You are on page 1of 11

ION VITNER – PIONIER AL PROLETCULTISMULUI ROMÂNESC

Ion Vitner, critic şi istoric literar, fiul lui Leon Vitner s-a născut în 1914 la Bucureşti, oraş în
care îşi va face studiile pregătindu-se pentru profesia de medic stomatolog, profesie pe care o va
abandona încă din 1931 când debutează în literatură la revista „unu” sub auspiciile cercurilor
avangardiste. Între anii 1933 şi 1935 va participa la Cercul de studii marxiste de pe lângă revista
„Cuvântul liber” devenind unul dintre reprezentanţii dogmatismului proletcultist, „unul din
principalii pionieri şi ideologi ai proletcultismului pe teren românesc.” 1 În 1932 va difuza ilegal
poemul Octombrie din volumul omonim apărut în acelaşi an, iar în 1933 va încerca să publice
Supremul adevăr, dar tirajul va fi confiscat de către autorităţi. Din cauza activităţii politice de stânga
desfăşurate va avea domiciliu forţat în 1940 şi va fi deportat în 1942 în Transnistria. Între anii 1944
şi 1946 va fi redactor la „Scânteia”, între 1944 şi 1949 apare ca membru în comitetul redacţional al
revistei „Orizont”, iar din 1948 până în anul dispariţiei sale, redactor-şef adjunct şi apoi redactor-şef
al revistei „Flacăra”. Printre revistele la care a mai colaborat se numără „Gazeta literară”,
„Contemporanul” „Tribuna” şi „Viaţa românească” unde va scrie o serie de articole pe tema largă:
„Pe drumul realismului socialist”. Între anii 1948 şi 1960 a fost membru în Comitetul de conducere
al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 va activa la Universitatea din Bucureşti luându-i locul lui G.
Călinescu, deoarece se dorea impunerea unei „noi” intelectualităţi şi înlocuirea celei vechi. În 1949
şi în 1955 va primi Premiul de Stat, iar în 1954 Premiul Academiei. Moare în 1991 la Bucureşti.
Opera sa îl situează în rândurile reprezentanţilor realismului socialist, al „exponenţilor
sociologismului vulgar”2, al primului eşalon de demolatori, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, Paul
Cornea, Vicu Mândra, sau în rândurile „jandarmilor culturali”, cum îi numeşte Ruxandra Cesereanu
în articolul Maşinăria falică Scânteia, alături de Ion Călugărul, M. R. Paraschivescu, Geo
Dumitrescu, Sorin Toma, Zaharia Stancu, Ion Caraion. Indiferent de încadrare, opera lui I. Vitner ne
dezvăluie faptul că a încercat să indice/să imprime o anumită atitudine faţă de valorile trecutului, o
atitudine unilaterală, subiectivă ce servea idealurilor urmărite de noii critici socialişti, ocupându-se
mai ales de Junimea, T. Maiorescu, C. Dobrogeanu – Gherea, M. Eminescu, Eugen Lovinescu, G.
Călinescu, A. Toma şi Th. Neculuţă. Această atitudine ce va fi evidenţiată şi demonstrată şi în
studiul de faţă, îl va îndreptăţi pe M. Niţescu să afirme că: „I. Vitner a otrăvit sufletul multor
generaţii de studenţi, propagând ura faţă de atâtea valori ale culturii noastre naţionale.”3
Înainte de a analiza activitatea literară a lui Ion Vitner este necesar să înţelegem curentul
literar sub auspiciile căruia evoluează criticul şi ideologia politică pe care o reprezintă şi slujeşte.
Astfel că, ne vom opri puţin asupra realismului socialist încercând să-i surprindem caracteristicile şi
să evidenţiem obiectivul iniţial şi modul în care acesta a fost denaturat de către comunişti. Realismul
socialist este o orientare literară şi ideologică adoptată în 1939 în URSS şi impusă mai apoi ţărilor
aflate în sfera de influenţă sovietică. Realismul socialist dorea crearea unei literaturi veridice,
orientată de concepţiile reprezentanţilor de seamă ai clasei muncitoare. În aceste condiţii arta şi
literatura trebuie să prezinte procesul de ridicare a societăţii într-un mod care să dinamizeze şi să
1
M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic.
Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 234.
2
Cf. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. R-Z, Bucureşti, Editura Albatros,
2002, pp. 764-765.
3
M. Niţescu, op. cit., p. 234.

1

Popper (despre G. Literatura în totalitarism. 4 Ana Selejan. P/R. Realismul socialist include aşadar ideologicul şi exclude obiectivismul şi apolitismul. Editura Thausib. să insufle elan constructiv. îndrumători şi făuritori ai noii literaturi îşi publică operele: Sorin Toma (1948). fie în original.”3 În România din 1948 până în anii ’60. S. adică de prezentarea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară şi va reprezenta un exemplu demn de urmat pentru colegii săi. 3 Ibidem. I. în 1950 va publica un comentariu monografic (Poezia lui A. Vol. potrivit căreia evoluţia istorică a gândirii ar exprima doar confruntarea materialismului cu idealismul. Crohmălniceanu. Cum se afirma că în perioada contemporană lupta de clasă pe plan mondial ia forma confruntării între socialism şi capitalism. care în 1953 publică studiul „Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu. deşi mult mai încet decât prozatorii şi poeţii. „Cele mai reprezentative scrieri ale timpului. considerată pseudoartă. s-a oficializat teza că istoria literaturii se reduce la lupta între realism şi antirealism. marxism etc. Astfel. în Ana Selejan. 5 George Munteanu. Vitner va urmări în lucrările sale apropierea sau îndepărtarea scriitorilor analizaţi de principiul conducător al realismului socialist. p. p. reductibilă la modernism. după moda sbornicelor – produs editorial foarte frecvent în epocă.emancipeze conştiinţele. Ca urmare se cere respingerea neşovăitoare a tuturor <<miasmelor>> cu care Occidentul capitalist otrăveşte sufletul. nu ar reflecta decât decadenţa şi descompunerea culturii burgheze. în care activitatea lui I. p. Mihail Novicov. realismul socialist este unica modalitate de creaţie acceptată. criticii proletcultişti vor încerca să-şi îmbunătăţească activitatea şi se vor ajuta şi îndruma reciproc. 