You are on page 1of 6

Introducere

în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018


Curs 13

INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA GENERALĂ

CURS 13

1. Pragmatica

1.1. Definiție și caracteristici generale


1.2. Enunțuri constatative și enunțuri performative (Austin)
1.3. Actele de limbaj (Austin)
1.4. Principiul cooperării (Grice)
1.5. Expresiile deictice

1.1. DEFINIȚIE ȘI CARACTERISTICI GENERALE

Termenul de pragmatică (1938) s-a impus datorită lui Charles Morris (1901-1979)
care, în teoria sa despre semne – semiotică – distingea cele trei componente:
Ø sintactica – se ocupă de mono-relații (relații între semnele lingvistice)
Ø semantica – se ocupă de relațiile diadice (sg. diadică) (relațiile dintre semnele
lingvistice și lucrurile pe care le denumesc)
Ø pragmatica – se ocupă de relațiile triadice (sg. triadică) (relațiile dintre
semnele lingvistice, lucrurile pe care le denumesc și interpretanții/ utilizatorii
acestor semne)
Pragmatica are aspecte comune cu sintaxa și semantica, dar, în timp ce semantica, de
exemplu, se ocupă de sensul intrinsec al unui cuvânt (/monem/ unitate minimală
semnificativă) sau chiar al unei propoziții, pragmatica studiază semnificatul/
semnificația unei unități determinate în funcție de contextul determinat, de agenții
actului de vorbire și de situația comunicativă.
e.g. semnificația unei propoziții banale precum Motanul mătușii stă pe pat. va fi tot
atât de diferită ca și situațiile distincte pe care ni le putem imagina (efectul acestei
propoziții asupra unei persoane alergice, asupra unui copil mic etc.)
Astfel, pragmatica studiază tot ceea ce ține de enunț în funcție de situația în care este
folosit enunțul, adică situația de discurs. Ținând cont de faptul că numărul situațiilor
de discurs este practic nelimitat, pragmatica se axează mai degrabă pe utilizarea limbii
în context și nu pe limbă ca noțiune abstractă. Pragmatica nu adaugă însă doar o
dimensiune contextuală unei teorii a limbii, ci o perspectivă generală cognitivă,
socială și culturală asupra fenomenelor de limbă în relație cu utilizarea lor în forme de
comportament.

1
Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 13

* Structuraliștii au fost atrași mai mult de relațiile de sistem și de aspectul abstract al


limbii; cu alte cuvinte, ei au cercetat mai mult limba decât vorbirea concretă și
situațiile comunicative.
Teme abordate în pragmatică:
o referința
o elementele deictice
o teoria actelor de vorbire
o implicaturi și presupoziții
o politețea
o teoria conversației
o etc.
Diferitele orientările în pragmatică pot lua în considerare:
o efectul situației aspura vorbirii
o efectul vorbirii asupra situației (enunțurile nu dau informații numai
despre lumea extralingvistică – referent -, ci și despre participanții la
discurs, instaurând anumite raporturi între ei; ele impun în situația de
comunicare și o anumită imagine sau atitudine a locutorului atunci
când vorbește: el poate fi angajat sau rezervat față de cele enunțate.
Același lucru se petrece cu destinatarul în momentul în care i se
vorbește, care este obligat să își manifeste atitudinea față de cele spuse
de interlocutor)
o procesul de transformare prin discurs a situației în altă situație de
discurs
o atitudinea participanților la discurs și raporturile cu textul – lingvistica
textului

1.2. ENUNȚURI CONSTATATIVE ȘI ENUNȚURI PERFORMATIVE


(Austin)

În studiul său How to do things with words (Oxford, 1962) Austin face un pas
hotărâtor în precizarea aspectului pragmatic al semnului lingvistic prin stabilirea
distincției între enunțurile constatative, care descriu un eveniment, și cele
performative, care transformă realitatea, acționând (prin ordin, rugăminte sau
întrebare) asupra interlocutorului cu scopul de a-l determina să facă sau să spună ceva.

Enunțul constatativ Enunțul performativ


e.g. Andrei citește. e.g. Citește Andrei?
Soarele strălucește. Să citească Andrei cartea!
Păsările cântă. Îți mulțumesc.
Studenții învață la lingvistică Promit să nu te mai supăr.

2
Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 13

- sunt asertive sau declarative - reprezintă performarea unei acțiuni


(adică realizarea practică a unei acțiuni sau
a unor acțiuni pe care indivizii le
înfăptuiesc prin intermediul vorbirii)
- descriu (o stare de) lucruri sau - nu sunt descriptive
evenimente reale
- pot fi calificate drept adevărate sau - nu sunt susceptibile de a fi A sau F; nu
false (A sau F) pot avea valoare de adevăr
- depind de un set de factori contextuali
denumiți condiții de reușită, putând astfel
fi calificate drept reușite sau nereușite
- sunt de două feluri:
• explicite (conțin un verb
performativ): Te rog să vii!
• implicite (exprimă
performativitatea cu ajutorul
imperativului): Vino!

* condițiile de reușită reprezintă un ansamblu de condiții sistematizabile astfel:


Ø o procedură convențională acceptată (procedura constă în împrejurarea
că anumite cuvinte rostite în anumite circumstanțe au, prin convenție, o
numită valoare în caz că sunt întrebuințate de anumite persoane)
Ø acordul indivizilor privitor la funcționarea convenției
Ø adecvarea participanților la respectiva situație de comunicare
Ø sinceritatea cu care este înfăptuit actul de către persoana care vorbește
Ø depind de circumstanțele în care se desfășoară dialogul, de
constrângeri, accidente, neînțelegeri, varietăți de greșeli etc.
** verbele performative explicite sunt cele care:
Ø denumesc acțiunea pe care o fac, i.e. desemnează realizarea unei
acțiuni (în engleză pot fi identificate cu testul ”hereby”) – e.g.
pronounce, sentence, apologise, warn, order, invite, admit etc.; afirm,
ordon, poruncesc, numesc etc. (inițial performativele explicite erau
asociate cu o clasă limitată de verbe, cuprinzând în mod special
ritualurile – de botez, de numire a unui vapor etc. – ulterior însă,
Austin și-a reconsiderat poziția, susținând că performativul, mai ales
cel explicit, poate apărea într-o multitudine de enunțuri)
Ø însoțesc tipic pronume de persoana I singular (eu)
Ø sunt exprimate la indicativ prezent, diateza activă
Ø sunt asociate cu ideea de imperativ
Ø verbele performative implicite sunt construcții care pot fi aduse la
această formă

3
Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 13

1.3. ACTELE DE LIMBAJ (Speech acts) (Austin)

Austin (1962) definește actele de limbaj drept acțiunile făcute cu ajutorul vorbelor.
Teoria actelor de limbaj postulează ideea că faptele împlinite/ realizate prin enunțare
sunt analizabile pe trei nivele diferite:
§ nivelul rostirii – locuția – ceea ce se spune; actul prin care se spune
ceva se numește act locuționar;
§ ceea ce locutorul face cu enunțul său – ilocuția – adică funcția, scopul
pe care locutorul îl are în vedere. Așadar, actul ilocuționar se
caracterizează prin forța ilocuționară definită drept forța convențională
cu care este rostit un enunț și care depinde de intențiile de comunicare
ale emițătorului (e.g. promisiune, ordin, mulțumire, felicitare, scuze
etc).
§ rezultatul enunțului, ceea ce este realizat prin spunere, efectul asupra
interlocutorului, reacția acestuia la spusele locutorului/ vorbitorului,
efectul perlocuționar. Cu alte cuvinte, actul perlocuționar se referă la
efectul determinat de vorbitor asupra interlocutorului prin spunerea a
ceva (by saying something), adică a convinge, a persuada, a împiedica,
a surprinde sau a induce în eroare.
Austin explică prin mai multe exemple modul în care se raportează distincția
constatativ/performativ la actele locuționare, ilocuționare și perlocuționare în teoria
actelor de vorbire. Corespondența dintre aceste două mari teorii este formulată de
autor astfel: într-un enunț constatativ „ne concentrăm asupra aspectelor locuționare“,
iar într-un enunț performativ „ținem cont mai ales de forța ilocuționară a enunțului“
(p. 131).

1.4. PRINCIPIUL COOPERĂRII (Grice)

Cercetările lui Grice (Logic and Conversation, 1975) au avut un impact major asupra
studiului limbii din punct de vedere pragmatic. El a pornit de la observația esențială
că în comunicare se transmite și se înțelege mai mult decât ceea ce este cuprins prin
cuvintele rostite.
e.g. E cald aici! – poate avea mai multe sensuri
Astfel, Grice a propus teza conform căreia o conversație nu este alcătuită din
contribuții aleatorii, iraționale și disparate ci mai degrabă, ea se realizează conform
unui așa numit principiu al cooperării. Acest principiu se referă la ansamblul de
reguli care există în practica verbală privind colaboratea/ cooperarea care se stabilește
între interlocutori (i.e. locutor și interlocutor) într-un act de vorbire.
Principiul cooperării include patru maxime:

4
Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 13

1. maxima de cantitate/ maxima cantității – formulează-ți contribuția pe


cât de informativă este necesar; nu include mai multe informații decât sunt
necesare
2. maxima de calitate/ maxima calității – nu afirma ceea ce crezi a fi fals,
nu afirma ceva pentru care nu ai probe
3. maxima de relație/ maxima relației/ maxima relevanței – fii relevant
4. maxima de manieră/ maxima manierei/ maxima modalității de
exprimare – fii ordonat și concis, evită obscuritatea exprimării, evită
ambiguitatea
Grice sugerează că noi presupunem că în general oamenii își structurează replicile în
conformitate cu acest principiu, bazat pe sinceritate. Un caz special îl reprezintă
violarea (subtilă sau intenționată a) acestor maxime.
e.g.
ü O violare a maximei de calitate se face printr-un enunț ironic, cu diferite grade
de subtilitate (într-un grup social unii dintre auditori este posibil să perceapă
un enunț ironic ca fiind ironic, iar alții nu; în primul caz principiul cooperativ
funcționează).

ü La fel, o violare a maximei de cantitate se face în cazul tautologiilor (cf. DEX


tautologie = repetarea inutilă a aceleiași idei) de genul Femeia e femeie sau
Serviciul este serviciu, enunțuri care nu exprimă nimic, dar în funcție de
situația comunicativă, pronunțatea lor poate să determine la interlocutori o
anumită activitate materială sau verbală, de a modifica starea de lucruri
observată.
Grice a introdus în pragmatică noțiunea de implicatură (engl. implicature).
Implicaturile conversaționale ar fi enunțurile care trebuie să fie adevărate pentru ca
maximele să nu fie violate. (*Această noțiune este apropiată de noțiunea de
presupoziție introdusă de Ducrot – Dire et ne pas dire , Paris, 1972 – prin care se
înțelege enunțul implicit pe care trebuie să îl considerăm ca fiind adevărat când este
actualizat în instanța de vorbire a unui enunț.)

1.5. EXPRESIILE DEICTICE

Un loc special în pragmatică este ocupat de deictice/ deixis. Deicticele sunt acele
elemente sau expresii care au un referent ce nu poate fi precizat decât în momentul
vorbirii într-o situație determinată. Există trei tipuri esențiale de deixis: personal,
spațial și temporal. Acestea se articulează în jurul axei ego – hic – nunc (eu/ tu – aici/
acolo – azi/ mâine).
Mai precis, noţiunea de deictic (gr. deiktikos – demonstrativ – „a indica”, „a arăta”)
este folosită pentru a denumi semnele lingvistice a căror semnificaţie depinde de
timpul şi locul enunţării. Deicticele sunt așadar elemente relaţionale, conectori

5
Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 13

textuali, semne indicatoare, mărci lingvistice care indică sau trimit spre referent, fără
a-l numi; altfel spus, deicticele definesc obiectul prin trimitere la anumiţi indici
personali, spaţiali, temporali, mereu raportaţi la vorbitor.

Tipuri de deictice:
v deictice de persoană: pronumele personale
- vorbitorul – pers. I (sg. sau pl.)
- destinatarul – pers. a II-a (sg. sau pl.)
- alți participanți la situația de comunicare – pers. a III-a (sg. sau pl.)
v deictice spațiale
- adverbele demonstrative (de apropiere: aici, acum; de depărtare:
acolo, atunci; de diferențiere: dincoace/ dincolo, încoace/ încolo și
de identitate: în același loc etc.)
- unele adverbe locative: aici – aproape de vorbitor/ acolo – departe
de vorbitor
- verbe de mișcare: a veni/ a pleca
- prepoziții: opposite, away, în, lânga
v deictice temporale
- adverbe: acum, atunci, de curând, în curând, azi, mâine, ieri etc.
* acestea localizează puncte/ intervale pe axa temporală, folosind
momentul rostirii ca punct de referință (e.g. înainte de enunțare, la
momentu enunțării, după momenul enunțării)
v deictice sociale - exemplificate prin utilizarea pronumelor tu/ dumneavostră
sau a unor formule de adresare de tipul Domnule, Doamnă etc.
v deictice discursive – arată ceea ce urmează a fi spus: Listen to this, it will kill
you!, That was a rude remark.
v deictice gesturale – necesită o continuă și atentă monitorizare a situației de
comunicare pentru interpretarea lor: Vreau trei voluntari: tu, tu și tu!
v deictice simbolice – parametrii relevanți pentru interpretarea lor se regăsesc în
secvențe mai extinse de discurs: Acești turiști se plâng mereu de condițiile de
aici.