1

Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalizării umane. Ea nu se rezumă la generalizări şi explorări inductive, ci merge mai departe dând explicaţii , elaborând modele şi teorii predictive ce pot fi supuse unei riguroase testări obiective. Vom recurge la sursele clasice din literatura de specialitate pentru a defini ştiinţa şi pentru ai prezenta caracteristicile. Orice ştiinţă studiază fenomenele naturii, societăţii şi gândirii, descoperă legi şi legităţi noi care stau la baza schimbării şi dezvoltării fenomenelor în scopul de a le stăpâni şi a le folosi în interesul progresului uman. Dicţionarul de filozofie consemnează următoarea definiţie a ştiinţei, ea fiind : ” un ansamblu veridic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire.” Cunoştinţele referitoare la un domeniu al realităţii se încheagă într-o ştiinţă, numai atunci când sunt reunite într-o teorie pe baza unor legi şi principii. Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice. Domeniul practicării exerciţiilor fizice a existat din totdeauna. Modul de practicare a fost diferit, el evoluând de la un aspect pur empiric (când se practicau acte motrice necesare existenţei umane) până la aspectul actual de practicare, pe baze ştiinţifice. Definirea domeniului de practicare a exerciţiilor fizice a ridicat numeroase semne de întrebare. Astfel în anii ’60 s-a conturat şi s-a constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului incluzând cele două tipuri de activităţi motrice. În ultimii ani au apărut tot mi multe denumiri ale ştiinţei care studiază motricitatea umană, iar termenul de ştiinţă a educaţiei fizice şi sportului a început să fie din ce în ce mai puţin utilizat. Astfel M. Epuran a utilizat termenul de ”ştiinţa activităţilor corporale”, ea studiind omul în mişcare şi reuneşte tot sistemul de cunoştinţe medicale, fiziologice, sociologice, psihologice, biomecanice, ergonomice care stau la baza formării general-ştiinţifice a oricărui specialist. În Franţa, Parlebas vorbeşte despre “ştiinţa activităţii motorii” iar în Canada, Landry foloseşte termenii de ”ştiinţa activităţii fizice”. La ora actuala acestor termeni se mai adaugă termenul “sport” şi astfel avem “ ştiinţa activităţilor fizice şi sportive”, denumire tot mai des utilizată în Franţa şi chiar în Europa. În Germania se utilizează denumirea de “ştiinţa sportului” iar în Belgia, Olanda, Cehia se foloseşte tot mai des termenul de ”kinantropologie “. O ştiinţă trebuie să se fundamenteze pe o teorie raţională bazată pe o argumentare logică ,pe sistematizare, pe metode de cercetare şi prospectare a domeniului. Apariţia gândirii teoretice în domeniul practicării exerciţiilor fizice se leagă de necesitatea generalizării experienţei în domeniu, de necesitatea explicării acestui proces şi în acelaşi timp de necesitatea prospectării activităţii de educaţie fizică şi sport în strânsă corelaţie cu evoluţia vieţii, cu privire la formarea şi perfecţionarea fiinţei umane. Dacă astăzi se utilizează tot mai des termenul de ştiinţă a activităţilor motrice, automat aceasta trebuie să dispună de o teorie proprie care studiază fenomenul” mişcare” din punctul de vedere al teoriei sistemelor pornind de la trinomul, cauză-condiţie-efect. Această teorie, denumită ”teoria activităţilor
2

motrice” cuprinde un ansamblu de idei, aserţiuni adevărate, organizate într-un sistem logic coerent, ce descrie şi explică o realitate dinamică-motricitatea umană. Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să-şi găsească autonomia în cadrul ştiinţelor motricităţii şi să interpreteze cu rigurozitate anumite zone din motricitate (educaţia fizică şi sportul ) scoţând în evidenţă atât notele comune ale acestora cât şi cele diferenţiale. Termenul de teorie provine din grecescul “theoria” şi reprezintă o categorie filosofică, care desemnează reflectarea conceptuală cu ajutorul abstracţiilor a realităţii obiective. Din punct de vedere psihologic teoria este construcţie conceptuală, care uzează de: deducţii, ipoteze, sinteză şi generalizare, în vederea formulării unor principii explicative, a dezvoltării unei doctrine. Teoria este în strânsă corelaţie cu practica, îşi are originile în aceasta şi la nivel ştiinţific reprezintă un mod optim de dezvoltare a acesteia. Teoria educaţiei fizice şi sportului poate fi definită ca fiind: ”o generalizare a practicii educaţiei fizice şi sportului sub forma cunoştinţelor ştiinţifice ordonate sistematic, care reflectă şi dezvăluie esenţa şi legile aplicării ei. T.E.F.S. explică, sintetizează, informează şi prospectează realitatea domeniului şi tendinţele sale de evoluţie. T.E.F.S. - stabileşte funcţiile şi directivele tuturor subsistemelor E.F.S. în funcţie de cerinţele sociale. - sintetizează mijloacele E.F.S. - formulează :principii, norme, metode, forme de organizare procesului instructiv-educativ. Primul autor român care a elaborat o teorie a educaţiei fizice şi sportului a fost Ion Şiclovan, el precizează ca obiect de studiu al T.E.F.S.-“PERFECŢIONAREA DEZVOLTĂRII FIZICE ŞI A CAPACITĂŢII MOTRICE A OAMENILOR” Astăzi există o viziune puţin diferită , referitor la obiectul de studiu al T.E.F.S. acesta constituindu-l activităţile de educaţie fizică ;relaţiile dintre acestea sistemul de reglare transformare a informaţiilor specifice, principiile care le generează şi finalităţile, pe de o parte; activităţile sportive, pe de altă parte. Funcţiile T.E.F.S. : 1.Funcţia cognitivă relevată prin: - analiza permanentă a tuturor aspectelor domeniului - explicaţia cauzală a noutăţilor şi generalizarea acestora - prezentarea idealului, funcţiilor, obiectivelor E.F.S. în raport cu comanda socială - prezentarea celor mai eficiente forme de organizare a procesului instructiv-educativ. 2. Funcţia formativă: - de înzestrare a celor care conduc procesul de practicare a exerciţiilor fizice cu norme, reguli, legi, cerinţe generale, necesare în activitate.
3

3. Funcţia tehnică : - concretizată în capacitarea celor care conduc procesul de învăţământ cu tehnologiile de predare şi pe elevi cu tehnici de învăţare. Din aceste funcţii se desprind şi sarcinile T.E.F.S.

4

Dragnea) 5 .E. a informaţiei transmise.Conţinutul se concretizează în totalitatea însuşirilor esenţiale ale unei categorii de obiecte. prin precizie.S. Pentru a înţelege T. prin efortul de a realiza o corespondenţă univocă între semn şi semnificaţie. Orice noţiune are un conţinut şi o sferă .F.S.ce numai pot fi generalizate se numesc “categorii”. Transmiterea informaţiilor se poate face atât pe cale orală-verbală cât şi pe cale nonverbală. .termeni specifici.(A. stabilitate. Cunoaşterea se realizează într-un proces de comunicare a informaţiilor de la un subiect la altul.E.F. spaţiu. .termeni generali.recepţionarea mesajului. 3. termenii utilizaţi sunt divizaţi în trei nivele conceptuale: 1.descifrarea semnelor.S. Limbajul este o funcţie de utilizare a limbii în raport cu ceilalţi. conţinut. Se formează pornind de la percepţii şi reprezentări.Dragnea (2000). Pentru a definii noţiunile T. Nu se învaţă cuvinte. mişcare. aşa numitul sistem noţional. Sfera cuprinde clasele de obiecte care poseda aceleaşi însuşiri esenţiale. ci noţiuni care reflectă realitatea şi se exprimă prin cuvinte.S. motricitate. calitate. în raport cu unele repere fixe. Ştiinţele îşi construiesc limbi speciale care sunt fragmente ale limbii naturale.E. cea naturală este învăţată de copil de la adulţi.F.” limbaje artificiale”. cantitate. ea reprezentând un ansamblu de semne cu ajutorul cărora comunică între ei oamenii dintr-o societate. o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu. trebuie să explicăm termenul de “noţiune” şi cel de “categorie”. Comunicarea presupune: . timp. 2. este o forma a gândirii care reflectă ceea ce este esenţial şi general în lucruri. realitate. mişcare –termen ce desemnează o schimbare de poziţie şi transformare suferită de un corp sau de una din părţile sale. iar pe baza ei s-au creat “limbi artificiale”. cel care o studiază trebuie să-şi însuşească limbajul ştiinţei E.F. Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul limbii.. formă. Limbajele ştiinţifice se deosebesc de limba uzuală prin exigenţa mai mare. Dintre categoriile care reflectă cele mai generale aspecte şi relaţii din natură distingem: materie.SISTEMUL NOŢIONAL AL T. Limba propriu-zisă. care este unul din elementele care justifică statutul de ştiinţă. Este o formă logică fundamentală care reflectă însuşirile esenţiale necesare şi generale ale unei clase de obiecte fiind numită şi “concept”. După A. Noţiunea. Limba reprezintă o realitate materială a gândirii. Noţiunile de ordinul cel mai general .termeni comuni.stabilirea semnificaţiei lor. fenomen. “o ieşire din starea de imobilitate.

S. act motric . ♦ contribuţia la sporirea productivităţii muncii prin îmbunătăţirea formei fizice şi a sănătăţii. : ♦ este fiziologică prin natura exerciţiilor .S.F. A. unic sau integrat într-o activitate motrică. inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice.motricitate .F. ♦ contribuţie la prelungirea vârstei active de muncă. a dezvoltării capacităţii motrice în concordanţă cu cerinţele sociale.F. (Bontaş) Caracteristicile fundamentale ale E.S. ♦ este biologică prin efecte. ca şi a ameliorării situaţiei persoanelor în vârstă şi a handicapaţilor. ♦ contribuţia la integrarea socială. valorificând în mod extensiv exerciţiul sub diferite forme.totalitatea actelor motrice efectuate de om cu ajutorul muşchilor scheletici. acţiune motrică.Bota). activitate motrică – ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei.fapt simplu de comportament. în mod organizat. idealul E. 6 . inclusiv a persoanelor dezavantajate fizic. reguli şi forme de organizare. violenţei. . Educaţia fizică este o componentă (latură) a educaţiei integrale.acţiune motrică cu valoare instrumentală. Educaţie fizică: Definiţie: “ activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale. a pensionării. (A. referitor la caracteristicile E.Dragnea. în mod voluntar. efectuat în scopul adaptării imediate sau al constituirii de acţiuni sau activităţi motrice. în vederea optimizării dezvoltării morfo-funcţionale şi psihice.S”. concepută şi programată în vederea realizării obiectivelor E. pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social. în scopul obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului. realizat cu ajutorul muşchilor scheletici.” (Terminologia E. în vederea realizării idealului educativ.: ♦ efect benefic asupra soluţionării unor probleme sociale. persoane de vârste diferite practică exerciţiul fizic. ♦ este pedagogică prin metodă. De menţionat sublinierea făcută de UNESCO. exerciţiul fizic – act motric repetat sistematic şi conştient în vederea realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat. care îşi aduce o contribuţie esenţială la formarea personalităţii umane alături de celelalte laturi.) “ activitatea în care sub îndrumarea unui cadru de specialitate. între ele existând o strânsă interdependenţă. F. criminalităţii şi toxicomaniei.F. politice şi economice fiind mijloc de diminuare a delicvenţei.

2. În cadrul sistemului de E.. optimizarea aptitudinilor motrice..S. pregăteşte subiecţii pentru viaţă . La ora actuală E. . sub îndrumarea unui cadru de specialitate cu atribuţii precizate concret în vederea transmiterii de informaţii spre subiecţi. acoperă o sferă mai largă. educaţia fizică militară. Educaţia fizică are mai multe subsisteme determinate de ontogeneza umană: 1.a tinerei generaţii. . ci se adresează şi altor categorii de oameni .F. 3. 7 . pentru toate vârstele. . Sarcina fundamentală a E.F. marină. ♦ nu exclude caracterul competitiv . scafandrii.învăţământul profesional.♦ este socială prin organizare. geologii. se referă la diferite specialităţi care solicită eforturi fizice : aviatorii. cosmonauţii. poate fi considerat temelia pe care se sprijină celelalte eşaloane ale sistemului de E. permanent şi continuu. dezvoltarea din punct de vedere psihic şi formarea personalităţii umane. Alte caracteristici ale acestei activităţi: ♦ are un caracter accesibil pentru oricine.învăţământul primar.F. diferite arme : aviaţie. formarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază. educaţia fizică profesională.învăţământul superior. ea referindu-se nu numai la activitatea desfăşurată la nivelul şcolii.învăţământul preşcolar. 4. determinând reconsiderări în sfera conţinutului. . Aceştia prin efort fizic şi intelectual trebuie să însuşească cele transmise de profesor şi în acelaşi timp să participe conştient şi activ la propria lor pregătire. care cuprinde: . ca activitate motrică se desfăşoară în două moduri distincte:  ca proces bilateral. ♦ are un caracter formativ. infanterie.F. prevenirea şi corectarea unor deficiente de atitudine.F . educaţia fizică a tinerei generaţii. aplicativ-utilitare şi specifice. educaţia fizică în cadrul educaţiei permanente.învăţământul gimnazial.F. E. care presupune o activitate desfăşurată în timp. a organizării şi a finalităţilor acestei activităţi. subsistemul E. . integrare socială.învăţământul liceal. pentru orice vârstă . este: optimizarea dezvoltării biologice a fiinţei umane cu referire la: optimizarea dezvoltării morfo-funcţionale.

în vederea obţinerii de către individ sau colectiv perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice.  sporturi individuale. selecţia fiind strictă. 8 .activitate specifică de întrecere. cunoştinţelor.(Sabin Drăgoi) Cultura fizică: Definiţia noţiunii de cultură: ”ansamblul mijloacelor. Caracteristici: 1. 2.  sporturi cu caracter motric şi amotric (şah. de valorizare şi raportare a rezultatelor cunoaşterii la aspiraţiile omului. concretizate într-un record. în sport au acces doar cei cu aptitudini deosebite.” Ea sintetizează toate valorile materiale şi spirituale puse în slujba dezvoltării personalităţii umane. tehnicilor. urmăreşte valorificarea maximală a înclinaţiilor şi talentelor. normelor şi instituţiilor proprii unei societăţi într-un moment istoric.  sporturi naţionale şi internaţionale.. sportul vizează performanţe maxime. pe echipe şi mixte. 3. în timpul liber al subiecţilor şi fără prezenţa profesorului (conducătorului).  sportul de înaltă performanţă. creaţia fiind factorul cel mai dinamic al actului cultural.  sporturi de sezon şi pentru tot anul. ca activitate independentă. Clasificarea sportului în funcţie de diferite criterii:  sporturi clasice şi moderne.  sporturi olimpice şi neolimpice. Sportul este un fenomen social şi a luat amploare după reluarea Jocurilor Olimpice de la Atena din 1896. Sportul ”cea mai desăvârşită şcoală din ciclul educativ al vieţii.  momentul axiologic. În evoluţia ei cunoaşte mai multe momente:  momentul cognitiv.  momentul creativ. Structură: Se remarcă cele patru subsisteme ale sale:  sportul pentru toţi. de cunoaştere. cea mai agilă pentru a transpune în viaţă acel mens sana in corpore sano. realizată individual sau în grup.  sportul de performanţă. în care se valorifică intensiv formele de practicare a exerciţiului fizic. aeromodelism.  baza de masă a sportului de performanţă. caracter formativ dar spre deosebire de E. o depăşire proprie sau a partenerului.F. navomodelism). Sportul . în una din ramurile de sport.

un proces pedagogic. gradat. Cultura fizică este o componentă a culturii universale. desfăşurat sistematic şi continuu. regulamente competiţionale. gânduri şi reflecţii despre practicarea exerciţiilor fizice.) Mai poate fi definită ca fiind: un complex de manifestări preponderent motrice(priceperi. condiţionat de nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice. valori concretizate în: discipline ştiinţifice în domeniu. cu aptitudini deosebite. motivaţionale) şi procesele biochimice. instituţiile şi bunurile materiale. momentul praxiologic.F.ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare. Antrenament sportiv . fenomen ce contribuie efectiv la crearea unui set d valori general-umane. fără prezenţa fizică a antrenorului. care sunt de natură materială sau create prin spectacolul sportiv. concretizate în: armonioasa şi corecta dezvoltare fizică a fiinţei umane. afective. recorduri. număr mai mic de mijloace puse la dispoziţie. Toate aceste momente sunt specifice şi fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice. dar mai specializate. în scopul adaptării organismului la eforturile fizice şi psihice intense. pentru a participa în competiţii şi a obţine rezultate maxime. pentru a obţine rezultate înalte în una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice. cunoştinţele şi experienţa necesară.S. realizându-se după acumularea unei experienţe în domeniu.(Dicţionar psihologic) Capacitate motrică . de-a lungul istoriei. Capacitate – sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale în uniune cu deprinderile. cu unele mici diferenţe faţă de procesul educativ din E. ♦ caracterul independent. performanţe. deprinderi). de aplicare şi generalizare .  valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice. procesele psihice (cognitive. care duc la acţiuni eficiente şi de performanţă. indicii morfo-funcţionali. toate însumate.: posibilitatea existenţei a doi antrenori.F. număr mai mic de sportivi.  valori de ordin spiritual. Şi antrenamentul sportiv are cele doua caracteristici: ♦ caracterul bilateral al procesului instructiv-educativ. corelate şi 9 . Este forma de organizare a pregătirii unor indivizi special selecţionaţi. ea sintetizează categoriile legităţile. Cultura fizică cuprinde următoarele categorii de valori:  valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice.  valori create în dezvoltarea filogenetică a omului. de răspândire a celor create. idealul despre dezvoltarea armonioasă a corpului uman reflectat în opere. relaţia dintre cei doi poli mult mai puternică. (Terminologia E. metabolice. create pentru valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării potenţialului biologic şi implicit a celui spiritual şi motric al omului.

aptitudinile motrice specifice. lungimea segmentelor corpului. ♦ capacitate motrică specifică. diametrele. supus unor legi naturale şi se manifestă în funcţie de condiţiile sociale ale vieţii şi activităţii omului.F şi supleţe. care cuprinde: priceperile şi deprinderile motrice specifice.(A.  educarea marilor funcţii ale organismului şi în mod special educarea actului respirator voluntar.reciproc condiţionate. efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice. care sunt măsurabili :înălţimea corpului. Dezvoltarea fizică îşi propune realizarea :  armoniei dintre cele două categorii de indici.  menţinerea unui tonus muscular optim. 10 .nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului.acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman concretizat in indici morfologici(somatici) şi funcţionali calitativi şi proporţionali cât mai apropiaţi de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos la diferite vârste.R. Dezvoltarea fizică este un proces natural.  prevenirea şi corectarea unor atitudini deficiente. rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu. perimetrele. Dragnea. 1984) Clasificare: ♦ capacitate motrică generală. Dezvoltarea fizică presupune două categorii de indici:  indici morfologici(somatici).  indici funcţionali(fiziologici). având ca rezultat.  armonia/proporţionalitate în interiorul fiecărei categorii de indici.Î. greutatea corporală. Creştere fizică. care constituie “motorul” organismului uman.  obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte atât globale cât şi segmentare. Dezvoltare fizică. care cuprinde: priceperile şi deprinderile motrice de bază şi aplicativ-utilitare. aptitudinile motrice de bază: V.

11 .

a apărut şi s-a perfecţionat continuu în concordanţă cu comanda socială. exerciţiul fizic era ca o prelungire a activităţii productive. având originea în procesul muncii. se reflectă în adoptarea Legii E. se reflectă ca un ansamblu de idei. ne fiind integrată direct în procesul de producţie. care astăzi are un conţinut mai restrâns.educaţie fizicăaceasta devenind o nouă realitate socială. ea fiind o educaţie prin mişcare. Exerciţiul fizic. norme şi reguli. La noi expresia acestei concepţii de E. Cele doua au apărut în mod separat. aceste fiind mijlocul de bază prin care se realizează obiectivele propuse.trebuie privita ca: . constituită din acţiuni motrice sistematizate conform unor criterii specifice subiective. structura . realizată în cadrul procesului instructiv-educativ. având uneori şi caracter religios şi ludic.F . complexitatea fiind determinată de conţinutul.mod de viaţă –adresându-se corpului şi persoanei. Fenomenul practicării exerciţiilor fizice se regăseşte în evoluţia istorică a omenirii.F. aspecte tehnice. reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi. este o componentă a educaţiei integrale. instituţii . văzut în terenul fertil al muncii. denumit în prezent.F. E. 2.F. discipline teoretice. Cele două categorii ale domeniului nostru de activitate au ca element comun exerciţiul fizic .EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL. care se amplifică şi se adânceşte continuu. ca mijloc al educaţiei fizice şi sportului. desfăşurarea şi organizarea lor. fiecare având propria lor istorie.F. Conceptul actual de E. E. 12 . si Sportului.F. Munca a fost factorul esenţial care a dus la evoluţia fiinţei umane . Aceste activităţi sunt componente ale culturii fizice şi cuprind în componenţa lor exerciţii fizice. în comuna primitivă. E. 2. conform căreia cele două activităţi sunt de interes naţional. cadre de specialitate. Astfel. ACTIVITĂŢI SOCIALE Originea Educaţiei Fizice şi Sportului Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi complexe. dar asigurând perfecţionarea celor direct implicaţi. organizatorice.F. în antichitate utilizându-se termenul de “gimnastică”. Munca este un fenomen istoric. Conceptul de E. E. devenind tot mai complex şi impunând în acest fel existenta unor oameni cu capacităţi fizice deosebite şi special pregătiţi. este un tip de activitate motrică. dar aceasta nu poate exista în afara unui proces de îndrumare şi control.Nu există societate umană fără muncă. instalaţii şi materiale. feudală să apară caracterul de clasa al practicării exerciţiilor fizice. 1. Această pregătire specială s-a realizat într-un proces special organizat. trebuie să sublinieze influenţele multiple ale acestei activităţi asupra vieţii individului.F. reprezintă o etapă noua în evoluţia noţiunii. ca apoi în orânduirea sclavagistă.

constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice. se constituie într-un ansamblu de forme de organizare .F.  Reuneşte toate formele de activitate fizică  Activitate motrică de loisir sau de întrecere. E.E. 4. Astfel sportul trebuie privit ca:  Activitate de întrecere.ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor. desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent.3. un fenomen al lumii moderne. prin care se urmăreşte perfecţionarea posibilităţilor morfofuncţionale şi psihice concretizate într-un record. este un sistem de instrumente care acţionează asupra individului .  Structură de activităţi motrice codificate şi instituţionalizate(se desfăşoară pe bază de reguli oficiale)  Mediu propice pentru însuşirea atitudinilor. Dragnea) Sportul – componentă a domeniului de cercetare a T. 13 . E. bio-psiho-social. Sportul este un fenomen social. Înţelesul termenului de “sport” este unul dintre cele mai controversate în literatura de specialitate atât din punct de vedere al conţinutului cât şi al originii sale. favorizând ameliorarea condiţiei fizice. cu caracter complex. valorilor şi comportamentelor social-personale.(A. psihice şi integrarea socială.F.S.F. este greu de definit datorită complexităţii sale.

Ibsen Analizând aceste citate. care se poate adapta la cerinţele societăţii care l-a format. IDEALUL “IDEALUL este în sine o realitate în devenire “ – N. Idealul Educaţiei Fizice este o imagine model. integrală. 3. este un model prospectiv. moral.sau mai comun . ca să fie integrat în societate.FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI Educaţia. fizic. Dimensiunea pedagogică-să permită o transpunere practică în plan instructiv-educativ. armonioasă. o expresie a perfecţiunii umane. estetic. cultural contemporan. Privind retrospectiv modul cum a evoluat idealul. prototipul de personalitate către care tindem. care să ofere posibilitatea unei game largi de calităţi de ordin intelectual. Nu putem educa fără a cunoaşte finalităţile demersului. profesional. fiind un rezultat al progreselor realizate de societate.fiind în concordanţă cu tendinţele contemporane ale dezvoltării omenirii.H. producându-se modificări şi restructurări continue. Titulescu – “ Omul întreg îşi călăuzeşte viaţa prin reprezentări anticipate prin ceea ce numim . ajungem la concluzia că.F. o personalitate complexă.S. idealul uman. dar şi “ce trebuie să ştie să facă subiectul”. el desemnează” cum trebuie să arate “. 2.cauze finale . care să se adapteze la schimbări. Idealul nu este un model standard impus pentru totdeauna ci are caracter dinamic. Idealul Educaţional în societatea democratică trebuie să conceapă un model de dezvoltare şi manifestare deplină a personalităţii. adaptabil cerinţelor sociale. Obiectivele educaţiei Pe baza idealului educaţional se fixează idealul educaţiei fizice.(Bontaş. cerute de progresul social. mutaţii ţi creativitate. constatăm că: 14 . vizează postularea şi împlinirea unui scop. Dimensiunea psihologică-să răspundă nevoilor şi posibilităţilor indivizilor. a unui proiect de devenire umană.IDEALURI-“ – G. scopurile şi obiectivele E. Idealul Educaţiei Fizice se integrează în idealul educaţional şi proiectează finalităţile acţiunilor specifice acestui domeniu de activitate şi poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate. 1995) Idealul Educaţional se caracterizează prin cele trei dimensiuni: 1. Idealul Educaţional Şi Idealul Social trebuie să contribuie împreună la educarea unui om cu o personalitate complexă. multidimensională. care se conturează paralel cu idealul social. Idealul educativ 2.Călinescu “ E înălţător să îţi alegi un ţel şi apoi trecând prin foc s-ajungi la el”. Dimensiunea socială . ştiinţifico-tehnic. Prin finalităţi se conturează scopul ultim şi cel mai înalt al perfecţiunii umane. Finalitatea este caracteristica esenţială a educaţiei şi se exprimă prin: 1. ca acţiune umană.

Şiclovan (1979)”prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri. În concluzie : IDEALUL E. muzica. realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice sub diferite forme şi efectul acestora în viaţa de zi cu zi. cu o dezvoltare fizică armonioasă. corectiv şi recuperator. După I. răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului. astronomia.S. sau expresia KALOS KAI AGATOS (OM FRUMOS ŞI BUN). Funcţii asociate: • Funcţia igienică. Problematica funcţiilor E. 15 . dialectica. În Roma antică idealul a fost exprimat de poetul latin Juvenal: Optandum est ut vit mens sana in corpore sano (de dorit ca o minte sănătoasă să fie într-un corp sănătos) În epoca feudală .S. ţinută corporală corectă. Era un ideal cea urmarea dezvoltarea personalităţii şi pe plan estetic şi moral.F. Funcţii specifice: • Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase.F. cel al clericilor-bazat pe însuşirea celor şapte arte liberale: gramatica. aptitudini motrice dezvoltate multilateral. aritmetica. Se punea accent mai mult pe dezvoltarea fizică şi militară şi mai puţin pe latura intelectuală şi culturală. În Atena –idealul urmărea dezvoltarea armonioasă a personalităţii şi era exprimat prin cuvântul KALOKAGATHIA. FUNCŢIILE E.idealul concepea personalitatea ca un “homo universalis”.Firea. capabil să se autoorganizeze în timpul liber şi mai târziu în cadrul educaţiei permanente. • Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice. E. omul sănătos fizic şi psihic.F. Funcţiile E. • Funcţia recreativă.Mogoş. • Funcţia educativă.S.S. şi se creează un echilibru dinamic dintre aspiraţiile individuale şi cerinţele sociale. influenţe) ale activităţilor în cauză care au un caracter constant. Gh. a fost abordată de o serie de teoreticieni ai domeniului: I. este. Novicov. Mitra. În timpul Renaşterii . Prin funcţii se realizează idealul E. 2.F. cunoştinţe asupra valorilor de utilizare a exerciţiilor fizice cu scop preventiv. Gh. Funcţiile sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi derivă din ideal.bazată pe însuşirea celor şapte virtuţi cavalereşti. A.S.F. fiecare scoţând în evidenţă sarcinile formative ale acestor activităţi. Matveev. era un ideal limitat. revenindu-se treptat la idealul grec. 2.În Sparta idealul urmărea dezvoltarea fizică şi militară a cetăţenilor liberi. retorica. Clasifica funcţiile în două categorii: 1.idealul a cunoscut două modele distincte: 1. Cea a feudalilor laici .Cârstea. geometria.Şiclovan.

din cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi din cadrul antrenamentului sportiv.starea de sănătate. prin acţiunile sale ameliorează activitatea marilor funcţiuni ale organismului.F. a trebuinţei de mişcare. . . Funcţiile mai sus explicate se exercită exclusiv prin intermediul procesului instructiv-educativ. . exprimată în D.F.prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice se asigură menţinerea unei stări optime de sănătate. 16 .: • Funcţia axiologică.este o cerinţă reală. . dezvoltare psihomotrică.F.are rol deosebit în menţinerea şi creşterea capacităţii intelectuale şi a puterii de muncă. în procesul de integrare a subiectului în mediu. asigurându-se obiectivul de păstrare şi întărire a sănătăţii acestuia. îşi aduc contribuţia la transformarea copilului în adult şi la integrarea sa socială.• Funcţia de emulaţie. • Funcţia integrativă socială. .A.S. • Funcţia conativă.F. de dezvoltare fizică şi mentală a omului. .influenţează atât sfera motrică cât şi cea cognitivă şi afectivă. ca funcţie de sinteză Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase .E. de satisfacere a tendinţelor acţionale.prin această funcţie sunt vizate componentele capacităţii motrice: priceperile şi deprinderile motrice şi aptitudinile motrice. prin a căror formare şi dezvoltare se asigura adaptarea tinerilor la situaţii mereu schimbătoare.Epuran şi M. .motricitatea reprezintă elementul central pentru temele care vizau conţinutul instructiv al oricărui curriculum de E.Epuran(1974) formulează trei direcţii principale în care se manifestă funcţiile E. obiectivă.F.este considerată cea mai complexă din punct de vedere al influenţelor asupra personalităţii. . Funcţia educativă . V. Funcţia igienică . -E.această activitate influenţează conduita în general. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice .educaţia fizică şcolară şi sportul şcolar trebuie să contracareze efectele sedentarismului şi să contribuie la o dezvoltare conştientă a potenţialului biopsihic şi fizic al omului.reprezintă punctul de plecare al influenţelor exercitate prin exerciţii fizice asupra organismului uman.S.

corectitudine. prin care se asigură dezvoltarea domeniului pe termen lung. care sunt purtătoare de educaţie şi care conferă Olimpismului caracterul de permanenţă universală.sunt priorităţi instructiv-educative. de temperare. Scopul E.F. Taxonomia obiectivelor.F. afectiv şi social. practic. Finalităţile E. – îl constituie dezvoltarea personalităţii individului în concordanţă cu cerinţele societăţii. Scopul E.enunţ cu caracter anticipativ care descrie o schimbare de comportament. Obiective Definiţie: “o ipostază. Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective. Idealul determină scopurile educative iar acestea concretizează pe diferite planuri şi nivele prescripţiile generale ale idealului. .xx-lea şi a fost formulat de baronul PIERRE DE COUBERTIN. verigi intermediare între scopul general şi activitatea practică.S.F. imn. prietenie. fizic-motric. 1918). pace. Una din concepţiile cele mai profunde legate de rolul pe care îl au exerciţiile fizice în dezvoltarea personalităţii individului. CUCOŞ).S. 7 ale secolului XX: 17 . 2.(C.sunt proiectări anticipative. flacără. Olimpismul putea constitui o alternativă a educaţiei moderne. În viziunea lui Coubertin. Olimpismul a adus sportului elementul de echilibru. strategic. iniţiatori în deceniile 6. eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi social.S.IDEALUL OLIMPIC – expresie sintetică a funcţiilor E.S. a apărut la începutul secolului al. reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele: somatic. .S.F. prin care se configurează principalelor acţiuni într-o perioadă istorică definită. Prin Olimpism era preconizată “o educaţie sportivă generalizată. Pentru înţelegerea Olimpismului este necesară înţelegerea simbolisticii acestuia: steag. cognitiv. care duc la realizarea idealului. Valorile centrale ale Olimpismului sunt: libertate. servind ca motor al naţiunii şi cămin al vieţii civice(P. Coubertin. care vizează influenţarea personalităţii în ansamblul ei. poate fi definit din punct de vedere : 1. . jurământ. de dobândire a autonomiei. funcţional. cea mai concretă a finalităţilor şi desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învăţământ sau cel din alt sistem educativ îl aşteaptă şi îl realizează. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE E. de destindere de toleranţă. accesibilă tuturor dominată de îndrăzneala virilă şi spirit cavaleresc amestecată cu manifestări estetice şi literare.F. dar şi de educaţie estetică.

B. 2. B.. 3. 1995 pag. Guilford). 38) În prezent sunt recunoscute trei mari domenii de încadrare a obiectivelor: . psihomotorii Obiective specifice Diferitelor obiective de învăţământ Obiective operaţionale Fig.domeniul cognitiv.Bloom). D. afective. modelul taxonomic al lui Landsheere 18 . . Krathwol. .P. Etape progresive în derivarea obiectivelor educaţionale (după L. Masia. Vlăsceanu.domeniul afectiv. modelul morfologic (J. Concepţia despre dezvoltarea societăţii Concepţia despre om Concepţia despre cunoaştere IDEALUL EDUCAŢIONAL Finalităţile Ca orientări strategice ale funcţionării sistemului de învăţământ Scopurile Rezultatele ce se aşteaptă să se realizeze în diferite nivele şi tipuri de şcolarizare Obiective generale Cognitive.S.domeniul psihomotor. modelul clasificării ierarhice a obiectivelor (B. Bloom. Există câteva modele de formulare şi ordonare a obiectivelor şi anume: 1.

o obiective de „transfer” a cunoştinţelor. În domeniul nostru de activitate obiectivele se formulează din toate cele trei domenii iar după l. Modelul clasificării ierarhice a obiectivelor pedagogice Modelul taxonomic al lui Landsheere pornind de la modelul lui Bloom face distincţie între obiective acestea fiind : o obiective de „stăpânire” a cunoştinţelor. obişnuirea organismului cu eforturi intense. prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente. Este inspirat din modelul tridimensional al intelectului uman al lui J. Guilford. menţinerea unei stări de sănătate optimă. Cele două dimensiuni se combină şi determină elaborarea de taxonomii sau clasificări ierarhice ale obiectivelor. Modelul clasificării ierarhice a obiectivelor (B. Evaluare Reacţie complexă Automatism Reacţie dirijată Dispoziţie Percepere Domeniul psihomotor Sinteză Analiză Aplicare Înţelegere Asimilarea cunoştinţelor Domeniul cognitiv Caracterizare Organizare Valorizare Reacţie Receptare Domeniul afectiv Fig. 19 . stimularea proceselor de creştere. Herczeg se pot formula şi domeniul biologic (morfofuncţional). dezvoltare fizică armonioasă.Modelul morfologic se bazează pe o anumită concepţie psihologică despre inteligenţă considerată ca o structură de operaţii mentale implicate în rezolvarea de probleme şi obţinerea de performanţe.Bloom) are două dimensiuni: una de conţinut şi una de diferenţiere şi ordonare.P. o obiective de „exprimare”. domeniu ce se referă la . creşterea rezistenţei organismului la factorii de mediu.

obiective ale educaţiei fizice militare. în conjunctiv). Operaţionalizarea obiectivelor este o acţiune prin care se transformă acel obiectiv dintr-un nivel general sau intermediar. Acelaşi demers există la nivelul sportului. de a realiza. Operaţionalizarea obiectivelor este acţiunea prin care se aleg criteriile necesare şi suficiente pentru a încadra multiplele modificări şi transformări morfofuncţionale şi în planul personalităţii umane în sfera unor categorii de performanţe considerate ca rezultate ale exersării. Cerinţe în formularea obiectivelor:  Obiectivul nu descrie activitatea cadrului didactic. de a demonstra şi care urmăresc realizarea unor competenţe. Stabilirea criteriului performanţei acceptabile. observabile (prin apelul la verbele de acţiune. 2. Prin definirea unui obiectiv operaţional se urmăreşte precizarea modificărilor ce e produc în comportamentul celui educat.De Landsheere introduce 5 componente pentru formularea obiectivelor: 20 . obiective ale subsistemului educaţiei fizice profesionale. de a efectua. G. Astfel există obiective generale ale EF din care derivă obiectivele specifice educaţiei fizice a tinerei geraţii. pentru baza de masă a sportului de performanţă. obiective în cadrul educaţiei permanente şi autorducaţiei. de a şti.  Obiectivele să fie integrabile şi derivabile logic. într-unul concret măsurabil.  Obiectivul se formulează în termeni comportamentali. 3. pentru sportul de performanţă şi mare performanţă.F. Enunţarea condiţiilor în care se va realiza comportamentul.Mager: 1. Procedura de formulare a obiectivelor cuprinde 3 componente după R.  Obiectivul trebuie să vizeze o operaţie singulară pentru a facilita măsurarea. (1995). ci schimbarea care se aşteaptă a se produce la nivelul elevului. învăţării. Formularea obiectivelor se realizează utilizând verbele de acţiune: capacitate de a decide. existând obiective referitoare la sportul pentru toţi.  Obiectivul să fie elaborat în cât mai puţine cuvinte. prin utilizarea verbelor de acţiune. declanşate de acţiunea educaţională. expliciţi. Descrierea comportamentului final al elevului în termeni de achiziţii măsurabile. Herzeg L.Obiectivele fiind priorităţi instructiv-educative ele sunt caracteristice fiecărui subsistem al sistemului de educaţie fizică. de a recunoaşte de a aplica.

Cine va produce comportamentul dorit .elevul. Care este comportamentul observabil de achiziţionat? 3. 21 . Care este criteriul reuşitei? În concluzie operaţionalizarea obiectivelor facilitează trecerea de la general la particular. Care este produsul. 2. În ce condiţii va avea loc comportamentul? 5.1. performanţa? 4. de la finalităţi abstracte la unele din ce în ce mai concrete.

În liceele sportive există aceste lecţii teoretice. fiindu-i alocate un anumit număr de ore/săpt.F. reprezentând un ansamblu de concepţii. Astfel de ore există şi în procesul antrenamentului sportiv.F. însuşirea acestuia şi a celorlalte cunoştinţe din disciplinele sportive. înzestrarea elevilor cu datele necesare organizării activităţii independente. CUNOŞTINŢE: Cuvântul provine din latinescul cognoscere (connoscer) = informaţie Definirea noţiunii de cunoştinţă: componenta cognitivă a procesului de învăţământ. teorii care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină. esenţialitate. CUNOŞTINŢELE din domeniul activităţilor motrice. dezvoltarea motivelor şi intereselor pentru practicarea sistematică a exerciţiului fizic.S. începând din clasa I şi până la nivel universitar. În acest sens. legate de practicarea sub diferite forme a exerciţiului fizic. generalitate. reprezentativ. accesibil înţelegerii. idei. vizează conştientizarea procesului de învăţământ. idei. - sunt produse psihice. sunt de natură teoretică. legi.  cunoaşterea valorii de întrebuinţare a exerciţiului fizic. materialul trebuie să fie: concludent. rezultate ale reflectării în conştiinţă a realităţii obiective(obiecte şi fenomene şi relaţiile între ele). claritatea . cunoştinţelor depinde de claritatea materialului intuitiv şi de modul în care acesta este perceput. principii.sunt adevăruri despre realitate cu grade diferite de corectitudine. E. . Cunoştinţele se transmit în funcţie de stadiul de dezvoltare a gândirii copilului.  cunoaşterea valorilor indicatorilor morfo-funcţionali. 22 .  noţiuni de igienă individuală şi colectivă (socială). de nivelul lui de înţelegere şi recepţionare. are un sistem notional bine argumentat iar. fiind incluse în pregătirea teoretica. teze. Aceste cunoştinţe se structurează în :cunoştinţe generale şi specifice diferitelor discipline sportive şi se referă la :  cunoaşterea noţiunilor privind starea optimă de sănătate şi importanţa practicării exerciţiilor fizice.componentă antrenamentului sportiv. existând în planul de învăţământ o disciplină numită: Pregătire sportivă teoretică . exprimată prin informaţii sub formă de :noţiuni. concepte. acestea sunt transmise concomitent cu formarea priceperilor şi deprinderilor motrice sau cu dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice. Practica a demonstrat că precizia. să fie analizat sub îndrumarea profesorului.COMPONENTELE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂT ÎN E.S. În activitatea noastră nu sunt prevăzute lecţii speciale pentru transmiterea cunoştinţelor teoretice. să fie sesizate datele esenţiale.

Alături de deprinderi. în condiţii foarte variate. deprinderi motrice diferite. care se perfecţionează în ontogeneză. cerinţe.  cunoaşterea normelor de protecţia muncii. de Istoria J. mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii complexe şi schimbătoare.  cunoaşterea reţelei şcolare şi de juniori din localitate.superiore. îndemânare.priceperi complexe . priceperile formează baza comportamentului învăţat. iscusinţă. ceva înnăscut.  cunoaşterea evenimentelor sportive..reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni. toate putând fi actualizate. exprimă măiestrie practică în condiţii variabile.O.S.  cunoaşterea unor aspecte legate de Istoria E. judecată. cunoaşterea noţiunilor legate de structura mişcărilor. - facultatea de a înţelege. . . 23 . înainte de a deveni deprindere. abilitate. realizând o adaptare promptă la eventualele schimbări (dicţionarul de pedagogie). iscusinţă Definirea noţiunii de pricepere: posibilitate dobândită prin învăţare de a executa o anumită acţiune. sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională înglobând cunoştinţe teoretice.priceperi elementar e . inteligenţă.  cunoaşterea regulamentelor diferitelor discipline/ramuri/probe sportive. . necesare în organizarea activităţilor turistice şi sportive. (DEX). Clasificare: .  noţiuni de ajutor. PRICEPERI Cuvântul provine din latinescul percipere =îndemânare.  cunoaşterea cerinţelor catedrei de educaţie fizică din şcoală. Sunt prezente în orice act motric. experienţa personală. asigurare.  cunoaşterea unor reguli.priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară.sunt componente ne automatizate a activităţii voluntare. Priceperea este o capacitate. care constau în valorificarea deplină a întregului complex de activităţi motrice şi intelectuale ale unui subiect.nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale. Caracteristici: .F.

OBIŞNUINŢE APTITUDINI MOTRICE PRICEPERI ŞI DE PRINDERI Fig.ELEMENTE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE EDUCAŢIEI INDICI MORFOFUNCŢIONALI CONŢINUTUL PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT CUNOŞTINŢE DE SPECIALITATE ÎN E.S.F. Sistemul componentelor procesului de învăţământ în educaţie fizică 24 .

precizie. iar educarea se 25 . Dezvoltarea se referă la modificările morfofuncţionale produse în organism în urma supunerii lui unui efort.E. îndemânare. posibilităţi ale organismului de a efectua acte motrice cu anumiţi indici de V. native. Când se încarcă de interese. exprimă sinteza laturilor şi însuşirilor lor esenţiale. se utilizează termenii de dezvoltare şi educare. sportive.R. ştiinţifice. plasticitatea scoarţei. sensul operaţional se referă la activităţi dobândite ce permit realizarea cu mare rapiditate. aspiraţii. Aptitudinile alimentează creaţia. prin care se deosebesc de alte obiecte şi fenomene.Vernon). înclinaţii. se formează vocaţia. artistice.Î. Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii de bază. inteligenţa. supleţe/flexibilitate (T.S. În practica curentă .N.)  ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice fundamentale ale omului pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate (R. Definiţii:  însuşire psihică individuală care condiţionează îndeplinirea în bune condiţiuni a unei munci. aptitudinile sunt un rezultat al dezvoltării/educării lor în cadrul unei anumite activităţi.F. dibăcie. când se discută despre aptitudini. Calitate. intensitatea. dispoziţii naturale. pricepere. sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale care în uniune cu deprinderile şi cunoştinţele şi experienţa necesară.Manno)  însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii cu ajutorul cărora executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu un înalt grad de eficienţă (M. duc la acţiuni eficiente şi de performanţă (P.Stoica) Aptitudinile sunt rezultatul unor factori interni: dispoziţiile ereditare. tehnice.Popescu. deşi depind de acestea. motivaţii.  complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor feluri de activităţi: intelectuale.cu un consum redus de energie nervoasă şi psihică a unor activităţi (P. se referă la caracteristicile de conţinut ale obiectelor şi fenomenelor. interese.E. organizatorice. acţiuni (DEX). echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase.F. particularităţile analizatorilor. eficienţă . manuale (U.) Abilitate.  însuşiri. factori externi care se referă la procesul însuşirii logice şi creative a cunoştinţelor.Şchiopu).  însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi (Leontiev).APTITUDINI Sinonime: Capacitate. iscusinţă.

Epuran. matematice ( M.  aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini condiţionale. distanţe parcurse. Forme de manifestare: viteza de reacţie. rapiditatea percepţiilor.1992). parametrii săi: volumul. 1996)  aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini generale. rapiditate maximă . sportive. sosirea în muşchi a semnalului  26 . Dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor energetice ale organismului. care reprezintă modul concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului. într-un timp cât mai scurt. Clasificări: după tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă: aptitudini senzoriale (acuitatea vizuală şi auditivă. sinonimă cu “timpul latent al reacţiei motrice”. tempo. citat R. aptitudini speciale.F). pe viteza de transmitere aferente şi eferente a mesajului codificat sub formă de impuls nervos. aptitudini coordinative.  aptitudini simple şi complexe(combinarea a două sau mai multe aptitudini). Efortul implică cele trei elemente ale sale. mobilitatea acestora. latura calitativă a efortului. se bazează pe procesele complexe ce realizează depolarizarea membranei receptorilor. latura cantitativă a efortului. care cuprind: sensibilitatea chinestezică. echilibrul. trecerea stimulului în reţeaua nervoasă şi elaborarea semnalului destinat efectorului..Stoica. 1969). pe timpul necesar elaborării răspunsului şi generalizării excitaţiei în muşchi. transmiterea aferentă a semnalelor provenite de la receptorul S.C. care sunt determinate de capacitatea de a organiza şi regla mişcarea (Î). simţul ritmului). (Gundlach. coordonarea (M. aptitudini specifice/profesionale: artistice. Limita fiziologică a acestui tip de viteză poate fi identificată în cel puţin cinci momente: excitaţia receptorului nervos.  Viteza Analizând şi sintetizând definiţiile date vitezei putem concluziona că: Viteza. kilograme ridicate. dexteritatea manuală). care se referă la capacitatea formării deprinderilor şi la capacitatea de mobilizare a resurselor energetice. aptitudini psihomotorii (rapiditatea şi supleţea mişcărilor. este capacitatea organismului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu iuţeală. tehnice. exprimat prin: număr de repetări.referă la totalitatea acţiunilor pedagogice necesare canalizării dezvoltării aptitudinilor motrice. deci printr-un efort sistematic atât psihic cât şi muscular. intensitatea. durată.N. care se bazează pe eficacitatea metabolică a muşchilor(V.R. complexitatea. exprimată prin viteza de execuţie. aptitudini intelectuale (aptitudini generale: inteligenţa şi aptitudinea şcolară. coordonarea şi precizia.Manno.

Demeter. iar efectorul muscular răspunde prompt la acesta în funcţie de propria viteză de contracţie şi relaxare.  valoarea surselor şi proceselor energetice. care emite comenzi succesive în mod repetat..C. formă complexă de manifestare a vitezei.  funcţionalitatea analizatorilor. Definiţie: iuţeala cu care un subiect răspunde la excitaţii de diferite naturi sau iuţeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului. iuţeala cu care se efectuează o mişcare singulară (aciclică). fineţe.viteza de decizie-opţiune. Reacţiile ce apar pot fi: simple. are la bază mobilitatea proceselor nervoase :excitaţia şi inhibiţia.  lungimea segmentelor care intră în acţiune şi mobilitatea articulaţiilor. viteză în regim de rezistenţă.  viteza de repetiţie. Din punct de vedere biomecanic. acuitate. şi labilitatea funcţională a S.1996). se exprimă prin timpul necesar efectuării integrale a unor acte motrice simple sau complexe. faza stabilirii relative a vitezei pe parcurs (A.N. Ea se manifestă corelat cu forţa şi rezistenţa.  viteza de conducere a impulsurilor nervoase. 27 . complexe. exprimă posibilităţile momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maximă iuţeală a unei distanţe date. precizie.  viteza de deplasare.1981).C. sunt fibre rapide).  viteză uniformă.  tipul fibrei musculare care intră în contracţie (fibrele albe sunt favorabile unei viteze bune. această îmbinare determinând eficienţa acţiunii. viteză în regim de îndemânare. care apar la excitanţi cunoscuţi dar în mod spontan. parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp inegale – deceleraţie. stimularea muşchiului şi producerea unei activităţi mecanice la acest nivel..Manno. Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul mişcării şi de ritmul efectuării ei. excitaţia şi inhibiţia care asigură alternanţa contracţie cu relaxarea. este în relaţie cu celelalte forme ale vitezei. care implică elaborarea unor răspunsuri de partenerii sau situaţiile noi apărute.  viteza în regimul celorlalte aptitudini: viteză în regim de forţă – detentă.(R. viteza de execuţie. parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp egale – acceleraţie. Viteza de execuţie este determinată şi de viteza de reacţiedecizie.  viteză neuniformă. în unitatea de timp (mişcări ciclice).provenit de la S. aceasta poate fi descompusă în două faze: faza măririi vitezei pe baza accelerării după start.  capacitatea de coordonare a grupelor musculare.N. Factori de condiţionare:   mobilitatea proceselor nervoase fundamentale. se exprimă prin frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în mod voluntar.  viteza de contracţie a muşchilor.

mai ales forţa. 28 . nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.

îndemânare Fig. Formele de manifestare ale vitezei 29 . auditivi.VITEZA .FORME DE MANIFESTARE Viteza de reacţie – decizie la stimuli: vizuali. rezistenţă. tactili Viteza de execuţie a unei mişcări singulare Viteza aciclică Viteza de repetiţie Viteza ciclică Viteza de deplasare – forma complexă Viteza în regim de: forţă.

box. Forme de manifestare: după participarea grupelor musculare în efort: forţă generală. resursele de energie intramusculară. înot. jocuri sportive).  numărul de fibre musculare care participă la contracţie şi grosimea lor (secţiunea transversală).  după capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană: forţă maximă sau absolută.capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin contracţie musculară (A. vorbim de forţă de învingere – concentrică. forţă mixtă.  după tipul de contracţie musculară: forţă dinamică – izotonică. care exprimă raportul dintre forţa absolută şi greutate. când în efort participă principalele grupe musculare. 30 .  vârsta şi sexul ( A. caracterizată prin modificarea dimensiunilor fibrelor musculare: prin scurtare. capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat contracţii musculare prin care se învinge o rezistenţă externă (gimnastică artistică. este forţa cea mai mare pe care sistemul muscular o poate dezvolta în timpul unei contracţii voluntare.1981).Forţa Definiţie: capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere. vorbim de forţă de cedare – excentrică. în raport cu o rezistenţă externă sau internă. vorbim de forţă pliometrică. forţă specifică. forţă statică – izometrică.  lungimea fibrei musculare şi valoarea unghiulară a segmentului care lucrează. Forţa . favorizează creşterea forţei). forţă în regim de rezistenţă.  viteza de contracţie a fibrei musculare(pentru forţa explozivă). este învingerea unor rezistenţe prin contracţii musculare rapide. prin contracţia unuia sau a mai multor grupe musculare. menţinere.  intensitatea şi durata contracţiei (20-30 sec. putere.  nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini.  în funcţie de modul de combinare cu celelalte aptitudini: forţă în regim de viteză – forţă explozivă. iar dacă cele doua fenomene apar deodată.  procesele biochimice din muşchi. forţă în regim de îndemânare. forţă relativă.Demeter.  Factori de condiţionare:  capacitatea de concentrare a proceselor nervoase.  coordonarea inter şi intramusculară (pentru forţa maximă). cedare. lungimea fibrei muscular rămânând ne modificată. se întâlnesc contracţiile statice cu cele dinamice pentru învingerea unei rezistenţe. 1996). prin lungire. caiaccanoe. canotaj.Dragnea. caracterizată prin creşterea tensiunii în muşchi. lupte. când în efort participă una sau câteva grupe musculare.

specifică. În funcţie de caracterul contracţiei: F. – putere. voinţă. În funcţie de manifestarea grupelor musculare: F. concentrarea atenţiei. F. F. . Formele de manifestare ale forţei 31 . absolută. stări emoţionale. F. F. izotonică. în regim de R. în regim de Î. ritmurile diurne. în rgim de V.  factorii psihici. Fig. izometrică. relativă În relaţie cu celelalte aptitudini: F. F. motivaţie. mixtă Forţa Forme de manifestare După capacitatea de efort în raport cu greutatea: F. generală. F.

. rezistenţă în regim de îndemânare. anduranţă. o perioadă de timp cât mai îndelungată. fizică. omul poate continua activitatea.  32 . fără scăderea eficienţei activităţii depuse. această stare numindu-se.  după sursele energetice: rezistenţă anaerobă. rezistenţă în regim de forţă şi putere. Definiţii: . oboseala poate fi: oboseală intelectuala. variabilă şi eforturi repetate. provocată de munca depusă (A.. În funcţie de tipul de activitate depusă. senzorială. când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din masa musculară.capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate.Demeter). a metabolismului. rezistenţă locală. reprezentată prin scăderea temporară a capacităţii de lucru. emoţională. 2-8 min. rezistenţă regională.  după durata efortului: rezistenţă de scurtă durată..capacitatea omului de a lupta şi a învinge oboseala (F. 45 sec-2 min. . când în activitate este cuprinsă 1/3-2/3 din întreaga masă musculară. în ciuda eforturilor de voinţă randamentul scade. rezistenţă specială. faza oboselii compensate. ceea ce determină apariţia unei senzaţii de disconfort care produce în organism modificări fiziologice mai puternice.Rezistenţa Omul.. survine faza oboselii decompensate. a sistemului nervos precum şi capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme. rezistenţă aerobă. Gradul de dezvoltare al rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a sistemelor: cardio-respirator.S. până la 55 sec. Acestor forme de oboseală le corespund aceleaşi tipuri de rezistenţă.  după modul de combinare cu celelalte aptitudini: rezistenţă în regim de viteză. Oboseala este o stare fiziologică. 8-10 min.Farfel)..  după natura efortului: rezistenţă în eforturi de intesitate constantă. rezistenţă mixtă. (A.  după specificitatea ramurii de sport: rezistenţă generală. specifică diferitelor ramuri de sport. în activitatea sa.Demeter.capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse. depune un efort susţinut. când în activitate este cuprinsă mai puţin de1/3 din întreaga musculatură. Forme de manifestare: după numărul şi mărimea muşchilor participanţi: rezistenţă generala – globală. rezistenţă de durată medie. 1981). Dacă. Printr-un efort de voinţă. rezistenţă de lungă durată.

regoinală. R. specială.al dimensiunilor: R.  resursele energetice.V . Diferite forme de manifestare ale rezistenţei 33 . metodologic: R. muscular şi a celorlalte funcţii care susţin efortul. R. eforturi de intensitate constantă R. P. P. globală D.  stabilitatea proceselor nervoase fundamentale. locală.V fiziologic şi biochimic: R. în regim de forţă. tipul fibrei musculare. în regim de viteză. scurtă durată. generală. în eforturi de intensitate variabilă R. aerobă.  calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort. durată medie. lungă durată. R. ALTE CLASIFICĂRI R. mixtă R.R. specifică D. R. R. P. calitatea metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare. D. combinată cu putere R.Factori de condiţionare:  posibilităţile sistemelor cardio-vascular şi respirator. . D. D. combinată cu îndemânare Fig. R.V . În combinaţie cu celelalte calităţi R.  relaţia dintre pauză şi efort:  nivelul de manifestare al îndemânării. R. în eforturi repetate R. REZISTENŢA FORME DE MANIFESTARE D. anaerobă.

include şi coordonarea segmentară şi pregătirea ambidextră. • aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare. permite stabilirea legăturilor între abilităţile motrice automatizate ca: alergările. permite reacţia la stimuli prin acţiuni motrice adecvate. Clasificarea aptitudinilor coordinative  capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor. iscusinţă.Şiclovan. prin restructurarea fondului motric existent. în măsura în care ea condiţionează precizia şi eleganţa. combinarea figurilor în gimnastică.  capacitatea de reacţie. orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile. aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii musculare. În sinteza. pricepere. Novicov. are rol deosebit în jocurile sportive. specifice diferitelor tipuri de activităţi. după Matveev. intervine în sporturi care implică adoptarea unor posturi sau imitarea unor figuri. în condiţii relativ statice. să manevreze obiecte cu uşurinţă. îndemânarea poate fi definită ca: aptitudine prin care omul poate efectua acte motrice simple sau complexe cu coordonarea segmentelor corpului sau a întregului corp.Capacitatea coordinativă – îndemânarea Sinonime: abilitate. Ludu. fiind în acest caz sinonimă cu priceperea motrică elementară.dexteritate. se utilizează termenul de capacitate coordinativă. A. cu consum minim de energie. În literatura de specialitate îndemânarea. Hirtz. Bernstein. • capacitatea de a restructura rapid mişcările în condiţii variate. Dragnea consideră îndemânarea. în raport cu spaţiul şi timpul. precizie. permite modificarea poziţiei corpului în spaţiu şi timp. este definită din trei puncte de vedere: • calitate motrică complexă în viziunea unor teoreticieni ca:M.  capacitatea de orientare spaţio-temporală. V.Mathews. este important în învăţarea 34 . rapiditate. relaxarea musculară voluntară poate fi considerată ca formă de manifestare a acestei aptitudini. patinaj). sporturi tehnico-combinative (gimnastică.  capacitatea de diferenţiere chinestezică. I. care desemnează generic un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate. există două forme de orientare: în raport cu obiectele în mişcare. Ozolin. un termen prea ”restrictiv” pentru complexitatea fenomenului prezentat.  simţul ritmului. implicând o succesiune continua de elemente standardizate. Epuran. în funcţie de condiţiile concrete de efectuare a acestora.  capacitatea de echilibru. săriturile pedalatul. se referă la menţinerea corpului într-o poziţie echilibrată şi de a reface echilibrul după deplasări şi solicitări de amplitudine mare. Actualmente.

Forme de manifestare: Îndemânare generală Îndemânare specială Îndemânare tehnică Îndemânare tactică Fig.  îndemânare tactică. plasticitatea scoarţei. prin care se arată cum se execută actul motric. Capacitatea coordinativă 35 .numeroaselor mişcări şi în situaţiile tactice în care este necesară variaţia frecvenţei fără a creşte costul energetic. Capacitatea spaţiotemporală. Capacitatea de reacţie.  Factori de condiţionare: • • • • • calitatea sistemului nervos central. permite ca programul motric al unei acţiuni în curs să se adapteze sau să se modifice faţă de transformări neprevăzute şi complet neaşteptate. Capacitatea de a transforma mişcările. răspunsuri rapide şi adecvate la acţiunile partenerului. Îndemânarea este prezentă în toate acţiunile motrice ale omului şi nu poate fi separată de celelalte aptitudini motrice.  capacitatea de transformare a mişcărilor. valoarea proceselor nervoase. Capacitatea de diferenţiere chinestezică. modul de aplicare a actului motric în diferite situaţii: folosirea celor mai adecvate tempo-uri.  îndemânare tehnică. stadiul de dezvoltare a gândirii individului. specifică diferitelor ramuri de sport. Capacitatea coordinativă Elemente componente: Capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor. nivelul de dezvoltare acelorlalte aptitudini motrice. Forme de manifestare: îndemânare generală. acuitatea şi precizia organelor de simţ. capacitatea de a efectua raţional şi creator diverse acţiuni motrice.  îndemânare specială. Capacitatea de echilibru. experienţa motrică anterioară. capacitate superioară de decizie şi anticipare. Simţul ritmului. fineţea.

caracterizată printr-o mobilitate maximă a unei articulaţii cu ajutorul unei forţe externe: partener.lungirea timpului de învăţare a anumitor mişcări. Definiţie: capacitatea organismului uman de a efectua acte motrice cu mare grad de amplitudine. Forme de manifestare:     supleţe generală.  starea emoţională.  ritmul celor 24 de ore. elasticitatea discurilor intervertebrale. flexibilitate. limitarea dezvoltării şi valorificării celorlalte aptitudini. elasticitate. Mobilitatea articulară se măsoară în grade. Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este condiţionată genetic. aceasta fiind determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de forţa necesară acţionării segmentelor corpului. limitată de forma suprafeţelor articulare şi elasticitatea. supleţe activă.  temperatura şi condiţiile externe.  vârsta. capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele neuromusculare. capacitatea de întindere a muşchilor . este puţin perfectibilă şi regresează odată cu înaintarea în vârstă. 36 . greutatea propriului corp. ştiut fiind faptul că mişcările aparatului locomotor fac unghiuri diferite între ele. tonusul şi forţa musculară. supleţe pasivă . mobilitate maximă într-o articulaţie prin activitate musculară proprie. supleţe specială. apariţia accidentărilor. care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în articulaţiile solicitate în mod deosebit în anumite ramuri sportive.flexibilitate Sinonime: mobilitate. ca fiind proprietatea fundamentală din punct de vedere fiziologic a fibrei musculare de a reveni la lungimea sa după o contracţie sau o întindere pasivă. înregistrată în toate articulaţiile care permit realizarea unor mişcări variate cu amplitudine mare. Lipsa de supleţe poate determina:      . Factori de condiţionare: structura şi tipul articulaţiilor. ligamentelor şi tendoanelor. Este aptitudinea motrică aflată la graniţa dintre aptitudinile condiţionale şi cele coordinative şi cuprinde mobilitatea care se referă la articulaţii.  este condiţionată şi de o bună încălzire şi pregătire a aparatului locomotor.Supleţea . la posibilitatea lor de a se mişca. aparat.

- scăderea randamentului în efectuarea acţiunilor motrice;

Flexibilitatea forme de manifestare

- Generală; - Specială

- Activă; - Pasivă

Fig. Formele de manifestare ale flexibilităţii

37

Deprinderile motrice Generalităţi: Definirea noţiunii de deprindere: • obişnuinţă, obicei; uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare; pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obişnuită întro îndeletnicire oarecare; exerciţiu; (D.E.X.) • capacitatea de a aplica informaţiile cu uşurinţă şi cu randament sporit, cu respectarea tuturor calităţilor priceperii( corectitudine, iscusinţă, abilitate, în condiţii variate şi schimbate); • este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus, priceperea ajunsă la un înalt grad de automatizare a componentelor: mecanismul de transformare a priceperii în deprindere este dat de execuţiile efectuate în mod sistematic şi continuu; • din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca stereotipuri dinamice şi constituie un fel de a doua natură a omului ( U.Şchiopu, 1997). • Sunt moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate care permit desfăşurarea mai facilă a unor activităţi fie ca fragmente automatizate ale unor acţiuni complexe care în urma exerciţiului s-au sistematizat şi au ajuns la un anume grad de automatizare şi de independenţă faţă de activitatea conştientă în ansamblul ei.( A. Tucicov-Bogdan, 1973). Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice , cea mai importantă fiind sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau chinestezic ( G. Montpellier). Există mai multe accepţiuni ale conceptului de deprindere, dar atât reprezentanţii şcolii franceze cât si cei ai şcolii engleze şi ruse, consideră deprinderea ca fiind rezultatul învăţării, o manieră de comportare care se formează prin exersare; Categorii de deprinderi:  Deprinderi intelectuale;  Deprinderi motrice;  Deprinderi senzoriale; Între cele trei categorii de deprinderi există o relaţie de interdependenţă. Deprinderile motrice  Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învăţate;  În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, deprinderea motrică reprezintă un obiectiv, o finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ; Există mai multe definiţii date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai reprezentative:
38

 Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie( coordonare precizie, viteză, plasticitate, automatism), M. Epuran,1976;  Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acţiune motrică ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în sensul dorit (L.Herczeg);  Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive (A.N. Krestovnikov, 1954);  Deprinderile motrice reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor acte motrice care îmbinate în mod armonios asigură îndeplinirea unor sarcini motrice conform principiului: “eficienţă maximă prin cheltuieli energetice minime”( A.Demeter, 1981); Caracteristicile deprinderilor motrice:  Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exerciţiu;  Sunt rezultatul învăţării mişcărilor prin repetare; sunt specifice unei activităţi;  Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite corectarea pe moment a unor inexactităţi;  Automatizarea deprinderii eliberează scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte activităţi;  Deprinderile au stabilitate relativă în condiţii variabile şi plasticitate;  Sunt ireversibile;  Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a unor stimuli care constituie elemente informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor;  Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale determinate de însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare;  Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudinile motrice, motivaţia, nivelul pedagogic al instruirii, calitatea şi eşalonarea exerciţiilor, aprecierea şi autocontrolul rezultatelor; Etapele formării deprinderilor motrice şi conţinutul lor sunt diferit prezentate în literatura de specialitate, fiind în concordanţă cu domeniul care le tratează şi ne prezentând diferenţe semnificative. Astfel în funcţie de domenii distingem: Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979); 2. Etape psihologice(AL.Roşca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran, 1976); 3. Etape metodice(L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea 1997; D.Harre, 1973);
1.

Prezentarea acestor etape şi conţinutul lor este realizată în tabelele ce urmează:

39

DEPRINDERILE MOTRICE ETAPELE FIZIOLOGICE
NR. DUPĂ A.N. KRESTOVNIKOV ETAPA MIŞCĂRILOR INUTILE ŞI A LIPSEI DE COORDONARE: - iradiere extinsă; - răspuns nediferenţiat DUPĂ A. DEMETER ETAPA IRADIERII ŞI GENERALIZĂRII EXCITAŢIEI: - iradiere extinsă sau chiar generalizarea excitaţiilor sosite de la scoarţă; - mişcarea se realizează cu încordare mare şi cu risipă de energie;

1.

2.

ETAPA MIŞCĂRILOR ÎNCORDATE: - nu există un echilibru între excitaţie şi inhibiţie; - apar procese de diferenţiere;

ETAPA CONCENTRĂRII INIŢIALE A EXCITAŢIEI: - o insuficientă concentrare a excitaţiei apărută şi iradiată pe scoarţă; - se conturează un început de inhibiţie de diferenţiere;

3.

ETAPA EXECUŢIEI CORECTE A MIŞCĂRILOR: - dispare încordarea; - se produce corectarea proceselor nervoase;

ETAPA DE DIFERENŢIERE ŞI DE FORMARE INIŢIALĂ A DEPRINDERII: - este etapa mişcărilor diferenţiate; - se realizează o concentrare perfectă a excitaţiei corticale; ETAPA DE AUTOMATIZARE A DEPRINDERII: - I. V. Pavlov a legat automatizarea mişcărilor de starea de excitabilitate a centrilor nervoşi;

4.

ETAPA ÎNSUŞIRII DETAILATE A MIŞCĂRILOR: - se delimitează precis iradierea proceselor de excitaţie şi inhibiţie; - se realizează întărirea stereotipului dinamic;- este etapa măiestriei;

40

. . ETAPA ÎNVĂŢĂRII APROFUNDATE: . ETAPA FORMĂRII PRIMEI IMAGINI ASUPRA MIŞCĂRII: .se caută formarea ritmului şi tempo-ului mişcării.se formează ritmul şi tempoul adecvat execuţiei globale.iau naştere reacţii ideomotorii şi are loc acceptarea fizică şi psihică. ETAPA PRIMEI ÎNVĂŢĂRI: .DEPRINDERILE MOTRICE ETAPELE METODICE NR. CÂRSTEA DUPĂ D. 1. 2.se urmăreşte înlăturarea mişcărilor suplimentare şi inutile.are loc adâncirea înţelegerii de către elevi a legităţilor mişcării care ETAPA FIXĂRII ŞI CONSOLIDĂRII DEPRINDERII : realizarea tehnicii de execuţie în concordanţă mişcării. DUPĂ GH.corectarea cu prioritate a greşelilor individuale de execuţie. .se înlătură mişcările inutile. HARRE compun acţiunea motrică.formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective. cu caracteristicile . ETAPA INIŢIERII ÎN BAZELE TEHNICE DE EXECUŢIE A DEPRINDERII: . . .formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii.se realizează o reprezentare generală a mişcării.exersarea deprinderii în condiţii relativ şi predominant constante.se însuşeşte componenţa principală a mişcării. . . DUPĂ NOVIKOV şi MATVEEV ETAPA ÎNVĂŢĂRII INIŢIALE: . 41 .descompunerea deprinderii motrice.

se stabilizează deprinderile. .3. ETAPA DE AUTOMATIZARE: . este percepută în mod detaaliat . . ETAPA CONSOLIDĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII DEPRINDERII: . . ETAPA PRECIZĂRII ACŢIUNII: .se consolidează deprinderea în condiţii diferite şi cu intensităţi ale efortului diferite: -se apreciază global gradul de automatizare a mişcării. 42 .sporirea variantelor de execuţie.se repetă în condiţii neschimbate.se urmăreşte perfecţionarea tehnicii în funcţie de particularităţile individuale.exersarea deprinderii în condiţii cât mai variate. . ETAPA PERFECŢIONĂRII DEPRINDERII MOTRICE: .mişcrea prinde contur precis. 4. 5 ETAPA PERFECŢIONĂRII ÎN CONDIŢII VARIABILE: .capacitatea de a lega diferite deprinderi.concomitent se stabilesc fazele actului motric.includerea deprinderii în înlănţuiri de altea deprinderi motrice. .

DUPĂ AL.viteza şi coordonarea sunt . 4.elementele singulare sunt înlocuite cu cele sintetizate.DEPRINDERI MOTRICE ETAPE PSIHOLOGICE NR. . 1. . ETAPA ÎNVĂŢĂRII ANALITICE: . ETAPA CONSOLIDĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII DEPRINDERII: . . iar activitatea este automată. ETAPA SINTETIZĂRII ŞI INTEGRĂRII OPERAŢIILOR ÎNTR-O ACŢIUNE UNITARĂ: . 43 . .se percepe modelul . ETAPA ÎNSUŞIRII PRECIZATE A EXECUŢIEI: . 2.se pune accent pe latura motorie: .se urmăreşte însuşirea mecanismului de bază al acţiunii. DUPĂ FITTS ETAPA COGNITIVĂ: . DUPĂ P.în această etapă se leagă şi se unifică acţiunile parţiale cu accent pe corectitudine.se urmăreşte formarea reprezentării actului motric. 5.accent pe corectitudinea însuşirii mecanismului de bază şi a elementelor componente.de organizare şi sistematizare a elementelor acţiunii. slabe. cognitive şi afective care dau stabilitate deprinderii. ETAPA PERFECŢIONĂRII DEPRINDERII: .se realizează primele încercări.RUDIK ETAPA ÎNSUŞIRII PRELIMINARE A BAZELOR EXERCIŢIILOR: . 3. . ETAPA PERFECŢIONĂRII: . ROŞCA ORIENTAREA ŞI FAMILIARIZAREA CU ACŢIUNEA: .A.se realizează exersarea în condiţii cât mai variate.se asigură ritmul optim de execuţie.deprinderea devine relativ stabilă . ETAPA ANALITICOSINTETICĂ: .răspunsurile instabile. ETAPA DE ORGANIZARE: .se realizează diferenţierea proceselor corticale şi precizarea raporturilor spaţiotemporale.în care se realizează exersarea până la automatizare.se realizează o combinare a caracteristicilor motrice.etapa automatizării.

Transfer şi interferenţă  Fenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.  după obiectivele urmărite în educaţia fizică şcolară: deprinderi de bază: mers. Transfer. deprinderi mari. deprinderi complexe.  după sensul utilizării: tehnice.  după complexitatea situaţiilor şi a răspunsurilor: deprinderi elementare. deprinderi specifice diferitelor discipline. trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta. deprinderi închise. de tip diferit. Interferenţă. săritura. deprinderi motrice ( gest motric învăţat ca programul mişcării).  după efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine. determinate de variaţiile situaţiilor. trecerea de la învăţarea senzorio-motrică la execuţia practică.  din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise. alergare. trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă. când procesul nou este împiedicat de cel vechi. împingere. deprinderi heteroconduse. Apare în momentul în care deprinderile învăţate sunt foarte stabilizate şi automatizate. deprinderi intermediare. care constituie baza pregătirii în majoritatea activităţilor umane şi sportive. tracţiune. ramuri. care cuprind înlănţuiri specifice. tactice. parţial automatizate.      44 . automatizate complet. influenţa pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi. influenţă negativă. târâre. în care succesiune mişcărilor este dată şi de influenţele de mediu( intenţiile adversarului). trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta. realizate în situaţii standard. acest fenomen se produce atunci când elevul înţelege structura noii mişcări şi ajunge să înţeleagă asemănările dintre deprinderea veche şi cea nouă. Aspecte ale transferului în învăţarea motrică: trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale. Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a aplica cunoştinţele anterioare în însuşirea unor noi cunoştinţe şi la formarea unor noi deprinderi. ridicarea –transport de greutăţi. clasificarea deprinderilor este importantă. aruncarea –prinderea. deprinderi aplicativ-utilitare: căţărare-escaladare. probe sportive.Tipuri de deprinderi Din punct de vedere teoretic şi practic.  după modul de conducere: deprinderi autoconduse. în care succesiunea mişcărilor este determinată de programul mental pe baza prelucrării informaţiilor interne. stereotipe ( mişcările ciclice). ea realizându-se pe baza anumitor criterii: După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-motrice ( cognitiv-motrice).

greşeli metodice în organizarea procesului de instruire. inainte-înapoi şi invers.. Deprinderi motrice de bază MERSUL. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior. Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice Fenomenul se datorează inhibiţiei care acţionează în sensul stingerii legăturilor temporare. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet). care prin exersare devine involuntar. automat.Cauze ale interferenţei: ♦ ♦ ♦ ♦ dezvoltare şi pregătire fizică unlaterală. În mers capul şi trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5 cm. acţiune prim care se realizează înaintarea. Al doilea sprijin dublu./oră). momentul verticalei. pierderea preciziei. cadenţa. a uşurinţei de execuţie a mişcării. schiul. distanţa dintre călcâiul aceluiaşi picior între două poziţii identice ale corpului (la adult . Sprijin dublu. specializare îngustă. Poziţia corpului în timpul mersului poate fi o caracteristică individuală. în medie 4 km. stereotip. numărul de paşi/unitatea de timp ( în medie 70-80 de paşi/minut). felul încălţămintei.). lungimea pasului este de 70-80 cm. Este o acţiune motrică voluntară. capul în prelungire. deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod deosebit locomoţia umană. repetările la intervale mari. ciclismul. deplasare determinată de momentul verticalei şi dublului sprijin şi o deplasare frontală de 4-5 cm. Stingerea completă a deprinderii este un caz rar. 3. trunchiul este drept. alternativ. fiind coordonate cu mişcarea picioarelor. Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie. produc slăbirea deprinderilor. patinajul). 45 . Contactul cu solul se face cu talonul (călcâiul). viteza (distanţa parcursă/unitatea de timp. semipasul anterior. tempoul. Timpii mersului: 1. Unitatea de bază este pasul. 2. 4. Termenii folosiţi în legătură cu mersul: lungimea pasului. Lipsa exerciţiilor. braţele se mişcă liber. Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate. greutate de transportat.. nivel scăzut al aptitudinilor motrice deprinderi greşite sau insuficient consolidate. sub controlul conştiinţei ele pot fi reactualizate (fiind vorba de deprinder ca: înoul. vârstă. el se repetă identic dând mersului caracter ciclic. Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeţei d sprijin şi mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea şi se poate definii prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol.

călcâie. cu balans exagerat pe verticală.Greşeli: Mers rigid. Variante:  Mersul liber fără cadenţă. buclă închisă şi deschisă. spirală. Mers târşit. băţos.  Mers gimnastic. Mers legănat. pasul de front (marş).  Mers cu pendularea gambei înainte.       Deplasare şerpuită Deplasare în zigzag Deplasare în opt Buclă deschisă Buclă închisă Indicaţii: 46 .  Mers pe vârfuri.  Mers în ghemuit (mersul piticului). cu balans exagerat pe orizontală. opt.  Mers cu spatele pe direcţia de deplasare. nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare. partea internă. externă a labei piciorului. Mers săltat.  Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei). lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor. mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a creşte atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în figuri: zigzag.  Mers cu pas alăturat.  Mersul în cadenţă. şerpuit.  Mers fandat (mersul uriaşului). încrucişat. Mers în” buestru”. Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior. pasul de manevră.  Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul elefantului). În lecţia de educaţie fizică.

braţe întinse. este poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de intensitatea acesteia. În timpul alergării. În timpul alergării se succed fazele de sprijin şi zbor. fără terminarea impulsiei. numărul de repetări.  Alergarea cu accentuarea balansului corpului . Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea deprinderilor specifice probelor de alergare. Faza de zbor . care asigură o deplasare mai rapidă prin acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. se folosesc corectările urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat. Indicaţii :  În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate. 3. un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul. 47 . 2. Este elementul care asigură manifestarea spiritului de întrecere în desfăşurarea ştafetelor. încrucişare.  Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.  Mişcarea greşită a braţelor. Variante:  Alergare cu genunchii sus.  Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior . Fazele alergării: 1.  Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri. Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese.  Poziţia greşită a trunchiului. ALERGAREA Deprindere motrică de bază.  Se pun în mod progresiv duratele. Faza de sprijin unilateral .  Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă.    Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor. La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. distanţele. Importantă în timpul alergării. Greşeli :  Alergarea îngenunchiată. În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.  Alergare cu paşi încrucişaţi.  Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor. elementară. Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată. parcursurilor aplicative şi nu în ultimul rând este esenţa jocurilor de mişcare. Alergarea este prezentă în lecţie. în toate momentele ei. se asigură alergării un caracter atractiv. alergarea cu pendularea gambelor înainte.

Bătaie-desprindere . Sărituri pe aparate.  Lipsa coordonării elanului cu bătaia . la săriturile pe loc nu se aterizează pe acelaşi loc. naturală. Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:  Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul. asigură întărirea sistemului osteoligamentar.  Sărituri cu sprijin. Elan . sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă. pe perechi.  Pasul săltat. care constă în desprinderea corpului de pe sol prin propulsie. în care zborul este continuu. 4. 3. Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă. Variante :  Sărituri libere. efectuând un zbor ce poate avea diferite traiectorii. Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze : 1.  Pasul sărit.  Poziţie rigidă la aterizare. 2. Sărituri succesive ca mingea. Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:  Elan insuficient de energic. cu larg caracter aplicativ. în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru scurt timp a mâinilor pe sol. aterizare rigidă.. forţă.  Impulsie slabă. lipsa de coordonare a segmentelor. Aterizare.C. cu desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior. 48 . pe loc. Sărituri ca mingea. cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe două sau pe un picior. poziţii incorecte ale trunchiului.  Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului. Are un rol în stimularea marilor funcţiuni.  Sărituri în adâncime.SĂRITURA Deprindere motrică de bază. sau cu deplasare pe diferite direcţii. individual. putere. îndemânare. rezistenţă. asigură excitabilitatea S. asigură tonicitate şi troficitate musculaturii. Zbor. hotărâre. curaj.  Săritura în lungime de pe loc. în trei sau în grup. Sărituri la coarda scurtă sau lungă. educarea percepţiilor spaţio-temporale.N. Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză.

pentru a preveni accidentările. Indicaţii:  Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei. Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii. SĂRITURI LIBERE CU DESPRINDERE DE PE: CU SPRIJIN PE APARATE ŞI DESPRINDERE DE PE: DOUĂ PICIOARE UN PICIOR DOUĂ PICIOARE UN PICIOR ÎN LUNGIME ÎN ADÂNCIME ÎN ÎNĂLŢIME Cu SPRIJIN BRAŢE PICIOARE ALTE SEGMENTE CU ELAN FĂRĂ ELAN CU ELAN FĂRĂ ELAN Fig.  Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite. lipsa coordonării mişcării corpului cu mişcarea corzii.  În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică). parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite.  Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.  Săriturile se pot utiliza în ştafete.  Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.  La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor. Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică. Clasificarea săriturilor 49 .

 Teama de obiect. Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare şi cu cele inferioare. mâinile iau contact cu obiectul. 3. Poziţia iniţială. Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp. determină dezvoltarea mobilităţii articulare. precizia. rezistenţă. faza finală. putere. Faza de amortizare.  Lipsa fazei de întâmpinare.  Scăparea obiectelor. forţă. întăresc articulaţiile implicate. Prinderea:  Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor. Faza de întâmpinare. elan. apucat. solicită intens analizatorii: vizuali. restabilirea. coordonarea mişcărilor. faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului). greutăţi sunt proiectate în spaţiu prin contracţie musculară. alternarea judicioasă a contracţiei cu relaxarea. Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza. tactili şi influenţează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini motrice ca: viteză. ARUNCAREA ŞI PRINDEREA Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât cea de a doua nu se poate efectua decât dacă există prima. 4. auditivi. Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin anumite obiecte aflate în mişcare. Fazele aruncării: 1. 2. eliberarea obiectului.  Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor. 2. Fazele prinderii: Faza de aşteptare.  Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate.  Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului. Greşeli: Aruncarea:  Priza defectuoasă. aprecierea corectă a distanţei de aruncare. Aruncarea este o acţiune motrică prin care.1. coordonarea. modalitatea prin care obiectul este ţinut. sau sprijinit. Ambele au o mare aplicativitate în sociomotricitatea omului. susţinut. 50 . Faza de reţinere. 3. obiecte de diferite mărimi. forme.

 În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia fenomenului respectiv. Se realizează de pe loc. sau din deplasare. cu diferite obiecte.  Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare.  Aruncarea împinsă. este aruncarea care se face cu mişcare rapidă şi energică (biciuirea). În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile ei. pe diferite direcţii. din deplasare. Îndicaţii:  Pentru a fi eficiente. ARUNCAREA AZVÂRLITĂ LANSATĂ ÎMPINSĂ 51 . din deplasare. de pe loc. la distanţă. cu braţele îndoite. la ţintă sau partener. ştafetele şi parcursurile aplicative. cu o mână sau cu două mâini. propulsia se realizează prin extensia energică a braţului de aruncare. se poate realiza de pe loc. se caracterizează prin aceea că . cu două mâini. distanţele şi greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea. Se execută cu o mână. priza se face de regulă susţinând sau ţinând obiectul de jos sau din lateral. concretizată în proiectarea energică a braţului din poziţia întins înapoi spre înainte. din diferite poziţii. propulsia se realizează printr-un balans premergător realizat cu braţele întinse. Variante de prindere:  Prindere cu o mână. poziţie care se păstrează şi în momentul eliberării obiectului.  Prindere cu două mâini. Tipuri de aruncare  Aruncare azvârlită. în funcţie de obiectivele urmărite. Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.  Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru largi şi a comenzilor.  Aruncarea lansată. aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de repetări. se caracterizează prin faptul că obiectul se menţine pe palmă.

Clasificarea aruncării prin împingere 52 . 8.AZVÂRLITĂ LA DISTANŢĂ LA ŢINTĂ LA PARTENER DE PE LOC DIN DEPLASARE Fig. 9. Clasificarea aruncării prin azvârlire ÎMPINSĂ LA DISTANŢĂ ÎN SUS LA ŢINTĂ LA PARTENER CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI DE PE LOC DIN DEPLASARE Fig.

10. LA DISTANŢĂ LA ŢINTĂ LA PARTENER DE PE LOC DIN DEPLASARE Fig. DIN LATERAL PE DEASUPRA CAPULUI DE JOS LA DISTANŢĂ LA ŢINTĂ LA PARTENER PRIN ROSTOG. Clasificarea aruncării prin lansare 53 .LANSATĂ CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI Din Lateral DE JOS PE DEASUPRA CAPULUI ÎNAINTE ÎNAPOI PRIN ROSTOG.

se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei. • pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi generalizarea cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele. ce presupune depăşirea unor obstacole mai înalte. . • în faza de însuşire. Variante:  târâre pe antebraţe şi genunchi. Escaladarea. Greşeli:  tehnică greşită. curate. reprezentând forma de deplasare pe orizontală a corpului pe suprafaţa de sprijin. . lucioase. R. aplicativ-utilitară. se execută în tempo lent.  târâre pe spate. obstacole naturale înalte. • pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici: sfori. .  târâre joasă.  târâre pe antebraţe şi picioare apropiate.  târâre pe o parte. insuficientă împingere din braţe şi picioare.se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F.Deprinderi motrice aplicativ – utilitare Târârea. . sau pe sub diferite obstacole. ce constă dintr-o urcare cu ajutorul mâinilor şi a picioarelor pe diferite aparate. . insistându-se pe coordonarea mişcării braţelor cu cea a membrelor inferioare.  târâre cu transport de obiecte sau persoane. deprindere motrică. Î. deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a picioarelor. în funcţie de obiectivele propuse.serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime. Indicaţii: • se execută târârea numai pe suprafeţe netede. bastoane.  lipsă de coordonare. şipci.  târâre pe abdomen fără braţe şi picioare.târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculum-ului. LOCUL în lecţie: în partea fundamentală. pentru educarea unor trăsături de caracter. Căţărare/escaladare Căţărarea. este o deprindere complexă.  insuficientă forţă. diferite aparate. este o deprindere motrică utilitară .este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de adult corespunzător cerinţelor vieţii. 54 .

în doi sau trei timpi.  insuficientă mobilizare în realizarea acţiunii. stâlp.  coordonare redusă. cu apucare şi rulare în aşezat. metoda problematizării. • aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri. Greşeli:  lipsa de coordonare a segmentelor corpului. • pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficienţă sporită. scara fixă. • escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol). capra. Tracţiunea implică angajarea muşchilor flexori a corpului. gard. sub forma jocurilor de mişcare şi în partea fundamentală.Î. Locul deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă. şi la educarea unor trăsături de caracter: curaj. R. în atârnat. contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea trăsăturilor de caracter. Aceste deprinderi. bârnă. ladă.  priza incorectă. Variante:  căţărare la scara fixă.Cele două deprinderi se prezintă simultan. Indicaţii: • se va acorda atenţie la asigurarea materială a lecţiei. prăjină. voinţă. Căţărarea se poate realiza la: scara fixă. când sunt bine însuşite.  căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt. cu apucare şi încălecarea obstacolului. trunchi de copac. scara marinărească. căţărare cu îngreuiere. cu apucare şi rulare pe piept (abdomen). portic. Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului. curaj. frânghie. priza realizându-se prin apucare. căţărare din atârnat. prin procedeul braţ şi picior opus. întrajutorare. 55 .  căţărare la frânghia orizontală. Greşeli:  priza necorespunzătoare. cal. în scopul evitării accidentelor. dârzenie. Escaladarea se poate realiza la: ladă. conlucrare între elevi. cu braţele şi picioarele. bârnă. modul de apucare a aparatelor. scara obişnuită. copac. • căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica. priza pe obiect făcându-se prin apucare sau sprijin. contribuind la dezvoltarea aptitudinilor motrice: F. spirit competitiv. prin care un obiect sau un partener este deplasat fără a fi ridicat de pe sol. braţ şi picior de aceeaşi parte. voinţă. Tracţiune-împingere Deprindere motrică aplicativ-utilitară. cal.

pentru mărirea suprafeţei de sprijin. Indicaţii: • se învaţă apucarea. • se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii. Contribuie la însuşirea unor modalităţi de transport şi la dezvoltarea unor aptitudini motrice: F. pe umăr. parcursuri aplicative. Se pot transporta: . genunchii se îndoaie iar trunchiul rămâne pe verticală. pe spate. . Implică acţiunea întregului corp. în ridicare sunt implicate toate grupele musculare.Variante:  tracţiuni şi împingeri executate individual.  ridicare şi transport în grup. folosind întrecerea..Î. unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”. • se pot aplica sub formă de joc. Locul în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală. pentru a proteja coloana. 56 . Ridicare şi transport de greutăţi Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Variante:  ridicare şi transport individual.persoane. se fixează bine tălpile pe sol. “coşuleţul”. priza pe obiect.R.  tracţiuni şi împingeri executate pe perechi. • perechile şi grupurile trebuie constituite pe criteriul egalităţii conformaţiei şi forţei. “ targa” .  forţă insuficientă.  tracţiuni şi împingeri executate în grup.  ridicare şi transport în perechi. . susţinute cu unul sau ambele braţe. ştafete.aparate.  priza necorespunzătoare. Greşeli:  lipsa de coordonare. leziuni ale articulaţiilor. Locul în lecţie: pe tot parcursul ei.mobilă. Indicaţii: • în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol.obiecte de diferite mărimi şi greutăţi. sub braţ. pe cap. pe piept. Obiectele pot fi: menţinute. “patul”. iar efectuarea greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară). muşchilor. cu accent pe musculatura picioarelor. pe şold. .

 creşterea complexităţii mişcărilor. mişcări compensatorii cu braţele. manifestată prin sensibilitatea simţului chinestezic. braţe. • variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x. manevrate. 57 . orientarea privirii înainte. a punctelor de sprijin. alţi autori îl consideră deprindere motrică. În viaţă. ţevi. Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează sistemul nervos central asupra gradului de stabilitate a corpului. Forme de manifestare:  menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus.• ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor. cap. parcursuri. bănci.  utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute. elevii vor fi aşezaţi în coloană. Indicaţii: • ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna.  modificarea poziţiilor segmentelor corpului. după înălţime. • la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri. • pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal.  creşterea înălţimii.  menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic). de asupra capului. • modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor. • se pot efectua sub formă de joc. purtate. Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii corpului în diferite poziţii sau acţiuni motrice. coborârea centrului de greutate. echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale activităţi casnice. buşteni. Gradarea exerciţiilor de echilibru:  reducerea suprafeţei de sprijin. Echilibrul Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative. ştafete. cărămizi. mărirea suprafeţei de sprijin. borduri. Locul în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei.

58 .

ele pot genera anumite stări emoţionale.  prin activitatea de educaţie fizică se influenţează şi educaţia morală. ♦ dezvăluie modul în care se îmbină în trăsăturile caracterului. Negative: lipsa de respect. Clasificare: Pozitive: punctualitatea. are rol important în educarea acestora:  astfel E.F. modul ordonat de a munci. ne punctualitate. ♦ având rezonanţe afective puternice şi fiind susţinute de convingeri ferme. ♦ constituie mijloace de a trăi şi expresii ale influenţei educative a societăţii. fiind stereotipuri dinamice acordate la structura temporală a ocupaţiilor şi vieţii de zi cu zi. bazate pe deprinderi igienice. comportare civilizată. ca disciplină de învăţământ. ♦ au rol important în educarea morală a elevilor.S. se realizează /educă obişnuinţe de igienă colectivă şi individuală.F. îi revine sarcina de a cultiva elevilor dragostea. superficialitate. dar nu se rezumă doar la simple tehnici şi modalităţi de acţiune. ♦ cuprind elemente motivaţionale . considerăm ca E. de obicei ca act reflex total. care le deosebesc de deprinderi. componenta intelectuală. ♦ obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi. pasiunea de mişcare din care decurge obişnuinţa de a practica în mod sistematic exerciţiul fizic în scopul întăririi sănătăţii şi a menţinerii capacităţii de muncă. strâns legate de activitatea de educaţie fizică şi de cea sportivă.S. afectivă şi motivaţională. ♦ pot constitui un fel de psihoritmuri.S.Obişnuinţe Definiţie: reprezintă componenta formativ-acţională sub formă de aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent . ca o necesitate vitală. adeseori traduc obiceiuri individuale( U. Cunoscând particularităţile obişnuinţelor. 59 .  prin activitatea de E. ♦ are caracter automatizat datorită exerciţiilor îndelungate. disciplina. ♦ orice acţiune devenită obişnuinţă numai necesită stimularea şi întărirea acţiunii din exterior.F.Şchiopu).

longitudinal  lăţime . poluarea oraşelor. Se realizează în trei planuri: lungime . Lipsa de mişcare. crescând frecvenţa unor boli: obezitate. scop. pentru a folosi în mod eficient strategiile didactice şi mijloacele specifice. toate acestea cumulate predispun organismul la o serie de tulburări organice şi psihice care zdruncină starea de sănătate şi în final duc la scăderea capacităţii de muncă.  Creşterea ca proces se desfăşoară după anumite reguli. Cele două fenomene ale procesului de dezvoltare se inhibă dar se şi condiţionează reciproc.şi calitative . În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări cantitative – creşterea . Creşterea. obiective generale particularizate în educaţie fizică.p. psiho-afectivă şi socială.Indicii morfo-funcţionali La ora actuală sănătatea-“ bunul cel mai de preţ”. În analiza indicilor morfo-funcţionali pornim de la finalităţile procesului instructiv-educativ-evaluativ: ideal. solicitările profesionale.S. menţinerea unei stări de sănătate optimă. Astfel. 60 .. este definită ca o stare fizico-mentală care se reflectă în interrelaţia armonioasă a organismului cu mediul fizic şi adaptarea la cerinţele mereu crescânde ale vieţii sociale (Marcus D. Astăzi.transversal  adâncime –antero-posterior Procesul fundamental care determină creşterea . Este acea stare care-i permite omului să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient rolul său în societate.25).F. numite “Legi ale creşterii “. cu preponderenţă . Această stare este condiţionată atât de absenţa bolii cât şi de o bună şi echilibrată stare morfo. datorită activităţilor sedentare se reduce mult aria de mişcare a omului. Kohn I. constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau a unora dintre părţile sale.diferenţierea. hipertensiune şi mai ales afecţiuni ale aparatului cardiovascular produse de arteroscleroză. 1978. Această stare este agravată şi de numeroase forme sedentare de petrecere a timpului liber. legi.anabolismul.. . dezvoltarea armonioasă a organismului uman sunt obiective generale ale E. transpunerea lor în practică necesită din partea profesorului de educaţie fizică cunoaşterea aprofundată a proceselor de dezvoltare şi creştere fizică. este metabolismul.funcţională.

Alonja care până la 10 ani . Dezvoltarea organismului este un proces unic. este un stadiu de consolidare morfologică şi funcţională care durează 1-2 ani. muşchii cresc în volum şi forţă iar funcţiile motrice se ameliorează. funcţionalitatea lor depinzând 61 . imprimând organismului. devine egală cu ea.Date despre creşterea şi dezvoltarea globală şi segmentară a corpului pe etape Copilăria-6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creşterii în înălţime mai încetinit. Pubertatea. înălţimea corpului. Diferenţierea sau maturaţia Este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu structuri şi proprietăţi funcţionale mai perfecte. La fete se accentuează diferenţele dintre cele două sexe. La această vârstă oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în grosime. Perioada este caracterizată printr-o creştere accentuată a membrelor şi mai încetinită a trunchiului. Postpubertatea. În această perioadă creşte bustul. era mai mică decât înălţimea. se măresc progresiv dimensiunile toracelui şi lăţimea umerilor. perioada între 12/13 – 15/16 ani fete şi 14/15. în timp ce la băieţi se produce o accelerare compensatoare. Aspectele sub care se pot manifesta transformările organismului în timpul dezvoltării sunt însă variate: somatic. La băieţi creşterea membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani. trunchiul rămânând scurt. fiind singura perioadă în care fetele depăşesc băieţii atât la înălţime cât şi în greutate. Creşterea în înălţime la fete se încetineşte progresiv. Alonja se măreşte datorită creşterii rapide a membrelor superioare în jurul vârstei de 12 ani. noi şi superioare calităţi. Anvergura depăşeşte cu 2-4 cm. începe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează în medie 2 ani la fete (12-13 ani) şi 4 ani la băieţi (14-15 ani). La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc definitiv proporţiile corpului. fiziologic şi psihoafectiv. Prepubertatea. profesorul de educaţie fizică trebuie să cunoască adaptabilitatea.17/18 ani băieţii . Creşterea în greutate continuă să fie mai intensă până după pubertate mai ales la fete. capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor.În această perioadă se accelerează atât creşterea în înălţime cât şi în greutate. Alături de aspectul cantitativ al dezvoltării (creşterea).

 la copii . a proporţiilor de dezvoltare a diferitelor segmente. a unor dimensiuni corporale. Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit obiectivizarea dezvoltării fizice a unui individ sau a unei colectivităţi.  depistarea atitudinilor deficiente şi indicarea mijloacelor celor mai eficiente pentru corectare  urmărirea dezvoltării fizice sub influenţa practicării exerciţiilor fizice în mod sistematic.  măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate. stării de nutriţie.  stabilirea exerciţiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării fizice armonioase. atitudinii globale şi segmentare. Tipuri de somatoscopie: globală .de gradul de maturitate. de preferat între 8-12 ani. segmentară.  măsurarea să se facă pe subiecţii sumar îmbrăcaţi. evaluarea indicilor antropometrici. măsurătorile să se facă primăvara sau toamna.  măsurarea să se efectueze pe stomacul gol sau la 2 ore după masa consumată. de diferenţierea la care au ajuns şi latura neuro-psihică şi mintală.  aprecierea vârstei fiziologie în raport cu dezvoltarea fizică.  orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da randamentul maxim. Este metoda de apreciere obiectivă. Somatoscopia – constă din observaţia vizuală şi palpatorică a stării de ansamblu a organismului şi detaliile segmentare permiţând stabilirea :     stării de dezvoltare fizică generală.  măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. a dezvoltării staturale. Aprecierea dezvoltării fizice Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective referitoare la :  stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă şi sexul. dezvoltării ţesuturilor. somatometria. Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii:  măsurarea să se efectueze la aceeaşi oră din zi. Factorii care influenţează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă. Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creşterea) Somatoscopia. exogenă şi patologică. cantitativă prin măsurători. a stării de nutriţie. pentru a evita modificările ce pot apare. 62 .

panglică metrică. Relaţia dintre diferite date antropometrice o concretizăm în indici care trebuie raportaţi apoi la vârstă. sex. anvergura.5 –corpolent 3. G=T-100-(T-100/10) BOUCHARD: G/T= 4kg -la bărbaţi 3kg – la femei SCARA: 5-4.) .. spirometru. goniometrie – măsurarea mobilităţii articulare.înălţimea din aşezat.T-110 LORENTZ:.examenul funcţional al forţei diferitelor grupe musculare.mediocru 12-16kg . superioare. miotonometrie . miotonometru. Indicii antropometrici: . Aparatura folosită în somatometrie: cântar.) T=Înălţimea (cm. proporţionalitatea şi robusteţea organismului.sunt relaţii aritmetice care permit evaluarea obiectivă şi cantitativă a proporţiilor organismului uman. dinamometrie .slab Acest indice se utilizează la bărbaţii adulţi BRUGSCH –se utilizează la sportivii înalţi. ramuri sportive.5-3 . –bun 8-12kg . 4-8 kg.5 –discutabil 63 . G.fb.pentru sportivii suplii şi sportive. Măsurători antropometrice uzuale: I.Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta şi sexul. G=T-100-(T-150/4) KOHN-BLAJ: se utilizează în general pentru femei. Bust . compas antropometric. Indicii antropometrici nu au valoare absolută.mediocru 3 – 2.f. dinamometru. lungimea membrelor inferioare. Pt.corpolent 4-3. antropometru. Indici de nutriţie: BROCA: G= T-100 Interpretare: 0-4 kg G=greutatea ideală (kg. ei permit orientativ aprecierea stării de nutriţie.măsurarea tonusului muscular în relaxare şi contracţie.T-105 175-185cm . Pentru înălţimi de 165-174cm.-perimetru toracic.

. SCARA: 540 – obezitate 540 – 451 – greutate prea mare 450 – 416 – greutate mare 415 – 401 – indice bun 400 – 390 – cel mai bun 389 – 360 – mediocru 359 – 320 – slab 319 – 300 – f.8 cm la F poate permite aprecierea vârstei fiziologice ADRIAN IONESCU :B.8 cm la B 3.1 la B.dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T . –T/2 =5.sub 2. În pubertate indicele este de 3.5 – debil QUETELET:G/T= 400g la B. x – 10 tendinţă de obezitate 10 _ -10 indice foarte bun – persoană robustă -11 _ -20 indice bun -21 _ -25 indice mediocru 64 .T/2= 3-4 cm la B 4-5 cm la F Indicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele inferioare faţă de bust şi talie/2. semnul devine negativ. şi 6. 300g la F. semnul devine pozitiv.9 la F şi poate deveni 4.dacă valoarea din paranteză este mai mică.slab 299 – 200 – epuizare Indici de proporţionalitate: ERISMAN :Pt. Indice de robusticitate Pignet T-(G Pt) . Pt = perimetru toracic mediu La interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric : .1 la F.1 la B şi 3.

V= (Pi .între 10 –20.indice slab.Pa )-(T-100-G). 65 .între 1500-1800. SPEHL :CV x G/T Sub 1500. Pa = perimetru abdominal stând.peste 20 . Pi –Pa – ( T-100-G).x indice foarte slab Indici funcţionali: DEMENY : CV/G = 60 cm3 la B 52 cm3 la F CV = capacitatea vitală G = greutatea în kilograme Cu cât este mai mare indică o funcţie respiratorie mai bună.-26 _ -30 indice discutabil -31 _ -35 indice slab -36 _ .IC.indice bun. sub 10 mediocru. IC= indice cardiac RUFFIER ( P1+P2+P3) -200 10 valorile pot oscila între 10 şi 20.R= indice respirator CV/Gx10. Indice general al dezvoltării fizice: V+R. i=perimetru toracic în inspir. foarte bun.bun.peste 1800 –foarte bun RUFFIER : Pt.

2. fizică. cuprinde valorile. ♦ educarea aptitudinilor matematice. instruirea moral-civică prin asimilarea unui sistem de cunoştinţe care cuprind valorile morale ale societăţii. Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei intelectuale Obiectivele educaţiei intelectuale: ♦ asimilarea de către elevi a unui sistem de cunoştinţe fundamentale din principalele domenii de activitate. Cuprinderea unor elemente de conţinut specifice acestor laturi ale educaţiei în activitatea de practicare a exerciţiilor fizice. 3. ♦ 66 . de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor. Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei morale: morala. Întreaga activitate de educaţie fizică şi sport impune formarea conduitei morale şi a trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter prin respectarea unor norme de ordine şi disciplină. operative. ♦ formarea deprinderilor de muncă intelectuală. integrate în formarea armonioasă a personalităţii. ♦ educaţia morală este un proces stadial ce se desfăşoară pe baza unor obiective 1. Aceste finalităţi educaţionale. ♦ dezvoltarea curiozităţii ştiinţifice. 5. formarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter. Lecţia de educaţie fizică oferă posibilitatea dezvoltării gândirii creatoare. ♦ lărgirea orizontului de cultură generală. manifestate prin comportamentul moral-civic.ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE EDUCAŢIEI INTEGRALE Idealul educaţional al învăţământului românesc. formarea conduitei morale. principiile. moral-civică şi religioasă. Educaţia fizică contribuie la realizarea acestor obiective prin cunoştinţele de specialitate asimilate ca rezultat al înţelegerii fenomenului de activitate motrică Dezvoltarea însuşirilor intelectuale prin intermediul educaţiei fizice se face diferenţiat ţinând cont de particularităţile de vârstă. normele şi regulile determinate de cerinţele societăţii pentru a reglementa relaţiile dintre oameni. presupun educaţie intelectuală. 4. profesională. deprinderi şi obişnuinţe morale. formarea conştiinţei morale. literar artistice. constă în formarea integrală şi armonioasă a unei personalităţi creative şi autonome. este obligatorie. ce decurge din idealul social. tehnologică. înţelegerea semnificaţiei sistemului de valori morale. iar măiestria pedagogică determină eficienţa lor. tehnice. a unei gândiri flexibile. estetică.

Pentru educaţia estetică. frumosul poate fi atât scop cât şi mijloc. Însăşi existenţa umană poate deveni “operă de artă”. dezvoltă creativitatea. Viaţa cotidiană stă într-o mare măsură sub zodia esteticului. tempo . societate şi artă. Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei profesionale Educaţi profesională urmăreşte pregătirea tinerei generaţii pentru integrarea în sistemul tehnico-economic. În cadrul lecţiilor de educaţie fizică se însuşesc deprinderi motrice practice. se dezvoltă aptitudini motrice care sunt necesare în viaţă şi care ajută şi sunt suportul realizării diferitelor profesii şi meserii. Mijloacele educaţie fizice creează o stare de sănătate optimă. ♦ dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice. însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice. ca forma de practicare a exerciţiului fizic. Turismul. pentru mişcări estetice. Spectacolul sportiv. realizat cu diferite ocazii oferă posibilitatea realizării obiectivelor educaţiei estetice. oferă posibilitatea cunoaşterii frumuseţilor naturii sau a celor create de mintea şi mâna omenească. ajută la prevenirea atitudinilor deficitare şi creează o bază pentru a desfăşura o activitate cu randament optim. dă posibilitate exprimării trăirilor interioare. sensibilizează. Frumuseţea corporală a fost cea care încă din antichitate a sensibilizat creaţia marilor artişti care au imortalizat în operele lor această frumuseţe nesecată. iar utilizarea acompaniamentului muzical determină comuniune dintre ritm. social şi cultural. Obiectivele educaţiei estetice : ♦ formarea capacităţii de a percepe. 67 . Mijloacele educaţiei fizice contribuie substanţial la dezvoltarea armonioasă a organismului.Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei estetice Omul există şi îşi desfăşoară activitatea nu numai în conformitate cu mobiluri intelectiv-practice ci şi în concordanţă cu legile frumosului. atât fizic cât şi psihic. ale armoniei şi coerenţei esteticului din natură. cinematica mişcării şi frumuseţea corporală. expresive. la dezvoltarea gustului pentru frumos.

are un caracter dinamic şi deschis. în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a tuturor categoriilor de populaţie în concordanţă cu priorităţile solicitate de comanda socială” (GH. sistemul englez. în secolul al IXX. La ora actuală. apărare şi securitate. De asemenea specialiştii consideră importante următoarele caracteristici ale sistemului de educaţie fizică şi sport:    sistemul are o temeinică fundamentare teoretică şi ştiinţifică. conţinutul şi organizarea educaţiei fizice şi sportului din diferite ţări. consideră că în abordarea ştiinţifică şi sistemică a educaţiei fizice şi sportului trebuie distinse următoarele componente: 1.S. componente materiale – numărul de elemente şi calitatea acestora.lea a sistemelor naţionale de educaţie fizică: sistemul francez a lui AMOROS. JAHN şi cel a lui ARNOLD. 3.). inclusiv şi ţara noastră. Conform teoriei academicianului Mircea Maliţa.L. Sistemele sociale sunt constituite din subsisteme de natură economică. sistemul german a lui F. 2. transferul de informaţii ţi transmiterea lor (reglare şi autoreglare). învăţământ. În istoria educaţiei fizice se pot remarca apariţia. prelucrarea.F. La jumătatea secolului XX. sistemul suedez a lui P.sociale şi biologice ale educaţiei fizice” (Terminologia E. metode şi mijloace structurate după principii unitare în vederea realizării unor obiective politice .H. componente funcţionale – reacţia sistemului la solicitările interne şi externe. LING.SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN ROMÂNIA Conceptul de sistem: În evoluţia socială problematica sistemelor a preocupat mulţi cercetători. pentru a cunoaşte un sistem este nevoie să se descopere şi să se studieze toate elementele componente precum şi interrelaţiile dintre ele. sisteme are au influenţat orientarea . Ludvic von Bertalanffi pune bazele “teoriei generale a sistemelor”. cultură. dar şi un sistem de practicare a exerciţiilor fizice cunoscut sub denumirea de sistemul de educaţie fizică şi sport Pentru a fi mereu adecvate necesităţilor sociale. 68 . La ora actuală toate domeniile ştiinţifice au trecut la o abordare sistemică. are un caracter naţional fiind unitar la nivelul întregii ţări. componente structurale – relaţiile dintre ele. “ este ansamblul de idei. specialiştii în domeniu. Definirea sistemului de educaţie fizică şi sport: “ este ansamblul unităţilor organizatorice şi a conţinutului acestor activităţi concepute corelativ pe plan naţional. considerând că un sistem este acel fenomen a cărui componente se întrepătrund reciproc.Cârstea). sistemele se reglează ţinând cont de recepţionarea.

patrimoniul de care dispune sistemul. în vederea creşterii eficienţei acestor activităţi. kinetoterapeuţi.F. o categorie specială o reprezintă: conducătorii de cluburi. • stabilirea structurii sistemului de educaţie fizică şi sport. cercetători. E.  69 .S. Prin educaţie fizică şi sport se înţelege toate formele de activitate fizică menite. medici. • Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului. să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Continuitatea se asigură în cadrul sistemului prin cuprinderea în structura sa a subsistemelor educaţionale( educaţie fizică şcolară.S. Acestea sunt: Organizarea E.F. profesională şi pentru persoane în vârstă şi cu nevoi speciale). provin de la bugetul de stat. militară. obiectivelor finale ale sistemului integral şi al subsistemelor sale. • Specialiştii ce acţionează în cadrul sistemului sunt de tipuri diferite.2(5). în Art. să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual. una din primele legi de acest gen în Europa. prezintă particularităţi la nivelul diferitelor lui subsisteme. antrenori. Acest principiu trebuie să asigure realizarea prevederilor “Chartei Europene a Sportului pentru toţi “ care precizează că: “ fiecare persoană are dreptul de a practica sportul” Această idee se regăseşte şi în Legea educaţiei fizice şi sportului.  Diferenţierea activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în funcţie de preferinţe şi aptitudinile cetăţenilor. Legea actuală votată în 2000 reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport în România. finalităţilor. Buna organizare şi funcţionare a sistemului nostru de educaţie fizică şi sport este asigurată prin aplicarea unor principii. fizioterapeuţi. psihologi. sportul pentru toţi şi sportul de performanţă. în rândul tuturor categoriilor de populaţie.  Stimularea creşterii continue a nivelului de pregătire a celor care practică exerciţiul fizic pe baza instituirii “ Sistemului naţional de evaluare”  Asigurarea unei legături optime între educaţia fizică. directorii sportivi.  Asigurarea practicării continue a exerciţiilor fizice . printr-o participare organizată sau independentă. Menţionăm emiterea în 17 iunie 1923 a “ Legii de educaţie fizică”. instructori.  are o permanentă capacitate de reglare şi autoreglare. la locul de muncă. Structurile sistemului trebuie să ofere diferenţieri de conţinuturi şi forme de organizare pentru toţi cetăţenii în funcţie de preferinţe şi nivelul de dezvoltarea al aptitudinilor motrice care îi permit practicarea exerciţiilor fizice. Aceste caracteristici sunt exprimate pe baza unor cerinţe: • precizarea clară a scopurilor. • Baza materială. sunt activităţi de interes naţional sprijinite de stat. • precizarea cadrului legislativ de funcţionare a sistemului: în România educaţia fizică şi sportul s-au bucurat de sprijin din partea statului în scopul realizării obiectivelor propuse. Profesori. managerii.

.S. răspunderii şi competenţei profesionale. prevăzută în planurile de instrucţie şi învăţământ. pregătire şi competiţie. 3. Educaţia fizică militară şi profesională. (GH. E. Structura sistemului de educaţie fizică şi sport În structura sistemului nostru sunt cuprinse o serie de elemente: instituţii. şcoli şi licee cu program sportiv.N.  Asociaţiile şi cluburile sportive.  A. a recreării şi socializării cetăţenilor. sportul de performanţă pentru elevi şi studenţi se desfăşoară în cluburile sportive şcolare şi universitare. Pentru fiecare treaptă ierarhică trebuie numite persoane competente care pot îndeplini cerinţele postului respectiv. organizaţii. coordonate de Federaţia sportului şcolar şi universitar.F.E. activităţi coordonate de M. şi Facultăţile de educaţie fizică din ţară. E. Organizarea actuală a educaţiei fizice şi sportului conform Legii educaţiei fizice şi sportului aprobată în anul 2000. realizarea de recorduri şi obţinerea victoriei.  Organele centrale şi locale cu atribuţii în educaţie fizică şi sport.F. profesională se organizează în domeniile de activitate care implică diferite forme de practicare a exerciţiilor fizice. din ţara noastră este conceput într-o structură ierarhică astfel încât fiecare individ cu atribuţii de conducere să aibă stabilite clar responsabilităţile şi sfera sa de acţiune.. 2.F. Activitatea sportivă de performanţă se desfăşoară în unităţi de profil sub îndrumarea federaţiilor sportive naţionale pe ramuri de sport iar întreaga activitate este coordonată de A. Unităţile sistemului nostru de educaţie fizică şi sport sunt:  Educaţia fizică din învăţământ.S. este disciplină obligatorie. un complex de activităţi bazate pe practicarea liberă a exerciţiului fizic într-un mediu curat şi sigur.F. structuri administrative care se intercondiţionează reciproc.  Principiul unităţii conducerii. E.N. activitatea sportivă din instituţiile de învăţământ se organizează în asociaţiile sportive şcolare şi universitare. în vederea menţinerii unei stări optime de sănătate.E. Concentrarea elementelor talentate în unităţi de performanţă în vederea valorificării maxime a potenţialului lor sportiv. Sportul pentru toţi. prevăzută în planurile cadru u n anumit număr de ore pentru trunchiul comun. Educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar. îndeplineşte o funcţie reprezentativă pentru România în competiţiile oficiale cu caracter internaţional. este următoarea: 1. Sportul de performanţă. având ca scop ameliorarea rezultatelor sportive.F. 4. este disciplină obligatorie. Prin sportul de performanţă se urmăreşte valorificarea aptitudinilor individului într-un sistem organizat de selecţie. sistemul de E.C. activităţile fiind conduse de cadre militare sau civile de specialitate.S.Cârstea) 70 . cei cu aptitudini deosebite pot urma clase.

nonprofit. 71 . formate din persoane fizice sau juridice . 5.T. 4.O.S..sunt structuri sportive cu personalitate juridică. Cluburile sportive . Federaţiile sportive naţionale .sunt persoane juridice de drept privat. Ele pot fi persoane juridice de drept privat sau de drept public.Structuri organizatorice: a) structurile administraţiei publice pentru sport: A. apolitice fără scop lucrativ. Indiferent de scop şi formă juridică. Structurile sportive sunt asociaţii de drept privat.este persoană juridică de drept privat. toate structurile sportive se înscriu în Registrul Sportiv şi li se atribuie Certificat de Identitate Sportivă şi Număr de Identificare. neguvernamentale.S. autonomă. 1.N. precum şi în cadrul instituţiilor publice sau private. Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de sport sunt persoane juridice de drept privat.sunt persoane juridice de drept privat. C. practicarea acestora de către membrii săi participare la competiţiile sportive. neguvernamentală. D.R. apolitice fără scop lucrativ.S. neguvernamentale.. autonome.J. b) structurile sportive: asociaţiile sportive. 6. constituite în scopul organizării şi administrării unei activităţi sportive având ca obiective promovarea uneia sau mai multor discipline sportive. ligile profesioniste. autonome. asociaţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti. având drept scop organizarea activităţii în ramura de sport respectivă.sunt structuri sportive fără personalitate juridică ce se pot constitui ca societăţi civile particulare. federaţiile sportive naţionale. de utilitate publică. Ligile profesioniste . apolitică şi fără scop lucrativ. Structuri sportive: Asociaţiile sportive . 2. de utilitate publică. 3. Comitetul Sportiv Olimpic . cluburile sportive.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Agenţia naţională pentru sport Învăţământ superior – Facultăţi de profil Învăţământ preuniversitar – licee cu program sportiv Direcţiile judeţene pentru sport .DJS Federaţiile sportive pe ramuri de sport Licenţiat în EF.profesor Manageri EFS Instructori sportivi Instructori sportivi Antrenori pe ramuri de sport Antrenori Kinetoterapeuţi 72 .

practicat cu loialitate. la cea de-a a-7-a Conferinţă a miniştrilor europeni ai sportului . Un obiectiv aparte al Consiliului Europei îl constituie acţiunea împotriva unor fenomene negative ce au apărut în sfera activităţilor sportive şi anume: dopingul şi violenţa. în mai 1992 . s-a adoptat Charta Europeană a Sportului . pentru sănătate şi siguranţă. Pe baza principiilor activităţilor în cadrul sportul pentru toţi s-a elaborat „Charta Europeană a Sportului pentru Toţi”. în cadrul Comitetului Director pentru Dezvoltarea Sportului. printre reglementări se regăseşte şi necesitatea practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport de către diferite categorii de populaţie. Astfel.Foruri europene în domeniul Educaţiei fizice şi Sportului Integrarea României în structurile Consiliului Europei şi a Uniunii Europene presupune asumarea unor obligaţii şi îndeplinirea unor cerinţe care cer implementarea în structurile naţionale a reglementărilor adoptate de cele două organisme europene. Cooperarea sportivă din interiorul Consiliului Europei se organizează prin parteneriat între organismele guvernamentale şi cele nonguvernamentale. iar fair-play-ul devine elementul constitutiv al sportului. prin intermediul unei politici bazate pe aceleaşi principii în întreaga Europă. Codul Eticii Sportive vine în completarea Chartei . 73 . în respect pentru mediul înconjurător. în special la meciurile de fotbal (1985) şi este urmărită permanent de un Comitet permanent. Se acordă o atenţie deosebită persoanelor cu disabilităţi (handicap) a persoanelor în vârstă cărora li se oferă posibilităţi adecvate de a participa la activităţi fizice specifice. Această acţiune este concretizată în existenţa unor instrumente juridice numite convenţii: Convenţia Europeană Anti-doping (1989) şi Convenţia Europeană privind violenţa şi Ieşirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive. Unul din obiectivele majore ale Consiliului Europei îl constituie promovarea sportului şi a beneficiilor pe care le oferă societăţii. pe baza acesteia sportul trebuie să fie accesibil tuturor. Conceptul „Sportul pentru Toţi” apărut în 1975. Astfel. devine expresia fundamentală a filozofie Consiliului Europei despre sport. toleranţă şi satisfacţie.

avându-l ca preşedinte pe G. omologarea rezultatelor. . gimnastică şi dare la semn” înfiinţată la iniţiativa lui Gh. membru în CIO. Urmările războiului au fost simţite şi în sfera activităţilor sportive. . În 1912 s-a înfiinţat Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR) primul for care a coordonat activitatea tuturor ramurilor de sport. În 1914 ia fiinţă Comitetul Olimpic Român (COR) şi se afiliază la CIO. ia fiinţă şi „Comisiunea Jocurilor Olimpice” fostul COR din 1914. În 1906 toate societăţile s-au întrunit în Federaţia Societăţilor de Gimnastică din România (FSGR) cu o revistă de specialitate”Gimnasticul Român”. În evoluţia organizării educaţiei fizice şi sportului în România se disting mai multe etape: 1. Sportul ca fenomen social a fost influenţat şi de existenţa sistemelor de educaţie fizică europene apărute la sfârşitul secolului al – XVIII –LEA şi începutul secolului al – XIX –lea sisteme ce au influenţat concepţiile autohtone. 74 . Alte societăţi înfiinţate: .în 1893 „ Societatea profesorilor de gimnastică din România.EVOLUŢIA ORGANIZĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI ÎN ROMÂNIA În a doua jumătate a secolului al – XX – lea pe fondul unor profunde transformări politice. Constantiniu. Putem considera că ultimele decenii ale secolului trecut reprezintă începuturile sportului în România. legitimările. În perioada războiului activitatea sportivă a fost neglijată iar FSSR –ul total inactiv. Această etapă reprezintă perioada dintre cele două războaie mondiale 19141945.în 1895 „ Societatea de gimnastică Viitorul din Craiova. conducând12 comisii centrale având următoarele realizări: a introdus afilierile. Moceanu şi G. învăţământul. 2. economice şi sociale.în 1897 „ Aurora .societate de gimnastică de scrimă şi de lectură „ din Bucureşti.în 1901 „ Societatea de gimnastică şi sport Aquila” din Piteşti. regulamentele. . Astfel FSSR –ul şi-a reluat activitatea abia la sfârşitul anului 1919 .în 1900 „ Societatea de gimnastică a corpului didactic” din Bucureşti. Plagino. . Apariţia primei societăţi sportive în 1867 la Bucureşti denumită: „Societatea centrală română de arme. cultura şi arta au înregistrat progrese deosebite. calendarele competiţionale.

box. cea din 1929 care în articolul 41 prevedea înfiinţarea de federaţii de specialitate pe ramuri de spot – unice pentru amatori şi profesionişti. Înot. Se afiliază noi cluburi la FSSR. În 1944 ia fiinţă Organizaţia Sportului Popular – OSP şi se reînfiinţează UFSR 3. handbal. volei. Activitatea sportivă s-a desfăşurat pe baza „Legii cu privire la 75 . Datorită schimbărilor sociale FSSR-ul şi Legea educaţiei fizice din 1923 au fost depăşite şi trebuiau schimbate. volei. În 1922 apar primele forme de profesionalism La 17 iunie 1923 apare prima lege care reglementează activitatea de educaţie fizică.1948. În 1930 s-a înfiinţat Uniunea Federaţiilor Sportive din România –UFSR. Este perioada înfiinţării Şcolilor medii tehnice de cultură fizică (SMTCF) . Prin Legea din 1936 OETR-ul a primit forma şi conţinutul organizaţiilor fasciste având o influenţă nefastă asupra sportului românesc. În 1940 ia fiinţă Organizaţia Sportului Românesc – OSR până în 1944 Au fost desfiinţate federaţiile şi s-au înfiinţat directoratele. când se înfiinţează Uniunea pentru Cultură Fizică şi Sport (UCFS) până în 1967. Pe baza ei se înfiinţează „ Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică” – ONEF iar în cadrul acestuia va funcţiona Primul „Institut Naţional de Educaţie Fizică” – INEF. În 1934 apare „ Oficiul de Educaţia Tineretului Român” – OETR sub controlul acestuia rămânând ONEF-ul şi UFSR-ul. tenis de masă. alpinism. În 1932 ia fiinţă „ Societatea Medicală de Educaţie Fizică” pentru asigurarea unei baze ştiinţifice. editarea de manuale. handbal şi trebuie remarcată apariţia mai pregnantă a sexului feminin în practicarea unor ramuri de sport ca. Din 1967 şi până în 1990 a activat Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport (CNFS). atletism .În perioada 1920-1930 România întră în circuitul mondial. ONEF-ul a impulsionat activitatea sportivă prin construirea de baze sportive. cărţi reviste a promovat sistemul suedez de educaţie fizică. A apărut o nouă lege. Odată cu înfiinţarea OSP-ului începe o nouă etapă în evoluţia organizării educaţiei fizice. baschet. În 1937 OETR se desfiinţează. Pe baza acestui organism regele Carol al II-lea încearcă să limiteze libertăţile democratice şi să controleze educaţia tineretului. s-au creat şapte comitete regionale ale FSSR şi se evidenţiază noi ramuri sportive: baschet. canotaj. În 1949 ia fiinţă Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport (CCFS) are activează până în 1957.

în cazul nostru EDUCAŢIA FIZICĂ. didactica se identifică cu întreaga pedagogie. metodele de învăţământ. aceasta fiind o didactică aplicată. Didactica se defineşte prin următoarele aspecte: Caracterul explicativ .prin care se explică componentele procesului de învăţământ. alături de bazele social-filosofice ale educaţiei şi de teoria educaţiei. sistemul de învăţământ. principiile didactice. În ultimele decenii prin extinderea cercetării.dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport” din 28 decembrie 1967 care a considerat sportul activitate de interes naţional. 76 . Caracterul normativ .rezultat din elaborarea unor norme referitoare la :organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ. didaskein = a învăţa pe altul. natura relaţiilor dintre ele. cerinţele ce trebuie respectate pentru realizarea obiectivelor stabilite.se formulează judecăţi de valoare asupra principalelor componente ale procesului. care asigură perfecţionarea continuă a problemelor specifice. Caracterul reflexiv . În concepţia lui JAN AMOS COMENIUS. Atât didactica cât şi metodica se intercondiţionează. Didactica este considerată parte componentă a pedagogiei generale. modalităţile concrete de acţiune şi interacţiune în cadrul acestui proces. Aprofundarea conceptelor de bază ale didacticii generale asigura premisa elaborării metodicilor de specialitate (didactici speciale). Didactica generală reprezintă baza teoretică generală a metodicii. Obiectul de studiu al didacticii este procesul de învăţământ: conţinutul procesului de învăţământ. tehnologia instruirii. Termenul de didactică provine din grecescul didaktike = a învăţa.arta universală de a învăţa pe toţi totul. formele de organizare a procesului de învăţământ. didactica îşi justifică statutul de ştiinţă distinctă în ansamblul ştiinţelor educaţiei. didascal = învăţător. necesare la toate disciplinele. didasco = învăţ. Pedagogul ceh a atribuit ca sub titlu lucrării :” DIDACTICA MAGNA”. formele şi metodele de evaluare a rezultatelor procesului de învăţământ. legate de predarea şi asigurarea unor cunoştinţe la un anumit obiect de învăţământ. Didactica generală orientează metodica. DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE GENERALITĂŢI: Didactica este ştiinţa şi teoria procesului de învăţământ. specificul lor.

sinteza. 1997). Esenţa procesului de învăţământ în general. Se fundamentează pe cultura generală şi oferă un suport solid competenţei şi eficienţei. cea de a doua. elevul nu este numai un simplu receptor al actului de comunicare al profesorului. conduse şi evaluate sistematic în cadrul social instituţionalizat specializat. planificate.doar din punct de vedere didactic distingem: etapele de predare. învăţare. comparaţia. reprezentând fundamentul oricărei profesiuni. înţelegerea şi formarea generalizărilor. pe baza unor documente. atitudinilor şi convingerilor din principalele domenii ale cunoaşterii şi activităţii practice. ci. se organizează şi se structurează repertoriul de cunoaştere. Culturii profesionale de specialitate – este un alt scop al procesului de învăţământ şi reprezintă asimilarea unui ansamblu de cunoştinţe . teorii) sunt confirmate sau infirmate. Nivelul culturii profesionale exprimă calitatea modului de exercitare a profesiunii şi reprezintă asamblarea structurală a cunoştinţelor. prin gândirea abstractă. În virtutea acestei afirmaţii. se exprimă prin ansamblul caracteristicilor lui: proces de cunoaştere – procesul de învăţământ este nu numai un proces pedagogic ci şi un proces de investigare. va fi cel care află singur adevărul folosind operaţiile gândirii: analiza. Baza procesului de cunoaştere. priceperilor şi deprinderilor dintr-un domeniu profesional strict delimitat. de descoperire a adevărului.Procesul de învăţământ are un caracter unitar. abstractizarea. comunicării cu semenii şi însuşirii profesiunii. 1. a unui sistem taxonomic al scopurilor şi obiectivelor. prima având corespondent perceperea activă a materialului didactic de către elevi. 77 . izvorul acestuia îl constituie practica. legi. priceperi şi deprinderi necesare cunoaşterii teoretice şi exersării practice a unei profesiuni. Cele două trepte ale cunoaşterii ştiinţifice: treapta senzorială şi treapta logică se întrepătrund. se însuşesc cunoştinţe din diferite domenii. generalizarea şi concretizarea rezultatelor. ca urmarea a procesului de investigare şi descoperire independentă.  Prin procesul de cunoaştere se urmăreşte formarea : Culturii generale – privită ca –ansamblul cunoştinţelor. Aceasta reprezintă nu numai cadrul în care oamenii iau contact perceptiv cu obiectele şi fenomenele realităţii. pentru instruirea şi educarea tinerilor”(E. şi în particular cel al educaţiei fizice.MACAVEI. reprezintă mijlocul prin care rezultatele gândirii (noţiuni. 2. evaluare. Este utilă adaptării şi integrării sociale. ci şi criteriul de evaluare a autenticităţii cunoştinţelor ştiinţifice.PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT Conceptul de proces de învăţământ:” este ansamblul acţiunilor organizate. Prin disciplinele de învăţământ se dobândeşte experienţa de cunoaştere. principii.

Potrivit dicţionarului de psihologie “învăţarea este o activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psihocomportamentală.S. evaluarea rezultatelor.este o activitate programată. Scopurile comunicării didactice sunt multiple: transmiterea şi asimilarea informaţiei. un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice.F. constă în asimilarea activă de informaţii însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi deprinderi”. MORINE şi G.este o activitate programată. precum şi totalitatea acţiunilor elevului pentru a răspunde cât mai adecvat obiectivelor urmărite în predare. . . Caracterul bilateral constă tocmai din interacţiunea şi cooperarea şi conlucrarea acestora. organizată şi conştientă de asimilare a cunoştinţelor teoretice şi practice pe baza predării şi studiului individual. sentimente.Concepţia despre lume şi viaţă –este ansamblul structurat al atitudinilor şi convingerilor pe fondul unei imagini generale asupra realităţii. .selecţionarea sistemelor de acţionare cele mai eficiente în realizarea obiectivelor. PREDAREA. . ÎNVĂŢAREA. În E.stabilirea obiectivelor instructiv-educative şi operaţionale în conformitate cu curriculumul şi cu particularităţile de vârstă.formarea unor trăsături moral-volitive şi cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter.model de comportament. 3.furnizor de informaţii. atribuţiile profesorului sunt: . După opinia lui H. care în esenţă. . Între profesor şi elevi are loc un proces de comunicare. conştientă a profesorului. organizată. educatorul şi educatul. atitudini. rezolvarea de probleme.MORINE ar exista şase roluri didactice principale ale profesorilor : . în vederea realizării obiectivelor propuse. corectarea în caz de nevoie a acestei programări. formarea unor capacităţi.programarea conţinutului pe etape.evaluarea eficientă a activităţii desfăşurate în raport cu obiectivele propuse pentru a fi realizate. convingeri. adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice. Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje cu conţinut specific. tehnicile de învăţare. de transmitere a unui sistem de cunoştinţe din diverse domenii ale cunoaşterii umane. 78 .  Proces bilateral – în procesul de învăţământ participa şi interacţionează cei doi factori (poli) importanţi: profesorul şi elevul. între profesor şi elevi.

Atribuţiile elevilor sunt: .să caute să înlăture execuţiile deficitare fără a diminua preocupările pentru consolidarea execuţiilor corecte. prin reglare reducându-se entropia (dezordinea).organizator şi conducător. acţiuni practice. în planul personalităţii lor. Proces informativ-formativ – acest caracter este dat de interacţiunea dintre informaţie şi influenţele ce se emană de la profesor şi consecinţele lor pe planul dezvoltării psihice a elevului. CUM.Principalele mecanisme de reglare sunt: FEEDBACK şi FEEDBEFORE.utilizând analiza şi sinteza să distingă ceea ce este corect şi incorect în realizarea exerciţiului învăţat.  Proces cibernetic – de autoreglare – procesul de învăţământ este un proces complex. tinzând să-l realizeze. . . pentru a face faţă noilor cerinţe. în educarea atitudinilor. Fiind un sistem cibernetic prezintă anumite caracteristici: este un sistem deschis în relaţie cu mediul. să înveţe elevul.  79 . se formează atitudini faţă de cunoaştere şi învăţare.consilier şi orientator. memorie gândire. imaginaţie. le transformă în semnale prin care îşi dirijează propria acţiune şi o transmite. folosind învăţarea personală. . Informarea constă transmiterea şi însuşirea unor cunoştinţe . strategia: controlul..cibernetic.să-şi formeze obişnuinţe legate de realizarea unei ţinute corporale corecte. Sistemele sunt controlate prin mecanismele de reglare. . Prin informaţii se formează capacităţi de cunoaştere.să execute exerciţiile indicate de profesor fiind informaţi asupra obiectivelor urmărite. aptitudinilor şi trăsăturilor pozitive de caracter şi voinţă.creator de situaţii de învăţare. . comanda. Formarea constă în efectele multiple produse în planul dezvoltării psihice a elevilor. percepere şi observare. este un sistem care emite şi recepţionează informaţiile. are intrări şi ieşiri.să-şi raporteze activitatea desfăşurată la modelul indicat de profesor. strâns legată de fapte. se formează dorinţa de performanţă.organizate în sisteme informaţionale din diferite domenii de cunoaştere. Din punct de vedere informaţional . memorează. autoreglarea. Procesele implicate într-un proces cibernetic sunt: organizarea. de comandă şi execuţie. . este un sistem cu autoreglare. procesul de învăţământ este un sistem de emitere-recepţie.să se preocupe pentru dezvoltarea/ educarea aptitudinilor motrice. le prelucrează. . CÂT. de logică şi creativitate.evaluator şi terapeut: . Strategia învăţământului contemporan cere un echilibru între CE.

 Alte caracteristici :caracter deschis. complex. 80 . relevate la nivelul idealului şi al scopurilor educaţionale.Autoreglarea angajează personalitatea cadrului didactic în măsura în care răspunde finalităţilor macrostructurale ale educaţiei. interacţionist. dinamic. este o modalitate de comunicare interumană.

scutul. securea. muzicii precum şi o pregătire pentru mânuirea armelor: arcul. Kendo – scrima cu bastoane. Un capitol interesant îl reprezintă modul de abordare a exerciţiilor fizice la eschimoşi. Un loc aparte îl ocupă poporul grec cel care a creat una din cele mai frumoase culturi ale lumii „Miracolul Grec”. exerciţiile fizice se concretizau în înot şi gimnastica respiratorie prevăzute în Legile lui Manu pe baza cărora s-a cristalizat un sistem de educaţie fizică numit Pranayama. exerciţiile fizice urmăreau formarea „stăpânirii de sine”. În Africa. socială a omului primitiv impusă de necesităţile vieţii. în China. Jiu-Jitsu – lupta de apărare fără arme. cei din triburile Vahuma şi Batusii erau foarte buni trăgători şi săritori în înălţime. educaţia era cultivată de clasa nobiliară şi era o educaţie sintetică. Foarte buni alergători au fost indienii din tribul Seri. mexicanii din tribul Tarahumara. lancea. copiii erau pregătiţi pentru cariera de scrib dar s-a acordat atenţie şi dansului. Asiaticii cultivă cu plăcere jocurile şi dansul dar şi săriturile şi luptele. Dintre aceşti medi 81 . În Oceania. Concepţia igienică. alergarea o găsim sub toate variantele ei. au creat o adevărată concepţie despre mişcare care a evoluat în trei direcţii: concepţia igienică. a fost reprezentată de medici care au scos în evidenţă importanţa exerciţiilor fizice. praştie. a caracterului. în Japonia exerciţiile fizice erau folosite pentru a pregăti tinerii nobili – Samuraii – existau următoarele forme: Sumo – lupta de trântă. La popoarele primitive nu putem vorbi de existenţa unor sisteme închegate ci de exerciţii fizice folosite ca o necesitate biologică. arcul. ghioaga. lance. cei mai buni alergători sunt Hotentoţii. concepţia militară şi concepţia armonică.Evoluţia sistemelor de Educaţie Fizică Pentru a putea analiza câteva aspecte legate de evoluţia sistemelor de educaţie fizică trebuie să facem o incursiune în istoria Educaţiei Fizice şi implicit a exerciţiului fizic ca mijloc principal. având ca izvor documentar Biblia – fac referiri la dans. Astfel fiecare zonă de pe glob prezintă anumite caracteristici în modul de practicare a exerciţiilor fizice. indigenii din bazinul inferior al fluviului Congo erau buni înotători. Ei au dat exerciţiilor fizice un rol aparte. de bază a educaţiei fizice. ca o expresie a credinţei. La popoarele antice încep să se profileze anumite elemente ce pot fi încorporate în „sisteme” cum ar fi: la egipteni exerciţiile fizice erau practicate în şcoală într-o măsură moderată. sarbacana. La vechii americani. exerciţiul caracteristic este sportul nautic – călăria pe valuri cu scândura plutitoare dar se practică şi aruncarea sub forme variate şi cu diferite obiecte: bumerang. iudeii. antrenamentului sportiv şi kinetoterapiei. în mod special a gimnasticii în scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi a menţinerii stării de sănătate a poporului. în India . pescuitul folosind kayakul şi aruncarea cu harponul. acestea fiind influenţate de mediul în care trăiesc şi se rezumă la: vânătoarea de reni cu arcul. la perşi. a spiritului şi a corpului. Medicul Kong-Fu a creat un sistem de exerciţii de gimnastică respiratorie în scop preventiv.

Erasmus din Rotterdam. Adepţii concepţiei armonice au fost athenienii. Reprezentanţi ai renaşterii care în studiile lor au fost preocupaţi de rolul exerciţiilor fizice: Vittorino da Feltre. Renaşterea apărută în Italia în secolul al . Phylostat. Jean Jaques Rousseau. care se referă la utilizarea jocurilor. Ei foloseau exerciţiile fizice pentru pregătirea tineretului pentru luptă. Hieronymus Mercurialis.amintim: Chiron. Galenus. Hipocrate. În Germania această eră a fost numită Aufklarung şi a fost creată Şcoala filantropistă având ca reprezentanţi pe: Johann Basedow. întrecerilor pentru întărirea voinţei şi caracterului În Roma antică educaţia fizică era apanajul cetăţenilor liberi. Thomas Morus. Adepţii concepţiei militare au fost spartanii. Idealul vechilor greci era sintetizat în formula “kalos kai agatos”. Luther Martin.Agonistica. Pedagogi realişti şi raţionalişti care au fost preocupaţi de rolul exerciţiilor fizice: Jan Amos Komenski şi John Locke . Francois Rabelais.“om frumos şi bun”. Christian Salzmann. o mişcare spirituală şi culturală fără prejudecăţi în gândire şi în viaţă.IVX – lea determină readucerea exerciţiilor fizice în educaţia tinerei generaţii. Herodikos. Gerhard Vieth şi pedagogul Pestalozzi. Educaţia fizică cunoaşte o nouă eră odată cu apariţia iluminismului. Asclepios. Fondul educaţiei fizice din Grecia antică este constituit din exerciţii fizice ce se pot clasifica în trei categorii: . Tomasso Campanella. cu o bună situaţie materială. 82 . Ideile acestei şcoli au deschis drumul spre cristalizarea unor sisteme de educaţie fizică a caor precursori au fost: Johan Gutsmuths.Gimnastica propriu-zisă prin care se urmărea formarea omului dezvoltându-i Forţă şi Îndemânare . Concepţia de bază care a stat la realizarea educaţiei fizice a fost dezvoltarea superioară a capacităţii de luptă a ostaşului roman. Pythagora. Antylos. Theon. În perioada evului mediu exerciţiile fizice au regresat ele limitându-se la pregătirea cavalerului prin şapte exerciţii prin care se dobândea forţă şi îndemânare.Orchestrica prin care se urmărea formarea ţinutei şi cultivarea sentimentului pentru frumos prin muzică şi dans .

SISTEMELE EUROPENE DE EDUCAŢIE FIZICĂ 83 .

gradării . 4. 1. principii 1. în 1817 înfiinţează un gimnaziu unde a construit un portic multifuncţional. fondatorul sistemului german de educaţie fizică. rival al lui Amoros. 1. preciziei mişcărilor. consideră că prin jocuri se dezvoltă spiritul de solidaritate şi de echipă. 2. a creat instituţii în care se preda gimnastica după principiile sale. 1. 84 2. 6. de ordine şi disciplină şi respect. numit „părintele gimnasticii”. 3. gimnastica a fost introdusă în Şcoala militară din Copenhaga. metoda sa se baza pe principiul de spontaneitate conştientă a copilului. în 1814 înfiinţează şi conduce Institutul Central de gimnastică din Stockholm. contribuţie în transformarea gimnasticii în disciplină şcolară. 4. exerciâiile erau gradate după principiul de la uşor la greu şi de la simplu la complex. 6. afost adeptul dezvoltării armonioase a omului după concepţia elenă. teren amenajat cu aparate. 2. creatorul gimnasticii şcolare. dezvoltării armonioase.„Die Deutsche Turnkunst” a apărut în 1816. contribuţie la lansarea gimnasticii feminine. 4. creator de noi aparate: Reck – bara fixă şi Barren – paralelul. în 1799 pune bazele unui institut particular de educaţie fizică. gimnastica militară. 4. 5. 2. gimnastica suedeză acordă un rol deosebit respiraţiei. 3. anticipând metoda individualizării. selecţiei exerciţiilor . 1. p. utilizează câteva principii în selecţia exerciţiilor: p. 1.Elveţia Henri Clias 1782-1845 Ludwig Jahn 1778-1852 Sistemul german . a folosit muzica pentru a imprima cadenţa şi pentru a lega mişcările dezvoltând simţul pentru frumos. acesta trebuie să simtă cum se mişcă. exerciţiile de gimnastică sunt împărţite în trei categorii: gimnastica civilă cu exerciţii elementare şi de aplicaţie. p. 5. 1. 3. cartea de bază a sistemului lui Jahn . 3. cărţi de referinţă: „Die Lehre der Turnkunst” şi „Das Turnbuch fur Schuller”. scopul principal urmărit – pregătirea militară a tineretului în aer liber pe aşa numitele Turnplatz. 5. a avut preocupări pentru instruirea şi pregătirea de specialişti. 3. opera lui Ling se concretizează în ” Fundamentele generale ale gimnasticii” care cuprinde şase părţi. a reuşit redactarea unui decret prin care a introdus gimnastica în toate şcolile. gimnastica are un caracter popular. 3. 5. p. a scris o serie de tratate legate de gimnastică. dă o definiţie pertinentă gimnasticii din care se desprind două idei de bază: caracterul psihologic al exerciţiilor fizice practicate şi caracterul utilitar. înfiinţează o societate de gimnastică pentru propagarea educaţiei fizice.Sistemul de Educaţie Fizică – ţara - Reprezentanţii sistemului Caracteristicile sistemului. practicarea exerciţiilor fizice la copiii foarte mici şi introducerea exerciţiilor în şcoala primară din Franţa (după înlăturarea lui Amoros). 4. a introdus caracterul sportiv al întrecerii şi spiritul Sistemul francez – Franţa Francesco Amoros 1770-1848 Sistemul elveţian . consideră necesar în pregătire folosirea unor fişe fiziologice personale. 2. idei. 3. 2. gimnastica medicală. realizatorul spiritului sportiv în educaţie.Germania Adolf Spiess 1810-1858 Franciscus Nachtegall 1777-1847 Sistemul danez Danemarca Per Henrik Ling 1776-1839 Sistemul suedez Suedia Sistemul englez - Thomas Arnold . 4. 2. gimnastica suedeză a fost raţională şi analitică.

85 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful