CIRCULAŢIA TRADUCERILOR SLAVONE ŞI ROMÂNEŞTI ALE

OPEREI SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

ÎN ŢĂRILE NOASTRE

Pr. Dr. Ioan Moldoveanu

Creştinii, încă din epoca apostolică, au avut întotdeauna în inimă, alături de dumnezeiasca
Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Chiar şi pe teritoriul ţării noastre au
circulat opere ale acestor cărturari şi dascăli ai Bisericii încă din secolele IV-V. În evoluţia apariţiei
operelor patristice la noi se pot constata mai multe faze, de altfel caracteristice pentru întreaga
spiritualitate a Ortodoxiei româneşti: faza patristică, care a imprimat caracterele ei fundamentale
spiritualităţii ortodoxe româneşti1, faza traducerilor slavone, greceşti şi româneşti (sec. XIV- XIX),
faza întemeierii teologiei româneşti, remarcată continuu prin traduceri şi studii, faza dintre cele două
războaie mondiale şi, cea din urmă, faza modernă a ultimilor 45 de ani2.
Pentru prima fază, caracterizată prin legăturile misionare, devenite ulterior legături
spirituale, ale unor Sfinţi Părinţi cu teritoriul scitic, s-au remarcat drept primi traducători ai operei
Sfântului Grigorie de Nazianz (parţial) Sf. Ioan Casian şi Dionisie Exiguus. Vorbind despre primele
traduceri făcut la noi operelor patristice clasice, vrednicul de pomenire ierarh şi cărturar Nestor
Vornicescu (+1999) spunea că în “Colaţiunea XIV” a Sf. Ioan Casian, pronunţată de Avva Nesteros,
se tratează despre “ştiinţa duhovnicească, curăţirea de păcate şi contemplaţia lucrurilor, a
universului creat de Dumnezeu”, concepţie proprie Sf. Grigorie Teologul şi primei sale “Cuvântări
Teologice”3.
La maturitate, întreaga operă a Sf. Ioan Casian s-a fundamentat pe învăţătura biblică şi pe
învăţăturile din scrierile Părinţilor Bisericii care l-au precedat, printre aceştia aflându-şi numele şi
Sf. Grigorie Teologul4.
Dionisie cel Mic este cel de-al doilea autor străromân căruia îi datorăm o impresionantă
colecţie de texte patristice, în al căror şir se înscriu şi fragmente din celebra operă în discuţie5.
Într-o a doua fază, după încheierea procesului de formare a limbii române, ierarhi, preoţi,
călugări, în general oameni ai Bisericii, au încercat să redea poporului, în limba sa, cât mai mult din
acest tezaur ortodox al literaturii patristice.
Conştienţi de imperioasa nevoie a Bisericii şi credincioşilor ei de a avea operele Sfinţilor
Părinţi, printre care şi a Sf. Grigorie Teologul, iluştri cărturari români, formaţi în şcolile mănăstireşti
ale Ţărilor Române s-au dedicat cu putere operei de traducere a acestor lucrări. Astfel, cu fiecare
generaţie, tezaurul patristic în limba naţională s-a îmbogăţit, ideile Sf. Grigorie au devenit cunoscute

1
Pr. Prof. I. G. Coman, Sfinţii Părinţi şi spiritualitatea ortodoxă română, “Ortodoxia”, XXVII, nr. 4, 1957, p.
588.
2
Ibidem.
3
Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în secolul al XVII-lea, teză de
doctorat, Craiova, 1983, p. 52.
4
Ibidem, p. 55.
5
Pr. Prof. G. I. Coman, Scriitori bisericeşti în epoca străromână, (Dionisie Exiguus), Buc., 1979.

1
credincioşilor noştri, iar Marele Teolog a intrat în patrimoniul de spiritualitate şi gândire ortodoxă
românească.

*
În calitate de teolog, episcopul Nazianzului (329-389), Sf. Grigorie a lăsat în urma sa o
operă grandioasă, clasată de specialişti în trei secţiuni: 45 Cuvântări, 244 de scrisori şi 185 de
poeme, incluzând 18.000 de versuri6, toate acestea cuprinse în celebra colecţie Migne, Patrologia
Graeca, tomurile 35-387.
Primul loc în opera sa îl ocupă însă Cuvântările sau Discursurile, redactate între anii 379-
381 , dintre care mai importante sunt cele “Cinci Cuvântări teologice”, rostite de el împotriva
8

macedonienilor sau eunomienilor9.

6
Diac. Asist. Ioan I. Ică jr. Teologie şi teologi după Sf. Grigorie de Nazianz, “MA”, nr. 1, 1989, p. 42. În altă
parte sunt menţionate 507 poeme şi 246 scrisori - Pr. C. Teofil, Sfântul Grigorie de Nazianz despre preoţie, “MB”, 4-6,
1982, p. 293-294.
7
Ibidem, p. 293.
8
Pentru o mai bună înţelegere a conţinutului lucrării, vom face câteva referiri de circumstanţă privitoare la
contextul în care Sf. Părinte şi-a susţinut “Discursurile”, fără prea multe referiri la istoricul vieţii sale îndeobşte cunoscut şi
care, de altfel, nu face obiectul lucrării noastre. După terminare studiilor la Atena, Sf. Grigorie s-a retras în mănăstirea nou
înfiinţată a Sf. Vasile, marele său prieten, dorind să devină monah. Tatăl său, care între timp ajunsese episcop la Nazianz, şi
credincioşii de acolo au stăruit să vină să-l ajute în conducerea eparhiei. Ajuns acolo, Sf. Grigorie a fost hirotonit preot fără
vrerea sa, pe la 361. În urma acestui “act tiranic”, aşa cum va descrie el faptele mai târziu, a fugit din nou la prietenul său,
Sf. Vasile. După un an însă, a revenit la Nazianz la stăruinţele tatălui său, care, bătrân fiind şi lipsit de ştiinţă teologică, se
vedea expus în faţa noilor erezii care ameninţau Biserica. A fost determinat să se întoarcă şi datorită criticii pe care i-o
administraseră credincioşii în urma fugii sale în Pont. De aceea a fost nevoie ca el să se justifice cu o cuvântare, prima de
altfel, intitulată “Apologie despre fuga în Pont” (Migne, PG, 35, col. 408-517), în care, într-o formă literară superioară,
într-o documentaţie teologică neîntrecută, arată motivele adevărate care l-au îndemnat să fugă din Nazianz şi anume: totala
sa nepregătire sufletească şi chiar nepregătirea morală pentru primirea tainei preoţiei, o slujbă atât de mare, sfântă şi
dumnezeiască care pretinde întotdeauna o temeinică şi îndelungă preparaţie duhovnicească. În 372, Sf. Grigorie a fost
hirotonit episcop în scaunul de Sasima, nou înfiinţat de acelaşi prieten, Sf. Vasile. În 379 a fost stăruitor chemat de
comunitatea din Constantinopol pentru a ajuta la salvarea Ortodoxiei. Aici, între 379-381, a ţinut renumitele sale discursuri
despre divinitatea Fiului şi a Sf. Duh, despre întreitele ipostasuri divine. Toate acestea s-au petrecut în biserica Anastasi
(Ανάσταση), o biserică neînsemnată şi singura care mai rămăsese în mâinile ortodocşilor. Ecoul acestor cuvântări a readus
la dreapta credinţă masele de credincioşi şi a avut darul de a reda ortodocşilor toate bisericile capitalei pierdute la arieni,
fapt ce i-a atras marelui Părinte supranumele de “Teologul”. Ca urmare, la 380, împăratul Teodosie I l-a pus pe Grigorie
arhipăstor al Bisericii constantinopolitane. În urma multelor certuri şi neînţelegeri iscate de persoana sa, în luna iunie a
anului 381 a ţinut în faţa sinodului din Constantinopol un memorabil discurs de rămas bun şi, renunţând astfel la scaun, s-
a retras la Arianz unde şi-a trăit ultimii ani ai vieţii - vezi Teofil, op. cit., p. 291-293; diac. drd. Marin Sava, Profilul
teologului după Sf. Grigorie de Nazianz, “ST”, 5-6. 1969, p. 387-389; I.G. Coman, Geniul Sf. Grigorie de Nazianz,
edit. Instit. Rom. de Bizantinologie, nr. 3, Bucureşti, 1937, p. 18-19.
9
Vezi traducerea celor cinci Cuvântări la Pr. G. Tilea şi Nic. Barbu, Bucureşti, 1947.

2
 Foarte de timpuriu, gândirea teologică a Sf. Părinte Grigorie de Nazianz a pătruns, fie prin
copierea de manuscrise, fie pe calea traducerilor şi în lumea creştină din afara spaţiului de limbă
greacă10, atât în Răsăritul ortodox11, cât şi eterodox, precum şi în Apusul catolico-protestant12.
Tot atât de timpuriu a pătruns la noi opera marelui episcop, înnobilat de Biserică cu titlul de
“teolog”, ajungând azi la noi traducerile acesteia, fie în manuscris, fie sub forma ce a permis-o
înaintarea în modernitate, adică tipărite. Aducerea lor în faţa cititorului constituie şi scopul studiului
de faţă, cu precizarea că o facem pentru a uşura munca viitoare a cercetătorului patrolog sau al
istoriei bisericeşti, interesat de subiect.
Însă, să vedem mai întâi care a fost evoluţia apariţiei operei grigoriene pe meleagurile
noastre, nu înainte de a reda ediţiile textelor ce se pot găsi la noi13. Trebuie specificat de la început
că nu există (cel puţin, nu am putut găsi) o ediţie a vreunui text integral, cum de pildă, a apărut în
cazul operei Fericitului Augustin (De civitate Dei), ediţia apărută sub semnătura lui Ion Bianu, în
1904, apoi 1916 şi 192314.
O primă ediţie a mai multor texte se datorează elenistului Iuliu Valaori15 în 1904, texte ce au
servit şcoala teologică aproape cinci decenii. Pentru alcătuirea respectivei ediţii, autorul a luat ca
punct de plecare două lucrări: “Nouveau choix des péres grecs” a lui Fr. Dübner şi “Les péres de
10
Acest fapt este atestat de multitudinea manuscriselor în care a fost copiată opera grigoriană, integral sau parţial,
regăsindu-se în tot spaţiul balcanic, aşa cum va reieşi şi din cuprinsul studiului de faţă - A. Popescu, Sinteză teologică
grigoriană, “GB”, 1-3, 1982, p. 123; I.P.S. Nestor Vornicescu, op. cit., p. 52, 55, 61, 87, 91-160.
11
Cercetările relativ recente în arhivele străine au condus la constatarea că prima traducere slavă a unei culegeri
din “Cuvântările” Sf. Grigorie Teologul s-a făcut la începutul secolului X, în Bulgaria Occidentală - Radu Constantinescu,
Texte româneşti în arhive străine. Nichita de Heracleea. Comentarii la cele 16 Cuvântări ale lui Grigorie de
Nazianz, Buc., 1977, p. 5-15. Traducerile se păstrează în copii ulterioare la Bibl. Acad. Rom. - mss. slave nr. 73, 156, 300,
551. În versiunea slavă, aceste “Cuvântări”, comentate de Nichita de Heracleea, au fost rânduite calendaristic-liturgic într-
un “Sbornic”, spre a fi citite atât în mănăstiri, în marile biserici, cât şi în cele parohiale. Acest Sbornic a circulat mai întâi
la bulgari, apoi la sârbi, la români şi la ruşi. La bulgari se copia la sfârşitul secolului al XIV-lea la curtea ţarului Ioan
Alexandru - Em. Turdeanu, La litterature bulgare du XIV éme siécle et sa diffusion dans les Pays Roumains, Paris,
1947, p. 22; Vornicescu, op. cit., p. 91, 92, nota 213. Şi în Biserica sârbă se păstrează de la mijlocul sec. XIV o traducere
slavă, în redacţie sârbă, a “Cuvintelor”, fără comenteriul lui Nichita - D. Bogdanovič, D. Medacovič, Katalog ckiriliskij
rukopisa stare stampane knige monastira Hilandara, Beograd, 1978, p. 101, cf. ibidem, p. 96. Se cunosc copii ale
acestei colecţii şi în Biserica rusă, după traducerea paleoslavă din Bulgaria (sec. XI). Exemplarul din sec. XVI a fost
semnalat de cercetările documentare în Biblioteca Sinodală din Moscova. După unii cecetători, cele “16 Cuvinte” ale Sf.
Grigorie se găsesc în circa 30 de codici ruseşti din sec. XIV-XVI - R. Constantinescu, op. cit., p. 5, p. 23-24. Această
colecţie a fost copiată şi la noi, dar despre acest lucru vom vorbi la momentul cuvenit.
12
Gândirea teologică şi spiritualitatea Sf. Grigorie au stârnit interes şi în lumea creştină apuseană. Au existat
teologi care s-au oprit cu interes asupra operelor gregoriene, din cele mai vechi timpuri: Ieronim (+420), Rufin de Aquileea
(+410) i-a tradus 10 cuvântări, Sf. Ambrozie (+397) l-a folosit în argumentaţia împotriva arianismului, iar Fer. Augustin
(+430) a împrumutat şi el o serie de idei teologice din opera Sf. Grigorie - v. A. Popescu, op. cit., p. 123.
13
O primă “Antologie patristică”, cu titlul “Capitole ale lui Nil Monahul. Din capitolele despre dragoste şi
înfrânare ale Avvei Thalasie. 1540”, a fost tipărită de Johannes Honterus la data înscrisă în titlul citat. La sfârşitul acestei
Antologii se găseau “Gnome onomastice după alfabet ale Sf. Grigorie Teologul” şi “Stihuri ale Sibilei Eritreeana”. Faptul
că la Braşov se tipăreau, la 1540, asemenea pagini patristice filocalice în greacă constituia un gest cultural menit să
demonstreze existenţa unor asemenea scrieri, circulând în manuscris de multă vreme în Ţările Române - v. Vornicescu, op.
cit., p. 149, nota 150. Stihurile sunt rânduite după alfabetul grec, astfel încât din prima literă a cuvântului iniţial din fiecare
sentinţă sau maximă, de sus în jos, se formează alfabetul. Aceste versuri fac parte din categoria aşa zisă a “poeziilor
alfabetice” sau “alfabetelor parenetice” - formă literară frecventă în epoca patristică, cu precise scopuri educativ didactice -
ibidem, p. 161-163. În cadrul preocupărilor de traducere a operei Sf. Grigorie, există şi aceea a părintelui Coman de a
traduce poezia acestui mare teolog - vezi Poezia Sf. Grigorie de Nazianz, “ST”, 1-2, 1958.
14
Ştefan Alexe, Fericitul augustin în româneşte, “MO”, 11-12, 1957, p. 766-767.
15
Sfântul Grigorie Teologul, Bucăţi alese, text grec publicat şi adnotat de Iuliu Valaori, Buc., 1904.

3
l’Eglise greque” a lui Eugene Fialon. Ediţia de la 1904 a fost cotată drept una foarte bună, întrucât
conţine adnotări (la începutul fiecărui text autorul descrie conţinutul, iar în subsolul paginii dă
explicaţiile lingvistico-filologice necesare înţelegerii textului). Ediţia aceasta a rămas cea mai bună
până la apariţia aceleia a lui Vasile Ionescu şi Nicolae Ştefănescu16. Lucrarea lui Iuliu Valaori era
structurată în patru părţi: discursuri, scrisori, omilii şi poezii17, pe când cea de-a doua ediţie, de fapt
o Antologie de texte din mai mulţi Sf. Părinţi, cuprindea fragmente ale operei Sf. Grigore numai
între paginile 140-179. Capitolul acesta avea şi o introducere în care se făcea o scurtă prezentare a
operei acestui Sf. Părinte. Dar, ca şi textul ediţiei lui Iuliu Valaori, “Antologia” cuprinde adnotări şi
note explicative, de mare folos acelora care, decenii de-a rândul, s-au îndeletnicit cu scoaterea
noimei textelor grigoriene. Iată dar şi textele pe care le conţine ediţia din 1960:
1. Un fragment din “Cuvântarea a doua teologică: Minunile şi tainele creaţiei: cerul
şi corpurile cereşti” (p. 142-146);
2. “Discursul 31: Despre măsura şi buna ordine în discuţiuni” (p. 147-150);
3. “Cuvânt funebru în cinstea Marelui Vasilie, episcopul Cezareei Capadociei”
(fragment), capit. 14-18, 20-24 (p. 151-157);
4. “Dialogul dintre Sf. Vasile cel Mare şi Modestus, guvernatorul Cezareei”, cap. 48-
51 (p. 158-162);
5. “Despre versurile sale”, (p. 168-170);
6. “Despre mine însumi” vv. 69-92, (p. 170-171);
7. “Către clerul din Constantinopol”, vv. 1-36 (p. 172-174);
8. “Versuri în acrostih”, vv. 1-13 (p. 174-175);
9. “Măreţia naturii şi a omului”, vv. 1-42, 109-120, 121-132 (p. 175-180).

*
Dar, cu mult înainte ca vreuna din operele Sf. Grigorie de Nazianz să apară şi-n româneşte,
primele traduceri ce s-au făcut la noi au fost cele în slavă. Ca atare, nu putem trece la prezentarea
traducerilor româneşti ale operei Sf. Părinte, fără ca, mai înainte, să vedem ce traduceri slave s-au
făcut, deoarece ele au fost importante pentru viitorul traducerilor în româneşte. Dacă la noi s-a
început a se traduce din Sfinţii Părinţi, aceasta s-a făcut pe filieră slavă şi abia mai târziu pe cea
greacă.

16
Antologie din literatura patristică greacă a primelor secole, Manual, edit. IBMBOR, Buc., 1960.
17
Partea I cuprinde: 1) “Primăvara”, care este textul Discursului la duminica cea nouă (a Tomii), la primăvară şi
la mucenicul Mamas (p. 11-13); 2) “Cerul şi corpurile cereşti” face parte dintr-un text mai amplu intitulat “Minunile şi
misterele creaţiunii” şi el parte a Cuvântării a doua teologice (p. 14); 3) “Vasile cel Mare şi Modestus, guvernatorul
Cezareei” constituie o parte a discursului “Elogiu funebru pentru Vasile cel Mare” (p. 17); 4)”Amiciţia dintre Vasile şi
Grigore”, text ce face parte din aceeaşi cuvântare rostită la 381 (p. 21); 5) “Creştinul perfect” este un text în care Sf.
Grigorie înfăţişează calităţile necesare unui creştin pentru desăvârşire. Partea a doua cuprinde: 1) În “ Omiliile către
marinarii egipteni” elogiază pe marinarii din Egipt care, venind la Constantinopol, au refuzat să intre în bisericile ariene
(p. 41); 2) “Omiliile contra eunomienilor” fac parte din prima Cuvântare teologică în care marele Părinte combate doctrina
eunomian-ariană; 3) “Contra arienilor” este o omilie pronunţată la 380 (p. 46); 4) “Omilie adresată guvernatorului
oraşului Nazianz” (p. 50); 5) “Epitaf pentru fratele său Chesarie” - necrolog rostit la moartea fratelui său, medicul Cezar,
ce murise de tânăr (p. 56); 6) “Panegiric pentru Macabei” (p. 69). În partea a treia ne sunt redate trei scrisori: 1) Un
răspuns la o scrisoare a Sf. Vasile cel Mare (p. 79); 2) O scrisoare prin care Grigorie se adresează fratelui său Cezar (p. 82);
3) O scrisoare către Grigorie de Nyssa în care Sf. Grigorie Teologul deplânge moartea prietenului său, Vasile (cel Mare) (p.
85). Iar partea a patra cuprinde poeziile “Către clerul din Constantinopol” (p. 89-91) şi “Natura omenească” (p. 91-92).

4
 Cercetând fondul de manuscrise al Bibliotecii sinodale din Moscova, în 1973, cercetătorul
Radu Constantinescu a descoperit câteva file dintr-un manuscris slav18, copiat cu puţină vreme
înaintea unui cutremur din 1411, “în vremea voievozilor Mircea şi Mihail”, unde a putut citi referiri
precise asupra scriitorilor şi tradiţiei literare antice, dar, mai ales, a găsit fragmente din cele “16
Cuvântări” ale lui Grigorie de Nazianz, însoţite de comentariul lui Nichita de Heracleea 19. Acest
comentariu alcătuit în greceşte de monahul paflagon Nichita pe la sfârşitul secolului XI, a fost
tradus în slavă probabil prin părţile Vidinului, iar traducătorul român din secolul al XIV-lea, folosind
această versiune, singura accesibilă de altfel, a luat din el numai lucrurile referitoare la istoria
civilizaţiei antice20.
Un manuscris cu acelaşi conţinut, incluzând şi “Scara” Sf. Ioan Scărarul, a fost caligrafiat în
1413, de către talentatul copist Gavriil Uric, devenind astfel capodoperă a epocii şi întregii noastre
literaturi bisericeşti medievale21. În secolul al XV-lea, acesta întemeiase la mănăstirea Neamţ o
şcoală de înaltă cărturărie ortodoxă, de receptare, corectă traducere sau transcriere şi răspândire a
operelor patristice. Este vorba despre câteva pagini patristice conţinute în manuscrisele noastre
slavone, care sunt mai vechi cu aproximativ zece ani faţă de ceea ce se cunoştea până acum ca
aparţinând operei lui Uric de la Neamţ22. Aşa, ajutat fiind de alţi doi copişti23, la 1413, Uric a dat la
lumină pentru Biserica noastră din Moldova, dar şi pentru posteritate o amplă antologie cu texte din
opera Sf. Grigorie Teologul şi cu “Scara” Sf. Ioan Sinaitul. Manuscrisul monahului Gavriil Uric, cu
un bogat conţinut patristic, este înregistrat cu numărul 1494 în fondul 196 Mazurin al Arhivelor
Centrale de Stat din Moscova24 şi reprezintă cea dintâi mărturie cronologică asupra activităţii
culturale din Moldova Muşatinilor (cel puţin până acum). Acest manuscris împreună cu un altul de
18
Vezi mss. slav nr. 341 (322 file) din Biblioteca Academiei Române (cf. P.P. Panaitescu, Catalogul
manuscriselor slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II (manuscris dactilografiat) cuprinzând manuscrisele de la
nr. 301 la 600.
19
Vornicescu, op. cit., p. 61. Această colecţie este selectată din totalul de 45 de cuvântări ale Sf. Grigorie şi are
următorul cuprins: Două Cuvântări la Sfintele Paşti, La Duminica cea nouă (a Tomii), Cuvânt la Rusalii, Despre Macabei,
Despre mucenicul Ciprian, Contra lui Iulian Apostatul, La naşterea lui Hristos, La înmormântarea lui Vasile cel Mare, La
sfânta Bobotează, Despre Sf. Atanasie, Despre Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvânt de plecare din Constantinopol rostit înaintea
a 150 de episcopi, Despre iubirea de săraci, Despre tatăl său care tăcea faţă de flagelul grindinei - ibidem, p. 213-214.
Acest manuscris din 1411 care apare împreună cu un exemplar din “Hexaimeronul” lui Ioan Exarhul a fost descris de Em.
Turdeanu, Un manuscris religios din timpul lui Mircea cel Bătrân, “Fiinţa românească”, 7, 1968, p. 57-58, cf. ibidem,
p. 183, nota 203.
20
R. Constantinescu, op. cit., p. XV.
21
Manuscrisul era scris, conform mărturiei copistului, de un “popa Domeţian” şi un anume Gavriil. Dometian nu
poate fi decât stareţul celor două mănăstiri, Bistriţa şi Neamţ, aşa cum apare într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun din 7
ianuarie 1407 prin care primea de la mitropolitul Iosif cele două mănăstiri cu toate cărţile de acolo - M. Costăchescu,
Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, Iaşi, 1931, p. 53, nr. 19; R. Constantinescu, op. cit., p. 19. Cât
despre Gavriil cel pomenit în manuscris, evident că nu poate fi decât acela al cărui nume apare şi-n pomelnicul mănăstirii
Bistriţa la fila 5, imediat după Domeţian (mss. slav B.A.R. nr. 78), adică nimeni altul decât Gavriil Uric, despre care până
curând s-a crezut că şi-a început activitatea abia pe la 1429 (vezi ibidem).
22
Vornicescu, op. cit., p. 211-212.
23
Sorin Ulea arată că la transcriere au participat trei copişti: primul a fost Uric, care a transcris 302 file, iar
ceilalţi doi au transcris, unul 36 de file şi celălalt 17 file (manuscrisul are 355 file). O a patra mână apare la sfârşitul
textului (f. 355 v): “În anul 6921 (1413) popa Dometian a terminat această carte”, la care Uric a adăugat şi el: “Cu mâna lui
Gavriil“ - vezi Gavriil Uric. Studiu paleografic, “SCIA”, 28, 1981, p. 60, nota 98; Vornicescu, op. cit., p. 212, nota 320.
24
Acest opus omiletic are o copertă deosebită, conţinând titlul, numărul pieselor şi numele autorului zugrăvit în
centru, cu caractere aurite, în chipul crucii, iar deasupra inscripţia: “Această carte cuprinde 16 Cuvinte”. Glosele lui
Nichita sunt marginale, iar redacţia este medio-sârbă - R. Constantinescu, Manuscrise de origine românească în colecţii
străine. Repertoriu, Buc., 1986, p. 93.

5
la 1424 despre care vom vorbi mai încolo sunt cele mai vechi date, dar şi cele mai sigure asupra
istoriei literaturii şi gândirii româneşti din Evul Mediu moldovean. În felul acesta, “Cuvântările” Sf.
Grigorie de Nazianz au devenit nu numai pentru Moldova, ci şi pentru Ţara Românească, primul
monument de cultură locală, cum bine sesiza cercetătorul amintit anterior25. Ceea ce a făcut ca Sf.
Grigorie să fie printre primii Părinţi a căror operă s-a tradus la noi, fie numai şi în slavă - fapt ce
dovedeşte oricum preocuparea pentru literatura patristică - a fost bogăţia de idei teologice, ele însele
de o rară înălţime religioasă şi literară26. Pentru celebritatea ce o păstrase - iată, peste secole - era
firesc ca el să fie dintre cei aleşi spre a fi traduşi pentru literatura din ţările noastre, exercitând o
teribilă atracţie printre copiştii români.
Ulterior, întreaga operă a lui Nichita de Heracleea a fost tradusă în slavă, pătrunzând, cum
am văzut, de timpuriu şi la noi, atât în formă slavă, cât şi în variantă greacă. Lucrarea a fost foarte
răspândită şi se mai cunoaşte că a fost transcrisă de şase ori. Primul care a început retranscrierea a
fost Gavriil Uric. Manuscrisul al doilea, identic cu cel din 1413, îi aparţine tot acestuia, aşa cum, de
altfel, el însuşi mărturisea: “În anul 6932 (1424) Gavriil Monahul a scris această carte” (f. 266 v).
Acest manuscris se păstrează în Biblioteca Unională din Moscova, în fondul 218, purtând numărul
178, Noul Neamţ 14 (14) 22 27. Codicele aflat până la 1868 la mănăstirea Neamţ a fost adus la
Chiţcani (Noul Neamţ) de către arhimandritul Andronic, purtând încă eticheta acestei mănăstiri: cota
727 (1477) din 1932, alături de cea a vremii lui Paisie Velcikovski (nr. 22) 28. Acesta este exemplarul
celor 16 Cuvântări grigoriene copiate de Uric la 1424 şi semnalat abia la 1898 de A. Jacimirskij29.
Învăţatul citat afirma la 1899 că manuscrisul ar conţine şi comentariul lui Nichita. Acest codice
conţine 266 file legate în pergament şi lemn îmbrăcat cu catifea. Titlurile sunt scrise cu miniu, iar
textul cuvântărilor este ornat cu vrejuri şi cu cârcei. Ortografia este medio-bulgară, ceea ce arată că
Uric trecuse la faza de ortografie sârbă. O a treia copie a acestei antologii, din prima jumătate a sec.
XV sau de la mijlocul acestui secol, provine de la mănăstirea Moldoviţa, păstrându-se azi la
Dragomirna. Această copie (mss. 922, fond 178, Biblioteca Unională Moscova) a fost opera
ucenicilor lui Uric. Este vorba de o copie identică cu celelalte două anterioare, realizată de monahul
Casian, probabil în 1471 la Putna, de redacţie medio-bulgară30. Se mai cunosc încă două copii,
păstrate de data aceasta pe teritoriul ţării: manuscrisele slave 141 şi 142 BAR 31. Primul este de la
mănăstirea Neamţ, iar prima sa parte (f. 2-386 v) cuprinde cele 16 Cuvântări fără nici un comentariu.
Inedit este că el a fost copiat în prima parte a secolului XV la mănăstirea Xenofont din Sfântul
Munte Athos32. Partea a doua (“A lui Nichita de Heracleea. Tâlcuirea Cuvintelor celui întru sfinţi
Părintelui nostru Grigorie arhiepiscopul Constantinopolului Teologul”), cuprinsă între filele 387-
415v, a fost copiată în Moldova, la sfârşitul sec. XV. Manuscrisul 142, cu 253 file, aparţine tot
secolului XV, fiind scris la mănăstirea Neamţ. Cuprinde cele 16 Cuvântări cu comentariul lui

25
Idem, Texte, p. XV.
26
Pr. Prof. I.G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1958, p. 180.
27
Vornicescu, op. cit., p. 213-214; Constantinescu, Manuscrise, p. 113.
28
Idem, Texte, p. 19.
29
Sllovjanskaja rukopisi Njameckago monastyrya v Rumynij, “Drevnosti Trudy Slavjanskoij…”, II, 2,
Moscova, 1898, p. 1-109 şi Grigorij Čamblack, St. Petersburh, 1904, p. 345-378, nr. 17, apud ibidem.
30
idem, Manuscrise, p. 93, 99, 101, 127, 137, 163.
31
P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din B.A.R., vol. I, edit. Academiei, 1959, p. 175-178.
32
Vezi Pr. Ioan Moldoveanu, Σχέσεις μεταξύ των ρουμανικών χωρών και του Αγίου Όρους, 1650-1863 (Relaţii
între ţările române şi Sf. Munte Athos), teză de doctorat, Tesalonic, 1999 (capitolul despre m-rea Xenofont); vezi şi în
româneşte, ediţia 2002 (acelaşi capitol).

6
Nichita intercalat pe parcursul textului. La fila 253 găsim însemnarea: “Această carte numită
Grigorie Bogoslov, dacă cineva îndrăzneşte s-o ia din biserică, să fie blestemul”33. Ultima copie
slavo-română a acestei colecţii este manuscrisul 852, fond 98 Egorov al bibliotecii Unionale Lenin
din Moscova, cu 288 file, datând din 1511. A fost transcris la Putna, într-o redacţie medio-bulgară.
Importantă este pentru noi o însemnare de pe fila 288: “Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Io
Bogdan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod şi nepot al lui Radu Voievod, am
făcut această carte numită «Tâlcuirea lui Grigorie Teologul» şi am dat-o mănăstirii Putna, unde este
ctiroria domniilor lor. S-a scris în aceeaşi mănăstire de mâna meşteşugitului ieromonah Eftimie în
7019 (1511), luna aprilie 23”34.
În afara celor şase copii, există şi alţi codici slavo-români care conţin piese răzleţe din
corpul operei grigoriene, codici ce se pot găsi în bibliotecile româneşti35. Asemenea piese conţin şi
unele manuscrise în traducere greacă, ulterioare apariţiei celor slave36.
Mai târziu, cele “16 Cuvinte” ale Sf. Grigorie de Nazianz au fost traduse şi în româneşte,
iar apoi tipărite răzleţ. Dar, în această fază a manuscriselor în traducere românească, cele “16
Cuvinte” nu sunt singurele traduse, ci s-a întreprins traducerea şi a altor fragmente din celelalte
opere precum discursurile, poeziile, scrisorile, aşa cum vom mai avea prilejul să vedem. Toate
aceste manuscrise sunt rodul eforturilor unor oameni ai Bisericii care, poate numai în ideea de face
33
Panaitescu, op. cit., p. 178.
34
R. Constantinescu, Texte, p. 15; Vornicescu, op. cit., p. 214.
35
Mai există în doi codici slavo-români unul din epitafele alcătuite cu prilejul morţii lui Vasile cel Mare, cel care
în ediţia benedictină Opera omnia Sancti Grigorii Nazianzeni, 2 vol., Paris, 1778-1840, reeditată de J. P. Migne, P.G.,
vol. 35-38, Paris, 1857-1858, poartă numărul 119. Pentru epitafele lui Grigorie, dintre care unele au fost copiate în
“Antologia palatina” (Anthologie greque, I, livre VIII, tom VI, ed. P. Wartz, Paris, 1960 şi A.G Peratikos, Interpretation
des tetrastiques de Gregoire de Nazianze par Nicetas le Philosophe appell é aussi David, d’apres un manuscrit du
XVIII éme siecle. Aghioritiki Bibliotheki, 25, 1960, p. 17-19, 94-96, 199-201, cf. Constantinescu, Texte, p. 5. Primul
codice este mss. slav 305 din B.A.R. scris în Moldova la mijlocul sec. XVI. Este vorba de o culegere de texte destinate
lecturilor mănăstireşti la marile sărbători de peste an. Epitaful se află la filele 6-7 v ale acestui “Sbornic”, fiind o parafrază
în proză (f. 1-4v) la Nichita monahul, fiul lui David. Al doilea codice este mss. slav 25 al Bibliotecii Filialei din Cluj a
Academiei Române, scris la jumătatea sec. XVII şi purtând note (la filele 1-3, 146 v) ce atestă citirea lui de către diacul
Vasile din Lunca, popii Oprea şi Comşa din Feneş, precum şi aflarea manuscrisului la 1661 în biblioteca mănăstirii
ortodoxe din Alba Iulia. Parafraza lui Nichita pare a fi tipărită şi-n câteva manuscrise greceşti din epoca fanariotă: mss. grec
1317 BAR, mss. 243 BAR, 187 BAR, toate din sec. XVIII, apoi mss. 457, 332 (an 1726), mss. 15 (an 1788-1789) - vezi
ibidem, p. 5-8.
36
Mult înainte de sec. XVIII putem vorbi de o traducere în greceşte a celor “16 Cuvântări” ale lui Grigorie de
Nazianz, cu sholii aparţinând probabil lui Nichita din Serres. Este vorba de un manuscris grecesc din sec. XIV semnalat
mai întâi la Biblioteca şcoalei domneşti de la Sf. Sava din Bucureşti - Constantin Litzica, Catalogul manuscriselor
greceşti din Biblioteca Academiei Române, vol. I, Buc., 1909, p. 201-202. Şi pentru secolele XVII-XIX avem o serie de
manuscrise greceşti, conţinând varii fragmente ale operei grigoriene, după cum urmează: mss. 712, sec. XVIII, cuprinde
Discursuri (nr. 376, p. 198); mss. 271, sec. XVIII, 166 file - Discursuri (nr. 579, p. 259); mss. 179, sec. XVII, 374 f. -
versuri (nr. 618, p. 313); mss. 354, sec. XVII, 115 f. - versuri, f. 3-34 v, scrisori, f. 37-112 (nr. 621, p. 321); mss. 359, sec.
XVI, 42 f. - Nedumeriri (nr. 622, p. 322); mss. 535, sec. XVII-XVIII, 132 pag. - Versuri (nr. 628, p. 332); mss. 274, an
1738, 463 f. - Miscelaneu cu versuri şi discursuri (nr. 636, p. 341); mss. 44, anii 1761-1764, 258 f. - Miscelaneu cu versuri,
f. 6-17, şi discursuri, f. 94-216 (nr. 640, p. 352); mss. 672, an 1774, 1282 pag. - versuri, p. 401-429 (nr. 646, p. 359); mss.
15, anii 1788-1789, 456 f. - Miscelaneu cu versuri (nr. 657); mss. 187, sec. XVIII, 398 f. - Miscelaneu cu discursuri şi
versuri (nr. 676, p. 407). De menţionat că ceea ce este cuprins între paranteze reprezintă numărul manuscrisului şi pagina
din Litzica, op. cit. Numărul manuscriselor este imens şi, ca urmare, greu de reprodus, dar le vom reda numai cu numerele
lor de ordine (în paranteză): mss. 402 (647), mss. 364 (649), mss. 424 (650), mss. 64 (656), mss. 208 (680), mss. 228
(685), mss. 233 (686), mss. 406 (709), mss. 408 (710), mss. 413 (712), mss. 451 (716), mss. 460 (719), mss. 462 (720),
mss. 482 (723), mss. 414 (745), mss. 1021 (p. 154, vol. II), mss. 1022 (p. 154, vol. II) - vezi şi Nestor Camariano,
Catalogul manuscriselor greceşti din Biblioteca Academiei Române, vol. II, Buc., 1940.

7
canon în sfintele lor mănăstiri, în numele Mântuitorului, au preferat să copieze asemenea texte, până
mai târziu în secolul XIX, deşi, demult tiparul îşi arătase efectele benefice. Nu se poate spune că
opera lor a fost zadarnică, ci, dimpotrivă, au lăsat în urmă o preţioasă mărturie a fazei de trecere
spre epoca traducerilor tipărite, o mărturie a limbii române literare de multă vreme împământenită.
Un mai vechi manuscris miscelaneu care păstrează în el “Întrebările Sfântului Vasile cu
Grigorie Bogoslov” este manuscrisul cu numărul 1735 de la mijlocul secolului XVIII, având 292
file. Între filele 84-96 conţine textul al cărui titlu l-am enunţat, fiind scris cu cerneală neagră, iar la
filele 275v şi la 279 se află însemnarea: “Dumitru Drugănescu, 1799, decembrie 21”37.
Un alt manuscris conţinând traducerea unor omilii ale sfântului Părinte Grigorie este cel cu
numărul 1953 din anul 1783. Manuscrisul în cauză are 499 de file, având pe fila 89 o însemnare
importantă pentru datare şi pentru identificarea autorului traducerii: “Şi s-au scris de păcătosul
Timotei la Agapia Veche, în anul 1783, martie 3”. Între filele 33-46 se află “Omilia Sf. Grigorie de
Nazianz la Naşterea Domnului”, iar între filele 115v-185 se poate citi: “Al celui întru sfinţi
Părintelui nostru Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu Nazianzinu la Sfintele Paşti” (şi la
primăvară)38.
Traducerile din opera Sfântului Grigorie nu s-au oprit aici, căci mai găsim în manuscrisul nr.
1956, cu titlul “Învăţăturile Părintelui Maxim Mărturisitorul…” (490 file), între filele 101-119, un
text al cărui titlu sugerează încă o traducere a unor poezii ale autorului în cauză: “Ale Sfântului
Grigorie Bogoslov către al său suflet stihuri de jumătate iamv”. Manuscrisul, datând de la sfârşitul
sec. al XVIII-lea, provine ca şi cel anterior amintit de la mănăstirea Cernica39.
Tot di acelaşi secol datează şi alte manuscrise ce conţin traduceri ale operei Teologului. Aşa
este manuscrisul 4867 cu 185 de file ce conţine textul: “Câte patru soroace, învăţături ale Sf.
Grigorie Bogoslov, prepuse de pe elineşte pe slavoneşte” (f. 41-60)40, manuscrisul 5054 cu 130 de
file ce are printre altele şi un titlu care ne interesează: “Cuvânt al lui Grigorie Bogoslov, de cinstita
cruce a lui Hristos şi de cele două cruci ale celor doi tâlhari” (f. 107-111v)41. Manuscrisul nr. 479
BAR, cu 222 de file, conţine între f. 16-59 textul unei cuvântări cu comentariul lui Nichita: “La
cuvântul de la Botezul Domnului - al celui întru sfinţi Părintelui nostru Grigorie Cuvântătorul de
Dumnezeu, tâlc al Nichitei”42. Manuscrisul 1290, un miscelaneu omiletic, datând din 1795-1796 şi
având 320 de file, conţine mai multe cuvântări gregoriene: “A celui întru sfinţi Părintelui nostru
Grigorie arhiepiscopul cetăţii lui Constantin, Cuvântătorul de Dumnezeu, Nazianzul, cuvânt la
dumnezeieştile arătări sau la Naşterea Mântuitorului. Cuvânt 31” (început: Hristos se naşte,
slăviţi-l…, f. 3-15); un alt text conţinut în manuscrisul amintit este “A celui întru sfinţi Părintelui
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Nazianzu, cuvânt la Sfintele Paşti” (început: Pe straja mea
37
Acelaşi text se mai află şi-n mss. 3518 BAR provenind de la Grigorie Tocilescu, care îl donase Academiei
Române la 5 martie 1910. Textul se afla între filele 65-85 v - vezi Gabriel Ştrempel; Catalogul manuscriselor româneşti
din B.A.R., nr. 1-1600, vol. I, Buc., 1972, p. 46-47, 272.
38
Manuscrisul mai conţine, în afară de însemnarea de la f. 89, şi alte însemnări la f. 61 (“1785, februarie 19”), la
f. 117 (“Din cărţile sfintei monastiri Cernica. Să nu se înstrăineze. Calinic, arhimandritul Cernichii opşti ”), la f. 499 v
v

(“Gheorghe arhimandritul opştii Jitiei”) şi la foaia liminară II (“această carte se numeşte Prăznicar…Ipolit ierodiacon”).
Faptul că manuscrisul a aparţinut mănăstirii Cernica este dovedit de existenţa peceţii aplicată în fum la f. 13 - ibidem, p.
115-116.
39
Manuscrisul se află în Biblioteca Academiei Române (ibidem, p. 117).
40
Ibidem.
41
ibidem.
42
Ioan Bianu, R. Caracaş, Catalogul manuscriptelor româneşti, edit. Academiei Române, vol. II, nr. 301-728,
1913, p. 213.

8
voi sta zice minunatul Avacum…- f. 90v -117v); şi, în sfârşit, iată încă un text tradus şi anume: “A
celui întru sfinţi Părintelui Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Nazianzu, cuvânt la Duminica
cea Nouă, la primâvară şi la mucenicul Mamant” (f. 118-128v). Manuscrisul a parvenit Bibliotecii
Academiei Române fiindu-i donat de Ministerul cultelor la 17 septembrie 1897, după ce acesta îl
căpătase din biblioteca episcopului Dionisie al Buzăului43.
Mai recent, din secolul XIX, nu am găsit decât două manuscrise care să cuprindă fragmente
din opera Sfântului Grigorie. Este vorba despre manuscrisul 488 (101 file) din biblioteca mănăstirii
Căldăruşani, care conţine stihuri şi alte scrieri ale Sfântului din Nazianz la filele 91, 95 şi 96 v, iar la
fila 97v “Scrisoarea Sf. Grigorie către Timotei episcopul”44. Un altul este mss. 1328, un miscelaneu
cu 177 de file. Şi acest manuscris, provenit din biblioteca episcopului Dionisie de Buzău, are între
filele 66v-67 un text scurt intitulat “Învăţături ale Sfântului Grigorie Bogoslovul”45.
În continuare, nu putem omite faptul că, şi în Ardeal au fost redactate manuscrise, chiar
dacă condiţiile de viaţă bisericească nu erau întocmai favorabile pentru românii de aici. Ca urmare,
se poate afirma existenţa unor manuscrise aici, ele constituind opera unui mare teolog şi om de
cultură de la îngemănarea secolelor XVIII-XIX, Samuil Micu Clain.
Consecvent propriei concepţii despre “sfânta vechime”, când a strălucit adevărul învăţăturii
creştine şi sfinţenia vieţii, acesta a desfăşurat o bogată activitate de tălmăcire în limba română a
sfinţilor Părinţi, ei fiind “dreptarul credinţei şi vieţii creştineşti”, atât pentru Biserica Unită, cât şi
pentru cea Ortodoxă46. Toate traducerile sale au rămas, din păcate, în manuscris, deoarece condiţiile
istorice vitrege şi neprielnice nu i-au mai îngăduit să tipărească ceea ce scrisese.
Astfel, la 1794 traducea “A celui întru sfinţi Părintelui nostru Grigorie Teologul, cuvânt cu
care răspunde şi spune pricina pentru care a fugit în Pont”. Această lucrare, împreună cu o a doua,
“A celui întru sfinţi Părintelui Grigorie Teologul, cuvânt pentru bătaia grindinii”, se află în
manuscrisul 162-Oradea (160 pagini). Aceleaşi titluri se pot întâlni şi-n manuscrisul nr. 277-Oradea
(338 pag.) în care, însă, s-a adăugat o traducere a “Cuvântului la Sfintele Paşti” şi a “Cuvântului la
Duminica cea Nouă”47. De altfel, Samuil Micu a tradus nu numai din Sf. Grigorie Teologul, ci s-a
ocupat şi cu alte mari nume, ale căror traduceri realizate de el, între 1788-1794, sunt conţinute azi
de manuscrisul 62-Oradea, cu 524 pagini48.
Ceea ce trebuie reţinut de aici este faptul că pentru prima oară apărea în româneşte, din
pana cărturarului român iluminist (era reprezentant al Şcolii ardelene), faimosul tratat despre preoţie
al Sfântului Grigorie de Nazianz. Anul apariţiei acestuia era 1794, adică cu un sfert de veac înaintea
apariţiei primei traduceri tipărite (1821). Faptul confirmă o mai veche aserţiune de-a noastră,
potrivit căreia cărturarii Şcolii ardelene fac cultură pentru Ortodoxie şi nicidecum cultură de factură
greco-catolică cum de altfel susţin mai nou foarte multe voci din arealul culrutii contemporane.

43
Manuscrisul 1290, legat în piele, are şi diverse însemnări - ibidem, vol. IV, nr. 1062-1380, întocmit de G.
Ştrempel, F. Moisil, L. Stoianovici, Buc., 1967, p. 468.
44
Ibidem, vol. II, p. 227.
45
Ştrempel, Catalogul, vol. I, 1972, p. 295.
46
N. Mladin, I. Vlad, Al. Moisiu, Samuil Micu Clain Teologul, Sibiu, 1957, p. 46.
47
Ibidem, p. 48.
48
Samuil Micu a tradus aici din Grigorie de Nazianz, Ioan Zlataust, Epifanie, Atanasie Sinaitul, Andrei Criteanul,
Ioan Damaschin - Ibidem, p. 49.

9
 Se pare că acesta este şi momentul în care se încheie faza redactării de manuscrise,
pregătindu-se terenul acum pentru o şi mai performantă împrăştiere a învăţăturii patristice: tiparul,
urmat apoi - ca fază - de aceea a creării teologiei româneşti ştiinţifice.
În faza întemeierii învăţământului teologic la noi, prin înfiinţarea de seminarii, în prima
jumătate a secolului XIX şi apoi prin înfiinţarea de şcoli superioare, apar şi primele reviste,
incluzând, cum era de aşteptat, traduceri din opera marelui Părinte al Bisericii. Aşa ajunge opera sa
cunoscută la un nivel mai larg, prin reviste, studii, teze de licenţă sau de doctorat.
Cele mai multe din lucrările ce alcătuiesc corpusul operei gregoriene au început prin a se
publica cu începere la 1815. Era anul în care ierodiaconul Ştefan de la Neamţ traducea în cuprinsul
cărţii lui Dimitrie al Rostovului, Vieţile Sfinţilor din luna august, “Cuvânt la sfinţii mucenici
Macabei”, folosind probabil vreuna din ediţiile manuscriselor ce conţineau cele “16 Cuvântări”49.
Aceeaşi cuvântare sau omilie “Despre Macabei” va mai apare tradusă peste o sută de ani şi
mai bine, în 1939, de către prof. P.I. Papadopol. “Omilia despre Macabei” (Migne, PG, XXXV, col.
912-933, Cuvânt. 15) este partea a doua a lucrării ce conţine şi “Elogiu pentru Chesarie” 50.
O a doua mare traducere pusă în teasc la acel început de secol XIX, mai precis la 1821, a
fost “Cuvântul pentru preoţie” (Migne, PG, XXXV, 408-513 Cuvânt. 2), apărut la Bucureşti.
Textul fusese tradus sub auspiciile mitropolitului Dionisie de către episcopul Iosif al Argeşului.
Titlul complet al lucrării era: “A celui întru sfinţi Părintelui Grigorie Nazianzeanul, Cuvântătorul
de Dumnezeu, cuvânt pentru preoţie, tălmăcit de acelaşi tălmăcitoriu carele au tălmăcit şi
celelalte şase cuvinte pentru preoţie ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Şi acum întâi tipărit cu
blagoslovenia şi cheltuiala Prea Sfinţitului şi de Dumnezeu alesul mitropolit a toată Ungrovlahia,
kir Dionisie. În zilele Prea Luminatului şi Prea Înălţatului nostru domn Ioan Alexandru Şuţu
Voievod. În Bucureşti 1821”51. Cartea se află legată împreună cu a Sf. Ioan Hrisostom , “Cuvinte
şase pentru preoţie şi ale altor trei Sfinţi Părinţi trei canoniceşti epistolii” (Bucureşti, 1820) şi cu
o alta a mitropolitului Grigorie IV Dascălul, “Învăţătură pentru nunţi” (Bucureşti, 1827)52. Legate
împreună, toate cele trei constituie un frumos volum de 212 pagini cu o prefaţă comună a
mitropolitului Dionisie53 şi înfăţişează scopul pentru care au fost scrise cele şase cuvinte, cât şi
cuvântul, “mai pe larg” al Sf. Grigorie Teologul (se referă, evident, la “Tratatul despre preoţie”),
neuitând să amintească numele traducătorului şi al celui pe a cărui cheltuială s-a tipărit54.
49
D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte din literatura patristică, vol. I, fasc. I, epoca de la 1691
la 1833, extras din “ST”, VI, 1937, vol. I, p. 34; Vornicescu, op. cit., p. 214; I. Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simionescu,
Bibliografia românească veche (BRV), 1508-1830, vol. III (1809-1830), edit. Academiei, Bucureşti, 1912-1936, p. 131-
135.
50
Sfântul Grigorie Teologul. Elogiu funebru al lui Chesarie şi Despre Macabei , traducere din limba greacă,
însoţită de un studiu asupra vieţii şi operei autorului, Rm. Vâlcea, 52 pag.
51
BRV, III, 1968, p. 380-381 (cartea are cota 56776, găsindu-se în Biblioteca Acad. Rom. cu nr. 1121).
52
Poartă nr. 1074 - ibidem.
53
De fapt prefaţa este, în realitate, la cartea Sf. Ioan Gură de Aur: “Dionisie din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop
şi Mitropolit a toată Ungrovlahia celor ce se numără în clirul bisericesc de la Domnul sporire întru cele bune le rog” -
ibidem, p. 330-331.
54
“…Sfântul Grigorie Teologul în «Cuvântul cel pentru preoţie» şi Sf. Ioan Hrisostomul în voroava aceasta (…)
care se împărtăşeşte în şase cuvinte întru care ca înaintea ochilor pune ce feliu se cuvine să fie cel ce i se încredinţează
vrednicia aceasta şi de câtă purtare de grijă are trebuinţă lucrul acesta…Pentru aceasta dară nu numai arhiereii, ci şi
preoţii sunt datori a le ceti pre aceste minunate şi de Duhul Sfânt insuflate Cuvinte şi mai înainte de hirotonie, ca,
cunoscând dintru acestea datoriile preoţeşti să se silească ca obiceiurile nepotrivite preoţiei să le părăsească, iar cele
cuviincioase să le îmbrăţişeze. Cu acest scopos s-au şi tălmăcit prin osârdia iubitorului de Dumnezeu episcop al
Argeşului, iar al nostru frate întru Domnul iubit kir Iosif…cu cheltuiala dumnealui doftorului Konstantinake Caracaş, în

10
 Iată, deci, cum ierarhii Bisericii strămoşeşti, ispitiţi să toarne în veştmântul graiului
poporului frumuseţile de gând şi de cuvânt ale Sf. Grigorie Teologul, au reuşit să deschidă calea
celor ce aveau să vină după ei cu o avalanşă de traduceri ale diferitelor cuvântări gregoriene.
În ce priveşte “Cuvântul despre preoţie”, o traducere s-a mai înfăptuit prin 1885 de către
Constantin Erbiceanu cu titlul “Discurs apologetic al Sfântului Gregorie Nazianzenul, supranumit
Teologul”55.
În 1931, iese la iveală ediţia unei noi traduceri făcută de preotul Nicolae Donos: “Apologia
sau cuvântarea în care arată motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie” şi “Elogiul Sf.
Vasile”56.
Traducerea aceasta a “Apologiei” a mai fost publicată şi în 1968, într-o versiune pe care
traducătorul, preotul savant D. Fecioru, o revendică ca fiind un “nou mod românesc de existenţă a
«Cuvântului despre preoţie»”. După afirmaţia acestuia, traducerea nou încercată sau, mai precis,
interpretarea textului a creat probleme, căci Sfântul Grigorie este atât de profund încât trebuie o
mare atenţie57.
Aceeaşi traducere, cu mici îmbunătăţiri, a fost republicată de către marele traducător într-o
nouă variantă, mai aproape de anii noştri, în 198758.
Între timp, un alt autor a mai publicat o traducere a “Tratatului despre preoţie”, dar
fragmentar. Astfel, au apărut în 1982 primele 35 de capitole ale Tratatului în traducerea preotului C.
Teofil. Lucrarea beneficiază şi de o introducere ce constă în explicarea contextului în care Sf.
Părinte a scris acest “Cuvânt”, context înfăţişat de noi în primele pagini ale studiului nostru59.
În mod arbitrar a mai apărut în decursul vremii o serie de referiri la acest “Cuvânt” în cadrul
unor articole care se folosesc de traducerile descrise până acum60. În fine, nu putem spune decât că

tipografia de la Cişmeaua răposatului Mavrogheni” - ibidem.

55
“BOR”, XI, 1885, nr. 5, p. 364-386; nr. 6, p. 427-436; nr. 10, p. 831-848.
56
Precedate de o biografie a Sf. Grigorie alcătuită de preotul Grigorie, Huşi, 1931, p. 47-117. Biografia se găseşte
între pag. 1-47, iar “Elogiul” la p. 117-204.
57
“BOR”, LXXXVI, nr. 1-2, 1968, p.127-164.
58
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad., note şi introducere de
Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 157-224. Şi aceasta, ca şi versiunea din 1968, conţine 117 capitole.
59
Op. cit., p. 291-310.
60
Putem cita autori care s-au ocupat mai îndeaproape de acest lucru: pr. prof. I.G. Coman s-a referit mult la opera
Sf. Grigorie, iar în studiul Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, “ST”, nr. 9-10, 1949, p. 748, 749, 753, 757, 760, 761, explică
ce vrea să însemne această “artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor” în concepţia Părinţilor, îndeosebi a Sf. Grigorie. În studiul
citat ni se redau fragmente din traducerea făcută anterior de N. Donos (vezi mai sus nota 55). Aceluiaşi autor i se mai
datorează scrierea unui alt studiu: Sublimul preoţiei creştine, extras din “ST”, VIII, vol. I, 1940, p. 11, în care ne
aminteşte de concepţia Sf. Grigorie cu privire la preoţie. Pr. prof N. Bordaşiu este alt autor care, într-o prelegere, încearcă
să ne facă înţeleasă concepţia Teologului despre preoţie şi despre frumuseţea sarcinilor sacerdotale: Frumuseţea şi
sarcinile vocaţiei sacerdotale după Sf. Grigorie Teologul, “GB”, nr. 1-2, 1978, p. 88-94. Ca text de bază este folosită tot
traducerea făcută de N. Donos. De asemenea, texte din “Apologia pentru fugă…” foloseşte şi diac. drd. Marin Sava, op.
cit., p. 387-398. Aici apare folosită şi traducerea din 1968, făcută de părintele Fecioru. Şi tot această ultimă traducere este
folosită în studiul său de Pr. Prof. Ştefan Alexe, Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi despre preoţie, “ST”, nr. 1-2,
1984, p. 93-102. În acest studiu există la pag. 93-94 o listă a titlurilor unor lucrări ce au drept obiect de studiu Sfânta
Taină a Preoţiei în concepţia Sf. Trei Ierarhi, dintre care enumerăm şi noi câteva: Pr. Prof. N. Petrescu, Învăţătura despre
preoţie după Sf. Grigorie de nazianz şi chipul de preot al lui însuşi, “MO”, nr. 5-6, 1966, p. 391-399; Pr. Prof. Ioan
Rămureanu, Preotul-slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor după Sfinţii Trei Ierarhi, “ST”, nr. 1-2, 1970, p. 99-105;
Arhim. Chesarie Gheorghescu, Sfinţii Trei Ierarhi-modele de dascăli şi păstori în Biserica creştină , “GB”, nr. 1-2,
1974, p. 74-84. Lista s-ar putea prelungi, dar nu este în interesul nostru de a copia ceea ce foarte lesne se poate citi în acest
studiu.

11
“Apologia despre fugă”, ale cărei traduceri le-am menţionat până acum, este una dintre cele mai
complete opere ale Sfântului Grigorie Teologul şi cel mai mult tradusă, nu numai la noi, dar şi în
multe alte limbi, fiind tot atât de gustată şi discutată de credincioşi şi teologi. Trebuie sesizat, în
concluzie, că lucrarea a avut atât de mare căutare, încât a ajuns să fie prima tradusă şi tipărită, la
1821, împreună cu “Cele şase cuvinte despre preoţie” ale Sf. Ioan Hrisostom. Ba mai mult, numărul
traducerilor este atât de mare dovedind permanenta actualitate a învăţăturilor marelui Părinte
bisericesc.
Dar aceasta nu a fost singura operă a “cugetătorului de Dumnezeu”, aşa cum frumos îl
denumeşte un text bisericesc, asupra căreia să se fi oprit traducătorii, ci vom constata că au mai fost
şi altele care au reţinut interesul acestora.
După 1817, Grigorie Dascălul, viitor mitropolit muntean, părăsea mănăstirea Neamţ pentru
a se îndrepta către mănăstirea bucureşteană Antim. De aici, ne este cunoscut din viaţa cărturarului,
s-a retras la Căldăruşani, pentru ca împreună cu mai mulţi ucenici întru ale cărturăriei să înceapă o
susţinută muncă de traducere şi tipărire de opere patristice. Printre roadele ostenelilor sale avea să
se numere cartea: “Vasile cel Mare şi Grigorie Bogoslov, Cuvinte”, apărută la Bucureşti, în 1826 61.
Titlul adevărat al cărţii, aflat pe faţa primei foi este: “Cuvinte puţine oarecare. Din cele multe ale
întru sfinţi părinţilor noştri Vasile cel Mare şi Grigorie Cuvântătoriul de Dumnezeu, tălmăcite din
limba elinească şi acum întâi tipărite în zilele prealuminatului şi preaînăţatului nostru domn
Grigorie Dimitrie Ghica Voievod spre folosul neamului nostru. În Bucureşti, în sfânta Mitropolie,
la anul 1826 de Matei Băbeanul Tipograful”. A doua foaie liminară are o Prefaţă semantă de “cel
ostenitoriu întru ale tipografiei Pafnutie”, din aceasta reieşind că tălmăcitorul a fost însuşi
mitropolitul Grigorie (1823-1834) care a şi dat girul tipăririi62. Se observă că majoritatea acestor
cuvântări este constituită din acelea care făceau parte din colecţia celor “16 Cuvântări” copiate de
Gavriil Uric la 1413 şi 1424. Este posibil ca, pentru această traducere, mitropolitul Grigorie
Dascălul să le fi folosit pe acestea, bineînţeles din ediţiile mai noi (poate 1511 şi cele greceşti
amintite anterior). Toate aceste “Cuvântări” vor apare ulterior şi-n alte ediţii, aşa cum s-a întâmplat
cu “Tratatul despre preoţie”. Este cazul lui Teoctist Scriban arhimandritul care, la 1884, traducea şi
tipărea “Cuvântul pentru Paşti”63 după ce, cu un an mai devreme, tipărise “Cuvânt la
Cincizecime”64. Şi tot acesta va mai publica încă alte câteva “Cuvântări” ale Sf. Grigorie cu câţiva
ani înaintea celor amintite. Iată-le:

61
Cartea poartă nr. 1293 - BRV, III, 1968, p. 523-524. La I. Braunstein, Catalogul cărţilor vechi româneşti,
1643-1830, Acad. RSR, filiala Iaşi, 1981, p. 96, cartea poartă nr. 182 (Iaşi) - vezi şi D. Fecioru, Bibliografia, p. 58; pr.
prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Buc., 1983, p. 40-41. Este o carte care, pe parcursul
celor 189 foi, conţine un text tipărit pe două coloane, cu iniţiale mari ornate. Pe verso-ul foii de titlu se află stema Ţării
Româneşti încadrată de versuri. A aparţinut Bibliotecii Casei Bisericii şi apoi a celei a Comisiei Monumentelor Istorice.
Ultima a donat-o în 1942 Academiei Române (cf. Braunstein, op. cit., p. 96).
62
BRV, III, 1968, p. 524. Cuprinsul lucrării se află pe verso-ul ultimei foi. Iată titlurile Cuvântărilor Sf. Grigorie
(f. 148-149): 1. “Celui întru Sfinţi Părintelui nostru Grigorie Nazianzeanul Cuvântătoriul de Dumnezeu - Cuvânt la
Naşterea Mântuitorului” (f. 148-152); 2. “Cuvânt la Sfintele Lumini” (f. 152-157); 3. “Cuvânt pentru iubirea de săraci” (f.
157-167); 4. “Cuvînt la zăbovire”, în care apare textul cântării pascale “Ziua Învierii” (f. 167-168); 5. “Cuvânt la Sfintele
Paşti” (f. 168-177); 6. “Cuvânt la Duminica cea Nouă, la primăvară şi la mucenicul Mamant” (f. 177-180); 7. “Ale
Sfântului Grigorie Bogoslov câteva Epistolii către Marele Vasilie şi de către alţii ” (f. 180v-184); 8. “Ale Sfântului Grigorie
Bogoslov stihuri oarecare pre puţine din cele multe care în limba elinească sunt făcute cu mare meşteşug după alfavita
după care fieştecare are sfârşitul sfătuirii sale” (adică limba maternă, n.n.) (f. 184 v-189).
63
În “Revista Teologică”, Iaşi, an II, 1884, nr. 3, p. 20-24 şi nr. 4, p. 27-30.
64
“RT”, I, 1883, nr. 12, p. 95-96; nr. 14, p. 111-112.

12
1. “Cuvânt funebru al Sfântului Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului în lauda
Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cesareei Capadociei”65.
2. “Cuvânt de despărţire al Sfântului Grigorie Teologul arhiepiscopul Constantinopolului,
pronunciat în timpul venirei la Constantinopol a o sută cincizeci de episcopi”66.
Ambele au în continuarea titlului următorul text: “Tradus în limba română în zilele
prealuminatului şi preaînălţatului Carol I domnitorul Românilor sub arhipăstoria Înalt P.S. D.D.
Nifon, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungrovlahiei, exarh al Plaiurilor, locţiitor al scaunului
Cesareei Capadociei, cavaler al mai multor ordine, de arhimandrit Teoctist Scriban, candidat
(licenţiat) în Teologie…Bucureşti, 1869”. Prima tipăritură are 59 de pagini, iar a doua numai 27. În
ce priveşte “Cuvântul funebru”, ulterior i s-au mai făcut traduceri de către autorii moderni. Una din
ele este cea a preotului N. Creţu din 1958, purtând titlul: “Grigorie de Nazianz. Panegiric în
cinstea Sf. Vasile cel Mare”67, iar o altă traducere a acestui “Necrolog” ne este dată prin strădania
marelui patrolog pr. prof. I.G. Coman, în studiul său “Studiile universitare ale Părinţilor
Capadocieni”68.
În această fază de conturare a unui învăţământ teologic românesc sistematizat, tarducerile
vor căpăta amploare.
În 1925 a apărut o carte, “Bucăţi alese din opera Sf. Atanasie cel Mare”, având drept autor
pe Ştefan Bezdechi69, care, pe lângă traducerile din opera Sf. Atanasie, a introdus şi câteva texte
dintr-ale Sf. Grigorie Teologul, mai ales spre sfârşitul lucrării. Este vorba despre “Cuvântarea Sf.
Grigorie Teologul pentru cinstirea Marelui Atanasie al Alexandriei”, fiind, de altfel, o traducere
inedită la noi a acestui discurs gregorian70.
În 1938 mai apărea o lucrare a profesorului de teologie I. G. Coman, “Sfântul Grigorie de
Nazianz despre împăratul Iulian. Încercare asupra discursurilor IV şi V”71, lucrare cu caracter mai
special, nefiind propriu-zis o traducere, ci o discuţie, un comentariu cu foarte precise evaluări
asupra traducerii textului lucrării Sf. Grigorie, “Despre împăratul Iulian”, deja citată în titlu.
Studiul în discuţie se pretinde, prin autorul ei, a fi prima încercare generală asupra lui Iulian, aşa
cum se desprinde şi din opera Marelui Părinte72.
Cele două “Discursuri” (IV şi V) au o valoare istorică şi documentară incontestabilă.
Valoarea o capătă prin aceea că Sf. Grigorie este singurul care ne relatează unele evenimente şi ne
dă unele detalii de negăsit în alte surse. Sunt la Sf. Grigorie elemente unice pentru istorie, pe care
alţi autori contemporani lui nu ni le redau: detaliile vieţii de student a lui Iulian, la Atena, încercările
65
Bibliografia românească modernă (BRM) (1831-1918), vol. II, edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986, p. 540. “Cuvântul funebru” mai apare în “Foaia bisericească a Sf. Mitropolii a Moldovei”, III, 1870, nr. 12-18, cf.
Vornicescu, op. cit., p. 215.
66
BRM, p. 540.
67
Traducerea se găseşte într-o lucrare manuscrisă intitulată “Mari îndrumători creştini de la căderea Imperiului
de Apus (476)”, 1958, Rm. Vâlcea, iar manuscrisul, la rândul său, s-a aflat în posesia şi în biblioteca pr. prof. D. Călugăr,
care şi pomeneşte despre aceasta în studiul său Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările Sfinţilor Trei
Ierarhi, “MA”, nr. 1-3, 1974, p. 60, nota 18 şi p. 61, nota 24.
68
Pentru acest studiu autorul citat s-a folosit de o ediţie anterioară a “Necrologului” ce aparţine lui F. Boulanger,
Paris, 1908 (XII, 4), din savantul român citează, dar în traducere personală - vezi “ST”, nr. 9-10, 1955, p. 532-545.
69
Cluj, 132 pag.
70
P. 113-139.
71
Teză de doctorat, Edit. Instit. Român de Bizantinologie, Bucureşti, 1938, 164 pag.
72
Lucrarea este compusă din două părţi, cu o introducere împărţită şi ea tot în două: 1. Secolul IV după Hristos,
ca teatru al luptei dintre creştinism şi păgânism; 2. Rolul sfinţilor în lupta dintre cele două culturi.

13
de păgânizare ale armatei, legiferarea schimbării numelui de creştin în acela de “galileean”,
profanarea bisericilor din Alexandria, Heliopolis, Arethusa şi martiriul fecioarelor din această ultimă
cetate, detalii asupra înmormântării la Tars a împăratului şi multe altele73.
Un alt traducător foarte prolific al Sf. Grigorie a fost şi rămâne preotul Gh. Tilea. El a tradus
foarte mult din opera Părintelui Capadocian începând cu anul 1947, când, împreună cu un alt elinist
de marcă, prof. N. I. Barbu, va reda în limba română una din cel mai captivante şi interesante lucrări
şi poate cea mai citită, după “Tratatul despre preoţie”, şi anume “Cele cinci cuvântări teologice”74.
Traducerea debutează cu o introducere în care ne sunt explicate cele cinci “cuvântări”, iar la
sfârşitul traducerii autorii au inserat note explicative, indicând locurile scipturistice la care s-a referit
Sf. Părinte, evident şi cu explicaţiile de circumstanţă atât de necesare unei bune înţelegeri, aşa cum
o făcuse un prim interpret al Sf. Grigorie, anume Sf. Maxim Mărturisitorul în opera sa
“Ambigua”75.
Părintele Tilea nu s-a oprit aici, ci el a continuat seria traducerilor, înscriind încă una pe
răbojul culturii teologice: “Despre iubirea de săraci”. Din cele 44 de pagini ale traducerii, se poate
constata că aceasta este poate cel mai frumos şi atingător gând al Sf. Grigorie despre iubirea
aproapelui, prin şi pentru iubirea de Dumnezeu. Tratatul decurge pe parcursul a 40 de capitole
pentru a căror traducere autorul s-a inspirat şi din ediţia cărţii nr. 1293 de la Academia Română,
fondul Carte Românească Veche (CRV), “Cuvinte puţine oarecare. Din cele multe ale celor întru
sfinţi părinţilor noştri Vasile cel Mare şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu”, ce conţine între
paginile 157-167 textul la care ne-am referit76.
Legat de aceste două traduceri ale lui Gh. Tilea, un alt teolog, N.V. Stănescu, încearcă pe
baza lor o sinteză a teologiei Sf. Părinte din Nazianz şi o formulare a unei păreri asupra modului de
gândire teologică a Sf. Grigorie77.
Dar lucrarea de aducere la lumină a operei Marelui Părinte nu se opreşte aici. Un nou
cuvânt al Sfântului şi inedit avea să fie preluat din Migne (PG) şi publicat de preotul N. Cotos după
textul “Către presbiterul Cledoniu, împotriva lui Apolinarie” (scrisorile I şi II). Titlul traducerii era
“Un cuvânt al Sfântului Mare Ierarh şi Părinte bisericesc Grigorie Teologul împotriva rătăcirii
73
Pr. prof. I.G. Coman, Sfântul Grigorie despre împăratul Iulian, p. 148-150.
74
119 pag., din care XXII sunt pentru introducere; este prima traducere a celor “Cinci Cuvântări teologice”. Au
fost folosite textele din ediţia Migne, PG, tomurile XXXV-XXXVI şi cele din ediţia Arthur J. Mason, The five theological
orations of Gregory of Nazianzus, Cambridge, 1889.
75
Această operă prezintă o situaţie mai specială, dat fiind faptul că Sf. Maxim se angajează la un comentariu al
câtorva dintre locurile mai greu de înţeles din “Discursurile” Sf. Grigorie Teologul, cât şi al altora de la Sf. Dionisie
Areopagitul. În felul acesta, prin folosirea operei gregoriene încă din acele veacuri de frământări teologice ne-au rămas
ample fragmente din gândirea Marelui Teolog, folosită şi de alţii, în traducerea părintelui D. Stăniloae, Tâlcuiri ale unor
locuri cu multe şi adânci înţelesuri din sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul , în “PSB”, vol. 80, Bucureşti,
1983, 372 pag; vezi şi un studiu foarte bun al diac. asist Ioan I. Ică, op. cit., p. 43, nota 11. “Ambigua” era de fapt un
răspuns la doctrina origenistă, “cea mai fundamentală respingere a mitului origenist despre unitatea tuturor spiritelor în
Dumnezeu (Henada sau Monada), despre împrăştierea lor din această unitate iniţială, odată cu depunerea trupurilor ” - P.
Sherwood, The Earlier Ambigua of St. Maximus the Confessor and his reputation of the origenism , Roma, 1955, cf.
Ică, op. cit., p. 6. Pentru a-şi argumenta doctrina formulată aici, Sf. Maxim recurge la texte din opera Sf. Grigorie. Sunt
mai ales fragmente din “Cele cinci Cuvântări teologice”, dar şi din “Despre iubirea de săraci”, “Cuvântare (42) funebră la
Sf. Atanasie”, “Cuvântarea a III-a despre pace”, “Cuvântarea la Paşti”, “Cuvântarea la Duminica cea Nouă, la Primăvară
şi la mucenicul Mamant” şi din multe altele cunoscute nouă acum din traducerile ce li s-au făcut de-a lungul secolelor (vezi
“Ambigua”, traducerea românească).
76
Bucureşti, 1948, vezi nota 60.
77
Teologie şi viaţă la Sf. Grigorie de Nazianz, “MO”, nr. 1-2, 1962, p. 3-12.

14
hristologice apolinariste”78, fiind vorba despre o expunere ortodoxă a hristologiei ca mod de
combatere a doctrinei eretice a lui Apolinarie, cum de altfel şi reiese.
La scurtă vreme, Sfântului Grigorie i-au mai fost traduse, în ediţie nouă, de către preotul
Gh. Tilea, “Cuvântările la Praznicele împărăteşti, Cuvântarea a XVIII-a: La arătarea lui
Dumnezeu sau la Naşterea Mântuitorului”79, precum şi “Cuvântarea la Cincizecime” (a XLI-a)80.
Apoi, la 1971, acelaşi fecund traducător continua prin a reda pe româneşte câteva dintre poeziile
Sfăntului. Aşadar, autorul nostru a tradus “Poeme dogmatice” în două rânduri, la 1971 şi apoi
197381. Este cunoscut faptul că Sfântului Grigorie i se datorează oarecum lansarea acestui nou gen
de expunere teologică, reluat nu după multă vreme de Roman Melodul, Ioan Damaschin, Andrei
Criteanul şi mulţi alţii. De ce tocmai în versuri? Răspunsul ni-l dă tot Sf. Părinte: “Am recurs la
maniera sau calea versului pentru dogmatica mea, nu pentru că aş fi urmărit vreo glorie poetică,
ci pentru motive de cu totul altă natură, şi anume: în împrejurările vremii mele, dogmatica
ortodoxă trebuia bine fixată în cugetul creştinilor şi anume pe calea cea mai convenabilă iar
calea aceea am socotit a fi aceea a versului…care captivează mai bine pe cititor; şi fiindcă am
amintit de împrejurările vremii mele, am vrut ca prin aceasta să fac faţă sau să iau o atitudine
oarecare, în cazul lui Apolinarie ereticul82, care, spre a-şi face mai repede şi mai cu succes
aderenţi, folosise calea versului în care-şi alcătuise o Psaltire a sa, alta decât aceea a lui David şi
ceea ce este mai extravagant, chiar şi un al treilea Testament”. Dar mai are o explicaţie: “am ales
calea versului şi pentru o motivare de ordin subiectiv: de la o vreme începusem să aud cântecul
lebedei şi am vrut să-mi mângâi zilele mele din urmă cu adieri de aripi de muze şi cu înmiresmare
de nard de poezie”83. Se vede bine că Sfântul Părinte era un neîntrecut mânuitor al cuvântului, iar
dulceaţa poeziei sale a ajuns şi la noi datorită traducătorilor tot pe atât de vrăjiţi de puterea aceluiaşi
cuvânt. Atâta doar, că versurile marelui poet, căruia nu gratuit i s-a spus “cuvântător de
Dumnezeu”, datorită dificultăţilor de fond şi literare au fost traduse în proză iar nu transpuse
asemenea în vers. Un vers tradus ar fi trebuit să surprindă aceeaşi profunzime pe care şi-a dorit-o
autorul, însă din temerea de a nu se putea realiza un astfel de proiect s-a ales calea prozei.
Primul poem era închinat Sfintei Treimi, afectându-i-se câte un capitol pentru fiecare
Persoană divină (Tatăl, 39 versuri, Fiul 83 şi Duhul Sfânt cu 93 de versuri). Alte două poeme
tratează “Despre lume” şi “Despre providenţă”, continuate într-o a doua parte - cosmologia - prin
încă două poeme: “Despre existenţele cugetătoare” şi “Despre suflet”.
Nu numai părintele Tilea s-a încumetat să traducă poezia Sf. Grigorie, ci şi un alt mare
teolog de care am mai amintit până acum, şi anume regretatul preot profesor I.G. Coman. El
consacră acestui gen două dintre foarte savantele sale lucrări: “Poezia Sf. Grigorie de Nazianz” şi
“Geniul Sf. Grigorie de Nazianz”84. Prima este un studiu pe al cărui parcurs de 25 de pagini,
autorul emite consideraţii foarte precise în privinţa acestui gen de literatură, al cărui iniţiator a fost
78
“MA”, nr. 3-4, 1957, p. 242-253.
79
“GB”, nr. 1-2, 1962, p. 12-23 (Migne, PG, XXXVI, col. 318-333).
80
“GB”, nr. 5-6, 1962, p. 141-147.
81
“GB”, nr. 5-6, 1971, p. 482-488 şi “GB”, nr. 3-4, 1973, p. 367-375. După cuprins poezia gregoriană este
dogmatică (38 de bucăţi), morală (40 de bucăţi) şi istorică (39 buc.) - Coman, Poezia; Tilea, Poeme, I, p. 482.
82
Apolinariştii alcătuiau psalmi care sunau contrar acelora ai lui David şi compuneau poezii sau alte lucrări pe
care le socoteau al III-lea Testament - Scrisoarea 101 către Cledoniu, Migne, PG, XXXVII, 193 apud Coman, Poezia, p.
68; Tilea, Poeme, I, p. 482.
83
Migne, PG, XXXVII, 194, 1329-1333 apud ibidem.
84
Vezi aici notele 8 şi 13.

15
Sfântul Părinte Grigorie. Aici găsim aprecierea că “nici unul dintre Părinţii secolului IV nu
egalează pe Grigorie Teologul în grija minuţioasă şi plăcerea profundă a artei cuvântului”85. În
cea de-a doua lucrare citată, părintele Coman a încercat o serie de traduceri ale unor poeme de
diverse facturi, pe care le vom şi enumera: “Pentru versurile sale”86, “Despre viaţa sa”87, “Imn
către Dumnezeu”88, “Imn de seară”89, “Altă mulţumire”90, “Despre natura omenească”91, “Despre
deşertăciunea şi nesiguranţa vieţii şi despre sfârşitul obştesc”92, “Împotriva gătelilor femeii”93,
“Dialog cu lumea”94, “Despre fragilitatea naturii omeneşti”95, “Despre dorinţă”96, “Despre
moartea celor scumpi”97, “Despre falşii prieteni”98, “Dorinţa morţii”99, “Despre viaţa
omenească”100. Aceluiaşi traducător i se mai datorează prefacerea pe româneşte şi a altor două mici
poeme: “Psalm”101 şi “Rugă de seară”102, transpuse ulterior în versuri de Valeriu Anania, însă într-
un alt context.
Rămânând pentru încă puţin în atmosfera aceasta, părintele Coman trage şi o concluzie cu
privire la valoarea pe care o impune poezia Sf. Grigorie: “poezia Sf. Grigorie Teologul este cea
dintâi şi cea mai glorioasă producţie artistică a Bisericii din primele patru secole”103.
Fără a afirma că şirul traducerilor din opera Marelui Părinte Capadocian a apus, indică o
ultimă încercare de traducere cunoscută, dar nu şi ultima în fapt, sperând că acest gen de literatură
teologică va continua sub impulsul noilor vremi. Ca atare, pentru prima oară s-a tradus, în 1989,
“Cuvântarea despre teolog şi teologie” a Sf. Grigorie de către Ioan I. Ică jr., la Sibiu104. Este vorba
despre una din cele 44 de Cuvântări, ce fusese rostită în capela Sf. Anastasia, la 380, ca şi celebrele
“Cinci Cuvântări teologice”, cu care şi prezintă evidente similitudini şi paralele de idei105.

85
Coman, Poezia, p. 69.
86
vv. 7-8 (PG, XXXVII, 1030), p. 30; vv. 51-100 (PG, XXXVII, 1033-1036), p. 10-12; vv. 132-138 (PG, XXXVII,
1038-1039), p. 36; vv. 211-236 (PG, XXXVII, 1044-1045), p. 15.
87
vv. 1-70 (PG, XXXVII, 1329-1336), p. 28-30.
88
vv. 1-16 (PG, XXXVII, 507-508), p. 30.
89
vv. 1-50 (PG, XXXVII, 511-514), p. 34.
90
vv. 1-30 (PG, XXXVII, 515-157), p. 35.
91
vv. 1-11 (PG, XXXVII, 755-756), p. 37; vv. 17-32 (PG, XXXVII, 757-758), p. 39; vv. 49-56 (PG, XXXVII, 759-
760), p. 42.
92
vv. 1-4, (PG, XXXVII, 1300-1301), p. 37; vv. 17-44 (PG, XXXVII, 1302-1304), p. 42.
93
vv. 5-10, (PG, XXXVII, 884), p. 37.
94
vv. 1-12 (PG, XXXVII, 752-753), p. 38.
95
vv. 1-3 (PG, XXXVII, 753-755), p. 38.
96
vv. 1-5 (PG, XXXVII, 788), p. 40.
97
vv. 1-4 (PG, XXXVII, 789), p. 40.
98
vv. 1-5 (PG, XXXVII, 789), p. 40.
99
vv. 5-9 (PG, XXXVII, 1300), p. 42.
100
vv. 1-2, (PG, XXXVII, 786), p. 42 şi (PG, XXXVII, 787-788), p. 58.
101
“GB”, nr. 1-2, 1958, p. 62; “Îndrumăorul bisericesc al Mitropoliei Banatului”, 1985, nr. 6.
102
Rev. cit., p. 63.
103
Poezia, p. 43, apud E. Doubedout, De divi Gregorii Nazienzeni Carminibus, p. 116-7.
104
În “MA”, nr. 2, 1981, p. 52-60. Titlul ei real era, precum ne indică şi nota 120, “Despre teologie şi condiţia
episcopilor”. Pentru prezentare şi traducere autorul a folosit ediţia critică a prof. Justin Mossay, Gregoire de
Nazianz. Discours, 20-23, “Sources Chretiennes”, nr. 270, Paris, 1980, p. 36-85.
105
În cuvântare, Sf. Grigorie vizează pe episcopii arieni, ce duseseră lumea în derută prin impostoratul lor,
raţionalizând misterele credinţei. În prima parte, Sfântul schiţează profilul duhovnicesc al teologului creştin autentic,
pentru ca în a doua parte să facă un scurt şi foarte precis rezumat a ceea ce înţelegea prin Sf. Treime, combătând câteva
argumente raţionale vehiculate de arieni în sprijinul “teologiei” lor. Cuvântarea are un ultim capitol convertit într-o

16
 În felul acesta am epuizat, credem noi, întregul şir al traducerilor din opera Sf. Grigorie de
Nazianz, completând astfel, cu încă un segment, informaţiile pe care le oferă studiul foarte amplu al
părintelui Coman, vizând “Preocupările patristice în literatura teologică românească”106.
Şi tot aşa suntem încredinţaţi că am adus un elogiu Marelui Părinte al Bisericii noastre
dreptmăritoare care, se vede bine, s-a bucurat la noi de o mare preţuire, ba mai mult, a şi devenit
patron al învăţământului românesc teologic. Pentru multă vreme, Facultăţile de Teologie din ţară l-
au prăznuit ca atare până în 1949, când învăţământul superior de la noi şi-i va lua ca patroni şi pe
ceilalţi doi mari luminători ai spiritului uman, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur107.
Toate acestea spun foarte mult. Spun marea admiraţie pe care Biserica noastră a considerat
că trebuie s-o arate acelui căruia i s-a şi dat supranumele de Teologul. Prin traducerile care s-au
întreprins în româneşte, teologia noastră a avut ocazia să se maturizeze foarte devreme, astfel încât
să putem vorbi de o teologie românească, chiar dacă ea nu era sistematică, adică expusă în manieră
ştiinţifică, aşa cum o avem azi. Datorăm foarte mult celor pe care i-am pomenit aici a fi tradus din
opera Marelui Părinte şi care, se înţelege, au pregătit în acest mod trecerea la faza teologiei
sistematizate. Însă datorăm foarte mult celor din vechime care, nu numai că făceau teologie, dar
făceau realmente un act de cultură, aducând în limba naţională textele unuia dintre reprezentanţii de
seamă ai creştinismului, care el însuşi a devenit model cultural. Ei traduceau aceste texte, nu cu
gândul că o fac pentru o elită a Bisericii, ci cu acele de a populariza câte ceva din “noua” gândire ce
nu demult modificase lumea, adică cea creştină. Poate că de aceea era în primul rând un act de
cultură şi abia mai apoi unul teologic, dacă stăm să ne gândim că astăzi toate acele traduceri de
atunci reprezintă monumente de artă, limbă şi literatură, chiar şi atunci când ele nu au fost traduse
direct în româneşte. Între cele două faze ale traducerilor din Sfinţii Părinţi, nu putem face distincţia
ca între două tipuri culturale diferite, căci ele reprezentau, de fapt, două faţete ale unei aceleiaşi
monede. Abia mult mai târziu s-a intrat într-o fază aparte, când limba era deja bine structurată, o
fază a traducerilor strict cu caracter teologic, adică pentru aceia interesaţi în mod special de
teologie, dar nu fără a rămâne la îndemâna tuturor. Cu alte cuvinte, scopul vechi pentru care se
făcuseră acele traduceri se păstrase, şi anume acela de a populariza gândirea Mărilor Părinţi ai
Bisericii, în cazul nostru a Sf. Grigorie Teologul şi, în cele din urmă, gândirea unei întregi Biserici,
gândirea pe care o impunea o nouă mentalitate, un nou mod de a privi lucrurile. Or, un astfel de
mod de a vedea lucrurile a preocupat conştiinţele ortodoxe de la noi pentru multă vreme, aşa încât
secole de-a rândul, traducerile din Sfinţii Părinţi au abundat şi au primat în faţa multor altora. La
noi, ca şi la sârbi, bulgari sau ruşi s-a tradus aproape în mod exclusiv numai din literatura patristică,
vreme îndelungată, şi prea puţin din literatura profană antică aşa cum s-a întâmplat în Occident. Cea
patristică era preferată celei profane, cel puţin în lumea ortodoxă. Ce înţelegem de aici? Cumva că

concluzie: pentru a deveni teolog trebuie să te înalţi prin virtute la iluminarea care conţine adevărata cunoaştere
nemijlocită, experimentală a Sfintei Treimi (ibidem).
106
“ST”, nr. 5-6, 1971, p. 309-399. Poate fi consultată o serie de studii şi articole referitoare la opera gregoriană:
stud. Vasile Cristescu, Sfânta Treime în opera Sfântului Grigorie de Nazianz, teză de licenţă, Bucureşti, 1988 (în
Biblioteca Facultăţii de Teologie din Bucureşti); pr. Ilie Negoiţă, Învăţătura despre Sf. Duh la Sf. Grigorie de Nazianz,
“GB”, nr. 9-10, 1968, p. 1004-1010; arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Sfinţii Trei Ierarhi în actualitatea Bisericii noastre,
“MA”, nr. 1-2, 1972, p. 44-51.
107
De fapt, Sfinţii Trei ierarhi au devenit ocrotitorii instituţiilor de învăţământ teologic din întreaga lume
ortodoxă, mult mai devreme, la 1936, prin hotărârea primului Congres de teologie ortodoxă de la Atena. Congresul atenian
a proclamat atunci, după cum cunoaştem, prin vocea reputatului teolog rus Pavel Florenski, necesitatea revenirii teologiei
moderne la izvoarele ei autentice, reprezentate de modelul personal şi scrierile Sf. Părinţi.

17
Ortodoxia n-ar fi fost preocupată să-şi îmbogăţească fondul cultural? Nicidecum, pentru că nu am
spus că traducerile din autorii profani au lipsit, ci ele au venit, chiar dacă mult mai târziu108. Nu era
o lipsă de interes pentru cultură, aşa cum o înţelegeau occidentalii, dar nu putea să primeze o
cultură desacralizată, o cultură în care se încerca revenirea la antichitate şi la valorile ei precum a
încercat-o Renaşterea. În lumea ortodoxă o Renaştere în manieră occidentală nu ar fi putut fi
nicicum posibilă şi asta pentru că Apusul renunţase la a-L mai considera pe Dumnezeu la locul pe
care Sfinţii Părinţi îl vedeau, ba dimpotrivă în locul Lui îl aşezau acum pe om. Acesta credem că
este şi motivul pentru care la noi, ca de altfel peste tot în lumea ortodoxă, s-a reactualizat permanent
învăţătura Părinţilor Bisericii, considerată ea însăşi un model cultural de urmat. Ori, dacă acesta
exista şi era viabil, de ce să fie înlocuit cu altul? O “Renaştere” ar fi însemnat un regres, adică o
întoarcere înainte de creştinism, şi finalmente o negare a valorilor creştine, o desacralizare, aşa cu s-
a şi întâmplat în Apus. Orientul ortodox a refuzat-o, menţinându-se în matca învăţăturii aducătoare
de mântuire. Pentru românul ortodox “Renaşterea” s-a făcut prin apariţia Filocaliei, cu mult înainte
chiar de a fi apărut în vreo altă limbă modernă europeană. Aceasta este ceea ce îi motiva pe oamenii
Bisericii de la noi şi nu numai pe ei să se cantoneze în aria traducerilor de opere patristice. Şi,
precum am avut prilejul să constatăm, traducerile din opera Sf. Grigorie de Nazianz au început de
timpuriu, pentru ca între timp multe dintre ele să fie reluate, dacă nu se traducea ceva nou. S-a
întreprins, cu alte cuvinte, o permanentă reactualizare a Marelui Părinte şi a învăţăturii sale, fapt ce
a ajutat la devenirea teologiei româneşti aşa cum o avem astăzi.

108
Nu amintesc aici decât perioada lui Matei Basarab, când cumnatul său, Udrişte Năsturel, traducea “Urmarea
lui Hristos” a lui Toma de Kempis. Tot atunci începea să se traducă şi din romanul aghiologic sau chiar din cel profan ce
apărea în Orient.

18