You are on page 1of 30

REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ

- Revelo, revelatio = a descoperi, descoperire;


- Revelaţia este actiunea prin care Dumnezeu Se face cunoscut oamenilor,
arătându-le acestora voinţa şi planurile Sale în legătură cu lumea;
- Fără Revelaţie, cunoaşterea lui Dumnezeu este imposibilă;
- Prin Revelaţie Dumnezeu Se pogoară în om, împărtăşindu-i acestuia pe
măsura posibilităţilor lui de înţelegere, cunoştinţe despre Sine;
- Revelaţia este absolut necesară omului, pentru că mântuirea depinde de
cunoaşterea lui Dumnezeu: Ioan 17,3: “Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe
Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!”

1. Revelaţia naturală:
- ca fiinţă raţională, omul are posibilitatea să judece şi să ajungă la anumite
concluzii asupra a tot ce se petrece în jurul său; Prin cugetare la sine şi la
ciclicitatea evenimentelor pancosmice, el concluzionează că toate acestea nu
sunt produsul întâmplării, ci opera unui Creator atotputernic;
Psalmi 18,1: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte
tăria!”
Romani 1,19-20: “Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut
de către ei, pentru că Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea
lumii înţelegându-se din făpturi adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aş ca ei să fie fără
cuvânt de apărare!”
- această Revelaţie e insuficientă, deoarece pe temeiul, omul poate şti doar
că Dumnezeu există ca o fiinţă cu putere veşnică, despre a Cărui măreţie
vorbeşte întreaga Sa făptură;

2. Revelaţia supranaturală (pozitivă):


- îi crează omului posibilitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu din lucrările
Sale, dar numai atât cât îi este necesar omului pentru mântuire;
- Revelaţia primordială făcută primilor oameni, deschide calea Revelaţiei
naturale, care culminează în Iisus Hristos:
Evrei:1,1: “După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit
părinţilor noştri prin prooroci, În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe
Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; “
- Revelaţia supranaturală ni se comunică în chip supranatural şi e acceptată
de om prin credinţă; Se deosebeşte de cea naturală:
- A) în privinţa conţinutului – cuprinde adevăruri mai numeroase şi mai
variate. Acestea sunt primite prin credinţă;
- B) în privinţa formei – vine de la Dumnezeu în diferite chipuri;

*** Revelaţia supranaturală e de două feluri:


a) externă – se face prin îngeri şi prin profeţi şi e însoţită de semne externe:
minuni, profeţii;
b) internă – se produce în suflet. În cazul în care organul Revelaţiei e
îndemnat să scrie, avem de-a face cu inspiraţia divină;
- Revelaţia supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care marchează o
dezvoltare a ei în timp, determinate de grija lui Dumnezeu de a Se descoperi;
- Există un progres în Revelaţia supranaturală însă caracteristica ei rămâne
unitatea, ea fiind expresia vie a unităţii, imoabilităţii şi continuităţii planului
iconomiei divine pentru oameni după păcatul adamic;
- Ea se încheie în Iisus Hristos şi în Sf. Apostoli prin care ni s-a transmis;

3. Posibilitatea Revelaţiei:
- unii afirmă că Revelaţia nu e posibilă pe de o parte pentru că Dumnezeu,
chiar dacă există, nu se comunică oamenilor; Oamenii, în calitate de fiinţe
libere, sunt lăsaţi să trăiască potrivit naturii şi voinţei lor; Pe de altă parte, omul
n-ar fi în stare să înţeleagă conţinutul Revelaţie, mai ales dacă aceasta cuprinde
elemente de domeniul fantasticului;
RĂSPUNS:
-***Revelaţia e posibilă deoarece ea nu contrazice nici Fiinţa divină, ca
autoare, nici pe om ca primitor al adevărurilor descoperite;
-***Dumnezeu în calitate de Proniator, trebuie să-i facă omului descoperiri,
ca acesta să-L cunoască şi să-I facă voia;
-***Omul, chip şi asemănare a lui Dumnezeu trebuie să stea în legătură cu
Creatorul, deoarece atât omul cât şi Dumnezeu sunt fiinţe personale;
Desăvârşirea spre care omul trebuie să tindă, a fost cerută acestuia prin
Revelaţie:
Matei 5,48: “Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din Ceruri desăvârşit este!”
- prin Revelaţie omul nu-şi pierde libertatea de cugetare şi acţiune, deoarece numai
aceasta îi arată singura cale care-l duce spre scop:
Psalmi 118,19: “Străin sunt eu pe Pământ, nu ascunde de la mine poruncile Tale!”
-***valorile spirituale ce derivă din adevărurile Revelaţiei i-ar rămâne
necunoscute omului; Revelaţia depăşeşte posibilităţile de cunoaştere raţională,
dar şi în acest caz raţiunea luminată de credinţă acceptă aceste adevăruri:
Evrei 11,3: “Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat Cerurile prin cuvântul lui
Dumnezeu de s-au făcut din nimic cele ce se văd!”

CRITERIILE REVELAŢIEI SUPRANATURALE


MINUNILE ŞI PROFEŢIILE

- Caracterul primordial al creştinismului e acela de a fi religie revelată;


- În sânul multor religii există numeroase persoane care pretind că sunt
trimise de Dumnezeu. Aceşti oameni sunt psihopaţi, rătăciţi inconştienţi sau
înşelători conştienţi care urmăresc scopuri meschine. Exemplu: Simon Magul,
Menandru, Marcion, Cerint, Vasilide, Valentin, Montanus, Arie, Sabelie etc.
- Alături de Revelaţia adevărată au apărut false sau pretinse revelaţii, de
aceea Biserica a precizat anumite criterii de departajare între Revelaţia adevărată
şi pseudo-revelaţia;

1. Criterii interne: - provin din însuşi conţinutuil Revelaţiei:


a)pozitive – ce trebuie să cuprindă Revelaţia: adevăruri religioase şi morale
incontestabile expuse într-o formă clară şi precisă fără să fie în contrazicere cu
alte adevăruri revelate şi nici cu adevărurile sigure de provenienţă umană;
b)negative – ceea ce nu e îngăduit să cuprindă Revelaţia adevărată: idei
absurde, contrare logicii şi bunului simţ; idei morale, anti-sociale, şi anti-umane;
de asemenea exprimarea acestora să nu fie făcută în termeni obscuri, echivoci
sau cu multiple înţelesuri;

2. Criterii externe: - rezultă din împrejurările în care se face Revelaţia:


a)naturale – se referă la organul sau persoana prin mijlocirea căreia se face
Revelaţia, la calităţile lui morale şi intelectuale şi la modul cum se face
Revelaţia;
b)supranaturale – minunile şi profeţiile;

***Minunile: - sunt fenomene sau fapte sensibile care se petrec în lume şi care nu se pot explica pe temeiul

legilor naturii; Autorul lor este Dumnezeu iar scopul lor este adeverirea Revelaţiei;

- oamenii lipsiţi de cultură socotesc minuni şi anumite semne cosmice,


cataclismele, experienţe fizice sau chimice cu urmări impresionante. Acestea nu
sunt minuni, deoarece se petrec potrivit legilor naturii şi implicit au cauze
naturale; Minunile adevărate suspendă pentru un anumit timp şi într-un anumit
loc legile fizice. Chiar dacă s-ar produce un fenomen neobişnuit şi inexplicabil
din punct de vedere ştiinţific, acestuia nu i s-ar cădea numele de “minune” atâta
timp cât nu are un scop religios moral; Diletenţi şi pseudo-savanţi, au negat
posibilitatea minunilor afirmând că ele ar contraveni legilor naturii şi ordinii
universale;
RĂSPUNS: - indiferent cum se explică existenţa acestor legi, dat fiind că
ordinea universală e asigurată şi menţinută prin ele, acestea stau la baza tuturor
fenomenelor din Univers şi e imposibil ca prin minuni să fie suspendate
universalitatea şi necesitatea lor; Minunile sunt posibile deoarece Autorul lor
este Dumnezeu direct sau persoane înzestrate de El cu darul facerii de minuni şi
că prin ele nu se tulbură ordinea universală şi nu se desfiinţează legile naturii, ci
numai se suspendă;
Exemplu: cei trei tineri în cuptorul de foc, Petru merge pe mare, învierea lui
Lazăr;
- Din exemplele date reiese faptul că nu s-a nimicit calitatea focului de a
arde, nu s-a desfiinţat legea cufundării corpurilor, nu s-a nimicit puterea bolilor
şi a morţii asupra oamenilor;
- Revelaţia divină a fost tot timpul însoţită de minuni. Minunile sunt dovada
cea mai grăitoare, mai convingătoare sau cea mai sigură despre originea divină a
religiei creştine;
Ioan 3:2. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit
învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu
cu el.
Ioan 10:38. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să
ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl.
Ioan 15:24. De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar
avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.