1994. Sibiu. la care fiecare dintre ei a ajuns prin muncă se face cu totul sporadic. rudimentare. îşi aveau deci comentarii monografice. Alături de aceste deziderate se impunea şi sarcina „influenţării ideologice şi a educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”1. În centrul operei literare va sta acum „omul nou” văzut ca o entitate ce înglobează mentalitatea comunismului. Sahia). iar confraţii sunt atenţionaţi că nu contribuie cu pasiune la ridicarea acestui domeniu al literaturii. Noii critici îi vor înlătura pe cei vechi considerându-i exponenţii „burgheziei decadente”. Prin extrapolarea dogmei introduse în filosofie. Traian Şelmaru. Macovescu (despre Al. tehnologie. J. Ov. realismul socialist a reprezentat o piedică în calea dezvoltării şi „un instrument de opresiune spirituală” 2. lingvistică. în articolul Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii 1 Dicţionarul general al literaturii române. Principiul funcţiei educative a fost aplicat în mod dogmatic. În ultimele trei – patru luni doar tov. 231. fie în traducere în toate domeniile: ştiinţă. această confruntare fiind un aspect al luptei de clasă. Toma. Astfel. Criticii se ajută prea puţin între ei. 334. Coşbuc) şi alţii. arta occidentală. exprimând ideologia capitalismului muribund ajuns în faza imperialistă. 1949-1951. se vor ajuta reciproc şi îşi vor pune permanent problema îmbunătăţirii activităţii lor participând şi ei la marea „luptă de clasă”. ce-i va servi drept model lui Mihail Novicov. Vitner. 560 2 Ibidem. să mobilizeze masele pentru crearea noii societăţi. 2006. Despre unele lipsuri ale criticii noastre. aproape toţi criticii din prima generaţie. 1952-1953. Literatura în totalitarism. Monografii vor mai publica G. – astfel zic. Unul dintre obiectivele iniţiale a fost acela a încurajării creaţiei literar – artistice libere. Editura Thausib. vor încerca să-şi impună ideile proprii. abuziv. dar după cel de-al doilea Război Mondial. Novicov a luat atitudine critică faţă de anumite lipsuri ale cronicii tov. revoluţionar. adică a publicării în colectiv.”4 Aşa după cum spuneam. Moraru. I. Pe marginea volumului „Cântul vieţii”). la un didacticism anost. M. Editura Univers Enciclopedic. N. în poezie şi proză. Bucureşti. ceea ce ducea la schematizări grosolane. Verificarea reciprocă a rezultatelor. Vitner privitoare la romanul Temelia al lui Eusebiu Camilar…”5 Dumitru C. reuşind să depăşească tendinţa prezentării în grup. I. Vitner este apreciată. Sibiu. 1995. 2 . „S-a instaurat dictatura unui simplism ce întorcea expresia artistică la stadii incipiente. Micu ne oferă un alt exemplu. Cei care aveau datoria de a îndruma cursul nou al literaturii sunt noii critici literari socialişti pe care i-am amintit mai sus. Iată ce scria George Munteanu în articolul Despre unele lipsuri ale criticii noastre: „Problema îmbunătăţirii muncii noastre îşi are şi latura ei organizatorică.

338-339. le lipseşte dragostea pătimaşă pentru tot ce constituie un mugur valoros în lucrările scriitorilor noştri. iar nu de puţine ori cunoştinţele deţinute sunt adaptate demonstraţiei pe care doreşte să o facă. Neculuţă. Călinescu este lăudat pentru că a introdus în critica românească punctul de vedere al lui Benedetto Croce. atât de la <<Almanahul literar>> cât şi de la alte publicaţii. o necunoaştere a fenomenului literar şi o înţelegere greşită a literaturii. I. pp. din păcate. lipsită de pasiune. căruia nu numai că îi ia fără nicio remuşcare locul la universitate. scriitorilor sau criticilor din vechea breaslă le sunt recunoscute anumite merite. Edificatoare pentru cele afirmate sunt studiile criticului despre M. Vitner ştie atât cât este necesar. apreciindu-l pentru „critica sa ştiinţifică” antimaioresciană. pentru lupta dusă împotriva influenţei occidentale. Au trecut doi ani de atunci şi critica noastră a rămas. Călinescu.noastre literare: „Unora dintre criticii noştri. Rar. de exemplu G. 1994. tonul hotărât şi o anumită preferinţă pentru afirmaţiile categorice se vor observa şi în elogierea filosofiei ştiinţifice a anatomistului Francisc I. Rainer dintr-un articol publicat în numărul 1 al revistei „Studii”. I. Literatura în totalitarism.1949 Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale – 1949 Problema moştenirii literare – 1949 Poezia lui A. Ivasiuc… . Neculuţă – 1950 Critica criticii – 1950 Pământul prieteniei – 1954 Un mare scriitor al Chinei de azi – 1955 Eminescu – 1955 Firul Ariadnei – 1957 Meridiane literare – 1960 Prozatori contemporani I-II – 1961-1962 Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti – 1966 Albert Camus sau tragicul exilului – 1968 Semnele romanului – 1971 Reverii pe malul Senei – 1978 Al. făcând din critică o armă de luptă. Vitner: Octombrie – 1932 Supremul adevăr – 1933 Pasiunea lui Pavel Corceaghin . Dobrogeanu – Gherea. de combativitate. Editura Thausib. Ion Vitner îi îndemna pe critici cu o insistenţă demnă de admirat. Caragiale cărora le-a contrapus figurile hiperbolizate ale lui A. Vitner în lucrări ca Problema moştenirii literare şi Critica criticii va susţine „critica ştiinţifică” înţelegând-o dogmatic şi micşorând rolul major al lui T. Th. Sibiu. fals. Vitner a realizat câteva interpretări unilaterale asupra operei lui M. cenuşie.”1 Opera lui I. Dintre criticii din trecut pe care îi apreciază îl ridică deasupra tuturor pe C. în Ana Selejan. Eminescu sau I. înclinată spre articolul de serviciu şi spre cultivarea unui patos exterior. în Pasiunea lui Pavel Corceaghin (1949). Toma sau Th. Eminescu despre care vom vorbi în paginile următoare. demonstrând că deţine un bagaj de cunoştinţe incomplete sau eronate uneori.1980 Popas lângă Nôtre – Dame – 1981 După lansarea furtunoasă în politică şi difuzarea ilegală a poemului Octombrie. Maiorescu sau G. Toma – 1950 Viaţa şi opera lui D. antisimbolistă şi antipoporanistă. le lipseşte acea pasiune. Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii noastre literare. L. 1949-1951. 3 . dar şi pentru introducerea la noi a ideilor revoluţionarilor ruşi. În domeniul cercetării literare I. scriind în conformitate cu modul în care s-a practicat la noi în ţară realismul socialist. Micu. 1 Dumitru C. să-şi exercite meseria cu o <<pasiune>>. în bună parte. uscată.

