POSTMODERNISMUL ROMÂNESC CURSUL VIII Articol de Nicolae Bârna din „Dicţionarul general al literaturii române”, volumul IV, L-O

ONIRISM. În dicţionarele de limbă, termenul „onirism“ (al cărui etimon primar, grecesc, este oneiros, care înseamnă „vis“) figurează cu două sensuri principale, unul interesând domeniul medical („delir, halucinaţie asemănătoare visului, care defineşte unele stări psihopatologice“), celălalt – sfera creaţiei literar-artistice („atmosferă, caracter oniric al unei creaţii; structură estetică rezultată din fluxul spontan al conştiinţei şi opusă celei realiste“). În comentarea literaturii, termeni ca „onirism“, „oniric“, „onirist“ etc. au fost şi sunt folosiţi destul de frecvent, dat fiind că visul – şi raportarea, în diferite feluri, la vis – a alimentat, în diferite epoci şi în felurite chipuri, literatura (în mod deosebit, romantismul şi suprarealismul au „utilizat“ consistent visul, de pe platforme estetice şi „tehnice“ bineînţeles că diferite). În sens larg, „onirică“ este o creaţie literară inspirată de sau asemănătoare cu visul. În literatura română contemporană, însă, termenul a dobândit un înţeles precis, desemnând o formulă literară – considerată, uneori, a fi fost una de neo-avangardă – propusă, către mijlocul anilor 1960 (în urma unei „gestaţii teoretice“ de mai mulţi ani), de Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, însuşită de alţi câţiva scriitori tineri (Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Iulian Neacşu), care, în 1965, constituie în cadrul cenaclului Luceafărul, „grupul oniric“. Refuzaţi, la început, de toate periodicele, „oniriştii“ reuşesc, în 1966, să colaboreze la „Povestea vorbii“, supliment al revistei craiovene „Ramuri“, redactată de Miron Radu Paraschivescu (sprijinitor şi promotor, în epocă, al iniţiativelor literare alternative, radical înnoitoare, propuse de tineri). După câteva luni, suplimentul e interzis. Dimov, „stâlpul grupului“, şi Ţepeneag îşi văd, în schimb, editate primele volume: Versuri şi, respectiv, Exerciţii. Grupul creşte prin ralierea mai multor tineri poeţi şi prozatori, printre care Sorin Titel, Virgil Tănase, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Florin Gabrea. Profitând de o uşoară înmuiere a cenzurii, după invadarea Cehoslovaciei, componenţii lui se manifestă, din 1968, tot mai curajos, chiar agresiv, îşi expun vederile fără eufemisme, în şedinţe de la Uniunea Scriitorilor, pe cât posibil şi în publicaţii. La un moment dat, chiar în vara anului 1968, li se promite înfiinţarea unui supliment al revistei „Luceafărul“, care ar fi urmat să le fie încredinţat, lucru care nu s-a mai întâmplat. O altă tentativă de a avea o revistă – măcar în parte – „onirică“ eşuase (1967) o dată cu abandonarea, de către autorităţi, a iniţiativei editării unei proiectate reviste de cultură ploieştene, care ar fi urmat să se intituleze „Revista nouă“ şi în a cărei redacţie virtuală (coordonată de Ştefan Bănulescu) oniricii erau puternic reprezentaţi. „Lider“ al grupului (autoinstituit şi recunoscut tacit de ceilalţi, care îi ironizează câteodată, cordial, prin aplicarea apelativului „caid“, accesele de autoritarism) e Dumitru Ţepeneag, alături de Leonid Dimov, relativ mai puţin combativ, însă înzestrat cu prestigiul conferit de vârstă, de talent şi erudiţie. Cei doi se manifestă ca principali teoreticieni ai curentului literar pe care se străduiesc să-l acrediteze – numit, pentru evitarea oricăror confuzii cu alte formule literare care au recurs la vis, „onirism structural“ sau „onirism estetic“ – , exprimându-se în texte publicistice diverse, „strecurate“ în revistele literare şi culturale ale vremii, în atmosfera de relativă îmblânzire a controlului politico-ideologic