***Profeţiile: - “proorao” = a vedea înainte; “profimi” = a prezice, a spune


înainte;
- “prooroc” este cel ce vorbeşte în locul altuia:
Ieşire.7:1. Răspuns-a Domnul lui Moise şi i-a zis: “Iată, Eu fac din tine un dumnezeu
pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi prooroc.
- “prooroc” este cel care conduce o “şcoală profetică” în care se studiază
Legea. Învăţăceii se numeau “fiii proorocilor”:
3 Regi 20:25. Şi să strângi atâta oştire, câtă oştire ai pierdut, şi cai atâţia, câţi ai avut, şi
care atâtea, câte ai avut, şi să ne batem cu ei şi în vale; şi atunci de bună seamă vom fi mai
tari decât ei”. Şi a ascultat el cuvântul lor şi a făcut aşa.
- “prooroc” este compozitor sau interpret de cântece religioase:
1 Regi 10:10. Iar dacă au ajuns ei la Ghibeea, iată i-a întâmpinat o ceată de prooroci şi a
venit peste el Duhul lui Dumnezeu şi a proorocit şi el în mijlocul lor.
- sensul fundamenal al cuvintelor “prooroc” şi “profet” e acela de văzător
înainte, prezicător al unui eveniment care se va petrece în viitor;
- profetul sau proorocul indică o persoană care are darul de a vorbi despre
cele ce se vor petrece în viitor, dar nu ca o prevedere sau o prezicere datorită
perspicacităţii inteligenţei sale, ci drept urmare a unei descoperiri pe care i-a
făcut-o Dumnezeu;
- proorocia (profeţia) este vederea înainte, prezicerea şi anunţarea clară,
lămurită a unor evenimente care se vor petrece în viitor;
- multe religii au avut în slujba lor persoane care aveau pretenţia că sunt
inspirate. Predicţiile lor se bazau exclusiv pe calcule strict umane, fiind cu totul
ambigue şi obscure. Exemplu: Pythia din Delphi, Alexandra din Licophron,
sibilele de la Cumae;
- prezicerile bazate pe combinaţii de numere şi calcule “ştiinţifice”
(horoscoapele), nu sunt profeţii. De asemenea conjuncţia unor planete, eclipsele,
cometele, cataclismele, epidemiile nu sunt minuni deoarece pot fi prezise de
oamenii de ştinţă;
- profeţiile adevărate sunt făcute numai de oameni aleşi de Dumnezeu
cărora le descoperă voinţa şi planurile Sale;
CONCLUZIE: - potrivit criteriilor de care dispune, Biserica este în măsură
să se pronunţe dacă o revelaţie este adevărată sau falsă;
CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU
CUNOAŞTEREA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ

- cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Sale are la bază bunăvoinţa Sa de


a ni Se descoperi pe Sine ca Fiinţă spirituală, personală pe de o parte, iar pe de
altă parte, posibilitatea omului ca fiinţă personală de a intra în dialog cu
Dumnezeu;
- cunoaşterea lui Dumnezeu este oviectivă şi sigură pentru că îşi are izvorul
în Dumnezeu, la ea putându-se ajunge prin credinţă:
Evrei 11:3. Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui
Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.
- Dumnezeu este Fiinţă absolută, existentă prin Ea Însăşi; El posedă
plenitudinea tuturor perfecţiunilor, Îşi este Luişi cauză, Se transcende până şi pe
El Însuşi; Dumnezeu nu e un principiu abstract, ci o Fiinţă personală, înzestrată
cu atribute spirituale. Acestea sunt de la sine înţelese în numirea de Dumnezeu;
Numai Dumnezeu există cu necesitate şi tot ce este “în afara” Lui este
contingent, relativ; (opusul contingentului este necesarul);
- totul vine de la Dumnezeu, în afară de Rău, care este “lipsa lui
Dumnezeu”;
- fiinţa lui Dumnezeu este pur spirituală, extratemporală şi extraspaţială:
Ioan 5:24. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce
M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.
- Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu nu în esenţa Lui, ci din lucrările Sale în
măsura în care El ni Se descoperă; Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor
Sale evidenţiază demnitatea noastră de făpturi raţionale. De la cunoaştere se
ajunge la faptă, sinergie care asigură fericirea pământească şi mai ales cea
cerească:
Ioan 17:3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
1. Calea naturală:
- pleacă de la noi spre Dumnezeu, de la observarea naturii şi a desfăşurării
evenimentelor din ea, toate având drept cauză finală pe Dumnezeu
- e rezultat al strădaniilor raţiunii omeneşti, de aceea se mai numeşte şi
cunoaştere raţională;
- omul e creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, de aici şi impulsul
de a-L cunoaşte pe Dumnezeu:
Facere.1:27 Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie.
Psalmi .18:1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
Romani.1:20. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi,
adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare,
- impulsul nativ spre transcendent cultivat ne duce la o cunoaştere reală a
lui Dumnezeu;
- Fericitul Augustin: “Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor meum donec
requiescat in Te!” (“Făcutu-ne-ai năzuitori spre Tine, Doamne, şi neliniştită e inima mea
până se va odihni în Tine!”)

2. Calea supranaturală:
- pleacă de la Dumnezeu spre noi; este o cunoaştere prin Revelaţie şi a
început cu Protoevanghelia, continuând prin Patriarhi şi Prooroci. S-a desăvârşit
prin Fiul:
Evrei .1:1-2: După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit
părinţilor noştri prin prooroci, În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe
Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile;
- între calea naturală şi cea supranaturală există o armonică legătură. Calea
supranaturală e superioară celei naturale după întindere şi conţinut;
- cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este:
a) nedeplină – pentru că puterea noastră de înţelegere şi intuiţie e
limitată:
Ioan 1:18. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este
în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut
I.Corinteni .13:9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
I.Corinteni.13:12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către
faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
I.Timotei 6:12. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost
chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori.
I.Ioan 3:2. Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până
acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.
I.Ioan 4:12. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul,
Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.
Fericitul Augustin: “Mărginitul nu poate cuprinde pe Cel nemărginit!”
b) Indirectă: - numai plecând de la observarea lumii tragem concluzii cu privire la existenţa lui
Dumnezeu;
c). Analogică (comparativă) – comparând lucrurile din lume Îl cugetăm pe
Dumnezeu eliminând orice mărginire;
d). Simbolică: - prin simboluri doar, putem să formulăm idei şi cunoştiinţe
despre Dumnezeu, Care rămâne incognoscibil în Sine:
I.Timotei 6:16. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care
nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea
veşnică! Amin.
Evrei 12:29. Căci "Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor".

CONCLUZIE: - aici, în viaţa aceasta, cunoaşterea religioasă deşi obiectivă şi


sigură, întemeiată pe Revelaţie, rămâne cu aceste note: nedeplină, indirectă,
analogică şi simbolică;

3. Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii:


- “toţi oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii,
datorită providenței divine” spune Pr. Dumitru Stăniloae;
- Sf. Maxim Mărturisitorul foloseşte sintagma “pronie şi judecată” pentru a
defini acest mod de cunoaştere;
- Împrejurări concrete ale vieţii: solicitările semenilor, încercări, necazuri,
insuccese, boli, mustrări de conştiinţă;
- Această cunoaştere ne sensibilizează şi ne facilitează găsirea celui mai
scurt drum spre Dumnezeu; În această cunoaştere se evidenţiază atributele lui
Dumnezeu şi mai ales Pronia;
- Încercările vieţii înnobilează răbdarea şi potenţează nădejdea. Psalmii, în
general, exprimă acest adevăr:
Psalmi . 119,1: “Către Domnul am strigat când m-am necăjit şi m-a auzit.”
- Îl cunoaştem deplin pe Dumnezeu dacă încercăm să aflăm ce greşeli stau
la baza declanşării atacului încercărilor.
Sf. Simeon Metafrastul: “Toate aceste încercări ţi s-au întâmplat din dreapta judecată a
Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat nerecunoscător faţă de El, căci cele
ce le-ai dat Binefăcătorului tău, acelea le-ai luat. Cu ce măsură ai măsurat, ţi s-a măsurat”
Sf. Nicodim Aghioritul: “Dumnezeu foloseşte mijloace de constrângere când omul, peste
măsură, se încrede în sine. Atunci îl aduce la cunoaşterea de sine. Uneori îngăduie ca omul
să cadă în erori mai mari sau mai mici, în proporţie cu aprecierea ce o are despre sine”.
- cunoaşterea noastră despre Dumnezeu e în acelaşi timp şi o cunoaştere a noastră înşine, a limitelor şi
neputinţelor noastre, de aceea necunoaşterea noastră este lipsă de smerenie. Pe Dumnezeu Îl cunoaştem şi în
solicitările semenilor noştri:
Matei 25:35-45. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi
dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi
M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau
când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut
bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei:
Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi
făcut.Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să
mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu
M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.Atunci vor răspunde şi ei, zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în
temniţă şi nu Ţi-am slujit? . El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu
aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.
- cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii e una
existenţială a lui Dumnezeu în raporturile Lui directe cu noi în care experiem
caracterul Lui personal şi marea Sa iubire faţă de noi;

ORIGINEA ATRIBUTELOR LUI DUMNEZEU.

