omului cu mâna uscată 12:10 3:1-5 6:6-10
Vindecarea robului sutaşului 8:7-13 7:3-7
Vindecarea unei femei de hemoragie 9:20-22 5:28-34 8:43-47
Vindecarea a doi orbi 9:27-30
Vindecarea fiicei siro-feniciencei 15:21-28 7:24-30
Vindecarea unui surd-mut 7:31-35
Vindecarea unui orb 8:22-26
Vindecarea orbului din naştere 9:1-7
Vindecarea unei femei gârbove 13:10-13
Vindecarea omului bolnav de dropică 14:1-4
Vindecarea celor zece leproşi 17:11-14
Vindecarea a doi orbi aproape de Ierihon 20:29-34 10:46-52 18:35-43
Vindecarea urechii lui Malhu 22:50-51

II. CARACTERISTICI
1. Vindecările efectuate de Domnul au fost rezultatul atitudinii Sale de milă faţă de oameni şi nu
plăcerea de a satisface curiozitatea oamenilor pentru supranatural (Matei 14:14; 21:14 )
2. Vindecările au avut loc în urma cererii/ rugăciunilor oamenilor, pe fond de credinţă (Matei
13:58; 14:36; Marcu 6:5-6) În anumite cazuri, El cerea expresia explicită a credinţei sau a voinţei
bolnavului de a fi vindecat: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” (Matei 9:28); „Vrei să te faci
sănătos?” (Ioan 5:6). Uneori s-a folosit credinţa celor care cereau vindecarea (cazul slăbănogului
purtat de patru oameni, a slujbaşului împărătesc sau a siro-feniciencei)
3. Uneori minunile / vindecările au avut lor în stări de adversitate puternică (Marcu 3:2; Luca 6:7
13:14, 32; 14:3-4; Ioan 5:10)
4. Vindecările sunt o dovadă a puterii Evangheliei (Luca 7:19-23)
5. Metodele lui Isus de a vindeca au fost diferite: rostirea unui cuvânt, o atingere, o altă operaţie
pe fond de credinţă - ascultare

ÎNCHEIERE
1. Vindecările lui Isus au fost semnele biruinţei Lui asupra vrăjmaşului, ale luptei Lui victorioase
pentru salvarea victimelor bolii, a posedării demonice şi a păcatului (1 Ioan 3:8). „puterea
Domnului era cu El, ca să vindece” (Luca 5:17b); „din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi”
(Luca 6:19)
2. Drept răspuns oamenii trebuiau să mulţumească, să slăvească pe Dumnezeu şi să se ferească
de păcat (Luca 17:15; Ioan 5:14)
 Semne şi minuni
Lecţia 6

