I) Introducere

Vorbind despre un monahism al secolelor 4-5 vedem deja o legătură cu apariția

monahismului. În ceea ce privește genealogia monahismului părerile par a fi împărțite,
dar majoritatea sunt neîntemeiate istoric sau spiritual. Din ambele puncte de vederea
ipoteza cea mai vrednică de credibiliate, este acea expusă de profesoara germană de
istorie Fairy von Lilienfeld, care demonstrează că monahismul evoluează din fenomenul
profetismului itinerant, al discipolilor-profeți și apostoli care în Biserica veche mergeau
din cetate în cetate propovăduind logica Împărăției lui Dumnezeu, după felul în care ea
este prezentată de Mântuitorul.1
Deși este un fenomen eclezial unitar, monahismul presupune totuși o diversitate,
observându-se un caracter spontan al apariției monahismului creștin. Se observă acest
lucru dacă se aruncă o privire de ansamblu și nu se limitează doar la monahismul
2
egiptean. Așa se face că înprezent s-a renunțat la reprezentarea comform căreia
monahismul egiptean ar fi monahismul prin excelență și punctul de plecare al tuturor
celorlalte tipuri de monahism.3 În cele ce urmează ne propunem să observăm curentele
monahale ce s-au dezvoltat în secolele 4-5 în Asia Mică. Unele din ele fiind împrumutate,
ca de exemplul masalianismul,provenit sin siria, altele luând naștere chiar în această zonă.
Vom avea așadar în vedere monahismul chinovial din Asia Mica.
Așadar observăm câteva forme de monahism în ceea ce privesc secolele 4-5 în
Asia Mică, unele abătându-se de la dreapta învățătură a bisericii, altele rămânând până
astăzi, modele de viață monahală. Amintim așadar patru forme:
- Masalienii sau evhiții
- Monahismul inițiat de Eustațiu de Sebasta
- Monahismul Sfântului Vasile cel Mare
- Achimiții (monahii neadormiți)
1
Pr. Lector Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Intoducere în genealogia teologică a monahismului creştin,Ed. Christiana,
Bucureşti, 2008, p. 99
2
Ibidem, p. 119
3
Ibidem, p. 120

1
 II) Masalienii sau evhiţii

Masalianismul este unul dintre numeroasele forme ale monahismlui sirian din
prima perioadă a bisericii.4 Ceea ce este specific acestei mişcări ascetico-monahale, în
afara respingerii logicii lumii acesteia, este o respingere radicală a oricărei activităţi de
întreţinere sau a vreunei munci, după cuvântul Mântuitorului din Predica de pe Munte, în
ceea ce priveşte grijile lumeşti, care îndeamnă la urmarea exemplului păsărilor cerului şi
crinilor câmpului5, ignorând însă cuvintele Sf. Apostol Pavel potrivit cărora cine nu
munceşte nici să nu mănânce.6 Singura activitate pe care masalienii şi-o atribuie, este
lucrarea rugăciunii, fapt pentru care au şi primit numele de “evhimiţi” sau “masalieni”.
Astfel ei îşi câştigau existenţa din cerşătorie, motiv pentru care ei nu trăiau într-o retragere
totală, precum monahii din egipt, ci se retrăgeau în apropierea oreşelor şi a satelor.
Împlineau totuşi votul sărăciei, ei neavând nimic, uneori fiind lipsiţi chiar şi de vreun
acoperiş deasupra capului.7 Multe din trăsăturile acestei mişcări, ce încearcă să se centreze
pe logica Mântuitorului, au într-o oarecare măsură, trăsături proprii profeţilor din biserica
primară. Ei se deosebesc însă foarte mult de aceştia datorită tendinţei de a ieşi de sub
tutela Bisericii pe care o văd impregnată de Duhul lumii acesteia. Astfel ei ajung să
neglijeze nu numai munca ci chiar Sfintele Taine pe care ajung să le vadă ca nefiind
importante, întrucât cel ce se roagă nu are nevoie de ele, întrucât pe temeiul rugăciunii,
Duhul strigă în om “Avva Părinte”.8 De aceea masalianismul a fost combătut mai întâi de
către Sfântul Epifanie al Salaminei, în jurul anilor 374-377 iar mai apoi la Sinodul de la
Side, sinod ce a avut loc în anul 390 şi a fost prezidat de ucenicul şi prietenul Sfântului
Vasile cel Mare, Amfilohie al Iconiumului iar mai pe urmă de numeroşi părinţi ai
Bisercii.9 Despre aceştia nu se păstrează prea multe informaţii, principalele surse de

4
Ibidem, p. 44.
5
Matei 6,25-34
6
II Tesaloniceni 3,10
7
Ibidem, p. 131
8
Ibidem, p. 132
9
Ibidem, p. 42.

2
cunoaştere fiind scrierile ce le combat părţile greşite din concepţiile şi învăţătura lor, în
special având ca autori pe Sfântul Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii. În ceea ce privesc
erorile ele au în vedere o părere şi o raportare greşită la Sfintele Taine, în special taina
Sfântului Botez, iar pe de altă parte învăţătura despre har.
a) Taina Sfântului Botez în concepţia masalianistă şi combaterea ei. În ceea ce
priveşte combaterea masalienilor în privinţa botezului, aceasta s-a păstrat în scrierile lui
Marcu Ascetul în special, care a scris un tratat ce avea să sublinieze învăţătura ortodoxă
despre această taină, numit “Despre Botez”.10
Aşadar problemă în privinţa botezului era aceea că masalienii socoteau că păcatul
cel vechi, nu este desfiinţat prin Botez, ci el se desfiinţează abia prin nevoinţe. De
asemenea ei susţineau că lucrarea păcatului rămâne în om şi după botez. Acestor erori le
răspunde Sfântul Marcu Ascetul, pentru a nu ispiti puterea lui Dumnezeu, şi a nu asculta
mai mult de mintea umană şi curiozitatea noastă, decât de cuvântul lui Dumnezeu. 11
Astfel, spune sfântul, Botezul este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel care nu
împlineşte poruncile, căci credinţa nu stă numai în Botez, ci şi în împlinirea faptelor bune.
Dar dacă păcatul se desfiinţează prin fapte, atunci “Hristos a murit în deşert”12 şi în acest
caz toate cele spuse sunt mincinoase. Aşadar dacă cineva consideră că Botezul nu este
desăvârşit, ci dobândeşte desăvârşirea prin nevoinţe, zadarnică este pentru el legea
libertăţii şi toată legea Noului Testament este desfiinţată. Pe lângă aceasta el l-ar face şi pe
Hristos nedrept, întrucât cere celor botezaţi să săvârşească fapte de-ale libertăţii, câtă
vreme ei sunt robiţi împotriva voii. Dar nu se cade creştinului să aibă asemenea necredinţă
în harul lui Dumnezeu.13
Botezul îl face pe om un nou născut, dar nu în planul vieţii pământeşti ci în planul
vieţii comune cu Hristos. Existenţa lui are prin acesta o altă temelie şi o altă mişcare. 14
Necesitatea Botezului constă şi în faptul că oamenii nu puteau trece la viaţa nouă decât

