You are on page 1of 14

Intr-o discutie ce-am avut-o in 2011 despre papusarii ce stiu mai multe despre

istoria reala a romanilor decat stim noi romanii, Mugur Vasiliu mi-a spus o
chestie despre care la acea vreme habar n-avem: principalii folcloristi si
lingvisti romani au fost … evrei
Si dadea si o explicatie: neconvenindu-le papusarilor ce-au aflat despre istoria
reala a neamului romanesc, au luat inca demult masuri in consecinta. Adica,
intre altele, si-au trimis incepand cu secolul XIX intelectualii sa ne puna pe
fagasul necesar. Si astfel am invatat de la ei cum e cu folclorul nostru, cu limba
noastra, cu basmele noastre.
Asa o fi?
Iata ce aflam
din http://ro.wikipedia.org/wiki/Laz%C4%83r_%C8%98%C4%83ineanu
Lazăr Șăineanu (n. 23 aprilie 1859, Ploiești – d. 11 mai 1934, Paris) a fost un
lingvist și folclorist român, de origine evreiască (numele de familie la
naștere: Schein).
Activitate
A fost asistentul la catedră al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. B. P. Hasdeu a
avut o mare pasiune pentru cunoașterea sanscritei și a cercetat relațiile dintre
literatura veche indiană, filologia și folclorul românesc. Lazăr Șăineanu
și Moses Gaster au continuat cercetarea lui Hasdeu în domeniul folclorului
comparat. [1] Lazăr Șăineanu s-a stabilit în Franța în anul (1901). În scrierea
sa, Basmele românilor, premiată la concursul publicat de Academia Română
în 1894, Lazăr Șăineanu a deosebit trei mari tipuri de basme: basme pur
fantastice, basme eticofantastice și basme religioase. [2] Lazăr Șăineanu este
autorul unui important dicționar enciclopedic Dicționar universal al limbii
române (1896) și al unor studii de lingvistică franceză (L’argot ancien și La
langue de Rabelais). A inițiat cercetările de stilistică privind studierea argoului
românesc, pornind de la studii ale argoului limbii franceze. Lazăr Șăineanu a
fost căsătorit cu Cecilia Șăineanu (n. Samitca) (1872 – 1940) și au o
fiică, Elisabeta Șăineanu, care a devenit actriță și a folosit numele de
scenă Elizabeth Nizan.
Iata si ce aflam din http://ro.wikipedia.org/wiki/Moses_Gaster:
Dr. Moses Gaster (n. 17 septembrie 1856, Bucureşti – d. 5
martie 1939, Abingdon, Marea Britanie), a fost un rabinevreu din România şi
Anglia, filolog, istoric literar, publicist şi folclorist,cu deosebire în domeniul
limbii şi culturii române şi al studiilor iudaice. Membru de Onoare al
Academiei Române a fost totodată un luptător pentru emanciparea evreilor din
România şi un important conducător sionist.
Anii de tinereţe
Rabinul Dr. Moses Gaster s-a născut la data de 17 septembrie 1856 în
Bucureşti, într-o notorie familie evreiască sefardă, bunicul său fiind unul din
conducătorii comunităţii şi fondator de sinagogă, iar tatăl său – consul
al Olandei la Bucureşti şi susţinător al ideilor mişcării de culturalizare modernă
în rândurile evreilor, Haskala. Moses Gaster a urmat gimnaziul şi liceul în
celebre şcoli bucureştene. A avut ca profesori particulari pentru limba ebraică
şi studii biblice pe prof.Korn şi pe renumitul orientalist evreu francez Joseph
Halévy, care în afară de ebraică, i-a predat şi limba turcă şi l-a introdus în
noţiunile semitologiei. În anul 1876 şi-a început studiile la Seminarul Teologic
Evreiesc de la Breslau, instituţie inspirată de ideologia ştiinţelor iudaice
(germană Wissenschaft des Judentums) a celei de-a doua generaţii de maskilim
(iluminiştii evrei) şi a curentului cunoscut mai târziu ca iudaism conservativ,
unde i-a avut ca profesori pe Heinrich (Tzvi Hirsch) Graetz, Zacharia
Frankel şi David Rosin. În paralel, a învăţat şi la universităţile
din Breslau şi Leipzig, acordând o deosebită atenţie studiului lingvisticii,
studiilor biblice, limbilor orientale şi romanice. În anul 1877 a obţinut diploma
de doctor a Universităţii din Halle cu o teză de lingvistică romanică –
despre fonetica istorică a limbii române – sub conducerea renumitului
romanist Gustav Gröber. În anul 1881 a obţinut diploma de rabin din partea
Seminarului teologic din Breslau.
Activitatea sa în România
În anul 1878, la iniţiativa Prof. Graetz, Gaster s-a alăturat Comitetului Român
de la Berlin, care, întrunit în urma războiului ruso-turc, a încercat să lege
recunoaşterea independenţei României de acordarea de drepturi civile depline
minorităţilor necreştine,respectiv evreilor. Încă în anii studenţiei la Breslau
Gaster a colaborat cu articole în domeniul filologiei româneşti la revistele
„Junimea” şi „Columna lui Traian” a lui Haşdeu. Întors în România de la studii,
mai întâi în 1878, apoi din nou în anul 1881, Gaster a început să se dedice
studiului literaturii vechi şi literaturii populare române, a ţinut prelegeri de
mitologie comparată la Universitatea din Bucureşti şi a colaborat la importante
publicaţii culturale ale vremii. A luat parte la şedinţe ale cercului „Junimea”
stabilind relaţii amicale cu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu şi alţii. De
asemenea, a fost un bun prieten şi colaborator al filologului Lazăr Şăineanu.
Casa lui din strada Sticlari din Bucureşti a devenit un loc de întâlnire pentru
numeroşi intelectuali din elita română –C.Mille, Al.Odobescu, Al.
Macedonski, Haşdeu, Gr.Tocilescu, Maiorescu, Eminescu, şi româno-
evreiască – Ronetti-Roman, Adolphe Stern,Lazar Edeleanu şi alţii. În afară de
activitatea sa pentru acordarea drepturilor cetăţeneşti evreilor români în spiritul
Tratatului de la Berlin, a fost unul dintre fondatorii organizaţiei locale
a Hovevei Ţion („Comitetul Central pentru facilitarea emigraţiei evreieşti” în
Palestina, cu sediul la Galaţi). În anul 1882 s-a numărat, în această calitate,
printre organizatorii celei de a doua aşezări de evrei români în Palestina (Eretz
Israel, cea de la Samarin, azi Zikhron Ya’aqov. După ce în 1885 a fost ales
membru în societatea Ateneul Român, în mod surprinzător, la scurt timp după
aceasta, a fost expulzat din România, în acelaş an, din ordinul guvernului
liberal al lui Ion Brătianu, împreună cu principalii lideri de opinie ai presei
evreieşti, ca urmare a înfierării de către aceştia a măsurilor legislative
restrictive,a abuzurilor administrative şi a propagandei împotriva evreilor.
Activitatea după expulzare, în Anglia
Stabilindu-se la Londra, după o scurtă şedere la Viena, Gaster a ţinut
la Oxford ciclul de conferinţe Ilchester despre literatura slavonă. În anul 1887
a fost numit rabin (Haham) al Comunităţii Sefarde. În perioada 1890 – 1896 a
fost rectorul Colegiului evreiesc „Judith Lady Montefiore” de la Ramsgate, pe
care a încercat să-l transforme după modelul Seminarului de la Breslau.
A deţinut importante funcţii academice ca preşedinte al Societăţii de Folclor
(Folklore Society), preşedinte al Societăţii Istorice Evreieşti (Jewish Historical
Society) , vicepreşedinte al Societăţii Regale Asiatice (Royal Asiatic Society)
şi membru al multor altor societăţi ştiinţifice. Rabinul Gaster a fost membru
activ al Hovevey Tzion şi al Anglo-Jewish Association. A aderat la mişcarea
sionistă politică încă de la începuturile ei şi a fost vicepreşedinte al celui de al
doilea, al treilea, al patrulea şi al şaptelea Congres Sionist. Gaster a fost
fondatorul şi preşedintele Federaţiei Sioniste Engleze (English Zionist
Federation).
Adept al sionismului cultural şi neadmiţând un compromis teritorialist (crearea
unei entităţi prestatale naţionale sau autonome evreieşti în alte teritorii decât
Palestina) , Gaster s-a implicat în negocierile cu autorităţile britanice privind
soarta căminului evreiesc din Palestina. Prima versiune a Declaraţiei Balfour
s-a redactat la reşedinţa sa londoneză, la 7 februarie 1917, în prezenţa
lui Chaim Weizmann, Nahum Sokolov, James de Rothschild, Mark Sykes
şi Herbert Samuel.
Contribuţiile sale la filologia, la folcloristica şi istoria literară românească şi
evreiască
Gaster a debutat cu studii de limbă română, dar, întors de la Breslau, interesul
său s-a îndreptat spre literatura populară română. El are meritul de a fi autorul
primei încercări de sistematizare a folclorului literar românesc în „Literatura
populară română”, Bucureşti, 1883. „Chrestomaţia română”, Leipzig,
Bucureşti, 1892, a fost considerată mulţi ani lucrare de referinţă în domeniu,
făcând cunoscute în mediile de specialitate europene limba şi literatura română,
la fel ca prelegerile sale ţinute la Oxford sau studiile publicate în reviste de
specialitate.
Adept al metodei comparatiste în studierea folclorului, Gaster a considerat
literatura populară slavo-bizantină drept puntea de legătură dintre literatura
populară pre şi post-talmudică şi folclorul european. Studiile sale de exegeză
biblică şi de literatură populară ebraică din Antichitatea târzie şi Evul Mediu,
la fel ca articolele sale dedicate multiplelor domenii ale Ştiinţei Iudaismului, al
cărui principal promotor a fost în România, precum şi studiile
sale samaritene au fost cumulate în cele trei volume de „Studies and Texts in
Folk-Lore, Magic, Medieval Romance, Hebrew Apocrypha and Samaritan
Archaeology”, Londra, Maggs Bros, 1925-1928.
Gaster a colaborat la prestigioase publicaţii savante ca „The Archaeological
Review”, „Asiatic Quarterly Review”, „Byzantinische Zeitschrift”, „Folk-
Lore”, „Journal of Apocrypha”, „Journal of the Royal Asiatic Society”,
“Slavonic Review”, Zeitschrift für alttestamentische Wissenschaft”. A semnat
în reviste culturale româneşti precum „Bukarester Salon”, Revista pentru
istorie, arheologie şi filologie”, „Revista literară”, „Şezătoarea” şi a avut
însemnate contribuţii în publicaţii dedicate ştiinţelor iudaice ca „Monatsschrift
für Geschichte und Wissenschaft des Judentums”, “Revue des Etudes Juives”,
“Hebrew Union College Annual”, “Anuar pentru Israeliţi” ( al lui Moses
Schwarzfeld, împreună cu care a fost expulzat din România) , “Sinai”.
Articole gasteriene au apărut în publicaţii evreieşti precum “The Jewish
Chronicle”, “The Jewish Forum”, “The Jewish World”, “Jewish Quarterly
Review”, “Ost und West”, “Jewish Tribune”.
Ca lingvist, a susţinut romanitatea poporului român şi latinitatea limbii române
în lucrări ca „Stratificarea elementului latin în limba română” sau „Die
Nichtlateinischen Elemente im Rumänischen”. Se apreciază că cea mai
importantă lucrare în domeniul filologiei este „Crestomaţia română”, lucrare
în două volume incluzând reproducerea a peste 200 de texte manuscrise din
sec. XVI-XVIII. Ca istoric literar a fost preocupat de vechimea şi periodizarea
limbii române, de locul şi importanţa literaturii române şi a îngrijit cea mai
bună ediţie din „Povestea vorbei” a lui Anton Pann.
Moses Gaster a elaborat studii despre literatura populară ebraică în lucrări cum
sunt „Basme şi istorii talmudice”, „Tractatul talmudic”, „Legende talmude şi
legende româneşti” ş.a. A fost ales membru de onoare al Academiei Române
în anul 5 martie 1929, „titlu pe care l-a onorat până în ultima zi a vieţii sale, 30
mai 1939”. În anul 1936 a donat Academiei Române întreaga sa colecţie de
cărţi vechi şi manuscrise.
Conform https://en.wikipedia.org/wiki/Heimann_Hariton_Tiktin:
Heimann Hariton Tiktin (1850 – 1936), evreu, academician, fondatorul
lingvisticii romane moderne. Nascut in Prusia, intr-o familie de rabini, la 18
ani se muta la Iasi, devenind cetatean roman in 1870. Activ in Junimea. Printre
cunoscuti: Mihai Eminescu (care-l introduce in lexicografia, gramatica,
folclorul, literatura si istoria tarii), Nicolae Iorga, Gheorghe Kirileanu, Titu
Maiorescu, Grigore Tocilescu, Alexandru Philippide, A. C. Cuza, Ovid
Densusianu, Alexandru Vlahuţă si Bogdan Petriceicu Hasdeu.
In 1900 se converteste la crestinism luandu-si numele de Hariton.
Este interesat de fonetica si gramatica pe care le analizeaza din perspective
istorice. Ca si junimistii, era un avocat al transcrierii fonetice. A contribuit
frecvent la Convorbiri Literare, a completat gramatica romana in 1883, a fost
cofondator al Societatii stiintifice si literare, a publicat Rumänisches
Elementarbuch in Heidelberg, a tradus lucrari ale lui Eminescu si Creanga in
germana. Dictionarul Romano – German este inca considerat printre lucrarile
autorizate in domeniu.

Iata si ce putem citi la http://www.jewishfed.ro/index.php/publicatii-


mainmenu-123/88-articole-prezentari-de-carti-recenzii/204-familia-
schwarzfeld-si-iudaismul-din-roma:
Familia Schwarzfeld si iudaismul din Rom
Elias, Wilhelm, Moses Schwarzfeld, trei frați ce s-au dăruit culturii iudaice,
culturii române, culturii universale.Elias s-a născut la 7 martie 1855, a studiat
la Iași, a obținut doctoratul în drept și științe politico-administrative la
Bruxelles, a început să publice la „ Curierul de Iași”, „Vocea apărătorului”. In
1874 a editat „ Revista israelită”, la Iași, apoi , în 1881-1885, „Fraternitatea”
la București, ș.a. La 17 octombrie 1885 este expulzat , împreună cu mai mulți
intelectuali evrei ( inclusiv Gaster), stabilindu-se la Paris. Colaborează le „
Revue des Etude Juives”, condusă de iudaistul Isidore Loeb. In 1901, publică
la Londra un studiu despre evreii din România.In 1914 i se publică
lucrarea „Din istoria evreilor” ( despre întemeierea târgurilor din Moldova).
A scris și beletristică. A murit în 1915, înainte de a alcătui o operă pe care o
pregătea de o viață, despre istoria evreilor din România. In lucrarea publicată
cu un an înaintea morții, el demonstra că venirea evreilor în Principate, în
speță , în Moldova s-a făcut cu voia guvernanților, care au încurajat
această imigrație, din motive economice și demografice. După pustiitoarele
războaie, năvăliri tătărești, căzăcești, polone, maghiare, evreii au adus cu ei
preocuparea pentru administrare, organizare a comerțului, finanțelor,
agricultura fiindu-le interzisă prin restricția de a deține pământ, la fel ca în
mai toată Europa.In aceste condiții a evoluat și iudaismul în
România. Wilhelm Schwarzfeld a trăit mai puțin decât ceilalți frați ( 22 mai
1856- 22 februarie 1894). A studiat ebraica și tradiția poporului evreu cu tatăl
său Benjamin Schwarzfeld, cu învățatul Braunstein –Mebașan, ca și limbile
europene – franceza, germana, italiana, spaniola, portugheza. A studiat la Iași
, la Facultatea de Litere și Filozofie, a colaborat la „Fraternitatea” și la
„Egalitatea”. Colaborator la Societatea de Istorie„ Iuliu Barasch, a studiat ,
cu Mebașan și Nicolae Beldiceanu , istoria cimitirului evreiesc din Iași. Fratele
său, Moses, i-a publicat, după moarte, studiile de epigrafie ebraică.
W.Schwarzfeld a scris despre Hahambașa ( Marele rabin) din Moldova
secolelor XVIII-XIX, rabinii Moldovei – Bezalel Hacoen, fiul învățatalui reb
Naftali, rabi Șaim ( Ieșaiahu), Mordehai , fiul lui Moșe Haim, Iosef Ioske, fiul
lui gaonului Arie Iehuda Leb Halevi, din familia Horovitz, numit și Arie Leibiș,
Abraham Heșil, Iosef David Cohen, Iosef și Aron Moșe Taubes, Samuel
Taubes, Șae Șorr, Samuel Dov, fiul lui Iacob Copel, Iosef Landau, David Mehr,
Samuel Hermann, Finkelstein, Fraenkel, Heilpern, hahami, învățați.Cel mai
vechi rabin a fost Solomon ben Aravi , născut în Arabia, venit înb 1589 la
Iași. Hahambașia, în Moldova s-a desființat în 1834 din cauza slabei
preocupări a celor ridicați în această funcție pentru propria pregătire iudaică.
Rabinii, daianimii, hahamii, melamedimii care au funcționat permanent în
ultimele secole și-au făcut în continuare datoria. Cel mai productiv și longeviv
dintre frați, Moses Schwarzfeld (1857-1943) s-a remarcat, în afară de
colaborările comune cu frații săi, prin publicarea în 1881 a cărții „Cilibi Moise,
vestitul din Țara Românească”, ca și prin inființarea și editarea revistei
„Egalitatea” din 1890 până în 1940, când cenzura a desființat-o. L-a
combătut pe Alecsandri pentru modul în care prelucra folclorul, fără a
păstra esența originară. Era un act de curaj, prestigiul poetului de la Mircești
fiind greu de înfruntat. A militat pentru întocmirea unei istorii a evreilor din
România, care nici astăzi nu s-a scris în întregime.A fost un gazetar de cel mai
înalt profesionalism. S-a ocupat de folclorul evreiesc și de cel românesc, ca
și Gaster. O familie de cărturari cum nu s-a mai întâlnit în mijlocul evreimii
din România.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Aurel_Candrea:
Ion-Aurel Candrea (n. 7 noiembrie 1872, București – d. 1950, Paris) a fost un
lingvist, filolog și folclorist evreu din România, profesor universitar
la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București.
Urmează cursurile Liceului „Gh. Lazăr” din București, apoi ale Facultății de
Litere și Filosofie (1892-1896), unde îl are profesor pe B. P. Hasdeu. Își
continuă specializarea în romanistică, lexicografie și geografie lingvistică, între
1897-1902, la Sorbona și la École Pratique des Hautes Études din Paris. Își
susține în 1902 teza de doctorat intitulată Les éléments latins de la langue
roumaine. Le consonantisme. Din 1903 este profesor de liceu la Craiova și
București, iar din 1913 devine conferențiar la catedra de filologie romanică,
apoi doceant și, din 1927, profesor universitar. Alături de Ovid Densusianu,
participă la fondarea, în 1905, a Societății Filologice Române, precum și la
publicarea „Buletinului” acesteia. A avut preocupări în diverse domenii ale
lingvisticii (lexicologie, lexicografie, dialectologie, toponimie, antroponimie),
filologiei (critică textuală) și ale folclorului.
Scrieri Graiul din Țara Oașului, București,1907 (prima monografie dialectală
românească) Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina
magică, București, 1944; reeditare, Iași, Editura Polirom,1999 ISBN 973-683-
182-5 Dicționar de proverbe și zicători, București, 1912; ediția a II-a de Ion
Bratu, Târgoviște, Editura Bibliotheca,2002 ISBN 973-9426-79-4 Straturi de
cultură și straturi de limbă la popoarele romanice, București, 1914 Psaltirea
Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din
slavonește, vol. I-II, edițiune critică, București,1916 Lumea basmelor. Studii și
culegreri de folclor românesc, ediție îngrijită de Antoaneta Olteanu, București,
Editura Paideia,2001 ISBN 973-8064-76-7 Iarba fiarelor. Studii de folclor din
datinile și credințele poporului român. Preminte Solomon. Poreclele la
români, ediție de Dan Horia Mazilu, Alexandru Dobre, Petre Florea, București,
Fundația Națională pentru Știință și Artă,2001 ISBN 973-85486-1-
6 Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea)(în
colaborare cu Ovid Densusianu), București, 1907-1914; ediție îngrijită și
studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Pitești, Editura Paralela 45,
2003; 2006 ISBN 973-697-640-8Graiul nostru. Texte din părțile locuite de
români, vol. I-II, București, 1906-1908 (în colaborare cu O. Densusianu și Th.
D. Sperantia) Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească(în
colaborare cu Gheorghe Adamescu), tipărit între 1926 și 1931 în 7500 de
exemplare
Alexandru Graur (1900 – 1988), evreu, important lingvist roman.
Voi ce credeti fratii mei? Au fost toti acestia obiectivi? Sau nu cumva mai
degraba si-au executat misiunea?
Mugur Vasiliu chiar se pricepea la acest domeniu si ramasese sa expuna pe larg
intr-un material cele ce-mi spusese in acea seara: cum e cu basmul cutare, cum
e cu personajul cutare. Ce considera ca s-a schimbat, unde s-a umblat, motivul
pentru care s-a modificat. Ce anume e basm real si ce anume e inventie. Si alte
chestii foarte interesante. Dar s-a luat cu altele, a tot amanat si pana la urma n-
a mai apucat …
In incheiere, iata ce putem citi
la https://raducernatescu.wordpress.com/2008/02/13/folclorul-evreii-si-
nasterea-nationalismului-esoteric-romanesc/, un text elogios la adresa
masoneriei si a kabbalei:
Primii noştri folclorişti, pleiada care a dat folclorului românesc întâiul lui
certificat de nobleţe şi universalitate au fost, deloc întâmplător, evrei şi masoni:
Moses Gaster (1856 – 1939), Th. D. Speranţia (1856-1929), Moses
Schwartzfeld (1857-1943), Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), I. A. Candrea
(1872-1950). Înarmaţi cu sensibilitatea cuvântului polisemic şi cu exaltarea
unei hermeneutici aplicate, trăsături care formează specificitatea acestei rase,
ei au găsit în folclorul românesc veriga pierdută a legăturii dintre folclorul
estului apropiat şi literatura cultă a occidentului. Apartenenţa lor la masonerie
le-a conferit perspectiva metaistorică a creaţiilor noastre populare, unghi de
vedere de la care arcanele şi simbologia masonică puteau gira şi demonstra că
folclorul şi poporul român „stau pe aceeaşi înălţime a culturei pe care stau cele
alte popoare ale Occidentului“ (M. Gaster).
În continuarea lui Haşdeu, pe care unii l-au avut coleg de Lojă, aceşti
hermeneuţi ai etnosofiei noastre au demonstrat cu instrumentele folclorului
comparat că folclorul românesc este capul de pod al unei circulaţii permanente
de simboluri, idei, motive, credinţe, dinspre iudaism şi elenism către
creştinismul esoteric al Occidentului ocult. Seduşi de arcanul ocultismului
occidental, conform căreia folclorul este relictul iniţiatic absolut, prin care
memoria colectivă garantează, cum spunea Andrew Lang în Myth, Ritual and
Religion (1887), că ceea ce este esoteric se transmite ca un fel de amprentă
indelebilă a unui popor, toţi aceşti membri ai Academiei Române au încercat
să arate în subiacenţa textului licit că tradiţia Europei este aceeaşi din orice
punct cardinal ar fi ea privită; sau, aşa cum frumos o spune Moses Gaster, că
„popoarele între dânsele nu sunt decât ramurile unuia şi aceluiaşi copac şi,
astfel, mi-a fost dat să-mi găsesc patria în trecutul neamului meu şi, totdeodată,
în mijlocul poporului în care m-am născut”.
Pe canalele teurgice ale unei speologii spirituale practicată şi stipendiată în acei
ani de Masonerie, influenţa lor a trecut şi în literatura română cultă, care le
datorează teme şi miteme interpretate polisemic din perspective universaliste.
Astfel Th. D. Speranţia a fost cel dintâi care a apropiat Mioriţa de o „tradiţie
iniţiatică egipteană“, ecoul mitului osiriac transpus în balada mioritică
ajungând până în Baltagul sadovenian. Vom zăbovi în cele ce urmează asupra
profilului mai puţin ştiut al personalităţii celui pe care Eliade l-a numit „unul
dintre cei mai învăţaţi oameni ai veacului nostru“: Moses Gaster, pentru a
evidenţia moştenirea nescrisă lăsată de acesta prin canale masonice culturii
române.
La Biblioteca University College din Londra sub codul GB0103GASTER
aşteaptă încă să fie cercetate 377 cutii, 22 volume şi 9 role de microfilm,
conţinând scrisori, manuscrise, albume de fotografii, un jurnal al călătoriei lui
Gaster în Palestina (1907) şi multe acte inedite aparţinând familiei Dr. Gaster.
Între acestea există şi patenta ce însoţea diploma de maestru mason a lui Moses
Gaster, eliberată la data de 24 iunie 1878 de Marele Orient de Franţa pentru
Loja Egalitatea din Bucureşti, care îşi avea pe atunci sediul în Pasajul Român
nr. 14. Cercetând mai îndeaproape cariera masonică a lui Gaster, vom vedea că
primul său grad masonic datează de la 18 septembrie 1876, atunci când Gaster
devine companion în respectiva lojă bucureşteană, introdus fiind la vârsta de
20 de ani (cu dispensă) de către tatăl său, Abraham Emanuel Gaster, pe atunci
ataşat al legaţiei Ţărilor de Jos din Bucureşti, şi orator al respectivei loji.
Loja Egalitatea, din care făceau parte bancheri români şi evrei, precum Filip
Focşăneanu ori Menahem Cohen, dar şi consulul general al SUA la Bucureşti,
Benjamin F. Peixotto, a fost printre primele 3 ca putere şi influenţă în epoca de
dinaintea creării Marelui Orient de România. Întemeiată la 10 martie 1871, în
ritul de Memphis sau oriental, Loja a iniţiat în 1890 şi o publicaţie, intitulată
chiar Egalitatea (1890-1916 şi 1919-1940), fondată şi condusă de prietenul lui
Moses Gaster, folcloristul Moses Schwartzfeld, prin care a continuat să expună
constant principiile unei metaliteraturi europene rezultată din capacitatea
culturii populare de a migra, de a crea curente, într-un cuvânt de a funcţiona ca
un canal de comunicare de la estul apropiat la vest.
În viziunea antropologică a lui Moses Gaster, acest folclor pan-european care
a generat subteranele polisemice ale marii literaturi europene nu ar fi fost
posibil fără privilegiile comunicaţionale pe care diaspora iudaică le-a creat. Iată
de ce, confraţilor săi folclorişti, orientaţi spre căutarea de relicte etnofolclorice
le recomanda mereu o schimbare de paradigmă: „Nu mai căutaţi originea,
căutaţi transmiterea” (Gaster, Jewish Folk-lore in the Middle Ages, London,
1887).
Pentru Gaster, una din aceste căi de transmitere a temelor şi simbolurilor
arhetipale a fost folclorul iscat în jurul societăţilor oculte, care sub presiunea
asumării unei mitice vârste au fost forţate să devină structuri retorice,
perpetuând într-un mod exoteric magismul miturilor şi credinţelor antice în
forme arhetipale. Rămase mereu aceleaşi la toate popoarele, fapt ce a creat
impresia „unei vieţi intelectuale a popoarelor foarte restrânse“, miturile
originare circulă de la un popor la altul, punându-şi amprenta lor
inconfundabilă pe imaginarul colectiv şi devenirea fiecărui popor.
În marginea acestui adevăr, Gaster preciza obiectivele oricărui bun folclorist:
„ori ce popor este supus la înrîuriri multiple din toate părţile, cari toate las o
urmă mai mult sau mai puţin de recunoscut în starea desvoltată în care ajunge
odată. Este dar de un interes deosebit de a urmări aceste înrâuriri, a arăta
canalurile prin cari au ajuns concepţiuni şi idei străine la cutare şi cutare popor.
A vedea cum şi-a asimilat acel popor noul material, aşa încât a devenit
proprietatea sa. Aceste consideraţiuni au un caracter cosmopolit, căci ne duc
de la un popor la altul, colindând de la Anglia până la India şi Arabia, prin
China şi Siberia, şi ce e mai curios ne desvelesc o sărăcie neaşteptată a fantaziei
omeneşti în nascocirea de idei şi de situaţiuni noi. În genere sunt numai puţine
elemente cari, combinate în diferite moduri, constituie literatura populară, şi
prin urmare şi cercul vieţii intelectuale al poporului este foarte restrâns“.
Puţini ştiu astăzi că Cezara lui Eminescu conţine un mit interpretat pentru întâia
dată comparatist la noi de Moses Gaster. Aflat la Iaşi între 1875 şi 1876, Gaster
l-a cunoscut pe Mihai Eminescu (atunci revizor şcolar de Iaşi şi Vaslui), care
l-a introdus la Junimea, acolo unde Gaster va citi mare parte din Literatura
populară română şi pe care o va publica abia în 1883.
E foarte posibil ca atunci, Gaster, care va scrie ulterior entuziast despre
prietenia sa cu Eminescu, să-i fi arătat poetului preocupările sale, mai exact
cum herodotiana „insulă a preafericiţilor“ (makaron nesoi), cea care,
interpolând pasaje din scriitori antici, de la Pindar până la Lucian, despre Insula
Albă (Leuke Nesos) poate fi localizabilă în Marea Neagră, a trecut cu tot cu
remanenţa ei liturgică şi paradisiacă din folclorul românesc despre „mănăstirea
albă sfântă“ din prundul Mării Negre (v. Th. H. Sperantia, Dobrogea în
folclorul nostru) în povestea „Regelui Ivant“ din popularul roman Alexăndria.
Acelaşi relict, pe varianta folclorului iudaic despre paradisul în care ar fi ajuns
„ Alexandru Mucdon“ a trecut în Ierusalimul liberat al lui Torquato Tasso.
Mitul itinerant a ajuns astfel şi la Eminescu, păstrând ciudat de exacte
încărcături iniţiatice, pentru a susţine aici polisemia pasajului despre
paradisiaca „insulă a lui Euthanasius” din Cezara.
Chiar dacă a recunoscut că „o cercetare complectă este una din încercările cele
mai grele“ (M. Gaster, Literatura populară română, p. 8), complexul de legende
populare legat de viaţa lui Alexandru Macedon l-a preocupat în mod deosebit
pe Gaster, care îşi va deschide studiul asupra Literaturii populare române
(1883) cu Alexăndria în varianta ei autohtonă, iar peste ani, în 1897, va publica
în analele celebrei Royal Asiatic Society din Londra şi varianta ebraică a
legendei (Gaster, An Old Hebrew Romance of Alexander), observând că
ecourile ei ajung până în scrierile Kabbalei şi în tradiţia midraşică târzie.
Considerând varianta ebraică a „Romanului lui Alexander Mucdon“, drept cea
mai veche variantă a tradiţiei orale despre Alexandri regis Bragmanorum,
Gaster o datează în perioada preislamică, arătându-i influenţele hinduse din
Vede. Aşa de pildă, în pasajul despre „capul lor (al negomândrilor): Ivant în
ţara Macaron, adică în ţara fericiţilor“ (Gaster, Literatura populară română, p.
31), Gaster identifică originea negomândrilor (coruptelă pentru sanscritul
brahmani) din literatura populară română, care a dat Voaroava a prea
înţeleptului Garamantilor, către marele Alexandru, pe care Nicolae Costin a
intercalat-o în Ceasornicul Domnilor.
Tot aici, Gaster află şi originarea legendei româneşti despre apa vie: „Aici
credem, că este izvorul vestitei apei vie pe care o întâlnim aşa des prin basme,
apa cea minunată care face pe om nemuritor“( idem, p. 28). Legenda va trece
cu tot cu trimiterile ei polisemice în experienţa iniţiatică pe care o va descrie
Eminescu în Cezara, acolo unde „bătrânul împărat al raiului” din insula lui
Euthanasius e aşezat „sub cascada unui pârâu”, ca să-l „ferească de putrejune”,
înconjurat de „liane şi de flori de apă”, stând aici „ani întregi sub torentul
curgător, ca un bătrân rege din basme [subl. n.], adormit pe sute de ani într-o
insulă fermecată”.
Orientarea lui Gaster spre ocultism, spre mistica iudaică şi spre Kabbalah,
preocupări apreciate astăzi de Moshe Idel (unul dintre cei mai importanţi
exponenţi şi teoreticieni ai misticii iudaice în lume) drept o „dovadă de curaj
teologic“, îşi are rădăcina în apartenenţa tânărului Gaster la masoneria iudeo-
creştină bucureşteană. Ritul simbolic al lojei sale încuraja „curentul tradiţiei“,
pe care tânărul Gaster l-a întâlnit ca pe un efect al liberalismului masonic ce
înflorea sub domnia lui Carol I, şi al cărui avânt l-a făcut mai târziu pe Gaster
să numească Estul Europei drept „puntea de legătură între Galilea antichităţii
târzii – acolo unde Gaster identifica emergenţele timpurii ale unor părţi din
Zohar – şi vestul Europei medievale“. Şi chiar dacă a persistat în această eroare,
negând în mod categoric rolul văzut de Adolf Jellinek pentru Moses Ben Shem
Tov de Leon, de autor absolut al Zohar-ului, minunata lui apologie a Balcanilor
reliefează o dată mai mult credinţa sa că aici, la gurile Dunării, exista un
străvechi curent mistic cu orgolii de paritate europeană.
Adevăratul scop al lojei Egalitatea, aşa cum se vede el din luările de poziţie ale
lui Ioan M. Râmniceanu, Venerabilului ei din perioada celor doi Gaster masoni,
tată şi fiu, era nu un egalitarism social, cum s-ar putea crede la prima vedere,
ci unul rasial, tratând egalitatea şi toleranţa dintre popoare ca pe adevăratele
fundamente ale masoneriei moderne. Iată de ce orientarea către folclor,
etnopsihologie, limbă şi literatură veche a lui Moses Gaster s-a făcut înainte de
toate dintr-o perspectivă comparatistă, punându-se mereu în balanţă
românismul cu iudaismul şi rădăcinile folclorului românesc cu cele ale
folclorului iudaic, el ajungând ades, „din izvor în izvor – cum arată Mircea
Eliade – şi din variantă în variantă, până în literaturile indiene, unde a
descoperit uneori obârşia anumitor legende hagiografice creştine“.
Aşa este cazul viziunii ebraice despre Paradis, care a influenţat tradiţia gnostică
şi hagiografia creştină, de la Sf. Petru şi Sf. Macarie, până la Dante şi Sf.
Patrick, viziune pe care Gaster a interpretat-o în comparaţie cu revelaţiile
literaturii budiste şi islamice în articolul său despre Viziunile asupra iadului şi
paradisului, publicat în revista prestigioasei Royal Asiatic Society, al cărui
vicepreşedinte devine în 1926. În plus, pandeismul lui Godfrey Higgins,
autorul puţin ştiutei pe atunci Anacalypsis (1833), cunoscută pe canale
masonice şi de Haşdeu, i-a infuzat lui Gaster credinţa că rădăcinile iudaismului
şi, implicit ale creştinismului, au legătură cu India.
Conferinţele tânărului Gaster despre apocrifele în literatura română veche şi
emergenţele lor hinduse trebuie că i-au trezit interesul lui Eminescu, care în
chiar anul întâlnirii cu Gaster traducea un imn din Rigveda (ms. 2262, f. 116 r-
v). Şi e foarte probabil ca influenţele din Cezara, dar şi apropierea dintre
viziunea creştină şi cea hindusă despre Dumnezeu, pe care Eminescu o face în
Sărmanul Dionis, să fie toate consecinţele influenţei pe care hermeneutul
Gaster a avut-o asupra lui Eminescu.
Datorită contactului cu mitologia poporului român, Moses Gaster a susţinut în
tinereţe teoria lui Friedrich Max Müller asupra mitologiei solare şi a helio-
culturalităţii, de la care însă a ajuns să îşi dezvolte treptat o teorie personală,
„theo-antropo-liturgo-centrică“, care însă nu a generat o şcoală, cum cu părere
de rău a arătat Rabbi Moshe Idel. Teoria sa miza pe miturile itinerante ca pe
complexe interrelaţionări atât între religie şi magie, cât şi între magie şi
moralitatea ei. În acest nod de întâlnire a credinţelor populare, a transmite
devenea pentru Gaster sinonim cu a crea, iar perpetuarea tradiţiei devenea
dovada clară a participării la mister. Iată pe scurt esenţa antropologiei lui
Gaster, cel care considera creaţia populară românească drept arcul de triumf
dintre antichitatea târzie şi Evul Mediu, dintre culturile greacă, romană, arabă,
iudaică şi, nu la urmă, hindusă, şi cultura creştină modernă.
Din Kabbalah iudaică, pe care loja bucureşteană a promovat-o şi a adnotat-o,
Moses Gaster a preluat şi ideea că iudaismul este principiul director al erei
mesianice. De aici până la o înţelegere mistică a haskalei şi a curentului sionist,
al cărui important promotor a fost, nu mai era decât un pas. Pas pe care dr.
Moses Gaster l-a făcut cu credinţa că sionismul înseamnă, in primul rând,
drumul interior către sine, calea luminoasă pe care Kabbalah o arată şi o solicită
adeptului spre a fi parcursă în sens soteriologic, cu gândul către sine şi cu faţa
către Ierusalim şi Torah. În mod firesc, „Parlamentul simbolic“ al evreimii îl
va aleage pe Gaster vicepreşedinte la primul congres sionist (Basel, 1897), el
rămânând o figură proeminentă în organizarea tuturor congreselor mişcării
Chovevei Zion care au urmat.
Activismul său şi resortul lui mistic nu au fost însă înţelese de autorităţile
române, care l-au expulzat din ţară în anul 1885. Pe canale masonice, dr. Gaster
va ajunge la Londra, unde publică în 1891 celebra sa Chrestomaţie Română
(Romanian Chrestomathy), ce cuprindea „extracte din 100 de manuscripte şi
aproape tot atâtea cărţi tipărite” (l. Şăineanu). La Londra este numit rabin-şef
al comunităţii sefarde (1887), chiar daca el era un aşkenazi, şi va ţine prelegeri
la Universitatea din Oxford (1886, 1894). Ca o recunoaştere a muncii sale de
folclorist este ales în comitetul de conducere al prestigioasei The Folklore
Society din Londra (cu începere de la 1889), devenindu-i ulterior preşedinte
(1907-1908) şi apoi vicepreşedinte pe viaţă.
În ţară, atentă la ascensiunea sa, masoneria înfiinţează la Iaşi Loja dr. Gaster
(1900), semn al discipolatului, dar şi al recunoaşterii unui înainte-mergător. În
1921, la invitaţia unui alt mason, fruntaş al naţionalismului românesc, Octavian
Goga, dr. Moses Gaster întreprinde o călătorie în ţară, ocazie cu care
conferenţiază la Bucureşti, Timişoara, Vălenii de Munte, Sighet, Oradea şi
Cluj. În 1929, la propunerea lui Sextil Puşcariu, şi susţinut de Octavian Goga,
Emil Racoviţă ş.a., este ales membru de onoare al Academiei Române. A donat
Academiei Române, în 1936, celebra sa colecţie de cărţi rare, printre care se
aflau şi 206 manuscrise vechi româneşti. Dr. Moses Gaster a murit la 5 martie
1939, în timp ce se ducea să ţină o conferinţă despre folclorul românesc la
Universitatea din Reading.
Moses Gaster şi toţi folcloriştii noştri din generaţia sa, înainte de a fi evrei, au
fost masoni. Această calitate le-a potenţat încrederea într-o cunoaştere mistică
a lumii, care tratează relictul folcloric ca pe o urmă lăsată de înaintaşi către
mistica „grădină a cunoaşterii“ (PaRDeS). E Paradisul plin de lumină care
alimentează cu încrederea în arhetip întreaga exegeză iudaică. Înarmaţi cu
această încredere, ei toţi au contribuit cu o discretă elocvenţă la alimentarea
unui naţionalism esoteric românesc, furnizând pattern-uri analitice şi edificând
imagologii etnice, într-o viziune comparatistă care alătura folclorul autohton
de moştenirea evreilor din România, ridicându-l pe unul la rang de
universalitate şi probându-i celuilalt continuitatea lui milenară. Graţie lor,
interesul scriitorilor români pentru creaţia populară în sine şi pentru
infrastructura ei polisemică, care comunică pe palierele cele mai profunde cu
universalitatea, a sporit îndeajuns pentru a da naştere unui naţionalism esoteric
şi unei sensibilităţi etnosemiotice, care a făcut prozeliţi îndeosebi în rândul
scriitorilor masoni:
Maiorescu, Alecsandri, Delavrancea, Sadoveanu, Goga, Pillat ş.a.
Radu Cernătescu
Continuare 1 2