SEMNE ŞI MINUNI FALSE

INTRODUCERE
1. Semnele şi minunile false sunt o realitate despre care Biblia ne avertizează, un domeniu
spiritual împotriva căruia trebuie să luptăm, cunoscând scopul lor; „semne mari şi minuni, până
acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24)
2. Fenomenele oculte supranaturale sunt interzise cu desăvârşire, fiind o colaborare foarte
vinovată cu Diavolul (Deuteronom 18:9-14).
I. PREZENTARE
1. De-a lungul istoriri umane Diavolul şi forţele angelice asociate lui, au realizat şi simulat multe
miracole, direct sau prin oamenii (Exodul 7:11, 22; Fapte 8:9-11; 16:16)
2. Miracolele false sunt realizate sau pretinse prin lucrători oculţi sau apostaţi (Marcu 13:22; 2
Corinteni 11:13-15)
3. Istoria acestei lumi se va sfârşi printr-o rătăcire de proporţii, sub coordonarea prin profetul
mincinos (Apocalipsa 13:11-17; 16:14; 19:20). „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu
tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:8-9)
II. IDENTIFICARE. ATITUDINI (există opinii care consideră false şi adevăratele
lucrări divine – Marcu 3:22-29)
1. Supranaturalul în sine nu dovedeşte că miracolul vine de la Dumnezeu, pentrucă Satana şi
duhurile rele pot realiza unele minuni, iar valoarea unui semn depinde de originei lui O lucrare
supranaturală curată, realizată în numele lui Dumnezeu, va întoarce inimile numai spre El, nu
spre o putere ocultă sau spre lucrarea în sine (Deuteronomul 13:1-5)
2. Adevăratele semne şi minuni sunt evidente şi de folos – minunile divine pot fi probate şi au un
scop „sănătos” (Deuteronom 18:20-22; Fapte 4: 14)
3. Proba eliminatorie a unui semn sau a unei minuni este conformitatea cu revelaţia Scripturilor,
adevărul diferă de orice formă a minciunii, prin scop şi mijloace (Zaharia 10:2; Matei 7:21-23)
4. Dumnezeu îşi rezervă dreptul să permită (în limite) sau să anuleze puterea de sorginte
demonică Exodul 8:18-19; Isaia 44:24-26; Daniel 2:2-11, 47; Fapte 13:6-12), de aceea nu trebuie
să ne temem de ele (Ieremia 10:2; Iacov 4:6-8; 1 Petru 5:8)
5. Cei prinşi direct sau indirect trebuie să abandoneze total domeniu ocult şi să se apropie de
Domnul cu pocăinţă; în situaţii grave este necesară o intervenţie în puterea divină pentru
eliberare (Luca 9:1; 10:17-19; Fapte 19:18-19)
ÎNCHEIERE
1. Adevăraţii credincioşi nu se asociază cu o lucrare rea şi nu sunt înşelaţi de semnele şi
minunile false şi vor fi premiaţi (Matei 24:4-5; 2 Tesaloniceni 2:10-12; Apocalipsa 13:7-8; 20:4)
2. Biblia are avertizări şi ameninţări puternice pentru cei ce acceptă şi practică minuni, semne
şi puteri false (Levitic 20:6; Apocalipsa 14:9,11; 21-8; 22-15)
 Semne şi minuni
Lecţia 7

SEMNE ŞI MINUN I ÎN ISTORIA BISERICII

INTRODUCERE
1. Dumnezeul semnelor şi minunilor din Vechiul Testament, care a culminat în miracole prin
lucrarea Domnul Hristos a continuat să lucreze prin urmaşii Săi, în Numele Său (Fapte 4:10).
Istoria Bisericii începe cu un val de semne şi minuni şi continuă cu alte lucrări, mai rare, în
paralel cu miracolele false
2. Miracolele realizate prin sfinţi însoţesc Evanghelia, ocupând un rol lucrativ în Biserică -
„Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt,
împărţite după voia Sa” (Evrei 2:4)