10
Sf. Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. “Dacia Traiană”, Sibiu,
1947, p. 273.
11
Ibidem, p. 274.
12
Galateni 2,21
13
Ibidem, p. 276
14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloe, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1997, p. 27

3
printr-o altă naştere, “în care Duhul Sfânt, devenind factorul principal al ei, să
pnevmatizeze în mod intens şi rezerva lichidă a universului”15
Dacă însă botezându-ne, nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, nu vom putea
astfel să avem o viaţă a duhului, dar nici să săvârşim faptele libertăţii. Iar dacă putem să le
lucrăm pe acestea, demonstrează faptul că tainic ne-am eliberat din robia păcatului, după
cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea
păcatului şi a morţii”16. Astfel, arată Sfântul Marcu Ascetul, că toate câte ni le spune
dumnezeiasca Scriptură despre curăţire, ni le spune ca unor oameni liberi, dându-ne
îndemnul să mu rămânem în aceste gânduri, ci să iubim libertatea, având să înclinăm spre
ceea ce vrem, fie bine, fie rău.17
După cele prezentate, masalienii ar putea pune ca probelemă, de ce nu vedem aerul
libertăţii, cum îl văd cei ce se nevoiesc, daca ne-am eliberat la Botez. Acest lucru se
întâmplă, după cum explică Sfântul Marcu, întrucât vederea noastră este întunecată de
plăcerile cu voia şi de nesocotirea poruncilor, căci omul s-a eliberat din darul lui Hristos,
dar voia sa stăruie pe lângă ceea ce iubeşte, chiar dacă s-a botezat, din cauza libertăţii
sale. De aceea şi Mântuitorul spune că “cei ce se silesc răpesc Împărăţia Cerurilor”18,
vorbind astfel de voia noastră, vrând ca fiecare dintre noi să se silească potrivit cu
Botezul, pentru a stărui în bine şi a nu se abate spre rău. Bineînţeles că Dumnezeu putea
să ne slobozească şi să ne facă neschimbători, dar n-a făcut aşa, ci prin Botez ne-a scos cu
sila din robie, desfiinţând păcatul prin cruce, şi ne-a dat poruncile libertăţii, lăsând însă la
voia noastră spre a urma sau nu poruncile.19
Pe de altă parte Botezul ne implică o monotonie, el fiind o lucrare continuă a
omului, căci după ce în botez am acceptat moartea faţă de păcat, odată cu moartea ca
ofrandă a fiinţei noastre adusă lui Dumnzeu, trebuie să murim în contiuare, dar nu cu

15
Ibidem, p.25
16
Romani 8,2
17
Sf. Marcu Ascetul, op.cit., p.277
18
Matei 11,12
19
Ibidem, p.278

4
moartea omului vechi, care a murit definitiv la botez, ci moartea ca predare continuă a
noastră lui Dumnezeu întreună cu Hristos.20
În acest sens trebuie sã înþelegem cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Dându-ne
bine seama că omul nostru cei vechi a fost împreună răstignit cu El, ca să se nimicească
trupul pãcatului, aşa încât să nu mai fim robi păcatului... şi dacă am murit împreună cu
Hristos, credem cã vom şi învia împreuna cu El, ştiind că Hristos, după ce a înviat din
morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit păcatului,
a murit, iar ce viază, viază lui Hristos” 21 Dar, deşi pentru cel ce a murit păcatului în Botez
este normal să nu mai moară, pentru că omul cel vechi a murit pentru totdeauna, totuşi şi
cel ce ar rămâne în această stare de moarte definitivă faţã de păcat, trebuie să continue să
aducă jertfă curată lui Dumnezeu în Hristos, în sensul unei dăruiri neîncetate de sine 22:
“Deci vă îndemn pe voi, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, sã înfãţişaţi trupurile
voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, Domnului bineplăcută”.23
Viaţa cea nouă, pe care o primim la botez, este deci eliberarea de lanţurile
păcatului strămoşesc. Această libertate este şi cea care oferă celui botezat puterea să nu
mai păcătuiască şi s-o pună uşor în practică. Aşadar baia botezului ne curăţeşte de
păcatele pe care le-am săvârşit înainte dar nu şi de cele care le săvârşim după, însă ne dă
puterea să ne curăţim mai uşor de ele. Fără lucrarea omului din puterea primită în Taine,
acestea sunt înţelese greşit începând a fi socotite ca un fel de mijloace magice, care dau
omului dreptul să intre în împărăţia cerurilor doar datorită faptului că s-au săvârşit asupra
lui ca asupra unui obiect, fără ca el să fi folosit puterea lor prin efortul său de transformare
în mod real, pentru a ajunge cu ajutorul acestora după chipul lui Hristos.24
Aşadar la întrebarea “Dacă păcatul se şterge prin Botez, de ce lucrează iarăşi în
inima noastră ” am văzut că nu vreo rămăşiţă a păcatului lucrează în noi după botez ci că
noi înşine ne înfăşuram cu voia liberă în legăturile care au fost deslegate prin împlinirea
poruncilor. Iar în noi două sunt pricinile lucrării păcatului şi acestea sunt de la noi: una
20
Pr. Prof. Dumitru Stăniloe, op.cit., p. 30
21
Romani 6, 6-10
22
Ibidem, p. 31
23
Romani 12,1
24
Ibidem, p.32-33

5
lucrează pe măsura neîmplinirii poruncilor, iar cealaltă ne stăpâneşte cu puterea datorită
faptelor noastre rele de după Botez 25
Din acestea iarăşi se mai poate pune o întrebare: Oare a păcătuit şi Pavel după
Botez, dacă era stăpânit de păcat cu voia lui? Căci zice: “Văd altă lege, luptându-se
împotriva legii minţii mele”26 Acest lucru este uşor de înţeles dacă luăm capitolul în
întregime, căci observă cum Sfântul Pavel nu grăieşte despre sine, cum era după Botez, ci
despre iudeii necredincioşi, urmărind să-i convingă că fără harul lui Hristos, dat prin
Botez, e cu neputinţa să fie biruit. De aceea şi zice: “Om nenorocit ce sunt! Cine mă va
izbăvi din trupul morţii acesteia?” adăugând “Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos,
Domnul nostru”27 , “că legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a
morţii”28
Fiindcă nu credem cu tărie lui Hristos şi nu ne socotim datori faţă de toate
poruncile lui, nici nu ne-am lepădat de noi înşine după cuvântul Lui, de aceea nu
cunoaştem tainele pe care Sfântul Apostol Pavel le aminteşte şi pe care le-am primit din
clipa Botezului. Atunci însă, când ne vom mustra pentru puţinătatea credinţei noastre şi
vom crede în El cu sinceritate prin împlinirea tuturor poruncilor Sale, atunci, câştigând în
noi înşine trăirea lucrurilor mai sus pomenite, vom mărturisi că într-adevăr Sfântul Botez
este desăvârşit şi prin el ni s-a dat harul, care însă stă ascuns în chip nearătat, şi aşa
aşteptă ridicarea noastră, prin împlinirea poruncilor, pentru care am primit putere de la
el.29
Sf. Marcu explică primirea harului la Sfântul Botez şi prin analogia soarelui, căci şi
acela trimite razele sale la toţi deopotrivă, căci el fiind desăvârşit trimite la toţi raza sa
desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare primeşte lumină, pe măsura în care are
ochiul curăţit. În acelaşi chip şi Duhul Sfânt pe cei care cred i-a făcut capabili de toate
lucrările şi darurile Sale încă din momentul Botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la
fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după osteneala şi vrednicia sa, şi pe măsura împlinirii
25
Sf. Marcu Ascetul, op.cit., p.279
26
Romani 7,15
27
Romani 7,25
28
Romani 8,2
29
Ibidem, p. 281