FORMULAREA ŞI ÎMPĂRŢIREA ATRIBUTELOR DUMNEZEIEŞTI

1. Originea atributelor lui Dumnezeu:


- atributele sunt proprietăţi reale ale Fiinţei divine prin care Dumnezeu Se manifestă comunicându-Se
potrivit posibilităţilor omeneşti de cunoaştere în lucrările divine: creaţie, pronie, mântuire, sfinţire, judecată,
desăvârşire;
- Dumnezeu rămâne cu fiinţa în trnscendenţa absolută. Căile şi cugetele Lui sunt deosebite de căile şi
cugetele oamenilor, totuşi, teologia după modelul izvoarelor Revelaţiei, poate să întrebuinţeze numiri de funcţii
şi de atribute omeneşti pentru a descrie şi explica atribute proprii lui Dumnezeu, pornind de la faptul că omul e
creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fără a se cădea în antropomorfism;
- Noi cunoaştem doar acele atribut care ne-au fost descoperite, fiinţa lui Dumnezeu rămânând
nemărginită şi nepătrunsă;
- Atributele nu sunt deosebite de Fiinţa divină. Sunt una cu ea deoarece Dumnezeu e unitatea absolută.
Numim pe Dumnezeu nu numai bun, înţelept etc., ci şi afirmăm că El e însăşi bunătatea, înţelepciunea etc., la
modul absolut;
- Atributele divine constituie o unitate perfectă. Le numim diferit după chipul manifestărilor energiilor
divine necreate şi după modalitatea umană de cunoaştere şi exprimare;

2. Împărţirea atributelor:

a) principale: - spiritualitatea, infinitatea;


b) speciale: - intelectuale: atotştiinţa şi înţelepciunea
- morale: libertatatea, sfinţenia, bunătatea, dreptatea, veracitatea, fidelitatea

- fizice: aseitatea, ubicvitatea (omniprezenţa), eternitatea, atotputernicia, unitatea fiinţială;

- atributele naturale sunt specifice naturii sau firii dumnezeieşti absolute;


- atributele intelectuale sunt specifice cunoaşterii divine absolute;
- atributele morale sunt specifice voinţei divine;
-8-

ATRIBUTELE NATURALE

- atributele divine naturale pun în evidenţă unicitatea şi puterea lui Dumnezeu;

1. ASEITATEA:
- “a se” = de la sine; “ens a se” = existenţa de la sine;
- această însuşire arată că Dumnezeu nu e condiţionat de nimeni şi de nimic exterior Lui (în sens
negativ), iar în sens pozitiv că are în Sine Însuşi cauza şi totul pentru a exista, cu tot ce implică absolutul Lui;
- Dumnezeu e Fiinţa absolut perfectă, e plinătatea, perfecţiunea întregii existenţe. El condiţionează totul
având în Sine totul dimpreună cu principiul sau cauzza propriei Sale Fiinţe, fără început şi fără sfârşit; În
concepte omeneşti am zice că Dumnezeu nu poate să nu existe;
Ieşire 3:14. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis:
“Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”
Ieşire 3:15. Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: “Aşa să spui fiilor lui Israel:
“Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este
pomenirea Mea din neam în neam!”
Romani 11:35. Sau cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El?
Romani 11:36. Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în
veci. Amin!
Apocalipsă 1:8. Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi
Cel ce vine, Atotţiitorul.
Apocalipsă 22:13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi

sfârşitul.

Dovezi patristice:
Sf. Grigorie de Nazians: “Dumnezeu era şi va fi de-a pururi sau, mai curând, este de-a

pururi...căci cuprinzând totul în El, are Fiinţa fără de început şi fără de sfârşit, ca un ocean

infinit”

Clement Alexandrinul: “Numele <Cel Ce este> arată într-adevăr că El există, că a fost

totdeauna, că este şi va fi”

Sf. Ioan Damaschin: “Dintre toate numele ce se dau lui Dumnezeu, cel mai bun pare să

fie <Cel Ce este> pentru că el cuprinde întreaga existenţă, ca o mare nesfârşită şi

nemărginită”

2. SPIRITUALITATEA:
- Dumnezeu e Duh, spirit, simplu, nevăzut, perfect, raţional, liber în analogie cu sufletul omenesc;
- Spiritualitatea e uşor de afirmat întrucât constituie nota specifică a obiectului credinţei; Prin credinţă,
Dumnezeu ca Fiinţă spirituală personală este o evidenţă. În evidenţa aceasta se afirmă cu putere unicitatea
spirituală a lui Dumnezeu:
Ioan 4:24. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în

adevăr.

II.Corinteni .3:17. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.

Evrei 11:1.Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,dovedirea lucrurilor celor

nevăzute.

3. ATOTPREZENŢA (omniprezenţa, ubicvitatea)


- prin acest atribut se exprimă negativ independenţa lui Dumnezeu în raport cu spaţiul, iar pozitiv,
prezenţa Sa în toate cele mărginite;
- atotprezenţa este subânţeleasă în absolutittatea şi infinitatea lui Dumnezeu. Spaţiul ca şi timpul e o
dimensiune a materiei şi e absolut necesar celor create. Dumnezeu e în afara timpului şi spaţiului. El Se
transcende şi pe El Însuşi, există în toate fără a Se confunda cu nimic:
3 Regi.8:27. Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi
cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău;
Psalmi 138:6. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge.
Psalmi 138:7. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?
Psalmi 138:8. De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti.
Psalmi 138:9. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării
Isaia 66:1 Aşa zice Domnul: "Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor
Mele! Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru Mine?"
Isaia 66:2 "Toate acestea mâna Mea le-a făcut şi sunt ale Mele, zice Domnul. Spre unii ca
aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul
Meu!
Ieremia 23:23. Au doară Eu numai de aproape sunt Dumnezeu, zice Domnul, iar de
departe nu mai sunt Dumnezeu?
Ieremia 23:24. Poate oare omul să se ascundă în loc tainic, unde să nu-l văd Eu, zice

Domnul? Au nu umplu Eu cerul şi pământul, zice Domnul?

Fapte 17:24. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind
Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini,
Sf. Ioan Gură de Aur: “Tu, Doamne, toate le umpli, tuturor le esti de faţă, nu cu vreo

parte, ci deodată, întreg tuturor”

- expresiile biblice “Dumnezeu este lumină” (I Ioan 1,5) şi “Dumnezeu locuieşte în


lumină neapropiată” (I Timotei 6,16), au înţeles metaforic;
- atotprezenţa lui Dumnezeu este reală şi substanţială, adică nu numai prin energii. Ea rămâne nepătrunsă
de raţiunea umană, deşi pe temeie de credinţă, cugetarea omenească poate afirma cu certitudine că prezenţa lui
Dumnezeu este diferită ca mod: altfel în Cer, în lumea îngerească, altfel pe Pământ, în oameni buni şi răi, şi cu
totul altfel în Iisus Hristos, în Biserică, în Sf. Taine şi mai ales în dumnezeiasca Euharistie;

4. VEŞNICIA (ETERNITATEA)

- se afirmă independenţa absolută a lui Dumnezeu faţă de orice limită sau succesiune temporală.
Dumnezeu nu e supus timpului. Existenţele create se găsesc după voia Creatorului, încadrate în timp, având
început şi sfârşit. Dumnezeu este supratemporal:
Psalmi 89:2. Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul şi lumea, din veac şi

până în veac eşti Tu.

