Vorbirea in pilde in cartile Sfintei Scripturi

Gandirea orientala in general ca de altfel si gandirea ebraica a folosit dintotdeauna imaginea in

exprimare. Incadrandu-se in specificul acestui fel cu totul original si scriitorii biblici au manuit cu
multa dexteritate imaginea, metafora, simbolul si chiar alegoria. Dintre toate aceste forme de
exprimare parabola a captivat atentia ascultatorilor intr-o asemenea masura incat in limbile
romanice cuvantul insusi (parole, parola, palavra, etc.) se pare ca deriva din termenul "parabola".
Apartinand unui limbaj figurat, ca si fabula, anticii evrei au recurs la parabola ca la un mijloc
adaptat unui public simplu, neobisnuit cu abstractul.

Desi par simple, parabolele au totusi un caracter "enigmatic" necesitand o interpretare pentru a fi
intelese (Ioan 16, 29; Marcu 4, 3). In repetate randuri Domnul Hristos lasa sa se inteleaga ca pentru
a pricepe sensul unei parabole trebuie sa fi primit revelatia tainelor imparatiei lui Dumnezeu.

De cele mai multe ori, exceptand cazul Mantuatorului Hristos, aghiografii Vechiului Testament se
limiteaza la a folosi vorbirea enigmatica in asa fel ca interlocutorul sa inteleaga fara a proceda la
explicarea acestui limbaj oarecum, cifrat pentru auditor. Dintre aghiografi profetii prin excelenta, nu
numai ca vorbeau adesea in pilde dar si insoteau cuvantarile lor de acte simbolice. Spre exemplu
Ieremia vorbind despre soarta viitoare a poporului Israel compara un vas de la un olar pe care-l
sparge in templul sfant inaintea unui numeros public (cap. 19). Prin acest act, profetul vrea sa se
faca mai inteles cand anunta din partea lui Dumnezeu distrugerea templului sfant si a orasului.
Prin distrugerea vasului el mimeaza de fapt viitorul dezastru care se va abate asupra poporului sau.
S-ar zice ca intr-un fel incearca sa dovedeasca prin gesturi veridicitatea cuvintelor, rostite la
indemnul Duhului lui Dumnezeu. Un alt rost al parabolei este acela de a-l scoate momentan pe
interlocutor din cotidian si a-l introduce intr-o alta lume, intr-o lume imaginara cu scopul vadit de a-
l determina sa obtina o alta viziune asupra lumii, o lume pe care o doreste de fapt povestitorul.
Parabola in limba ebraica, ca de altfel toata vorbirea in imagini se incadreaza in asa-numitul
"masal" care inseamna asemanare, sentinta, parabola maxima, proverb, etc. De fapt multimea
sensurilor acestui termen apare aproape in majoritatea cartilor scripturistice.
Astfel "masalul" poate fi un proverb; "Parintii au mancat agurida si copiilor li s-au strepezit dintii"
(Iezechiel 18, 2; Ieremia 31, 30), o sentinta a unui intelept; "Cel care ascunde mania are buze
mincinoase; cel ce raspandeste defaimarea este un nebun" (Pilde 10, 18); o enigma sau ghicitoare
(Judecatori 14, 12-18; III Regi 10, 1), sau chiar o alegorie (Isaia 5, 1-7; lezechiel 17,3-24). Grupand
o gama foarte larga de forme literare cu scopul "de a exprima un adevar printr-o imagine recurgand
cel mai adesea la stilul ritmat al poeziei ebraice", masalul se profileaza ca un adevarat mijloc de
invatatura.
Echivalentul termenului "masal" din ebraica, in textul grec este paraboli "care are mai multe sensuri
si anume; comparatie, asemanare, discurs alegoric, povestire". In textul Sfintelor Evanghelii deci
corespondentul masalului este acela de parabola inteles ca o comparatie, in cartile scripturistice s-a
folosit mult acest stil de vorbire pentru ca parabola este bine primita de auditor caci se adreseaza in
primul rand imaginatiei starnind mai cu seama curiozitatea si predispunand la reflectie.
Prezentandu-se ca un dialog adesea simulat, prin parabola, povestitorul incearca sa exprime intr-un
fel voalat punctul de vedere al interlocutorului starnindu-i in aceiasi timp curiozitatea si
indemnandu-l la reflectie. Pe de alta parte din parabola, povestitorul il asociaza intr-un fel pe
ascultator la activitatea sa intelectuala, il determina sa-si dea seama ca de fapt este posibil, daca nu
chiar de preferat si un alt punct de vedere si anume acela ai celui ce a enuntat parabola.
Putand defini parabola ca o comparatie inspirata de cele mai multe ori din natura inconjuratoare sau
chiar din viata cotidiana, aceasta apare ca o vorbire figurata al carui sens trebuie cautat dincolo de
ea. Parabola, zic unii exegeti, s-a nascut din proverb, ea repeta de fapt cotidianul, largindu-i spatiul,
facandu-l pe ascultator sa respire chiar si sa-l indemne la gandire.
In parabola ca si in fabula, adevarul ce urmeaza a fi transmis este infatisat indirect. Originalitatea
acesteia consta in aceea ca "indeamna spiritul uman la reflectie". Mentinandu-se in practica
multimilenara a popoarelor de a se exprima figurat, parabola contine de fapt povestirea ca si fabula
numai ca parabola are calitatea prin excelenta de a capta aproape intreaga personalitate a
ascultatorilor "antrenandu-i imaginatia, intuitia sau chiar puterea creatoare". Fata de alte mijloace de
exprimare, dar mai ales de argumentare, parabola se precizeaza cel mai bine la comunicarea unei
experiente personale, sau a unei convingeri din care ascultatorul poate deduce singur adevarul de
transmis.