pas cu pas mersul revoluţiei socialiste în această parte a ţării. ceea ce creşte şi se dezvoltă. pe care analiza textelor sale le vor releva. Ibrăileanu. Bucureşti. în opoziţie cu ceea ce este învechit şi pe cale de dispariţie. Critica criticii. 5. care trezesc un interes legitim. Em. nu pune în lumină lupta continuă dintre aceste elemente. G.. Fundoianu. pentru că nu înfăţişează procesul de dezvoltare a literaturii noastre de la inferior la superior. desfiinţând-o: „1. o scriere „dezorientată”. Vom însoţi toate afirmaţiile cu citate semnificative. 224-225. Eugen Barbu. pp. Călinescu cultivă pitorescul în dauna esenţialului. 4 . În Meridiane ne va prezenta punctul său de vedere asupra poeziei contemporane şi asupra criticii străine. Remus Luca. 2 Ion Vitner. <<Istoria literaturii române>> nu ne înfăţişează legile necesare de dezvoltare a literaturii noastre. Nu ne oferă nici o perspectivă asupra viitorului. dând astfel o imagine confuză asupra desfăşurării istoriei noastre literare. Ne vom opri în cele ce urmează asupra a două din scrierile sale: Critica criticii şi Firul Ariadnei. structura. […] <<Istoria literaturii române>> a d-lui G. ceea ce este o condiţie esenţială a oricărei istorii tratată ştiinţific. de analize părtinitoare. şi de cele mai multe ori nu apare deloc. Nu este o istorie a literaturii. În momentul în care renunţă la preocupările de cultură românească începe să scrie exegeze de literatură universală bune (Albert Camus sau tragicul exilului). […] 6. 89-90. autorul Ogoarelor noi şi al Nopţilor înfrigurate a urmărit. […] 2. Un exemplu concludent este Aurel Mihale.” 2 Problemele ridicate din sfera prozei vor fi reluate nuanţat în Semnele romanului şi în revizuirea Alexandru Ivasiuc – înfruntarea contrariilor. Diverşi prozatorii. Nu pune în lumină elementul de continuu progres al literaturii noastre. 1961. de exemplu: B. […] Proza lui Aurel Mihale nu este lipsită de serioase deficienţe. Volumul Critica criticii este alcătuit din opt eseuri: Critica subiectivă şi critica obiectivă. Petru Vintilă etc. Aurel Mihale. Opera de critică şi istorie literară a d-lui G. E. Dar există în creaţia sa un suflu de eroism în lupta pentru afirmarea socialismului în lumea satelor şi o preocupare pentru procesul foarte greu şi complicat al acestei afirmări. Un critic literar marxist: Paul Lafargue şi se deschide cu O lămurire în care autorul ne avertizează asupra insuficienţei analizelor sale cauzată de publicarea eseurilor în revista 1 Ion Vitner. care au înfăţişat „prefacerile măreţe” ce aveau loc în ţară se vor bucura de elogii zgomotoase. păstrându-şi viziunea limitată asupra valorilor naţionale şi scoţând în evidenţă o trăsătură comună noilor critici: dorinţa de rescriere a istoriei literare în conformitate cu noua doctrină.”1 Autorul Problemei moştenirii literare va colabora şi la realizarea primelor manuale de istoria literaturii de după reforma din 1948. Volumele Prozatori contemporani conţin o serie de studii despre M. ce au fost publicate în „Viaţa românească”. 1950. În ultima parte a operei sale va renunţa la exagerări şi va promova valori literare autentice. Notele de călătorie se ocupă atât de scriitori români. Lovinescu sau impulsul subiectivităţii. C. Titus Popovici. dar şi de îndrumări. Aurel Mihale a intuit valoarea excepţională a tezelor lui Gorki cu privire la importanţa actului muncii şi a universului nou pe care munca este capabilă a-l crea. Ilarie Voronca etc. într-un fel. V. […] 3. unii mediocrii.dar îi şi cataloghează monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. fiecare lucrare a sa fiind dedicată unui alt moment al acestei uriaşe prefaceri. cât şi de scriitori străini. Dobrogeanu – Gherea. pp. Galan. originar din Câmpia Dunării: „Proza lui Aurel Mihale constituie în ansamblu o cronică a pătrunderii socialismului în acest ţinut – Bărăganul – al marilor bogăţii. drept o tentativă de istorie literară neizbutită. tiparul după care sunt scrise şi trăsăturile specifice scrierilor proletcultiste. Critica pseudoştiinţifică. Francisc Munteanu. Prozatori contemporani. dar şi al imenselor suferinţe ale truditorilor pământului. Călinescu. Nuvelist şi romancier. Apare prea puţin. încercând să surprindem conţinutul ideatic. baza materială care a condiţionat ivirea fenomenelor de conştiinţă traduse pe plan literar. note de călătorie în Franţa ce vor demonstra redobândirea simţului literarităţii. Colecţia Contemporanul. Bucureşti. […] Totodată. Preda. Critica occidentală şi confuzia valorilor. iar în cele două volume Prozatori contemporani va interpreta proza prin prisma realismului socialist. unii uitaţi. Editura Pentru Literatură.