6
poruncilor.30 De aceea spune Sfântul Apostol Pavel spune: “A trimis Dumnmezeu pe
Duhul Fiului în inimile noastre, care strigă: Ava părinte!”31 şi “Însuşi Duhul mărturiseşte
împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”32
Aşadar nimeni nu poate să scoată singur păcatul lui Adam, ci numai Hristos, după
măsura credinţei în El, căci după cum spune şi Sfântul Apostol: “Hristos a murit pentru
păcatele noastre”.33 Pe cele ce masalienii le consideră fapte ale nevoinţei, Scriptura le
mărturiseşte fapte ale învierii, ale libertăţii şi ale luminii. Pe de altă parte faptele numite
de masalieni că ar fi păcatul lui Adam, Sciptura le numeşte abateri ale libertăţii. 34
Dar nu numai că păcatul lui Adam nu mai este în cel botezat, ci Sfântul Marcu
Ascetul arată că el nu e nici măcar o pricină a ispitii noastre, căci a nu avea experienţa
momelii răului, e propriu firii neschimbabile, nu celei omeneşti. Noi însă sunt de-o
singură fire cu Adam şi astfel trebuia să fie acela ca noi şi noi ca el. De aceea precum
Adam avea posibilitatea să asculte momeala satanei, dar şi să i se împotrivească asemenea
şi noi.35
b) Despre lucrarea Harului. În această privinţă Diadoh al Foticeii este
principalul apărător al dreptei credinţe, combătântudu-i pe masalieni. Două bunuri ne
aduc nouă sfântul har al botezului renaşterii, dintre care unul îl covârşeşte pe celălalt în
chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toate
trăsăturile sufletului, adică „chipul“, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar
celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea“. Când
începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori
să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip „asemănarea“. 36
Aşadar pe de o parte Botezul pe de o parte spală chipul adevărat al existenţelor
definite, din care îşi are propria frumuseţe, căci apa nu este numai principiul fundamental

30
Ibidem, p. 295
31
Galateni 1,6
32
Romani 8,6
33
I Corinteni 15,3
34
Ibidem, p. 296
35
Ibidem, p. 298
36
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed.
“Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, p. 379

7
al vieţii în planul creaţiei, ci este şi mijlocul universal de spălare. 37 Dar nu numai aceasta
face botezul, ci îi dă celui ce îl primeşte puterea şi posibiliatea de a ajunge la asemănare,
lucru ce se realizează prin experimentarea harului. Astfel simţirea ne arată cum e formă în
noi asemănarea, dar desăvârşirea asemănării o cunoaştem abia prin iluminare, întrucât
toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, într-o măsură şi rânduială negrăită. În ceea
ce priveşte dragostea duhovnicească însă, nu o poate câştiga cineva pănă nu va fi iluminat
întru toată încredinţarea de Duhul Sfânt. Astfel până nu primeşte omul asemănarea în chip
desăvârşit prin lumina dumnezeească, poate avea aproape toate celălalte virtuţi, dar aste
încă lipsit de dragostea desăvârşită.38
La începutul pe înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu,
Preasfântul Duh face sufletul să guste plin de simţire şi încredinţare din dulceaţa lui
Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o conştiinţă exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor
iubitorilor de Dumnezeu. Dar pentru multă bogăţie a acestui dar de viaţă făcător, harul se
ascunde pentru multă vreme chiar de vom împlini toate celălalte virtuţi, pentru a ne smeri,
întrucât nu avem încă dragostea sfântă ca o deprindere. Drept aceea patima urii tulbură
atunci sufletele celor ce se nevoiesc, astfel încât îi face să vorbească de rău chiar şi pe cei
ce-i iubesc pe ei. Din această cauză sufletul se întristrează purtând în el amintirea
dragostei dumnezeieşti, dar neputându-o dobândi în simţire, pentru lipsa ostenelilor celor
mai desăvârşite39 Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeum cu
atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă
deosebire între bine şi rău, şi să-l facă mai smerit“40
Aşadar harul se ascunde din însăşi clipa în care ne-am botezat în adâncul minţii
însă îşi acoperă prezenţa de simţirea minţii. Din momentul în care cineva începe să-L
iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în chip
negrăit în comunicarea cu sufletul prin simţirea minţii. Prin aceasta, cel care vrea să ţină
cu tărie lucrul pe care l-a aflat, renunţă cu bucurie la toate bunurile de aici, vânzându-le,
ca să cumpere cu adevărat ţarina în care a aflat ascunsă comoara vieţii.Căci când va vinde
37
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 33
38
Diadoh al Foticeii, op.cit., p. 380
39
Ibidem, p. 381
40
Ibidem, p. 369

8
cineva toată bogăţia lumească, va afla locul în care stătea ascuns harul lui Dumnezeu,
fiindcă pe măsura înaintării sufletului îşi descoperă şi darul lui Dumnezeu bunătatea lui în
minte. 41
c) Lucrul mâinilor, exclus de masalieni.
Având ca plecare cuvintele Mântuitorului din Predica de pe Munte 42, masalienii
considerau lucrul mâinilor, o piedică în calea împlinirii poruncii de rugăciune
neîncetată.43 Acest lucru îi obliga să cerşească, fapt pentru care purtarea lor era aspru
criticată, în special de monahii egipteni, în practica cărora lucrul mâinilor, era un element
ce îi ajuta să împlinească şi să lucreze desăvârşit rugăciunea. Astfel la avva Luchie se
redă o întâlnire a acestuia cu nişte călugări masalieni. “Şi i-a întrbat bătrânul: care e lucrul
mâinilor voastre? Iar ei au zis: noi nu pipăim lucrul cu mâinile, ci precum zice apostolul,
neîncetat ne rugăm. Şi le-a zis lor Bătrânul: nu mâncaţi? Şi au zis: da mâncăm. Şi le-a zis
lor: apoi, când mâncaţi cine se roagă pentru voi? Iarăşi le-a zis lor: nu dormiţi? Şi au zis:
da, dormim. Şi a zis bătrânul: apoi când dormiţi, cine se roagă pentru voi? Şi nu au găsit
să-i răspundă la aceasta. Şi le-a zis lor: iertaţi-mă, nu faceţi cum ziceţi. Iar eu vă arăt vouă,
că lucrând cu mâinile mele, neîncetat mă rog. Şed cu ajutorul lui Dumnezeu, miluindu-mi
puţinele smicele ale mele şi, împletindu-le funie zic: miluieşte-mă, Dumnezeule, după
mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea! Şi le-a zis lor: nu
este rugăciune aceasta? Şi au zis ei: este. Şi a adaos bătrânul: când petrec toată ziua
lucrând şi rugându-mă, fac mai mult sau mai puţin de şaiprezece bani. Şi dau dintr-înşii la
uşă doi şi ceilalţi îi cheltuiesc la mâncare. Şi se roagă pentru mine cel ce-i dau doi bani,
când mănânc sau dorm. Şi cu darul lui Dumnezeu se împlineşte la mine cuvântul acela ce
zice: neîncetat vă rugaţi!”44

