ION VITNER – PIONIER AL PROLETCULTISMULUI ROMÂNESC

Ion Vitner, critic şi istoric literar, fiul lui Leon Vitner s-a născut în 1914 la Bucureşti, oraş în care îşi va face studiile pregătindu-se pentru profesia de medic stomatolog, profesie pe care o va abandona încă din 1931 când debutează în literatură la revista „unu” sub auspiciile cercurilor avangardiste. Între anii 1933 şi 1935 va participa la Cercul de studii marxiste de pe lângă revista „Cuvântul liber” devenind unul dintre reprezentanţii dogmatismului proletcultist, „unul din principalii pionieri şi ideologi ai proletcultismului pe teren românesc.” 1 În 1932 va difuza ilegal poemul Octombrie din volumul omonim apărut în acelaşi an, iar în 1933 va încerca să publice Supremul adevăr, dar tirajul va fi confiscat de către autorităţi. Din cauza activităţii politice de stânga desfăşurate va avea domiciliu forţat în 1940 şi va fi deportat în 1942 în Transnistria. Între anii 1944 şi 1946 va fi redactor la „Scânteia”, între 1944 şi 1949 apare ca membru în comitetul redacţional al revistei „Orizont”, iar din 1948 până în anul dispariţiei sale, redactor-şef adjunct şi apoi redactor-şef al revistei „Flacăra”. Printre revistele la care a mai colaborat se numără „Gazeta literară”, „Contemporanul” „Tribuna” şi „Viaţa românească” unde va scrie o serie de articole pe tema largă: „Pe drumul realismului socialist”. Între anii 1948 şi 1960 a fost membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 va activa la Universitatea din Bucureşti luându-i locul lui G. Călinescu, deoarece se dorea impunerea unei „noi” intelectualităţi şi înlocuirea celei vechi. În 1949 şi în 1955 va primi Premiul de Stat, iar în 1954 Premiul Academiei. Moare în 1991 la Bucureşti. Opera sa îl situează în rândurile reprezentanţilor realismului socialist, al „exponenţilor sociologismului vulgar”2, al primului eşalon de demolatori, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Vicu Mândra, sau în rândurile „jandarmilor culturali”, cum îi numeşte Ruxandra Cesereanu în articolul Maşinăria falică Scânteia, alături de Ion Călugărul, M. R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Sorin Toma, Zaharia Stancu, Ion Caraion. Indiferent de încadrare, opera lui I. Vitner ne dezvăluie faptul că a încercat să indice/să imprime o anumită atitudine faţă de valorile trecutului, o atitudine unilaterală, subiectivă ce servea idealurilor urmărite de noii critici socialişti, ocupându-se mai ales de Junimea, T. Maiorescu, C. Dobrogeanu – Gherea, M. Eminescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, A. Toma şi Th. Neculuţă. Această atitudine ce va fi evidenţiată şi demonstrată şi în studiul de faţă, îl va îndreptăţi pe M. Niţescu să afirme că: „I. Vitner a otrăvit sufletul multor generaţii de studenţi, propagând ura faţă de atâtea valori ale culturii noastre naţionale.”3 Înainte de a analiza activitatea literară a lui Ion Vitner este necesar să înţelegem curentul literar sub auspiciile căruia evoluează criticul şi ideologia politică pe care o reprezintă şi slujeşte. Astfel că, ne vom opri puţin asupra realismului socialist încercând să-i surprindem caracteristicile şi să evidenţiem obiectivul iniţial şi modul în care acesta a fost denaturat de către comunişti. Realismul socialist este o orientare literară şi ideologică adoptată în 1939 în URSS şi impusă mai apoi ţărilor aflate în sfera de influenţă sovietică. Realismul socialist dorea crearea unei literaturi veridice, orientată de concepţiile reprezentanţilor de seamă ai clasei muncitoare. În aceste condiţii arta şi literatura trebuie să prezinte procesul de ridicare a societăţii într-un mod care să dinamizeze şi să
1

M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic. Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 234. 2 Cf. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. R-Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002, pp. 764-765. 3 M. Niţescu, op. cit., p. 234.

1

care în 1953 publică studiul „Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu. 1994. I. Mihail Novicov. Literatura în totalitarism. criticii proletcultişti vor încerca să-şi îmbunătăţească activitatea şi se vor ajuta şi îndruma reciproc. reductibilă la modernism. Cum se afirma că în perioada contemporană lupta de clasă pe plan mondial ia forma confruntării între socialism şi capitalism. îndrumători şi făuritori ai noii literaturi îşi publică operele: Sorin Toma (1948). 2006. tehnologie. Criticii se ajută prea puţin între ei. să mobilizeze masele pentru crearea noii societăţi. se vor ajuta reciproc şi îşi vor pune permanent problema îmbunătăţirii activităţii lor participând şi ei la marea „luptă de clasă”. nu ar reflecta decât decadenţa şi descompunerea culturii burgheze. În centrul operei literare va sta acum „omul nou” văzut ca o entitate ce înglobează mentalitatea comunismului. Macovescu (despre Al. Editura Thausib. Noii critici îi vor înlătura pe cei vechi considerându-i exponenţii „burgheziei decadente”. după moda sbornicelor – produs editorial foarte frecvent în epocă. Bucureşti. Astfel. exprimând ideologia capitalismului muribund ajuns în faza imperialistă. ceea ce ducea la schematizări grosolane. Editura Univers Enciclopedic. rudimentare. 1995. să insufle elan constructiv. p. Vitner este apreciată. Toma. Principiul funcţiei educative a fost aplicat în mod dogmatic. Vitner privitoare la romanul Temelia al lui Eusebiu Camilar…”5 Dumitru C. 3 Ibidem. „Cele mai reprezentative scrieri ale timpului. în care activitatea lui I. îşi aveau deci comentarii monografice. Unul dintre obiectivele iniţiale a fost acela a încurajării creaţiei literar – artistice libere. marxism etc. adică a publicării în colectiv. Crohmălniceanu. Literatura în totalitarism. Micu ne oferă un alt exemplu. Astfel. arta occidentală. I. în poezie şi proză.”3 În România din 1948 până în anii ’60. dar după cel de-al doilea Război Mondial. considerată pseudoartă. 334.emancipeze conştiinţele. Prin extrapolarea dogmei introduse în filosofie. 2 . fie în traducere în toate domeniile: ştiinţă. 5 George Munteanu. realismul socialist este unica modalitate de creaţie acceptată. N. Despre unele lipsuri ale criticii noastre. Coşbuc) şi alţii. 560 Ibidem. fie în original. adică de prezentarea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară şi va reprezenta un exemplu demn de urmat pentru colegii săi. Sibiu. M. S. 4 Ana Selejan. în articolul Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii 1 2 Dicţionarul general al literaturii române. I. s-a oficializat teza că istoria literaturii se reduce la lupta între realism şi antirealism. aproape toţi criticii din prima generaţie. Traian Şelmaru. P/R. p. Sahia). abuziv. iar confraţii sunt atenţionaţi că nu contribuie cu pasiune la ridicarea acestui domeniu al literaturii. revoluţionar. – astfel zic. p.”4 Aşa după cum spuneam. Popper (despre G. Vitner. J. Pe marginea volumului „Cântul vieţii”). în 1950 va publica un comentariu monografic (Poezia lui A. deşi mult mai încet decât prozatorii şi poeţii. ce-i va servi drept model lui Mihail Novicov. Monografii vor mai publica G. Sibiu. În ultimele trei – patru luni doar tov. „S-a instaurat dictatura unui simplism ce întorcea expresia artistică la stadii incipiente. realismul socialist a reprezentat o piedică în calea dezvoltării şi „un instrument de opresiune spirituală” 2. Novicov a luat atitudine critică faţă de anumite lipsuri ale cronicii tov. reuşind să depăşească tendinţa prezentării în grup. Vol. această confruntare fiind un aspect al luptei de clasă. Cei care aveau datoria de a îndruma cursul nou al literaturii sunt noii critici literari socialişti pe care i-am amintit mai sus. Vitner va urmări în lucrările sale apropierea sau îndepărtarea scriitorilor analizaţi de principiul conducător al realismului socialist. la un didacticism anost. Alături de aceste deziderate se impunea şi sarcina „influenţării ideologice şi a educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”1. în Ana Selejan. 1952-1953. lingvistică. potrivit căreia evoluţia istorică a gândirii ar exprima doar confruntarea materialismului cu idealismul. Ca urmare se cere respingerea neşovăitoare a tuturor <<miasmelor>> cu care Occidentul capitalist otrăveşte sufletul. Editura Thausib. Verificarea reciprocă a rezultatelor. Realismul socialist include aşadar ideologicul şi exclude obiectivismul şi apolitismul. 1949-1951. 231. vor încerca să-şi impună ideile proprii. Ov. Iată ce scria George Munteanu în articolul Despre unele lipsuri ale criticii noastre: „Problema îmbunătăţirii muncii noastre îşi are şi latura ei organizatorică. Moraru. la care fiecare dintre ei a ajuns prin muncă se face cu totul sporadic.

scriind în conformitate cu modul în care s-a practicat la noi în ţară realismul socialist. Ion Vitner îi îndemna pe critici cu o insistenţă demnă de admirat. 1949-1951. Vitner: Octombrie – 1932 Supremul adevăr – 1933 Pasiunea lui Pavel Corceaghin . în Pasiunea lui Pavel Corceaghin (1949).noastre literare: „Unora dintre criticii noştri. Vitner ştie atât cât este necesar. uscată. cenuşie. le lipseşte dragostea pătimaşă pentru tot ce constituie un mugur valoros în lucrările scriitorilor noştri. Vitner în lucrări ca Problema moştenirii literare şi Critica criticii va susţine „critica ştiinţifică” înţelegând-o dogmatic şi micşorând rolul major al lui T. I. fals. tonul hotărât şi o anumită preferinţă pentru afirmaţiile categorice se vor observa şi în elogierea filosofiei ştiinţifice a anatomistului Francisc I.”1 Opera lui I. pentru lupta dusă împotriva influenţei occidentale. Caragiale cărora le-a contrapus figurile hiperbolizate ale lui A. apreciindu-l pentru „critica sa ştiinţifică” antimaioresciană. I. 1994. 3 . din păcate. Edificatoare pentru cele afirmate sunt studiile criticului despre M. Toma – 1950 Viaţa şi opera lui D. o necunoaştere a fenomenului literar şi o înţelegere greşită a literaturii. dar şi pentru introducerea la noi a ideilor revoluţionarilor ruşi. Vitner a realizat câteva interpretări unilaterale asupra operei lui M. de exemplu G. Editura Thausib. iar nu de puţine ori cunoştinţele deţinute sunt adaptate demonstraţiei pe care doreşte să o facă. antisimbolistă şi antipoporanistă. Neculuţă – 1950 Critica criticii – 1950 Pământul prieteniei – 1954 Un mare scriitor al Chinei de azi – 1955 Eminescu – 1955 Firul Ariadnei – 1957 Meridiane literare – 1960 Prozatori contemporani I-II – 1961-1962 Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti – 1966 Albert Camus sau tragicul exilului – 1968 Semnele romanului – 1971 Reverii pe malul Senei – 1978 Al. pp. scriitorilor sau criticilor din vechea breaslă le sunt recunoscute anumite merite. în Ana Selejan. Dintre criticii din trecut pe care îi apreciază îl ridică deasupra tuturor pe C. 1 Dumitru C.1980 Popas lângă Nôtre – Dame – 1981 După lansarea furtunoasă în politică şi difuzarea ilegală a poemului Octombrie. Ivasiuc… . lipsită de pasiune. Rainer dintr-un articol publicat în numărul 1 al revistei „Studii”.1949 Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale – 1949 Problema moştenirii literare – 1949 Poezia lui A. Dobrogeanu – Gherea. Eminescu sau I. 338-339. Literatura în totalitarism. Micu. înclinată spre articolul de serviciu şi spre cultivarea unui patos exterior. Au trecut doi ani de atunci şi critica noastră a rămas. în bună parte. Maiorescu sau G. Th. Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii noastre literare. Toma sau Th. În domeniul cercetării literare I. L. Eminescu despre care vom vorbi în paginile următoare. Călinescu. Rar. să-şi exercite meseria cu o <<pasiune>>. atât de la <<Almanahul literar>> cât şi de la alte publicaţii. Călinescu este lăudat pentru că a introdus în critica românească punctul de vedere al lui Benedetto Croce. le lipseşte acea pasiune. făcând din critică o armă de luptă. de combativitate. Neculuţă. Sibiu. căruia nu numai că îi ia fără nicio remuşcare locul la universitate. demonstrând că deţine un bagaj de cunoştinţe incomplete sau eronate uneori.

E. Critica pseudoştiinţifică. Vom însoţi toate afirmaţiile cu citate semnificative. V. Nu este o istorie a literaturii. de analize părtinitoare. 4 . Dobrogeanu – Gherea. Aurel Mihale a intuit valoarea excepţională a tezelor lui Gorki cu privire la importanţa actului muncii şi a universului nou pe care munca este capabilă a-l crea. dând astfel o imagine confuză asupra desfăşurării istoriei noastre literare. În Meridiane ne va prezenta punctul său de vedere asupra poeziei contemporane şi asupra criticii străine. Călinescu cultivă pitorescul în dauna esenţialului. <<Istoria literaturii române>> nu ne înfăţişează legile necesare de dezvoltare a literaturii noastre. În momentul în care renunţă la preocupările de cultură românească începe să scrie exegeze de literatură universală bune (Albert Camus sau tragicul exilului).. pentru că nu înfăţişează procesul de dezvoltare a literaturii noastre de la inferior la superior. cât şi de scriitori străini. note de călătorie în Franţa ce vor demonstra redobândirea simţului literarităţii. Fundoianu. Preda. ceea ce este o condiţie esenţială a oricărei istorii tratată ştiinţific. Aurel Mihale. unii uitaţi. […] Totodată. încercând să surprindem conţinutul ideatic. Em. într-un fel. 224-225. Dar există în creaţia sa un suflu de eroism în lupta pentru afirmarea socialismului în lumea satelor şi o preocupare pentru procesul foarte greu şi complicat al acestei afirmări. Titus Popovici. desfiinţând-o: „1. Ibrăileanu. Colecţia Contemporanul. care au înfăţişat „prefacerile măreţe” ce aveau loc în ţară se vor bucura de elogii zgomotoase. Volumul Critica criticii este alcătuit din opt eseuri: Critica subiectivă şi critica obiectivă. G. Nu ne oferă nici o perspectivă asupra viitorului. şi de cele mai multe ori nu apare deloc. Ilarie Voronca etc. fiecare lucrare a sa fiind dedicată unui alt moment al acestei uriaşe prefaceri. 1961. Editura Pentru Literatură. pp. 89-90. Remus Luca. ceea ce creşte şi se dezvoltă. o scriere „dezorientată”. Ne vom opri în cele ce urmează asupra a două din scrierile sale: Critica criticii şi Firul Ariadnei. pas cu pas mersul revoluţiei socialiste în această parte a ţării. Diverşi prozatorii. tiparul după care sunt scrise şi trăsăturile specifice scrierilor proletcultiste. pe care analiza textelor sale le vor releva. nu pune în lumină lupta continuă dintre aceste elemente. Nuvelist şi romancier. Bucureşti. Apare prea puţin. Volumele Prozatori contemporani conţin o serie de studii despre M. C. păstrându-şi viziunea limitată asupra valorilor naţionale şi scoţând în evidenţă o trăsătură comună noilor critici: dorinţa de rescriere a istoriei literare în conformitate cu noua doctrină. Petru Vintilă etc. Ion Vitner. […] 3. Lovinescu sau impulsul subiectivităţii. Bucureşti. care trezesc un interes legitim. Eugen Barbu. structura. Un critic literar marxist: Paul Lafargue şi se deschide cu O lămurire în care autorul ne avertizează asupra insuficienţei analizelor sale cauzată de publicarea eseurilor în revista 1 2 Ion Vitner. ce au fost publicate în „Viaţa românească”. Nu pune în lumină elementul de continuu progres al literaturii noastre. 1950. 5. Critica criticii. Galan. Prozatori contemporani. […] 6.” 2 Problemele ridicate din sfera prozei vor fi reluate nuanţat în Semnele romanului şi în revizuirea Alexandru Ivasiuc – înfruntarea contrariilor. de exemplu: B. autorul Ogoarelor noi şi al Nopţilor înfrigurate a urmărit. baza materială care a condiţionat ivirea fenomenelor de conştiinţă traduse pe plan literar. În ultima parte a operei sale va renunţa la exagerări şi va promova valori literare autentice. Francisc Munteanu. iar în cele două volume Prozatori contemporani va interpreta proza prin prisma realismului socialist. Notele de călătorie se ocupă atât de scriitori români. […] <<Istoria literaturii române>> a d-lui G. drept o tentativă de istorie literară neizbutită. dar şi al imenselor suferinţe ale truditorilor pământului. în opoziţie cu ceea ce este învechit şi pe cale de dispariţie. pp. Călinescu. dar şi de îndrumări. […] Proza lui Aurel Mihale nu este lipsită de serioase deficienţe. unii mediocrii. Opera de critică şi istorie literară a d-lui G. Un exemplu concludent este Aurel Mihale.dar îi şi cataloghează monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent.”1 Autorul Problemei moştenirii literare va colabora şi la realizarea primelor manuale de istoria literaturii de după reforma din 1948. originar din Câmpia Dunării: „Proza lui Aurel Mihale constituie în ansamblu o cronică a pătrunderii socialismului în acest ţinut – Bărăganul – al marilor bogăţii. Critica occidentală şi confuzia valorilor. […] 2.

dar numai pentru prima parte a activităţii sale critice.”1 În aceste condiţii. o reprezintă critica burgheziei. Iată ce scrie „noul critic” despre Maiorescu: „Lupta sa împotriva neologismelor traduce teama unei pătrunderi a tendinţelor revoluţionare ale burgheziei apusene în cultura noastră. nu putea să fie omisă analiza criticii şi a artei occidentale. I. Ibrăileanu este invazia „subiectivismului maiorescian”. Gherea este primul care plasează critica literară pe terenul sigur şi de prestigiu al ştiinţei. Vitner. Călinescu. un adevărat reprezentant al noilor critici nu putea să-şi încheie volumul decât elogiind un critic marxist. nu a prezentat începuturile criticii noastre româneşti. ce ar trebui să pornească de la analiza criticii româneşti. autorul. 1950.”2 Elogiile continuă. Un fenomen îngrijorător pentru critica literară de după G. în eseul Critica pseudoştiinţifică va ridica problema conflictului dintre adepţii teoriei „artei pentru artă”. celorlalţi critici care se îndepărtau de doctrina realismului socialist. Vitner solicită iniţiativă în domeniul critic. materialismul dialectic şi istoric. cărora le descoperă puţine merite şi idei valoroase deoarece personalităţile amintite sunt exponenţii burgheziei. dăruindu-le o forţă nouă de dezvoltare cu ajutorul învăţăturilor de bază ale marxismului. criticul căruia trebuie să i se recunoască şi răspândească activitatea este C. un instrument de ridicare al maselor de cititori. al cărui titlu ne pune pe gânduri încă de la început. o adevărată mobilizare ce ar putea fi realizată numai cu ajutorul unei „critici a criticii”. după cum dispreţul său pentru poezia patriotică nu ascunde decât încercarea de a împiedica pătrunderea în conştiinţa maselor a identităţii dintre noţiunea de patrie şi cea de popor. Astfel.Gherea. a artei decadente şi a capitalismului occidental degradant. Vitner se simte îndreptăţit să clarifice lucrurile realizând o paralelă între poporanismul rus şi cel românesc. punând cultura în slujba maselor. un „adevărat” exponent al criticii ştiinţifice. Vitner. autorul cerând respingerea tuturor influenţelor otrăvitoare ale Occidentului în toate domeniile. un instrument de împrăştiere a culturii în masele largi ale poporului. clasă socială vinovată de toate relele din ţară. Ibrăileanu. Dobrogeanu – Gherea. „primul critic adevărat”. 5 . autorul le scoate în evidenţă mai ales greşelile sau ideile mai puţin valoroase . pp. p. 3 Ibidem. Acesta la început a continuat opera lui Constantin Dobrogeanu . „lupta de clasă” apărându-ne sub forma confruntării dintre capitalism şi socialism. este G. Bucureşti. sunt semnalate lacunele volumului. Ibidem.. O constantă a eseurilor lui I. încă din primul eseu al volumului este condamnată burghezia şi toţi reprezentanţii ei indiferent dacă printre aceştia se numără şi Albert Thibaudet sau T. Înainte chiar de a analiza fiecare eseu. fiind de fapt poporanist. I. dintre opera de cultură şi lupta socială şi economică.„Contemporanul”. 10-11. susţinută în 1 2 I. Maiorescu şi adepţii teoriei „artei pentru popor”. De asemenea. un motiv în plus pentru a condamna încă o dată pe toţi criticii care nu s-au aliniat doctrinei realismului socialist. Paul Lafargue.un exemplu concludent este eseul despre E. un îndrumar lipsit de şovăială pentru lectorul nepregătit şi neavertizat. 3” Un alt critic apreciat. începe să pună în evidenţă reţeaua delicată de legături. singurul care face din critica literară o unealtă admirabilă de discernământ. Critica românească. Lovinescu -. imperceptibile la prima vedere. în primul rând T. cuprinsul ne dezvăluie scenariu specific noilor critici socialişti: ca reprezentant al realismului socialist este normal să-şi deschidă volumul cu un eseu care evidenţiază primatul dezideratelor socialiste şi a „adevăratei critici”. Gherea integrează în sistemul său critic toate elementele valabile dar nedesăvârşite ale înaintaşilor săi. Bălcescu sau Maiorescu. criticii toleraţi de comunişti se vor bucura de false elogii şi falsă preţuire. Colecţia Contemporanul. Astfel că. „Situat pe un plan înaintat al evoluţiei societăţii noastre. Dobrogeanu – Gherea este considerat de I. atât în volumul Critica criticii. în concepţia autorului trebuie analizată de-a lungul timpului pornind de la Kogălniceanu. Critica criticii. Vitner primul critic care „înarmat cu cel mai modern aparat ştiinţific de cultură al timpului său. aşa cum reiese şi din eseul despre G. întemeietorul criticii literare moderne româneşti. iar C. din analizele sale nu avea cum să lipsească Constantin Dobrogeanu – Gherea. 13. Maiorescu. cât şi în alte lucrări. chiar dacă şi-a dorit să realizeze o schiţă a istoriei literare româneşti. pentru ca mai apoi să afirme că nu a aderat niciodată la marxism. în final.

că era interesat mai ales în industria textilă şi ca atare prin înseşi interesele sale materiale de clasă. precise.” 5 Câtă nedreptate i se face teoreticianului sincronismului prin această afirmaţie. În acest periplu prin istoria criticii româneşti. pp. 27. oricât şi-ar fi dorit. şi apoi iarăşi. p. I.. răspândind şi la noi „critica impresionistă”. ilustrând o fază înaintată a decadentismului culturii burgheze.. antiistorică şi antipsihologică”. dar şi cum îşi face drum „etnicismul”. „… îl prezintă pe Kogălniceanu ca un <<mesianic pozitiv>>.. Lovinescu nu a fost străin de „lupta de clasă”. Vitner nu putea. Toate aceste forme de critică. s-a ridicat o altă formă. „critica genetică”. pentru ca în final să naufragieze în estetism şi să se reîntoarcă la Maiorescu. care format la şcoala maioresciană suferă de aceleaşi păcate şi a cărui critică este „antisocială. incapabilă să se susţină prin propria-i construcţie. condamnate de autor. scoţând dintr-o dată în relief şi impunând ideea abstractă. De exemplu. promovează exploatarea.”3 După ce critica sămănătoristă s-a transformat în „critica rasistă” profesată de A. Ibidem. impresie ce nu-l împiedică pe I. pe alocuri. Vitner. deşi gândirea sa era „nevertebrată.. fapt ce necesită o revigorare. chiar dacă înainte îi adusese false elogii activităţii desfăşurate de-a lungul timpului. T. 3 Ibidem. iar critica sămănătoristă este impregnată „de cel mai autentic reacţionarism şi cari poartă pecetea ideologiei clasei dominante. trebuia să fie un adversar al boierimii conservatoare sau al liberalilor trădători. Spre deosebire de E. Lovinescu: de la junimism şi impresionism. la apologia ideologului său. Cuza şi în tradiţionalismul mistic gândirist. 30. Vitner să-i taxeze erorile critice. În paralel cu această „explozie de <<scientism>> dărâmând toate fruntariile logice”1 se va manifesta critica antiestetică de la revista „Sămănătorul” în care autorul Criticii criticii vede aspiraţiile burgheziei progresiste contopite cu cele ale maselor populare. falsă. 6 . G. „critica creativităţii”. încercând prin intermediul revistei „Sburătorul” să continue linia critică impusă de Constantin Dobrogeanu – Gherea. Autorul eseului E. sunt responsabile de răspândirea urii împotriva Uniunii Sovietice şi de mascarea „vuetului luptei de clasă”. căruia îi reproşează debutul critic aflat sub semnul „estetismului maiorescian”. această curbă a evoluţiei ideologice a lui E. Lovinescu. p. Călinescu este privit ca un prieten al democraţiei. I.” 2 Sămănătorismul se manifestă împotriva progresului. Astfel că. îndărăt. ideologia critică călinesciană este „antiraţionalistă”. Mai târziu. „antiscientistă” şi suferă de influenţa nefastă a mentalităţii burgheze. Vitner îl analizează mai întâi pe întemeietorul „Ştiinţei literaturii”. singura posesoare a virtuţilor democratice şi singura luptătoare sinceră pentru realizarea lor. Vitner deoarece izolează satul de oraş excluzând „ muncitorimea industrială. la junimism. profesată de D.”4 Totuşi. în opinia lui I. atinge teritoriul avansat al criticii gheriste. Dintre adepţii primei teorii. 50-51. 5 Ibidem. 4 Ibidem. 52. Lovinescu sau impulsul subiectivităţii observă că pe parcursul evoluţiei sale Lovinescu se va îndepărta de critica maioresciană. Vitner îi reproşează autorului Istoriei literaturii de la origini până în prezent că a omis în realizarea portretelor din lucrarea amintită elemente esenţiale ce ar fi creat o punte de legătură între om şi societatea în care evoluează. la liberalismul din <<Istoria civilizaţiei române moderne>> şi modernismul din <<Critice>> şi <<Istoria literaturii române moderne contemporane>>. predestinate. Mihail Dragomirescu. p. a unei credinţe şi a unei misiuni înnăscute. Lovinescu va prelua câteva idei de la criticul francez Faguet. I. o reînsufleţire a criticii prin reprezentanţi care să înfăţişeze „noua lume” ce se afirmă. situată pe linia de gândire kantiană care vede în artă un produs fără scop. Caracostea. a marei moşierimi. factor negativ pentru I. reprezentanţi ai capitalului 1 2 Ibidem. unde. […] omite să precizeze că Kogălniceanu era un reprezentant al capitalismului industrial şi al industriei în creştere în acea epocă la noi în ţară. să treacă peste etapa Lovinescu.primul rând de Constantin Dobrogeanu – Gherea. Maiorescu. lumea muncitorilor. „Poate părea stranie la prima vedere.

resimţite de criticii realismului socialist. interpretările sale sunt un exemplu clar de dogmatism proletcultist fixist ce nu se orientează decât după ideologia luptei de clasă.”1 Acesta este şi un exemplu clar de înzestrare a oamenilor de cultură cu diverse calităţi ce le-ar fi permis să „existe” într-o istorie a literaturii realizată de „noii critici”. Tradiţia 1 2 Ibidem. Creangă au fost primii cântăreţi ai proletariatului şi că au simpatizat noua clasă în formare.”4 I.. de exemplu este considerat un „metafizician frenetic. interesaţi mai mult în speculaţii băneşti de tot felul şi legaţi prin aceasta mai mult de boierimea conservatoare. critica să se transforme într-un joc spontan în care asociaţiile verbale au luat locul logicii după „reţeta” lui P. a dat înapoi cu decenii filosofia şi estetica românească. 89.cămătăresc. dar şi articolele Ut pictura poesis şi Epopeea răscoalelor în care G. Bacovia. deschizător de noi perspective sociale. considerându-le un exemplu al singurei modalităţi „de a scoate critica literară din abstract şi contingent şi a-i dărui un teren concret sigur şi rodnic. p. pentru că nu poţi omite sau şterge din istoria literaturii un scriitor cum e G. I. Călinescu.. pe care o alimentau cu bani. Aşa după cum notam la începutul analizei volumului Critica criticii. Valéry.”2 Totuşi. pentru ca în final.”3 Nu de puţine ori. 5 Ibidem. Delavrancea. Eminescu şi comuna în care autorul demonstrează că M. p. 58. Majoritatea marilor scriitori vor fi puşi la zid. a realismului socialist. care prin influenţa nefericită pe care a exercitat-o. căzând mai apoi într-un „vârtej ameţitor” înălţat spre critica mistică de Albert Thibaudet şi dus la paroxism de critica lui Du Bos. Acestuia îi trece în revistă operele. Pentru a ilustra procesul de degradare pe care l-a suferit critica.. între clasa muncitorească şi scriitori ca M. Vitner îşi va expune teoriile şi în ceea ce priveşte filosofia valorilor afirmând că eşecul filosofilor în tentativa de clarificare a problemei valorilor este cauzat de necunoaşterea marxismului. iar creaţiile lor văduvite de adevărata valoare. 133. ilustrative în acest sens fiind articolele Tradiţie. Călinescu este comparat cu Julien Benda. I. de filiaţii cu marile personalităţi şi curente din trecut. dar şi un exemplu al nevoii. Chiar dacă autorul demonstrează că a citit mult şi ne lasă impresia că are preocupări obiective datorită informaţiilor uneori valoroase pe care le oferă. autorului Istoriei literaturii de la origini până în prezent vrea să-şi însuşească „învăţătura de bază a clasei muncitoare: marxism – leninismul. Volumul ne dezvăluie o serie de interpretări unilaterale.. autorul volumului face o incursiune în istoricul teoriilor enunţate de gânditorii francezi: critica lui Sainte Beuve deschide drumul spre „impresionismul critic” ce va fi sistematizat de Faguet. 86. 87. Creangă. B. un adevărat critic proletcultist nu putea să-şi încheie lucrarea decât aducând elogii nemeritate unui critic literar marxist. Vlahuţă şi I. au existat strânse legături. Însemnări despre literatură. respectiv T. Blaga. deformat cu vizibilă ostilitate. progresistă. În articolul Tradiţie autorul consideră că relaţiile de prietenie şi stima reciprocă dintre scriitori şi „mişcarea muncitorească” fac parte din tradiţie. Caragiale. Volumul Firul Ariadnei conţine studiile şi articolele de analiză literară. în care dezvoltare sa nestingherită să poată atinge şi realiza marile ambiţii pe care la manifestă”5 şi le oferă drept model „noilor critici”. p. 4 Ibidem. În conformitate cu această tradiţie. Paul Lafargue. 3 Ibidem. Ibidem. L. Eminescu şi I. obtuz şi opac. Arghezi sunt consideraţi reprezentanţi ai socialismului. Vitner apreciază faptul că deşi „postmaiorescian” la început şi ridicat din rândurile „burgheziei reacţionare”. de exemplu G. p. decât de capitalul industrial reprezentând o investiţie productivă şi prin însuşi caracterul ei novator. p. Călinescu este condamnat şi pentru portretul pe care îl face „mult iubitului şi apreciatului” Constantin Dobrogeanu – Gherea. de „critică la obiect” pe care autorul le-a publicat în presă. Ş. scriitorii români sunt comparaţi cu diverşi scriitori străini ce şi-au adus aportul la „marea luptă eroică” a Partidului Comunist. Eminescu. Al. 7 .. portret „fals.

reţinuse din marxism esenţialul: mizeria. Vitner. n. pe câmp apar vievozi cu plete: <<străbunii trec în pâlcuri violete / Oraşul tot e violet>> […] Primăvara. M. […] Noţiunea demagogică de capitalism popular. aut. Călugărul. Eminescu ajunge în această epocă la una din ideile centrale ale operei sale şi anume la ideea că nu poţi servi umanitatea decât slujindu-ţi patria cu devotament. A.. Baudelaire. aut.) Alteori sentimentul tristeţii sfâşietoare este realizat cu violetul asociat galbenului […] Galbenul la Bacovia este culoarea maladivităţii şi mizeriei. care dezvăluie masei oprimate resortul intern al mizeriei care o înlănţuie şi proiectează în viitor un mare fascicul de lumină prin strigătul revoluţionar: Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă Ce lume o împarte în mizeri şi în bogaţi. Firul Ariadnei. din această perioadă în care poetul atacă în mod viguros concepţia cosmopolită asupra statului. Verlaine) şi b) antirealismul în care lumea înconjurătoare nu mai există (Mallarmé). Vitner îl elogiază şi îl consideră „imn de slavă închinat proletariatului revoluţionar” în care „O întreagă clasă socială este cuprinsă în esenţa ei în grandiosul portret moral al agitatorului socialist.menţionată mai sus este continuată de scriitorii şi ziariştii formaţi sub îndrumarea Partidului Comunist: Al. Mihai Beniuc. Bacovia este un poet ce nu pierde niciodată legătura cu realitatea. În contact cu problematica socială. P. p. – n. 92. capabilă de bune caracterizări sarcastice ale lumii burgheze şi de autoironizări. Paraschivescu. Editura de Stat pentru Literatură. 3 Ibidem. p. R. Geo Bogza.”3 Pentru a-l readuce pe G.”1 Autorul demonstrează în continuare că Eminescu nu era de acord cu „estetica idealistă” maioresciană. p. nedreptate socială nu pot fi înlăturate decât prin zdrobirea orânduirii sociale care le generează. Maria Arsene şi alţii. I. G. tipică politicienilor reacţiunii habsburgice. p. ci şi iubeşte mult proletariatul închinându-i poeme ca Împărat şi proletar. în care denunţă încercarea acestora de a deznaţionaliza popoarele deţinute în uriaşa închisoare a imperiului austro – ungar. îşi află riposta sarcastică în Note de toamnă. anotimp al speranţei. Vitner demonstrează că G. chiar dacă G. I. ci era adeptul „esteticii materialiste”. ilustrativ în acest sens fiind următorul citat în care autorul volumului analizează poezia lui G. constituie un bun de preţ al publicisticii noastre progresiste. Bacovia în atenţia cititorilor. – n. demonstraţia îl îndreptăţeşte să îi aprecieze volumul Poezii. 28. Bucureşti. cu nuanţe sceptice uneori. la Bacovia este un simplu moment de tranziţie în curgerea uniformă a durerilor şi tristeţilor (<<o nouă primăvară pe vechile dureri>>). mulţimea străzilor <<pare violetă>> şi în viziunea amurgului spectral.. n. exploatarea. Bacovia. Vitner îl analizează pe Eminescu în conformitate cu tradiţia stabilită în primul articol. Bacovia este un poet decadent.”2 Stabilind două atitudini lirice fundamentale în curentul simbolist: a) simboliştii ce nu neagă existenţa realităţii înconjurătoare. animată de o infinită iubire pentru asupriţi. Bacovia realizează compoziţii în violet. În articolele Însemnări despre literatură şi Eminescu şi comuna. 14 Ibidem. proletariatul (Serenada muncitorului). Macovescu. Eminescu nu doar simpatizează Comuna din Paris (28 martie 1871). 1957. apreciindu-i activitatea publicistică din care reiese patriotism înflăcărat al poetului şi iubirea neţărmurită faţă de muncitori. Viaţa sau Ideile unui proletar pe care I.) Versuri arătând limpede că poetul cu inteligenţa lui pătrunzătoare. faţă de mase. I.. care nu este o noutate în zilele noastre. (subl. Toma. I. Într-un <<amurg de toamnă violet>> plopii par <<apostoli în odăjdii violete>>. Articolul Ut pictura poesis ne poate lăsa impresia unor preocupări obiective. 4 Ibidem. Vitner apelează la demonstraţia binecunoscută: poetul critică lumea burgheză şi capitalismul şi iubeşte masele oprimate. de aceea el defineşte anotimpul sinstezic prin dubla percepţie a miresmelor şi culorilor: <<O pictură parfumată cu vibrări de violet>> (Nervi de primăvară) (subl. depresivitatea bacoviană se risipeşte şi apare o ironie acidă. Proletarul. Amurg violet: „Cu acelaşi procedeu. 97 8 . dar urăsc această realitate (Ch. „Seria de articole şi studii. „Există în poezia lui Bacovia un critic al societăţii pe care exegeza literară din trecut l-a ignorat şi a cărui valoare nu o putem subestima.”4 1 2 I. Sahia.

„Arghezi vorbeşte despre sine (în perioada întâlnirii sale fugitive cu Gherea) ca despre un <<tânăr socialist>>. surprinzând viaţa unui sat din Câmpia Dunării între 1906 şi 1917. 76 3 Ibidem. (subl. pentru că unul din principalele ţeluri programatice ale mişcării socialiste din ţara noastră. prin saţietate. iar în 1946. deoarece cochetează cu unele idei ale lui T. În 1937 M. oferind scrierii şi autorului un spaţiu mare din structura volumului Firul Ariadnei. 130. lor alăturându-se G. dintre gândirea filosofico – estetică şi materialistă. Lovinescu – G. Vitner condamnă din nou burghezia prin intermediul elogiilor aduse romanului Cronica de familie scris de Petru Dumitriu.”4 În articolul Monologul lui Darie. 5 Ibidem. în care erosul este purtător al unei înalte etici. Sadoveanu. Cartea oferă cititorului avatarurile unor indivizi desprinşi prin generaţii întregi de orice efort sau încordare în direcţia asigurării existenţei zilnice (acest efort făcându-l pentru ei miile de ţărani de pe moşii) şi a căror etică este deformată. Sadoveanu se ridică împotriva fascismului. abătută de la normal. iubirea juvenilă a devenit răspundere maternă. În articolul Ură şi iubire este surprinsă evoluţia poetei Maria Banuş.” 5 (Combaterea estetismului) Chiar dacă suntem avertizaţi că Dobrogeanu – Gherea este „uşor” oportunist.Când vine vorba de T. Ralea combaterea estetismului se manifestă prin afirmarea corelaţiei necesare dintre artă şi societate. „Poeta de mare sensibilitate.. 4 Ibidem. eliberarea ţărănimii din exploatare şi mizerie. era rezolvarea spinoasei probleme ţărăneşti. I. Dobrogeanu – Gherea. Stancu şi asupra romanului Desculţ care scoate în evidenţă clasa asupriţilor şi pe cea a asupritorilor. muncitorii români au ajutat poporul rus. În articolul Descompunerea unei clase. 64 9 . Ralea. Arghezi. p. Nicoară Potcoavă sau prin poemul Lumina de la răsărit. descoperind în acesta din urmă un militant înfocat împotriva decadentismului şi în favoarea esteticii materialiste.. În 1922 când Rusia suferea de foamete. „La M. Eminescu. Maiorescu şi elogierea lui C. aut.. p. Maiorescu. I. aşa cum a procedat în cazul lui M. Mai întâi E. Topârceanu şi M. predilecţia faţă de lirica erosului şi aportul adus de această poetă revoluţiei socialiste.”3 De fiecare dată când sunt analizate scrierile „noilor literaţi”. n. o serie de elemente ce-l apropie pe autorul volumului 1907 de socialism. răspundere faţă de cămin. cât şi marile lumini ale revoluţiei.”1 În articolul Trei momente sunt nominalizate trei evenimente importante ce pot demonstra solidaritatea scriitorilor români faţă de Uniunea Sovietică. criticul materialist rămâne singurul care a reuşit „să înalţe critica pe cele mai înalte culmi” şi căruia toţi criticii îi sunt datori. Ibrăileanu şi apoi Pompiliu Constantinescu – M. Vitner apreciază forţa de demitizare pe care o demonstrează autorul romanului notând: „Cronica de familie este o vastă frescă a descompunerii morale prin prea plin. I. I.. Romanul realizează un aspru rechizitoriu al burgheziei şi surprinde dispariţia acestei clase „bolnave”. acelaşi scriitor „se dăruieşte întreg socialismului şi prieteniei cu Uniunea Sovietică”2 prin lucrări ca Baltagul. 104. Vitner stabileşte continuatorii polemicii T.)Aceste socialism al vârstei juvenile i-a întărit dragostea faţă de ţărănime şi ura împotr5iva asupritorilor ei. Dobrogeanu – Gherea sunt prezente şi în acest volum. însoţindu-şi argumentarea de analiza lucrării Scrieri din trecut în literatură. Maria Banuş a receptat atât tumultul. I.. Vitner se opreşte asupra volumului 1907 şi asupra activităţii gazetăreşti stabilind. p. din care a elaborat noua sa poezie matură. p. acuzele la adresa lui T. la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Vitner se desfăşoară pe mai multe pagini. Combaterea estetismului. faţă de patrie şi faţă de umanitate. Vitner se opreşte asupra unui ambasador al noii literaturi.” (Problematica 1 2 Ibidem. – n. De această dată I. Maiorescu – C. Ibidem. 151. Z. p. „Gherea este cel mai strălucit exponent şi apărător al realismului în literatura noastră şi cred că literatura noastră îi datorează extrem de mult pentru faptul că a militat pentru realism într-o epocă în care manifestările decadentismului începuseră să se afirme cu ostentaţie.