Mobilizand aproape intreaga personalitate a ascultatorului si conducand deliberat spre telul propus,
parabola are marea calitate de a-i prezenta acestuia o lume cu totul aparte si totusi foarte familiara
lui. Parabola impune ascultatorului luarea unui angajament in contextul realitatii propuse de aceasta.
Ascultatorul sau ascultatorii sunt invitati sa se angajeze in realitatea concreta asa cum o structureaza
parabola si sa se aventureze totodata in viitor, fara nici un punct de reper, dar numai sub autoritatea
parabolei.
De notat ca parabola are un punct comun cu comparatia in sensul ca atat una cat si cealalta nu pun
accentul pe detalii. Acestea nu importa in ele insele. De fapt tot prin aceasta se deosebeste si de
alegorie intrucat daca in aceasta din urma fiecare detaliu are o, semnificatie simbolica, parabola este
simbolica prin ea insasi. Desi se impune ca un discurs sau ca o relatare simpla a unei experiente
legate direct de cotidian, ea nu se sfarseste totusi in ea insasi, nu se epuizeaza in sensul ca destinatia
sa este aceea de a declansa meditatia. Insusi numele sau inscrie in el o putere de sugerare a ceea ce
este dincolo de ea, exprimand un adevar care ramane de cele mai multe ori invaluit in mister.
Fiind o specie a "masalului" care dupa cum am aratat se refera la toate formele de vorbire figurata,
uzand chiar de enigme, fabule, precum si parabole sau alegorii, parabola il introduce pe ascultator
intr-o lume a lui Dumnezeu. Desi imparatia lui Dumnezeu este adesea simbolizata de realitatile
pamantesti cele mai obisnuite, cele mai trupesti, am zice, un semanator purtand inca mireasma
pamantului de curand lucrat (Matei 13, 1-9; Marcu, 4, 3-9; Luca 8, 5-15), o femeie eare pune aluat
in faina (Matei 13, 33), bobul de grau (Marcu 4, 20), via (Marcu 12, 1), navodul (Matei 13, 47),
smochinul (Marcu 11, 12-14), prin parabola se argumenteaza ascultatorului, intr-o maniera simpla si
deci usor accesibila, ca "existentul posibil poarta in el tot ceea ce trebuie pentru a invata misterele
cele mai adinci ale creatiei divine".
De observat ca parabola, desi este o forma foarte simpla de expunere care are o mare putere de
convingere dat fiind ancorarea sa puternica in concret, imaginea parabolica nu este nicidecum
intamplatoare, intre imagine si ceea ce desemneaza aceasta exista o anumita conformitate, inrudire,
similitudine chiar. Simplitatea parabolei ajuta considerabil, cu argumente de netagaduit, intelegerea
mesajului de transmis si chiar a memorarii acestuia.
Inscriindu-se intr-un mod specific de comunicare populara, parabola nu-si propune cultivarea
esteticului si nici a eruditiei. Cei ce spune parobole, in cazul de fata Mantuitorul Hristos, detine cu
desavarsire arta de a povesti. De fapt parabolele insesi sunt niste relatari nu neaparat istorigrafice, ci
mai ales niste naratiuni fictive, care nu au un scop in ele insele ca fabulele, ci sunt destinate unui
transfer.
In aceasta idee, pamantul si cerul din parabolele Mantuitorului prefigureaza pe de o parte cerul cel
nou si pamantul din noua imparatie, iar pe de alta parte ele constituie substratul schimbarii viitoare,
care prin anticipare il si constituie deja partial, desi nu in mod vazut. Deci avantajul vorbirii in
imagini, in parabole, consta nu numai in aceea ca adresandu-se in primul rand imaginatiei retine
imediat atentia ascultatorului si-i dezvolta inteligenta, insa mai presus de toate favorizeaza nasterea
unei intelegeri spirituale.
Deosebirea dintre parabola si fabula
Dupa marele ganditor antic care a expus cu multa maestrie si competenta, teoria fabulei si a
parabolei, deosebire intre cele doua nu este prea mare. S-ar putea spune ca ele difera doar prin
ilustratiile aduse, prin modul de a pune in scena. Astfel daca parabola pastreaza verosimilul, chiar si
in fictiune, fabula contine ceva neverosimil ce tine de pura fantezie. Nascuta din proverb, caruia de
fapt ii da o dezvoltare mai ampla, fiind un fel de povestire mai detaliata si facand parte din ceva ce
apartine de cotidian clar pastrandu-si verosimilitatea, parabola scoate in evidenta un adevar vesnic,
supranatural, pe cand fabula pune in valoare un adevar de bun simt sau de morala naturala.
O alta deosebire deloc neglijabila consta in aceea ca parabola este legata de simbolism in sensul ca
da de gandit auditoriului in cele religioase. Scopul moralei este deci cel pur religios. Prin parabole
autorii sfinti ai Vechiului Testament si Mmtuitorul Hristos prin excelenta, cheama la convertire si in
acelasi timp ofera ascultatorilor o noua viziune asupra vietii si a sensului acesteia. Morala fabulei
este exclusiv profana si propune un fapt concret, iar parabola are in vedere o situatie generala, zice
Lagrange.
Dupa Quintilian (secolul IV i.d. H.), marele teoritician al retoricii antice, pentru ca vorbirea sa-si
atinga scopul propus trebuie sa indeplineasca trei mari calitati; "brevitas, luciditas et credibilasre".
Deci daca nu este clara, scurta si mai ales vrednica de crezare, vorbirea nu-si poate atinge telul. Cat
priveste credibilitatea acelasi Quintilian sustine ca "nu trebuie spus nimic impotriva naturii
lucrurilor".