Psalmi 89:4. Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca
straja nopţii.
II.Petru 2:8. Pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi,
chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite.
Apocalipsă 1:4. Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel

ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui,

Fericitul Augustin: “Veşnicia este un prezent continuu”

5. NESCHIMBABILITATEA (imuabilitatea)
- exprimă permanenţa neîntreruptă, imuabilă şi veşnică a Fiinţei şi hotărârii lui Dumnezeu. Există o
corelaţie între veşnicie şi neschimbabilitate, astfel că noi, cugetându-L pe Dumnezeu ca veşnic Acelaşi, ÎL
cugetăm ca imuabil:
Ieşire .3:14. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis:
“Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”
Psalmi .101:26. Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor
Tale, sunt cerurile.
Psalmi 101:27. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca
un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba.
Psalmi 101:28. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina.
Iacov.1:17. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la

Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.

- la Dumnezeu nu există schimbare, dezvoltare sau progres în fiinţa şi hotărârile Sale. Dacă apar
schimbări în acţiunile divine în lume, deci în cele exterioare, ele nu se referă la Fiinţa lui Dumnzeu ci la creaturi.
Dacă Dumnezeu se arată răsplătitor faţă de cei buni, şi aspru cu cei răi, asta înseamnă că în faţa dreptăţii divine
cei răi sunt vrednici de pedeapsă, iar cei buni de cinstire. Nu e vorba de vreo schimbare în Fiinţa lui Dumnezeu
Cel Unul şi Acelaşi; De o schimbare se poate vorbi în privinţa păcătoşilor care se îndreaptă.
- Dumnzeu Se căieşte (I Regi 15,10). Aceasta se referă la nevoia de căinţă din partea celui care a
greşit, nu la căinţă din partea lui Dumnezeu, căci “El nu e ca omul să Se căiască” (I Regi 15,29;
Numeri 23,19);
- La (Ioan 3,4,10), se arată schimbarea hotărârii lui Dumnezeu cu privire la cetatea Ninive care s-a
pocăit. Înţelesul corect al acestui text este: “Dacă cei din Ninive nu se pocăiesc, cetatea va fi
distrusă”!
- Atunci când I se atribuie lui Dumnezeu mădulare sau însuşiri omeneşti, trebuie să le înţelegem ca pe
nişte analogii, asemănări frecvente în limbajul nostru. Căinţa şi părerea de rău ca şi aparente schimbări de
hotărâri, atribuite uneori, cu totul greşit lui Dumnezeu, sunt tot analogii;
- Ceea ce spune Dumnezeu este şi rămâne adevăr, deoarece “nu poate să se tăgăduiască pe Sine Însuşi”
(II Timotei 2,13);

1. ATOTPUTERNICIA:
- se exprimă nemărginirea puterii lui Dumnezeu, în comparaţie cu lumea dependentă:
Facere .17:1. Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a arătat Domnul şi i-a
zis: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără prihană;
Facere .28:3. Şi Dumnezeul cel Atotputernic să te binecuvânteze, să te crească şi să te

înmulţească şi să lăsară din tine popoare multe;

Facere .35:11. Apoi Dumnezeu îi mai zise: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic!
Sporeşte şi te înmulţeşte! Popoare şi mulţime de neamuri se vor naşte din tine şi regi vor
răsări din coapsele tale.
Matei 19:26. Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la
Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Luca 1:37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.
Evrei.1:3. Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul

puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a

dreapta slavei, întru cele prea înalte,


Fericitul Augustin: “Dumnezeu este Dumnezeu prin puterea Sa!”

- atotputernicia lucrează comform voinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu face numai binele. Prin absurd dacă
am crede că Dumnezeu n-ar putea face ceva, e să săvârşească răul:
Sf. Ioan Damaschin: “Dumnezeu poate câte vrea dar nu vrea câte poate! Poate pierde

lumea dar nu vrea!”

- pentru a înţelege legătura dintre atotputernicia şi voinţa lui Dumnezeu, afirmăm că în Dumnezeu nu e
deosebire esenţială între Fiinţă şi atribute şi nici între atribute ca atare. Puterea lui Dumnezeu acţionează
comform voinţei Sale. Deşi între voinţă şi putere finţial nu este deosebire, voinţa e una cu puterea Lui;

2. UNITATEA
- exprimă existenţa unică a Finţei divine. Dpdv logic, nu se concepe existenţa mai multor fiinţe divine
egale în putere. Unitatea fiinţei este unicitatea ei, căci în raport cu atributul infinităţii, existenţa a mai multor
fiinţe divine e de neconceput.
- Unicitatea Fiinţei divine stă în legătură şi cu alte atribute: atotputernicia, veşnicia, imuabilitatea,
atotprezenţa;
- Dogma despre unicitatea Fiinţei divine e specifivă mozaismului, islamului şi creştinismului;
- Deşi în păgânism erau adorate ma multe divinităţi, unii filosofi, pe baza reminescenţelor din Revelaţia
primordială, au conceput pe Dumnezeu ca o Fiinţă unică:
Ieşire 20:2. “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi
din casa robiei.
Ieşire 20:3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!

Deuteronom 6:4. Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
Deuteronom 32:39. Vedeţi, vedeţi, dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine:

Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea!

Isaia 44:6 Aşa zise Domnul, Regele lui Israel şi Izbăvitorul său, Domnul Savaot: "Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!
Marcu 12:29. Iisus i-a răspuns că întâia este: "Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul

nostru este singurul Domn".

Ioan 17:3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu

adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Tertulian: “Dacă este Dumnezeu, e necesar să fie unic...dacă nu este unic, nu este!”

Sf. Atanasie cel Mare: “Ordinea şi armonia din lume arată lămurit că există un

Guvernator şi Orânduitor, iar nu mai mulţi; pentru că dacă ar fi mai mulţi, nu s-ar putea
păstra această ordine, ci totul s-ar tulbura şi nimici, căci fiecare ar rândui după bunul plac şi

ar lupta împotriva celuilalt!”


-9-

ATRIBUTELE INTELECTUALE ŞI MORALE

- la baza lor stă caracterul personal al lui Dumnezeu. Numai o fiinţă personală are conştiinţă, cugetare şi
libertate de hotărâre;

A. Atributele intelectuale:
1. ATOTŞTIINŢA:
- este cunoaşterea totală şi desăvârşită a lui Dumnezeu. El Se cunoaşte pe Sine şi totul peste limita de
timp şi de spaţiu. Cunoaşterea e desăvârşită după formă pentru că e o cunoaştere veşnică, atemporală, în
neîntrerupt prezent, nu în etape, ci deodată, prin intuiţie directă, nemijlocită:
Iov 28:24. Când El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot ce se

află sub ceruri,

Psalmi 93:9. Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu

priveşte?

I.Ioan 3:20. Fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât
inima noastră şi ştie toate.
- Dumnezeu este Duh absolut şi atotştiinţa Sa este o evidenţă;
- Cugetând asupra raportului atotştiinţei lui Dumnezeu cu libertatea omului, în special asupra preştiinţei,
avem dificultăţi de înţelegere. Dacă Dumnezeu ştie şi cele viitoare, acestea nepetrecându-se şi neputându-se
petrece decât aşa cum le ştie sau le prevede Dumnezeu, înseamnă că libertatea omului nu e posibilă şi de aici
lipsa responsabilităţii omului;
RĂSPUNS:

- cunoaşterea de dinainte a unui lucru nu e totodată şi cauza lui. Dumnezeu ştie ce vom face, însă faptele
noastre nu-şi au cauza în Dumnezeu ci în voinţa noastră liberă (Sf. Ioan Damaschin);
- una e preştiinţa şi alta e cauza a ceea ce s-a ştiut dinainte; cunoaşterea lui Dumnezeu nu e dependentă de
timp; El vede faptele noastre viitoare derulându-se în prezent; existenţa faptelor omeneşti nu depinde de
cunoaşterea lor din partea lui Dumnezeu. Dacă ar depinde, ele s-ar petrece mecanic, inevitabil, fatal. Această
determinare a preştiinţei divine de către libertatea omului, contrariază cugetarea omenească asupra libertăţii lui
Dumnezeu, dar să nu se uite că libertatea omului e un dar de la Dumnezeu; Dacă Dumnezeu ar nesocoti puterea
omului de a se determina pe sine, atunci Însuşi Dumnezeu Şi-ar altera chipul Său în om;
- orice idee de lărgire a libertăţii umane peste limitele firescului, trebuie respinsă, pentru că voinţa umană
nu poate în nici un chip să se schimbe sau să împiedice atingerea scopului ultim al creaţiei, stabilit de
Dumnezeu;
- Dumnezeu cunoaşte răul ca produs al libertăţii omeneşti, nu ca efect al cunoaşterii Sale anterioare
apariţiei Răului. Dacă Răul ar proveni din cunoaşterea lui Dumnezeu care precedează apariţia Răului, atunci
Răul ar fi necesar ş Dumnezeu S-ar manifesta ca Autor al Răului;

2. ATOTÎNŢELEPCIUNEA:

- Dumnezeu cunoaşte cele mai bune mijloace în vederea atingerii celor mai bune scopuri;
- Atotînţelepciunea e un atribut intelectual, între el şi înfăptuire existând interacţiune;
- Îndeplinirea celor plănuite de înţelepciune e opera şi a voinţei şi a puterii;
- Atotînţelepciunea apare ca premiză logică a atotputerniciei. Aceasta este aspectul practic al
atotînţelepciunii, al intelectului divin:
Psalmi.103:24. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.

Psalmi.103:27. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în
ea.
Psalmi .103:28. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.
Psalmi .103:29. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple
de bunătăţi;
Ieremia .10:12. Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea
Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile.
Romani .11:33. O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât
sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!
I.Corinteni .1:20. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui

veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?

B. Atribute morale:
1. LIBERTATEA ABSOLUTĂ:
- e o formă de manifestare a aseităţii, a independenţei absolute divine faţă de tot ce există;
- Dumnezeu Se determină exclusiv, de la Sine şi prin Sine în toate lucrările Sale;
- Libertatea absolută are temei drept bunătatea lui Dumnezeu, Binele Suprem, pe care îl exprimă prin
independenţa faţă de tot ce se cheamă ispită şi prin voinţa de a face numai ceea ce corespunde Fiinţei Lui:
Psalmi .113:11. Dar Dumnezeul nostru e în cer; în cer şi pe pământ toate câte a voit a

făcut

Efeseni .1:11. Întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte - după

rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale, -

2. SFINŢENIA:
- e acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu Fiinţa Lui;
- Sfinţenia divină este sfinţenie fiinţială şi-L deosebeşte pe Dumnezeu de tot ceea ce nu este El.
- Armonia deplină dintre bine şi voia divină nu e ceva extern în raport cu Fiinţa lui Dumnezeu, ca şi când
s-ar referi la realităţi deosebite una de alta, binele considerându-se ca extern faţă de Dumnezeu;
- Un astfel de înţeles dat sfinţeniei lui Dumnezeu ar desfiinţa caracterul absolut al lui Dumnezeu. Sensul
adevărat al sfinţeniei lui Dumnezeu se referă la identificarea internă desăvârşită a voii lui Dumnezeu cu binele,
cu El Însuşi;
- Sfinţenia divină e originea şi ţinta supremă a Legii Morale;
- A urma calea sfinţeniei înseamnă a fi “următori lui Dumnezeu ca nişte fii iubiţi” (Efeseni 5,1):
Levitic .11:44. Că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu,

Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt; să nu vă pângăriţi sufletele voastre cu vreo vietate din

cele ce se târăsc pe pământ,

Levitic .19:2. “Vorbeşte la toată obştea fiilor lui Israel şi le zi; Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt.
Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
I.Petru 1:16. Că scris este: "Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt".
3. IUBIREA:

- revărsarea bunătăţilor asupra oamenilor cu scopul desăvârşirii acestora;


- conceptual, ca noţiune, iubirea înseamnă dăruire, bunătate. Dacă aceasta are în vedere pe cineva în
suferinţă, ea se numeşte milă. Egoismul este opusul iubirii;
- iubirea se manifestă doar între persoane; iubirea desăvârşită, dăruirea totală în comuniune personală,
este cea din comuniunea intratrinitară, deoarece “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8);
- faţă de oameni, iubirea se manifestă în diferite forme, purtând numiri felurite: dar, milostenie,
milostivire, milă, răbdare, îndurare, blândeţe;
- celor care aleg calea credinţei, Dumnezeu le împărtăşeşte bunuri spirituale:
Ioan 15:10. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu
am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.
- în iubire se cuprind Legea şi Proorocii:
Matei 22:36. Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
Matei 22:37. El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu
tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Matei 22:38. Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Matei 22:39. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi

4. DREPTATEA:

- se referă la perfecta conformitate în toate lucrurile lui Dumnezeu cu voinţa Sa sfântă;


- în înţeles juridic, dreptatea este voinţa permanentă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine;
- dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu stau în strânsă legătură fără a se confunda sau despărţi;
- Dumnezeu, ca şi Creator al ordinii morale, Îşi manifestă sfinţenia, iar ca Îndrumător al acestei ordini, Îşi
arată dreptatea, însuşirea de Judecător nepărtinitor;
- Ca activitate judecătorească, dreptatea divină are două aspecte:
a) de răsplată: - recompensarea virtuţilor celor vrednici;
b) de pedeapsă: - sancţionarea după gravitatea faptei:
Psalmi .7:12. De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a
pregătit
F. Ap. 10:34. Iar Petru, deschizându-şi gura, a zis: Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu
este părtinitor.
Romani 2:11. Căci nu este părtinire la Dumnezeu!
Efeseni 6:9. Iar voi, stăpânilor, faceţi tot aşa faţă de ei, lăsând la o parte ameninţarea,
ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape părtinire.
Coloseni 3:25. Iar cel ce face nedreptate îşi va lua plata nedreptăţii, întrucât la
Dumnezeu nu este părtinire.
I.Petru 1:17. Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia,
petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre,

5. VERACITATEA:
- Dumnezeu Se arată Descoperitor şi Împărtăşitor al adevărului către
creaturile Sale, neputând exista nimic care să-L abată de la adevăr, El fiind
Adevărul absolut;
- Ca temei direct al veracităţii, sunt atotştiinţa şi sfinţenia absolute;
6. FIDELITATEA (CREDINCIOŞIA):
- exprimă statornicia sau consecvenţa nezdruncinabilă a voinţei divine de a-
şi împlini nestrămutat hotărârile şi făgăduinţele:
Num.23:19. Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară
rău. Au zice-va El şi nu va face? Sau va grăi şi nu va împlini?
Marcu 13:31. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

1. Învăţătura creştină despre crearea lumii:

a) Lumea e creată din nimic prin cuvântul atotputerniciei lui Dumnezeu; are un început şi un sfârşit:
Psalmi.148:5. Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au
zidit.
- e creată o dată cu timpul:
Facere 1:1 “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”.
Psalmi 101: 26-28. “Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul
mâinilor Tale, sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor
învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se
vor împuţina”.
- numai Dumnezeu este veşnic:
Psalmi 89:2. Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul şi lumea, din veac şi
până în veac eşti Tu.
Ioan 17:5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-
o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
- planul de creare a lumii se află la Dumnezeu din veşnicie;

b) Planului din veşnicie cu privire la crearea lumii îi corespunde şi scopul


creării. Acest scop poate fi privit din două puncte de vedere:
 dpdv al Creatorului, lumea a fost creată pentru ca Dumnezeu să-şi
manifeste perfecţiunile Sale;
 dpdv al creaturii, Dumnezeu a dorit să-i împărtăşească acesteia bunătăţile
Sale. Creaturile, cunoscând perfecţiunile lui Dumnezeu, Îi aduc Acestuia slavă şi
rămân încrezătoare în făgăduinţele Sale:
Psalmi 118:156. “Îndurările Tale multe sunt Doamne; după judecata Ta mă viază. “
Psalmi 148:4. “Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri,”
Ioan 3:16. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
- preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea creaturii formează un singur scop,
ele fiind complementare în sensul că preamărirea lui Dumnezeu aduce fericirea,
iar dobândirea fericirii îl face pe om să aducă slavă lui Dumnezeu:
Matei 5:16 Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

c) Dumnezeu a creat lumea bună:


Facere .1:31 “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost
seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.”
- Răul a fost hipostaziat, personalizat de Satan prin mândrie. El îşi are
sorgintea în libertate. Răul nu are existenţă prin sine. E un altoi pe tulpina
binelui; Este “privatio boni” (O lipsă a binelui), cum spune Fer. Augustin; Răul
fizic e urmare a păcatului strămoşesc:
Romani .8:20. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza
aceluia care a supus-o - cu nădejde,

2. Crearea lumii nevăzute:


- prin lumea nevăzută înţelegem lumea spirituală, lumea îngerilor;
- cuvântul “anghelos” = sol, trimis, crainic, vestitor;
- îngerii sunt fiinţe spirituale, mărginite, superioare oamenilor, create de
Dumnezeu spre a-I fi “duhuri slujitoare” şi de a-i ajuta pe oameni să se
mântuiască;
- saducheii au tăgăduit existenţa îngerilor:
Fapte.23:8. Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii
mărturisesc şi una şi alta.
- azi, raţionaliştii susţin că iudeii ar fi împrumutat credinţa în existenţa
îngerilor de la perşi;
RĂSPUNS: - în Pentateuh sunt menţionate numeroase anghelofanii;

a)originea îngerilor: - gnosticii susţin că îngerii sunt emanaţi din


Dumnezeu sau creaţi dintr-o materie preexistentă;
- Biserica învaţă că îngerii sunt creaţi din nimic: Facere.1:1 “La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul.”(Cuvântul “cer” indică lumea îngerilor);
- Moise evită să vorbească prea mult despre îngeri deoarece exista pericolul
idololatriei;
- Îngerii au fost creaţi înaintea lumii văzute; (învăţătură întărită de Sf.
Vasilie cel Mare şi Sf. Dionisie Areopagitul);
- Sf. Ioan Damaschin: “Se cădea să fie făcută mai întâi firea raţională, după aceea
cea simţuală şi la urmă cea mixtă adică omul”;

b) natura şi funcţiunea îngerilor:


- îngeii sunt de natură spirituală:
Psalmi 103:4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;
Evrei 1:14. Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei
ce vor fi moştenitorii mântuirii?
- au raţiune, voinţă şi simţire: Psalmi 102:20. “Binecuvântaţi pe Domnul toţi
îngerii Lui, cei tari la vârtute, care Faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.”
Isaia 6:3 “Şi strigau unul către altul, zicând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot,
plin este tot pământul de slava Lui!"
Matei 18:10 “Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii
lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri”.
Marcu 15:10. “Fiindcă ştia că arhiereii Îl dăduseră în mâna lui din invidie.”
F. Ap. 23:9. “Şi s-a făcut mare strigare, şi, ridicându-se unii cărturari din partea
fariseilor, se certau zicând: Nici un rău nu găsim în acest om; iar dacă i-a vorbit lui un duh
sau înger, să nu ne împotrivim lui Dumnezeu”.
Efeseni 3:10. “Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă
cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri,”
- îngerii sunt superiori oamenilor: Ps.102:20. “Binecuvântaţi pe Domnul toţi
îngerii Lui, cei tari la vârtute, care Faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui”.
Evrei 2:6. “Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: "Ce este omul, că-l pomeneşti pe el,
sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? “
Evrei 2:7. “L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai
încununat şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale”.
Apocalipsă 5:2.” Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este
vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate peceţile ei?”
- nu sunt supuşi ispitelor: Matei 22:30. “Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu
se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.”
- s-au materializat prin voia lui Dumnezeu spre acomunica cu oamenii;
- Sf. Părinţi au folosit antropomorfismul, atribuind îngerilor organe ale
trupului omenesc;-
- îngerii sunt fiinţe mărginite neavând omniprezenţă şi atotştiinţă:

Matei 24:36. “Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici
Fiul, ci numai Tatăl”
- în raport cu oamenii, slujirea lor e de aface cunoscută voia lui Dumnezeu;
fiecare om are îngerul său păzitor: Matei 18:10 “Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici,
că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.”

c) numărul şi ierarhia îngerilor:


- Sf. Scriptură nu precizează numărul îngerilor, în schimb foloseşte expresii care arată că numărul lor e
foarte mare: legiuni, tabere, mii de mii, mulţime de oaste, oştire a lui Dumnezeu;
Daniel 7:10. “Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de
miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise”.
Facere 32:1. “După aceea Iacov s-a dus în calea sa. Şi căutând, el a văzut oştirea lui
Dumnezeu tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu”.
Matei 26:53. “Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai
mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”
Luca 2:13. “Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească,
lăudând pe Dumnezeu şi zicând:”
Apocalipsă 20:9. “Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi
cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit”.
- Sf. Ioan Gură de Aur şi Clement Alexandrinul spun că există un număr infinit de îngeri şi că numărul lor
rămâne acelaşi;
- Sf. Dionisie Areopagitul, în cartea sa “Despre numirile divine”, împarte pe îngeri în nouă cete: -
Scaune, Heruvimi, Serafimi
- Domnii, Stăpânii, Puteri

- Începătorii, Arhangheli, Îngeri;

d) starea morală a îngerilor:


- au fost înzestraţi cu libertate:
- Satan a păcătuit dintr-o răutate conştientă, printr-o hotărâre liberă, deplină, irevocabilă şi definitivă;
- Consecinţele căderii au fost foarte grave: condamnarea veşnică în Iad, întunecarea Raţiunii, împietrirea
inimii, aplecarea voinţei spre Rău şi moartea spirituală veşnică, transformarea în demoni, statornicirea în rău;
- Gravitatea păcatului rezultă din două motive:
 le era uşor să nu păcătuiască deoarece gândirea lor e intuitivă şi nu discursivă;
 păcatul lor e numai al răutăţii şi nu al slăbiciunii, deoarece ei n-au trup şi pofte trupeşti;

e) îngerii răi:
- numiri: demoni, diavoli, draci, duhuri necurate, duhuri rele:
Matei 4:1 “Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.”
Matei 8:31 “Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de
porci.”
Matei 10:1 “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra
duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă.”
Matei 11:18 “Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon.”
Apocalipsă 16:14.” Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la
împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul.”
- căpetenia lor se numeşte: Satan, Belzebul, Lucifer, Veliar:
Matei 10:25 “Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi slugii ca stăpânul. Dacă pe
stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui?”
Matei 12:26 “Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci cum va
dăinui împărăţia lui?”
- diavolul este o existenţă reală şi incontestabilă, nu o iluzie, un produs al timpurilor revolute sau o
personificare a răului ce izvorăşte din om;
- diavolul e numit “ispititorul” şi “stăpânitorul acestei lumi”:
Matei 4:3 Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca
pietrele acestea să se facă pâini.
Ioan 12:31. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi
aruncat afară.
- îngerii răi au căzut din starea originară puţin după crearea lor şi înainte de crearea omului:
Ioan 8:44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El,
de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr
întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl
minciunii.
- anumite expresii biblice arată numărul lor foarte mare:

CREAREA OMULUI. NATURA OMULUI.

OMUL CA PROTOPĂRINTE

1. Crearea omului:

- Antropologia creştină e învăţătura despre om bazată pe Revelaţia divină.


- Temele antropologiei creştine sunt: originea omului, constituţia fiinţei omeneşti, menirea lui;
- Omul e preotul Universului (Paol Evdokimov), corolarul, coroana creaţiei; el este o dualitate psihico-
somatică. În persoana sa coabitează cele două elemente fundamental distincte: ţărâna şi spiritul (trupul şi
sufletul);
- Omul este numit un microcosmos. Prin Botez el devine un “Microtheos” (mic dumnezeu);
- El a apărut nu din necesitate ci din iubire, în urma sfatului Persoanelor Sf. Treimi:
Facere 1:26 “Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile
ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”
Facere 1:27 “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie”.
- omul a fost creat în urma unui “efort” din partea lui Dumnezeu:
Iov 10:8. “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime.”
Ecclesiast 12:7.” Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se
întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”.
Matei 19:4.” Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut
bărbat şi femeie? “
Matei 19:5. “Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi
de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”.
Marcu 10:6-8:. “Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De
aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un
trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup”.
I.Corinteni 11:8. “Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. I.Cor.11:9.
Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”.
I.Corinteni 15:47. “Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea
este din cer”
I.Timotei 2:13. “Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. “
Sf. Ioan Damaschin: “Dumnzeu crează pe om cu mâinile Sale din natura văzută şi

nevăzută după chipul şi asemănarea Sa; A făcut trupul din pământ iar suflet raţional şi

gânditor îi dădu prin suflarea Sa proprie!”

- omul a apărut a şasea zi din două motive:


a) e punctul de întâlnire a lumii materiale cu cea spirituală;
b) ca stăpân al naturii, era bine ca mai îmtâi să se organizeze pământul, ca loc de desfăşurare a vieţii
omeneşti;

2. Natura omului:

- omul e o fiinţă duală, constituită din trup şi suflet;


- trupul e compus din elementele materiale (“ţărână”), de aceea pe parcursul vieţii pământeşti e în strânsă
legătură cu tot ceea ce e pământesc;
- trupul e muritor: Ecclesiast.2:7. “Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în
casă, asemenea şi turme de vite, şi oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost
înaintea mea în Ierusalim”.
- Sufletul e de esenţă spirituală, e creat de Dumnezeu şi nu emanat din El. Sufletul se întoarce la
Dumnezeu: Ecclesiast.2:7. “Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă,
asemenea şi turme de vite, şi oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea
mea în Ierusalim.”
- În Sf. Scriptură, sufletul e numit când “Psihi” (spirit), când “pnevma” (duh); E vorba despre dihotomie
şi nu trihotomie;
- Mântuitorul foloseşte ambele expresii spre a defini sufletul:
Luca 23:46. “Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez
duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul”.
Ioan 10:15. “Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru
oi”.
- Ereticii apolinarişti pornind de la filosofia platonică şi sprijinindu-se greşit pe textele:

I.Tesaloniceni 5:23. “Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg


duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului
nostru Iisus Hristos”.
Evrei 4:12. “Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie
cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi
măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii,”
au afirmat trihotomia;
- cele două texte invocate de eretici nu susţin trihotomia. Sf. Ap. Pavel
utilizează “psihi” şi “pnevma” unul în locul altuia:
I.Corinteni 5:3.” Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi
cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta”:
- sufletul este puterea vieţii organice la nivel inferior, iar duhul e puterea
vieţii spirituale la nivel superior;
- dihotomismul naturii omului rezultă şi din înţelesul moral al afirmaţiior
paoline în sensul că omul supus patimilor, rămâne “trupesc”, iar cele ce se ridică
la o viaţă religios-morală superioară este om spiritual, duhovnicesc;
- psihicul se numeşte “suflet” dacă în viaţă nu depăşeşte naturalul, strictul
trupesc; Sufletul se numeşe “duh” dacă se ridică prin har la o viaţă
duhovnicească. Prin aceasta se arată existenţa unei opoziţii între omul
neduhovnicesc şi cel duhovnicesc; opoziţia nu e fiinţială sau structurală şi nu are
la bază două principii deosebite, ci două chipuri de vieţuire ale sufletului:
I.Corinteni 2:14-15.” Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci
pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşt. Dar
omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni;”
I.Corinteni 15:45-46 “Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet
viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă. Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci
cel firesc, apoi cel duhovnicesc.”
Galateni 5:16-17 “Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.Căci
trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc
unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi”.

3. Omul ca protopărinte:
- potrivit Revelaţiei, întreg neamul omenesc descinde din Adam şi Eva;
- întreaga omenire formează o unitate de origine şi fiinţială:
F.Ap. 17:26. “Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată
faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor”,
- Adam e “părintele neamului omenesc” (Înţelepciunea lui Solomon 10,1), iar
Eva e “mama tuturor celor vii” (Geneză 3:20: Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică
viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. )
- concepţia monogenistă (singură femeie) are mare importanţă pentru că
unitatea de origine şi fiinţială a omenirii constituie condiţia de bază a mântuirii,
a universalităţii mântuirii în Iisus Hristos;
- dacă lumea n-ar fi una, Iisus Hristos n-ar fi Mântuitorul ei!
-3-
FIINŢA OMULUI: TRUP ŞI SUFLET.
SUFLETUL – UNITATEA, FUNCŢIILE ŞI
SPIRITUALITATEA LUI

- Omul este o dualitate psihico-somatică. Trupul este din pământ şi e


condiţia vieţuirii omului în timp şi în spaţiu; Sufletul vine de la Dumnezeu prin
creaţie şi nu prin emanaţie:
Facere 2:7 “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a
suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.
I.Corinteni 15:45. “Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet
viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă";
- sufletul este o substanţă vie, reală, imaterială şi nemuritoare. El transcende
materialitatea trupului;
- Omul e o fiinţă, are un nume şi e “cineva”.
- Ce-i material are un număr şi e “ceva”;
- Ceea ce îl face pe om “cineva” este conştiinţa de sine. El e unic şi
irepetabil;
- Prin suflet, omul se află într-un continuu dialog cu Dumnezeu; Sufletul nu
poate fi definit în esenţa lui, ci doar în manifestările lui.

1. Existenţa şi realitatea sufletului:


- sufletul este real şi superior: Ecclesiast 12:7. “Şi ca pulberea să se întoarcă în
pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”.
- nu poate fi ucis o dată cu trupul: Matei 10:28 “Nu vă temeţi de cei ce ucid
trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi
trupul să le piardă în gheena”.
- e osârduitor: Matei 26:41. “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci
duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios2.
- e imaterial, nemuritor, insuflat de Dumnezeu: Facere 2:7 “Atunci, luând
Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi
s-a făcut omul fiinţă vie.”
a) sufletul e înzestrat cu raţiune:
Facere 1:28 “Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate
animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”
Sf. Atanasie cel Mare: “Un semn că sufletul oamenilor este raţional e deosebirea lui de
făpturile neraţionale.. numai omul cugetă cele dinafară de sine şi gândeşte la cele ce nu sunt
de faţă şi revine la cugetarea lor. Prin judecată alege ceea ce e mai bun dintre cele
cugetate!” (“Cuvânt împotriva elinilor cap 31”)
b) sufletul e înzestrat cu sentiment; Acest lucru arată facultatea omului de a
fi sensibil faţă de tot ce-l înconjoară şi faţă de tot ce se petrece în propria-i fiinţă;
Sf. Ioan Damaschin: “Simţirea este o facultate a sufletului care percepe sau cunoaşte
lucrurile materiale. Simţurile sunt instrumente prin care simţim. Sensibile sunt obiectele care
cad sub simţuri. Sunt cinci simţuri şi cinci simţiri... trebuie să se ştie că Ziditorul a zidit duble
pe fiecare din organele simţurilor, pentru ca atunci când se vatămă unul, să îndeplinească
celălalt funcţiunea sa!”
.- prin simţire, omul ia cunoştiinţă e prezenţa obiectivă a lucrurilor;

c) sufletul e înzestrat cu voinţă liberă:


- voinţa liberă o are prin creaţie:
Facere 1:27-28 “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu
l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot
pământul!”
- puterea de a stăpâni creaţia implică o libertate a voinţei, însă nu haotică,
fără margini:
Facere 2:16 “A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi î zis: “Din toţi pomii
din rai poţi să mănânci,”
Facere 2:17 “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit!”
Sf. Ioan Damaschin: “Trebuie să se ştie că în suflet a fost sădită o putere care doreşte
ceea ce e conform naturii... această putere se numeşte voinţă. Finţa doreşte să existe, să
trăiască şi să se mişte spiritual şi senzual. Dorinţa făpturilor neraţionale se numeşte voire,
adică doriţă naturală şi raţională a unui lucru. Puterea de a dori în mod raţional se află în
sufletul omului... sufletul e o substanţă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă,
nemuritoare, raţională şi spirituală. Se serveşte de un corp organic, dându-i acestuia puterea
de reştere şi de simţire. Sufletul e liber, activ, schimbător prin voinţă pentru că e zidit. Pe
toate acestea le-a primit în chip natural prin harul Celui Ce l-a creat!”

2. Omul – fiinţă spirituală în trup:


- omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu. E o fiinţă persoanlă:
Facere 2:7 “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a
suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.
- trupul nu e o umbră, un rflex al sufletului, ca în monismul spiritualist şi
nici o temniţă a sufletului ca în platonism sau în asctismul fundamentalist, ci
elementul esenţial al naturii omeneşti, organul de manifestare a sufletului;
- între viaţa trupului şi viaţa sufletului se află o relaţie strânsă (coabitare,
sibioză);
- trupul e adaptat continuu sufletului,participând la viaţa sufletului şi
depăşind planul biologic şi fizico-chimic al acestuia.
- Viaţa trupului face parte cinstructivă din viaţa sufletului nostru, într-o
lucrare sinergică; Viaţa aceasta este este primul obiect contingent al libetrtăţii
spiritului;
- Prin trup se exercită asupra lumii libertatea spiritului, lumea fiind ridicată
de spirit spre scopul ei – unirea cu Dumnezeu;
- fără trup, spiritul n-ar putea imprima lumii mişcarea spre transcendent,
spre Dumnezeu;
- trupul omului nu e numai materie sau numai raţionalitateplasticizată,
palpabilă, ci materie subiectivizată, participând la viaţa spiriutlui care devine
subiect al ei;
- în materialitatea trupului există ceva care transcende condiţia materială,
materialitatea însăşi. Acel “ceva” e prezenţa lui Dumnezeu; sunt energiile Sale
seminale, sădite şi în materia din care e conceput omul; Materia nu se
organizează decât în prezenţa spiritului şi de aceea trupul nu se poate înţelege
fără existenţa sufletului;
- fără trup, posibilităţile spiritului nu s-ar putea actualiza; simţurile trupului
sunt şi ale sufletului;
- prin simţuri lucrează atât sufletul cât şi trupul; Sufletul are raţiune, voinţă
şi sentiment;
- fiecare om îşi are sufletul şi trupul său, şi fiecare dintre noi este existenţă
persoanlă, unică, nerepetată şi nerepetabilă;
- după moarte, sufletul se întoarce la Dumnezeu şi nu se supune unor
existenţe succsive (metempsihoză, reîncarnare) ca în Hinduism şi Budhism;
- la zămislire, sufletul e creat de Dumnezeu şi nu provine din sufletul
părinţilor (traducianism). Nu e creat înainte de zămislire ci în clipa formării
zigotului (celula ou).