I. PREZENTARE
A. Perioada apostolilor (minuni în masă - „Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din
cetăţile vecine şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau”
- Fapte 5:16) .
1. Miracole realizate de Dumnezeu prin ucenici, în perioada când era Domnul pe pământ (Matei
10:1; Marcu 3:15; 6:13; Luca 9:6), când „le-a dat putere şi stăpânire peste toţi dracii şi să
vindece boalele” (Luca 9:1), deşi au fost şi cazuri problemă (Matei 17:16)
2. Lucrări supranaturale - „o minune vădită pe care n-o putem tăgădui” (Fapte 4:16), săvârşite
după primirea Duhului Sfânt, prin apostoli şi alţi credincioşi
Diferite semne şi minuni 2:43
Alte semne şi minuni 5:12, 16
Apostoli sunt eliberaţi din închisoare 5:17-19
Semne şi minuni prin Ştefan 6:8
Vindecări şi eliberări de demoni în Samaria, prin Filip 8:6,7, 13
Filip este purtat de Duhul Domnului 8:39
Saul (Pavel) este vindecat prin Anania 9:3-6, 17-18
Minuni realizate prin Petru
Vindecarea unui olog la poarta Templului 3:2-11
Moartea lui Anania şi Safira 5:1-10
Vindecarea mai multor bolnavi 05:15:00
Vindecarea lui Enea 9:33-35
Învierea Tabitei 9:37-43
Petru izbăvit din temniţă în mod miraculos 12:1-19
„Minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel” (Fapte19:11)
Orbirea vrăjitorului Elima 13: 8-12
Vindecarea unui olog 14:8-10
Pavel şi Sila sunt eliberaţi 16:23-34
Scoaterea unui duh de ghicire 16:16-18
Vindecări şi eliberări de demoni în Efes 19:11-12
Învierea lui Eutih 20:8-12
Salvarea vieţii echipajului corabiei 27:21-26
Pavel scapă nevătămat atunci când este muşcă de o năpârcă 28:3-6
Vindecarea tatălui lui Publius şi a altor bolnavi 28:7-9
Minuni necunoscute făcute prin Pavel în Corint 2 Corinteni 12:12
B. Istoria următoarelor veacuri a Bisericii
1. Semnele sunt o permanenţă în istoria Bisericii (Marcu 16:17-20)
2. Trezirile spirituale sunt însoţite de manifestări supranaturale autentice, care au apărut în urma
unei apropieri de Dumnezeu cu pocăinţă şi rugăciuni (mişcarea penticostală, trezirea printre zulu, etc)
 II. PRINCIPII
1. Sunt o lucrare coordonată de Dumnezeu în opera mântuirii „Domnul, care adeverea Cuvântul
privitor la harul Său şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor” (Fapte 14:3), de
aceea Dumnezeu trebuie slăvit şi scopul Lui urmărit (Fapte 14:8-17)
2. Unele daruri sunt semne prin acţiunea lor, iar altele sunt realizatoare de minuni: „Prin
urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia,
dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi” (1 Corinteni
12:4-11; 14:22)
3. Biserica trebuie să dorească lucrările divine, să se roage şi să se dăruiască lucrărilor sfinte
(Fapte 4:29-33; 1 Corinteni 14:12)

ÎNCHEIERE
1. Prin apostoli sau făcut „multe minuni şi semne” (Fapte 2:43), în condiţii de spiritualitate,
evlavie (Fapte 2:42-43a)
2. Istoria Bisericii cuprinde multe semne şi minuni (de-a lungul a 2000 de ani) şi lucrarea
Domnului nu este terminată, El are nevoie de oameni pe care să-i foloseacă cu semne şi minuni.
În Lecţiile următoare vom studia rolul lor şi caracteristicile oamenilor pe care Domnul îi
foloseşte în realizarea lor

.
 Semne şi minuni
Lecţia 8

LOCUL ŞI ROLUL SEMNELOR ŞI MINUNILOR ÎN BISERICĂ

INTRODUCERE
1. Istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii prezintă scopul Lui prin semne şi minuni: într-o
lume spirituală aflată în conflict şi confuzie, miracolele sunt absolul necesare (2 Samuel 7:22-
24)
2. Universul material şi spiritual are legi de funcţionare cauză - efect, evidenţiate prin semne
specifice (ce anticipează fenomeme naturale - Matei 16:1-3), dar şi de mărturii ale intervenţiei
divine în lucrarea principală a lui Dumnezeu – răscumpărarea prin Domnul Hristos (Coloseni
1:13-20)

I. ASPECTE GENERALE (istoriei poporului lui Dumnezeu)

1. Semnele simbol – comemorative au rolul păstrării cunoaşterii / legământului (în cazul
evreilor) pentru ca noile generaţii să nu necesite reluarea revelaţiei de la început ( Romani 4:11;
Iosua 4:5-8)
2. Semnele însoţite de minuni au rolul adeveririi unor lucrări, autentificării / autorizării /
încredinţării unor oameni (Judecători 6:17-23; 2 Regi 19:29-34; Isaia 7:11; 1 Samuel 10:1-9;
12:16; 2 Regi 20:8; - „Iată, din partea Domnului, semnul” ( v. 9); 2 Cronici 32:24)
3. Minunile confirmă autoritatea slujitorilor lui Dumnezeu şi sunt în armonie cu caracterul divin
al mesajului lor (Fapte 6:8; 8:6))
4. Mărturisirea profetică poate fi însoţită de semne şi minuni (1 Samuel 2:27-36; 1 Regi 13:3-5)
5. Există semne şi în lumea îngerilor (Ezechiel 9:4-6; Apocalipsa 7:1-4; 9:4)
6. Uneori semnele au fost neglijate, iar minunile n-au fost crezute sau au fost uitate, ceea ce a
dus la pierderea scopului lor (Psalmi 78:22, 32; Ioan 12:37 )

II.ASPECTE SPECIFICE (perioadei Bisericii)

1. Semnele nu sunt oferite pentru împlinirea curiozităţii, pretenţiilor sau mofturilor oamenilor ci
doar pentru o evidenţiere Evangheliei (Marcu 8:11-13; Ioan 20:25, 30-31)
2. Semnele apocaliptice au scopul avertizării, prevenirii celor ce vor să asculte, dar şi scopul
preavizării, anunţării judecăţii divine (Matei 24:3, 30; Apocalipsa 12:1, 3; 15:1)
3. Eliberările de demoni sunt dovada schimbării statutului celor ce cred în Domnul Hristos şi un
drum eliberat pentru evanghelie; vindecările împreună cu celelalte semne şi minuni asupra
naturii, prefigurează gloria Împărăţiei pe care Domnul o va stabili definitiv la întoarcerea Lui,
când tot ce este muritor şi trecător va fi înnoit prin înviere (Matei 11:5; 12:28; 16:28 –
schimbarea la faţă sau Apocalipsa lui Ioan)

ÎNCHEIERE
1. Istoria mântuirii este gravată de semne şi îmbogăţită de minuni (Ioel 2:28-32; Luca 2:34; 21:7,
11, 25)
2. Raportarea corectă, echilibrată, la miracole este laudă pentru Domnul (lecţia 10) şi urmărirea
scopului divin al fiecărei lucrări, ar trebui arătat mai întâi de oamenii folosiţi pentru aceste
lucrări (lecţia 9)
 Semne şi minuni
Lecţia 9

CARACTERISTICILE OAMENILOR MINUNILOR / LUI DUMNEZEU

INTRODUCERE
1. Oamenii prin care s-au realizat semne şi minuni au fost numiţi adesea „omul lui Dumnezeu”:
Moise, Elisei, ca un înţeles al recunoaşterii că Dumnezeu făcea acele lucrări, ei fiind doar agenţii
de legătură, precum îngerii – a căror activitate cuprinde multe minuni (Judecători 13:19)
2. Caracteristicile oamenilor prin care Dumnezeu face minuni sunt important de studiat pentru a
identifica principiile divine în domeniu şi a putea separa miracolul divin de cel ocult (caz Fapte
8)

I. OAMENI AI SEMNELOR ŞI MINUNILOR / LUI DUMNEZEU (Marcu 9:38-40)

A. Vechiul Testament
1. Moise – semne şi minuni la porunca lui Dumnezeu, cu o singură îndoială pedepsită
(Deuteronom 34:11-12; Numeri 20:1-13)
2. Iosua – minuni prin rugăciune, într-o lucrare specială (Iosua 10:12-14)
3. Ilie – semne şi minuni în Israelul apostat (1 Regi 17:1, 16, 24)
4. Elisei – semne şi în special minuni limitate, pentru evrei şi alţii (2 Regi 8:1-6; Luca 4:24-27)
5. Ezechiel – semne cu caracter profetic (Ezechiel 4:1-17; 5:1-4; 12:1-12; 24:15-18, 24-27)
B Noul Testament
1. Domnul Hristos – minunile în mâinile divine (Fapte 2:22)
2. Petru – vindecări veritabile (Fapte 3:6-7)
3. Pavel – semne şi minuni apostolice (2 Corinteni 12:12), cu preţul unui ţepuş, al unor dureri -
„... pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu” (Galateni 6:17)