Pentru a-si atinge scopul, adauga acelasi parinte al retoricii, relatarea trebuie sa contina parti care
farmeca, care uimesc sau pur si simplu te lasa in suspans, parti cu iesiri neasteptate, dialoguri de tot
felul de emotii. Daca vom compara parabola cu fabula se poate spune ca prima se poate bucura pe
deplin de aceste trei mari calitati enumerate mai sus.
Astfel fie ca ne referim, la parabola Vechiului Testament fie ca o avem in vedere pe cea a Noului
Testament, observam ca nici una nici cealalta nu cuprinde detalii "de prisos, sau daca exista uneori,
ele nu au in vedere decat o mai buna clarificare a mesajului de transmis. Un oarecare punct de
convergenta exista totusi intre parabola si fabula si anume ca pentru a-si spori efectul scontat, si una
si cealalta, pun accentul pe partea finala, desi adesea deznodamantul poate fi surprinzator (Luca 16,
8).
O alta caracteristica a parabolei este aceea ca foloseste foarte adesea interogatia; "Cu ce vom
asemana imparatia cerurilor?" (Marcu 4, 30); "care dintre voi cand vrea sa inalte un turn.?" (Luca
14, 28). Considerand parabolele in contextul scripturistic, unii exegeti atribuie parabolelor mai
multe functionalitati si anume.
1. Functia alegorica - daca nu in totalitatea sa, macar partial. Astfel sunt unele parabole, mai ales la
profeti, in special la Iezechiel, relatarea legaturii matrimoniale dintre Dumnezeu si poporul ales
trebuie inteleasa de cititor si ca o alegorie. De aceea i se si sugereaza cititorului sa urmareasca cu
atentie fiecare episod in parte (logodna, casatoria propriu-zisa, adulterul si in cele din urma iertarea
din partea lui Iahve), observand ca in toata relatarea se suprapun de fapt doua relatari, intelegand pe
una in lumina celeilalte; istoria cu cele doua sotii necredincioase sotului lor cu istoria legamantului
lui Dumnezeu cu poporul Sau preferat. Tot astfel in unele parabole evanghelice sunt si elemente ce
par cu totul nejustificate prin dinamica interna a expunerii, dar capata cu totul o alta semnificatie
daca sint citite in contextul unei alte relatari deja cunoscute cum ar fi spre exemplu, istoria
mantuirii.
In parabola cu cele zece fecioare (Matei 25, 1-15), continua acelasi teolog, poate fi gasit destui de
plauzibil faptul ca tinerele fecioare intelepte sunt pedepsite pentru ca n-au fost destul de prudente
lasandu-si candelele sa se stinga ridiculizind prin aceasta pur si simplu importanta cortegiului
nuptial, prin excluderea lor de la sarbatoarea nuntii.
Este insa foarte greu de inteles cum mirele in persoana poate sa-si paraseasca locul sau de cinste, el
care constituie de fapt obiectul principal al sarbatorii sa vina si sa se posteze la usa pentru a
impiedica cu orice pret accesul la aunta al fecioarelor excluse ca nevrednice de a lua parte la ospat.
Daca insa parabola se va citi in contextul unei relatari cunoscute deja de auditor, atunci poate fi
foarte usor inteleasa. Prin urmare parabola poate fi explicata daca se intrezareste in ea o alegorie a
judecatii obstesti.
2. Functia de dialog argumentativ, ce este explicit subliniata in numeroase parabole evanghelice
prin insesi constructiile utilizate, de regula interogatii care impun interlocutorului o evaluare
imediata; "inteles-ati toate acestea?" (Matei 13, 10-11), voi ce credeti? sau; "ce va face stapanul
viei?" (Matei 21, 40; Marcu 12, 9). Aceste intrebari, retorice puse de cel care relateaza parabola
anticipeaza deja un posibil raspuns din partea ascultatorului. Din felul in care sunt formulate
intrebarile se vede absurditatea contrariului.
3. Functia comparativ-ilustrativa. In contextul biblic, in special in cel noutestamentar, parabola
uzeaza de o gama foarte variata de imagini si comparatii; "Cu ce vom asemana imparatia cerurilor?"
(Marcu 4, 30); "asemenea este imparatia lui Dumnezeu" (Marcu 4, 26; Matei 13, 24,44, etc), sau
"daca orbul il calauzeste pe cel orb, amandoi vor cadea in groapa" (Luca 6, 39).
Desi in parabola se foloseste din plin comparatia, nu trebuie sa se confunde una cu cealalta intrucat
exista o deosebire categorica intre cele doua. Astfel daca comparatia il ajuta pe interlocutor sa
ajunga la un adevar general asa cum reiese din pilda cu smochinul nero-riitdr, sau a aluatului care
actioneaza asupra intregului continut, parabola are in vedere doar actiunea unui om, sau cel mult a
unui grup de omeni: "Iesit-a semanatorul sa semene samanta sa" sau, actiunea lucrarilor viei.
Majoritatea parabolelor au forumule introductive; "imparatia cerurilor este asemenea".
Evident ca nu toate cazurile in care intalnim expresii ca; "asemenea este imparatia cerurilor" (Matei
13, 44) trebuie intelese neaparat ca ar fi vorba de o comparatie, ci de o simpla formula de
introducere, caci in nici un caz imparatia cerurilor nu poate fi asemenea unui semanator, in cei mai
bun caz se poate asemana cu lucrarea acestuia, in censul ca are un inceput si presupune o
desavarsire a lucrarii. Se poate spune deci ca peste tot unde in parabole apare introducerea cu
formule ca; "asemenea este" sau "astfel este" acestea tin loc de introducere generala.