-4-
NEMURIREA SUFLETULUI. ARGUMENTE

- Nemurirea şi spiritualitatea sufletului sunt unul din elementele esenţiale


ale religiei creştine;
- Religia creştină se întemeiază pe credinţa în existenţa unui singur
Dumnezeu şi pe existenţa sufletului uman spiritual şi nemuritor, aflat în dialog
cu Dumnezeu;
- Nemurirea sufletului implică originea spirituală a sa şi faptul că dincolo
de moartea sa biologică el va exista în alt plan, păstrându-şi facultăţile sale
spiritulae, identitatea sa, amintirea trecutului şi sentimentul responsabilităţii sale;

1. Argumentele raţionale privind nemurirea sufletului:


a) Argumentul ontologic:
- sufletul e imaterial, simplu, spiritual şi necompus, în comparaţie cu trupul;
- natura sufletului nu poate fi împărţită, descompusă şi nimicită;
- sufletul transcende materialitatea trupului şi deci nu poate fi ucis;
- sufletul nu e preexistent şi nici veşnic; El nu coboară dintr-o lume a
prototipurilor şi esenţelor universale cum spune Platon; El nu e un principiu
absolut şi nemurirea sa nu e egală cu atotputernicia şi veşnicia lui Dumnezeu; E
creat de Dumnezeu cu capacitatea de a fi nemuritor;
b) Argumentul teleologic:
- se leagă de aspiraţiile infinite ale sufletului omenesc care nu pot fi
împlinite în viaţa pământească; Aceste neîmpliniri sunt cauzate de mărginirile şi
neputinţele trupului pe de o parte, iar pe de altă parte de nobleţea sufletului
omenesc care prin însăşi fiinţa lui e mereu osârduitor;
c) Argumentul moral:
- porneşte de la necesitatea respectării ordinii morale care cere ca faptele
morale să fie evaluate la justa lor valoare. Acestei ordini morale, rigorilor ei nu i
se poate sustrage nimeni. Fiinţa noastră morală postulează nemurirea sufletului
şi existenţa altei vieţi, după moarte, în care faptele să fie evaluate cu dreptate;
d) Argumentul istoric:
- se bazează pe credinţa universală, dintotdeauna, în nemurire;
- exemplu: cultul morţilor la popoarele antice, piramidele, megaliţii de la
Stonehenge, picturile rupestre, poziţia chircită a cadavrelor, îmbălsămarea,
mumificarea, necropolele, “Cartea egypteană a morţilor”, “Cartea tibetană a
morţilor”, credinţa geţilor în nemurire, jertfele, obiceiurile hitiţilor care aduceau
ofrande la mormânt!
Aristotel: “Ceea ce toţi oamenii ţin instinctiv ca adevărat, este un adevăr natural!”

e) Argumentul teologic:
- Revelaţia divină confirmă nemurirea sufletului;
- Nemurirea sufletului nu se întemeiază pe o indestructibilitate pe care ar
avea-o sufletul în sine, fără voia lui Dumnezeu, ci pe credinţa că Dumnezeu
doreşte ca sufletul să fie nemuritor;
- Pentru Dumnezeu, nici o persoană cu care stă în relaţie nu mai încetează
de a exista, deoarece Dumnezeu a creat-o pentru o relaţie veşnică cu El;
- Dumnezeu a înzestrat sufletul cu memoria faptelor Sale, cu conştiinţă
morală, ca să regrete faptele contrare lui Dumnezeu. În acest scop, de la început,
Dumnezeu a înzestrat sufletul cu harul Său, iar după Botez, l-a sălăşluit în el pe
Hristos:
II.Corinteni 5:1. “Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va
strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri.”
II.Corinteni 5:2. “Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu
locuinţa noastră cea din cer,”

PROVIDENŢA DIVINĂ ŞI ASPECTELE EI.

OBIECŢII ÎMPOTRIVA PROVIDENŢEI


- Providenţa divină (Pronia) este purtatrea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent faţă
de întreaga creaţie şi în mod special faţă de om;

 Momentele Providenţei:
1. Conservarea lumii – lucrarea divină prin care creaţia e păstrată în forma ei originară; aceasta nu
înseamnă că Dumnezeu veghează numai ca lumea să nu se distrugă, ci mai ales, în pofida inerentelor
transformări, să ajungă la ţinta finală – desăvârşirea;
- teologii scolastici au numit această lucrare divină “Creaţie continuă”!

2. Cooperarea (conlucrarea, asistenţa) – Dumnezeu acordă creaţiei ajutorul Său pentru ca aceasta să-şi
atingă scopul; Conlucrarea cu creaţia, deşi e constantă, nu e identică sau uniformă; E în funcţie de condiţiile
subiective. Cu creatura neînsufleţită, Dumnezeu conlucrează în sensul că veghează ca aceasta să se mişte
conform legilor specifice:
Psalmi 103:20. Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
Psalmi 103:21. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;

- conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, fiinţă conştientă şi liberă, se realizează în mod diferit. Astfel, dacă
omul îşi propune să-şi depăşească specificul său, condiţia sa, Dumnezeu îl ajută să-şi realizeze visul, facilitându-
i găsirea mijloacelor, depăşirea greutăţilor, menţinându-i entuziasmul; Dacă în mod involuntar sau inconştient,
omul se îndreaptă spre un alt scop, Dumnezeu îi luminează mintea spre a înţelege consecinţele atitudinii sale.
Niciodată Dumnezeu nu îngrădeşte libertatea omului, decizia finală aparţinându-i omului:
Romani.1:26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor
au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
Romani .6:4. Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos
a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii;
Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

3. Guvernarea (conducerea, cârmuirea):


- Dumnezeu conduce creatura spre înfăptuirea scopului ei; Creaturile neînsufleţite sunt conduse prin legile
pe care Dumnezeu le-a sădit în ele:
Psalmi .103:9. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
- omul e condus printr-o lucrare sinergică, prin “împreună-lucrare”;

 Împărţirea Providenţei:
a) Generală - specială
b) Ordinară – extraordinară

 Realitatea Providenţei:
- este dovedită de Revelaţie (Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie); Exemplu:
Sf. Părinţi: “întreaga Sf.
Scriptură cuprinde cea mai vie, cea mai populară şi cea mai poetică expresie a ideii de
Providenţă divină (Ex: Psalmul 103)”
- acţiunea Providenţei e comună Persoanelor Sf. Treimi:
Matei 6:31 Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne
vom îmbrăca?
Matei 6:32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel
ceresc că aveţi nevoie de ele.
Ioan 5:17. Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.
Psalmi 103:1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu,
măritu-Te-ai foarte.

 Obiecţii împotriva Providenţei:


1). Dumnezeu ca Guvernator al lumii, nimiceşte, anulează sau cel puţin restrânge libertatea omului; Acesta

nu este stăpânul acţiunilor sale. Libertatea lui morală e diminuată; De aici rezultă pentru om o serie de consecinţe

negative cu privire la responsabilitate, obligaţie, merit şi vină; Se sprijină astfel predestinaţia absolută;

RĂSPUNS: - Dumnezeu nu forţează nici nu anulează libertatea omului deoarece El Însuşi e libertatea

desăvârşită:

II.Corinteni .3:17. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.
- libertatea lui Dumnezeu e garanţia libertăţii omului;
- prin împreună-lucrarea Sa cu omul, Dumnezeu vrea să-l elibereze pe acesta de tot ce-i mărgineşte
libertatea. Dumnezeu îl cheamă pe om la adevărata libertate:
Galateni.5:1. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi
iarăşi în jugul robiei.
- omul e dator să colaboreze cu harul divin:
Romani .8:21. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie
părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.
- sunt exemple în viaţa cotidiană: oameni care sunt pericol public. Dacă Dumnezeu n-ar respecta
libertatea, i-ar ucide, însă prezenţa acestora e dovada că Dumnezeu respectă libertatea omului:
Romani .1:24. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi
pângărească trupurile lor între ei,
II.Petru.2:9. Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i
păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii,

You might also like