II. CARACTERISTICI
1. Oamenii minunilor au o credinţă puternică şi percepţie sigură a credinţei celorlalţi oameni –
bolnavilor (Fapte 3:16; Matei 14:31; 21:21-22; „fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie
tămăduit” - Fapte 14:9-10; Prin credinţă ... au stins puterea focului, ...s-au vindecat de boli, au
fost viteji în războaie” (Evrei 11:33-34; „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face
oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?” (Galateni 3:5)
2. Miracolele se realizează (uneori) printr-un dar al Duhului, dat spre folosul altora (1 Corinteni
12:9-10, 28-30)
3. O viaţă sfântă, de om al lui Dumnezeu - „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui
neprihănit” - Iacov 5:16) şi o raportare corectă faţă de fenomen – smerenie şi lepădare de sine
dragoste pentru Dumnezeu şi cauza Sa (Fapte 4:8-14)
4. Fenomenele supranaturale solicită rugăciuni stăruitoare (1 Regi 18:42-46; Iacov 5:16b-18)

ÎNCHEIERE
1. Semnele şi minunile sunt direct proporţionale cu starea spirituală a slujitorilor lui Dumnezeu
şi a poporului (Fapte 5:12-16)
2. Miracolele au un scop bun, curat – declarat clar de oamenii minunilor: slava lui Dumnezeu şi
mântuirea oamenilor (1 Regi 18:36-40)
 Semne şi minuni
Lecţia 10

MĂRTURISIREA SEMNELOR ŞI MINUNILOR

INTRODUCERE
1. Minunile divine sunt speciale şi merită pasiunea şi interesul celor credincioşi (1 Cronici
17:21; Psalmi 107:8, 15, 21, 31)
2. În contextul lumii spirituale, a omniprezenţei fenomenului religios, a conflictului cosmic şi
terestru şi a mântuirii, trebuie lămurit locul miracolelor prin proclamarea lor - „Nu uita să
lauzi faptele Lui pe care toţi oamenii trebuie să le mărească!” (Iov 36:24)

I. CONDIŢII PRELIMINARE
1. În primul rând sunt dezvăluite de către subiecţi, cu excepţia celor aflate sub consemn de taină
(Daniel 4:2-3; Marcu 5:19-20; Matei 17:9; Apocalipsa 10:1-4)
2. Autenticitate: realizată mai întâi în timpul şi spaţiu cel mai apropiat (Matei 4:23-24; 9:26;
Fapte 28:9)
3. Într-un cadru prielnic, necesar – în funcţie de scop, voia lui Dumnezeu – mărgăritarele nu sunt
pentru oricine (Matei 7:6; Fapte 15:12)

II. MOD DE PROCLAMARE (o slujbă a Casei Domnului -1 Cronici 16:7)

1. Prin istorisirea semnelor cu scopul lor şi a minunilor cu efectele lor în cadrul adunărilor (Luca
9:10; Fapte 9:27; 12:17; 14:27; 15:3-4, 12; 21:19) - „ca să izbucnesc în mulţumiri, şi să
istorisesc toate minunile Tale” (Psalmi 26:7)
2. Prin prezentările şi exclamaţiile cântărilor şi rugăciunilor noastre (Psalmi 105:2, 5; Luca
19:37). „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui” (Psalmi 9:1).
„Căci Tu mă înveşeleşti cu lucrările Tale, Doamne şi eu cânt de veselie, când văd lucrarea
mânilor Tale” (Psalmi 92:4)
3. Prin lecturarea sau prezentarea orală la părtăşia familială - „nu vom ascunde de copiii lor; ci
vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care
le-a făcut” (Psalmi 78:4)
4. În plan evanghelistic, dar proclamarea întreagă este realizată printr-o vedere directă (2 Cronici
32:31; Ioan 4:42; 12:9) - „Nu credeam tot ce se zicea, până n-am venit şi am văzut cu ochii mei.
Şi iată că nu mi s-a istorisit nici jumătate din mărirea şi înţelepciunea ta” (2 Cronici 9:6)

ÎNCHEIERE
1. Pentru a proclamarea slava Domnului, în vederea cunoaşterii Lui (1 Cronici 16:9, 12, 24;
Daniel 4; 6:27). „Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale,
cuget la lucrarea mânilor Tale” (Psalmi 143:5)
2. „Cine va putea spune isprăvile măreţe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?”
(Psalmi 106:2). Veşnicia viitoare ne va arăta mai multă măreţie divină (Efeseni 2:7)