exercitat de regimul totalitar ( o mare parte dintre acele texte, alături de altele, ulterioare, au fost adunate în volumul antologic Momentul oniric, îngrijit de Corin Braga şi publicat în 1997, fiind astfel repuse în circulaţie, spre edificarea celor interesaţi de un episod multă vreme ocultat al istoriei literaturii române postbelice). Revista „Amfiteatru“ organizează o „masă rotundă“ (participă Leonid Dimov, Daniel Turcea, Laurenţiu Ulici şi Dumitru Ţepeneag, iar ca moderator din partea redacţiei Paul Cornel Chitic) al cărui conţinut, publicat, constituie manifestul indirect al grupului. Onirismul tinde să devină (după opinia lansatorilor şi a simpatizanţilor chiar devine) un curent literar, şi anume unul care (precizează D. Ţepeneag) „se opunea radical realismului socialist“. Momentul era favorabil pentru afirmarea unor asemenea „erezii“ literare, însă „agitaţia“ întreţinută de „grupul oniric“ pe planul vieţii publice scriitoriceşti în vederea cuceririi unei cât mai mari libertăţi de creaţie şi de exprimare irită suplimentar autorităţile. Riposta acestora nu întârzie. Tolerând în anumite limite apariţia de producţii literare onirice, ele resping categoric vederile formulate direct, şi însuşi cuvântul ce defineşte orientarea devine tabu. „Persecuţia care urmează – avea să explice ulterior Dumitru Ţepeneag – trebuie pusă în legătură şi cu invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Se strânge şurubul, ca să nu vină alţii să-l strângă.“ Prin aşa-zisele „teze din iulie“ (1971), curentului oniric i se dă – scrie tot Ţepeneag – „lovitura de graţie“. Grupul se dezagregă progresiv. Unii dintre componenţi părăsesc ţara, alţii renunţă; Ţepeneag este exilat prin retragerea cetăţeniei române. Estetica onirismului nu rămâne însă fără urmări, ea continuă –- şi după destrămarea mişcării care o promova – să fie ilustrată, în grade şi în modalităţi desigur diferite, în funcţie de personalitatea fiecăruia dintre scriitorii în chestiune. Nici în epoca de maximă coeziune a „grupului“ şi de cristalizare a „curentului“, onirismul estetic nu a fost o formulă rigidă şi nediferenţiată, presupunând o tehnică unică şi procedări de scriitură „obligatorii“ la nivelul detaliilor. Ca şi în cazul altor curente sau mişcări literare, scriitorii afiliaţi şi-au păstrat particularităţile, chiar dacă împărtăşeau o platformă teoretică în linii mari comună. După destrămarea mişcării – respectiv a grupului – , „oniricii“ au evoluat în chip diferit (însuşi doctrinarul onirismului, D. Ţepeneag, îl depăşeşte, începând să cultive modalitatea derivată din el a textualismului), chiar dacă apartenenţa onirică rămâne depistabilă în scrierile lor, în grade diferite, desigur. Perfect consecvent în cultivarea onirismului rămâne doar Leonid Dimov, unanim recunoscut drept „cel mai oniric dintre noi“. Un bilanţ aproximativ al mişcării onirice e schiţat de Ţepeneag într-un interviu din 1993: „Mişcarea onirică ne poate apărea acum ca o mişcare literară uşor ambiguă. În primul rând, spaţiul ei teoretic formează o elipsă, adică are două focare. Apoi, istoria ei a fost retezată, mişcarea a încetat înainte de a-şi fi atins apogeul. În acest sens, nu se poate vorbi de o bătălie câştigată. Dar nici de o bătălie pierdută. A fost […] o bătălie întreruptă. E aici şi un mare avantaj, în această indeterminare. Potenţial vorbind, mişcarea onirică pare să conţină dezvoltarea ulterioară a literaturii române, adică şi textualismul şi postmodernismul“. În anii 1990 şi 2000, această pretenţie de a prezenta onirismul drept anticipator al evoluţiilor textualiste şi postmoderniste a iritat pe unii optzecişti, care au refuzat sau omis să-şi recunoască în onirişti precursorii, fie şi parţiali, iar unii