Lenin. să demasce erorile voite sau mai puţin voite din ştiinţă şi să sancţioneze plagiatele. 4 Ibidem. Albatrosul lui Gorki este vast. Cehov. Marx. Florile răului. Burghezia. viitor. De 1 2 Ibidem. Acela care eliberase pasărea captivă şi-i oferise întreaga strălucire de simbol al libertăţii râvnite era proletariatul rus. iar C. este o întreagă lume în impetuoasă ascensiune. 228. <<Contemporanul>> reprezintă îmbinarea a două tradiţii democratice care au o importanţă excepţională în cultura română: tradiţia revoluţiei de la 1848 şi tradiţia democraţilor revoluţionari ruşi.. p. Vitner vede în Albatrosul scriitorului francez un simbol al „omului nou” captiv ce se vrea eliberat. Esenin. ca un astru în crepuscul. Vitner vede îmbinarea a două tradiţii: cea a revoluţiei de la 1848 şi cea a revoluţiei ruse. ai valorilor existente până în momentul apariţiei proletariatului. Cu pasărea captivă şi nesfârşit de tristă a poetului francez se încheie.. p. p. 3 Ibidem. oarecum. 5 M. „Pentru orice intelectual progresist din România. În articolul Un strălucit militant pentru realism îi sunt aduse elogii exagerate lui Plehanov – „el este un fel de Cristofor Columb al esteticii ştiinţifice” --. Limbajul de lemn se evidenţiază prin repetarea unor clişee sau formule doctrinare. I. ci şi prin discursul tipic acoliţilor partidului: „Cu genială previziune Lenin a stabilit un adevăr validat de întreaga experienţă istorică a epocii noastre. Observăm în alcătuirea eseurilor celor două volume un scenariu ce se repetă de fiecare dată: reprezentanţii trecutului.. 234.realismului critic) Articolul 75 de ani de la apariţia revistei „Contemporanul” elogiază revista care servea „noua direcţie” şi în paginile căreia debutaseră „noii” scriitori. Scriitorilor valoroşi li se stabilesc diverse legături cu proletariatul deoarece nu puteau fi „şterşi” din istoria literaturii române. cu pasărea liberă. „El caută să surprindă intimitatea mecanismului vieţii sociale şi să vadă apoi care este procesul adevărat al reflectării realităţii în artă. criticată de fiecare dată când este amintită.” 2 Articolul Aspecte ale procesului creaţiei artistice în lumina învăţăturilor leniniste ne atrage atenţia nu doar prin conţinutul său plin de exagerări. op. Baudelaire. Gheorghiu – Dej. În revista „Contemporanul”. 261. al unui nou şi uluitor fenomen pământesc şi social. M. un partid muncitoresc însufleţit de conştiinţă revoluţionară. sociologist vulgar. dar tragic şi stins. Albatrosul lui Baudelaire figurând un singur ins era cuprinzător. cit.”1 Revista era principalul „organ” ce trebuia să înlăture efectele negative ale cosmopolitismului Junimii.”3 Ilustrativ pentru discursul mai sus amintit este şi următorul fragment din articolul Două ipostaze ale albatrosului.”4 Punând în discuţie limbajul acestui volum. în mai multe articole. I. p. Niţescu afirmă că este: „nediferenţiat. începe o nouă cale a literaturii. Dobrogeanu – Gherea este elogiat de fiecare dată când se fac referiri la el. 34 Ibidem. p.. Maiorescu şi simpatizanţii săi sunt aspru criticaţi în ambele volume. a comunismului sunt aspru criticaţi şi condamnaţi recunoscându-li-se foarte puţine merite. Niţescu. în timp ce „noii” scriitori ce îşi aduceau contribuţia la procesul de formare al „noului om” se bucură de elogii nemeritate. suprapolitizat”5 şi nu are nimic în comun cu critica literară. Ana Pauker. grosier. Plehanov etc. un aprig luptător marxist care în domeniul estetic a explicat pe baza marxismului originea artei. pentru libertate. Engels. ca dimensiuni. este vinovată de toate relele.. al lui Gorki un prezent şi un întreg nelimitat. F. 239 10 . o epocă literară. La fel ca în primul volum analizat şi aici sunt foarte des amintiţi sau citaţi „îndrumătorii”: Gh. mase largi populare cu o conştiinţă radicalizată. comparându-l în acelaşi timp cu Albatrosul lui Gorki ce simboliza umanitatea în general: „Gorki nu era decât interpretul genial al forţei noi. în care pornind de la analiza volumului lui Ch. T. Tot ce este valoros în arta şi literatura întregii lumi de astăzi este în mod direct sau indirect legat de lupta forţei celei mai înaintate a istoriei contemporane: proletariatul […] forţe capabile să făurească socialismul: un proletariat puternic şi călit în lupte. vibrând ca o strună aeriană de intensitatea pasiunii pentru viaţă. Albatrosul lui Baudelaire reprezenta un întreg trecut şi un prezent.

Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii noastre literare. Prozatori contemporani. Se fac referiri dese la învăţămintele lui Lenin şi se citează la fel de frecvent din Marx. Editura Thausib. de exemplu critica este considerată un „instrument de împrăştiere a culturii”.ro www. Colecţia Contemporanul. Stalin şi Lenin. Bucureşti.exemplu pentru critica burgheziei se repetă următoarele expresii: „exploatarea omului de către om”. 9. George Munteanu. 1952-1953. I. 1950 6. Micu. 2002. 1994. Literatura în totalitarism. Dicţionarul scriitorilor români. 1957 5. 2006 www. Literatura în totalitarism. Editura Humanitas. 1949-1951. dar şi mai puţine sunt articolele cu analize sau interpretări pertinente. Dialectica puterii. Critica criticii. vol. BIBLIOGRAFIE: 1. „dintro”. Sibiu. Vitner. Dumitru C. Literatura în totalitarism. „făuritori de artă”. Editura Thausib. Bucureşti. Sibiu. I. Ediţie îngrijită de M. „viciu de gândire”. Vol. Nadia Vesa 11 . Firul Ariadnei. De asemenea. P/R. „desvoltării” etc. Bucureşti. „burghezia decadentă”.romlit. Ana Selejan. 1995 8. R-Z. ediţia din 1950 a volumului Critica criticii şochează prin multitudinea greşelilor specifică volumelor publicate într-un număr impresionant şi într-o perioadă de timp scurtă din dorinţa impunerii rapide şi forţate a „noilor valori”.wikipedia Prof. Iată câteva exemple: „massele”. Exprimarea este neîngrijită pe alocuri. ***Dicţionarul general al literaturii române. Eseu politologic. Editura Pentru Literatură. Engels. Vitner. Dacă ediţia din 1957 a volumului Firul Ariadnei nu prezintă foarte multe greşeli. Vitner. 1995 2. „dela”. Editura Albatros. 4. 1961 7. „intensificarea producţiei agricole”. M. Sub zodia proletcultismului. în Ana Selejan. Niţescu. Aurel Sasu. „lupta de clasă”. Editura Thausib. nu militează pentru „noile valori” ale socialismului şi nu este demagog. Mircea Zaciu. „efortul creator al poporului român”. I. „burghezia reacţionară”. Editura Univers Enciclopedic. 1994 3. „ceeace”. „burghezia în descompunere”. Bucureşti. Bucureşti. Sibiu. Marian Papahagi. 1949-1951. în Ana Selejan. se mai repetă obsedant: „ascuţirea luptei de clasă”. Editura de Stat pentru Literatură. Bucureşti. „păpurişul metafizic” etc. Drd. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Puţine sunt articolele în care I. Vitner nu face politică. „aspiraţiile maselor”. Ciurdariu. Despre unele lipsuri ale criticii noastre.