II) Monahismul iniţiat de Eustaţiu de Sebasta

41
Ibidem, p.370
42
Matei 6, 25-34
43
I Tesaloniceni 5,7
44
Patericul, avva Luchie, Iași, 2005, p. 132.

9
 Eustaţiu de Sebasta(300-377) a fost unul dintr maeştrii spirituali ai Sfântului Vasile
cel Mare, el fiind însă condamnat de sinodul de la Gangar din jurul anului 341, prezidat
de Eusebiu de Nicomidia, sinod care însă s-a demosntrat a avea un caracter semiarian. În
acest fapt probabil se explică discrepanţele dintru succesul canonic al sinodul şi ştergerea
lui din memoria istorică a Bisericii, dar şi faptul că în ciuda condamnării, Sfântul Vasile a
continuat să-l aibă pe Eustaţiu părinte duhovnicesc şi să-l cerceteze până târziu. 45
Monahismul iniţiat de Eustaţiu, spre deobire de masalianism, chiar dacă are
tendinţe asemănătoare cu acela este independent de monahismul sirian cât şi de cel
egiptean. Rezumând studiile cercetătorului J. Gribomont, diac. Ică I. Jr îi portretizează pe
aceștia spunând că ei consideră necesare condiții ale vieții creștine, izolându-se de parohii
șide cultul celebrat de preoții căsătoriți și practicând libertatea față de diferențele și
convențiile sociale, organizându-se în comunități mixte separate și independente de
Biserică, reducând aproape în totalitate aspectul ritual. În ceea ce privește ascetismul
eustațian era unmod de viață ascetic și comunitar urban, nu o instituție de tip monahal
izolată de lume în solititudine. Eustațienii erau asceți citadini de ambele sexe depsebindu-
se de restul orășenilor printr-o haină proprie dar și printr-un comportament etic și social
distinctiv, în conconcordanță cu Evanghelia, de tip harismatic, apostolic și caritativ. 46
Chiar dacă există numeroase asemănări între mișcarea masiliană și monahismul
eustațian, avem de a facecu două fenomene diferite. Spre deosebire de masalianism,
monahismul inițiat de Eustație are un caracter social. Probabil de el se va inspira și
Sfântul Vasile cel Mare, căci părintel său duhovnic este cel dintâi care inițiază în acest
sens așezăminte cu caracter social în care sunt îngrijiți persoane nejoiașe. Aceste
așezăminte vor fi însă și motivul pentru care monahismul eustațianse va diviza, șeful
ospiciului, monahul Aeriu, rupându-se de Eustațiu, a căutat oformă mai radicală de
monahis, retrăgându-se cu ucenicii săi în pădurile Asiei Mici, pentru ca aici să ducă o
viață aspră. Astfel cercetătorii moderni pun problema, în ce măsură episcopii semiarieni
45
Pr. Lector Univ. Dr. picu Ocoleanu, op.cit., p.134
46
Ioan I. Ică Jr, Ceaslovul și Viețile sfinților monahi Neadormiți, trad. și profață diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu,
2006, p. 239.

10
de la Gangra au înțeles monahismul eustațian sau nu cumva au înțeles tendențios sau
unilateral, din perspectiva anumitor fracțiuni extremiste. 47

III) Monahismul Sfântului Vasile cel Mare

a) Sfântul Vasile cel Mare, organizator al vieții monahale

Acest între Sfinți, Părintele nostru Vasilie cel Mare a trăit între anii 330-379, în
vremea Sfântului și marelui împarat Constantin și, până în zilele împăratului Valens, cel
căzut în rătăcirea lui Arie. S-a născut în Cezareea Capadociei, din părinți dreptcredincioși
și înstăriți, Emilia si Vasilie, tatal său fiind un luminat dascal in cetate. Îmbodățindu-se în
înțelepciune și în cele ale filosofiei și covârșind cu învățătura pe toți cei din cetatea sa,
Sfântul Vasile, nesățios însă fiind de învățătura și de temelia cuvintelor bune, a fost trimis
de Dumnezeu la Atena, unde studiind la cunoscut pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de
Dumnezeu, care avea să-i fie bun prieten.48
Primind chemarea la creștinism, la filosofia cea mai înaltă Sfântul Vasile a renunțat
la averile și moștenirile primite. Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă,
şi cumpărîndu-şi hainele cele albe pentru Sfîntul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi
întorceau în cale pe mulţi la adevărata credinţă. Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi
mirîndu-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii
lui Hristos, rugîndu-se. Întorcîndu-se în sfînta cetate, au petrecut într-însa un an; după
aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi
acolo a tîlcuit Pildele lui Solomon.49
Sfântul Vasile, originar din Capadocia, după studii strălucite în Atena, s-a întors în
locul său natal, în anul 355 şi a profesat retorica. Aici, sub influenţa surorii sale Macrina,
a fost câştigat pentru misiunea bisericească. La praznicul Botezului Domnului sau la
sărbătoarea Paştelui din 358, Vasile se uneşte cu Hristos prin Taina Sfântului Botez. „Era

47
Pr. Lector Univ. Dr. picu Ocoleanu, op.cit., p. 136
48
Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. Mănăstirea Sihăstria, p. 15
49
Ibidem, p. 19

11
un mare eveniment din viaţa lui Vasile, acum în vârstă de 29 de ani. O vârstă a puterii, a
avântului şi a marii creativităţi.50
Imediat după botez, Sf. Vasile a intrat în monahism şi a împărţit o parte a averii
sale celor săraci şi nevoiaşi. După aceea, pentru o cunoaştere mai deplină a vieţii
monahale, a plecat în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia, unde a intrat în contact cu
marii călugări ai Răsăritului.
Acolo a admirat felul de a trăi al monahilor cu viaţă de obşte din Egipt: împărţirea
hranei, răbdarea la lucru şi stăruinţa în rugăciune, fără a se lăsa biruiţi de somn.
Mănăstirile de acolo erau adevărate şcoli de lucru şi de milostenie, nu numai faţă de ai lor
şi de săracii din împrejurimi, ci faţă de toţi călătorii şi bolnavii.51
S-a întors întărit din călătoria făcută şi a înfiinţat o mănăstire în Pont, pe malul
râului Iris, lângă Neocezareea, nu departe de satul Annesi. Aici a hotărât să organizeze
viaţa monahală după criteriul vieţii de obşte. În mănăstire, pe lângă mama şi sora sa, l-a
chemat pe vrednicul său prieten, Sf. Grigorie de Nazianz. Principiile după care funcţiona
mănăstirea erau îmbinate armonios. Se practicau munca manuală, rugăciunea şi osteneala
intelectuală. În această perioadă a scris Regulile vieţii monahale (Regulile mari şi mici) şi
a pus bazele Filocaliei împreună cu Sf. Grigorie.52
Despre acel loc scriind Sfântului Grigorie, spunea:53 “Există acolo un munte înalt,
acoperit de o pădure deasă şi udat în partea nordică de ape răcoroase şi limpezi. La
poalele lui se întinde o cîmpie lină, adăpată continuu de apele care se preling din munte.
O pădure, care a crescut parcă de la sine jur împrejurul acestei cîmpii, bogată în arbori
variaţi şi de toate speciile, înconjură cîmpia ca un zid. Nici insula nimfei Calipso, pe care
Homer o lăuda, parcă mai mult decît pe celelalte, pentru frumuseţea ei, nu se poate
compara cu acest loc. Dar puţin lipseşte acestui loc ca să fie cu adevărat ca o insulă,
pentru că din toate părţile este mărginit. Căci de-o parte şi de alta se cască două prăpăstii
adînci, iar în faţă un torent mare de apă ţîşneşte dintr-o stîncă, formînd apoi el însuşi un
50
Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 78.
51
Ioasaf Popa, Viaţa monahală la Sfântul Vasile cel Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 14.
52
I.G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 112.
53
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, în colecția PSB, vol. 3, trad. de Pr. Teodor Bodogae, ed. Basilica, București,
2010, p. 59

12
zid continuu şi greu de trecut. Muntele se întinde de-a lungul celei de-a patra laturi,
împreunîndu-se cu alte două prăpăstii prin nişte stînci masive în formă de semilună,
neîngăduind astfel trecerea nici din spate. Există, aşadar, o singură intrare, acolo unde ne-
am făcut sălaşul. Propriu-zis, locuinţa noastră e în spate, într-un alt defileu de care se
sprijină coama principală a unui masiv muntos, de unde poţi avea în faţă toată întinderea
cîmpiei şi de unde poţi vedea chiar şi valurile rîuleţului care o înconjoară” 54 Le ajuta lor la
o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă
parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o
avea ca să placă lui Dumnezeu.55 Astfel Sfântul Vasile a întemeiat o mănăstire dar și un
mod de trăire în monahism, fiind un reper extremde important în ceea ce privește
monahismul secolului al IV lea și nu numai.
Dar atunci când situația a cerut-o, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de
trebuinţele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl
său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrîn şi
neputînd să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcîndu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul
Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dînsul şi să ajute Bisericii care
lupta contra arienilor.
Văzînd fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai mult
trebuinţa cea de obşte, decît viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit în Cezareea,
unde foarte mult a lucrat cu cuvîntul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri.
Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfîrşitul pe braţele lui Vasile, dîndu-şi sufletul său lui
Dumnezeu; iar după dînsul, lucrînd Sfîntul Duh, marele Vasile, chiar nevrînd a fi ridicat în
scaun, a fost sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrînul Grigorie, tatăl lui Grigorie
de Nazianz; căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrîneţe, a poruncit să-l ducă în
Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii să ridice pe
vreunul dintre ai lor în scaunul acela.56

54
Ibidem, p. 60
55
Viețile Sfinților, op.cit., p. 20
56
Ibidem, p. 21

13
 Păstorind asfel turma lui Hristos, Sfântul Vasile s-a arătat nu numai luptător pentru
dreapta credință și surpător al eresurilor, povățuitor spre lucrarea virtuților, sau
întemietorul asistenței sociale, ci și organizator de mare seamă al vieții monahale. În acest
sens a scris Regulile Mohahale, mari și mic; Constituțiile Ascetice dar și numeroase
tratate sau scrisori ce priveau viața monahală. Astfel a păstorit Biserica până la anul 378) 57
b) Valoarea monahismului la Sfântul Vasile cel Mare.
Ca urmare a conștientizării deșertăciunii vieții acesteia, convins că plăcerile își
găsesc încă de pe pământ pieirea, ele deasemenea nepregătind decât o hrană a focului
veșnic, omul simte nevoia unei căutări sincere și adânci, a unei trăiri care să îl ridice către
o viețuire cu adevărat fericită. 58Părăsind lumea,cu aglomerația și împrăștirea ce o aduce,
monahul este cel ce caută să împlinească într-un sens desăvârșit poruncile, socotind viața
de oraș, prilej pentru tot felul de răutăți. Retragere aduce bucurii deosebite, participând la
acest mod de viețuire și frumusețea peisajului, devenind un imbold serios, încăt să
provoace o stare sufletească ce determină venirea iubitorului de Dumnezeu în mănăstire.
Cu toate acestea nu este suficient părăsirea lumii, căci spune Sf. Vasile “pe mine însumi
nu am reușit să mă părăsesc”. Astfel, sfântul compară viața începătorilor în mănăstire cu
sistuația celor ce călătoresc pe mare și care din cauza faptului că nu sunt obișnuiți cu cele
ale navigației, devin neliniștiți și simt că-i apucă răul de mare, deasemenea sunt prost
dispuși din pricina legănării corabiei, văzându-se zguduiți când dintr-o parte și când din
alta, fapt pentru care ei se urcă într-o barcă sau într-o lunte, dar și atunci îi apucă răul și
amețeala, pentru că greața și crizele de ficat i-au însoțit peste tot. 59 Acest lucru face ca
monahismul să fie o cale ce duce nu numai către o lepădare formală de cele lumești ci o
lepădare a lumii din sufletul celui care dorește după desăvârșire. Se cere așadar monahului
o împlinire desăvârșitp a cuvintelor Mântuitorului “Oricine vrea să vină după Mine, acela
sș se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” 60
Viața monahilor este așadar după Sfântul Vasile, o luptă pentru a despărțire de tot
ce nu este dumnezeesc, un drum cu spini către o viață plină de pace. “Veniți la Mine toți
57
Ibidem, p. 44
58
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p. 70-71
59
Ibidem, p. 31
60
Matei 16,24

14
cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe voi”61, este îndemnul lui Dumnezeu pentru
cei ce voiesc să ajungă la odihna nepătimirii sau la viața de dincolo. Aceasta arată de de
altă parte Sfântul Vasile, ne îndeamnă să îndepărtăm povara bogăției, împărțindu-o celo ce
au nevoie, ne îndeamnă să îmbrățișăm viața purtătoare de cruce a monahilor, după ce mai
înainte am tăiat din rădăcină mulțimea păcatelor ce veneau tocmai din starea de avuție,
prin binefacere și mșrturisire. Astfel cel care a preferat supunerea lui Hristos și se grăbește
pentru viața în sărăcie se face vrednic de admirație și de fericire. 62
Mănăstirea este locul în care cel doritor de viață virtuasă izbăvește ispita ce vine
dinafară, și lucreaza la cele din lăuntru ale sale. În acest fel ascunzându-se de oamenii
ușuratici monahul se arată mai des lui Dumnezeu, și evitând aparițiile în public, pe cât îi
este cu putință, poate scăpa de deșertările inimii.63
“Cu toată grija păzeșteți inima”64 este grija monahului, este grija omului care
cuntinuu este urmărit de către hoți, noaptea și ziua, care sunt gata să-l arunce îndată în
paradisul desfătării. Patima lăcomiei nu-și arată puterea ei de la natură prin abundența
alimentelor, ci în dorința de gustare câte puțin, întrucât dacă dorința gustării va reuși să te
arunce în patima lăcomiei, te va da morții fără dificultate. 65 Așadar la toate trebuie să se
păzească monahul pentru a se face tezaur credincios al virtuților.

c) Îndeletnicirile monahilor
Adresându-se pritenului său grigorie, printr-o scrisoare în care îi descoperea
acestuia ce înseamnă viața monahală, Sfântul Vasile arată ce trebuie să facă cel ce voiește
să pășească pe urmele Mântuitorului care a zis: “Oricine vrea să vină după Mine, acela sș
se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” 66

61
Psalmul 113,23
62
Idem, Scrieri, partea a II-a, Asceticele, col. PSB 18, trad., introd., indici şi note de Iorgu D. Ivan, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989, p. 61
63
Ibidem, p. 65
64
Pilde 4,23
65
Ibidem, p.67
66
Matei 16,24

15
 Primul lucru de trebuință este în acest sens, păstrarea cugetului în liniște, pe care îl
aseamănă sfântul cu un ochi, întrucât ochiul se rotește încontinuu și într-o parte și în alta,
în sus și în jos, nu este capabil să vadă limpede ce se află în fața lui, ci mai întâi este
nevoie să-și fixeze privirea spre obiectul pe care vrea să îl cerceteze. În acest chip este și
mintea omului care nu-i în stare să vadă limpede adevărul atunci când ea este asaltată de
nesfârșitele griji lumești.67 Dacă liniştea noastră durează până la prima coadă la care
trebuie să stăm sau până la primul cuvânt aspru care ni se adresează de o altă persoană,
înseamnă că ne amăgim inutil. Suntem departe de linişte şi stăm în imperiul tulburării şi a
patimilor. De aceea, și Sfântul Nil afirmă despre începători: “Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit
de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin
drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor
chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a
şterge vechile închipuiri”68
Obeservând grelele ispite cei tulbură pe cei care trăiesc în lume, pe necăsătoriși
furia patimilor iar pe cei căsătoriți grijile familiei, Sfântul Vasile cel Mare subliniază că
cea mai bună cale spre dobândirea liniștei este despărțirea cu totul de cele lumești. Acest
lucru nu însemnă numai o rupere trupească, din mijlocul ei, ci o rupere sufletească de
poftele trupești, încât să nu mai simți dorul să trăiești în oraș sau de a avea casă, avere,
prieteni, și toate cele ce ținde lumea aceasta, de poftele și trufia ei. Astfel pregătirea inimii
înseamnă tocmai dezvățul de obișnuințele rele, care mai înainte îl încătușau pe om și îl
făceau neptincios în a primi cum se cuvine cuvintele Mântuitorului, căci nici pe tăblița de
ceară nu poți scrie dacă n-ai șters de pe ea ceea ce a fost scris mai devreme. În acest sens,
în primul volum din Filocalie, alcătuit de Sfântul Vasile, Sf. Nil Ascetul spune: “Desigur,
liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea,
luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai
înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi
folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau

67
Idem, Epistole, în colecția PSB, vol. 3, trad. de Pr. Teodor Bodogae, ed. Basilica, București, 2010, p. 31
68
Sfântul Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în: “Filocalia”, vol. I trad., introd., indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 184

16
aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc sunt datori să
se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte;
de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere
cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii.
Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat,
când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce
s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit,
dispreţuindu-le”69 Deasemenea, arată sfântul, după cum fiarele sălbaticer sunt ușor de
stăpânit dacă le dezmierdăm, așa și dorințele puternice, cum sunt poftele, mâniile,
temerile și mâhnirile, aceste rele care înveninează sufletul, pot fi potolite prin viața trăită
în liniște, în loc să le ațâțăm și sș le aprindem mai tare prin tulburare neîncetată, astfel
biruindu-le mai ușor prin puterea minții.70 Așadar, liniștea este începutul curăției, de aceea
importanța retragerii este una foarte mare pentru cel ce caută desăvârșirea. Când ai liniște
sufletească, atunci limba nu mai discută despre lucruri omeneșt, nici ochii nu se mai
răsucesc să prindă culori frumoase ori simetria organiusmelor trupești, după cum nici
auzul nu tulbură puterea sufletului prin ascultarea cântecelor făcute ca să placă sau prin
vorbe ale oamenilor ușuiratici.71
De remarcat că tot în prima Filocalie, Sfântul Vasile a cuprins cuvintele lui Evagrie
Monahul, în care sunt cuprinse îndrumări cu privire la viața monahală. În legătură cu cele
prezentate mai sus, Evagrie spune: “Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci
numai întâlnindu-te rar cu ei vei fi de folos. Iar dacă îți vine prin ei vreo vătămare, cu
niciun chip nu te mai apropia de dânșii. Trebuie să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos și
ajutor viețuirii tale. (...) De este cu putință, afară de chilie să nu dormi niciodată, ca de-a
pururi să rămână cu tine harul liniștii, și vei avea într-însa neîmpidicata slujirea jertfei
tale”72

69
Ibidem, p. 185
70
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p.32
71
Ibidem, p. 33
72
Evagrie Ponticul, Schiță monahicească în care se arată cum trebuie să ne nevoim și să ne liniștim, în „Filocalia”,
vol. I, trad., introd., indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloe, edit. IBMBOR, București 2008, p.62

17
 Cercetarea Sfintelor Scripturi inspirate de Dumnezeu, este o altă importantă
îndeletnicire a monahilor, fiind calea de căpetenie pentru descoperirea adevărului
mântuitor, pentru că în ele ni s-au transmis atât poruncile privitoare la faptele noastre, cât
și viețile fericiților bărbați care stau în fața noastră, vrednice de a imitate ca niște icoane
vii ale viețuirii în Dumnezeu. Ea este ca o farmacie ce oferă fiecărui creștin leacul de care
are nevoie, ea fiind inspirată de Duhul Sfânt și de folos.73
Cuvintele pe care le expune Sfântul Vasile în acest sens sunt de o frumusețe
deosebită: “De pildă, dacă îndrăgeşte cineva fecioria, citeşte adeseori istoria lui Iosif,
învăţînd din faptele lui cum să se păstreze curat, şi anume nu numai să se înfrîneze de la
plăcerile trupeşti ci şi cum să stăruiască mai mult în virtute. Bărbăţia o poate învăţa de la
Iov, care nu numai cînd viaţa i s-a schimbat cu totul, încît într-o clipită din bogat a ajuns
sărac şi din tată a mulţi copii să nu mai aibă nici unul, a rămas neclintit, păstrîndu-şi tot
timpul neîncovoiată credinţa sufletului său, ci n-a cîrtit de mînie nici atunci cînd prietenii
veniţi să-l mîngîie l-au luat în rîs şi i-au sporit prin aceasta şi mai mult durerea. Şi iarăşi,
dacă chibzuieşte cineva cum ar fi cu putinţă ca în acelaşi timp să fie şi blînd şi mărinimos,
încît şi de mînie să se folosească prin blîndeţe ca de o unealtă împotriva răutăţii
oamenilor, atunci va afla pe David curajos în faptele lui războinice, dar blînd şi stăpînit în
răspunsurile faţă de duşmani. Tot aşa a fost şi Moise, care cu grea mînie şi-a ridicat
întreaga lui statură împotriva tuturor celor care au păcătuit faţă de Dumnezeu, dar cînd a
fost vorba de învinuirile care i s-au adus, el a răbdat toate cu seninătate sufletească. Şi
peste tot, aşa cum pictorii, care zugrăvesc icoanele după model, îşi îndreaptă încontinuu
privirile spre original, ca să-i poată prinde aidoma trăsăturile, tot aşa şi cel ce vrea să se
desăvîrşească în toate felurile trebuie să privească la vieţile acestor sfinţi ca la nişte icoane
vii şi lucrătoare şi să-şi însuşească bunătăţile lor, urmindu-le întocmai.”74
Bineînțeles că nu pot lipsi din îndeletnicirile călugărului rugăciunile. Ele însoţesc
citirile biblice, fac sufletul mai întinerit şi mai îmbunătăţit, pe măsură ce acesta se simte
mai plin de dorul după Dumnezeu. Căci rugăciunea cu adevărat bună este aceea care face
să se înfiripeze în suflet o concepţie clară despre Dumnezeu, iar sălăşluirea lui Dumnezeu
73
IITimotei 3,16
74
Ibidem, p. 34

18
în noi constă tocmai în a avea pe Dumnezeu temeinicit în gînd. Numai atunci devenim
temple ale Duhului, cînd gîndirea statornică la El nu se mai lasă întreruptă de grijile
pămînteşti şi cînd cugetul nu se lasă tulburat de patimi trecătoare. Cel ce iubeşte pe
Dumnezeu lasă totul de-o parte şi se retrage în el, alungînd orice patimă care-l aţîţă spre
necumpătare şi săvîrşind fapte care duc la virtute.75
Şi mai întîi de toate trebuie să ne străduim, conseideră Sfântul Vasile, să nu folosim
cuvintele în chip neînţelept, să nu punem întrebări în chip arţăgos, nici să răspundem,
necuviincios, să nu întrerupem pe om cînd acesta povesteşte ceva folositor, nici să nu
intervenim forţat peste alţii; cu un cuvînt, să păstrăm măsura atît la vorbe, cît şi la
ascultare. Să nu ne fie ruşine să ne mai cultivăm, dar nici să nu ţinem învăţătura numai
pentru noi, fiind invidioşi cînd şi alţii ar vrea să înveţe, asemănîndu-ne cu femeile
desfrînate, care prezintă pe copiii altora ca şi cum ar fi ai lor, ci să recunoaştem deschis
cine este părintele cuvintelor respective. Să alegem şi intonaţie naturală în vorbire, care să
nu pună în situaţie neplăcută pe cel mai slab de ureche, dar nici să nu-l supere prin grăire
prea tare, să ne examinăm mai întîi în noi înşine ce avem de spus şi abia după aceea să ne
exprimăm. Să nu fim morocănoşi în discuţii, ci atrăgători în vorbire, dar să nu căutăm să
folosim un anume grai uşuratic, ci să păstrăm farmecul poveţelor binevoitoare. “Aşa şi
limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde!
Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar
spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările
gheenei”76 Chiar şi cînd sîntem siliţi să mustrăm, de fiecare dată să ne ferim de a fi
grosolani, pentru că numai dacă ai dat dovadă mai întîi tu însuţi că eşti modest şi smerit,
numai atunci te vei putea apropia uşor de cel care are nevoie de îndreptare. Căci adeseori
ne este de folos acest fel de pedepsire întrebuinţat de proorocul care atunci cînd a greşit n-
a pronunţat el însuşi sentinţa la condamnare, ci a făcut apel la o altă persoană, pe care a
făcut-o ca judecător al propriului său păcat, pronunţînd dinainte pedeapsa care ar fi căzut
pe el, ca să nu-l mai poată acuza acum cineva care l-ar fi confundat. 77

75
Ibidem. p, 35
76
Iacov 3, 5-6
77
Ibidem, p. 36

19
 III) Monahii Achimiți

"Achimiti" (nedormiti), vesnic rugatori, pentru ca Alexandru, conducatorul lor, i-a

impartit in trei cete pentru a asigura privegherea la neincetata rugaciune publica. In timp
ce o ceata se ruga, alta muncea, iar alta se odihnea, incat prin alternanta si succesiune, era
asigurata rugaciunea continua.
Așadar principala preocupare a monahilor achimiți era rugăciune, care trebuie să
nu înceteze în ceea ce privește lucrarea ei în Biserică. Ea este una din cele mai fascinante
miscari duhovnicesti din Rasaritul crestin, cea a monahilor Neadormiti ("Akimiti").
Veritabil franciscanism rasaritean "avant la lettre" manifestare spectaculoasa a unei vieti
evanghelice si apostolice radicale si a unei existente ascetice in context urban, fenomenul
akimit face parte din revirimentul ascetic si harismatic al secolului IV. Dupa o istorie
framantata, miscarea akimitilor a fost in cele din urma redusa la tiparele monahismului
clasic. A lasat insa in urma enigme si o amintire persistenta. Restituirea dimensiunilor ei
provocatoare trezeste azi deopotriva admiratie si nostalgie, regret si speranta. 78
Achimitii credeau ca realizeaza rugaciunea neincetata a intregii comunitatii, prin
succesiunea pe schimburi ale diferitelor grupe de monahi, astfel ca rugaciunea nu se
intrerupea niciodata intre zidurile manastirii. De aceea, oamenii din vecinatate ii numeau
"achimiti": adica "neadormiti". Alexandru, intemeietorul achimitilor, a creat douazeci si
patru de exercitii cotidiene corespunzatoare celor douazecisipatru de ore ale zilei. Mai
tarziu s-a dezvoltat regula celor sapte masuri canonice. Dar aproape fiecare sfant si-a
organizat in felul sau timpul rugaciunii sale.79
Rugăciunea bienînțeles că nu era singura îndeletnicire a monahilor achimiți,
adăugându-se postul, desăvârşita ascultare şi dragostea între fraţi. Așadar mișcarea
achimită deși presupune o asceză deosebită, este o mișcare ce rămâne în învățătura
Bisericii.
78
Ioan I. Ică jr, op.cit., p. 284
79
Ibidem,285

20
 Rugați-vă neîncetat! 80
În cele ce am observat principala preocupare a monahilor a rămas întotdeauna
rugăciunea, ea fiind lucrarea ce trebuia săvârșită continuu. În aceasta privință am observat
că masalienii trăiau într-o proastă înțelegere, căci ei neglijând Taine și celălalte lucrări
mântuitoare, aveau pretenția că sunt următori ai poruncii ce privește rugăciunea
neîncetată, dar și ai îndemnurilor Mântuitorului din Predica de pe Munte. Această idee o
doboară avva Luchie, atunci când arată că deși ei vor să se roage încontinuu, totuși atunci
când dorm sau mănâncă, nu se mai roagă, arătându-le ca variantă, împletirea muncii cu
rugaciune, pentru ca milostenia să țină locul rugăciunii, considerând că atunci când nu se
poate ruga, cel miluit să se roage pentru el.81
La Sfântul Vasile cel Mare, rugăciunea aînsoțește celălalte lucrări ascetice, căci
însoţesc citirile biblice, fac sufletul mai întinerit şi mai îmbunătăţit, pe măsură ce acesta se
simte mai plin de dorul după Dumnezeu. Căci rugăciunea cu adevărat bună este aceea
care face să se înfiripeze în suflet o concepţie clară despre Dumnezeu, iar sălăşluirea lui
Dumnezeu în noi constă tocmai în a avea pe Dumnezeu temeinicit în gînd. Numai atunci
devenim temple ale Duhului, cînd gîndirea statornică la El nu se mai lasă întreruptă de
grijile pămînteşti şi cînd cugetul nu se lasă tulburat de patimi trecătoare. Cel ce iubeşte pe
Dumnezeu lasă totul de-o parte şi se retrage în el, alungînd orice patimă care-l aţîţă spre
necumpătare şi săvîrşind fapte care duc la virtute.82
Rugăciunea neîncetată mai degraba capătă la sfântul Vasile starea prin care
păstrează cugetului în liniște, pe care îl aseamănă sfântul cu un ochi, întrucât ochiul se
rotește încontinuu și într-o parte și în alta, în sus și în jos, nu este capabil să vadă limpede
ce se află în fața lui, ci mai întâi este nevoie să-și fixeze privirea spre obiectul pe care vrea
să îl cerceteze. În acest chip este și mintea omului care nu-i în stare să vadă limpede
adevărul atunci când ea este asaltată de nesfârșitele griji lumești. Dacă liniştea noastră
durează până la prima coadă la care trebuie să stăm sau până la primul cuvânt aspru care

80
I Tesaloniceni 5,7
81
Patericul, op.cit., p. 132
82
Ibidem. p, 35

21
ni se adresează de o altă persoană, înseamnă că ne amăgim inutil. Suntem departe de
linişte şi stăm în imperiul tulburării şi a patimilor. De aceea, și Sfântul Nil afirmă despre
începători: “Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu
liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri,
nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi
şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri”83
În cele din urmă după cum am văzut, Achimitii credeau ca realizeaza rugaciunea
neincetata a intregii comunitatii, prin succesiunea pe schimburi ale diferitelor grupe de monahi,
astfel ca rugaciunea nu se intrerupea niciodata intre zidurile manastirii. De aceea, oamenii din
vecinatate ii numeau "achimiti": adica "neadormiti".

V) Concluzii

Din câte am observat în secolele 4-5 ale creștinătății, în Asia Mică, s-au dezvoltat
mai multe curente monahale, unele deviind de la calea cea dreaptă, acest lucru petrcându-
se cu monahii masalieni, care au căzut în extrema ascetismului. Astfel ei ajung să
neglijeze nu numai munca ci chiar Sfintele Taine pe care ajung să le vadă ca nefiind
importante, întrucât cel ce se roagă nu are nevoie de ele, întrucât pe temeiul rugăciunii,
Duhul strigă în om “Avva Părinte”.84 De aceea masalianismul a fost combătut mai întâi de
către Sfântul Epifanie al Salaminei, în jurul anilor 374-377 iar mai apoi la Sinodul de la
Side, sinod ce a avut loc în anul 390 şi a fost prezidat de ucenicul şi prietenul Sfântului
Vasile cel Mare, Amfilohie al Iconiumului iar mai pe urmă de numeroşi părinţi ai
Bisercii.85 Cea mai complexă combatere a lor din câte ni se păstrează și principalele surse
de cunoaştere, fiind scrieri ce au ca autori pe Sfântul Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii,
și expunînvățătura ortodoxă despre Taina Botezului și lucarea harul prin aceasta.
Un alt curent monahal, din care se pare că audeviat câteva ramuri extremiste, a fost
cel iniţiat de Eustaţiu (părinte duhovnic al Sfântului Vasile cel Mare), care spre deosebire

83
Sfântul Nil Ascetul, op.cit, p. 184
84
Ibidem, p. 132
85
Pr. Lector Univ. Dr. Picu Ocoleanu, op.cit., p. 42.

22
de masalianism, chiar dacă are tendinţe asemănătoare cu acela este independent de
monahismul sirian cât şi de cel egiptean. Chiar dacă există numeroase asemănări între
mișcarea masiliană și monahismul eustațian, avem de a face cu două fenomene diferite.
Spre deosebire de masalianism, monahismul inițiat de Eustație are un caracter social.
Cel mai important curent ce s-a pornit în Asia Mică în secolul 4 a fost monahismul
inițiat de Sfântul Vasile cel Mare. Regulile monahale instituite de Sfântul Vasile, precum
și numeroasele opere ce privesc viața ascetică și cu părecădere monahismul, au rămas
dealungul anilor, o neprețuită comoară pentru comunitățile de viață monahală chinovială.
Împletind lucrarea virtuților, a rugăciunii, a ascultării, a milosteniei dimpreună cu toate
celălalte, Sf. Vasile zidește chipul monahului desăvârșit, nu numai cu cerneală ci și cu
propria sa viață.
Una din cele mai fascinante miscari duhovnicesti din Rasaritul crestin este și cea a
monahilor Neadormiti, chiar dacă practica acestora s-a redus ulterior la monahismul
classic.
Așadar încă din secolele 4-5 în Asia Mică viața monahală era extreme de
complexă, dăruind monahismului de mai târziu, chipuri de viață ascetică, ce aveau să
împodobească obștile monahale ce s-au format și se formează pe parcursul istoriei.

Bibliografie

1. Biblia sa Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de Misiune al B.O.R.,

București, 1982

2. Izvoare

 Ceaslovul și Viețile sfinților monahi Neadormiți, trad. și profață diac. Ioan I. Ică
jr, Deisis, Sibiu, 2006.

 Patericul, avva Luchie, Iași, 2005.

23
 Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.

 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. “Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, p. 379.

 Evagrie Ponticul, Schiță monahicească în care se arată cum trebuie să ne nevoim

și să ne liniștim, în „Filocalia”, vol. I, trad., introd., indici şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloe, edit. IBMBOR, București, 2008.

 Sf. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în: “Filocalia”, vol. I trad., introd., indici şi note
de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

 Sf. Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Ed. “Dacia Traiană”, Sibiu, 1947.

 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a, Asceticele, col. PSB 18, trad., introd.,
indici şi note de Iorgu D. Ivan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989.

 Idem, Epistole, în colecția PSB, vol. 3, trad. de Pr. Teodor Bodogae, Ed.
Basilica, București, 2010.

3.Lecturi de Specialitate

 Coman, I.G. , Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.

 Ică Jr, Ioan I. ,Neadormiții-monahism răsăritean apostolic:destinul ;I

metamorfozele unei harisme uitate, profața la Ceaslovul și Viețile sfinților
monahi Neadormiți, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2006.

 Ivan, Iorgu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1989.

 Ocoleanu, Pr. Lector Univ. Dr. Picu, Intoducere în genealogia teologică a

monahismului creştin,Ed. Christiana, Bucureşti, 2008.

24
 Papadopoulos, Stelianos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2003.

 Popa, Ioasaf, Viaţa monahală la Sfântul Vasile cel Mare, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 2000.

 Stăniloe, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed.

IBMBOR, Bucureşti 1997

25