Astfel in evanghelia de la Matei 13, 31, formula introductiva; "Imparatia cerurilor este asemenea
unui graunte de mustar", trebuie inteles in sensul ca "este necesar a fi crescut pentru imparatie ca
dintr-un graunte de mustar, ceea ce vrea sa spuna ca imparatia cerurilor nu se compara nici pe
departe cu un graunte de mustar, ci mai curand cu un mare copac care se naste si creste pana la
perfectiune dintr-un graunte foarte mic.
Vechimea parabolelor
Dupa cum am vazut vechimea parabolelor a fost mult utilizata in antichitatea iudaica cat si in cea
neiudaica. Chiar daca nu sunt suficiente-dovezi ca parabola ar fi fost cunoscuta in vechea literatura
iudaica apocrifa sau prerabinica, totusi genul parabolic era cunoscut se pare si inainte de lisus. Este
suficient a ne aminti ca parabolele au fost folosite cu mult timp inainte; de Esop (secolele VII-VI in.
d. H), de Aristotel in "Retorica" precum si de Plutarh (istoric grec 46-125), care o si defineste drept
o indepartare de la drumul cel drept".
Desi vorbirea parabolica a fost o trasatura distinctiva a propovaduirii lui Iisus, se pare ca Domnul
nu a inventat El insusi acest gen de vorbire intrucat parabola a fost foarte mult folosita la poporul
iudeu. Daca Iisus a folosit parabola ca pe o ideala forma de expunere a invataturii Sale, asa cum au
procedat si rabinii din timpul Sau, cu toate ca din nefericire, nu avem nici o parabola a acestora din
acel timp, practica utilizarii parabolei este atestata de Misna ca existand din cele mai vechi timpuri.
Nu e de mirare daca tinem seama "de faptul ca utilizarea acestui gen de vorbire face parte dintr-o
practica traditionala a vorbirii in imagini.
In lumea semita ca de altfel si in lumea orientala in general s-a folosit din plin imaginea. Spre
exemplu si in matematica folosind imaginea este mult mai usor a intelege ca minus cu plus este egal
cu minus, ceea ce in gandirea orientala ar insemna ca dusmanul prietenului meu imi este dusman;
plus cu plus este egal cu plus adica prietenul, prietenului meu imi este prieten; minus cu minus
rezulta plus intrucat mergand pe aceeasi gandire, dusmanul dusmanului meu imi este prieten, iar
plus cu minus da minus deoarece prietenul dusmanului meu poate fi un eventual dusman si al meu,
daca se considera ca el poate cunoaste foarte bine pe dusmanii prietenilor sai.
Inscriindu-se pe aceeasi linie de gandire, evreul nu se va multumi deci sa exclame plin de uimire ca
Dumnezeul sau este un Dumnezeu puternic, ci va adauga; "El inviaza mortii" (I Samuel 2, 6), cu
alte cuvinte are putere si asupra mortilor, are o putere supranaturala. Pentru a capta si retine atentia
cititorului, limbajul biblic foloseste din abundenta imaginatia. Astfel aghiograful, inspirat de
Dumnezeu, nu va afirma doar ca Iahve l-a scos pe poporul Sau clin robia Egiptului, ci va face si
urmatoarea remarca; "l-a scos cu mina tare si cu brat inalt" (Deuteronom 5, 15).
Fiind un "masal" prin excelenta, parabola ii convinge cu mare usurinta pe ascultatori. Cine nu va
intelege astfel ce vrea sa spuna Rabbi Jacob cand afirma ca "aceasta lume este asemenea unui
vestibul al lumii viitoare; pregateste-te dar ca in acest vestibul sa te faci vrednic de a intra inlauntrul
palatului". Sau mai era nevoie de vreo explicatie in plus cand Domnul Hristos indemnand la
desavarsire, pentru a se face cit mai pe intelesul ascultatorilor zice; "daca sarea isi va pierde gustul
sau, cu ce se va mai sara?" (Marca 9, 50).
Vorbind in pilde, Iisus s-a conformat deci unui anumit fel de a grai foarte propice mentalitatii
semitice si mai ales practicii curente. Anumite povestiri, desigur mai mult sau mai putin
asemanatoare cu parabolele evanghelice se intilnesc intr-un numar relativ si dispersate in aproape
toate cartile scripturii vechi-testamentare.
Chiar daca asa cum zice Charles Perrot, se observa o oarecare deosebire intre parabolele
evanghelice si alte texte scripturistice, cum ar fi spre exemplu Parabola lui Natan din Cartea II Regi
12, 1-4, sau IV Regi 14, 9, etc, se pare ca exista totusi o anumita continuitate intre cele doua.
Intalnita deci cu totul sporadic in cartile Vechiului Testament si aproape excesiv in Sfintele
Evanghelii, parabola, fie ca foloseste comparatia "asemenea este imparatia cerurilor", fie interogatia
"care dintre voi?" (Luca 14, 28), cel care vorbeste in pilde nu urmareste decat sa-l invite pe
ascultator la reflectie personala, la cautare. Chiar daca in cartile vechi-testamentare, parabolele nu
sunt prea numeroase, in multe dintre acestea intalnindu-se si elementul alegoric.
De aceea multe dintre ele, ca de exemplu cantarea viei lui Isaia (cap. 5, 1-7), pot fi numite drept
niste alegorii parabolizante. Dintre parabolele Vechiului Testament ne retine atentia urmatoarele:
pilda lui Iotam (Judecatori 9, 7-15), pilda lui Natan (II Regi 12, 1-4), pilda cu spinul si cedrul (IV
Regi 14, 9), via neroditoare (Isaia 5, 1-7), pilda plugarului (Isaia 28, 23-29), pilda vulturului si a
cedrului (Isaia 17, 1-10), pilda vitei aruncata in foc (Iezechiel 15, 1-3), pilda leoaicei si a viei
(Iezechiel 19, 2-14) si in sfarsit pilda caldarii care fierbe (Iezechiel 24, 3-14). Vom lua in
consideratie doar trei dintre ele; pilda lui Iotam, pilda lui Natan profetul si pilda vitei neroditoare.
