You are on page 1of 77

Revistă teologică şi culturală a elevilor

Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea


Colectivul de redacție:

Preşedinte de onoare:
Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei

Preşedinte (coordonator):
Pr. Prof. Radu Rus

Vicepreşedinte (secretar de redacţie):


Pr. Prof. Dorel Leucea

Membri:
Pr. Prof. Alexandru Dulca
Pr. Prof. Alin Sonea
Arhid. Prof. Ştefan Lakatos
Prof. Ramona Urdea
Mirel Fanya – clasa a XII-a
Cătălin Balint– clasa a XI-a
Ştefan Semelbauer - clasa a X-a
Dorian Pele - clasa a X-a
Revistă teologică şi culturală a elevilor
Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit
să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl
să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu”
(Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei


ISSN 2067 – 502X
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 2

SCRISOARE PASTORALĂ LA SĂRBĂTOAREA NAŞTERII DUPĂ TRUP A


DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

† SOFRONIE
Din darul lui Dumnezeu Episcop Ortodox Român al Oradiei,
iubitului cler și popor din Sfânta noastră Eparhie, tuturor ascultătorilor Pastoralei de față,
har, binecuvântare și pace de la Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, iar de
la noi, îmbrățișare bucuroasă în Duhul Sfânt!

Cinstiți părinți și frați,


iubiți fii și fiice duhovnicești,

Trăim cu emoție sfântă clipele fericite și binecuvântate ale marii noastre


sărbători creștine, un timp al păcii și bucuriei, al liniștii și iertării. Pentru că Dumnezeu,
„Cel ce este” (Ieșirea 3, 14), „Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 22, 13), Domnul
oștirilor cerești a hotărât ca pe pământ să coboare pacea și liniștea, pentru ca în oameni să
se așeze bucuria împăcării, isvorul nesecat al iertării, împăcare cu Dumnezeu Creatorul și
întreolaltă, întru dobândirea iertării divine, prin iertarea noastră reciprocă, a unora de către
alții.

Timpul păcii și al liniștii, al bucuriei și al iertării s-a așternut în lume, peste fața
întregului pământ, odată cu venirea în mijlocul nostru și înomenirea Fiului și Cuvântului
veșnic al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul, după inspiratul cuvânt
al Sfântului Apostol Pavel: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuși,
nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). Ceea
ce ne ajută să înțelegem că „toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin
Hristos și Care ne-a dat nouă slujirea împăcării” (II Corinteni 5, 18).

Hristos Domnul vine în lume, Se face Fiul Omului pentru noi, oamenii, pentru
a ne dărui pacea Sa, pentru a ne împăca, prin Sine, cu Tatăl, pentru a ne transforma, din
oameni înstrăinați și fii rătăciți, risipiți în faptele, cuvintele și gândurile noastre, în slujitori
ai împăcării, lucrători înmulțitori ai păcii în lume, „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I
Corinteni 3, 9), ancorați în iubirea nesfârșită, fără hotar, a Preasfintei Treimi, Dumnezeul
cel Viu și Adevărat, Alfa și Omega, „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul”
(Apocalipsa 1, 8), „Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 22,
13).
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 3

Iubit popor al lui Dumnezeu,

Frumusețea iubirii netrecătoare a lui Dumnezeu față de noi, oamenii, strălucește


cu putere, deși foarte discret, subtil, duhovnicește, în măreția amețitoare a libertății după
Duhul, cu care Domnul ne-a înzestrat, din care țâșnește ca un torent limpede, proaspăt și
curat, harul divin necreat, ce ne ajută să descoperim uriașa responsabilitate ce ne incumbă,
care acoperă, ca o mantie grea de dumnezeiești energii, umerii noștri plăpânzi, luminându-
ne a pricepe că „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II
Corinteni 3, 17).

De aceea, se cuvine să regăsim resursele necesare pentru a ne manifesta, în


primul rând noi, creștinii, în lume ca frați și surori, părinți și maici, fii și fiice, aparținând
aceleiași familii spirituale a umanității, îmbinând libertatea cu responsabilitatea,
redescoperind, cu alte cuvinte, fraternitatea noastră, cinstindu-ne, respectându-ne,
prețuindu-ne, urmând îndemnului adresat romanilor odinioară de Marele Pavel: „primiți-
vă unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Romani
15, 7). Numai așa vom ajunge și noi să vedem splendoarea negrăită a planului divin
mântuitor, întrucât Domnul Dumnezeu a voit ca „toate să fie iarăși unite în Hristos, cele
din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1, 10).

Pentru a fi roditoare în noi darurile primite de Sus, suntem chemați să stăm „tari
în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1), nu după chipul trecător al
veacului acestuia, înstrăinat și decăzut, nimicitor al tradițiilor, distrugător al fraternității
curate, după voia dumnezeiască, pulverizator al familiei lăsate de Cel ce l-a zidit pe Adam
și i-a dăruit soție pe Eva, ascultând de îndemnul paulin: „să nu vă potriviți cu acest veac,
ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce
este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12, 2). Iar a nu ne potrivi veacului înseamnă a
ține cu scumpătate ceea ce Domnul ne-a lăsat, „Iisus Hristos, nădejdea noastră” (I
Timotei 1, 1).

Binecinstitori creștini,

A redescoperi fraternitatea noastră astăzi înseamnă a retrăi bucuria sfântă a


tuturor creștinilor dintotdeauna și de pretutindeni, aceea a fidelității față de Evanghelia
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Lumea se schimbă și virează într-o direcție în care
crede că Dumnezeu nu ar fi și că orice fantezie omenească este posibilă, durabilă și
fructiferă, dar asta pentru că cei ce nu cred sau nu mai vor să creadă nu înțeleg că
Dumnezeu este prezent, iubitor, în istorie. „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez”
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 4
(Ioan 5, 17) zice Hristos Domnul. Este adevărat, egoismul este activ azi pe pământ pentru
că „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan
4, 8).

Lumea de astăzi este nu numai într-un accentuat proces de secularizare, de


laicizare, dar și în plină desacralizare, în nebun și zadarnic efort de alungare a lui
Dumnezeu din mijlocul cetății, din inimile oamenilor. Dar iubirea atotputernică a
Preasfintei Treimi și atracția irezistibilă și neîmbătrânită a creștinismului, dincolo de
neputințele și căderile noastre, ale creștinilor, dau măsura biruinței finale a planului divin
mântuitor asupra tuturor utopiilor umane, asupra tuturor planurilor nesăbuite și fals
salvatoare, care promit fericirea aici și acum. Toate căutările fade, lipsite de consistență,
ale omenirii căzute și înstrăinate, rătăcite și distructive, nu au sorți de izbândă, întrucât
sunt superficiale și planificate pe scurtă durată, câtă vreme ceea ce Pronia a statornicit și
inspiră necontenit are în vedere profunzimile de taină ale omului, vizând nemurirea și
veșnicia.

Viața veșnică pentru oamenii supuși stricăciunii și morții, pacea și liniștea


pentru cei vulnerabili și fragili, bucuria și iertarea pentru cei greșiți și vinovați, dragostea
eternă pentru cei neputincioși și lipsiți, iubirea mai tare ca moartea, prețuirea pentru cei
disprețuiți, sunt darurile pe care nașterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos le-a
adus în lume, pentru ca noi să redescoperim că suntem părinți și maici, frați și surori, fii
și fiice, cu toții aparținând familiilor noastre trupești, în sânul cărora, copii fiind, am
învățat să trăim bucuria Nașterii Domnului, dar și familiei duhovnicești celei mari,
Biserica, în care am învățat să creștem, „ținând adevărul în iubire, să creștem întru toate
pentru El, Care este capul-Hristos” (Efeseni 4, 15), a Cărui sărbătoare sfântă o prăznuim
la Crăciun, cu pace și în liniște, în noaptea sfântă și liniștită a copilăriei noastre, mereu
înnoită întru bucuria iertării și a împăcării cu Cerul, cu propria conștiință, cu semenii
noștri, frați și surori în umanitate, cu toții copiii Celui Preaînalt, fii și fiice duhovnicești,
după har, în dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul întrupat, în Duhul Sfânt.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor


și umil rugător la picioarele Tronului
slavei Preasfintei Treimi,
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 5

xistă în viața unei instituții, la fel ca-n viața oricărui om, momente semnificative, de

E importanță covârșitoare, ce se constituie mai apoi în repere fundamentale pentru istoria


și devenirea respectivei instituții.
17 septembrie 2007 a fost ziua de naștere a Liceului Teologic Ortodox „Episcop Roman
Ciorogariu” Oradea, devenit ulterior Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, o școală pe cât de
așteptată, pe atât de necesară în peisajul colorat, etnic, cultural, confesional și educațional, al urbei de
pe malurile Crișului Repede.
Zece ani de atunci, zece ani pe parcursul cărora școala și-a făcut, la început timid, prezența în
mediul educațional orădean, apoi, tot mai articulat, în cel județean, național și chiar internațional.
Zece ani în care greutățile începutului s-au îngemănat cu mângâieri încurajatoare, zece ani în care
încercările, deloc ușoare, au fost dublate de reușite evidente, zece ani în care cu efort, muncă susținută,
implicare și dăruire, s-a clădit, pas cu pas, un lăcaş al educației și spiritualității în duhul simplității, al
onestității, al respectului față de om și față de valoarea lui intrinsecă, al cultivării dragului de muncă,
de adevăr, de frumos. Zece ani ai împletirii permanente dintre cult și cultură, zece ani în care ne-am
convins, zi de zi, că echilibrul între minte și suflet este premisa reușitei în viață, zece ani ai chemării
milei lui Dumnezeu peste toți cei care, într-un fel sau altul, au avut legătură cu Școala: învățăcei,
dascăli, părinți, familia mare a Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea.
Şi pentru toate acestea, la ceas aniversar, se cade, întâi de toate, să mulţumim Părintelui ceresc,
Dăruitorul binelui întreg, Luminătorul şi Inspiratorul nostru, precum și ocrotitorilor noștri cerești –
Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului și Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana – cărora zi de zi, le-am
implorat și le-am simțit nemijlocit ajutorul, ocrotirea și binecuvântarea cerească.
Și apoi, gratitudine și recunoștință celor care ne-au fost aproape în toți acești ani, așezând o
cărămidă la temelia acestui edificiu, de la Chiriarhul Oradiei Mari, Preasfințitul Părinte Sofronie, care
nu o dată declara, măgulitor pentru noi, că socotește Școala ca pe cea mai importantă realizare a
episcopatului său întreg, la oficialități locale, pe linie instructiv-educativă sau administrativă, la
dascăli, părinți, absolvenți, elevi, cărora le spunem astăzi, tuturor, cu mare recunoştinţă,
MULȚUMESC!
Chiar dacă pentru viaţa noastră zece ani reprezintă mult, pentru o şcoală este doar un început,
un început bun pe care-l dorim continuat şi dezvoltat în mai bun şi mai bine, premisele unei rodiri
spirituale existând de-acum în mod neîndoielnic.
De aceea, la fericit ceas aniversar, urăm școlii noastre, Liceului Ortodox „Episcop Roman
Ciorogariu” Oradea, în graiul celor de demult, Vivat, crescat, floreat!, iar celor care o slujesc, putere
de muncă, iluminare şi înţelepţire de Sus!
Pr. Prof. Radu Valer Rus
Directorul Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 6

Astfel, am aruncat grija mea în văzduhul milei

C
eea ce este cu totul impresionant,
în ceea ce priveşte vocaţia spre Tatălui Ceresc cu convingerea că, gândul meu se
cele înalte ale teologiei şi ale va plini doar dacă voi fi eligibil să debutez pe
slujirii sociale şi sacramentale, este menţiunea calea cea strâmtă ce duce spre mântuirea, întâi de
hristică, consemnată de Sfântul Apostol şi toate a oamenilor, dar şi a mea. Împlinirea
Evanghelist Ioan, pe care Mântuitorul a adresat- rugăciunii s-a întrupat în venirea Preasfinţitului
o ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Părintelui nostru Sofronie, noul episcop al cetăţii
Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15,16). Este o orădene, al cărui prim gând s-a cristalizat în
afirmaţie măgulitoare, plină de emoţie şi esenţă nevoia imperioasă de a pune bazele unei unităţi
care, în primă instanță, amplifică stima de sine, de învăţământ confesionale, ortodoxe, deja
gâdilând discret mândria oricărui om, ce simte o existând şcoli confesionale eterodoxe. Faptul s-a
oarecare chemare interioară, venită din partea edificat într-un timp de-a dreptul proniator de
Absolutului. Însă, în cele mai multe cazuri, la scurt, odată cu anul 2007, anul venirii Preasfinţiei
cererea cernerii celui viclean (Luca 22,31), nu Sale. Bucuria proprie a fost una satisfăcătoare şi
rămân decât cei dispuşi să câştige întâietatea, aducătoare de limpezime în mintea fragedă de
prin plasarea perpetuă în linia întâi a frontului atunci, având certitudinea unui drum pe care îl
slujirii smerite şi a „zdrobirii inimii” (Marcu doream şi pe care, odată păşit, întoarcerea laică
10,43). Este frapant teritoriul autentic al nu a reprezentat nicicând o alternativă. Putem
creştinismului, presărat cu paradoxuri şi taine de spune că, înființarea acestei școli, reprezintă o
care, or te laşi sedus şi te îndrăgosteşti coincidență cu dorința mea, atât timp cât definim
iremediabil, or intrigat, te afunzi, debusolat, în coincidența ca fiind modul smerit al lui
mediocritate, iar acea vocaţie intrinsecă, ce Dumnezeu de a rămâne anonim.
odinioară era înfocată, devine o alarmă falsă. Prima zi de seminar m-a întâmpinat cu
Macazul se schimbă, căutând puncte de referinţă sobrietatea, disponibilitatea şi căldura
în orizontalitatea lucrurilor, pierzând farmecul profesorilor cărora, de acum trebuia să le
privirii spre Cerul aspiraţiilor verticale. atribuim (în marea majoritate) şi apelativul de
Personal, nădăjduiesc că nu sunt mânat de „părinte”, obişnuindu-ne cu veşmântul negru al
o pseudovocație, simţind acest fior al nevoii de a devoţiunii şi obedienței hristice, care, începând
sluji lui Dumnezeu şi oamenilor încă din fragedă de atunci, devenea o privelişte didactică
pruncie. Ceea ce a constituit pentru mine un cotidiană, iar pentru noi, un obiectiv, a cărui
moment de poticneală, a fost lipsa unui seminar atingere era simulată de vesta teologică, o tăiere
în Oradea, ceea ce schimba mult datele împrejur a zburdărilor inimii şi o
problemei, părinţii dorind ca eu să rămân în oraş responsabilizare. Deşi tabloul creionat pare unul
pe parcursul studiilor liceale. Acest fapt m-a pus aspru, seminarul reprezintă întruparea Troparului
pe gânduri, dar şi pe rugăciune, cerând ajutorul Ortodoxiei („Binecuvântat eşti Hristoase
Celui pe Care-L căutăm cu dor, Celui Care, prin Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe
slova Evangheliei, mi-a şoptit că numai cerând, pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt.
căutând şi bătând la porţile milostivirii Majestăţii Şi printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de
Divine, voi primi cele spre folosul inimii mele. oameni, Mărire Ție!”), în care rolul Apostolilor
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 7
este luat de profesorii noștri, ce pescuiesc din de a satisface mereu pretenţiile ochilor ce deja te
marea tulbure a acestei lumi, noii pescari ai văd ca pe un preot, cât şi din perspectiva
sufletelor credincioşilor. O „pescuire minunată” acceptării identificării continue cu acest statut ce
ce unora le-a trasat riguros coordonatele scopului presupune multă abnegaţie şi devotament faţă de
vieţii, iar altora le-a deschis ochii spre a deveni tradiţia bisericească care, deşi în dinamismul ei
oameni de nădejde ai societăţii, ce vor purta se adaptează evoluţiilor sociale, presupune un
crucea mărturisirii în spaţiul profan, în straie anacronism spiritual, căci noi nu suntem „ai
mundane. lumii”, iar lumea ne urăşte pentru lipsa de
Cei patru ani petrecuţi în această școală sincronizare cu duhul ei (Ioan 15,19). Cu alte
au constituit un rezumat al viitoarelor vieţi cuvinte, martirajul de azi nu mai presupune
preoţeşti, în care am gustat bogăţia sinestezică a vărsare de sânge, ci golirea de propriul sine,
teologiei, care îndeamnă la implicare şi asumare exersarea chenozei lui Hristos în travaliul spre
totală a valorilor pe care le propune. O unire asemănarea cu El, într-un context mundan
mentală a raţiunii cu cunoaşterea teologică, o propovăduitor de narcisism şi egocentrism.
alipire insolubilă a sufletului de rugăciune, o Aşadar, bucuria împlinirii unui deceniu
fuziune organică cu Scumpul Sânge al de existenţă a Liceului Ortodox “Episcop Roman
Domnului, iubirea aproapelui devenind un Ciorogariu” reprezintă, pentru mine, un moment
veritabil reflex duhovnicesc. Astfel, experiența de reflecţie asupra proniei lui Dumnezeu şi
iniţiatică a seminarului e menită să transcendă asupra descoperirilor avute în anii petrecuţi aici,
întreaga fiinţă a celor ce au curajul să îşi ia crucea adevărate teofanii izvorâte din catedra clasei,
şi să urmeze lui Hristos. Într-adevăr, o virtute altarul minţilor noastre. Închei cu un zâmbet de
sine qua non este curajul, curajul de a ţine piept recunoştinţă pentru tot corpul profesoral al
tuturor prejudecăţilor şi de a purta cu demnitate liceului, având în cuget un refren al muzicii
valorile cu care te identifici, într-o lume gândurilor mele de clasa a noua: „Nu M-ai fi
secularizată şi decadentă, a cărei normalitate şi-a căutat, dacă nu M-ai fi găsit deja” (Blaise
pierdut constanța şi concreteţea semantică. Într-o Pascal).
astfel de lume, poate cel mai dificil lucru este să Andi Constantin Bacter – absolvent,
porţi cu demnitate acest „jug” al uceniciei promoţia 2016
preoţeşti, atât din punctul de vedere al vredniciei

Ț esem această imensă pânză de păianjen, pe care unii o numesc fastidios „viață”, prin
învârtirea continuă în jurul a ceea ce am fost. Această neverosimilă și iluzorie putere de
a retrăi trecutul probabil că își are originile în legătura perenă dintre copilul angelic și
adultul pe care chiar el l-a născut și crescut.
Adesea mă găsesc în susceptibila ipostază de a vorbi despre mine însămi. Despre care ,,euʺ ar
trebui să vorbesc? Despre eu, cea de ieri, sau despre visătoarea de la 8 ani, care avea impresia că
lumea se divide în cea a păpușilor și cea a ființelor umane? Poate, cel mai corect ar fi să vorbesc
despre mine, în tranziția de la regnul copilăriei către era adolescentină. În această perioadă, o isteață
nesuferită avea să găsească un sens în încălceala pânzei de păianjen, odată cu primii pași spre etapa
ciclului gimnazial.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 8
La finalul clasei a IV-a, am simțit o vie emoție și mi-am spus că trebuie să fie foarte plăcut să
mergi pe drumul vieții alături de niște chipuri atât de familiare, încât îți alungă pentru totdeauna ideea
singurătății. Am fost suficient de privilegiată să am alături o mare parte dintre colegii din școala
primară, în acest nou univers hipnotizant al schimbărilor. Școala, Liceul Ortodox „Episcop Roman
Ciorogariu”, îmi era deja întipărită în inimă ca un etern spațiu al jocului, al aventurii, al cunoașterii.
Nu aveam de gând să ratez vreo bucurie a acestei experiențe, prin urmare am reușit mereu să excelez
atât la învățătură, cât și la boacăne. În fața ochilor, mi se delurează imaginea excursiilor în care toți
ne etalam super-eul de copii puternici, inteligenți și feroce, chipul veșnic luminos și zâmbitor al
profesoarei de română, postura severă a celei de matematică și sutele de pagini scrise cu ardoare la
istorie. Resimt mirosul plăcintelor savurate în pauze și al prăjiturilor comandate pentru fiecare final
de an școlar. Îmi amintesc de zilele călduroase de mai, când jucam volei și fotbal în curtea școlii, dar,
mai ales, de bucuria zăpezii și a memorabilelor bătăi cu bulgări. Scenete de teatru, concursuri și
olimpiade școlare, toate le-am trăit alături de colegii și profesorii care s-au transformat, în scurt timp,
în familie. Diriginta ne inspira hotărâre, moralitate și disciplină, făcându-și mereu cunoscute
mulțumirile și nemulțumirile legate de clasă. A știut să creeze un mediu propice dezvoltării unui
colectiv frumos și unit, fapt pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare.
Priveam prin ferestrele laboratorului de chimie trecerea nostalgică a anotimpurilor, al cărui
efect se resimțea cel mai bine asupra pomilor înalți din curte. Începeam să mă uit adesea în oglinzile
băii și să port flori în părul care crescuse și el. Mă detașam de copilul puternic și mă îndreptam, cu
speranță, spre domnișoara ce aveam să fiu la liceu. Țin minte că, nici măcar în acel punct, nu m-am
îndurat să-mi iau telefonul cu mine la școală, pentru că nu credeam că există ceva mai autentic, decât
interacțiunea unor tineri încrezători și neînfricați în fața responsabilității care urma.
Nu de puține ori, îmi asimilez stările sufletești drept gânduri, iar perioada claselor V-VIII,
petrecute în Liceul Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariuʺ Oradea, devine, fără niciun dubiu, cea mai
frumoasă din viața mea.
Alexandra Danşa – absolventă gimnaziu, promoţia 2014

„Dacă pentru om este important destinul lui etern, înseamnă că


educaţia nu poate ignora această temă importantă”
(José Luis Garrido Pestaña)

n gând, o amintire și bucuria trăirilor... astfel mi-aș începe acest moment de reverie

U asupra vieții mele. În această „mare trecere”, după cum numea Lucian Blaga viața
noastră, de la momentul ab initio al plămădirii și până la podul spre veșnicie al morții,
devenim făuritori de istorie și creatori de amintiri, scriind în filele timpului noi și noi pasaje, nu lipsite
de emoție, nici de urcușuri și coborâșuri, însă totdeauna definitoriu impregnate de propria noastră
trăire, de spiritul nostru strecurat între slovele nescrise ale vieții.
Cred că, dacă omul ar trebui să învețe ceva, aceea ar fi cum și de ce să trăiască, pentru că
vedem cum, de cele mai multe ori, umanitatea tinde spre pierderea sensului vieții și spre un scop
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 9
anost, lipsit de perspectivă, în fața cărora, viețuirea cu sens și rost reprezintă aroma unei primăveri
sublime, capabilă să dea împlinirea unei vieți trăite, pentru sine și pentru semeni.
Desigur, acest urcuș spre veșnicie al omului, după cum ideal ar trebui privită viața noastră, se
bucură de momente definitorii, de oameni care își pun amprenta pe modul în care ne dezvoltăm
spiritual, intelectual și social, de situații speciale care ne formează și ne slefuiesc și, în mod categoric,
de bucuriile și împlinirile clipelor frumoase, dar și de încercările vieții, toate având rolul de a ne
forma, de a ne învăța prin experiențe de viață. „Omul are un univers spiritual, pentru că universul
însuşi e încărcat de mesaje şi semnificaţii, pentru că fiecare făptură concretizează în sine şi manifestă
simbolic la nivelul ei principiile existenţei”1. Modul în care toate aceste „lecții” ne formează depinde,
însă, foarte mult de fiecare dintre noi și de modul în care noi ne deschidem spre a lua ceea ce este bun
și de folos, la fel ca albina din analogia Sfântului Vasile cel Mare, consturindu-ne, mereu și mereu,
personalitatea și caracterul spre „omul frumos”, de care amintea filosoful Dan Puric.
Educația religioasă, iar în cazul de față, învățământul teologic reprezintă o adevărată
„academie a vieții”, deoarece oferă cele mai frumoase modalități de creștere duhovnicească, morală,
intelectuală și socială: „Valorile religioase sunt integrative. Ele integrează, unifică, constituie într-un
tot solidar şi coerent toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Prin valorile religioase se înalţă
arcul de boltă care uneşte valorile cele mai îndepărtate, adună şi adăposteşte pe cele mai variate.
Un individ poate cuprinde diferite valori, pe cele mai multe din ele, dar legătura lor unificatoare va
lipsi atâta timp cât valoarea religioasă nu li se adaugă”2.
Și acum îmi amintesc, cu zâmbet și nostalgie, momentul în care am mers la examenul de
admitere la Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”... Îmbrăcat atipic pentru un astfel de
moment (în blugi și tricou), parcă nimerit din greșeală în acea școală, am îndrăznit să dau curs dorinței
care pornea din suflet și care îmi ducea pașii acolo, spre o „altă lume”, după cum priveam atunci, spre
un nou capitol al vieții mele, care îmi punea înainte numeroase experiențe definitorii și momente de
încercare, menite să mă formeze și să îmi definească personalitatea. În acel moment, priveam
examenul respectiv ca fiind cel mai important examen din viața mea, simțeam că de înscrierea mea
la seminar depindea întreaga mea existență... și nu regret că a fost așa, fiindcă m-a făcut să
conștientizez atât frumosul, cât și greul, care mi se puneau înainte, care m-au motivat și m-au făcut
să uzez de fiecare moment pentru a mă forma și a progresa. Am înțeles atunci, și pe parcursul anilor
de liceu, cât de importanți sunt acei ani, cât de puternic le este impactul asupra vieții noastre, cât de
mult ne influențează și ne conturează: „Dacă n-ar fi copilul o întreagă metafizică religioasă, cum i
s-ar putea da ideea de infinit, de Dumnezeu, de sfințenie, de veșnicie, deoarece nu le putem face
înțelese prin idei concrete și nici nu posedăm decât limbajul gol, care poate trezi, nu însă crea. Dacă
Dumnezeu și religia ar fi patrimoniul vârstei mature, după cum o vrea Rousseau, entuziasmul religios
și iubirea divină nu s-ar găsi decât în sufletele celor mari. Pe când tocmai la vârsta inocenței se
înrădăcinează lucrurile sfinte. Norii sau albastrul dimineții hotărăsc de strălucirea zilei”3.
Acești ani mi-au prilejuit întâlnirea cu oameni diverși, de la care am putut învăța mult și care,
prin modul lor de a fi, îmi dădeau mereu pilde de viață, pentru că, după cum îmi place mie să spun:
poți învăța cele bune, atât de la cel bun, cât și de la cel rău... Am întâlnit și oameni minunați, cu
adevărat dedicați, înzestrați de Dumnezeu cu multă iubire de oameni și cu abnegație față de calitatea

1
Pr. Constantin, Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, București, 1991, p. 78.
2
Tudor, Vianu, Filozofia culturii și teoria valorilor, Editura Nemira, București, 1998, p. 117.
3
J. P. Richter, Levana, în: G. G. Antonescu, V. P. Nicolau, „Antologie pedagogică”, vol. II, Ed. „Cultura Românească”
S.A.R., 1937, București, p. 221.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 10
de dascăl și de formator de oameni, oameni care au știut să asculte, să ajute, să iubească și să își
dăruiască știința și trăirea nouă, celor care timizi pășeam spre noi orizonturi și spre noi meleaguri ale
cunoașterii. Am cunoscut oameni pe umărul cărora ai putut să plângi și alături de care ai putut să râzi,
oameni care au modelat prin însăși modul lor de a fi, oameni care s-au născut să plămădească
caractere, „bijutieri ai oamenilor”, meniți să slefuiască cărbunele sufletului și minții noastre într-un
frumos diamant.
Am legat frumoase și trainice prietenii, cunoscând cu mare bucurie tineri asemenea mie plini
de entuziasm pentru viața care ne stă înainte și cu mult drag de oamenii din jur. Firește, nu putem
spune că totul a fost mereu lipsit de certuri sau neînțelegeri, însă frumosul se naște acolo unde
parcursul e presărat și de neajunsuri și greutăți, fiindcă doar astfel se făurește adevărata valoare, atunci
când ea este încercată, așa cum se lămurește și aurul în foc.
Mă leagă numeroase amintiri, frumoase trăiri și oameni care mi-au conturat personalitatea,
totul încadrându-se într-un minunat tablou al vieții, în galeria de amintiri, înaintea căruia mereu mă
voi opri din când în când pentru a-l admira, nu fără a mă sensibiliza și a fi recunoscător pentru tot
ceea ce au însemnat cei patru ani de liceu, pentru darul lui Dumnezeu de a îmi îndrepta pașii spre
aceste clipe de veșnicie.
Alexandru Mihai Carţiş – absolvent, promoţia 2013

E
ste o onoare pentru mine ca acum, Scripturi ,,Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am
la ceas aniversar, când Liceul ales pe voi....”, (În 15,16), și am înțeles atunci că
Ortodox din Oradea împlinește 10 este un plan al lui Dumnezeu, motiv pentru care
ani de existență, să îmi aștern în scris gândurile am început să Îl slujesc cu mai multă râvnă,
despre influența pe care a avut-o asupra mea, ca decât am făcut-o până atunci.
fost elev al acestui minunat liceu. Făcând parte din a treia promoție a
Îmi aduc aminte, cu multă bucurie în Liceului Ortodox, respectiv 2008-2012, am avut
suflet, de primele momente la început de drum, parte de un sprijin și din partea colegilor mai
când am intrat în această instituție și, dacă pot să mari, care, la rândul lor, au avut o contribuție la
zic așa, am făcut cunoștință cu Dumnezeu, pe dezvoltarea mea ca tânăr elev la seminarul
care până atunci nu îl descoperisem decât ca ceva teologic, văzând în colegii mai mari, teologi
absolut sfânt pentru mine, dar despre care nu prea formați în cadrul aceleiași instituții în care
vorbeam, ci mai mult Îi slujeam, sincer, la cererea învățam și eu, și îmi doream să fac și eu unele
mamei. Dar acum, odată cu aceast nou drum, am lucruri la fel, respectiv, să pot vorbi despre
început să vorbesc mai mult despre Dumnezeu, Dumnezeu, să Îl slăvesc în cântare, să fiu creștin,
să Îl iubesc mai mult, să Îl venerez, Liceul așa cum I-ar plăcea lui Dumnezeu. Făcând
Ortodox învățându-mă să fac acest lucru. Nu pot referire la colegi, nu pot să trec cu vederea
să uit momentele în care începeam să mă întreb persoanele care au format acești tineri, și care,
ce este cu mine, dacă locul meu chiar este acolo, ulterior, au urmat procesul de formare, și ale
sau am ajuns, pur și simplu, din întâmplare. clasei în care am învățat eu, și anume părinții
Răspunsul mi-a venit din paginile Sfintei profesori alături de ceilalți profesori, care, cu
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 11
multă dăruire, s-au ostenit pentru noi, pentru învățăturile dobândite pe parcursul seminarului,
formarea noastră ca elevi, ca teologi, și nu în legăturile pe care le-am avut cu școala care mi-a
ultimul rând ca oameni, ca buni creștini. Aduc oferit cea mai bună perspectivă a vieții, nu s-au
mulțumire pe această cale domnilor profesori oprit după terminarea studiilor. Ori de câte ori am
care au contribuit la buna educație creștină, la cerut ajutorul părinților profesori, aceștia nu au
formarea teologică, ajungând ulterior ca prin bun ezitat a mi-l oferi, și cu aceeași dragoste cu care
simț și responsabilitate, azi, să le mulțumesc ne-a predat și ne-a ajutat să fim oameni cât am
pentru tot ce au făcut pentru mine, fără de care eu fost în liceu, cu aceeași dăruire ne ajută chiar și
nu aș fi fost ceea ce sunt astăzi. azi, când suntem oameni la casele noastre.
Cu deosebită bucurie îmi aduc aminte de Dumnezeu să le răsplătească toate sacrificiile și
zilele în care am fost elev al Liceului Ortodox dăruirea prin care se ostenesc să ne îndrume pe
din Oradea, mărturisesc acest lucru în fiecare zi, calea cea către Împărăția cea veșnică a
și retrăiesc cu emoție toate momentele frumoase Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
petrecute în aceast cadru înduhovnicit, unde orele Un sincer și călduros La mulți ani!
de curs erau împletite cu o atmosferă spirituală în Liceului Ortodox din Oradea, a cărui existență se
care simțeam prezența lui Dumnezeu. Dăruirea datoarează Preasfinției Sale, Preasfințitului
părinților profesori pentru predarea materiilor Părinte Sofronie al Oradiei, care a reînviat
teologice m-a ajutat, cu atât mai mult, să învățământul teologic din Oradea, după ce
conștientizez misiunea de viitor pe care vitregiile vremii au făcut ca porțile vechii
Dumnezeu ne-a chemat să o facem: ,,Aşa să academii să fie închise la 1948, iar acum, după
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa mai bine de 60 de ani, în aceeași clădire, să
încât să vadă faptele voastre cele bune şi să funcționeze în bune condiții învățământul
slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. ” (Matei teologic din Oradea, ca mărturie că în acest colț
5,16) și cu atât mai mult să înțelegem acest text, de țară, unde există o multitudine de confesiuni
ca cea mai bună predică pe care o putem spune creștine, Ortodoxia stă și mărturisește pe Hristos,
oamenilor, este cea prin exemplul propriu, să fim așa cum înaintașii s-au jertfit până la moarte, să
buni creștini, în gând și în faptă. păstreze credința dreaptă și neștirbită.
Cu toate că anii au trecut și pașii mei s-au
îndreptat spre studiile teologice din cadrul Alexandru Dănuț Bara – absolvent,
facultății, unde am accentuat și aprofundat promoția 2012

iind unul dintre șefii de promoție unui drum în pregătirea mea de a-I sluji lui

F al Liceului Ortodox „Episcop


Roman Ciorogariu”, am onoarea
să scriu aici o parte din emoțiile, bucuriile și
Dumnezeu. Vreau să mărturisesc că, de când
eram mic, îmi doream să devin slujitor al
altarului, însă pe atunci mă impresionau slujbele
împlinirile pe care mi le-a oferit acest liceu. și nu conștientizam ce responsabilitate enormă pe
Pentru mine, liceul a însemnat, ca pentru află pe umerii fiecărui preot.
fiecare elev, o treaptă în formarea sa intelectuală După absolvirea ciclului gimnazial, mi-
și socială, însă pot să adaug că a fost începutul am îndreptat pașii spre acest liceu, despre care nu
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 12
știam nimic. Am aflat de el de la părintele din Majoritatea profesorilor mei fiind clerici,
localitate și, odată ajuns la înscriere, mi-a fost începând cu clasa a XI-a, ne-au introdus și educat
teamă că nu voi fi acceptat. Însă a doua zi, după în tainele teologiei, însă au contribuit decisiv în
probele de admitere, am văzut că am fost acceptat formarea și dezvoltarea noastră spirituală, atât ca
și a fost unul dintre cele mai fericite momente din buni creștini ai Bisericii Ortodoxe, cât și ca
viața mea. teologi și viitori slujitori ai altarelor.
Din acel moment, au urmat patru ani de Însă teoria în liceu nu a rămas doar la
studiu ridicat la un alt nivel față de cel cu care stadiul de teorie, ci a fost materializată prin
eram obișnuit. Primii doi ani am studiat în locația programul liturgic, desfășurat în fiecare
de pe strada Aluminei, iar ultimii doi ani în dimineață la capela liceului, prin rugăciune; și
locaţia de pe strada Republicii. care culmina vinerea cu Sfânta Liturghie. Iar în
Pot spune că generația mea a fost printre timpul posturilor aveam program special de
primele generații ale liceului, eu înscriindu-mă în rugaciune și meditație. Acest program ne-a
2010, iar liceul luând ființă în 2007. Noi, obișnuit cu viața sacramentală a Bisericii, dar ne-
probabil, nu am beneficiat de tot ceea ce poate a și ajutat să devenim rugători mai râvnitori către
oferi acest liceu acum, însă împreună cu elevi, Dumnezeu.
profesori și părinți, am realizat prin munca Toate cunoștințele acumulate în anii de
noastră o parte din ceea ce este Liceul Ortodox liceu ne-au ajutat în finalizarea studiilor liceale,
acum, toate acestea desfășurându-se cu prin examenul de Bacalaureat, pe care l-am trecut
binecuvântarea și susținerea directă a cu ajutorul lui Dumnezeu foarte bine. Pentru
Preasfințitului Episcop Sofronie al Oradiei. aceasta trebuie să mulțumesc mai ales
Cu toate acestea, am găsit în acest liceu profesorilor mei, care au muncit cot la cot cu noi,
un colectiv de profesori și elevi care erau uniți, și poate uneori chiar mai mult.
atât în scopul dezvoltării educative, cât și în cel La facultate am ajuns la concluzia că toate
al dezvoltării spirituale. cunoștințele dobândite în liceu au reprezentat o
Personal, m-am atașat foarte mult de bază solidă în dezvoltarea mea ca student, fiindu-
profesorii mei, care au devenit adevărați părinți mi mult mai ușor la studiu și putând aprofunda
adoptivi, nu numai pentru mine, ci și pentru toți cunoștințele deja dobândite.
colegii mei, deoarece majoritatea eram departe Pot să adaug că doar în liceu am avut
de casele noastre. Am devenit repede o adevărată șansa, prin munca profesorilor mei și a mea, să
familie, în care părinții erau înlocuiți cu particip la trei olimpiade naționale, la una dintre
profesorii, iar frații și surorile cu colegii de clasă acestea reușind să ocup chiar un loc pe podium.
și cu cei mai mari și mai mici. Însă, s-a menținut Îmi reamintesc cu nostalgie de munca
mereu respectul elevilor față de profesori, dar și depusă în numeroasele proiecte și activități
al profesorilor față de elevi. extrașcolare, spre exemplu „Șezătoarea” sau
Pe lângă căldura aceasta familială, pe „Bihoreni iluștri”, care ne-au dezvoltat
care, după părerea mea, doar un liceu confesional capacitatea intelectuală prin munca individuală la
o poate oferi, am găsit profesori foarte bine diverse articole și prezentări, cât și cea practică
pregătiți din punct de vedere profesional, dar și prin implicarea în activități de grup. Nu pot să nu
social și spiritual, învățându-ne pe lângă carte și amintesc aici de frumoasele activități realizate de
cum să ne comportăm în societate, dar și în liceu împreună cu Asociația „Filantropia” din
problemele de natură spirituală. Oradea, prin care am reușit să ne dovedim
credința prin fapte.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 13
Tot printre amintirile cele mai frumoase au susținut, ne-au susținut și care cred că încă îi
se numără cele referitoare la clasa mea, care la susțin și îi ajută pe toți elevii acestui liceu.
început era formată din elevi adunați din toate La loc de cinste între amintirile mele se
colțurile județului, însă, deoarece împărtășeam află Preasfinția Sa, Preasfințitul Părinte Episcop
aceleași idei, am devenit repede prieteni foarte Sofronie al Oradiei, care a participat la
apropiați, și pot spune acum chiar prieteni pe numeroase slujbe la capelă și la multele activități
viață, pe care mă pot baza oricând și care îmi pe care le-am avut împreună cu colegii mei. Ne-
oferă sprijinul și ajutorul lor în orice situație m- a susținut și încurajat în aceste vremuri de
aș afla. secularism să ne păstrăm credința și să lucrăm
Nu pot să nu îmi aduc aminte de părintele toată fapta cea bună după cum ne-a poruncit
meu diriginte, care ne-a fost ca un tată, Mântuitorul. Pentru numeroasele amintiri
învățându-ne tot ce este bine și călăuzindu-ne frumoase, aș dori acum să-i mulțumesc!
spre înfăptuirea lucrului bun și de folos. Îi Doresc să închei mărturisind că liceul a
mulțumesc pentru cei patru ani de răbdare, fost cea mai frumoasă etapă a vieții mele, este
blândețe și bunătate pe care i-a avut cu noi! perioada în care am trăit cele mai intense și
De asemenea, nu pot să nu îmi arăt minunate momente ale vieții mele de până acum.
recunoștința și prețuirea pentru domnul director Dacă aș fi pus acum din nou să aleg liceul unde
Gheorghe Erdeli, față de părintele director Radu aș dori să merg, aș alege tot Liceul Ortodox
Rus și de părintele director adjunct Dorel Leucea, „Episcop Roman Ciorogariu”, adică teologia.
cu care am avut o colaborare foarte frumoasă și Marian Cristian Porțan – absolvent,
care m-au ajutat mereu, cum au putut, în toate promoția 2014
situațiile ivite de-a lungul anilor de liceu; care m-

bsolvirea unui liceu este un moment de o importanță deosebită, cu atât mai mult

A absolvirea Liceului Teologic Ortodox, deoarece Mântuitorul spune: „Nu voi M-aţi
ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi...” (Ioan 15, 16). Absolvent fiind al Liceului
Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” din Oradea, îmi aduc aminte cu mare drag de
frumoasele clipe, momente, zile și ani petrecuți în această școală. Locul unde s-au țesut legături
puternice între colegi, dar și între dascăli și elevi, formându-se o mare familie. Această familie s-a
realizat datorită dascălilor noștri care, majoritatea erau clerici și au știut să contribuie la formarea
noastră. Ei au fost cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „model de viață, lege însuflețită și regulă de
virtute...”1. Hristos a grăit tuturor, fără deosebire, la fel semănătorul ce nu face deosebire între
pământul pe care îl lucrează, ci aruncă fără alegere semințele, tot așa și dascălii noștri, nu au făcut
diferențe între noi. Ne prețuiau și ne ajutau în mod egal pe fiecare, ceea ce a dus la crearea unei
armonii profunde în această familie. O altă însușire de căpătâi a dascălilor noștri, pe care eu la acea
vreme nu am înțeles-o, a fost iubirea lor față de noi, care îi sileau să ne certe la nevoie. Aceasta este

1
Arhidiacon prof. Dr. Constantin Voicu, „Sfinții Trei Ierarhi”, în revista Mitropolia Ardealului, an XXII (1977), nr.
7-9, p. 504.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 14
o însușire importantă a dascălului, ce pune suflet în lucrarea sa, deoarece soluțiile adeseori aspre, pe
care el le aplică, ce aduc cu el frica de pedeapsă, dau roade, fiind precum focul ce topește păcatele.
Îmi mai aduc aminte cu mare satisfacție de participarea la programul slujbelor de la capela liceului
nostru. Locul unde se crea o atmosferă de bucurie duhovnicească care pornea din sufletele noastre,
se reflecta pe chipul nostru și se manifesta prin cântare și rugăciune, contribuind astfel la preamărirea
lui Dumnezeu, alături de părintele sau părinții profesori care slujeau cu atâta mângâiere și smerenie,
la altar. La sfintele slujbe, noi ne rugam învăţând și învățam rugându-ne, astfel ne încărcam de gânduri
frumoase, de gânduri luminoase, de gânduri odihnitoare și de gânduri îmbucurătoare care ne ajutau
să parcurgem mult mai ușor întreaga zi. Apogeul împlinirii duhovnicești la capelă era atins când
primeam Sfânta Împărtășanie în cadrul Sfintei Liturghii dar, o stare de bucurie intensă, a fost și
participarea la prima Liturghie a Sfântului Apostol Iacov, ruda Domnului, hramul capelei noastre,
alături de chiriarhul locului. Fiind familiarizați cu cele trei Liturghii bizantine, iar această Liturghie
oficiindu-se o dată pe an, la 23 octombrie, când este prăznuit Sfântul Iacov sau în duminica apropiată
de această dată, dar în puține locuri, a fost motivul ce a dat o imensă greutate duhovnicească în sufletul
meu. dar și al celor prezenți. O experienţă de neuitat, din timpul anilor de liceu, a fost activitatea
desfășurată în cadrul corului „Diacon Nicolae Firu” al liceului nostru, prin care am trăit sentimente
și emoții înălțătoare. O împlinire lăuntrică a fost selectarea mea în acest cor, de care am ajuns să mă
atașez foarte mult și să pun mult suflet în activitatea desfășurată cu el. Participam cu ardoare la
repetiţiile care se săvârşeau, unde munceam enorm, dar, pierzând noțiunea timpului, eram afundați în
notele partiturilor noastre, șlefuindu-le până la perfecțiune. Eforturile depuse de noi nu au ezitat să
aducă roade, încă de la începutul activității corului. Am fost prezenți la majoritatea concertelor
religioase din cadrul eparhiei noastre, la concursuri naționale, acțiuni, activități, evenimente sociale,
filantropice și culturale, acolo unde un grup de adolescenți dornici de afirmare și de frumos,
impresionau, mulțumeau și bucurau auditoriul pus în față lor, rupt pentru o vreme de griji și introdus
în lumea muzicii și a mesajului transmis de piesele interpretate. La începutul programului nostru eram
plini de emoții constructive, iar la final plini de mulțumire și fiori. Toate aceste realizări au fost
posibile grație dirijorului nostru, sub bagheta căruia acest cor a câștigat maiestuozitate și noblețe în
viața Bisericii și a societății. Dirijor care s-a jertfit și a muncit din plin, susținând și apărând acest cor
cu toată ființa sa. Milostivul Dumnezeu să răsplătească ostenelile sale, pentru că vrednic este
lucrătorul de plată sa (Luca 10, 7) și să-i dăruiască putere pe mai departe, întru împlinirea misiunii
sale. Activitatea corului se prelungea la strană, în sărbătorile și duminicile de peste an, însoțindu-l pe
Preasfințitul Părinte Dr. Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei, la slujbele arhierești desfășurate în
eparhie. Prilej prin care am vizitat și cunoscut o mare parte din lăcașurile de cult ale episcopiei
noastre. Chiriarhul nostru a fost cel care a întărit dezvoltarea corului nostru, dar nu numai a corului,
ci și înființarea Liceului Ortodox. Îmi aduc aminte de vizitele și darurile Preasfințitului Părinte
Sofronie pentru școala noastră și de premiilor oferite în dar, la sfârșit de an, elevilor merituoși, fiind
ca un tată iubitor și ocrotitor pentru noi. Un moment aparte erau taberele de vară pentru tineri,
desfășurate la mănăstiri, așteptate cu nerăbdare. Aici am cunoscut și observat viața monahală
îndeaproape, participând la slujbele și ascultările acesteia, am efectuat excursii, drumeții și diferite
activități educative. Aici am avut ocazia să comunicăm, să socializăm, să schimbăm păreri și să legăm
prietenii de durată, fiind uimit de câte lucruri se pot întâmpla în doar câteva zile. Absolvind acest
liceu, am învățat că nu am terminat orice școală, ci am terminat o școală teologică, o școală
vocațională, am devenit oameni cu vocație. Avem o misiune și o responsabilitate foarte importantă
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 15
pentru felul în care ne vom trăi viața. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât
să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16). Este
mandatul imperativ pe care îl încredințează Mântuitorul în Predica de pe Munte apostolilor în mod
direct, dar tuturor creștinilor în mod indirect și tuturor ucenicilor, care slujesc, învață într-o școală de
teologie, apoi slujesc într-o demnitate sau alta a Bisericii. Pe noi Dumnezeu ne privește altfel, pentru
că ne-a chemat și ne-a ales să fim altfel, noi suntem trimiși în lume și în societate ca să ne comportăm
altfel. Menirea noastră este să trăim frumos, cinstit, corect și drept, în această lume, ca să facem din
ea o lume mai frumoasă, mai bună și mai transparentă la prezența lui Dumnezeu în ea. Să-i chemăm
prin viața noastră, prin faptele vieții și pe ceilalți, să vadă profunzimea valorilor Evangheliei,
adâncimea valorilor credinței și să le trăiască la rândul lor și ei. Absolvind Liceul Teologic, am învățat
că avem o mare responsabilitate, aceea de a-L mărturisi pe Dumnezeu în lumea aceasta, care tinde să
devină tot mai opacă la prezența lui Dumnezeu în ea, să fim vestitorii, mărturisitorii lui Hristos în
această lume. Aceasta este responsabilitatea celui care știe mai mult, care a primit și a învățat mai
mult și, tocmai de aceea, are conștiința că i se va și cere la un moment dat mai mult. Iată câteva
gânduri care fac vie amintirea Liceului Ortodox în memoria mea, la zece ani de la înființarea acestuia!
Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le revarsă asupra mea și pentru
oamenii pe care pronia Sa mi i-a adus în cale, de care mărturisesc că nu sunt vrednic și nu pot să zic
decât: Slavă Sfintei și celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum
și pururea și în veci vecilor! Amin!
Ovidiu Vlad Botiș - absolvent, promoția 2011

tau să mă gândesc… cu toții stăm hârtie gândurile și trăirile interioare. Cu ajutorul

S să contemplăm asupra vieții,


asupra timpului care trece, fără
măcar să ne dăm seama, fără să observăm. Astfel,
doamnelor profesoare de limba română și religie,
am reușit să obțin premii frumoase la etapele
județene și naționale ale olimpiadelor de română
ne îndreptăm atenția asupra școlii, deoarece mai și la concursul interdisciplinar ,,Cultură și
ales la vârsta noastră școala a ocupat și ocupă un spiritualitate românească”.
loc important în viață.. Nu am uitat și nu voi uita de niciun
Am început școala în anul 2007, odată cu profesor care mi-a predat în acei ani frumoși,
înființarea Liceului Ortodox ,,Episcop Roman pentru că de la fiecare am dobândit anumite
Ciorogariu”, locul unde am pus bazele tuturor cunoștințe, care-mi sunt de folos. Îmi voi aminti
realizărilor mele culturale și educaționale. cu drag de doamna dirigintă care, mai presus de
Îmi amintesc că în acest loc am învățat să toate, a făcut din mine și din toți elevii ei niște
pun pe foaie primele litere, să scriu primele oameni adevărați.
cuvinte, să citesc, să descopăr tainele poveștilor, Sunt fericită că am fost elevă a acestei
să adun, să scad cu ajutorul doamnei învățătoare. școli, care mi-a întins un viitor frumos în față, și
Apoi, odată cu primii pași în gimnaziu, mi-am al cărei nume îl pronunț cu emoție de fiecare dată
descoperit talentul de a scrie, de a-mi pune pe când cineva mă întreabă: ,,La ce școală ai fost?”.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 16
Consider că o școală este atât hrană pentru minte, petrecuți în cadrul Liceului Ortodox „Episcop
cât și hrană pentru spirit, iar sufletul meu este Roman Ciorogariu”.
bogat datorită oamenilor minunați pe care i-am
avut lângă mine, pe parcursul celor opt ani Doria Szabo – absolventă gimnaziu,
promoția 2015

„Experiența e singura în stare să ne ofere informații reale despre viață”


(Mircea Eliade)

oate îmi sunt îngăduite, dar nu iubirea sa oblăduitoare, cu care ne-a ocrotit patru

T toate îmi sunt de folos (I Cor.


6,12) spune Apostolul Pavel. O
frază adâncă, pe care orice om, după ce adună
ani la rând.
Ni s-a spus, încă din prima zi, că a fi elevi
la un astfel de liceu este cu totul altceva. Fiecare
ceva experiență de viață, îi recunoaște valoarea a crezut și a înțeles atât cât a putut – sau cât a vrut
de adevăr. Adolescența, însă, se identifică mai – însă cu toții, în egală măsură, am fost învățați
ales cu prima parte: toate îmi sunt îngăduite. E o să ne chivernisim judicios și responsabil darurile
vârstă la care „gustând din toate, totul ne pare generoase date de Dumnezeu – sufletul, trupul,
bun”. timpul, inteligența, talentele, tinerețea etc.
Pășeam pentru prima dată în clădirea Marcante pentru mine au fost cuvintele
Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Preasfințitului Părintelui nostru Sofronie,
în vara anului 2013. Sosise clipa, pentru mine, în Episcopul Oradiei, la debutul anului școlar, când
care mă înscriam pentru începerea unui nou eu pășeam în cel de-al doilea an: „Chemând
capitol, unul cu totul aparte în viața mea. binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi toți, vă
Aceasta, deoarece anterioarele nu au fost în asigur că Hristos vă iubește tare de tot, și se
legătură strânsă cu Biserica, iar pentru mine bucură că voi sunteți elevi într-o școală a
înscrierea la acest liceu a avut, inițial, un caracter Bisericii.” Ceea ce până atunci era inextricabil,
mefient, dar totuși pozitiv, deoarece știam că mă încet a început să pătrundă în inima mea, ca o
îmbarc pe corabia Adevărului. Nefiind îndrumat rază de soare, care anunța revărsarea abundentă a
de către părinți, ci, dintr-o simplă alegere la iubirii lui Hristos față de noi.
început, iar pe urmă, providențială, nu știam cu O întorsătură deosebită a experienței
ce mă voi confrunta în cei patru ani pe care urma mele în cadrul liceului a avut-o prima mea
să-i petrec acolo. participare la olimpiada națională, care mi-a
Toamna aceluiași an a fost cea mai deschis ochii asupra muncii care trebuie depusă,
mișcătoare de până atunci pentru mine, deoarece pentru a face față problemelor actuale ale
am început să-mi notez gânduri în acel nou societății: acele provocări care cheamă la datorie
capitol. Întâlnirea cu noul colectiv a fost plină de oamenii pregătiți. Standardul, după cum ne
emoție, deoarece cu toții proveneam din medii repeta Preasfințitul Părintele nostru Sofronie, e
diferite, însă momentul a fost atenuat de prezența înalt, acela de a deveni mărturii vii ale iubirii
doamnei diriginte, care, de pe atunci, își arătase hristice. De altfel, toate reușitele au fost
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 17
semnalizate de același indicator, care îmi atrăgea Cezareei Capadociei, spunea, aceea că trebuie să
atenția asupra necesității muncii. fim precum albinele, luând doar ceea ce e bun –
Îmi îndrept mâinile și fața către nectarul – de la fiecare floare. Mulțumirile se
Dumnezeu, care Și-a revărsat multa Sa îndreaptă și către conducerea liceului, care a dat
milostivire asupra noastră, Care ne-a arătat multa dovada unei abilități propice de cârmuire și de
Sa bunătate și Care mi-a îngăduit să fiu învățăcel organizare, și, nu în ultimul rând, către cadrele
al acestei școli, rugându-L să păzească în didactice, care ne-au picurat în suflete din
continuare această școală a Bisericii Sale. Îmi cunoștințele lor, fără de care nu reușeam să
exprim mulțumirea către Preasfințitul Părintele deschidem următorul capitol al vieții noastre, cel
nostru Sofronie, episcopul Oradiei, care în al studenției.
permanență ne-a vegheat, ca un bun păstor de Cristian Alin Nistor – absolvent,
suflete, întregul parcurs, mustrându-ne părintește
când a fost cazul și aducându-ne mereu aminte de promoția 2015
ceea ce Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul

Î
n prima parte a secolului al XX-lea,
figura emblematică a marelui ierarh
Roman Ciorogariu și-a pus amprenta pe
spiritualitatea, cultura și educația poporului creștin
ortodox de la granița de vest a României.
Anul 1923 reprezintă un reper pentru
învățământul bihorean, în general, și, pentru cel
teologic, în special. El marchează înființarea
instituției de educație cunoscută sub numele de
Academia Teologică Ortodoxă din Oradea.
Înainte de acest an, clerul ortodox care
deservea Bihorul era pregătit în şcoli improvizate, în
unele mănăstiri, sub conducerea unor dascăli, cei
mai mulţi rămaşi în anonimat. În condiții puțin
prielnice, ei şi-au împlinit cu cinste şi devotament
chemarea de învăţători, de sfinţitori şi conducători ai
obştii credincioşilor.
Deși școlile arădene au dat posibilitatea mai
multor tineri să se pregătească temeinic pentru
Roman Ciorogariu,
slujirea preoţească1, acestea nu satisfăceau însă
Episcopul Oradiei (1921-1936)

1
Liţiu, Gheorghe, Pregătirea clerului bihorean până la înfiinţarea şcolii teologice locale, în Academia Teologică
Ortodoxă Română Oradea 70 de ani de la înfiinţare, Oradea, 1995 (în continuare: Academia Teologică 70 de ani…), p.
9.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 18
necesităţile, mai ales în anii imediat următori Primului Război Mondial. Această realitate l-a
determinat pe Episcopul Roman Ciorogariu ca, în prima sesiune sinodală a reînfiinţatei episcopii
bihorene, să lanseze ideea întemeierii unei şcoli superioare teologice la Oradea2.
Înfiinţarea Academiei Teologice Ortodoxă din Oradea a fost precedată de eforturile Bisericii
Ortodoxe din spaţiul transilvan (bihorean) de a contribui la dezvoltarea învăţământului în limba
română. În secolele XVIII- XIX, lipsa manualelor şcolare era suplinită de cărţile bisericeşti care aveau
astfel o dublă funcţie: liturgică şi pedagogică. Rolul de educator revenea preotului, care avea şi
menirea de a convinge sătenii pentru a trimite copiii la şcoală, pentru a-şi achiziţiona deprinderile
elementare, precum cititul şi socotitul.3
Ancorat în realitatea vremii, marele ierarh a înţeles sensul schimbării şi a identificat modalităţi
concrete de slujire a Bisericii şi neamului precum: Şcoala de duminică, corurile săteşti, înfiinţarea
unor asociaţii de întrajutorare, crearea unor edificii de cultură.
Dedicat vieţii Bisericii şi Școlii, a sesizat lipsa
învăţătorilor şi a preoţilor corelată cu absenţa unei politici
coerente a statului. A susținut cu tărie că „Biserica şi şcoala
sunt cei doi luminători mari, stăpânitori ai sufletului
omenesc. Această legătură strânsă între Biserică şi Şcoala
românească a existat în trecut şi ea trebuie să dăinuiască cu
trăinicie şi de aici înainte, spre binele şi norocul poporului
român”.4
În acest context, se impunea ca o necesitate firească
înfiinţarea unei instituţii care să asigure o educaţie de
calitate clerului. Prin acest demers, bihorenilor li se
împlinea dorinţa de a avea o şcoală care să pregătească
preoţi, pentru care făcuseră solicitări încă din anul 1814.
Episcopul Roman Ciorogariu, adresându-se unui confrate,
mărturiseşte: „Am găsit casa goală şi trebuie să o înzestrez
cu cele de lipsă”.5
Problema a fost abordată în anul 1920 şi era legată
de reorganizarea episcopiei, invocându-se atunci
preocuparea pentru problemele învăţământului şi educaţia
elevilor, avându-se în vedere „un Seminar Teologic în Andrei Magieru,
primul rector al Academiei Teologice
Oradea Mare... şi o şcoală de cantori”.6
din Oradea (1923-1936) şi arhiereu-
Înfiinţarea unei unei şcoli teologice în Oradea a fost vicar al Episcopiei Oradiei, cu titlul
o problemă aflată cu secole în urmă în atenția "Crişanul", între 1926-1935

2
Savu, Teodor, Lupta episcopului Roman Ciorogariu pentru înfiinţarea Academiei Teologice Ortodoxe din Oradea
(în continuare: Savu, Teodor, Lupta episcopului…), în Academia Teologică 70 de ani…, p. 13; Cuc, Ioan-Sorin, Episcopia
Ortodoxă Oradea (1920-1940), Oradea, 2005, p. 230.
3
Cotuna, Claudia, Biserică şi pedagogie socială în Bihor, secolele XVIII-XIX, Editura Didactica Militans, Casa
Corpului Didactic Oradea, 2009, pag. 58-60
4
Legea Românească, 1925, nr. 1, p.6-7
5
Coman. Vasile, episcop, dr, „Episcopul Roman Ciorogariu luptător pentru libertatea şi dreptatea poporului român
din Transilvania”, în Mitropolia Ardealului nr. 7-9, , iulie- septembrie 1976, pag 635
6
Legea Românească, 1921, nr. 1, p.2
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 19
conducătorilor Consistoriului Eparhial. Principalul argument îl
reprezenta faptul că Bihorul a fost unul din ţinuturile care a suferit din
cauza lipsei preoţilor.
Oradea a rămas doar cu examenul de calificaţie preoţească,7
ţinut la consistoriu, urmat după hirotonie de un curs de practică
ritualistică la Biserica din Velenţa şi apoi la Biserica cu Lună. Acest
examen, pentru multă vreme, a fost singura pregătire a unui număr
mare de preoţi bihoreni. Comisia de calificaţie şi practică liturgică
după hirotonie, desfiinţată în 1884, a fost reactivată la 12 septembrie
1922 de consistoriul eparhial.
În anul 1920 când „Vechea episcopie ortodoxă română din
Oradea Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale
de odinioară” (de până la 1695)8, jumătate din parohii erau lipsite de
preoţi, simţindu-se lipsa unei şcoli teologice în care să fie crescuţi
preoţii consideraţi lumitorii satelor.9
Având în vedere această realitate, Episcopia Oradiei reînfiinţată
înaintează la 22 noiembrie 1922 Ministerului Cultelor un memoriu
pentru înfiinţarea unei şcoli teologice eparhiale, cu statut de Academie
cu 4 ani de studii şi cu licenţă, pentru a se asigura preoţilor o pregătire
în conformitate cu cerinţele vremurilor de atunci.
Memoriul a fost susţinut de către secretarul consistorial
Aurelian Magier, care a prezentat Regulamentul şi Planul de
învăţământ urmând ca acestea să fie discutate de către o comisie
ministerială10. Structural, actul integrează o parte istorică, una
privitoare la formarea preoţilor în anii din urmă, alta, cea mai
consistentă, prezenta în 6 puncte conjunctura favorabilă şi
argumentele necesare susţinerii ideii de înfiinţare a unei Academii
Monitorul Oficial din 14 Teologice Ortodoxe la Oradea, rezervând finalul unei sinteze a celor
septembrie 1920, în care s- scrise anterior. Menită a pregăti „lumina lumii”, noua şcoală
a publicat Legea privind superioară urma să-i înveţe pe preoţi să „stăpânească atât cunoştinţele
restatornicirea vechii lumeşti, cât şi mai ales pe cele teologice”, iar în plan naţional să
Episcopii Ortodoxe a
zidească adevăratele graniţe, „tocmai în suflete”. Din perspectiva
Oradiei Mari
Episcopului Roman Ciorogariu, în Oradea, la graniţa de vest a
României Mari, se impunea a fi clădită „cea mai puternică citadelă a sufletului românesc”, o şcoală
teologică superioară ortodoxă, precum majoritatea covârşitoare a populaţiei, care să aibă caracterul
unei Academii, cu 4 ani de studiu şi cu licenţă.
În urma corespondenței purtate cu inspectorul general Mihai Ienciu în numele ministerului,
Episcopul Roman Ciorogariu este înştiinţat în data de 29 mai 1923, că s-au prevăzut în bugetul anului

7
Diac. Dr. Savu, Teodor, Din activitatea Episcopiei Oradiei (1920- 1984), pag. 187
8
Savu, Teodor, Lupta episcopului Roman Ciorogariu pentru înfiinţarea Academiei Teologice Ortodoxe din
Oradea, în Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea, 70 de ani de la înfiinţare, Oradea, 1995, pag 13
9
Legea Românească, nr. 27 din 2/15 iulie 1923, p. 3
10
Roşu, Elisaveta, Roman. R. Ciorogariu(1852 - 1936) Repere istorice, Editura Arca, Oradea, 2007, p. 236
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 20
în curs suma de 103 000 lei pentru seminarul teologic de la Oradea, care permitea deschiderea şcolii
în toamna aceluiaşi an11.
Episcopia, în baza acestei înştiinţări, publică în „Legea Românească” din 15 iulie 1923 un
anunţ despre deschiderea Academiei Teologice în toamna aceluiaşi an, acest anunţ cuprinzând
precizări cu privire la condiţiile de admitere: bacalaureaţi şi absolvenţi de liceu care, în cursul celor
patru ani de studii se obligau să ia bacalaureatul. Datorită lipsei de preoţi s-au lărgit posibilităţile de
primire şi pentru absovenţii de seminar teologic, respectiv ai şcolii normale cu opt clase.
Deschiderea noii instituţii a fost inaugurată la 16 octombrie 1923, respectiv la exact trei ani de
când Roman Ciorogariu fusese ales episcop.

Clădirea în care a funcționat Academia Teologică din Oradea

Cuvântul adresat de către Episcopul Roman Ciorogariu surprinde misiunea acesteia în relație
cu Biserica „Ziua de azi este zi istorică, pentru că azi se deschide şcoala teologică a Episcopiei
reînviate deodată cu reînvierea neramului românesc, ca să fie aici la graniţă un focar de cultură,
apărător de ţară şi susţinător al dreptei credinţe strămoşeşti” aici, în „această Biharie care a avut
întotdeauna un suflet curat creştinesc şi românesc”.12
Cea mai mare problemă a Academiei a reprezentat-o lipsa unui local propriu pentru susţinerea
cursurilor şi cazarea studenţilor. Imobilul Academiei Teologice situat în Oradea , B-dul Republicii
nr. 40 a fost donat de înaltul Guvern în anul 1924 pentru Episcopia Bihorului, având o valoare de
5000000 lei, iar apoi întabulate special pentru funcţionarea Academiei Teologice Otodoxe Române
Oradea13.
Academia a fost deschisă şi studenţilor din alte eparhii: Arad, Cluj, Caransebeş, Sibiu, din
Ungaria și din Bulgaria.14

11
Idem, p. 237
12
Legea Românească nr. 22, an IV, 1923
13
Savu, Teodor, Încununarea luptei episcopului Roman Ciorogariu Academia Teologică- Începuturi şi dezvoltare,
în Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea, 70 de ani de la înfiinţare, Oradea, 1995, p.17
14
Idem, p. 18
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 21
Organizarea s-a realizat după planul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, iar în ce priveşte
componenta educaţională, după Institutul Teologic din Arad.
Pe parcursul celor 25 de ani de existenţă a Academiei au funcţionat 21 de profesori, care
alcătuiau un corp profesoral de excepţie, autori de lucrări şi corespondenţi permanenţi ai revistelor
teologice din zonă. Printre aceştia amintim: dr. Aurelian Magieru, dr. Lazăr Iacob, dr. Ştefan
Muntean, Nicolae Firu, Zaharia Moga, dr. Vasile Lăzărescu, dr. Eugeniu Speranţia, dr. Ştefan Lupşa,
dr. Isidor Todoran, dr. Teodor Savu.
Biblioteca Academiei cuprindea în anul 1940 2503 volume, dintre care 1350 au fost transferate
odată cu Academia la Timişoara. Începând cu anul şcolar 1925/1926, studenţii Academiei s-au
constituit într-o societate acdemică de autoeducaţie şi activitate extraşcolară numită „Sfântul Atanasie
cel Mare”, cu statut de organizare după modelul societăţii „Andrei Şaguna ” de la Academia teologică
din Sibiu. În activitatea filantropică a studenţilor erau cuprinse azilele de bătrâni, casele de copii,
spitatalele din oraş. Erau sprijinite activităţile asociaţiilor culturale religioase şi filantropice din
Oradea. Studenţii efectuau practică pedagogică pentru pregătirea lor pastorală, dar şi cateheză la
şcolile primare din oraş.
Până în anul 1940, cât a funcţionat la Oradea, în cadrul Academiei s-au format 14 generaţii de
preoţi.

Profesori și absolvenți ai Academiei Teologice din Oradea

Prima şcoală teologică ortodoxă înființată după înfăptuirea idealului naţional, aici în Oradea,
spre slava lui Dumnezeu, a credinţei pravoslavnice şi a neamului românesc atât de încercat în graniţa
de vest a spaţiului românesc, a fost altar patriotismului și credinței strămoșești, așa cum a promis
directorul Academiei, dr. Aurelian Magier, promisiune concretizată în acţiunile profesorilor şi ale
studenţilor din anii viitori, în interiorul Academiei sau palatului episcopal, dar mai cu seamă în
mijlocul credincioşilor, în oraş, în judeţ sau în alte părţi româneşti.
Pr. Prof. Florin Negruțiu – inspector școlar,
Inspectoratul Școlar Județean Bihor
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 22

punea avva Teodor Eliotul că era în

S Muntele Măslinilor un monah care


era foarte ispitit; dar mai ales îl
chinuia demonul curviei. Într-o zi, pe când îl
muncea diavolul mai tare, a început bătrânul să se
plângă și i-a spus diavolului:
- Până când n-ai să-mi dai pace?
Îndepărtează-te, deci de mine! Ai îmbătrânit
împreună cu mine! Diavolul i se arătă în fața
ochilor, spunând:
- Jură-mi că nu spui nimănui ce-ți voi grăi,
si nu te mai chinui!
- Mă jur, i s-a jurat bătrânul, pe Cel care
locuiește întru cele înalte! N-am să spun nimănui
ce-mi grăiești. Atunci îi spune diavolul:
- Să nu te mai închini acestei icoane, si n-
am să te mai chinui.
Iar icoana avea chipul Stăpânei noastre,
care ținea în brațe pe Domnul nostru Iisus Hristos.
- Lasă-mă, spune monahul diavolului, mă
voi gândi. Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (†749)
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 23
A doua zi, avva Teodor Eliotul, care locuia
pe atunci în lavra Faron, a venit la el și monahul i-
a povestit totul. Bătrânul a zis către monah:
- Într-adevăr, avvă, ai fost înșelat că ai jurat
diavolului; totuși, ai făcut bine că ai spus. Îți este
mai de folos să nu rămână în orașul acesta
desfrânată la care să nu te duci, decât să tăgăduiești
să te închini Domnului și Dumnezeului nostru Iisus
Hristos cu Maica Lui.
Sprijinindu-1 și întărindu-1 cu multe alte
cuvinte, a plecat spre locul său.
Diavolul s-a arătat iarăși monahului și i-a
spus:
- Este cu putință, bătrâne criminal? Nu mi-
ai jurat că nu spui nimănui? Pentru ce ai spus totul
celui care a venit la tine? Îti spun ție, bătrâne
criminal, că în ziua Judecății vei fi osândit că ai
călcat jurământul.
Monahul i-a răspuns, zicând:
- Că am jurat, am jurat, că mi-am călcat
jurământul, știu, dar pe tine nu te ascult.
Comentariu. Vezi că a spus că închinăciunea adusă icoanei se îndreaptă către cel zugrăvit pe
icoană? Vezi cât de mare rău este să nu te închini icoanei? Vezi că diavolul a preferat-o curviei?
Pentru ce, dar, n-a încercat să înlăture cultul icoanelor niciunul dintre mulții preoți din trecut
și împărați dăruiți creștinilor, care au strălucit în înțelepciune, în credincioșie, în cuvânt și în viață, si
niciunul dintre multele sinoade care s-au ținut de către sfinții și de Dumnezeu insuflații Părinți?
Nu vom îngădui să se propovaduiască o nouă credință! „Din Sion va ieși Legea și din
Ierusalim cuvântul Domnului”, a profețit Duhul Sfânt. Nu vom îngădui ca altceva să se gândească
într-un timp și apoi să se schimbe după împrejurări și să ajungă credința noastră de râsul și batjocura
celor necredincioși. Nu vom îngădui să ne supunem legiuirii împărătești, care încearcă să distrugă
tradiția de la Părinți. Distrugerea legiuirii bisericești nu este fapta unor împărați binecredincioși.
Acestea nu sunt fapte săvârșite de Părinți, ci tâlhărești, pentru că sunt făcute prin forță, și nu prin
convingere. Martor este sinodul ținut a doua oară la Efes, care și până acum poartă numele de
„tâlhăresc”, deoarece a fost silit de mâna împărătească, prilej cu care 1-au omorât pe fericitul Fla-
avian. Nu este treaba împăraților să hotărască în aceste chestiuni, ci a sinoadelor, după cum a spus și
Domnul: „Unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”. Hristos n-
a dat împăraților puterea de a dezlega și a lega, ci apostolilor și urmașilor acestora, păstorilor și
dascălilor. „Chiar dacă înger, spune Apostolul Pavel, „vă va vesti altceva decât ceea ce ați primit...”,
și voi tăcea despre restul versetului deoarece voim să-i cruțăm pe cei care nădăjduim că se vor
întoarce. Dar, dacă vom vedea că se încăpățânează, lucru pe care ne rugăm să nu-l dea Dumnezeu,
atunci vom pronunța și restul versetului. Dar mai bine să nu se întâmple aceasta!
Dacă ar intra cineva într-o casă în care un pictor a zugrăvit pe pereți în culori istoria lui Moise
și a lui Faraon, iar apoi poate te va întreba despre cei care au trecut prin Marea Roșie ca pe uscat cine
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 24
sunt, ce vei răspunde la întrebare? Nu că sunt fiii lui Israel? Dacă te va întreba cine este acela care a
lovit marea cu toiagul, nu vei răspunde că este Moise? Tot astfel, daca cineva va picta pe Hristos
răstignit și ar întreba: „Cine este Acesta?”, vei spune: „Este Hristos, Dumnezeu, Care S-a răstignit
pentru noi”.
Da, Stăpâne, ne închinăm tuturor celor ale Tale și îmbrățișăm cu dor înflăcărat Dumnezeirea,
puterea, bunătatea, mila Ta față de noi, coborârea, Întruparea! Și, după cum ne temem să atingem
fierul înroșit, nu din pricina naturii fierului, ci din pricina focului unit cu el, tot astfel mă închin
trupului Tău, nu din pricina naturii trupului, ci din pricina Dumnezeirii unite cu el în chip ipostatic.
Ne închinăm pătimirilor Tale! Cine a văzut ca moartea să fie venerată? Cine a văzut ca pătimirile să
fie demne de cinste? Noi însă ne închinăm cu adevărat morții trupești a Dumnezeului nostru și
pătimirilor Lui mântuitoare. Ne închinam icoanei Tale! Ne închinăm tuturor celor ale Tale: slujitorilor
Tăi, prietenilor Tăi, iar înaintea tuturora, Maicii Tale, Născătoarea de Dumnezeu!
Rugăm, deci, pe poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, să țină cu tărie tradiția bisericească,
căci scoaterea puțin câte puțin din cele predate, ca dintr-o construcție de piatră, distruge foarte repede
întreaga clădire. Să dea Dumnezeu să rămâneți tari, neînduplecați, neclintiți și întăriți pe piatra tare,
care este Hristos, Căruia se cuvin slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Duhul, acum
și pururea și în vecii nesfârșiți ai vecilor. Amin.

nul dintre cele două

U paraclise din cadrul


Liceului Ortodox
„Episcop Roman Ciorogariu” Oradea, mai
precis cel aflat în locația unde învață elevii
din ciclurile primar și gimnazial, pe strada
Aluminei, îl are drept ocrotitor pe Sfântul
Apostol Iacov, ruda Domnului.
Sfântul Apostol Iacov se numea
fratele Domnului, deoarece Iosif,
logodnicul Fecioarei Maria , Născătoarea
de Dumnezeu, a avut patru copii cu
Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui
Zaharia preotul, tatăl lui Ioan Botezătorul.
Aceştia erau: Iacov, Simion, Iuda şi Iosi.
Mai avea şi trei fiice: Estir, Maria şi
Solomeea, care era femeia lui Zevedeu şi
mama Apostolului Ioan Cuvântătorul de
Dumnezeu.
Murind Salomeea, Iosif trăia cu
multă înţelepciune, crescându-şi copiii săi
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 25
în frica Domnului. Şi lui Iosif, ca unui bătrân înţelept, preoţii i-au logodit-o pe Fecioara Maria, din
care S-a născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, mai presus de fire. Iosif ţinea loc de tată
Domnului nostru Iisus Hristos, cum era numit de mulţi care nu ştiau taina întrupării Fiului lui
Dumnezeu şi care era socotit ca bărbat al pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Pentru aceasta iudeii, mirându-se, ziceau: „Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu
se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacov, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei
la noi?” Deci, Mântuitorul nostru este socotit ca unchi al Apostolului Ioan, Cuvântătorul de
Dumnezeu, care era fiu al Salomeei, fiica lui Iosif, logodnicul. De aceea se numea Domnul fiul lui
Iosif şi frate după trup al fiilor acestuia.
Iisus l-a iubit foarte mult pe Sfântul Iacov, încât după Înviere S-a arătat întâi lui, iubitului Său
frate, apoi celorlalţi Apostoli. De acest lucru pomeneşte Pavel, zicând: „Iar după aceea s-a arătat lui
Iacov, apoi tuturor apostolilor”. A fost arhiereu şi păstor al Bisericii Ierusalimului, cea din nou
luminată. Acesta a alcătuit mai întâi şi a scris Liturghia, fiind povăţuit de Sfântul Duh, Liturghie pe
care mai târziu Sfântul Vasile cel Mare, apoi Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru neputinţa omenească
au scurtat-o.
Sfântul Iacov a mai scris soborniceasca epistolă către cele douăsprezece seminţii ale lui Israel,
pline de învăţătură insuflată de Dumnezeu şi foarte folositoare, cu care se laudă toată Biserica lui
Hristos, îndemnându-ne la credinţă şi la fapte.
Pentru viaţa sa îmbunătăţită, Sfântul Iacov avea mare cinste de la toţi, nu numai de la
credincioşi, ci şi de la necredincioşi, pentru că arhiereii evrei, cei ce intrau în Sfânta Sfintelor numai
o dată într-un an când săvârşeau slujbe, pe Sfântul Iacov adeseori nu-l opreau să intre acolo şi să se
roage. Aici intra nu numai ziua, ci și noaptea pentru a se ruga lui Dumnezeu pentru întregul popor.
Pentru că vedeau viaţa lui curată şi neprihănită, i-au mai dat un nume nou Obli sau Ofli, adică
îngrădire sau întărire oamenilor, sau decât toţi mai drept îl numeau pe el.
În vremea când era arhiereu Anan, fariseii și cărturarii s-au sfătuit sa îl ucidă din cauza
invidiei, deoarece era iubit de oameni și pe mulți i-a întors la Hristos.
Sosind praznicul Paştelui, când poporul din toate cetăţile şi laturile s-a adunat în Ierusalim,
cărturarii și fariseii l-au rugat pe sfânt să se urce pe aripa cea înaltă a templului și să întoarcă poporul
de la credință, lepădându-se de Hristos. Sfântul urcându-se, nu s-a lepădat de Hristos, ci L-a mărturisit
tuturor. Atunci evreii, umplându-se de răutate, l-au aruncat de pe aripa templului. Sfântul Iacov,
căzând de la înălţime, s-a rănit greu, dar încă era viu şi ridicându-se în genunchi şi-a înălţat mâinile
sale şi se ruga Domnului să-i ierte, la fel ca Sfântul Arhidiacon Ștefan. Iar ei au aruncat cu pietre
asupra lui şi îl răniră şi mai mult.
Apoi un preot din fiii lui Rahav striga să îi oprească, dar îndată un om, alergând cu un lemn,
s-a repezit la sfânt şi, lovindu-l cu toată puterea în cap, l-a zdrobit. Sfântul său trup a fost îngropat
acolo, aproape de templu. A fost episcop în Ierusalim treizeci de ani, din cei șaizeci și șase cât a trăit
pe pământ, iar ziua prăznuirii sale este pe data de 23 octombrie.
În această zi, an de an, colectivul didactic și elevii școlii noastre au binecuvântatul prilej să-și
sărbătorească ocrotitorul spiritual într-un mod cu totul aparte: cu binecuvântarea și prin purtarea de
grijă a Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, începând cu anul 2010, în acest spațiu
liturgic se săvârșește Sfânta Liturghie pusă sub paternitatea celui dintâi Sfântului Apostol Iacov,
Episcop al Ierusalimului.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 26
Liturghia Sfântului Iacov în cultul creștin
Sfânta Liturghie, coroana și centrul cultului creștin, depășește prin roadele sale dimensiunile
de timp si spațiu. „Cea mai bună modalitate de a înțelege liturghia euharistică - spune un teolog
ortodox - este de a o privi ca pe o cale sau ca pe o procesiune. Este calea prin care Biserica intră în
dimensiunea împărăției. Noi folosim acest cuvânt dimensiune, pentru că el pare cel mai potrivit pentru
a indica modalitatea sacramentală a intrării noastre în viața lui Hristos cel înviat”.
Cea mai veche Liturghie este pusă
sub numele Sfântului Iacov, primul episcop al
Bisericii din Ierusalim. Ea este „cel mai
prețios și mai vechi monument de literatură
liturgică”. Conform părerii generale, Sfântul
Apostol Iacov „a fixat pe temeiuri apostolice,
sâmburele acestei opere în Biserica din
Ierusalim”. Este cunoscută și sub denumirea
de Liturghia Bisericii din Ierusalim, căci de
acolo a plecat prima ei formă, pe care după
aceea au luat-o ca model toate Bisericile locale
de mai târziu.
De la Ierusalim, Liturghia Bisericii
primare a fost transplantată mai întâi prin
Sfântul Apostol Pavel și ucenicii săi la
Antiohia. Apoi s-a răspândit treptat, în întreg
cuprinsul patriarhatului Antiohiei, adică în
toată Siria și Asia Mică. A devenit, cu alte
cuvinte, Liturghia reprezentativă a ritului
liturgic „antiohian”.
Forma veche a ei, care era în uz
aproximativ prin secolele IV-V, se poate
reconstitui parțial, cu ajutorul unor documente
literare din această epocă, în care găsim descrieri sau explicări ale ei. Astfel, cea mai completă
descriere, cu textele rugăciunilor rostite de preot (arhiereu) și ale ecteniilor rostite de diacon, este cea
din Constituțiile Apostolice, care reprezintă, de fapt, varianta cea mai pură și fidelă a ritului antiohian.
Pe la mijlocul secolului al IV-lea (348), la Ierusalim, Sfântul Chiril descrie și explică în
ultima Cateheză din cele 13 ale sale (Cateheza a V-a mistagogică), Liturghia credincioșilor, așa cum
se oficia ea prin acele părți atunci, adică tot o formă a vechii Liturghii a Sfântului Iacov.
Liturghia Sfântului Iacov a fost cea mai răspândită dintre Liturghiile vechi. În secolele IV și
V era folosită aproape în tot Răsăritul (Siria, Palestina, Asia Mică) și apoi în Grecia. La sfârșitul
secolului al VII-lea, Părinții sinodului quini-sext (canonul 32) o amintesc ca pe Liturghia normală a
Răsăritului creștin, concurată fiind numai de cea a Sfântului Vasile.
Limba originală în care s-a săvârșit de la început Liturghia Sfântului Iacov a fost cea
grecească. Dar, începând cel puțin de prin secolele III-IV, în regiunile cu populație de origine siriană,
ea a început să fie tradusă și folosită și în limba siriacă, pentru populația de la sate, care nu știa
grecește, iar la orașe se săvârșea mai departe, în grecește.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 27
Din versiunea greacă a Liturghiei Sfântului Iacov, derivă cele două Liturghii ortodoxe de azi
(cea a Sfântului Vasile și cea a Sfântului Ioan), precum și Liturghia Bisericii armene.
Din epoca în care Liturghia Sfântului Iacov a fost înlocuită definitiv cu Liturghiile de rit
bizantin, versiunea greacă a acestei Liturghii a devenit de fapt o Liturghie moartă. Astăzi, ea se
oficiază numai în unele Biserici de limbă greacă, o singură dată pe an, și anume la ziua pomenirii
Sfântului Iacov, fratele Domnului (23 octombrie), ori în duminica cea mai apropiată de această dată.
La Ierusalim ea se oficiază și în prima duminică de după Crăciun, când se face pomenirea Sfântului
Iacov, între rudele apropiate ale Mântuitorului.

Elevi, absolvenți și profesori ai Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea la finalul Sfintei
Liturghii a Sfântului Apostol Iacov, săvârșită în ziua pomenirii sale – 23 octombrie

O șansă mai mare de supraviețuire a avut versiunea siriacă a Liturghiei Sfântului Iacov. Ea
se păstrează și se foloșește încă sub același nume, la sirienii iacobiți (monofiziți) din fostul patriarhat
al Antiohiei și cel al Ierusalimului, care în secolul al V-lea s-au organizat în Biserica separată,
despărțindu-se de trunchiul Bisericii, după sinodul de la Calcedon.
Liturghia siriacă a Sfântului Iacov se întrebuințează și la sirienii răsăriteni din Malabar
(India), precum și la Maroniții din Liban. Aceeași Liturghie, și tot în limba siriacă, a rămas și în cultul
sirienilor răsăriteni sau nestorieni persani (numiți și chaldeeni) din Iran (Persia de altădată), Kurdistan
și Malabar (în sudul Indiei) și chaldeenii uniți (numiți și creștini de rit chaldeean).
Din nefericire, nu ni s-a păstrat niciun manuscris, care să ne fi transmis forma sau rânduiala
și textele rugăciunilor Liturghiei Sfântului Iacov în forma ei veche, din primele trei secole. Abia din
textele citate și explicate în Rânduielile bisericești (Constituțiile Apostolice și Testamentum Domini)
și în Catehezele mistagogice sau în Omiliile baptismale, ne putem face o idee aproximativă despre
formele locale ale acestei Liturghii din diferitele părți ale creștinătății, în secolele IV-V.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 28
Comparând Liturghia Sfântului Vasile cel Mare cu aceea a Sfântului Iacov și având în vedere
variantele siriace ale Liturghiei sirienilor iacobiți și ale nestorienilor persani, care s-au desprins de
Biserica Ortodoxă după Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451), ajungem la concluzia că Liturghia
Sfântului Iacov a fost fixată în scris de timpuriu, cel puțin la sfârșitul secolului al IV-Iea și începutul
secolului al V-lea.
Cele mai vechi manuscrise, care ne transmit textul acestei Liturghii, datează însă din secolele
X-XII și ele consemnează stadiul deja evoluat al acestei Liturghii, când ea primise multe influențe
din partea Liturghiilor bizantine.
Prima ediție tipărită a Liturghiei Sfântului Iacov, în grecește, a apărut la Paris în anul 1560,
în tipografia lui Guil Morelius.
Rânduiala Liturghiei Sfântului Iacov, așa cum se oficiază ea în vremea noastră, în Biserica
greacă, a cunoscut unele influențe, în special din partea Liturghiilor bizantine. Astfel, se poate
constata că în cea mai mare parte, această rânduială se aseamănă cu cea a Liturghiilor de rit bizantin.
Asemănările sunt mai evidente de la sărutarea păcii până la sfârșitul Liturghiei.
Ca și în Liturghiile vechi și în cele de azi, scopul a rămas același: săvârșirea Jertfei
euharistice, adică Sfințirea Darurilor și apoi săvârșirea tainei comuniunii, adică împărtășirea
credincioșilor cu ele. Toate prezintă aceeași împărțire în cele trei mari diviziuni ale slujbei:
Proscomidia, Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor.
Ștefan Iaroslav Semelbauer – clasa a X-a

araclisul Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea aflat în fosta clădire

P a Academiei Teologice orădene, pe strada Republicii, acolo unde astăzi studiază elevii
de ciclul liceal, este așezat, prin binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sofronie,
Episcopul Oradiei, sub ocrotirea Sfântului Niceta de Remesiana, pomenit în Biserica Ortodoxă
Română, în fiecare an, la data de 24 iunie.
Sfântul Niceta, episcopul Remesianei, urbe întemeiată de împăratul roman Traian, astăzi Bela
Palanka, situată la aproximativ 30 de kilometri de Niș (Serbia), este o personalitate deosebită a
Bisericii Ortodoxe, care s-a remarcat printr-o rodnică lucrare misionară, prin viața sa plină de
sfințenie, prin scrierile sale și prin învățătura cea dreaptă pe care a predicat-o cu zel apostolic multor
neamuri.
Numele de „Niceta” provine din limba greacă și înseamnă „învingător”. Singurele izvoare
autentice care vorbesc despre el sunt poemele Sfântului Paulin de Nola, prietenul său, pe care l-a
vizitat de două ori în Italia, în anii 398 și 402. Nu se cunosc alte informații referitoare la locul nașterii,
la educația sau activitatea sa. Sfântul Niceta este amintit ultima oară ca episcop (daco-roman) de
Remesiana, la 13 decembrie 414, într- o Scrisoare a lui Inocențiu l al Romei.
Episcopul nolanez se declară impresionat de ținuta sacerdotală și de cultura teologică înaltă a
episcopului sud-dunărean, vorbind despre el ca despre un mare învățat, un fecund scriitor, cu o putere
mare de sistematizare și analiză a problemelor teologice, lăudând intensa sa activitate misionară,
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 29
menită să-L facă cunoscut pe Hristos popoarelor păgâne de pe ambele maluri ale Dunării, activitate
ce i-a adus renumele de „Apostolul daco-romanilor”.
Sfântul Niceta a fost un teolog erudit al
timpului său, înzestrat cu calități de excepție, atât în
domeniul pastoral-misionar, cât și în cel lingvistic.
Fiind înzestrat cu darul cântării, Sfântul Niceta
înălța imne de slavă Celui Preaînalt, împreună cu
alți creștini: „Într-un ținut necunoscut al lumii,
barbarii învață prin tine să cânte cu inimă romană
pe Hristos și să trăiască puri, în pace senină”. Era
și un foarte bun predicator, dovadă mărturia atâtor
neamuri, cărora Sfântul le-a devenit părinte
sufletesc: „Pe tine te numește propovăduitor
întreaga regiune a Borei; la predicile tale, scitul se
îmblânzește și cel învrăjbit cu sine părăsește
pornirile sălbatice, fiindu-i tu învățător. Aleargă la
tine geții și amândouă felurile de daci: cei ce cultivă
pământul în interior și cei ce poartă căciuli de oaie
și cresc bogate turme de vite pe malurile mănoase”.
Opera sa este în mare parte catehetică,
oglindind preocuparea sa fundamentală, aceea de
sădire a învățăturii lui Hristos în sufletele
ascultătorilor săi și de consolidare a acesteia în comunitățile creștine deja constituite. I se atribuie
multe scrieri printre care amintim: „Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos”,
„Despre privegherea robilor lui Dumnezeu”, „Despre folosul cântării în psalmi” și imnul „Pe Tine,
Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus)!”.
Opera care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul
apostol este un Catehism (Cărticele de învățătură), în 6 cărți,
alcătuit pentru cei ce se pregăteau să primească Sfânta Taină a
Botezului și care vorbește despre erorile păgânismului, despre
credința într-un singur Dumnezeu, despre Simbolul de credință
și jertfirea Mielului. Se poate constata capacitatea Sfântului
Niceta de a mijloci cunoștințele teologice celor care se
pregăteau să îmbrățișeze religia creștină și dragostea lui
părintească față de cei doritori să se instruiască în învățătura
ortodoxă. Sfântul Niceta îi îndemna pe cei ce urmau să
primească botezul creștin să cerceteze amănunțit adevărurile
mântuitoare. Catehismul se adresează tuturor, căci Botezul nu
face părtinire, ci se acordă oricărui credincios: celui liber și
sclavului, bărbatului și femeii, bogatului și săracului. În această
operă fundamentală, devenită mai târziu structura pe care s-a
constituit întregul învățământ catehetic și teologic al Bisericii
Ortodoxe, Sfântul Niceta vorbește despre puterea rugăciunii
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 30
împotriva păcatului care vine de la diavol, îi îndeamnă pe credincioși să țină cu tărie la Biserica
sobornicească în care se păstrează adevărul de credință ortodox: „Într-adevăr - spune el - sunt și false
biserici, dar tu să nu ai nimic comun cu ele... ei cred în învățături diavolești ale înșelătorului și cred
altfel și lucrează altfel decât a poruncit Hristos Domnul și decât au transmis apostolii”. Sfântul
Niceta este primul care a dat creștinătății ideea despre dimensiunea verticală și orizontală a Bisericii,
expusă simplu, clar și cuprinzător în expresia „comuniunea sfinților”, învățătură păstrată de
Ortodoxie cu sensul ei inițial, patristic.
Despre privegherea robilor lui Dumnezeu este un îndrumar liturgic, care pune mare accent pe
privegherea religioasă de noapte și răspunde celor ce credeau că aceasta nu este cu folos, arătând
importanța acesteia: „cine priveghează cu ochii să privegheze și cu inima. Cine se roagă cu Duhul
să se roage și cu mintea, ce se spune cu gura să fie ținut și cu inima”. Despre foloasele cântării de
psalmi este o lucrare ce cuprinde considerații asupra psalmilor, rezumând datina folosirii lor în cult,
iar Despre diferitele numiri ale Mântuitorului este o predică care vorbește despre numele Domnului
Iisus Hristos.

Paraclisul închinat Sfântului Niceta de Remesiana din cadrul


Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm!, sau pe scurt Te-Deum, este un imn de preamărire a Lui
Dumnezeu scris în limba latină, cunoscut azi în întreaga creștinătate și care cuprinde pe scurt
„învățături esențiale mântuirii”. Imnul Te-Deum cuprinde trei părți: o laudă a Tatălui, o mărturisire a
Sfintei Treimi și o invocare a Fiului. La acestea s-a adăugat mai târziu o rugăciune de dimineață.
Ideile din imn aveau scopul de a-i întări pe credincioși în credința cea adevărată împotriva arienilor
și a macedonienilor.
Sfântul Niceta este un catehet și un misionar comparabil cu marii Părinți din veacul de aur al
Bisericii. Operele sale au influențat teologia și spiritualitatea străbunilor noștri, iar prin latina clară în
care au fost scrise au reprezentat un factor de romanizare, de unitate și continuitate a populației daco-
romane în sudul Dunării, cu o influență binefăcătoare asupra celei nord-dunărene.
Dorian Pele – clasa a X-a
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 31

iaconul și dirijorul Nicolae Firu (1873-1965)

D a fost o personalitate marcantă a vieții


culturale și bisericești din partea de vest a
țării. Promovarea culturii românești prin scris și muzică, în
prima jumătate a secolului al XX-lea în Bihor, s-a manifestat
și prin aportul substanțial al ultimului dascăl confesional.
Dintr-o mențiune autobiografică, aflăm că s-a născut
în comuna Chișoda (comitatul Timiș), în anul 1873 din
părinți țărani. După absolvirea școlii din comuna natală,
părinții l-au dat la școală în Timișoara, unde după trei ani a
acumulat cunoștințele necesare pentru a accede la
Preparandia din Arad în 1888, pe care a absolvit-o în 1893,
iar în 1895 a depus și examenul de calificare. Iubește muzica
încă din copilărie, fiind cântăreț la strana bisericii. La
Timișoara, tânărul Nicolae, „a început a zice din flaută, dar
numai după auzite”.
Studiază cântarea bisericească și tipicul cu Petru Popovici la Institutul Pedagogic din Arad.
Aici, Nicolae Chiciu, descoperă în el adevărate aptitudini muzicale, chiar și instrumentale, ajungând
în scurt timp să cânte perfect la flaut și să-i fie discipol.
Dintre personalitățile vestice ale României care și-au adus aportul intelectual, contribuind la
formarea sa socio-profesională, amintim pe regretatul ierarh-ctitor al Eparhiei Oradiei, Roman
Ciorogariu, alături de Vasile Mangra, Augustin Hamzea și alții.
În 1893 obține diploma de învățător, evidențiindu-se printre studenții Preparandiei, vorbind
fluent maghiara și germana, urmând să activeze ca învățător în localitățile arădene Utvin și Șiria. Din
1899 se transferă prin concurs la Școala confesională din Oradea, având 11 contracandidați și
întrunind 40 din 50 de voturi.
În 1921 studiază la Cluj, probabil la Conservatorul fondat de Gheorghe Dima și obține o
diplomă de profesor de muzică. De-a lungul vieții, deține următoarele funcții: învățător confesional,
director de școală, dirijor al Hilariei, diacon ceremonial la Catedrala Ortodoxă din Oradea (Biserica
cu Lună), profesor la Academia Teologică Ortodoxă și Școala de cântăreți bisericești din Oradea,
precum și director al Școlii de cântăreți bisericești a Arhiepiscopiei Timișoarei.
La începutul secolului al XX-lea, activitatea Hilariei se va intensifica odată cu venirea lui
Nicolae Firu la pupitrul dirijoral. Timp de 40 de ani (1900-1940), Hilaria și Nicolae Firu vor cunoaște
cele mai înalte culmi ale gloriei. În anul 1906 are loc unul din cele mai importante momente din viața
dirijorului, dar și din istoria corului, deoarece cântă la cel mai mare festival coral de la începutul
secolului. Evenimentul are loc la Arenele Romane ale Bucureștiului unde se vor întrece 25 de coruri.
În urma concursului, i s-a oferit ,,Diploma de onoare cu medalia de aur”.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 32
La împlinirea vârstei de 70 de ani, în 1943, apare la Timișoara lucrarea muzicală ,,Cântări
bisericești”. Scrie cartea, după cum mărturisește în prolog, deoarece simte nevoia unui manual care
să cuprindă „cântările celor opt glasuri, răspunsurile de la Sfânta Liturghie, Irmoasele praznicelor cu
pricesnele, apoi Heruvice și pricesne pentru duminicile de peste an”.
Activitatea didactico-dirijorală l-a făcut celebru în istorigrafia muzicală și culturală. Se face
remarcat și colaborează cu personalități de renume ale vremii: dirijorul Dumitru Georgescu Kiriac,
Gavriil Musicescu, Ion Vidu, Sabin Drăgoi.
Prin activitatea sa, diaconul, profesorul și dirijorul Nicolae Firu, lasă urme adânci în istoria
vestică a țării din prima jumătate a secolului al XX-lea, făcând parte din cei mai de seamă oameni ai
Crișanei.
Își dă obștescul sfârșit la 12 noiembrie 1965, fiind înmormântat în satul său natal, Chișoda.
Odată cu înființarea Liceului Ortodox Ep. Roman Ciorogariu în anul 2007, cu binecuvântarea
Preasfințitului Părinte Episcop Sofronie, a luat naștere și corul liceului, coordonat de către arhid. prof.
Lakatoș Ștefan Alexandru. În anul 2009, corul este botezat cu numele profesorului și dirijorului
diacon Nicolae Firu de către Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei.
Corul „Diacon Nicolae Firu” este alcătuit din elevi şi absolvenţi ai Liceului Ortodox Episcop
Roman Ciorogariu. Încadrarea ca membru al corului presupune o educație solidă și autentică pentru
adevăratele valori morale, spirituale, sociale și comunitare ce se oferă elevilor prin diferite activități
propuse, educație ce se realizează de comun acord și în strânsă colaborare cu părinții.

Corul „Diacon Nicolae Firu” în concert dedicat aniversării a 320 de ani de la atestarea documentară
oficială a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei
Corul „Diacon Nicolae Firu” a cântat pe scenele Sălii Teatrului Regina Maria din Oradea,
Teatrului de Păpuşi Arcadia din Oradea, Filarmonicii de Stat din Oradea, Casei de Cultură din Oradea,
diferitelor universităţi, precum şi la Biblioteca Județeană din Oradea, în Cetatea din Oradea și în
numeroase catedrale şi biserici din eparhia Oradiei şi din ţară.
În cei 10 ani de activitate, corul şi-a însuşit deja un repertoriu bogat şi variat, începând cu
repertoriul liturgic monodic (cântul bizantin), continuând cu cele mai variate stiluri ale muzicii sacre
din diferite epoci şi culturi, precum şi piese muzicale din repertoriul popular, patriotic şi universal,
corul având o afinitate spre interpretarea pieselor în varianta lor originală, interpretând piese în limba
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 33
greacă, rusă, arabă, italiană, engleză sau germană, participând la mai multe concerte şi spectacole,
atât cu caracter festiv, artistic și competițional, cât și cu caracter filantropic și misionar. Copiilor li se
oferă o pregătire de bază de natură muzicală prin ore de teoria muzicii şi solfegiu. Foarte importantă
este pregătirea vocală a elevilor, cu care se lucrează fie în ansamblu, fie pe grupuri mici, pentru o
reală dezvoltare a posibilităţilor tehnice ale vocii, prin repetiţii care au loc de două ori pe săptămână.
Din repertoriul parcurs amintim: Gospodu pomolimsja, Clopote de seară (ambele din repertoriu clasic
rus), Priveghere de N. Lungu, Creator puternic de Ludwig van Beethoven, Și era la ora a șasea de
Gh. Mandicevschi, Îngerul păstorilor a strigat de Radu Antofie, Hristos se naște de Paul
Constantinescu, Va pensiero de Giuseppe Verdi, Doina de Timotei Popovici, Ştefan, Ștefan Domn
cel Mare de Ioan Vidu, Trei crai de la Răsărit de Vasile Stanciu, Barcarola de Karl Maria von Weber,
Ceteră cu patru strune de Tudor Jarda etc.
În ceea ce privește mediul festiv și artistic, a devenit o tradiție în Oradea ca, în jurul marilor
praznice, corul „Diacon Nicolae Firu” să susțină numeroase concerte la noua catedrală episcopală
„Învierea Domnului” și în parohiile din cuprinsul
eparhiei. De asemenea, corul „Diacon Nicolae
Firu” a participat în repetate rânduri în piese de
teatru cu caracter religios: Prin Patimi spre Înviere
(Aprilie 2008, Teatrul de Stat pentru Copii și
Tineret „Arcadia” din Oradea) şi Miracolul iernii
(Decembrie 2015, Teatrul de Stat Regina Maria).
Din punct de vedere competitiv, în anul
2008 corul Diacon Nicolae Firu participă în Cluj
Napoca la faza mitropolitană a concursului „Tineri
lăudaţi pe Domnul”, iar în 2015 participă pentru
prima dată la o etapă finală a Olimpiadei Naţionale
Corale, organizată de municipiul Oradea, alături
de corurile Seminariilor din Cluj-Napoca, Alba-
Iulia, Târgoviște, Buzău și Roman, obţinând un Coperta albumului de colinde lansat de Corul
premiu special pentru cel mai variat repertoriu. Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”
În sfera filantropiei şi a altruismului specific unui liceu ortodox, corul Diacon Nicolae Firu a
îndulcit suferința oamenilor prin cântare, susținând un număr considerabil de concerte atât în
bisericile noastre, încercând să sensibilizeze credincioșii parohiilor, cât și pe scenele Teatrelor Regina
Maria şi Arcadia sau a Casei de Cultură din Oradea, căutând la mila auditoriului, în vederea strângerii
unor sume de bani ce au fost direcționate spre cazuri sociale. În acest sens, corul Diacon Nicolae Firu
a susţinut următoarele concerte caritabile: Colinde, colinde, e vremea colindelor (decembrie 2007 şi
2008 în sala Teatrului „Arcadia“ din Oradea), Dăruieşte un zâmbet ( decembrie 2015 şi 2016, în sala
Casei de Cultură din Oradea).
Astfel, orele de muncă asiduă petrecute în sala de repetiție s-au cristalizat, propovăduind prin
faptă și cânt mesajul nostru evanghelic pentru o lume mai milostivă.
Actualmente, corul este alcătuit din aproximativ 40 de membri, elevi cu darul cântului, fiind
selectați din toate cele patru clase ale ciclului liceal al profilului teologic, corul bazându-se și pe
sclipirea unor tineri soliști cu potențial.
Gabriel Mircea Țoța – clasa a XI-a
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 34

n general, arta se aseamănă tuturor vieții umane, urmând de aici o „reducere” a

Î celorlalte căutări ale oamenilor –


filosofi, oameni de stiinţă, care
încearcă să citească în lucruri şi fiinţe o Prezenţă.
domeniului religios la componentele sale umane,
culturale, sociale, economice chiar. Icoana, la fel
ca orice creaţie religioasă, va fi considerată
Sunt „seminţe ale Cuvântului”, adesea ascunse, produs al unei percepţii estetice și va fi supusă
uneori desemnate negativ. Chiar fară să o ştim, analizei şi descrierii elementelor sale
fără să o vedem, arta revelează uneori prezenţa constitutive.
Cuvântului ascuns în noaptea religiilor, a Oliver Clement ne spune că, puţin câte
sistemelor filozofice , a literaturii. puţin, diferitele domenii ale existenţei, politic,
social, cultural, se emancipează în aşa fel încât
religiosul devine un simplu compartiment al
acestuia din urmă. Știinţa și filosofia nu mai sunt
slujitoarele teologiei. Aici, Oliver Clement vrea
să ne spună că, în ciuda diferitelor domenii,
creştinismul trebuie să mărturisească „acea
spiritualitate care transmite frumuseţea
luminoasă și liniştită a cântărilor și icoanelor ”.
Formularea din titlu ,,icoana, obiect”, ne
face să vorbim despre icoană ca despre o opera
de artă, ca despre un obiect. Deja înseamnă să
rişti obiectivarea ei, tratarea ei ca un lucru, să-i
nesocoteşti misterul, aspectul de negrăit, sufletul
interior, deci, să faci din ea un ,,obiect
neînsufleţit”.
Dar icoana dezvăluie ea însăşi o taină, iar
aceasta pe două niveluri. Pe de-o parte, ea
exprimă o viziune a iconografului și
imortalizează această viziune. Pe de altă parte, ea
este o fereastră deschisă către Împărăţia lui
Dumnezeu, răspândind lumina ei, manifestând
realitatea harului Sfântului Duh, care sălăşluieşte
în Hristos și în sfinţii Săi. Icoana este aşadar un
Icoana Maicii Domnului din Vladimir (sec. al mod privilegiat al prezenţei lui Hristos şi a
XII-lea) ,,ucenicilor” săi. Noţiunii de obiect îi putem
Astfel, arta apare ca un limbaj ce exprimă opune deci aceea de subiect sau de prezenţă, de
realitatea cea mai tainică şi cea mai adâncă a contemplare şi dialog.
fiinţei, a omului, a naturii, şi în cele din urmă a Vladimir Lossky a definit icoana ca
Creatorului, a lui Dumnezeu. început al vederii „faţă către faţă”, iar prinţul
În plus, trebuie spus că trăim o perioadă E.Trubeţkoi spune că ,,nu noi suntem cei care
de profundă secularizare a tuturor domeniilor privim icoana, ci ea ne priveşte pe noi“. Harul
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 35
Sfântului Duh este cel care conferă sfinţenia, atât Frumuseţii”. A vorbi despre icoană ca despre o
a persoanei reprezentate, cât şi a icoanei sale şi în Taină înseamnă a sublinia că ea este un mod
har se operează relaţia dintre credincios şi sfânt privilegiat de prezenţă şi de comuniune a divino-
prin intermediul icoanei acestuia. umanitaţii lui Hristos prin şi în puterea Sfântului
Duh.
Sacramentalitatea icoanei Astfel, dogma icoanei, formulată și
În calitate de element al cultului şi al pregătită de către Sfântul Ioan Damaschin, care a
rugăciunii atât liturgice cât şi personale, putem precedat convocarea şi desfăşurarea Sinodului
aplica icoanei noţiunea de ,,Taină”. Frumuseţea, VII de la Niceea (787), afirmă fundamentul
Harul, Adevărul, Bunătatea, Lumina, toate sunt hristologic ce constă în realitatea Întrupării:
aspecte ale unicului și indivizibilului mister al lui ,,Acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat
Dumnezeu care se întâlnesc în misterul sau în în trup, a locuit printre oameni, face icoana
taina icoanei. chipul văzut al lui Dumnezeu”. Aici este punctul
de plecare și temelia teologiei şi a cinstirii
icoanei.
Această temelie trebuie lărgită pentru a
cuprinde întreaga lucrare mântuitoare a
Domnului nostru Iisus Hristos.
Capacitatea materiei de a deveni icoană a
Împărăţiei Preasfintei Treimi se întemeiază pe
fiecare etapă a lucrării mântuitoare .
Botezul lui Hristos în Iordan realizează
sfinţirea materiei, exorcizarea şi eliberarea deja
de forţele demonice.
Schimbarea la Față a Mântuitorului pe
Muntele Tabor afirmă că slava lui Dumnezeu
locuieşte în toată plinătatea ei într-un trup
omenesc şi se lasă contemplată de ochii trupeşti,
după cum nădăjduia Iov: ,,Pe El Îl voi vedea şi
ochii mei Îl vor privi.” (Iov 19, 27)
Omul creat după chipul lui Dumnezeu
este deci purtător de Hristos dintru început și este
chemat să lucreze ca acest chip să iasă la iveală
din străfundul său. Vocaţia vieţii noastre este de
a face vizibilă această icoană lăuntrică.

Aspectele sacramentalităţii icoanei


Deosebim în statutul icoanei două etape
ale sacramentalităţii sale, adica funcţia
,,ascendentă”, de ridicare a rugăciunii eclesiale și
Iisus Pantocrator – icoană (sec. al VI-lea) aflată
personale spre Dumnezeu, şi funcţia sa
în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai
,,descendentă“, de transmitere a prezenței
Astfel, putem vorbi despre icoană ca
sfinţitoare a lui Hristos şi a sfinţilor către om.
despre ,,Taina Frumuseţii” sau despre ,,Botezul
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 36
În ceea ce priveşte aspectul descendent,
Duhul Sfant este în același timp locul și spaţiul
sfinţirii. Deci, este spaţiu de adorare, de
contemplare, de viziune şi de comuniune,
desigur, spaţiu de fortificare. Duhul Sfânt este
acel ,,loc” în care se operează relaţia de
reciprocitate și de dialog. Acest fapt este foarte
important pentru abordarea icoanei.

Crearea icoanei
Prima etapă, crearea icoanei, este un
adevărat act sacramental, în care Duhul Sfânt
apare ca adevăratul şi singurul iconograf, Care
manifestă Chipul ascuns, Care actualizează în
acel veşnic ,,astăzi” al lui Dumnezeu prezenţa lui
Hristos şi a sfinţilor săi.
Modul în care icoana se naşte din inima
artistului în frumuseţea sa pură şi adevărată este Iisus Hristos Pantocrator – mozaic din Catedrala
un mister. Numai Sfântul Duh poate realiza Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul)
această ieşire la iveală a icoanei, ce are loc chiar fost împlinite pentru noi. Prin urmare, a vorbi
în interiorul inimii curăţite şi îmbisericite. despre icoană ca taină a lui Hristos, înseamnă a
Unii dintre cei mai mari iconografi au fost vedea de asemenea, perspectiva eshatologică.
Teofan Grecul, Andrei Rubliov, care au fost
canonizaţi, iar in zilele noastre părintele Prezenţa și energia Sfântului Duh
Gregorie Krug, părintele Zenon și mulţi alţii. În Duhul Sfânt nu este singurul Artist și
toate aceste cazuri de creaţie religioasă lucrează Creator, Descoperitor al Chipului lui Hristos în
însuşi Duhul Sfânt, transformând la sfârşit icoana icoană, dar El asigură aici permanenţa prezenţei
în Taină a Împărăţiei. lui Hristos şi a sfinţilor Săi. În unele icoane harul
lui Dumnezeu se manifestă într-un mod mai
Permanenţa icoanei tangibil şi permanent: vindecări, convertiri, bună
Înțeleasă ca fereastră către Împărăţia lui mireasmă, izvor de mir. Astfel, icoana ocupă un
Dumnezeu, icoana concentrează în ea loc din ce în ce mai important în evlavia şi
plenitudinea şi prezenţa tainei treimice a divino- rugăciunea personală.
umanitaţii lui Hristos şi a Trupului său mistic
care este Biserica, trăită prin mijlocirea Sfintelor Actualitatea icoanei
Taine. Ajungem, astfel, la cea de-a treia parte a
Duhul Sfânt constituie în icoană puterea statutului icoanei, și anume actualitatea sa în
ei de viziune, spaţiul de luminozitate, însăşi viaţa Bisericii şi a credinciosului, unde icoana
calitatea lumii fără de care nici o viziune nu este este mijlocitoare a harului lui Dumnezeu, şi a
posibilă. prezenţei Sale în relaţia cea mai personală a
Atunci când are loc prefacerea Sfintelor omului cu Dumnezeu. Astfel, icoana realizează o
Daruri, Biserica evocă momentele esenţiale din adevărată relaţie personală între credincios şi
lucrarea mântuitoare a lui Hristos, toate câte au taină sau persoana pe care o reprezintă.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 37
Biserica Ortodoxă a ştiut să păstreze darul este doar în suflet, ci şi în spirit, în suflet şi în trup
tradiției iconografice de-a lungul secolelor deopotrivă. Viziunea biblică ne descoperă chipul
frământate şi dureroase din istoria sa bimilenară. lui Dumnezeu în omul întreg: spirit, suflet și trup.
Potrivit tradiţiei Părinţilor noştri, chipul lui De aceea, icoana poate să exprime sfinţirea
Dumnezeu se află întreg în om. Sfântul Irineu de întregii creaţii.
Lyon spune despre chipul lui Dumnezeu că nu Daniel Domocoș - clasa a XI-a

iserica Ortodoxă mărturisește credința într-un singur Dumnezeu, dar întreit în

B persoane și deoființă. Acest adevăr este cu anevoie de înțeles pentru mintea noastră
omenească și de aceea noi îl acceptăm prin credință.
Cu mult mai greu este, însă, pentru un artist să surprindă această taină în imagini, dacă luăm
seama la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne spune că pe Dumnezeu „nu L-a văzut nimeni
dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Timotei 6,16).

Icoane eretice
Reprezentarea lui Dumnezeu-Tatăl ca bătrân, cu Fiul Său - Hristos în poală și Sfântul Duh ca
un porumbel fie între ei, fie pe un disc ținut de Mântuitorul, poartă titlul „Paternitate” (această
reprezentare transpune doctrina Filioque în forma picturală), ea este o reprezentare a Trinității, pentru
că încearcă să înfățișeze cele trei Persoane divine.
Această reprezentare a fost interzisă de Marele Sinod de la Moscova, din anul 1667, în
următorii termeni: „A-L reprezenta în icoane pe Dumnezeu-Savaot (adică pe Tatăl), cu barba albă,
cu unicul Său Fiu în poală și cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd și de necuviincios,
pentru că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu-Tatăl. Pentru că Tatal nu are trup și nu în trup S-a născut
Fiul din Tatăl mai înainte de veci; David Profetul spune: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am
născut” (Ps. 109, 3) - dar această naștere nu este în trup, ci este mai presus de înțelegere și de
exprimare. Iar Hristos Însuși spune în Sfânta Scriptură: „Nimeni nu-L cunoaște pe Tatăl decât Fiul”.
„Nașterea mai înainte de veci a Fiului Unuia-Născut din Tatăl trebuie înțeleasă cu mintea, dar
nu trebuie și nici nu poate fi reprezentată în icoane.”
Iconografia rusească a servit ca punct de plecare pentru acele denaturări care au urmat sub
influența Apusului.

Reprezentări canonice
Deși de-a lungul vremii au apărut mai multe variante de reprezentare a Sfintei Treimi, cea
care devine normativă în Biserica Ortodoxă este pictată pe baza unui eveniment istoric concret, despre
care se vorbeşte chiar în prima carte a Vechiului Testament.
Este vorba despre capitolul 18 al Facerii, în care se spune că Dumnezeu se arată lui Avraam
la stejarul Mamvri, în chipul a trei Oameni.
Și iată cum ne descrie această icoană Dionisie din Furna, autorul „Erminiei Picturii
Bizantine”: „Casă și trei îngeri șezând la masă, având înaintea lor o căpățână de vițel pe o tipsie, pâini
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 38
și alte blide cu bucate, pahare și o cană cu vin, iar de-a dreapta lor Avraam aducând o strachină cu
bucate acoperită, și de-a stânga Sara ține în mâini o strachină cu găină (friptă)”.
Reprezentări ale acestei scene sunt însă atestate încă de la începuturile iconografiei creștine,
ba chiar mai devreme. Astfel, istoricul Eusebiu de Cezareea, într-una din scrierile sale, vorbește
despre o reprezentare a acestei scene care a existat încă din vremuri străvechi, la locul real în care
cele trei Persoane s-au arătat lui Avraam. Ni s-a păstrat o copie a acestei imagini, sub forma
unui suvenir pentru pelerini, imprimată în calcar și datând, probabil, din secolul al V-lea.
Cea mai veche reprezentare
autentic creștină este o frescă dintr-o
catacombă de pe Via Latina, care
datează din prima jumătate a secolului al
IV-lea.
Trei tineri imberbi, aproape
identici ca îmbrăcăminte, gesturi și
înălțime se arată lui Avraam, care îi
salută ridicându-și mâna dreaptă. Faptul
că sunt strâns lipiți unul de celălalt pare
un detaliu introdus intenționat de către
pictor, pentru a reliefa unitatea lor.
De fapt, încă de la început intră
în preocuparea pictorilor încercarea de a
exprima în diferite moduri, potrivit
învățăturii Bisericii, egalitatea și
unitatea celor trei Persoane ale Sfintei
Avraam și oaspeții la stejarul Mamvri – frescă dintr-o Treimi, care rămân în același timp
catacombă de pe Via Latina (sec. al IV-lea)
distincte. Astfel, păstrând totuși
contextul istoric, pictorul dă o importanță deosebită reprezentării Sfintei Treimi.
Acest lucru este evidențiat în mozaicul din basilica Santa Maria Maggiore din Roma, ce
aparține primei jumătăți a secolului al V-lea. El reunește într-o singură imagine două scene,
reprezentând în partea superioară salutul și închinarea pe care Avraam o adresează oaspeților lui, iar
în partea inferioară ospătarea acestora.
În scena superioară observăm că persoana din mijloc este un pic diferențiată de celelalte prin
faptul că este înconjurată de o mandorlă. Diferențierea apare, probabil, datorită faptului că au fost
unii sfinți Părinți care au dat o interpretare hristologică capitolului 18 din Facere, susținând că nu
Sfânta Treime S-a arătat lui Avraam, ci doar Iisus Hristos, însoțit de doi îngeri.

Icoana canonică și dogmatică


Cu timpul, au dispărut încetul cu încetul elementele istorice, accentul căzând doar pe
reprezentarea Sfintei Treimi. Se ajunge, astfel, în secolul al XV-lea la o capodoperă monumentală, și
anume icoana pictorului rus Andrei Rubliov, care devine etalon pentru reprezentările de mai târziu
ale Sfintei Treimi.
Ca și alte icoane mai vechi ale Sfintei Treimi, ea înfățișează trei îngeri, dar împrejurările
arătării lor nu sunt descrise. Compoziția descrie casa lui Avraam, stejarul și un munte, dar Avraam și
Sarra lipsesc.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 39
Fără a desființa aspectul istoric al
evenimentului, Sfântul Andrei îl reduce la
minimum, pentru că semnificația principală
nu consta în evenimentul biblic, ci în
înțelesul său dogmatic.
Icoana Sfântului Andrei are acțiune
exprimată în gesturi, comuniune exprimată
în înclinarea capetelor și a poziției figurilor,
și tăcere, pace neclintită. Această viață
interioară, unind cele trei figuri închise în
cerc și comunicându-se în afară, descoperea
toata adâncimea inepuizabilă a icoanei.

Concluzii
De-a lungul timpului, pictorii au
încercat să cuprindă dumnezeirea
persoanelor Sf. Treimi într-o reprezentare
grafică.
În aceste încercări au apărut erori,
care au dus la erezii și, astfel, au fost
respinse de către Biserica Ortodoxă.
Icoana Sfintei Treimi a Sfântului Andrei Rubliov (1410)
Icoana Sfantului Andrei rămâne
până astăzi un exemplu clasic al iconografiei Sfintei Treimi. Tradiția îi păstrează culorile de bază și
detaliile individuale de desen și compoziție.
Ioan Roșu – clasa a XII-a

ctul de la 23 august 1944 şi, reprezentanților Bisericii, ce a mers adeseori

A mai ales, cel de la 6 martie


1945, când s-a instaurat un
regim comunist totalitar în România, au dus la
până la martirizare. Cu mult curaj și echilibru,
diplomație și tenacitate, Biserica s-a apărat de
loviturile sistematice ale puterii politice,
profunde schimbări de ordin politic, social şi alegând calea unei dârze rezistențe camuflate
economic, care au cerut și din partea Bisericii o sub un discurs „favorabil” pentru liderii
mare capacitate de adaptare la noua situaţie. comuniști. Clerul ortodox, în frunte cu
Istoria Bisericii Ortodoxe Române de Patriarhul Justinian Marina, s-a opus din
după anul 1948 a fost marcată de apriga răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-
represiune antireligioasă a statului ateu şi a stat în viața Bisericii și încercării acestuia de a
persecuţiei îndreptată împotriva transforma Biserica într-o instituție
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 40
neputincioasă, marginalizată și discreditată, cu la 47 de ani, episcopul Nicolae Popoviciu al
un rol nesemnificativ în societate. Oradiei, pentru că ceruse dreptul de a se face
Din 1948 Biserica n-a mai putut catehizarea tineretului şi criticase regimul în
continua lucrarea ei caritativ-filantropică, fiind predicile sale. Preoții și tinerii erau urmăriți
desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de permanent, încât prea puțini au beneficiat de
acest gen. În acelaşi an a fost eliminat dreptul de a fi catehizați.
învăţământul religios din şcolile de toate În anul 1948 a început un control
gradele, s-au interzis slujbele în spitale, azile, permanent exercitat asupra tuturor slujitorilor
penitenciare şi cazărmi. S-a interzis activitatea Bisericii, fie prin aşa-numiţii „inspectori de
asociaţiilor preoţeşti, cum ar fi: Oastea culte”, dar mai ales prin ofiţerii de Securitate,
Domnului, Frăţia Ortodoxă Română, Societatea prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti
Femeilor Ortodoxe. Tot de atunci au fost (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre
suprimate tipăriturile periodice bisericeşti ale eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime
tuturor eparhiilor (cu excepţia „Telegrafului orice acţiune considerată contrară intereselor
român” de la Sibiu). statului ateu. Departamentul Cultelor cenzura
Au fost desfiinţate şcolile teologice: absolut toate publicaţiile bisericeşti, care
Facultatea de Teologie din Suceava (refugiată circulau într-un cadru foarte restrâns, doar în
aici de la Cernăuţi), patru Academii teologice cercurile bisericeşti.
din Ardeal şi Banat (cu excepţia celei de la Sute de preoţi ortodocşi au fost arestaţi
Sibiu, care a devenit Institut), Academia de şi anchetaţi, aruncaţi în închisori (Jilava, Piteşti,
Muzică religioasă din Bucureşti și toate Aiud, Gherla), trimişi să lucreze la Canalul
Seminariile din Muntenia şi Moldova. În Dunăre-Marea Neagră, câţiva chiar deportaţi în
acelaşi an au fost desfiinţate cele două seminarii Siberia, de cele mai multe ori pentru acuzaţii
pentru călugăriţe de la mănăstirile Agapia şi total nefondate sau pentru refuzul de a divulga
Hurezi. În 1959 au fost exmatriculate toate secretul spovedaniei. Au fost arestați și închiși
studentele din
Institutele Teologice.
De acum înainte nu s-
au mai acceptat în
școlile teologice fete,
călugărițe și călugări
(din dispoziția
Ministerului Cultelor).
S-au desfiinţat
câteva eparhii (Huşi,
Argeş, Constanţa,
Caransebeş, Sighet, a
Armatei), precum şi
posturile de arhierei-
vicari, încât au fost
„puşi în retragere”
vreo 20 de ierarhi. În
1950 a fost pensionat, Biserica Mănăstirii Văcărești, în plin proces de demolare – ianuarie 1987
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 41
toți ierarhii Bisericii unite: unii au murit în unele erau monumente istorice sau de artă
închisoare sau în domiciliu forțat. (Mănăstirea Văcăreşti, Biserica Sf. Vineri etc.).
În 1959, prin Decretul de Stat nr. 410, În pofida atâtor restricții și
au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi supravegheri, ierarhii, călugării și preoții de mir
schituri ortodoxe, sute de călugări şi călugăriţe au știut să fie mereu la datorie, în mijlocul
fiind scoşi cu forţa din ele şi trimişi fie în credincioșilor, cultivând tradițiile creștine-
familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de strămoșești, contribuind la valorificarea
stat. Cauza care au dus la apariţia acestei legi patrimoniului cultural-artistic național și la
nefaste pentru Biserica strămoșească a fost refacerea sau zidirea unor lăcașuri de închinare,
teama crescândă a Securităţii în privinţa dar, mai ales, predicând adevărurile veșnice ale
activității anticomuniste desfășurată în aceste Evangheliei lui Hristos. De fapt, Biserica a fost
„focare de rezistenţă”, aşa cum erau numite singura instituție care a propagat o altă
mănăstirile noastre. învățătură decât cea „materialist-ateistă”
În Bucureşti - mai ales în deceniul al oficială.
nouălea - a început nefericita acţiune de Andrei Ovidiu Baciu – clasa a XII-a
demolare a peste 20 de biserici, dintre care

„Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz, tot aceea înfățișează


și arată pictura în mod tăcut ochilor.” (Sfântul Vasile cel Mare)

fintele icoane au mai întâi o funcție de călăuzire și întărire în dreapta credință. Ele

S întipăresc în mintea și amintirea credincioșilor învățătura despre Dumnezeu cel în


Treime, actele mântuitoare ale lui Hristos, locul Maicii Domnului în iconomia
întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți, care vorbesc despre modul învățătoresc al sfintelor icoane, vorbesc și de modul
emoționant în care acestea ne vădesc învățăturile credinței și pildele de împlinire a lor de către sfinți.
Sfântul Vasile cel Mare a dat și formula pe care și-a însușit-o Sinodul VII ecumenic: „Cinstirea
chipului trece la cel zugrăvit.”
Această trecere a cinstirii la modelul chipului se produce în mod firesc.
Episcopul Ipatie al Efesului scrie: ”Noi permitem podoaba în biserici, pentru că fiecare pătură
de credincioși e ridicată la Dumnezeu în modul potrivit ei.”
Dar mai mult decât aceasta, prin sfintele icoane cei zugrăviți în ele devin o prezență în locașul
bisericesc.
Sfinții de mai înainte au rămas vii și după moarte. Ba, mai mult, ei se află împrejurul
credincioșilor, mai ales când aceștia sunt adunați în rugăciune și când Hristos se aduce în mijlocul lor
jertfă Tatălui.
În mod special, prin sfințirea ei de către preot, după ce el a verificat conformitatea ei cu
conținutul de totdeauna al învățăturii creștine, icoana devine o ajutătoare minunată, sau „o
conducătoare a harului”, căci „fiecare icoană primește prin sfințire harul Sfântului Duh”.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 42
Cinstirea care trece de la icoană la
prototipul ei viu, nu e o trecere de la un spațiu
definit la alt spațiu definit, ci trecerea de la un
spațiu definit la spațiul supradefinit.
Trecerea aceasta de la icoană la prototipul
ei viu e o intrare prin ea în contact cu prezența
prototipului nevăzut, spiritual.
Această aplecare a prototipului spre
cinstitorul icoanei are loc în orice clipă în care un
credincios, intrând în biserică, se închină la o
icoană.
Am spus că unde este prezent Hristos, nu
poate să nu fie prezentă și Preasfânta Lui Maică și
toți îngerii și sfinții.
De aceea, adresându-ne Maicii Domnului
sau vreunui sfânt în fața icoanei lui, noi ne
adresăm în același timp lui Hristos, noi ne aflăm
încadrați într-un progres continuu în această
solidaritate și în acțiunea Sfintei Treimi și a lui Hristos Mântuitorul, ce se săvârșește asupra noastră.
Pe de altă parte, nu numai ascultând cu credință cuvintele lui Hristos și privind chipul Lui, sau
cuvintele Lui încorporate și realizate în sfinți, ne punem în legătură cu El, ci și rostindu-le noi înșine.
În cadrul Sfintei Liturghii, întâlnirea tainică cu persoanele reprezentate în icoane este ca un
fel de pregătire spre întâlnirea mai deplină cu Hristos în Taina Euharistiei, așa cum sunt de altfel și
rugăciunile preotului și cele ale comunității călăuzite de preot.
Trăirea aceasta a lui Dumnezeu, a Născătoarei de Dumnezeu, legătura cu sfinții, prin privirea
icoanelor lor, prin chemarea numelui lor, e mai presus de ceea ce se poate defini rațional. Ea e
apofatică.
E apofatică așa cum e toată Liturghia. Este așa pentru că unește trecutul cu prezentul și cu
viitorul eshatologic etern.
Ea ne îngăduie să ne depășim timpul și să întrevedem veacul viitor în oglinda tremurândă a
chipurilor.
Aflându-ne în biserică, ne aflăm în orizontul dumnezeiesc care e numai lumină, dar o lumină
care, deși pornește din Hristos, nu confundă persoanele sfinților unite cu El, care se păstrează și ele
ca lumini pline de lumina Lui.
Spațiul bisericesc e un spațiu al luminii mai presus de fire, al sensului plenar și etern al
existenței.
„Mărire Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina”, cântă credincioșii pregătindu-se pentru
începutul Sfintei Liturghii. „Pe Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii întru cântări cinstindu-o
să o mărim”, se cântă peasna a noua de la Utrenie, arătând pe Hristos ca lumină, ca lumină nu numai
în dumnezeirea Sa, ci și în umanitatea scăpată de întunericul păcatului, pe care a primit-o din Sfânta
Născătoare de Dumnezeu, pentru ca să umple de ea lumea.
Valentin Romeo Corb – student, anul I
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman” Oradea
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 43

ntre linişti şi vifore, în matca verdelui înconjurător, stă Mănăstirea Tismana, ca una dintre

Î cele mai luminoase vetre de cultură veche românească, ca un uriaş muzeu al trecutului, cu
inegalabile mărturii de iscusinţă umană şi glorie istorică. Situată la 5 kilometri nord de
comuna Tismana și la 30 de kilometri vest de orașul Târgu Jiu, Mănăstirea Tismana este una dintre
cele mai vechi așezăminte monahale din Țara Românească, având un rol primordial în menținerea
Ortodoxiei de-a lungul anilor în sânul poporului nostru.
Manăstirea Tismana este „cea mai veche
şi mai măreaţă dintre manăstirile de peste Olt”
(cum a numit-o Grigore Alexandrescu), „măreţ
cuib al Basarabilor” (cum a socotit-o George
Coșbuc), „o lume de închipuiri, de basme” (cum
a desluşit-o Alexandru Vlahuță), „fără seamăn
nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea
locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale
şi întărirea naturală pe care o are, ajutata şi de
ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare” (cum a
descris-o celebrul călător Paul de Alep -
arhidiaconul şi însoţitorul Patriarhului Macarie
al Antiohiei în călătoria din 1657).
În stânca din sudul bisericii se află şi
peştera Sfântului Cuvios Nicodim, cel care a
întemeiat mănăstirea în secolul al XIV-lea cu
sprijinul material al domnitorilor munteni Radu
I (1374-1385), Dan I (1385-1386) și Mircea cel
Bătrân (1386-1418). Originar din localitatea
Prilep (Macedonia), aromân de neam, Sfântul
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 44

Mănăstirea Tismana – vedere panoramică


Nicodim a simțit încă de tânăr chemarea spre viața monahală. S-a călugărit în Muntele Athos și devine
egumen al unei mănăstiri. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea ajunge pe meleagurile Țării
Românești, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, care acordă sprijin pentru întemeierea unei mănăstiri
(Vodița), prima așezare monastică ctitorită de Sfântul Nicodim la nord de Dunăre, bogat înzestrată
de către domnul țării cu sate și venituri. Obștea întemeiată de Sfântul Nicodim se vede silită să-și
părăsească vremelnic ctitoria în urma
pierderii de către Țara Românească a
Banatului de Severin, în favoarea regatului
maghiar, în jurul anului 1375.
Călugărul Nicodim primește sprijinul
noului domnitor, Radu I, și începe zidirea
unei noi vetre monahale, pe apa Tismanei, în
proximitatea unei cascade. Ridicarea ei se
poate plasa între anii 1375 - momentul
refugierii obştei călugăreşti de la Vodița - şi
1377-1378, data sfinţirii ei, cunoscută dintr-o
notiţă scrisă pe spatele unui document
provenit de la Dan al II-lea. Sub conducerea
Sfântului Nicodim, colaborator preţios a trei
voievozi, care întrunea calităţi de cunoscător
în meşteşugul zidirii, de caligraf şi
Biserica Mănăstirii Tismana miniaturist, cu cele de organizator de viaţă
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 45

Mănăstirea Tismana – accesul în incinta asezământului monahal


bisericească, dar şi de bun gospodar al averii mănăstireşti, comunitatea de la Tismana se întărea an
de an. La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită școală de caligrafie cu copiști
de cărți bisericești în diverse limbi. El însuși, în anul 1405, a caligrafiat și miniat un Tetravanghel pe
pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este
cea mai veche carte datată din Țara Românească cu cea mai veche ferecătură și se află astăzi la
Muzeul Național de Istorie din București. Ctitorul
Tismanei a trecut la cele veșnice în data de 26 decembrie
1406 și a fost îngropat în pridvorul bisericii din cadrul
așezământului pe care l-a ctitorit, iar mai apoi, trecut în
rândul sfinților.
Ca instituţie religioasă, Tismana s-a bucurat încă
de la început de o situaţie aparte. Ea reprezenta o
samovlastie, adică o comunitate monahală de sine
stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici
celui de Severin, fiind condusă numai de propriul ei
sobor, rânduială pe care Cuviosul Nicodim a adus-o de
la Muntele Athos. În ceea ce priveşte averea mănăstirii,
Tismana era posesoarea, la un veac de la întemeiere, a
celui mai mare domeniu mănăstiresc din voievodat. La
înzestrarea mănăstirii a contribuit și cneazul Lazăr al
sârbilor, care i-a dăruit 10 sate în țara sa, danie confirmată
mai târziu și de urmașii săi.
Existenţa bisericii Cuviosului Nicodim nu a fost
Prima pagină a Tetraevangheliarului
de prea lungă durată. Deşi mănăstirea şi-a continuat copiat de Cuviosul Nicodim
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 46
neîntrerupt activitatea ca instituţie, o cauză nedesluşită până acum a dus la ruinarea lăcaşului şi a făcut
necesară o refacere totală a lui, în timpul stăpânirii lui Radu cel Mare (1495-1508). Noua biserică
reprezenta unul din monumentele de seamă ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului al
XVI-lea, o biserică de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusă din altar, naos, pronaos şi
exonartex deschis, încununată cu trei turle. Dar Radu cel Mare nu a reuşit probabil să termine
construcţia, lucrările de construcție continuând și sub urmașii săi: Neagoe Basarab, Radu Paisie, Petru
cel Tânăr sau Matei Basarab.

Mormântul Sfântului Cuvios Nicodim


Biserica mănăstirii, construită în stil bizantin (plan triconc, ziduri de piatră foarte groase, cu
trei turle pe naos, pronaos și pridvor, susținută de contraforți și de pridvorul ce înconjoară pronaosul
și o parte din naos), a fost zugrăvită într-o singură culoare, în ocru, cu figuri geometrice și florale.
Prima pictură a fost făcută abia în secolul al XVI-lea de pictorul Dobromir din Târgoviște. El a realizat
o pictură în culori vegetale care se păstrează până în zilele noastre pe pereții din pronaos, fiind cea
mai veche pictură bizantină din Țara Românească. În 1732 este refăcută pictura din naosul și Sfântul
Altar cu ajutorul material al Doamnei Stanca Glogoveanu. Pridvorul a fost reconstruit în 1983, după
planul Sfântului Nicodim și pictat în stil bizantin de pictorul Grigore Popescu. Aici sunt pictați toți
sfinții români canonizați în secolul al XX-lea. În biserică se găsește o raclă de argint care conține trei
părticele de Sfinte Moaște: degetul arătător de la mâna dreaptă și crucea de plumb pe care o purta la
gât Sfântul Nicodim, de la Sfântul Ignatie Teoforul și Sfântul Ioan Gură de Aur.
În zilele noastre, în incinta Mănăstirii funcționează un muzeu care conține o bogată colecție
de picturi murale, icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărți vechi, veșminte, ușile vechi ale bisericii
ș.a. Mănăstirea Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi
există în ea; a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar
al marilor arderi ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului.
Ștefan Fritea – clasa a XI-a
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 47

Părinții Bisericii – Învățătorii noștri

fântul Iustin, supranumit Filosoful, s-a născut în

S părţile Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea


care la început se numea Sichem, iar mai pe urmă
s-a numit Flavia Neapolis, azi Nablus. A fost crescut în tradiția
și cultura păgână, primind o aleasă formație spirituală. El era
mistuit de nevoia de adevăr, așa cum el însuși ne spune în
Prologul celei mai cunoscute opere a lui, „Dialogul cu iudeul
Trifon”.
Dupa o odisee filosofică prin școlile stoice, peripatetice,
pitagoreice și platonice, Sfântul Iustin e îndemnat de un bătrân
necunoscut, pe malul mării, să-i citească pe profeți, ceea ce-i
aduce convertirea la creștinism. Creștinismul devine, pentru el,
„singura filosofie sigură și aducătoare de folos”, singura cale
care duce la mântuire.
După convertire, devine unul dintre cei mai însemnați
misionari creștini, viața sa fiind o continuă lucrare de predicare
și de apărare a adevărurilor fundamentale ale creștinismului.
Partea a doua a vieții o petrece la Roma, unde înființează
o școală de răspândire a doctrinei creștine și unde îl are printre
elevi pe Tatian Asirianul, un apologet important al timpului.
Aici, Sfântul Iustin dezvoltă o intensă activitate apologetică,
literară și misionară. Tot de aici trimite împăraților, Senatului și
poporului roman celebra sa apologie în favoarea oamenilor de
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 48
toate neamurile, care sunt pe nedrept urâți și persecutați.
Aici sunt scrise, probabil, și celelalte lucrări ale sale, în
frunte cu cea mai reprezentativă, anume „Dialogul cu
iudeul Trifon”.
Tot la Roma, activitatea sa filosofică și catehetică
îl pune în conflict cu filosoful cinic Crescens, pe care îl
caracterizează ca fiind imoral, irațional și ignorant. Sfântul
Iustin ne relatează cum, în discuții contradictorii, l-a
zdrobit pe acest filosof șarlatan, care-i acuza pe creștini de
ateism și de imoralitate, fără să-i cunoască. Înfrânt și
ridiculizat, Crescens îl denunță autorităților pe Sfântul
Iustin, acuzându-l că nu jertfește zeilor. După o judecată
sumară, este condamnat la biciuire și moarte, fiind
executat în 165, cu încă alți șase creștini, în timpul domniei
împăratului Marcus Aurelius.
În ceea ce privește opera lăsată posterității,
lucrările Sfântului Iustin sunt numeroase și deosebit de
importante. Despre unele vorbește el însuși, despre cele
mai multe relatează, cu extrase, Eusebiu și Ieronim. În Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful
tabloul cel mai complet pe care Eusebiu ni l-a transmis despre lucrările Sfântului Iustin, găsim
menționate: Prima Apologie (150-155) - adresată lui Antonin Piul, fiilor săi, Senatului și poporului
roman, tratând despre acuzele aduse creștinilor și netemeinicia lor, despre viața, credința, cultul și
tainele creștine. Ea constituie o mărturie a relațiilor încordate dintre autorități și Biserica creștină la
jumătatea secolului al II-lea; A doua Apologie – statornicește ideea superiorității învățăturii creștine
față de orice altă învățătură; Cuvânt către Greci - tratează despre natura demonilor; Combatere - o altă
lucrare adresată grecilor; Despre monarhia lui Dumnezeu - în care monoteismul e tratat cu ajutorul
Sfintei Scripturi și al autorilor greci; Psalmistul; Despre suflet – operă în formă de scolii, în care redă
și părerile filosofilor greci, pe care făgăduiește să le combată într-o altă carte; Dialogul cu iudeul Trifon
– operă ce numără 142 de capitole și încearcă să precizeze raporturile dintre creștinism și iudaism. Este
structurată sub forma unei discuții avută la Efes de către Sfântul Iustin cu Trifon, cel mai renumit evreu
din vremea sa, în care se arată care a fost rolul Vechiului Testament față de Legea cea Nouă.
În scrierile sale, Sfântul Iustin afirmă că Dumnezeu este unic, imaterial și veșnic, cauza
primordială a întregii existențe; Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie informă, iar îngerii și sufletele
oamenilor au o oarecare corporabilitate; Botezul sau renașterea spirituală se administra celor care
mărturiseau adevărurile de credință și se hotărau să trăiască potrivit acestor precepte, iar Euharistia are
caracter de jertfă și constituie hrana celor care cred în Hristos și au fost botezați spre iertarea păcatelor
și spre dobândirea vieții veșnice.
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a fost una dintre marile personalități ale Bisericii, un mare
apologet și un mare misionar, unul dintre cei mai înzestrați autori creștini ai secolului al II-lea. În
operele sale, el reușește să surprindă obiectiv raportul dintre filosofia elenică păgână și cugetarea
creștină și să demonstreze superioritatea creștinismului în raport cu marile filosofii păgâne ale lumii
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la data de 1 iunie.
Justin Mureşan - clasa a XII-a
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 49

a începutul secolului al XIV-lea

L formațiunile politice de la sud de


Carpați s-au unit într-un singur
stat, iar în locul cnejilor și voievozilor de
odinioară apare un singur stăpânitor.
Întemeietorul Țării Românești este considerat
voievodul Basarab, cunoscut și sub numele de
Negru Vodă, numele lui fiind consemnat într-un
document datând din anul 1324.
Independența Țării Românești a
dobândit-o voievodul Basarab în anul 1330, în
bătălia de la Posada, pe care a avut-o cu regele
maghiar Carol Robert de Anjou. Prin victoria
repurtată asupra armatei regale a reușit să înlature
suzeranitatea regatului maghiar și să câștige
independența Țării Românești. Și partea de
răsărit a Munteniei a fost eliberată de sub
stăpânirea tătarilor, pe care o ocupaseră în timpul
invaziei mongole din 1241, în urma luptelor
victorioase pe care Basarab le-a purtat cu aceștia.
În timpul domniei sale, Basarab avea, cu
siguranță, la curtea domnească o față bisericească Basarab I (1310-1352) – frescă în Biserica
Domnească de la Curtea de Argeș
de rang înalt, un mitopolit, nerecunoscut încă de
Patriarhia de la Constantinopol - cea mai înaltă ctitorește mai multe biserici și mănăstiri, una
autoritate bisericească în Răsăritul Ortodox, care dintre ele fiind cea de la Câmpulung și zisă „a lui
hirotonea preoți și sfințea biserici în ținuturile Negru-Vodă”, unde domnitorul a și fost îngropat
Țării Românești. Se știe că în timpul domniei sale în 1352. Biserica de la Curtea de Argeș este tot o
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 50
ctitorie a sa, care a fost terminată de fiul și
urmașul său la tron, Nicolae Alexandru, care a
domnit și a cârmuit țara cu pricepere și a ținut
strânse legături cu statele slave din sud, Serbia și
Bulgaria. De numele lui Nicolae Alexandru
(1352-1364) se leagă, pe plan bisericesc,
recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către
Patriarhia Ecumenică, în anul 1359.
Domnitorul Nicolae Alexandru a cerut ca
Biserica din Țara Românească să fie așezată sub
oblăduirea canonică a scaunului patriarhal din
Constantinopol, de unde să i se trimită un
mitropolit care să facă parte din sinodul
patriarhal. În acest scop, Mitropolitul Iachint din
Vicina a fost adus de domnitor la curtea sa,
cerând recunoașterea acestei strămutări în
scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei de către
sinodul Bisericii din Constantinopol.
După moartea lui Nicolae Alexandru
(1364), pe tronul Țării Românești va urca fiul
său, Vladislav sau Vlaicu-Vodă (1364-1377), cel
și Tismana în părțile Severinului, precum și a
care va avea o colaborare fructuoasă cu
mănăstirii Prislop în Țara Hațegului, fiind
Mitropolitul Iachint. Domnitorul a mijlocit
considerat organizatorul monahismului
venirea în Țara Românească a călugărului
românesc.
Nicodim, originar din Prilep (Macedonia),
Despre mitropolitul Iachint nu mai avem
egumen al unei mănăstiri din Muntele Athos, ca
știri până în anul 1370, atunci când aflăm că a
fost reclamat la Patriarhia Ecumenică pentru
unele fapte ce s-au dovedit ulterior a fi nefondate.
Patriarhul ecumenic de atunci, Filotei, a trimis un
slujitor al Patriarhiei, pe nume Daniil Critopol ca
să facă cercetări la Mitropolia Țării Românești.
Mitropolitul Iachint a trimis o scrisoare către
Patriarhie, în care îi spunea patriarhului că este
bolnav, că acuzațiile aduse i-au produs multă
amărăciune și că domnul țării l-a oprit să se ducă
la Constantinopol, dată fiind lungimea drumului,
boala sa și pericolele călătoriei. Ierarhul muntean
amintea și faptul că domnul țării dorea ca Daniil
Biserica Domnească „Sfântul Nicolae” de la Critopol să fie „sfințit, dăruit și binecuvântat ca
Curtea de Argeș, ctitoria lui Basarab I arhiereu a toată Ungrovlahia, cu voia, îngăduința
să organizeze câteva mănăstiri dupa modelul si iertarea sa”. Mitropolitul Iachint a trecut la cele
atonit. Lui i se datorează întemeierea mănăstirilor veșnice în luna august a anului 1372 si a fost
Vratna și Manastirița de la sudul Dunării, Vodița înmormântat în biserica Mitropoliei din Argeș. În
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 51
Ungrovlahiei „smeritul mitropolit Antim”, fostul
mitropolit al Sevrinului. Acesta a păstorit până în
anul 1401, când în scaunul domnesc era Mircea
cel Bătrân (1386-1418), ctitorul frumoasei
biserici a Mănăstirii Cozia. În decursul păstoririi
sale ca mitropolit al Ungrovlahiei a călătorit de
mai multe ori la Constantinopol, unde a luat parte
la ședintele Sinodului patriarhal.
În jurul anului 1389 a fost hirotonit un al
doilea mitropolit al Ungrovlahiei cu numele de
Atanasie, care a luat și el parte la ședințele
Sinodului din Constantinopol, până în jurul
anului 1403. Din nefericire, Atanasie a fost
ultimul mitropolit de Severin despre care mai
aveam știri. După anul 1418, când Mircea cel
Bătrân moare, ținuturile Severinului au fost luate
în stăpânire de către regii maghiari, iar la
începutul secolului al XVI-lea turcii au cucerit
aceste teritorii. Ajungând în stăpânire străină
Nicolae Alexandru (1352-1364) această parte de țară, a încetat și existența
– portret mural aflat în Mănăstirea Negru Vodă Mitropoliei Severinului.
din Câmpulung Raul George Gordan - clasa a XI-a
anul 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a hotărât canonizarea celui dintâi
Mitropolit al Țării Românești, Sfântul Ierarh
Iachint de Vicina, având ca dată de prăznuire 28
octombrie.
În august 1370, Daniil Critopol a fost ales
de Sinodul Patriarhiei de Constantinopol ca
mitropolit al unei părți din Mitropolia
Ungrovlahiei și hirotonit sub numele de Antim de
către Patriarhul Filotei al Constantinopolului.
Astfel, s-a înființat a doua Mitropolie în Țara
Românească, cunoscută sub numele de
Mitropolia Severinului, care cuprindea în
jurisdicția sa ținuturile din dreapta Oltului.
În scaunul mitropolitan de la Argeș, după
moartea mitropolitului Iachint, este ales și
hirotonit ieromonahul Hariton, egumenul
Mănăstirii Cutlumuș și protosul mănăstirilor din
Muntele Athos, care este consemnat până spre
anul 1380, când este întâlnit ca mitropolit al Vladislav I (1364-1377)
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 52

aul a fost primul rege al israeliților, popor. Statura lui era impresionantă, fiind cu un

S ales și uns de către judecătorul și


proorocul Samuel la voința
poporului. Era fiul lui Chiș, din seminția lui
cap mai mare decât majoritatea oamenilor din
acea perioadă. El era prietenos și amabil cu ai săi
și generos cu dușmanii. În primele 10 capitole
Veniamin. Regele Saul a domnit între anii 1050- din cartea I Regi sunt prezentate momente
1010 î.Hr. A lărgit granițele regatului iudeu prin importante din viața poporului Israel, care
lupte cu amoniții, filistenii, moabiții și edomiții. împreună cu regele Saul Îl părăsiseră din nou pe
Saul a avut mai mulți fii. Ionatan a fost Dumnezeu.
fiul cel mare al lui Saul. El s-a opus încercării Din păcate, Saul și-a depășit atribuțiile
tatălui său de stârpire a casei lui David, cu care de rege, încercând să se substituie misiunii pe
era prieten. Ionatan
a murit împreună
cu tatăl său și alți
doi frați ai săi în
bătălie cu filistenii.
Ișboșet a
fost fiul cel mic al
lui Saul. Când tatăl
său a murit, el a fost
pus rege peste
Israel, dar nu și
peste Iuda, care era
stăpânit de David.
După doi ani de
domnie tulburată
de răboi civil, a fost
asasinat, casa lui
Saul fiind
exterminată.
Saul a fost
unul dintre cei mai David și Saul – pictură în ulei (1878) semnată de Ernst Josephson (1851-1906),
aflată în Muzeul Național din Stockholm (Suedia)
frumoși bărbați din
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 53
care o aveau preoții, aducând el însuși jertfe în filisteană, în fața ambelor armate. Filistenii,
timpul unei lupte cu filistenii. A fost punctul de văzând că „uriașul” lor a murit, au luat-o la fugă.
decădere al domniei sale, urmat de alte greșeli Saul l-a luat pe David la el în cort și a
discutat cu el de unde vine și din ce familie este.
Între timp, fiul lui Saul, Ionatan, s-a împrietenit
cu David (I Regi 17:43-58). Saul, din invidie pe
David pentru că avea mai multe victorii decât el,
l-a alungat și a început să-l prigonească. De două
ori David l-ar fi putut ucide pe Saul, dar nu a
făcut-o. Atunci, Saul a încetat să îl mai
prigonească pe David, care a apărat țara de
amaleciți.
Saul împreună cu Ionatan și cu alți doi fii
ai săi au fost uciși pe muntele Ghelboa în bătălie
cu filistenii. Moartea regelui Saul a fost moartea
unui adevărat erou.
Marius Căvăşdan – clasa a XI-a

David și Saul (1885) în viziunea pictorului suedez


Julius Kronberg (1850-1921), lucrare aflată în
Muzeul Național din Stockholm
comise prin neascultare față de poruncile
Domnului, Care îi vorbea prin Samuel. Din
această cauză, Dumnezeu l-a pus pe Samuel să
găsească un alt conducător, pe David, prin care
se desăvârșește iconomia divină a regalității
Mântuitorului Iisus Hristos.
Din momentul în care Saul s-a abătut de
la poruncile lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu
s-a îndepărtat de la el și un duh rău îl chinuia.
Din această cauză, simțindu-se rău, Saul a trimis
după un om care să-i cânte. Iesei l-a adus atunci
pe David, fiul său cel mai mic. Acesta îi cântă
lui Saul din harpă și-l făcu să se simtă bine. Saul
nu știa că David fusese deja uns rege de către
Samuel (I Regi 16, 14-23).
Regatul Israel în timpul stăpânirii regilor Saul
Într-o luptă cu filistenii, David l-a ucis pe și David
Goliat, cel mai puternic soldat din armata
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 54

„Strălucirea Duhului peste tine s-a pogorât în vedere de foc și te-a făcut, fericite,
dumnezeiesc lăcaș, care degrab gonești negura dumnezeirii și lumea luminezi cu strălucirea
întru tot înțeleptelor tale cuvinte, grăitorule de taine, podoaba apostolilor, însuți văzătorule al
lui Hristos, Iacove”
(Stihiră la Doamne strigat-am...)

fântul Apostol Iacov era fiul lui Alfeu şi

S fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul.


Când Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia
cu trupul pe pământ şi alegea pentru slujirea
apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i
trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci
l-a ales pe acest Iacov, numărându-l cu vrednicie în ceata
apostolească.
Iacov a fost dintre cei doisprezece apostoli, apropiat
al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor Lui,
împreună cu ceilalţi Apostoli. Primind Sfântul Duh care S-a
pogorât asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri
şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos şi să-i aducă pe
cei rătăciţi la calea mântuirii.
Aprinzându-se de râvna cea dumnezeiască, ca focul a
ars spinii necredinţei, a sfărâmat idolii, le-a risipit capiştile,
a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 55
şi viclene, convertind la credința în Domnul nostru Iisus Hristos mulţime de popor, de la Care şi-a
câştigat numele cel nou - „dumnezeiască sămânţă.”
Semănând în inimile oamenilor cuvântul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă și
înconjurând multe ţări, a semănat sămânţa cea cerească, adunând spicele mântuirii omeneşti. A sfârşit
alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al pătimilor Lui şi fiind pironit pe cruce
şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Această „dumnezeiască sămânţă” - adică Sfântul Iacov – s-a
învrednicit de vederea feţei lui Dumnezeu, de unde mijloceşte pentru noi cu rugăciunile sale.
Biserica Ortodoxă îl pomenește în data de 9 octombrie.
,,Apostole sfinte Iacove, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșale sufletelor
noastre.” (Troparul Sfântului Apostol Iacov, fiul lui Alfeu)
Vlad Pintiuța – clasa a X-a

radiția Bisericii afirmă că prima Mahrama Veronicăi

T icoană a Mântuitorului nefăcută


de mână a apărut chiar din timpul
vieții Sale pământești. Era numită în Occident
Potrivit Tradiției, mai există o imagine
considerată adevarata icoană a lui Hristos,

„Sfântul Chip“, iar în Biserica Ortodoxă „Icoana


nefăcută de mână omenească”, dăruită regelui
Abgar de către Mântuitorul Iisus Hristos.

Giulgiul din Torino


O altă imagine celebră a Mântuitorului,
nefăcută de mână, este Giulgiul din Torino, a
cărui primă mențiune datează din 1353. După
mai multe peregrinări prin Franța, Sfântul
Giulgiu ajunge la Torino în secolul al XVI-lea.
El înfățișează trupul Domnului pus în mormânt.
Sfântul Andrei Criteanul afirmă că Apostolul
Luca L-a pictat pe Hristos și pe Fecioara Maria,
punându-L în mormânt și înfășurându-L în
giulgiu. Asemenea icoane există la Roma, în
Capela Sancta Sanctorum a Sfântului Ioan din
Lateran și în Biblioteca Vaticanului. Mai sunt
întâlnite asemeanea icoane la Trivoli și în
Catedrala din Viterno.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 56
nefăcută de mâna omului: Mahrama Sfintei Primele icoane ale Maicii Domnului
Veronica, femeia care a șters chipul Prima reprezentare iconografică a Maicii
Mântuitorului pe drumul spre Golgota, Domnului este făcută de Sfântul Apostol și
imprimându-i astfel imaginea pe pânză. Cele Evanghelist Luca. Acesta pe lângă că a fost
mai vechi informații despre această icoană sunt Apostol și Evanghelist al Domnului a fost
datate din secolul al IV-lea. De această Mahramă medic, filosof și pictor.
a Veronicăi s-au folosit și meșterii iconari pentru
a zugrăvi chipul Mântuitorului Iisus Hristos.

Sudarimul de la Oviedo
O altă relicvă hristică, nefăcută de mână,
este „Sudarimul de la Oviedo”, păstrată în
Catedrala din Oviedo, Spania. Este vorba despre
o pânză care ar fi acoperit chipul Mântuitorului
după crucificare.

Tradiția ortodoxă atribuie Sfântului


Evanghelist Luca primele icoane ale Fecioarei.
Acesta ar fi pictat trei icoane după Cinzecime.
Una aparține tipului zis „Mângâietoarea“
(Eleusa). Ea reprezintă mângâierea reciprocă
dintre Maică și Prunc, subliniind sentimentul
natural, omenesc, duioșia și dragostea maternă.
O altă imagine este aceea numită
„Călăuzitoarea” (Hodigitria) - „cea care arată
calea”. Fecioara și Pruncul sunt reprezentați aici
În Evanghelia după Ioan cap. 20, 6-7 se
din față, întorși spre privitor. Această imagine
dau informații clare despre această pânză.
hieratică și maiestuoasă subliniază în mod
Iata ce spune Evanghelia: „A sosit Simon Petru,
deosebit dumnezeirea Pruncului.
urmând după el, și a intrat după el în mormânt și
Cât despre cea de a treia icoană, ea ar fi
a văzut giulgiurile puse jos. Iar mahrama, care
reprezentat-o pe Fecioară fără Prunc. Datele care
fusese pe capul Lui nu era pusă împreună cu
o privesc sunt confuze. Este posibil ca această
giulgiurile, ci înfășurată la o parte, într-un loc.”
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 57
icoană să fi fost asemănătoare cu cea a Fecioarei
din Deisis, adică în rugăciune, adresându-I-se lui
Hristos.
Cea mai veche mărturie istorică despre
icoanele zugrăvite de Sfântul Apostol Luca
datează din secolul al VI-lea. Ea este atribuită lui
Teodoris Anagnostul, istoric bizantin din prima
jumătate a acestui secol și citeț al Catredralei
Sfânta Sofia din Constantinopol.
Teodor vorbește despre trimiterea în
capitală, în anul 450, a unei icoane a Fecioarei
Hodighitria, atribuită Sfântului Luca. Icoana a
fost trimisă de la Ierusalim de către împărăteasa
Eudoxia, soția împăratului Teodosie al doilea,
surorii sale Pulcheria. Sfântul Andrei Criteanul
și Sfântul Gherman, Patriarh al
Constantinopolului, vorbesc și ei despre o
icoană a Fecioarei pictată de Sfântul Luca, dar
aflată la Roma.
Sfântul Gherman adaugă faptul că
imaginea a fost pictată în timpul vieții Maicii prologurile Evangheliei dupa Luca și Faptelor
Domnului și că a fost trimisă la Roma Apostolilor.
„preaputernicului Teofil” despre care vorbesc Cătălin Balint – clasa a XI-a

fântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial

S al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian


Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul
Patriarhiei Române. Grija şi hotărârea Sfântului Sinod de a închina anul acesta comemorării
fericitului întru adormire Patriarh Justinian Marina a fost expresia recunoştinţei adusă „acestui
vrednic Arhipăstor al Ortodoxiei românești, care a iubit Biserica lui Hristos din poporul român cu
dragoste nețărmurită şi a reuşit, cu înţelepciune şi dăruire jertfelnică, să apere, să păstreze şi să
transmită valorile eterne ale credinței noastre strămoșești”. (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române)
Personalitatea complexă, figura emblematică plină de demnitate şi autoritate, dar inundată şi
înfrumuseţată de dragoste şi înţelegere părintească a acestui om providenţial în slujba lui Dumnezeu
şi a oamenilor, faptele şi realizările neîntrecute pe mai multe planuri, ale căror urmări se fac simţite
din plin până în vremea noastră îl situează pe vrednicul de pomenire Patriarh Justinian în galeria
marilor ierarhi ai Bisericii noastre strămoşeşti.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 58
Dând dovadă de echilibru și diplomație, de
tenacitate și mult curaj, Patriarhul Justinian Marina a
încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale
puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe
camuflate sub un discurs „favorabil” pentru liderii
comuniști, opunându-se abuzurilor și ingerințelor
partidului-stat în viața Bisericii.
Imediat după instalarea în scaunul patriarhal,
Patriarhul Justinian a purces la elaborarea unui nou
Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe
Române, pe baza Statutului şagunian, care să asigure
temelia canonică noii organizări şi lucrări a Bisericii.
Un eveniment deosebit din viața Bisericii
Ortodoxe Române, petrecut în timpul arhipăstoririi
Patriarhului Justinian, a fost Reîntregirea Bisericii
româneşti prin actul de reîntoarcere la vatra credinţei
străbune (21 octombrie 1948) a urmaşilor celor care
fuseseră înşelaţi şi despărţiţi de lângă altarul dreptei
credinţe. Prin revenirea românilor uniţi la Ortodoxie s-a
înlăturat actul nedrept din 1698-1701, prin care o parte
din credincioşii români transilvăneni „au fost rupţi prin silnicie şi amăgire din trupul Bisericii
Ortodoxe”, iar Patriarhul Justinian a închegat sub cârja sa înţeleaptă şi iubitoare, o Biserică mare,
compactă şi viguroasă, încadrând în aceeaşi matcă unitatea spirituală şi unitatea noastră naţională.
Patriarhul Justinian a încercat să diminueze agresiunile puterii totalitare la adresa
monahismului ortodox, pe care l-a considerat un bastion al luptei spirituale împotriva comunismului.
După deposedarea mănăstirilor de o mare parte a bunurilor lor (martie 1949), Patriarhul Justinian a
reuşit să creeze surse de finanțare care să permită așezămintelor monahale să supraviețuiască în
vremurile vitrege care se întrezăreau. S-a opus cu vehemență proiectului de aşa-zisă „reformă” a
mănăstirilor, încercând să atenueze efectele nocivului Decret 410, ocrotind mulți monahi care se
opuneau regimului comunist şi construirii unei societăți fără Dumnezeu.
La venirea sa în scaunul patriarhal, Justinian Marina a găsit o Biserică săracă din punct de
vedere economic, devastată de război. Înzestrat cu un veritabil simţ organizatoric, s-a luptat să asigure
Bisericii o bază materială absolut necesară desfăşurării în condiţii optime a misiunii acesteia. A
acordat o atenţie deosebită activităţii editoriale din cadrul Institutului Biblic, reorganizând această
instituţie, atât din punct de vedere material, cât şi misionar, fapt ce a permis desfăşurarea, după 1948,
a unei activităţi editoriale complexe şi bogate, materializată prin editarea, tipărirea şi răspândirea
Sfintei Scripturi, a cărţilor de ritual, de învăţătură ortodoxă şi de rugăciuni, a revistelor de ştiinţă
teologică şi de informare religioasă, precum şi a literaturii religioase. O altă realizare majoră a
constituit-o intensa activitate de diortosire a cărţilor de slujbă şi de retipărire a acestora în ediţii
revizuite. Totodată, literatura teologică s-a îmbogăţit cu lucrări noi în toate ramurile, ţinând seama de
nevoile preoţilor şi credincioşilor. În ceea ce priveşte revistele bisericeşti, pe lângă vechile publicaţii,
Biserica Ortodoxă Română de la Bucureşti şi Telegraful Român de la Sibiu, îmbunătăţite calitativ, s-
au înfiinţat două noi reviste centrale, cu apariţii trimestriale, Ortodoxia şi Studii Teologice, precum
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 59
şi cinci reviste mitropolitane: Glasul Bisericii, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia
Ardealului, Mitropolia Olteniei şi Mitropolia Banatului, care au fost apreciate atât în mediul
bisericesc, cât şi în alte medii culturale din afara Bisericii.
Patriarhul Justinian a iniţiat, în plin regim stalinist, trecerea în rândul sfinţilor din calendar a
unor ierarhi, cuvioşi, martiri şi mărturisitori de neam român, precum şi generalizarea cultului unor
sfinţi ale căror moaşte se găsesc la noi în ţară. Sfântul Sinod a hotărât canonizarea acestora în februarie
1950 pentru ca, în octombrie 1955, în cadrul marilor serbări religioase dedicate aniversării a 70 de
ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, să aibă loc proclamarea solemnă a sfinţilor români
canonizaţi prin hotărârea sinodală din 1950.
Un alt domeniu în care Patriarhul Justinian s-a implicat cu toate forţele a fost învăţământul
teologic, care a intrat sub oblăduirea şi îndrumarea Bisericii după toamna anului 1948. Patriarhul
Justinian a fost preocupat de creșterea calitativă a actului educațional, de elaborarea unor manuale
care să garanteze o solidă pregătire teologică și de recrutarea unui corp profesoral de mare valoare,
în care au fost menţinuţi chiar și teologi având cazier politic, precum și intelectuali mireni consideraţi
„indezirabili” de regimul comunist.
Patriarhul Justinian a dovedit o grijă deosebită şi pentru conservarea, construirea, restaurarea
şi înfrumuseţarea bisericilor de pe tot cuprinsul Patriarhiei Române. Destoinic gospodar, îndată după
înscăunarea în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, a întocmit un program naţional de restaurare şi
conservare a bisericilor monumente istorice, a lăcaşurilor de cult degradate fie de trecerea timpului,
fie de războiul de curând încheiat, precum şi de zidire de noi biserici. În multe mănăstiri au fost
organizate muzee de artă religioasă, dar și așezăminte sociale pentru ocrotirea pensionarilor
bisericeşti sau a membrilor lor de familie, case de credit şi ajutor reciproc pe lângă eparhii, care
acordau personalului bisericesc, pe lângă împrumuturi băneşti, şi ajutor în caz de boală sau deces.
Cu binecuvântarea Patriarhului Justinian au fost
organizarte cursuri de îndrumare pastorală şi
misionară, care au fost de un real folos preoţimii
româneşti pe care Întâistătătorul Bisericii nu a
omis niciodată să o încurajeze în împlinirea
misiunii de slujire cu timp şi fără de timp a
lui Hristos şi a oamenilor.
Purtarea de grijă a Patriarhului
Justinian s-a îndreptat şi asupra românilor
ortodocşi stabiliţi peste hotare, căutând să
împlinească năzuinţa lor de a rămâne
statornici în credinţa străbună, prin
păstrarea legăturii spirituale cu Biserica
Mamă, fără a neglija sau uita cultura şi
limba poporului din care fac parte şi ţara de
obârşie.
O preocupare de căpetenie a
Patriarhului Justinian a fost reluarea şi întărirea
legăturilor tradiţionale cu celelalte Biserici Ortodoxe,
cu Biserica Romano-Catolică, cu Biserica Anglicană și
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 60
cu Bisericile Protestante, Patriarhia Română aducându-și o contribuţie importantă la promovarea
dialogului intercreştin şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene şi a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor.
Patriarhul Justinian Marina a fost Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române timp de aproape
trei decenii (24 mai 1948 – 26 martie 1977), în vremuri de restrişte, de grea prigonire a Bisericii de
către regimul totalitar comunist, timp în care a încercat să mențină vie credința, tradițiile și învățătura
Bisericii Ortodoxe străbune.
Alături de Patriarhul Justinian, la loc de cinste se numără mulţi ierarhi, profesori de teologie,
studenți, monahi, intelectuali creștini, dar mai ales cei peste 2000 de preoți ortodocși care au fost
arestați și anchetați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la canalul Dunăre – Marea Neagră, câțiva
chiar deportați în Siberia, de cele mai multe ori pentru acuzații total nefondate, dar consideraţi
periculoși pentru regimul comunist. Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos au
făcut din Biserica Ortodoxă Română una dintre instituțiile fundamentale ale rezistenței neamului
românesc împotriva ateismului militant.
Antoniu Alb – clasa a XII-a

Episcopul-martir Nicolae Popovici


iserica Ortodoxă Română nu

B a dus niciodată lipsă de


ierarhi vrednici, fie în
vremuri de restrişte, fie în timpuri mai senine.
Fără îndoială, un loc deosebit în galeria
oamenilor iluştri ai Bisericii noastre îi este
rezervat episcopului Nicolae Popovici ,
Întâistătător al Episcopiei Oradiei între anii
1936 și 1950.
Născut la data de 29 ianuarie 1903 în
comuna transilvăneană Biertan, și-a făcut
studiile secundare la Liceul ,,Andrei Șaguna”
din Brașov, urmând mai apoi să studieze la
Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde
susține și un strălucit doctorat pe tema
Epiclezei euharistice.
O perioadă de timp a fost profesor la
Sibiu, iar în luna aprilie a anului 1936 a fost
ales episcop al Oradiei Mari. Din această
postură a făcut tot posibilul să arate poporului
că nu este numai un savant, ci şi un om de
acţiune, o persoană care știe să împletească
vorbele cu faptele. Episcopul Nicolae
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 61
Popovici a mobilizat energiile unei eparhii abia înfiinţate, a construit biserici ortodoxe într-un ţinut
unde acestea erau o raritate, a îndemnat şi îndrumat credincioşii să ducă o viaţă cu adevărat
creştinească, fiind, mai presus de toate, un orator desăvărșit care a știut cum să semene în sufletul
credincioșilor săi dragostea de neam și credința lor strămoșească.
În vara anului 1940 România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului.
O parte importantă a eparhiei Oradiei Mari (inclusiv municipiul Oradea) era, astfel, ruptă vremelnic
de ţară. Autoritățile horthyste l-au expulzat pe vlădica Nicolae la Beiuș, unde acesta a continuat să
slujească, să ctitorească și să își pună credința în Dumnezeu, nădăjduind salvarea neamului românesc
din vicisitudinile în care istoria îl aruncase.
Mișcat de dorința de a-i ajuta pe cei care scăpaseră de sub ocupație sovietică, odată cu
recucerirea Basarabiei și Bucovinei de Nord în 1941, episcopul Nicolae Popovici se duce pentru șase
luni în ținuturile de la răsărit de Nistru, care au stat sub jugul greu al comunismului, pentru a contribui,
după puterile sale, la renașterea vieții creștine în acest spațiu devastat de ateism.
După eliberarea Ardealului de Nord, episcopul Nicolae revenea în scaunul vlădicesc de la
Oradea, îngrijorat de răspândirea ideologiei comuniste în întreaga țară. În relația cu puterea
comunistă, de care era convins că nu se va mulțumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca
distrugerea ei, a ales să pășească pe calea opoziției deschise, acţionând pentru a evidenţia şi stopa
abuzurile regimului totalitarist faţă de
Biserică. Prin cuvântări sau memorii
adresate autorităţilor, episcopul orădean a
denunţat împiedicarea clericilor de a predica
şi catehiza în deplină libertate, încercările de
subminare a evenimentelor religioase sau
amestecul autorităţilor, deschis sau
subversiv, în activitatea eparhiilor.
Prin predicile sale, care aveau un
impact foarte mare în rândurile
ascultătorilor, a pus mai presus de orice
dragostea de neam și credința în Hristos,
credință pe care a hotărât să o apere, cu
prețul vieții sale. În cuvântările rostite fie în
spațiul liturgic, fie în afara acestuia, le
aducea aminte păstoriților săi de măreția
credinței creștine, îi întărea să nu renunțe la
Hristos și la credința moștenită de la moșii
și strămoșii lor, îi îndemna la speranță în mai
bine, promova valorile naționale, refuzând
categoric să accepte „indicațiile”
Ministerului Cultelor în ceea ce privește
conținutul predicilor, care trebuiau să
îndemne credincioșii la acceptarea
colectivizării și la asumarea „luptei pentru
Episcopul Nicolae Popovici – pictură aflată în Biserica
pace” propovăduită de autorități. Marele
cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae din localitatea Tinca
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 62
orator le atrăgea atenția părințiilor să își crească și să-și educe copii într-un mediu care nu este lipsit
de prezența lui Dumnezeu, îi îndemna să îi aducă la biserică, să nu îi lase duminica în cinematografe
și pe terenurile sportive, aceste practici fiind răspândite de comuniști pentru a-i îndepărta pe tineri de
Dumnezeu și credința strămoșească. Vlădica nu s-a temut niciodată de autoritățile comuniste, ba din
contră, se lupta cu reprezentanții acestora și li se împotrivea prin frumoasele cuvinte de încurajare pe
care le punea la sufletele credincioșilor adunați să-i asculte vorbele care erau ca un balsam ce le
oblojea rănile sufletești. Le punea mereu în față exemple de curaj, aducând aminte de sfinții martiri
din primele secole creștine care au murit pentru
Hristos și își îndemna mereu ascultătorii să lupte
cu dușmanul și să nu se lase biruiți de acesta,
după cum și Hristos le spunea apostolilor.
Cuvântările ierarhului orădean,
catalogate drept instigări contrarevoluționare,
extrem de periculoase pentru „siguranța”
statului, au determinat autoritățile comuniste să
declanșeze presiuni teribile asupra
Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române și a
celorlalți sinodali, în urma acestora episcopul
Nicolae Popovici fiind obligat să se pensioneze,
la 4 octombrie 1950. Deși Patriarhul Justinian a
depus toate eforturile pentru a-l salva pe ierarhul
care nu admitea niciun compromis față de
principiile sale, propunând mutarea acestuia într-
o altă eparhie, s-a lovit de atitudinea categorică a
liderilor comuniști care cereau arestarea
arhiereului de pe tronul vlădicesc al urbei de pe
Crișul Repede. Neînduplecatul episcop nu a
cedat. Atitudinea sa fermă față de vremelnicile
Episcopul Nicolae Popovici în timpul exilului la stăpânii a determinat pensionarea sa și fixarea
Mănăstirea Cheia domiciului forțat la Mănăstirea Cheia din județul
Prahova.
În acest loc izolat de lume, pe vechiul drum care lega Muntenia de Transilvania, în apropierea
hotarului cu Ardealul, în mijlocul munților, avea să-și petreacă ultimii ani din viață episcopul Oradiei.
Și-a amenajat aici o gospodărie modestă, unde își creștea câteva animale pentru hrana de toate zilele,
muncea din greu, pentru a putea să supraviețuiască în aceste condiții grele de suportat. În toată această
perioadă de exil, care a durat un deceniu, a îndurat tot felul de privațiuni din partea comuniștilor care
îl urmăreau, precum și presiuni foarte mari concentrate asupra lui şi a unor oameni din apropierea sa.
Această perioadă, care a reprezentat pentru eruditul și curajosul ierarh timpul meditațiilor și al liniștii
din viața sa zbuciumată, a scos la lumină și adevărații prieteni care au rămas loiali prieteniei lor cu
episcopul, aceștia vizitându-l în casa de la Cheia, venind deseori noaptea pentru a putea dialoga
nestingheriți cu prietenul lor aflat în grea cumpănă.
În faţa acestor provocări, episcopul Nicolae Popovici mărturisea: „…Eu sunt foarte liniştit.
Ţintele vieţii mele sunt precise. Drumurile sunt croite până la capăt. Abaterea de la ele nu există, cu
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 63
nici un preţ. Un lucru e de mirare. Astăzi nu stau în calea nimănui, nu râvnesc situaţia nimănui, sunt
retras în creieri de munţi şi-n sărăcie – şi totuşi nu încap de mine, se împiedică mereu de mine, se
ocupă cu o perseverenţă vrednică de lucruri mai bune de persoana mea retrasă de pe arena vieţii
publice, în anonimat. De ce? Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi duşmanii mei de
moarte, pentru că le va fi imposibil să zdrobească ceea ce am clădit cu darul lui Dumnezeu, spre
slava lui Dumnezeu, în conştiinţele zecilor de mii de fraţi ai mei. Nu am făcut lucru omenesc, ci lucru
dumnezeiesc şi cine va îndrăzni să se facă luptător cu Dumnezeu?“
Din cauza singurătăți și suferințelor provocate de comuniști, inima marelui orator și luptător
pentru credința strămoșească a încetat să mai bată, cel de-al doilea ierarh al Reînființatei Episcopii a
Oradiei trecând la Domnul în 20 octombrie 1960. A fost înmormântat în localitatea natală, Biertan,
lângă biserica unde a fost botezat în urmă cu 57 de ani. În anul 1992 osemintele episcopului-martir
Nicolae Popovici au fost mutate la Oradea, în Biserica cu Lună, dormindu-și somnul de veci alături
de rămășițele pământești ale predecesorul său în scaunul arhieresc al românilor din ținuturile
Bihorului, Episcopul Roman Ciorogariu
Episcopul Nicolae Popovici se numără printre martirii care au suferit pentru Hristos în timpul
perioadei comuniste, memoria sa rămânând adânc întipărită în sufletele celor care l-au cunoscut, chiar
dacă comuniștii au făcut tot posibilul să fie șters din amintirea credincioșilor săi, dorind ca memoria
acestui luptător pentru credință să fie uitată pentru totdeauna.
Iuliu Lerințiu – clasa a XII-a

dată cu instaurarea regimului comunist, de la preoți, până la studenți, intelectuali,

O elita societății românești din acea vreme, oameni de cultură plini de râvnă și zel
pentru apărarea Adevărului, au fost încarcerați pe motiv că nu împărtășeau ideile
bolnave ale sistemului. Pe bună dreptate se putea afirma atunci că acel moment avea să fie consemnat
în cărțile de istorie bisericească, dacă acestea, având în vedere vitregiile vremii, mai aveau ocazia să-
și ițească paginile vreodată, ca un apogeu al vieții spirituale, un moment în care Biserica a fost umbrită
și aruncată precum o carte veche într-o bibliotecă prăfuită, în cruntă uitare.
Din contră, gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile oamenilor și nici Căile Lui ca și ale
acelora (Isaia 55, 8), iar această perioadă nu a însemnat nicidecum o prăpastie întunecoasă, ci mai
degrabă jertfa a mii de deținuți ar putea fi asemănată cu urcușul anevoios al ucenicilor alături de
Domnul pe Tabor și vederea Acestuia plin de lumină divină și slavă pe vârful muntelui. În întunericul
temniței, numeroase făclii și-au ițit flăcările, numeroase persoane și-au păstrat credința luptând cu
vitejie, ajungând să strălucească, după un urcuș anevoios, presărat cu durere, precum lumina în sfeșnic
(Matei 5, 16).
Astfel, anevoios lucru este a vorbi despre măreția vieții acestor oameni sfinți, dar și anevoios
lucru este a le urma pe calea plină de aspre suferinți. De asemenea, a alege mai vârtos ca reprezentant
unul dintre aceștia, ar însemna punerea unui petic de umbră asupra altuia, la fel de luminat ca și cel
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 64
din urmă. Însă, de departe urcușurile tuturor creștinilor sfinți din închisori au fost presărate din plin
cu bărbăția creștină (gr. Αρσενιος=bărbat, viteaz, curajos), bărbăția mărturisirii care implică vitejia și
nădejdea nestrămutată în Domnul. De asemenea, această bărbăție, dacă nu își găsea fundamentul pe
piatra dreptății, justeții, verticalității (lat. Justinus=just, drept, conform legii), avea să rămână stearpă,
nemaireușind să aprindă luminoasele făclii. Pentru aceasta, prezența acestor doi preacuvioși părinți,
precum și numele lor, Arsenie și Justin, adună în chip simbolic în această lucrare, suferința, dar și
jertfa bineplăcută Domnului a tuturor celor care, din întunericul iadului comunist, și-au regăsit raiul
interior și au ajuns să lumineze precum niște făclii, remarcându-se prin bărbăția duhovnicească și prin
verticalitatea lor de nezdruncinat.
În satul Misleanu, comuna Perieți, județul Ialomița, la 13 august 1914, într-o familie cu șase
copii se naște Anghel Papacioc, fiul lui Vasile și al Stancăi, cel care avea să devină unul dintre cei
mai cunoscuți duhovnici ai neamului românesc. Vădind o aplecare spre erudiție, tânărul Anghel își
realizează studiile inferioare pe băncile școlii din sat, ca mai apoi, în anul 1932 să absolve Școala de
Arte și Meserii din București. După satisfacerea obligatoriului serviciu militar, pleacă la Brașov unde
se angajează ca maistru, devinenind șef de plasă și apoi primar de Zărnești (în 1940).
După câțiva ani de detenție suferiți din cauza regimului antonescian și al afinităților sale
pentru Mișcarea Legionară, decide în ianuarie 1947 să își închine viața lui Dumnezeu intrând ca frate
la Mănăstirea Cozia, deprinzându-se cu ușurință rânduielilor și nevoințelor monahale. Datorită
agerimii minții sale, dar și a studiilor înaintate, predă pentru o perioadă educație civică la Mănăstirea
Turnu. După cum el însuși mărturisea mai târziu, subiectul anual pe care îl anunțase elevilor fusese
persoana lui Hristos. Auzind despre această îndrăzneală, reprezentanți ai regimului comunist proaspăt
instaurat, l-au amenințat pe fratele Anghel să predea doctrina comunistă. Acesta din urmă însă,
curajos fiind și de netulburat în credința și deciziile sale, nebăgând în seamă până și presiunile
starețului, demisionează.
O bună bucată de timp, fratele Anghel este așezat precum lumina sub obroc (Matei 5, 15), mai
întâi ca îngrijitor al unui pământ al mănăstirii din apropiere, apoi la schitul Cioclovina de lângă
Tismana unde se ocupă cu albinăritul. Toate aceste ascultări se datorează faptului că fratele Anghel
obstrucționa dorințele și doctrina regimului, iar prezența lui în mănăstire era mai degrabă aducătoare
de necazuri. De aceea, în 1948 pleacă la cerere la mănăstirea Sihăstria Secului din județul Neamț,
unde leagă o prietenie duhovnicească deosebită cu starețul Cleopa Ilie.
Spre sfârșitul anului 1949 este chemat, cunoscut fiindu-i talentul său în sculptură, la Institutul
Biblic de la București, stabilindu-se la Mănăstirea Antim. Aici depune voturile monahale în ziua de
26 septembrie, primind numele Arsenie, naș de călugărie fiindu-i părintele Petroniu Tănase, ulterior
stareț la schitul athonit românesc Prodromu. Participă aici alături de numeroase personalități
bisericești precum Dumitru Stăniloae, Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Petroniu
Tănase, Vasile Voivculescu, la întâlnirile mistice ale societății Rugul Aprins.
Se retrage din nou la mănăstirea nemțeană Sihăstria, motivându-și alegerea datorită unor
probleme de vedere în ceea ce privește realizarea miniaturilor. După puțină vreme, părintele este
hirotonit diacon, apoi preot și devine profesor spiritual la Seminarul de la Neamț. Fiind nevoie de o
revigorare a vieții monahale în zona Sucevei, patriarhul Justinian îi oferă părintelui Cleopa Ilie de la
Sihăstria ascultarea de a reînvia duhul monahicesc în aceste părți, precum și cea de a întemeia o obște
monahală solidă, asemenea cu cea de la Sihăstria, la mănăstirea Slatina. În această ascultare, părintele
Cleopa este însoțit de prietenul său de nădejde, părintele Arsenie, care devine egumen al schitului. În
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 65
această perioadă, părintele Arsenie îl însoțește
pe părintele Cleopa în câteva din peregrinările
sale din pustie.
Ceva vreme după instalarea ca egumen
a părintelui Arsenie la Slatina, la sfârșitul unei
zile, la îngemănarea zilei cu a nopții, după
odihnitoarea slujbă de priveghere, 3 camioane
dimpreună cu 89 de ofițeri ai Securității,
poposesc în curtea mănăstirii Slatina. Însuși
părintele Arsenie își aducea aminte, ani mai
târziu, de acest moment de cotitură din viața sa:
M-au luat de la Utrenie, la două noaptea, când
ieşeam din biserică. Chiar eu slujeam. La două
noaptea. 89 de ofiţeri, trei camioane de ostaşi
şi două maşini mici. Iar eu le-am spus aşa:„S-
a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec!
Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur,
ce vă trebuia teatrul ăsta?…”.
Este dus la Suceava, unde este anchetat
într-un mod crud și inuman timp de 90 de zile
și acuzat pe rând că este propagandist, legionar
și uneltește contra ordinii sociale. Principala
vină a părintelui era însă aceea că îndruma pe
calea credinței într-un context în care regimul sovietic reeduca societatea să nu creadă în nimic.
A fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale trecând pe
rând prin închisorile din Brașov, Aiud și Jilava în suferințe groaznice și de nesuportat.
Ani mai târziu, despre prima perioadă de detenție, părintele Arsenie avea să mărturisească: În
primele luni de puşcărie eram foarte mâhnit că lăsam afară o lume care poate avea nevoie de mine.
Mai târziu m-am întors cu faţa către interior şi am văzut că aici era atâta lume cu aceleaşi nevoi şi
cu aceeaşi viaţă ca şi cei de afară. În timp ce demonii iadului comunist socoteau că pușcăria
dimpreună cu chinurile urmau să-i dezumanizeze pe deținuți, să-i determine să-și piardă mințile,
aceștia din urmă găseau între pereții umezi ai unei celule, chilia potrivită pentru introspecție și pentru
o mai bună cunoaștere a sinelui. Astfel, părintele Arsenie pornește și el la rându-i pe calea cunoașterii
de sine, care, după Sfântul Isaac Sirul, trăitor în secolul al VII-lea, reprezintă o minune mai mare
decât învierea morților.
Deși condițiile de viață erau inumane (La Aiud ne ţineau în regim de exterminare prin
înfometare; era mai simplu aşa, că nu se observa, ne dădeau de mâncare o zeamă care nu ştiam din
ce este. Acolo am rezistat cu ajutorul lui Dumnezeu. Cât de mult ne ajută suferinţa! Cu postul acela
din închisoare am scăpat de multe, ulcere şi alte boli. Doctorii recomandă pentru vindecare postul,
este un lucru dovedit.), chinurile erau groaznice, iar săvârșirea Tainelor Bisericii părea doar un vis de
neatins, în întunericul temniței, preoți curajoși, printre care și părintele Arsenie, izbuteau să-și
continue lucrarea harismatică. Astfel, Sfânta Liturghie se săvârșea aproape zilnic, într-o cană de tablă,
respectiv într-un castron de fier, Hristos Domnul se pogora din slava Cerului, precum în Potirul și
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 66
Discul aurit din biserică, la rugăciunile tainice ale preoților și ale deținuților, fără ca gardienii
închisorilor să știe aceasta.
Însuși părintele Arsenie avea să mărturisească ulterior că doar nădejdea în Dumnezeu și
păstrarea Acestuia în inimă îl mai ținea în viață. De asemenea, trasarea unui ideal de nezdruncinat, a
însemnat pentru veritabilul monah, o oază de scăpare și un munte de nădejde în deșertul aspru al
temniței: Şi n-aveam alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim pentru scânteia de
Adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleştare cu stăpânitoarele
puteri ale-ntunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza mea.
Deși parfumul groaznic al morții se ițea la fiecare pas prin suferință, boală și frică, părintele
Arsenie reușea să străvadă lumina prezenței lui Dumnezeu în întunericul monstruoasei celule. Astfel,
suferința trimisă de Dumnezeu să-și osebească Sieși vase alese, a fost înțeleasă și de părintele Arsenie
care își îmbărbăta astfel un coleg de celulă: Dumnezeu ne-a pus la grea încercare, fie numele Lui
binecuvântat. Iată deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata, cu sufletul pregătit și curat
pentru a primi Sfânta Jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un sfânt părinte spunea «Nu știi când
zilele tale se termină. Fii gata mereu». Pușcăria comunistă s-a dovedit și un dascăl al trezviei pentru
numeroși deținuți care trebuiau să fie gata în orice moment de întâlnirea cu Marele Dumnezeu.
După îndelungate suferinți, părintele Arsenie Papacioc a fost grațiat în 1964 de la închisoarea
Aiud, iar după perioade de șederi sub ascultare în mai multe mănăstiri, în anul 1976 devine duhovnicul
Schitului Sfânta Maria, întemeiat de Patriarhul Justinian la Techirghiol. Slujește aici ca duhovnic,
este vizitat de sute de oameni din țară și străinătate, fiind o făclie aprinsă pentru oamenii care ardeau
de dorul după Dumnezeu și Biserica Sa, precum fusese și în temnița comunistă.
Trece la cele veșnice pe 19 iulie 2011, ducând pe trup semnele a numeroase pătimiri din
închisoare, dar și zâmbetul bucuriei unirii cu veșnicia, care a fost pentru acesta singurul liman luminos
în zilele negre din temniță.
La 10 februarie 1919, în satul nemțean Petru Vodă, se naște în familia unor țărani moldoveni,
copilul Iosif. După o copilărie frumoasă în satul natal, presărată cu numeroase năzdrăvănii pline de
candoarea și frumusețea vârstei, la doar 17 ani, în anul 1936, tânărul Justin decide să-și ofere viața
lui Dumnezeu pentru care simțea o iubire deosebită și intră ca frate la Mănăstirea Durău. Numeroasele
pelerinaje din copilărie săvârșite alături de mama sa în această tindă a Raiului imprimaseră în sufletul
lui Iosif râvna pentru dobândirea celui mai înalt chip de viețuire omenesc și dorința de a se asemăna
în virtute cu părinții nevoitori ai Durăului, adevărați îngeri în trup.
Vădindu-i-se agerimea minții și inteligența, este trimis la seminarul monahal de la Cernica,
unde se numără printre cei mai buni elevi. Primește în anul 1940 tunderea în monahism, iar în anul
următor este hirotonit ieromonah. Nu reușește să-și desăvârșească studiile, deoarece odată cu
începutul războiului însoțește, din ascultare, ca preot misionar, Divizia 4 Vânători de Munte până la
Cotul Donului. Această perioadă s-ar putea afirma că fusese premergătoare încarcerării tânărului
părinte Justin, care în zgomotul de obuze și explozii, simțea fiorul morții la fiecare pas. Temnița
comunistă avea să trezească în el aceleași emoții puternice, precum întâlnirea cu moartea și așteptarea
acesteia cu seninătate.
La întoarcerea de pe front își încheie studiile cu succes la seminarul monahal de la Roman.
Este numit apoi preot-slujitor la străvechea Catedrala episcopală din Roman, de unde, la doar câteva
zile mai târziu, la 14 mai 1948 este arestat. Într-un regim inuman, este dus la Suceava și anchetat timp
de câteva luni ca dușman al poporului. Arestarea se datora însă unor afinități legionare pe care
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 67
părintele le manifestase în tinerețe, dar și a faptului că, deși aflându-se în plin regim comunist ateu,
părintele Justin propovăduia cu vitejie despre necesitatea mărturisirii lui Hristos.
Despre condițiile inumane în care a fost anchetat la Suceava, părintele Justin avea să
mărturisească mulți ani mai târziu: Ne introduceau ace sub unghii sau ne băgau câte două-trei minute
în etuvele de deparazitare puternic încinse. Iar când ne scoteau de acolo, sufocaţi de căldura aceea
îngrozitoare, turnau apă rece peste noi „ca să ne răcorim”. Aşa au contactat cei mai mulţi dintre noi
pneumonii, T.B.C., şi s-au prăpădit înainte de
vreme. Dacă stau şi mă gândesc bine, numai o
minune s-a întâmplat cu mine de am scăpat cu
viaţă din cumplitele încercări prin care am
trecut.
După luni de anchetă și un proces lacunar,
o formalitate de altfel, deoarece odată anchetat,
orice deținut știa că nu va scăpa vreodată fără
minim câteva luni de pușcărie, părintele Justin
este condamnat la 12 ani de închisoare pe care și
i-a petrecut pe rând în închisorile de la Aiud, Baia
Sprie și Gherla.
Odată cu încarcerarea, în sufletul
monahului începe războiul duhovnicesc și se
ițește nădejdea că ar putea fi eliberat.
Conștientizând însă faptul că suferința și jertfa lui
sunt trăite cu un scop anume, ispășirea păcatelor
neamului, părintele Justin începe să cunoască
adevăratul rost al încercărilor prin care trecea. El
însuși afirma: La început trăiam cu nădejdea că
voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul
românesc cere jertfa răbdării noastre, că
Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca
prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice
nedreptate, închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi
dăruire de sine. Astfel, închisoarea comunistă a fost și un veritabil dascăl al rugăciunii îngemănând
condițiile propice deprinderii acesteia: simțământul indus de ororile din jur, cum că întâlnirea față
către față cu Marele Dumnezeu poate să se concretizeze în fiecare moment și recunoașterea faptului
că fără prezența lui Hristos în fiecare durere, suferința este fără sens.
Asta e cea mai importantă experiență pe care o poți avea în timpul vieții: să te cunoști pe tine
însuți. După mult timp mi-am dat seama că în primii ani, de pildă, când încă erau, așa, într-o confuzie
– nu știam noi încă ce înseamnă suferința aceasta, ce înseamnă lipsa de libertate – am început să
gândim mai profund, să ne explicăm de ce suntem acolo și, după aceea, să rezistăm mult mai ușor.
Astfel, conștientizarea adevăratului scop al suferinței, a însemnat pentru părintele Justin forța motrică
ce l-a călăuzit în întregul său parcurs din pușcărie. Deținuții se asemănau aurului care trebuie topit de
nenumărate ori pentru a-și dezvălui strălucirea și valoarea sau săbiilor care trebuiesc lovite de
nenumărate ori de un fierar pentru a deveni ascuțite și folositoare la luptă.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 68
În întunericul plin de oroare al temniței, cu teama că oricând un gardian privind prin vizetă
poate să-și dea seama ce se întâmplă în celulă, părintele Justin, cu ajutorul codului Morse, reușea să
spovedească deținuți chiar și din celulele vecine și să le ofere acestora dezlegarea păcatelor. În aceeași
atmosferă plină de presiune, dar și de plinătatea harului, părintele Justin a săvârșit câteva Sfinte
Liturghii: Momentele când am putut să săvârşesc Sf. Liturghie între paturi au fost cele mai sublime
momente ale vieţii mele. Acolo, într-o infirmierie, am slujit vreo 2-3 Sfinte Liturghii, cât s-a putut şi
cum s-a putut… Dar n-am avut niciodată emoţia, în viaţa liberă, în faţa altarului, cum am avut-o
acolo.

După ce trece prin închisoarea de la Gherla, din anul 1950 este dus în ocnele de la Baia Sprie,
unde petrece aproximativ 10 ani. Deși trebuia să fie grațiat, în anul 1960, întrebat de un ofițer al
Securității ce va face odată ieșit din pușcărie și răspunzând că va relua drumul urcușului monahicesc,
părintele Justin este din nou încarcerat și trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră pentru a fi reeducat
cum se cuvine.
Unul dintre cele mai curajoase momente din îndelugata-i detenție a fost cel în care, mânat de
o dorință aprinsă pentru Hristos, părintele Justin își mărturisește, în pofida contextului în care se afla,
în jurul altor deținuți și al gardienilor, credința sa nestrămutată în Dumnezeu. Ani mai târziu, ajuns
deja la o vârstă înaintată, părintele Justin avea să povestească această întâmplare:
În Deltă, în una din dimineți, era o fleșcăraie pe afară cu zăpadă, cu noroi, și acolo am făcut
niște culcări, că nu îndeplinisem normele. Duminică după masă caralii pe noi:
„Bandiților, ați rămas tot bandiți. Mă, care mai crede, mă, în Dumnezeu, să iasă aicea în
față?!”
„Justine”, mi-am zis – „acum a venit timpul să te reabilitezi”.
Eram într-o coadă acolo și mă strecor eu, și-mi făceam loc să ies. Mă duc și eu așa pleoștit.
„Mă banditule, da’ tu ce ai mă, nu ți-o mai ieșit din cap?”… „Mă, care mai sunt, mă?” Și
unul zice: „Păi, toți din spatele dânsului suntem!”
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 69
Pedeapsa: alte vreo 500 de culcări, canon de schivnic, nu alta. Ne-a ținut în frigul și vântul
acesta la vreo patru ore încât se uscase noroiul pe noi.
Bucuria părintelui Justin era cu siguranță mult mai mare pentru că, prin exemplul propriu,
reușise să-i îndemne și pe ceilalți deținuți să-și mărturisească credința.
Întors din închisoare odată cu grațierea din 1964, părintele Justin este pe rând ieromonah la
mănăstirile Secu și Bistrița, ca mai apoi, în anul 1991, să înființeze în satul natal Mănăstirea Petru
Vodă, județul Neamț, unde rămâne ca stareț. Până la trecerea sa la Domnul, la 16 iunie 2013,
povățuiește mii de credincioși care-și găseau odihnă sub epitrahilul său și rămâne, precum era în
întunericul temniței, o făclie aprinsă, plină de verticalitatea trăirii în Hristos.
Deși scopul regimului comunist a fost acela de anihilare a credinței, rezultatul a fost tocmai
invers. Închisorile comuniste au născut o generație de oameni sfinți, purtători de lumină și repere
demne de urmat pentru noi, cei căldicei, din contemporaneitate, care uneori suntem gata să renunțăm
și să nu găsim puterea de a străvedea lumina de la capătul oricărui tunel întunecos.
Regimul comunist instalat în țara noastră a săvârșit numeroase victime, a mutilat fizic o
generație de oameni apți, vrednici, demni și plini de bucuria vieții. Cu toate acestea, deținuții au
regăsit în această suferință bucuria adevăratei Vieți, trăite în prezența și sub ocrotirea caldă a
Părintelui Ceresc. În renumitele pușcării, așa-zisele mașinării de anihilare a credinței, și-au ițit razele
aștri luminoși ai credinței, cercați de duritatea suferinței și a martiriului, lămuriți în foc precum aurul
în topitoare.

Prezența acestor doi aștri ai Ortodoxiei românești trecută prin sita răbdării și a muceniciei, în
chip simbolic prin numele bărbăției și al verticalității, înglobează prezența tuturor altarelor de jertfă
umane care s-au născut în chip tainic în întunericul comunist și au fost făclii care au luminat calea
multora.
Părintele Justin Pârvu afirma că temnițele comuniste au fost fabrici de martiri, iar acestea,
după cum părintele Arsenie Papacioc afirma, au umplut cerul de sfinți.
Mirel Florin Fanya – clasa a XII-a
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 70

, , ,…ortodox

C…
Cincizecime – evenimentul și sărbătoarea deja o stare definitivă de har și de comuniune
Pogorârii Duhului Sfânt la cincizeci de zile după nemijlocită cu Dumnezeu.
Învierea lui Hristos. Cincizecimea este denumită  Comuniunea (inter-comunitatea)
„capătul sărbătorilor”, adică evenimentul cu care euharistică cu credincioși de altă confesiune.
se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos, Ortodoxia pretinde unitate de credință deplină
tocmai pentru că „turnarea” Duhului peste înainte de a participa la aceeași comunitate
umanitate sau botezul cu Duhul Sfânt este una euharistică.
din slujirile lui Mesia. Cu acest eveniment începe Contemplație - una din treptele de
propriu-zis „iconomia” Duhului Sfânt, ca unul cunoaștere și ale procesului de transfigurare,
care adună poporul lui Dumnezeu în trupul lui plasată între practicarea virtuților sau
Hristos. nepătimirea și vederea directă a lui Dumnezeu
Cler - episcopi, preoți și diaconi, slujitori sau unirea nemijlocită cu El.
introduși în misiunea Bisericii printr-o taină Creație – învățătură specifică Vechiului
numită hirotonie sau punerea mâinilor. Clerul și și Noului Testament potrivit căreia Dumnezeu
mirenii formează împreună poporul lui Tatăl a creat cerul și pământul (Facerea 1,1),
Dumnezeu, Biserica creștină. aducând totul în existența concretă prin Cuvântul
Comuniune – are mai multe sensuri: și voința Sa creatoare.
 participarea celor care sunt încorporați în Creator – nume amintit în primul articol
noul popor al lui Dumnezeu la realitatea divină al Simbolului de credință niceo-
însăși, prin Întruparea și Jertfa lui Hristos. constantinopolitan cu referire la Ființa unică
 „comuniunea Duhului Sfânt” – absolută care este originea și sensul creației.
experiența personală și comunitară a Duhului lui Dumnezeu are ființa în Sine, nu emană din alt
Hristos care se exprimă în sentimentul de principiu și nici nu împarte Ființa Sa cu alți
solidaritate creștină, de filantropie, de într- dumnezei, Ființa transcendentă, absolută, unică
ajutorare și asistență reciprocă. în esența Ei, Care a creat cerul și pământul.
 Împărtășirea cu Sfintele Taine în cadrul Aceasta este prima însușire a lui Dumnezeu care
Sfintei Liturghii, semn al apartenenței la aceeași apare în cea dintâi carte a Sfintei Scripturi,
comunitate și al mărturisirii aceleiași credințe. Facerea sau Geneza, care vorbește pe larg despre
 „comuniunea sfinților” – unitatea dintre Dumnezeu și modul creației lumii și a omului.
Biserica celor care poartă lupta credinței în acest
timp și veac cu Biserica celor care au câștigat (va urma)
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 71

spus avva Evagrie: şezi în chilie şi adună-ţi gândurile. Gândeşte-te la ziua morţii:

A priveşte putrezirea trupului; închipuie-ţi necazul şi truda; gândeşte-te la


deşertăciunea lumei; cum vei putea să-ţi vezi mereu de liniştire fără să slăbeşti.
Gândeşte-te şi cum e în Iad; gândeşte-te cum stau sufletele acolo, în ce tăcere cumplită, în ce gemete
amare, şi în ce groază şi zbucium şi aşteptare, gândeşte-te la chinul neîncetat, la lăcrimarea sufletului
cea fără de sfârşit! Dar cugetă şi la Ziua Învierii, şi la şederea dinaintea lui Dumnezeu; închipuie-ţi
judecata Lui cea înfricoşată. Gândeşte-te şi la cele păstrate păcătoşilor, ruşinea dinaintea lui
Dumnezeu, a îngerilor şi arhanghelilor şi a tuturor oamenilor, adică chinurile, focul veşnic, viermele
cel neadormit, tartarul, bezna, scrâşnirea dinţilor, spaima şi caznele. Cugetă şi bunurile păstrate pentru
cei drepţi, apropierea de Dumnezeu Tatăl şi de Hristosul Lui, de îngeri şi arhangheli, şi de tot norodul
sfinţilor, Împărăţia Cerurilor şi darurile ei. Aminteşte-ţi de amândouă acestea. Plângi şi jeleşte
judecata păcătoşilor, temându-te ca să nu ajungi şi tu acolo; bucură-te şi te veseleşte pentru cele
păstrate drepţilor. Sârguieşte-te să le dobândeşti pe acestea, de celelalte să fii departe. Vezi să nu uiţi,
în chilie sau afară, pomenirea acestora, ca măcar prin ea să scapi de gândurile spurcate şi vătămătoare.

***

A mai spus: înlătură legăturile cu cei mulţi, ca nu cumva mintea să ţi se risipească şi să-ţi
tulbure liniştirea.
A mai spus: mare lucru e să te rogi fără ca să-ţi zboare gândurile, dar e şi mai mare lucru să
cânţi fără ca să-ţi zboare gândurile.
A mai zis: aminteşte-ţi mereu de ieşirea ta şi nu uita de judecata veşnică, şi nu va fi greşeală
în sufletul tău.
A mai zis: înlătură ispitele, şi nu se va mai mântui nimeni.
A mai spus că a zis unul din părinţi: hrănirea uscată şi neschimbată, împreună cu dragostea,
îndreaptă curând monahul spre limanul împăcării.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 72

 Să învăţăm… prin anecdote:

Un alchimist1 care se lăuda că a găsit mijlocul de a face aur a solicitat o recompensă papei Leon
X2, care trecea drept protector al artelor și științelor. Papa a acceptat. Peste câteva zile, alchimistul s-
a prezentat la Vatican3 să-și ia banii promiși. Papa i-a dăruit o pungă... goală, spunându-i:
-Din moment ce știți să faceți aur, cred că nu vă lipsește decât punga în care să-l păstrați!

Henric IV4 a întrebat o tânără de la curtea sa, pentru care nutrea simpatie, pe unde trebuie să
treacă spre a ajunge în camera ei.
-Pe la biserică, sire, i-a răspuns tânăra.

Hotărând să se căsătorească, celebrul Isaac Newton5 s-a dus în vizită la aleasa inimii sale. Spre
uimirea acesteia, încă din momentul sosirii, Newton a început să-i citească piesa lui Shakespeare6
Troilus și Cressida, pe care a parcurs-o de la un capăt la celălalt. Încheindu-și lectura, a rămas câteva
clipe cufundat în tăcere, trăgând cu sete din pipă. Apoi, scoțând pipa din gură, s-a apropiat de fată și
i-a luat mâna.
Emoționată, aceasta aștepta declarația hotărâtoare. O arsură bruscă a făcut-o însă să-și retragă
mâna. Cu gândul la cine știe ce probblemă care-l preocupa, Newton îi luase un deget, îndesând cu el
de câteva ori jarul din căușul pipei. Ceea ce nu a împiedicat-o însă pe fată să accepte căsătoria cu
marele savant.

1
Chimist din Evul Mediu care credea în mod greșit în posibilitatea de transformare a metalelor ordinare în aur.
Alchimiștii au contribuit la dezvoltarea chimiei de mai târziu și a farmaceuticii.
2
Suveran pontif în perioada 1513-1521.
3
Palat clădit pe colina cu același nume, înconjurat de un vast ansamblu de construcții (vile, capele, biblioteci,
muzee etc.), reședința permanentă a episcopilor Romei. Statul Vatican a luat ființă în anul 1929, în urma Acordurilor de
la Lateran încheiate între papă și Guvernul italian. În prezent, statul Vatican are o suprafață de 0,44 ha și o populație de
cca. 1000 de locuitori. Conducătorul său este papa.
4
Henric IV (cel Mare), rege al Franței (1589-1610), a pus capăt războaielor religioase prin Edictul de la Nantes
(1598), a consolidat absolutismul monarhic, ajutat deopotrivă de catolici și de hughenoți, și a impulsionat dezvoltarea
economică a țării.
5
Sir Isaac Newton (1642-1727), fizician, matematician și astronom englez. A fundamentat mecanica clasică
(newtoniană), a descoperit legea atracției universale (1687), a inventat telescopul (1668), a adus importante contribuții la
dezvoltarea opticii, a emis teoria corpusculară a luminii, a pus bazele calculului infinitezimal (merit pe care-l împarte cu
Leibnitz) și a dat formula binomului care-i poartă numele.
6
William Shakespeare (1564-1616), dramaturg și poet englez, titan al literaturii universale. Mihai Eminescu îl
considera „cel mai mare poet pe care l-a purtat pământul”.
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 73

Numit ministru de Interne, Clemenceau7 a vrut să vadă cum lucrează funcționarii săi. Urmat de
șeful de cabinet, a intrat în primul birou. Nimeni! În al doilea, la fel. În sfârșit, în biroul următor, a
dat peste un funcționar care dormea. Șeful de cabinet a vrut să-l trezească, dar Clemenceau a replicat:
-Nu-l deștepta! Să nu plece și el!

 Un exerciţiu de logică şi perspicacitate…


Moștenirea
Se povestește că demult, într-un sat de la munte, un țăran avea trei feciori. Singura sa avere
era o mică turmă, mai exact 19 oi. Înainte să moară, țăranul le-a spus fiilor cum sa-și împartă averea
după ce el nu va mai fi: cel mare să ia jumătate din oi, cel mijlociu un sfert, iar mezinul o cincime.
N-a trecut mult și omul și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu. După răstimpul în care au făcut toate
cele creștinești după cum se cuvine, cei trei frață s-au gândit că e timpul să împartă averea după
dorința tatălui. Toți trei doreau să asculte de ultima dorință a răposatului, dar oricât și-au bătutu capul,
nu au știut cum să facă.
-Eu sunt cel mai mare, dar cum să iau eu jumătate din 19 oi? Nici nu încape discuție să le
tăiem, căci ele ne aduc tot folosul!
-Nici eu nu știu cum aș putea să iau un sfert din 19, zise cel mijlociu.
-Ce să mai spun eu, adăugă mezinul, dacă nu știți voi care sunteți mai mari, atunci eu...
Văzând că nu pot să-i dea de cap, au plecat la preotul satului, un bătrân tare bun și înțelept.
I-au povestit tot și acum așteptau cu nerăbdare sfatul său.
-Măi flăcăi, păi nu-i așa de greu acum că ați venit la mine! Uite, luați de la mine...
Ce le-a dat preotul, în afară de sfat, în așa fel încât, imediat cum au ajuns acasă, cei trei băieți
și-au împărțit averea după dorința tatălui?
mulțumească pentru ajutorul și înțelepciunea sa.
Apoi s-au gândit să-i ducă preotului oaia și să-i
luată împrumut de la preot. În sfârșit rezolvaseră!
10+5+4=19 oi, rămânâd una, adică tocmai oaia
mezinul a cincea parte – o cincime, adică 4 oi.
adică 10 oi, mijlociul un sfert, adică 5 oi, iar
Primul, cel mare, a luat jumătate din cele 20,
împrumut! Ajungând acasă aveau acum 20 de oi.
Preotul le-a dat, în afară de sfat... o oaie

 Găseşte în careu cuvintele subliniate în text:


„Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au
venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua
Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi
adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei
i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti
nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul
Meu Israel".

Georges Clemenceau (1841-1929), om politic și ziarist francez. Lider al Partidului Radical. Prim-ministru (1906-
7

1909; 1917-1920). Președinte al Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920) și unul dintre artizanii Tratatului de Pace de
la Versailles (1919).
Nr. 9 Spes Orthodoxiae 74
Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi
trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-
mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei
steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama
Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi
smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul
şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L
ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la
moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe
Fiul Meu". Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii
care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire
multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".
După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt şi i-a zis: Scoală-
te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul
Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că
domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis,
s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus
prin proroci, că Nazarinean Se va chema”
(Evanghelia după Matei, cap. II)
S U S I I C O N D U C Ă T O R U L X Y T
Cuvintele sunt scrise în linie dreaptă în toate direcţiile: de sus în jos, de jos în

Încercuieşte cuvântul găsit în careu şi trage o linie orizontală peste el, în text!

A Z U R U L U C O R O O R P C A U T E I
W D O Q D A M Ă G I T F T K Ă D I C U R
A D J A E T R A O M A I I E R E I H R A
În careul din dreapta sunt ascunse cuvintele subliniate din text.

V I S T I E R I I L E U R Q T W Y X L S
sus, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, în diagonală.

Î N Ş T I I N Ţ A R E L U U U R W E K A
N A Z A R I N E A N D X M Q R U H W I R
H H G A L I L E I I U Z Z X A A Q O Y Î
P K J I S C O A L Ă I Q G W R H D J N N
Ă Y X M W Q Ă C N U R O P C I L J U O C
M E T E R A Z A N R
M Z K Y N I U E K A H
Citeşte cu atenţie textul de mai sus!

Se recomandă folosirea creionului.

 Q L R A R A
H E L A U W L U N M O D P I
N Ă E E Y Z X U K M J I S R A E L W T N
T N I I G A M A R A Î N Ţ P A E G R E M
A R Â Q Y E G I P T N C A X G L A S A I
R I M X E Z R K W Q G H R I S T O S K O
U M Ă L U R O P O P E I A J I E Q J U S
C S T E A U A Y X Z R N W G V B Q C K I
U E L E R A T O H Q U A A M Â N I A T F
B W D O M N U L U I L M I L A S U R E I