critici au ironizat tentativa ex-„caidului“ oniric de a afirma retrospectiv importanţa onirismului. De pildă, Alex. Ştefănescu nota, cu oarecare maliţie (într-un articol publicat la sfârşitul anului 2003): „Pe Dumitru Ţepeneag îl preocupă – şi chiar îl obsedează – să readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar pe care îl consideră important, iar lui să i se recunoască rolul de ideolog al onirismului. [...] Revine de nenumărate ori asupra subiectului, manifestându-se ca un infatigabil propagandist al onirismului. În plus, anexează la onirism tot ce mişcă-n ţara asta. El ne câştigă simpatia şi ne înduioşează, astfel încât suntem gata să recunoaştem că toată literatura de azi derivă din onirism, numai ca

cultivând totuşi ambiguitatea – dar lucid şi riguros calculată. filmarea unui vis (ne-am afla atunci în faţa unui naturalism à rebours ). Onirismul estetic. de Chirico. 1998. 260-321. Teoreticienii şi exegeţii – subiectivi. El mizează pe a face şi a construi. Visul nu este. 1994. se opune liricului metaforizant. Dumitru Ţepeneag. Ştefănescu. Corin Braga. „Familia“. Bucureşti. deopotrivă. Bucureşti. mulţumit“. Oniricii. Leonid Dimov. „România literară“. Respingând „dicteul automat“ al suprarealismului literar. 2000. 2007. Războiul literaturii încă nu s-a încheiat. postmodernism. Cluj-Napoca. „Caiete critice“. el nu se lasă stăpânit de halucinaţii. Onirismul estetic. 2. Gabriel Dimisianu. pe logica formală. Explicaţii convergente furnizează şi Ţepeneag: „Literatura onirică e o literatură a spaţiului şi timpului infinit. „Caiete critice“. Corin Braga. Dumitru Ţepeneag. onirismul. 1997. nu divulgă reminiscenţe ale acestora. Clepsidra răsturnată. Nicolae Bârna. Tânărul Ţepeneag şi „onirismul estetic“ . Ţepeneag între onirism. 7. nu descriu visuri reale. Tentativa onirică. oniricii recunosc existenţa unor similitudini şi afinităţi între demersul lor şi cele ale unor reprezentanţi ai picturii suprarealiste (respectiv ale unor Dali. implicaţi – ai onirismului au fost cei doi iniţiatori ai curentului. Un fel de muzică pictată. ci analoagă lumii obişnuite. Deşi „tentativa onirică“ a celor reuniţi în grupul care promova „onirismul estetic“ sau „structural“ a fost o „bătălie întreruptă“. 1984. Textele teoretice şi publicistice ale lui Dimov şi Ţepeneag abundă în asemenea explicaţii. 1997. „nu descrie visul. chiar dacă mişcarea n-a determinat mari schimbări în literatura română“. 1998. Nicolae Bârna. Sorin Titel. de timp fără încetare convertit în spaţiu“ (Dumitru Ţepeneag). Virgil Mazilescu. afirmaţie a cărei a doua propoziţie e discutabilă: desigur că scrierile (ex-)oniricilor emigraţi sau exilaţi (Vintilă Ivănceanu. Conţinutul onirismului e indicat de însăşi denumirea lui. să se organizeze într-o simultaneitate. E o literatură perfect raţională în modalitatea şi mijloacele ei. în sfârşit. Bucureşti. pentru corifeii o. 1998. de scriitură. Scriitori români de azi. Eugen SimionDumitru Ţepeneag. Dumitru Ţepeneag. Bucureşti. Dumitru Ţepeneag. cu plasticitate: „Onirismul structural e estetic. „Caiete critice“. 615-618. D. (text de Nicolae Bârna) . „România literară“. Dumitru Ţepeneag. 1-4. Criticul opina că onirismul „prezintă interes pentru istoricii literari. ci dimpotrivă. Poezia. Marian Victor Buciu. Antologie de texte teoretice. Craiova. Nu are pretenţia vană de a cunoaşte. RL. 1994. 51-52. ci succesori originali şi legitimi –.. Halucinaria – resurecţia onirismului. 2003. declaraţii-program de estetică onirică redactate cu precizie şi. Leonid Dimov. a fantasticului romantic. 1992. aristotelică“. 1997. 