Pilda lui Iotam (Judecatori 6, 7-16)
Judecatorul Ghedeon, fiul Jui Ioas a avut un fiu dintr-o concubina cu numele de Abimelek care dupa
moartea lui Ierubaal a ajuns judecator in Sichem uzind de viclenie. Pentru a-si asigura domnia si-a
ucis pe toti fratii in numar de 70, scapand cu viata doar Iotam, fiul cel mai mic al lui Ierubaal
(Ghedeon) care a fugit si s-a ascuns o vreme.
Profitand de renumele tatalui sau, Abimelek voia sa-si intinda autoritatea peste toata tara
proclamandu-se rege. Cu prilejul investirii sale ca rege i-a convocat pe toti locuitorii cetatii Sichem
la stejar (probabil stejarul lui Avraam). Cand probabil ceremonialul era in toi sau cel putin in curs de
desfasurare, a izbucnit un protest cu totul neasteptat prin glasul lui Iotam, fratiorul scapat cu fuga.
Acesta s-a adresat locuitorilor cetatii Sichem zicand:
"Ascultati-ma, locuitori ai Sichemului, si Dumnezeu sa va asculte! S-au dus odata copacii sa-si
unga imparat peste ei si au zis catre maslin: Domneste peste noi! Iar maslinul a zis: Lasa-voi eu oare
grasimea mea, cu care se cinsteste Dumnezeu si oamenii se mandresc si ma voi duce sa umblu prin
copaci? Atunci copacii au zis catre smochin: Vino tu si domneste peste noi. Dar si smochinul a
raspuns: sa-mi las eu oare dulceata mea si fructul meu cel bun si sa ma duc sa carmuiesc copacii?
Apoi au zis copacii catre vita de vie: Vino tu de domneste peste noi! Si viata de vie a zis catre ei:
Cum sa-mi las eu mustul meu care veseleste pe Dumnezeu si pe oameni si sa ma duc sa carmuiesc
copacii? In cele din urma au zis toti copacii catre un spin: Vino tu si domneste peste noi! Iar spinul a
zis catre copaci: Daca voi ma puneti cu adevarat imparat peste voi, atunci veniti si va odihniti sub
umbra mea, iar de nu, atunci va iesi foc din spini si va arde cedrii Libanului. Asadar luati seama:
Dupa dreptate si dupa adevar v-ati purtat voi cand ati pus rege pe Abimelek? Si bine ati facut ce ati
facut cu Ierubaal si cu casa lui? Si v-ati purtat oare potrivit cu binefacerile iui?".
Evident ca dupa rostirea acestor cuvinte, Iotam n-a mai asteptat ca sa fie ovationat de multime
pentru curajul sau protestatar, ci a fugit si s-a ascuns in continuare spre a-si scapa pielea.
Cuvintele de mai sus puse in gura lui Iotam constituie cea dintai parabola, sau vorbire in genul
parabolic. Oricum faptele au dovedit ca incercarea lui Iotam de a institui regalitatea a fost un esec
total. Din context reiese cu claritate ca exista o puternica ostilitate, in primul rand fata de persoana
lui Abimelek, cel mult varsator de sange, si in al doilea rand fata de institutia regala. Dupa cum
reiese din vers. 16-18, era contestata in primul rand persoana lui Abimelek deoarece ucisese toti
fratii la Ofra pentru a pune mana pe putere. Se vede clar ca era un om crud asemenea regelui Saul
de mai tarziu, iar vina lui pare a fi aceea de a se alege singur rege desconsiderand vointa poporului.
Revenind insa la parabola in sine vedem ca maslinul, smochinul si vita de vie refuza invitatia de a
domni peste copaci caci fiecare dintre acestea sunt de fapt niste imagini a ceea ce vrea sa exprime
Iotam. Deci nu se putea altfel. Astfel maslinul il poate reprezenta chiar pe cel care anunta pedeapsa
ce se va abate asupra lui Abimelek, smochinul il poate reprezenta pe poporul insusi, iar vita de vie ii
poate reprezenta pe stramosi.
Fabula rostita de Iotan este de fapt unul dintre cele mai vechi texte din Vechiul Testament cu
continut sapiential. Acest fel de literatura va lua un deosebit avant incepand cu regele Solomon.
Desi sensul fabulei, in mod clar, este acela ca planta cea mai inutila de pe pamant, spinul, il
reprezinta pe alesul celor din Sichem, care nu avea nici o calitate pentru a domni peste poporul sau,
totusi pai abola este de fapt o foarte abila critica la adresa institutiei regale, considerata cu totul
inutila de catre o mare parte din popor, intr-o vreme in care Dumnezeu era conducatorul suprem in
mijlocul poporului Sau preferat din mijlocul altor popoare.
O alta idee importanta pe care o subliniaza exegetii in aceasta parabola ar fi aceea ca pedeapsa a
venit asupra israelitilor prin Intermediul unui spin ca o urmare fireasca a blestemului rostit de
Dumnezeu impotriva lui Adam. Astfel odata cu rostirea blestemului asupra omului a fost implicat si
pamantul cu intreaga natura inconjuratoare care-i va produce omului doar spini si palamida
(Facerea 3, 18). De remarcat ca atunci cand Dumnezeu s-a revelat lui Moise pentru intaia oara a
facut-o tot prin intermediul unui spin (rug) care ardea si nu se mistuia (Iesirea 3, 2).
Parabola lui Natan (II Samuel 12, 1-8)
Pilda cu oita saracului rostita de Natan profetul pentru regele David este o urmare a marii faradelegi
savarsite de acesta pe cand era in culmea gloriei sale. Pacatul lui David era atat de mare incat nu
mai ca a atras asupra-si pedeapsa divina, dar a necesitat si trimiterea unui profet de catre Domnul
Dumnezeu. Ori trimiterea unui profet, ca exponent sau ca mesager al voii divine avea loc in cazuri
cu totul extreme, cand necesita o interventie prompta a lui Iahve in vederea restabilirii ordinii
morale incalcate adesea de oameni (vezi Judecatori 6, 8; Samuel 12, 8,11).
Pacatul lui David consta in aceea ca s-a facut vinovat de a fi rapit pe Batseba, femeia lui Urie
Heteul, unul dintre cei mai credinciosi slujitori ai sai care se afla pe campul de lupta in razboiul
purtat pentru rege si in numele regelui cu amonitii. Intr-una din lupte, Urie a fost ucis prin mana
amonitilor, desigur la sugestia lui David (II Samuel 11, 1). Ca sa-si desavarseasca pacatul, dupa
moartea lui Urie Heteul si trecerea timpului de doliu, David a si luat-o in casatorie pe Batseba din
care se va naste Solomon, ca al doilea fiu al acesteia caci primul murise drept pedeapsa pentru
pacatul savarsit (II Samuel 12, 15-16). Dupa uciderea lui Urie prin mana amonitilor, in ideea ca
acesta sa nu afle ca sotia sa concepuse un fiu cu David in lipsa sa, este trimis profetul Natan care
printr-o miscatoare parabola (II Samuel 12, 1-3) trezeste constiinta adormita pe moment a lui David
si-l indeamna la pocainta, ceea ce regele si face. In aceasta idee, Natan ii zice:
"Erau intr-o cetate doi oameni; unul bogat si altul sarac. Cel bogat avea foarte multe vite mari si
marunte, iar cel sarac n-avea decat o singura oita, pe care el o cumparase de mica si o hranise si ea
crescuse cu copiii lui. Din painea lui mancase si ea si se adapase din ulcica lui, la sanul lui dormise
si era pentru el ca o fiica. Dar iata ca a venit la bogat un calator, si gazda nu s-a indurat sa ia din oile
sale sau din vitele sale, ca sa gateasca cina pentru calatorul care venise la el, ci a luat oita saracului
si a gatit-o pe aceea pentru omul care venise la el".
Atunci s-a maniat David cumplit asupra acelui om si a zis catre Natan: Precum este atevarat ca
Domnul este viu, tot asa este de adevarat ca omul care a facut aceasta este vrednic de moarte; pentru
oaie el trebuie sa intoarca impatrit, pentru ca a facut una ca aceasta si pentru ca n-a avut mila".
Atunci Natan a zis catre David: "Tu esti omul care a facut aceasta."
Crezand ca este vorba de o pricina juridica a vreunui supus oarecare, David s-a cam grabit in
rostirea sentintei capitale: "Precum este adevarat ca Domnul este viu, tot asa este de adevarat ca
omul care a facut aceasta este vrednic de moarte" (vers 5). Crima fictiva, mai exact furtul unei oi de
la aproapele, conform legii lui Moise, nu se pedepsea cu moartea, ci cel mult il obliga pe faptas la
despagubirea daunei de cateva ori, de cinci ori daca se fura un bou, si de patru ori daca se fura o
oaie (Iesirea 22, 1). Ceea ce sporea insa gravitatea faptei era modul comiterii furtului pe care l-am
putea numi prin talharie. Deoarece greseala lui David n-a constatat de fapt in furtul unui animal ca
in personajul creat de profet, de aceea nici n-a inteles aluzia istorisirii fictive. Profetul s-ar fi
asteptat la intelegerea imediata a celui in cauza. El a fost nevoit sa exclame: "Tu esti omul care a
facut aceasta!ť
In poporul Israel, pe langa instantele de judecata existente in acea vreme pentru impartirea dreptatii,
mai era si regele cu acest drept, dar ca o instanta suprema de apel. De aceea l-a si primit pe profet,
iar Natan a profitat de aceasta situatie pentru a se introduce la rege caruia i-a infatisat de fapt o
parabola judiciara obligindu-l oarecum sa pronunte o sentinta dreapta asupra unui caz fictiv care
insa se preta de minune la un caz real, ce nu era altul decit propriul sau caz.
Pe de alta parte, profetul fiind constient ca in baza legii teocratice, regele era unsul lui Dumnezeu si
in aceasta calitate, nu putea fi acuzat in mod direct, de aceeea i-a pus in fata un caz cit mai
asemanator posibil reusind sa obtina din partea lui David un verdict care se intoarce impotriva sa.
Temerea profetului era deplin justificata daca ne gindim la strategiile asemanatoare folosite
impotriva lui Ahab (III Regi 20, 35-43), sau chiar si impotriva aceluiasi David de catre generalul
sau Ioab, care a trimis la rege o femeie isteata ce printr-o pilda a obtinut iertarea lui Abesalom (II
Saomuel 14, 4-21).
Dupa cum se poate observa din lectura parabolei, proorocul Natan foloseste cu abilitate trei
metafore pentru a reliefa ideea, principala. Astfel exista in parabola o corespondenta perfecta intre
David si omul bogat, intre Urie Heteul si omul sarac, si intre Batseba, sotia lui Urie si oita.
Aparand cu multa maestrie cauza saracului, profetul si-a atins pe deplin scopul deoarece regele
David s-a cait cu amar exclamand; "Am pacatuit inaintea lui Dumnezeu" (II Samuel 12, 12). Fructul
acestei cainte a fost alcatuirea celebrului psalm penitential 50, un adevarat model de rugaciune a
caintei.
Parabola viei neroditoare (Isaia 5, 1-7)
"Vreau sa cant pentru prietenul meu cantecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie
pe o coasta manoasa. El a sapat-o, a curatit-o de pietre si a sadit-o cu vita de bun soi. Ridicat-a in
mijlocul ei un turn, sapat-a si un teasc. Si avea nadejde ca va face struguri, dar ea a facut agurida. Si
acum voi, locuitori ai Ierusalimului si barbati ai lui Iuda, fiti judecatori intre mine si via mea. Ce se
putea face pentru via mea si n-am facut Eu? Pentru ce atunci cand nadajduiam sa-mi rodeasca
struguri, mi-a rodit agurida? Acum va voi face sa stiti cum ma voi purta cu via mea: Strica-voi
gardul ei si ea va fi pustiita, darama-voi zidul ei si va fi calcata in picioare. Si o voi pustii! Nu va
mai fi taiata, nici sapata si o vor napadi spinii si balariile. De asemenea si norilor le voi da porunca
sa nu-si mai verse ploaia peste ea. Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, Iar oamenii din
Iuda sunt sadirea sa draga. El nadajduia ca acesta sa fie un popor fara de pacate, dar iata-l plin de
sange. Nadajduit-a sa rodeasca dreptate, dar iata: razvratire."
Dupa cum am. vazut, intr-o parabola nu au prea mare valoare detaliile, cat mai ales semnificatia
simbolica. In acest context trebuie sa subliniem ca imaginea vitei si a mladitei este clasica in
Vechiul Testament. Isaia a rostit aceasta parabola cantare pentru a-i mustra pe concetatenii sai
israeliti, care in mod voit s-au indepartat de Dumnezeul Legamantului de pe Sinai. El incepe ca si
cand ar avea de relatat despre via unui prieten al sau, insa pana la urma Iasa sa se intrevada cine este
de fapt prietenul si cine este via.
Cititorul se poate intreba totusi de ce unirea lui Iahve cu Israel este exprimata in chipul viei si nu a
unui alt arbore. Motivul pare a fi ca simbolul viei este cel mai potrivit pentru a sugera ideea unui
intimitati intre Dumnezeu si poporul ales care inca de la inceputul existentei sale ca natiune
presupune o alegere, o preferinta, Intr-adevar ceea ce este pentru un om sadirea viei, saparea si
curatirea ei de pietre, imprejmuirea cu gard etc., poate fi pentru Dumnezeu, alegerea lui Israel,
eliberarea lui din robia egipteana, conducerea minunata prin pustiu, si in cele din urma darea Legii
pe muntele Sinai care sa-l protejeze de caderea in pacat, asa cum gardu protejeaza via.
Ca prin vie se intelege poporul Israel reiese cu evidenta si din cuvintele psalmistului care zice: "Via
din Egipt ai mutat-o, izgonit-ai neamuri si ai rasadit-o pe ea, intins-ai vitele ei pana la mare si pana
la rau lastarele ei." (Psalmul 79, 9-11). Prin alegere poporul Israel nu-si mai apartine de fapt siesi, ci
a devenit un popor consacrat, adica rezervat lui Dumnezeu si ca urmare sfant, caci a devenit
proprietatea Celui numit de trei ori sfant (Isaia 6, 3) intocmai cum via apartine celui ce o sadeste, o
ingrijeste si asteapta de la ea rod la timpul potrivit.
Raportul strans care exista intre Iahve si poporul ales reiese chiar din denumirea care i se da acestui
popor, si anume "am Iahve", adica poporul lui Dumnezeu (Judecatori 5, 12), pentru ca El a
intervenit in chip minunat pentru eliberarea triburilor israelite de sub stapanirea straina. Ca sa
ilustreze si mai pregnant raportul strans care trebuia sa se mentina intre Dumnezeu si poporul ales
"via Sa", aghiografii il numesc adesea pe Israel "fiul lui Iahve cel dintii nascut" (Iesirea 4, 22;
Ieremia 31, 9; Osea 11, 1), mireasa lui Iahve (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8; Osea 9, 10), sau chiar
"ebed Iahve" = servul lui Dumnezeu (Isaia 41, 8-9).
Pentru a sublinia apartenenta acestui popor la Dumnezeu, desi Sfanta Scriptura reprezinta legatura
dintre Israel si Iahve printr-o foarte bogata varietate de imagini, celebra ramirie totusi imaginea viei
descrisa de Isaia ca fiind a prietenului sau. Profetul nu intamplator prefera folosirea acestei imagini.
Se stie ca in vechime via era simbolul sperantei, al dainuirii si mai ales a unei vieti tihnite. Dar nu
acesta ramane motivul principal al preferintei profetului pentru vie.
Se pare ca in antichitate dintre toate plantele si pomii fructiferi, via dadea rodul cel mai bun si de
mult folos omului. Despre rodul vitei s-a spus de catre psalmist ca avea darul de a veseli inima
omului (Psalmul 103, 16). Pe de alta parte ca si astazi, in vechime, rodul viei era folosit si la
sacrificii.
Un alt motiv insa, si poate cel mai temeinic pentru care profetul prefera comparatia cu vita de vie
este ca aceasta planta nu poate ajunge la maturitate si deci sa dea roade fara ajutorul cuiva, daca nu
neaparat al omului care sa o ingrijeasca, macar a unui copac pe care sa se intinda. Prin urmare mai
mult decat oricare planta, vita de vie are nevoie sa fie sustinuta. Ori asa cam via are nevoie absoluta
de ceva pe care sa-si sprijine mladitele, la fel poporul lui Israel s-a sprijinit pe ajutorul Celui
Preainalt.
Imbratisarea copacului de catre vita, sau a stalpului de sustinere poate fi icoana imbratisarii lui
Iahve, a legaturii stranse dintre Dumnezeu si poporul Sau preferat. Proorocul a folosit ideal aceasta
imagine tocmai pentru a ilustra speranta lui Dumnezeu in iubirea neintrerupta a acestui popor pentru
El, in supunerea continua pe care era indreptatit sa o astepte din partea acestui popor.
La originea acestei sperante era dragostea plina de rivna care se manifesta din partea lui Dumnezeu
cu o perseverenta unica. Atunci insa cand speranta a cedat locul deceptiei, binecuvintarea de care s-
a bucurat poporul s-a transformat in blestem. De aceea arata profetul ca via va fi pustiita. "Strica-
voi gardul ei si ea va fi pustiita, darama-voi zidul ei si ea va fi calcata in picioare" (vers. 5-6).
Imaginea dezolanta a unei vii pustiite o descrie si psalmistul; "Pentru ce ai daramat gardul ei si o
culeg pe ea toti cei ce trec pe cale? A stricat-o pe ea mistretul din padure si porcul salbatic a pascut-
o pe ea" (Psalmul 79, 13-14).
Acesta este deci rezultatul pentru dezamagirea Domnului Dumnezeu de a obtine roadele mult
asteptate de la via Sa. Imaginea cu roadele viei era mult intrebuintata in Orient, unde in antichitate,
oamenii de obicei nu plateau in bani pentru pamintul luat in arenda, ci mai ales in natura, dind o
parte din ceea ce producea pamintul, conform intelegerii stabilite cu proprietarul. Se putea plati insa
si in bani, asa cum se mentioneaza in cartea Cantarea Cantarilor din care rezulta ca "Solomon avea
o vie in Baal-Hamon pe care a incredintat-o unor pazitori, si fiecare trebuia sa aduca pentru rodul ei,
o mie de arginti" (cap. 85 11).
In viziunea lui Isaia, prietenul sau, adica Dumnezeu este asemanat cu un proprietar de pa-mint, care
a sadit vie si care a facut totul numai ca via sa, Israelul-proprietatea Lui sa dea roade. Intr-adevar ce
ar mai fi trebuit sa faca Iahve pentru Israel, via Sa si n-a facut? Pentru ce a rodit ea insa struguri
salbatici (agurida) cind El, potrivit investitiilor facute, se astepta sa-i produca struguri buni? Fiind
proprietatea Sa, Dumnezeu cerea din partea poporului ales, mai intii credin-ciosie totala care consta
in cinstirea Unicului Dumnezeu si implinirea poruncilor pe care i le-a dat prin robul Sau Moise pe
muntele Sinai.
Ori Israelul a lucrat tocmai impotriva asteptarilor divine prin indepartarea de El si inchinarea la
idoli, comitind multe faradelegi, mai ales in preajma exilului babilonic, suparindu-L astfel pe
Dumnezeu, care a trebuit in cele din urma, potrivit cuvintelor profetului, sa renunte la mostenirea
Sa. Vazand prin urmare ca nu mai este indreptare pentru mostenirea Sa, adica pentru "casa lui
Israel", caci aceasta era via Domnului, si barbatii lui Iuda erau planta placerii Lui, care in loc de
judecata a varsat singe nevinovat, iar in loc de dreptatea pe care trebuia sa o implineasca se aud
inaltindu-se catre Dumnezeu strigate de apasare, Ei a hotarit sa lepede mostenirea Sa. Deci daca
"via Domnului Savaot, sadirea Sa draga, nu i-a rodit dreptate, ci razvratire", ea va fi pustiita. Nu va
mai fi taiata, nici sapata si o vor napadi spinii si balariile. De asemenea si norilor le va da porunca
sa nu-si mai verse ploaia peste ea" (vers. 6-7).
Imaginea vitei si a mladitei o foloseste la randul Sau si Mantuitorul Hristos pentru a ilustra profunda
Sa legatura si unitate cu ucenicii carora le fagaduieste ca va ramane cu ei in Biserica intemeiata de
El pana la sfarsitul veacurilor (Ioan 15; 1-2).
Facand acum o comparatie intre parabolele Vechiului Testament si cele folosite de Iisus Hristos,
observam ca El a dorit ca prin ele sa-si fundamenteze invatatura Sa si pentru a se face cat mai
inteles de ascultatorii Sai, in cea mai mare parte oameni simpli.
O alta observatie cu privire la cele doua tipuri de parabole este aceea ca pe cand cele din Vechiul
Testament erau adesea adresate unor indivizi, cele utilizate de Domnul Hristos sunt adresate unui
cerc mult mai larg de oameni. Pe de alta parte insa parabola folosita de Domnul Hristos ia modul
sublim are uneori darul de a fi un fel de limbaj ermetic, de a ascunde parca o taina, un adevar pentru
a-l proteja de intelesul celor multi.
Spre deosebire de Domnul Hristos, aghiograful Vechiului Testament nu face apel la experienta
auditorului in maniera: Care este parerea voastra? Sau Ce vi se pare?. In cele din urma trebuie sa
subliniem ca spre deosebire de Noul Testament, in Vechiul Testament se pare ca avem a face mai
mult cu o literatura sapientiala in care negarea faptei, nu numai ca ar fi absurda, ci chiar imposibila,
dupa cum zice profetul: "Oare pot caii sa fuga pe stinca? Se va ara oare marea cu boii?" (Amos 6, 1-
2).
Preot Conf. Doctor Petre Semen