Lovinescu -. 1950. încă din primul eseu al volumului este condamnată burghezia şi toţi reprezentanţii ei indiferent dacă printre aceştia se numără şi Albert Thibaudet sau T. „Situat pe un plan înaintat al evoluţiei societăţii noastre. un motiv în plus pentru a condamna încă o dată pe toţi criticii care nu s-au aliniat doctrinei realismului socialist. imperceptibile la prima vedere. pp. cărora le descoperă puţine merite şi idei valoroase deoarece personalităţile amintite sunt exponenţii burgheziei. Maiorescu. dar numai pentru prima parte a activităţii sale critice. nu a prezentat începuturile criticii noastre româneşti. al cărui titlu ne pune pe gânduri încă de la început. punând cultura în slujba maselor. O constantă a eseurilor lui I. clasă socială vinovată de toate relele din ţară. chiar dacă şi-a dorit să realizeze o schiţă a istoriei literare româneşti. a artei decadente şi a capitalismului occidental degradant. dintre opera de cultură şi lupta socială şi economică. întemeietorul criticii literare moderne româneşti. o reprezintă critica burgheziei. 5 . Ibrăileanu este invazia „subiectivismului maiorescian”. cât şi în alte lucrări. un instrument de ridicare al maselor de cititori. Iată ce scrie „noul critic” despre Maiorescu: „Lupta sa împotriva neologismelor traduce teama unei pătrunderi a tendinţelor revoluţionare ale burgheziei apusene în cultura noastră. Colecţia Contemporanul. aşa cum reiese şi din eseul despre G. 3 Ibidem. Critica criticii.”2 Elogiile continuă. nu putea să fie omisă analiza criticii şi a artei occidentale. I. Dobrogeanu – Gherea este considerat de I.. un instrument de împrăştiere a culturii în masele largi ale poporului. un „adevărat” exponent al criticii ştiinţifice. Gherea este primul care plasează critica literară pe terenul sigur şi de prestigiu al ştiinţei.un exemplu concludent este eseul despre E. Paul Lafargue. Vitner solicită iniţiativă în domeniul critic. Dobrogeanu – Gherea. atât în volumul Critica criticii. cuprinsul ne dezvăluie scenariu specific noilor critici socialişti: ca reprezentant al realismului socialist este normal să-şi deschidă volumul cu un eseu care evidenţiază primatul dezideratelor socialiste şi a „adevăratei critici”. un îndrumar lipsit de şovăială pentru lectorul nepregătit şi neavertizat. Critica românească. un adevărat reprezentant al noilor critici nu putea să-şi încheie volumul decât elogiind un critic marxist. iar C. Vitner primul critic care „înarmat cu cel mai modern aparat ştiinţific de cultură al timpului său. criticii toleraţi de comunişti se vor bucura de false elogii şi falsă preţuire. autorul cerând respingerea tuturor influenţelor otrăvitoare ale Occidentului în toate domeniile. Înainte chiar de a analiza fiecare eseu. I. este G. Vitner se simte îndreptăţit să clarifice lucrurile realizând o paralelă între poporanismul rus şi cel românesc. Bălcescu sau Maiorescu. sunt semnalate lacunele volumului. în concepţia autorului trebuie analizată de-a lungul timpului pornind de la Kogălniceanu.„Contemporanul”. Bucureşti. în eseul Critica pseudoştiinţifică va ridica problema conflictului dintre adepţii teoriei „artei pentru artă”. autorul le scoate în evidenţă mai ales greşelile sau ideile mai puţin valoroase .”1 În aceste condiţii. 10-11. Maiorescu şi adepţii teoriei „artei pentru popor”. 3” Un alt critic apreciat. susţinută în 1 I. după cum dispreţul său pentru poezia patriotică nu ascunde decât încercarea de a împiedica pătrunderea în conştiinţa maselor a identităţii dintre noţiunea de patrie şi cea de popor. ce ar trebui să pornească de la analiza criticii româneşti. Vitner. „primul critic adevărat”. 2 Ibidem.Gherea. o adevărată mobilizare ce ar putea fi realizată numai cu ajutorul unei „critici a criticii”. Vitner. Astfel. pentru ca mai apoi să afirme că nu a aderat niciodată la marxism. fiind de fapt poporanist. dăruindu-le o forţă nouă de dezvoltare cu ajutorul învăţăturilor de bază ale marxismului. în primul rând T. Un fenomen îngrijorător pentru critica literară de după G. Astfel că. 13. materialismul dialectic şi istoric. criticul căruia trebuie să i se recunoască şi răspândească activitatea este C. Acesta la început a continuat opera lui Constantin Dobrogeanu . De asemenea. în final. începe să pună în evidenţă reţeaua delicată de legături. din analizele sale nu avea cum să lipsească Constantin Dobrogeanu – Gherea. p. singurul care face din critica literară o unealtă admirabilă de discernământ. celorlalţi critici care se îndepărtau de doctrina realismului socialist. autorul. Ibrăileanu. Călinescu. Gherea integrează în sistemul său critic toate elementele valabile dar nedesăvârşite ale înaintaşilor săi. „lupta de clasă” apărându-ne sub forma confruntării dintre capitalism şi socialism.

Lovinescu: de la junimism şi impresionism. promovează exploatarea. Caracostea. oricât şi-ar fi dorit. iar critica sămănătoristă este impregnată „de cel mai autentic reacţionarism şi cari poartă pecetea ideologiei clasei dominante. incapabilă să se susţină prin propria-i construcţie. Vitner nu putea. Lovinescu. „antiscientistă” şi suferă de influenţa nefastă a mentalităţii burgheze. la liberalismul din <<Istoria civilizaţiei române moderne>> şi modernismul din <<Critice>> şi <<Istoria literaturii române moderne contemporane>>. Toate aceste forme de critică. Spre deosebire de E. Cuza şi în tradiţionalismul mistic gândirist.. Călinescu este privit ca un prieten al democraţiei. 6 . De exemplu.” 5 Câtă nedreptate i se face teoreticianului sincronismului prin această afirmaţie. scoţând dintr-o dată în relief şi impunând ideea abstractă. Lovinescu nu a fost străin de „lupta de clasă”. Mihail Dragomirescu. reprezentanţi ai capitalului 1 Ibidem. Vitner. ilustrând o fază înaintată a decadentismului culturii burgheze. 50-51. pentru ca în final să naufragieze în estetism şi să se reîntoarcă la Maiorescu. impresie ce nu-l împiedică pe I. profesată de D. 4 Ibidem. Lovinescu va prelua câteva idei de la criticul francez Faguet. trebuia să fie un adversar al boierimii conservatoare sau al liberalilor trădători. dar şi cum îşi face drum „etnicismul”.” 2 Sămănătorismul se manifestă împotriva progresului. îndărăt. 5 Ibidem. 30. răspândind şi la noi „critica impresionistă”. I. Astfel că. factor negativ pentru I. antiistorică şi antipsihologică”. condamnate de autor. „critica creativităţii”.”3 După ce critica sămănătoristă s-a transformat în „critica rasistă” profesată de A.”4 Totuşi. p. p. o reînsufleţire a criticii prin reprezentanţi care să înfăţişeze „noua lume” ce se afirmă. Dintre adepţii primei teorii. I. ideologia critică călinesciană este „antiraţionalistă”.. a unei credinţe şi a unei misiuni înnăscute. situată pe linia de gândire kantiană care vede în artă un produs fără scop. „… îl prezintă pe Kogălniceanu ca un <<mesianic pozitiv>>. sunt responsabile de răspândirea urii împotriva Uniunii Sovietice şi de mascarea „vuetului luptei de clasă”. pe alocuri. Mai târziu. fapt ce necesită o revigorare. G. la junimism. Vitner să-i taxeze erorile critice. deşi gândirea sa era „nevertebrată. care format la şcoala maioresciană suferă de aceleaşi păcate şi a cărui critică este „antisocială. în opinia lui I. precise. unde.primul rând de Constantin Dobrogeanu – Gherea. s-a ridicat o altă formă. Maiorescu. 2 Ibidem. şi apoi iarăşi. 52. să treacă peste etapa Lovinescu. În paralel cu această „explozie de <<scientism>> dărâmând toate fruntariile logice”1 se va manifesta critica antiestetică de la revista „Sămănătorul” în care autorul Criticii criticii vede aspiraţiile burgheziei progresiste contopite cu cele ale maselor populare. chiar dacă înainte îi adusese false elogii activităţii desfăşurate de-a lungul timpului.. I. „Poate părea stranie la prima vedere. a marei moşierimi. încercând prin intermediul revistei „Sburătorul” să continue linia critică impusă de Constantin Dobrogeanu – Gherea. Autorul eseului E. […] omite să precizeze că Kogălniceanu era un reprezentant al capitalismului industrial şi al industriei în creştere în acea epocă la noi în ţară. Vitner deoarece izolează satul de oraş excluzând „ muncitorimea industrială. Vitner îl analizează mai întâi pe întemeietorul „Ştiinţei literaturii”. că era interesat mai ales în industria textilă şi ca atare prin înseşi interesele sale materiale de clasă. p. 27. 3 Ibidem. la apologia ideologului său. căruia îi reproşează debutul critic aflat sub semnul „estetismului maiorescian”. predestinate. lumea muncitorilor. Lovinescu sau impulsul subiectivităţii observă că pe parcursul evoluţiei sale Lovinescu se va îndepărta de critica maioresciană. Vitner îi reproşează autorului Istoriei literaturii de la origini până în prezent că a omis în realizarea portretelor din lucrarea amintită elemente esenţiale ce ar fi creat o punte de legătură între om şi societatea în care evoluează. singura posesoare a virtuţilor democratice şi singura luptătoare sinceră pentru realizarea lor. „critica genetică”. această curbă a evoluţiei ideologice a lui E. atinge teritoriul avansat al criticii gheriste. falsă.. T. În acest periplu prin istoria criticii româneşti. pp.

între clasa muncitorească şi scriitori ca M. dar şi un exemplu al nevoii. de exemplu G. 58.”1 Acesta este şi un exemplu clar de înzestrare a oamenilor de cultură cu diverse calităţi ce le-ar fi permis să „existe” într-o istorie a literaturii realizată de „noii critici”. portret „fals. Călinescu. p. în care dezvoltare sa nestingherită să poată atinge şi realiza marile ambiţii pe care la manifestă”5 şi le oferă drept model „noilor critici”.. 7 . 2 Ibidem. p. 87..cămătăresc. 4 Ibidem. Călinescu este comparat cu Julien Benda. pentru ca în final. Majoritatea marilor scriitori vor fi puşi la zid. Ş. Chiar dacă autorul demonstrează că a citit mult şi ne lasă impresia că are preocupări obiective datorită informaţiilor uneori valoroase pe care le oferă. un adevărat critic proletcultist nu putea să-şi încheie lucrarea decât aducând elogii nemeritate unui critic literar marxist. p. interpretările sale sunt un exemplu clar de dogmatism proletcultist fixist ce nu se orientează decât după ideologia luptei de clasă. L. Însemnări despre literatură..”4 I. Tradiţia 1 Ibidem. deschizător de noi perspective sociale. p. iar creaţiile lor văduvite de adevărata valoare. respectiv T. care prin influenţa nefericită pe care a exercitat-o. Eminescu şi comuna în care autorul demonstrează că M. 86. Volumul Firul Ariadnei conţine studiile şi articolele de analiză literară. Acestuia îi trece în revistă operele. Vlahuţă şi I. ilustrative în acest sens fiind articolele Tradiţie. căzând mai apoi într-un „vârtej ameţitor” înălţat spre critica mistică de Albert Thibaudet şi dus la paroxism de critica lui Du Bos. considerându-le un exemplu al singurei modalităţi „de a scoate critica literară din abstract şi contingent şi a-i dărui un teren concret sigur şi rodnic. Volumul ne dezvăluie o serie de interpretări unilaterale. 3 Ibidem. de exemplu este considerat un „metafizician frenetic. a realismului socialist.. autorul volumului face o incursiune în istoricul teoriilor enunţate de gânditorii francezi: critica lui Sainte Beuve deschide drumul spre „impresionismul critic” ce va fi sistematizat de Faguet. Eminescu. Aşa după cum notam la începutul analizei volumului Critica criticii. Creangă. au existat strânse legături. Arghezi sunt consideraţi reprezentanţi ai socialismului. pe care o alimentau cu bani. Bacovia. I. Vitner îşi va expune teoriile şi în ceea ce priveşte filosofia valorilor afirmând că eşecul filosofilor în tentativa de clarificare a problemei valorilor este cauzat de necunoaşterea marxismului. scriitorii români sunt comparaţi cu diverşi scriitori străini ce şi-au adus aportul la „marea luptă eroică” a Partidului Comunist.”2 Totuşi. de filiaţii cu marile personalităţi şi curente din trecut. dar şi articolele Ut pictura poesis şi Epopeea răscoalelor în care G.”3 Nu de puţine ori. interesaţi mai mult în speculaţii băneşti de tot felul şi legaţi prin aceasta mai mult de boierimea conservatoare. Caragiale. progresistă. decât de capitalul industrial reprezentând o investiţie productivă şi prin însuşi caracterul ei novator. Călinescu este condamnat şi pentru portretul pe care îl face „mult iubitului şi apreciatului” Constantin Dobrogeanu – Gherea. 133. Vitner apreciază faptul că deşi „postmaiorescian” la început şi ridicat din rândurile „burgheziei reacţionare”. a dat înapoi cu decenii filosofia şi estetica românească. de „critică la obiect” pe care autorul le-a publicat în presă. Pentru a ilustra procesul de degradare pe care l-a suferit critica. autorului Istoriei literaturii de la origini până în prezent vrea să-şi însuşească „învăţătura de bază a clasei muncitoare: marxism – leninismul. Creangă au fost primii cântăreţi ai proletariatului şi că au simpatizat noua clasă în formare. deformat cu vizibilă ostilitate. resimţite de criticii realismului socialist. Delavrancea. Al. pentru că nu poţi omite sau şterge din istoria literaturii un scriitor cum e G.. obtuz şi opac. Paul Lafargue. Valéry. critica să se transforme într-un joc spontan în care asociaţiile verbale au luat locul logicii după „reţeta” lui P. I. Blaga. Eminescu şi I. 89. p. B. În articolul Tradiţie autorul consideră că relaţiile de prietenie şi stima reciprocă dintre scriitori şi „mişcarea muncitorească” fac parte din tradiţie. 5 Ibidem. În conformitate cu această tradiţie.

A. reţinuse din marxism esenţialul: mizeria. 1957.”2 Stabilind două atitudini lirice fundamentale în curentul simbolist: a) simboliştii ce nu neagă existenţa realităţii înconjurătoare. la Bacovia este un simplu moment de tranziţie în curgerea uniformă a durerilor şi tristeţilor (<<o nouă primăvară pe vechile dureri>>). I. de aceea el defineşte anotimpul sinstezic prin dubla percepţie a miresmelor şi culorilor: <<O pictură parfumată cu vibrări de violet>> (Nervi de primăvară) (subl. Într-un <<amurg de toamnă violet>> plopii par <<apostoli în odăjdii violete>>. 3 Ibidem. îşi află riposta sarcastică în Note de toamnă. 97 8 . Bacovia în atenţia cititorilor. Firul Ariadnei. Vitner îl elogiază şi îl consideră „imn de slavă închinat proletariatului revoluţionar” în care „O întreagă clasă socială este cuprinsă în esenţa ei în grandiosul portret moral al agitatorului socialist. I. P. Articolul Ut pictura poesis ne poate lăsa impresia unor preocupări obiective.”3 Pentru a-l readuce pe G. exploatarea. chiar dacă G. 92.. „Seria de articole şi studii. Vitner îl analizează pe Eminescu în conformitate cu tradiţia stabilită în primul articol..menţionată mai sus este continuată de scriitorii şi ziariştii formaţi sub îndrumarea Partidului Comunist: Al. dar urăsc această realitate (Ch. Toma. Proletarul. p.) Versuri arătând limpede că poetul cu inteligenţa lui pătrunzătoare. În articolele Însemnări despre literatură şi Eminescu şi comuna. proletariatul (Serenada muncitorului). din această perioadă în care poetul atacă în mod viguros concepţia cosmopolită asupra statului. Paraschivescu. Amurg violet: „Cu acelaşi procedeu. În contact cu problematica socială. faţă de mase.”4 1 I. 14 2 Ibidem. p. I. […] Noţiunea demagogică de capitalism popular. care dezvăluie masei oprimate resortul intern al mizeriei care o înlănţuie şi proiectează în viitor un mare fascicul de lumină prin strigătul revoluţionar: Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă Ce lume o împarte în mizeri şi în bogaţi. nedreptate socială nu pot fi înlăturate decât prin zdrobirea orânduirii sociale care le generează. G. p. – n. M. aut. Bacovia este un poet decadent. 4 Ibidem. Editura de Stat pentru Literatură. Vitner demonstrează că G. Baudelaire. n. R. Vitner. apreciindu-i activitatea publicistică din care reiese patriotism înflăcărat al poetului şi iubirea neţărmurită faţă de muncitori. n. animată de o infinită iubire pentru asupriţi. 28. depresivitatea bacoviană se risipeşte şi apare o ironie acidă. capabilă de bune caracterizări sarcastice ale lumii burgheze şi de autoironizări. Călugărul.”1 Autorul demonstrează în continuare că Eminescu nu era de acord cu „estetica idealistă” maioresciană. cu nuanţe sceptice uneori. Eminescu nu doar simpatizează Comuna din Paris (28 martie 1871). ilustrativ în acest sens fiind următorul citat în care autorul volumului analizează poezia lui G. Bacovia realizează compoziţii în violet. Geo Bogza. Maria Arsene şi alţii. pe câmp apar vievozi cu plete: <<străbunii trec în pâlcuri violete / Oraşul tot e violet>> […] Primăvara. „Există în poezia lui Bacovia un critic al societăţii pe care exegeza literară din trecut l-a ignorat şi a cărui valoare nu o putem subestima. Sahia. care nu este o noutate în zilele noastre. Bucureşti.. (subl. – n. Bacovia este un poet ce nu pierde niciodată legătura cu realitatea. tipică politicienilor reacţiunii habsburgice. I. anotimp al speranţei. Bacovia. Eminescu ajunge în această epocă la una din ideile centrale ale operei sale şi anume la ideea că nu poţi servi umanitatea decât slujindu-ţi patria cu devotament. ci şi iubeşte mult proletariatul închinându-i poeme ca Împărat şi proletar. constituie un bun de preţ al publicisticii noastre progresiste. Mihai Beniuc. în care denunţă încercarea acestora de a deznaţionaliza popoarele deţinute în uriaşa închisoare a imperiului austro – ungar. Viaţa sau Ideile unui proletar pe care I. Vitner apelează la demonstraţia binecunoscută: poetul critică lumea burgheză şi capitalismul şi iubeşte masele oprimate. Verlaine) şi b) antirealismul în care lumea înconjurătoare nu mai există (Mallarmé). mulţimea străzilor <<pare violetă>> şi în viziunea amurgului spectral. aut. Macovescu. ci era adeptul „esteticii materialiste”. p. demonstraţia îl îndreptăţeşte să îi aprecieze volumul Poezii.) Alteori sentimentul tristeţii sfâşietoare este realizat cu violetul asociat galbenului […] Galbenul la Bacovia este culoarea maladivităţii şi mizeriei.

„Poeta de mare sensibilitate. Vitner se opreşte asupra unui ambasador al noii literaturi. oferind scrierii şi autorului un spaţiu mare din structura volumului Firul Ariadnei. Sadoveanu se ridică împotriva fascismului. n.” (Problematica 1 Ibidem. aut.. p. 151. În articolul Ură şi iubire este surprinsă evoluţia poetei Maria Banuş. Mai întâi E. Maiorescu – C. Romanul realizează un aspru rechizitoriu al burgheziei şi surprinde dispariţia acestei clase „bolnave”.. Vitner condamnă din nou burghezia prin intermediul elogiilor aduse romanului Cronica de familie scris de Petru Dumitriu. Dobrogeanu – Gherea sunt prezente şi în acest volum. la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. În 1937 M.. eliberarea ţărănimii din exploatare şi mizerie. Maiorescu şi elogierea lui C. – n. I.. (subl. iubirea juvenilă a devenit răspundere maternă. p. „Arghezi vorbeşte despre sine (în perioada întâlnirii sale fugitive cu Gherea) ca despre un <<tânăr socialist>>. Topârceanu şi M. Lovinescu – G. Nicoară Potcoavă sau prin poemul Lumina de la răsărit. De această dată I. Vitner apreciază forţa de demitizare pe care o demonstrează autorul romanului notând: „Cronica de familie este o vastă frescă a descompunerii morale prin prea plin. „Gherea este cel mai strălucit exponent şi apărător al realismului în literatura noastră şi cred că literatura noastră îi datorează extrem de mult pentru faptul că a militat pentru realism într-o epocă în care manifestările decadentismului începuseră să se afirme cu ostentaţie. aşa cum a procedat în cazul lui M. 64 9 .”1 În articolul Trei momente sunt nominalizate trei evenimente importante ce pot demonstra solidaritatea scriitorilor români faţă de Uniunea Sovietică. surprinzând viaţa unui sat din Câmpia Dunării între 1906 şi 1917. Cartea oferă cititorului avatarurile unor indivizi desprinşi prin generaţii întregi de orice efort sau încordare în direcţia asigurării existenţei zilnice (acest efort făcându-l pentru ei miile de ţărani de pe moşii) şi a căror etică este deformată. Ralea combaterea estetismului se manifestă prin afirmarea corelaţiei necesare dintre artă şi societate. în care erosul este purtător al unei înalte etici. 104. Vitner se desfăşoară pe mai multe pagini. Stancu şi asupra romanului Desculţ care scoate în evidenţă clasa asupriţilor şi pe cea a asupritorilor. Combaterea estetismului. era rezolvarea spinoasei probleme ţărăneşti. lor alăturându-se G. prin saţietate. I. cât şi marile lumini ale revoluţiei. faţă de patrie şi faţă de umanitate. Sadoveanu. criticul materialist rămâne singurul care a reuşit „să înalţe critica pe cele mai înalte culmi” şi căruia toţi criticii îi sunt datori. abătută de la normal. Vitner se opreşte asupra volumului 1907 şi asupra activităţii gazetăreşti stabilind. deoarece cochetează cu unele idei ale lui T. 4 Ibidem. Z.” 5 (Combaterea estetismului) Chiar dacă suntem avertizaţi că Dobrogeanu – Gherea este „uşor” oportunist. iar în 1946. p.”4 În articolul Monologul lui Darie. acuzele la adresa lui T. descoperind în acesta din urmă un militant înfocat împotriva decadentismului şi în favoarea esteticii materialiste. Maria Banuş a receptat atât tumultul. din care a elaborat noua sa poezie matură. o serie de elemente ce-l apropie pe autorul volumului 1907 de socialism. Vitner stabileşte continuatorii polemicii T. Eminescu. 2 Ibidem. Dobrogeanu – Gherea.. I. „La M. I. În articolul Descompunerea unei clase. Când vine vorba de T. răspundere faţă de cămin. Arghezi. p. Ralea. 76 3 Ibidem. predilecţia faţă de lirica erosului şi aportul adus de această poetă revoluţiei socialiste. I. În 1922 când Rusia suferea de foamete. pentru că unul din principalele ţeluri programatice ale mişcării socialiste din ţara noastră. 130. Ibrăileanu şi apoi Pompiliu Constantinescu – M. însoţindu-şi argumentarea de analiza lucrării Scrieri din trecut în literatură. 5 Ibidem.)Aceste socialism al vârstei juvenile i-a întărit dragostea faţă de ţărănime şi ura împotr5iva asupritorilor ei. dintre gândirea filosofico – estetică şi materialistă.”3 De fiecare dată când sunt analizate scrierile „noilor literaţi”. acelaşi scriitor „se dăruieşte întreg socialismului şi prieteniei cu Uniunea Sovietică”2 prin lucrări ca Baltagul. p. Maiorescu. muncitorii români au ajutat poporul rus.

Engels.”3 Ilustrativ pentru discursul mai sus amintit este şi următorul fragment din articolul Două ipostaze ale albatrosului. 4 Ibidem. cu pasărea liberă. Esenin. Burghezia. 261. 3 Ibidem. cit. este vinovată de toate relele. F.”1 Revista era principalul „organ” ce trebuia să înlăture efectele negative ale cosmopolitismului Junimii. pentru libertate. Scriitorilor valoroşi li se stabilesc diverse legături cu proletariatul deoarece nu puteau fi „şterşi” din istoria literaturii române. 34 2 Ibidem. al unui nou şi uluitor fenomen pământesc şi social. 239 10 . grosier. este o întreagă lume în impetuoasă ascensiune. T. Niţescu. suprapolitizat”5 şi nu are nimic în comun cu critica literară. Dobrogeanu – Gherea este elogiat de fiecare dată când se fac referiri la el. ci şi prin discursul tipic acoliţilor partidului: „Cu genială previziune Lenin a stabilit un adevăr validat de întreaga experienţă istorică a epocii noastre. p. ai valorilor existente până în momentul apariţiei proletariatului.. p. op. Lenin. o epocă literară.realismului critic) Articolul 75 de ani de la apariţia revistei „Contemporanul” elogiază revista care servea „noua direcţie” şi în paginile căreia debutaseră „noii” scriitori. ca un astru în crepuscul. Ana Pauker. un aprig luptător marxist care în domeniul estetic a explicat pe baza marxismului originea artei. 5 M. să demasce erorile voite sau mai puţin voite din ştiinţă şi să sancţioneze plagiatele. Gheorghiu – Dej. Niţescu afirmă că este: „nediferenţiat. în care pornind de la analiza volumului lui Ch. oarecum. „El caută să surprindă intimitatea mecanismului vieţii sociale şi să vadă apoi care este procesul adevărat al reflectării realităţii în artă. Florile răului. viitor.. M.. iar C. De 1 Ibidem. Maiorescu şi simpatizanţii săi sunt aspru criticaţi în ambele volume. <<Contemporanul>> reprezintă îmbinarea a două tradiţii democratice care au o importanţă excepţională în cultura română: tradiţia revoluţiei de la 1848 şi tradiţia democraţilor revoluţionari ruşi. începe o nouă cale a literaturii. În revista „Contemporanul”. vibrând ca o strună aeriană de intensitatea pasiunii pentru viaţă. Acela care eliberase pasărea captivă şi-i oferise întreaga strălucire de simbol al libertăţii râvnite era proletariatul rus. Tot ce este valoros în arta şi literatura întregii lumi de astăzi este în mod direct sau indirect legat de lupta forţei celei mai înaintate a istoriei contemporane: proletariatul […] forţe capabile să făurească socialismul: un proletariat puternic şi călit în lupte.. Plehanov etc. p. un partid muncitoresc însufleţit de conştiinţă revoluţionară. criticată de fiecare dată când este amintită. în mai multe articole. I. Albatrosul lui Baudelaire reprezenta un întreg trecut şi un prezent. a comunismului sunt aspru criticaţi şi condamnaţi recunoscându-li-se foarte puţine merite. Observăm în alcătuirea eseurilor celor două volume un scenariu ce se repetă de fiecare dată: reprezentanţii trecutului. p. în timp ce „noii” scriitori ce îşi aduceau contribuţia la procesul de formare al „noului om” se bucură de elogii nemeritate. I. sociologist vulgar. p. Vitner vede îmbinarea a două tradiţii: cea a revoluţiei de la 1848 şi cea a revoluţiei ruse. comparându-l în acelaşi timp cu Albatrosul lui Gorki ce simboliza umanitatea în general: „Gorki nu era decât interpretul genial al forţei noi. La fel ca în primul volum analizat şi aici sunt foarte des amintiţi sau citaţi „îndrumătorii”: Gh.. „Pentru orice intelectual progresist din România. În articolul Un strălucit militant pentru realism îi sunt aduse elogii exagerate lui Plehanov – „el este un fel de Cristofor Columb al esteticii ştiinţifice” --. Cehov.” 2 Articolul Aspecte ale procesului creaţiei artistice în lumina învăţăturilor leniniste ne atrage atenţia nu doar prin conţinutul său plin de exagerări. Albatrosul lui Baudelaire figurând un singur ins era cuprinzător. Vitner vede în Albatrosul scriitorului francez un simbol al „omului nou” captiv ce se vrea eliberat. dar tragic şi stins. Albatrosul lui Gorki este vast. Cu pasărea captivă şi nesfârşit de tristă a poetului francez se încheie.”4 Punând în discuţie limbajul acestui volum. 228. Marx. ca dimensiuni. al lui Gorki un prezent şi un întreg nelimitat. Baudelaire. mase largi populare cu o conştiinţă radicalizată. 234. Limbajul de lemn se evidenţiază prin repetarea unor clişee sau formule doctrinare.

1995 2. Nadia Vesa 11 . Exprimarea este neîngrijită pe alocuri. Sibiu. Editura Albatros. Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii noastre literare. Editura de Stat pentru Literatură.romlit. „făuritori de artă”. I. Vol. Mircea Zaciu. „burghezia reacţionară”. Puţine sunt articolele în care I. 1949-1951. Stalin şi Lenin. „viciu de gândire”. „intensificarea producţiei agricole”. Editura Pentru Literatură. vol. „desvoltării” etc. 2006 www. Bucureşti. Vitner. nu militează pentru „noile valori” ale socialismului şi nu este demagog. se mai repetă obsedant: „ascuţirea luptei de clasă”. 1961 7.wikipedia Prof. Aurel Sasu. Bucureşti. P/R. Sibiu. Iată câteva exemple: „massele”.ro www. Vitner. Critica criticii. „burghezia în descompunere”. I. Prozatori contemporani.exemplu pentru critica burgheziei se repetă următoarele expresii: „exploatarea omului de către om”. Editura Thausib. Ciurdariu. dar şi mai puţine sunt articolele cu analize sau interpretări pertinente. „efortul creator al poporului român”. Niţescu. Vitner. Literatura în totalitarism. „burghezia decadentă”. Bucureşti. Dialectica puterii. 4. Drd. 1949-1951. ***Dicţionarul general al literaturii române. 1950 6. Marian Papahagi. Firul Ariadnei. „ceeace”. Se fac referiri dese la învăţămintele lui Lenin şi se citează la fel de frecvent din Marx. Sub zodia proletcultismului. Colecţia Contemporanul. Editura Thausib. Ana Selejan. 1952-1953. Despre unele lipsuri ale criticii noastre. „dela”. Dicţionarul scriitorilor români. „dintro”. Bucureşti. de exemplu critica este considerată un „instrument de împrăştiere a culturii”. R-Z. Micu. Literatura în totalitarism. 1957 5. De asemenea. BIBLIOGRAFIE: 1. 1994 3. 2002. Vitner nu face politică. Bucureşti. Engels. Literatura în totalitarism. Editura Humanitas. Bucureşti. „lupta de clasă”. în Ana Selejan. Eseu politologic. M. 1995 8. 9. Editura Thausib. I. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). 1994. în Ana Selejan. Sibiu. Ediţie îngrijită de M. Dumitru C. ediţia din 1950 a volumului Critica criticii şochează prin multitudinea greşelilor specifică volumelor publicate într-un număr impresionant şi într-o perioadă de timp scurtă din dorinţa impunerii rapide şi forţate a „noilor valori”. Editura Univers Enciclopedic. „păpurişul metafizic” etc. George Munteanu. „aspiraţiile maselor”. Dacă ediţia din 1957 a volumului Firul Ariadnei nu prezintă foarte multe greşeli.