21. e o încercare de a crea o lume paralelă. Adică să facă în aşa fel încât imaginile. Antologie îngrijită de Corin Braga. Virgil Tănase. „Creaţia literară onirică. interpretări critice şi prefaţă de Marian Victor Buciu. dar şi epicului bazat pe simplă cauzalitate. în sens larg. Ambiţia literaturii onirice este o dublă negare: o negare structurată şi de metodă a suprarealismului. Zoom critic. Diferenţele specifice faţă de alte formule literare care au „utilizat“ visul sunt afirmate răspicat: „În opoziţie cu suprarealismul. investigarea imaginii reale cu acea forţă reactivă visului. 2007. ce trimite la vis. Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism. III. Iaşi. 93-104. „militanţi“. sclavia inconştientului şi a incoerenţei. ci a deplinei lucidităţi“. Ţepeneag – Introducere într-o lume de hârtie. şi Leonid Dimov. 1997. Emil Brumaru – în configurarea peisajului literar românesc al anilor şaptezeci şi optzeci ai secolului al XX-lea nu mai trebuie demonstrată. „Caiete critice“. văzut categorial (deci la un mod ideal). nu a sucombat ca modalitate viabilă de creaţie. Dumitru Ţepeneag şi rebeliunea onirică. 1991. 1992. la fel cu cea picturală. I. Dumitru Micu. ci produc visuri. Principiul acestei poetici nu e spontaneitatea. Dumitru Ţepeneag. Modelul oniric legislativ.să-l vedem. ci. ci elaborarea lucidă. ceva care trebuie memorizat ori transcris. Dumitru Ţepeneag. Imaginează situaţii care se desfăşoară după o logică aparte. Dialog cu Ion Simuţ. Oniriştii „istorici“ au. Piteşti-Bucureşti. Marian Victor Buciu. 4. Năzuinţa. după război. care în general sunt percepute în succesiunea lor. exegeza profesionistă neputându-se exprima timp de circa două decenii asupra chestiunii. Onirism estetic şi onirism halucinatoriu. onirismul refuză dicteul automat. 10. Momentul oniric. 7. aşadar. „Viaţa românească“. Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite. a tentativei onirice româneşti din anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut a fost „să-i împace pe Breton şi Valéry“. 1-4 . acte caracteristice artistului. Un român la Paris. Bucureşti. 2000. Tanguy. Nicolae Bârna. creează o opera de artă lucidă“. Craiova. nu omoloagă. Octavian Soviany. Ţepeneag & Fiii. „Cuvântul“. 1998. Şi în orice caz literatura onirică nu e o literatură a delirului. 1992. chiar dacă îşi alege drept criteriu un fenomen iraţional. Dumitru Ţepeneag. Octavian Soviany. dar nu mai puţin categorică. 2003. Ion Simuţ. ci un „îndreptar legislativ“ (Dimov). un rezervor de imagini sau evenimente utilizabile ca atare. 6. pentru a fi folosită ca unealtă de investigare până în clipa aşezării potrivit – am spus – unei legislaţii la cheremul autorului. Nicolae Oprea. 1996. Magritte). 4-5. Alex. Onirici şi optzecişti. 1. 99-145. nici a somnului. Dumitru Ţepeneag. în anii 1990 şi 2000. inerentă funcţionării mecanismelor inconştiente. „România literară“. Însă poetul oniric. de a descoperi ce există deja. Bucureşti. şi una formală. Poetica onirismului. însă importanţa activităţii foştilor membri ai „grupului oniric“ rămaşi în ţară – mari scriitori: Leonid Dimov. Panorama literaturii române în secolul XX. Onirismul subversiv. Brauner şi. Identificând acele mecanisme. recunoscută. cu recurgere la artificiu. folosind legile visului. într-un grup sintagmatic menit a genera aievea o stare de vis în cititor. precizează Dimov. cum ar fi Corin Braga şi Octavian Soviany.“ LEONID DIMOV REPERE CRITICE: Eugen Simion. Bucureşti. mai ales. Octavian Soviany. Ţepeneag) au fost interzise şi au ieşit din circulaţie. 2003. nu este decalcul. stranie. „Contemporanul – Ideea europeană“. textualism. continuatori– nu epigoni sau imitatori. 1993. Ambiţia sa e să producă un obiect autonom graţie unei sinteze al cărei model se află în vis. Convorbiri. oniricii le pun în funcţiune la modul conştient.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful