You are on page 1of 3

1.

Noţiunea de identificare şi identitate;
2. Formele, obiectele şi genurile identificării;
3. Caracteristicile identificatoare;
4. Procesul identificării criminalistice (stadiile);
5. Noţiunea şi sarcinile diagnosticii criminalistice.
1. Noţiunea de identificare şi identitate
Identificarea în criminalistică – activitatea prin care se constată atât însuşirile comune ale obiectelor,
fenomenelor, fiinţelor cât şi însuşirile ce le deosebesc, ordonarea lor în tipuri, grupe şi subgrupe,
apoi în vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu anumite asemănări.
Identitatea – rezultatul obţinut la sfârşitul procesului de identificare cuprinde acele însuşiri sau
proprietăţi ale obiectelor, fenomenelor, fiinţei care îl fac să fie el însuşi.
Scopul final al identificării este stabilirea identităţii obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor supuse
examinării.
La baza procesului dat stau tezele ştiinţifice despre individualitate, stabilitate relativă şi reflectivitatea
obiectelor lumii înconjurătoare.
Individualitatea – importanţa acesteia constă în aceea că printre obiectele asemănătoare cuprinse în
clase, genuri, tipuri, nu există şi nici nu pot exista asemănări care ar coincide între ele pe deplin.
Fiecare obiect este individual, adică se deosebeşte prin careva trăsături de altul. Singularitatea se
datorează atît însuşirilor provenite din fabricaţie sau naştere, cît şi celor dobîndite ulterior prin
folosire şi exploatare.
Stabilitatea relativă evidenţiază că obiectele şi fiinţele suferă anumite modificări. Însă totuşi pentru
anumite perioade de timp, orice obiect îşi păstrează careva trăsături calitative. Deci, identificarea
este obiectiv posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică n-au modificat esenţa
obiectului şi proprietăţile lui de bază. În acest sens, individualitatea este relativ stabilă.
Reflectivitatea presupune capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate. Lumea
materială în mişcarea sa, interacţionează cu fiinţele, formîndu-se un proces de influenţare reciproc.
2. Formele, obiectele şi genurile identificării
În criminalistică se disting 2 forme de reflectare a obiectelor lumii înconjurătoare:
1) Fixate material;
2) Psiho-fiziologice, adică fixate în memorie.
Prima arată diferite feluri de urme foto, înregistrări audio, video, etc. Identificarea după imagini fixate
material poartă un caracter obiectiv, bazîndu-se pe studierea caracteristicilor obiectului de către
specialistul în domeniu.
Cea de-a II-a reflectează memorarea tuturor imaginilor cu privire la obiect. În acest caz, identificarea
devine subiectivă, realizată în acţiunea procesuală de prezentare spre recunoaştere a obiectelor,
persoanei, care le-au observat anterior.
Identificarea se poate realiza sub 2 forme:
a) Procesuală – care are loc în cadrul expertizelor, acţiunilor de urmărire penală, rezultatele cărora
prezintă probe judiciare.
b) Neprocesuală – are loc la activitatea specială de investigaţie, ş.a.,efectele căreia nu posedă
forţă probantă.
În cadrul cercetării identificatoare, sunt antrenate multiple obiecte, rolul lor fiind diferit, de unde şi
distingem următoarele tipuri de obiecte:
 obiecte scop – care trebuie identificate;
 obiecte mijloc – servesc la identificare.
Deosebirea între aceste 2 constă că obiectele scop sunt studiate la propriu, pe cînd obiectele mijloc
ajută la studierea proprietăţilor altui obiect reflectat în ele.
Există o confruntare nemijlocită între obiectele mijloc cu cele de scop, aceasta nefiind totdeauna
posibilă. De aceea, pentru identificare, sunt necesare modele de comparaţie.
În funcţie de modul de obţinere, se disting următoarele modele:
a) libere – acestea i-au naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată;
b) experimentale – se obţin în cadrul cercetării de expertiză a obiectulu concret. Exemplu:
gloanţele trase din arma suspectă.
3. Caracteristicile identificatoare
Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăți ce caracterizează structura
lui exterioară ,componentele materiale din care este alcătuit. În calitate de caracteristici

Alte caracteristici identificatoare sunt posibile și după însușirile substanțiale ale obiectului (duritatea).  examinarea separată. (tipul şi marca armei.). nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit. speciei.  În a doua fază se finalizează procesul de identificare. Aceasta poate . dar având acela și conținut. tipului. aflat în raport cauzal cu fapta cercetată. adică natura sa. caracteristici care se reflectă în urmă. căruia îi aparține obiectul scop al identificării. Concluziile identificatoare pot fi negative. Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele transmise spre expertiză. modelului. etc. microrelieful. elementul specific ce pune în evidență însușirea obiectului. prin natura lor. Obiectul include o totalitate de caracteristici. ce loc ocupă în sistemul lucrurilor. forma. prin individualizare saudeterminarea obiectului concret. insuşirile anatomice. Prin caracteristică identificatoare putem subînțelege semnul. Înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi gen. structura internă. etc. respectiv la identificarea obiectului scop. un cumul de detalii. până se ajunge la individualizare. care poartă denumirea de totalitate identificatoare.  Cantitative. subgrupei. unde trăsăturile calitative sunt legate de lungimea lamei. sfera obiectelor se restrânge. dimensiunile. pentru ca în final pe baza unor trăsături. tipul şi marca autovehicolului). subspecie îi aparţine.identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma. suprafeței obiectului. cărui gen sau specie. din cauza faptului că diverse împrejurări. Examinarea separată are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor identificatoare. Cu toate că finalitatea identificării criminalistice este determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat în comiterea infracțiunii. nu sunt esenţiale la determinarea unui obiect. adică acele trăsături care. determinarea apartenenței generice și identificarea individuală. Corespunzător acestei treceri gradate. proprietăți sau semnalmente exterioare să se ajungă la stabilirea concretăa obiectului căutat. pozitive. procesul de identificare parcurge două marifaze:  În prima fază. de probabilitate și de imposibilitate. 4. genului. faza delimitării pe tipuri. aprecierea rezultatelor și formularea concluziilor. Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia.  Indispensabile. Caracteristicile se mai împart în:  Calitative. are loc delimitarea grupului (genului sau categoriei). grupe. Identificarea generică constă în stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa. de a rezolva probleme. cunoscută sub mai multe denumiri. tip.  examinarea. sau subgrupe și faza identificării obiectului scop. scopul final al oricărei cercetări criminalistice Prin examinarea unor caracteristici cu o răspândire mai mică. Exemplu: arma albă. adică trăsăturile absolut necesare obiectului în determinarea lui (gen. Procesul identificării criminalistice (stadiile) Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. clarificarea sarcinilor puse în faţa expertului şi a întrebărilor organului judiciar. etc. psihice. în mare parte obiective sunt insuficiente sau împiedică individualizarea factorului creator al urmei Procesul de identificare parcurge 2 mari etape: a) determinarea apartenenței obiectului b) identificarea individuală (individualizarea) care se divizează în stadii:  examinarea prealabilă. cu deosebită valoare sub raportul aflării adevărului în procesul penal. a mînerului. Identificarea individuală vizează obiectul concret care a produs urma incriminată. Teoria identificării divizează toate caracteristicile obiectelor în generale și particulare. În literatura de specialitate aceaste două etape mai sunt cunoscute și sub următoarele denumiri: identificarea de gen sau grup și identificarea individuală. categorice. adică ansamblul determinărilor care exprimă gradul de dezvoltare a însușirilor unui obiect susceptibile de a fi măsurate și traduse numeric. deosebit de valoroasă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale. categoriei.  Accidentale. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor și ființelor sunt selectate prindeterminarea grupului. adică acele trăsături care arată însușirile și laturile esențiale.

). se trage concluzie de identitate în sens afirmativ. Examinarea comparativă – obiectele se compară după caracteristici generale şi particulare. Noţiunea şi sarcinile diagnosticii criminalistice Diagnostica criminalistică reprezintă o teorie a criminalisticii. după forma. aflarea cauzelor unor fenomene. dar se poate de judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului. Exemplu: o anumită urmă este creată de anumită unealtă şi dimpotrivă. forţa fizică. Examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor. 5.). individuală. examinarea comparativă. Stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex. Evaluarea rezultatelor. Acestea se realizează pentru a obţine date necesare desfăşurării unor activităţi operative de investigaţii. III. dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale. timpul consumat la comiterea efracţiei ş. Astfel. înălţimea făptuitorului. pe baza studierii proprietăţilor şi stării interacţionării obiectelor în scopul stabilirii mecanismului tabloului infracţional în întregime sau pe fragmente. . În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului îl prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare. schimbărilor petrecute în rezultatul comiterii unei infracţiuni. dacă arma de foc este sau nu în stare bună de funcţionare. dacă a purtat unele greutăţi sau dacă a operat în întuneric.a. în ipoteza unor deosebiri esenţiale. iar deosebirile sunt neînsemnate şi uşor explicabile. Determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu. obiectul de studiu al căreia este cunoaşterea evoluţiei. după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator. Constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. cauzele şi condiţiile care au favorizat aceste modificări. dacă plumbul este sau nu violat ş. puse în evidenţă la etapa examinării separate. După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale. Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe. viteza aproximativă. unde şi cum a fost mutat cadavrul.a.fi însoţită de efectele unor experimente. II. se formulează concluzii cert negative asupra lipsei de identitate între obiecte. expertize şi efectuării altor acţiuni procesuale. dacă a fost schimbată poziţia lui etc. În cazul în care aceste coincidenţe există. interpretarea dinamicii evenimentelor etc.particularităţile mersului unei persoane după cărarea de paşi). duce la luarea unei hotărîri asupra faptului dacă caracteristicile relevante sunt suficiente din punct de vedere calitativ şi cantitativ pentru individualizarea obiectului. în cadrul carora pot fi soluţionate urmatoarele sarcini: I.