(capitolul I/5 din bibliografie) Savarsirea infractiunii de catre mai multe persoane

A. Formele pluralitătii de infractori a) pluralitatea naturală b) pluralitatea constituită c) pluralitatea ocazională B. Participatia penală a) autorul (coautorul), instigatorul si complicele b) pedeapsa în caz de participatie c) participatia improprie

PLURALITATEA DE INFRACTORI 1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori A. Noţiune. Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două sau mai multe persoane săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune. Aşadar, există pluralitate de infractori ori de câte ori două sau mai multe persoane, între care există coeziune materială şi coeziune psihică, săvârşesc aceeaşi infracţiune. Este o situaţie simetric opusă pluralităţii de infracţiuni, când aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite următoarele cerinţe: – sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală; – sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a coopera la săvârşirea faptei respective. Realizarea acestor condiţii deosebeşte pluralitatea de infractori de un simplu lot sau grup de infractori care au săvârşit fiecare câte o infracţiune distinctă, chiar dacă între infracţiunile săvârşite există conexitate cronologică sau topografică ori chiar etiologică (de exemplu, două casiere ale unei bănci, fără înţelegere între ele, sustrag periodic sume de bani din acelaşi seif ori din seifuri diferite ale aceleiaşi bănci etc.). În astfel de cazuri, nu există pluralitate de infractori, fiindcă nu există voinţa de cooperare la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, fiecare făptuitor urmând să răspundă pentru propria sa faptă, în măsura în care aceasta constituie, prin ea însăşi, o infracţiune de sine stătătoare. Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane, care contribuie la săvârşirea ei, o pluralitate de făptuitori; iar această pluralitate de făptuitori constituie şi o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este săvârşită cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de cel puţin doi dintre făptuitori, ori chiar de un singur

1

făptuitor care săvârşeşte fapta cu intenţie, împreună cu altul sau cu alţii care au acţionat din culpă sau fără vinovăţie. B. Caracterizare. Rezultă din cele ce precedă că o pluralitate de făptuitori prezintă caractere specifice şi produce efecte juridice deosebite datorită unicităţii infracţiunii săvârşite de aceştia. Aceste caractere şi efecte sunt următoarele: – indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea infracţiunii, unitatea infracţiunii nu este influenţată; – calificarea faptei, încadrarea ei juridică, determinarea locului şi timpului săvârşirii faptei se răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor; – urmarea imediată (socialmente periculoasă), ca element al laturii obiective a infracţiunii, se produce prin cooperarea tuturor participanţilor la săvârşirea faptei; sub acest aspect, contribuţia fiecăruia dintre participanţi se înscrie ca un antecedent cauzal în lanţul de cauzalitate care determină şi produce rezultatul infracţiunii; – unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei subiective a fiecăreia dintre persoanele care acţionează conjugat la săvârşirea aceleiaşi fapte; – fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor, rezultă că răspunderea penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi; – existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi participanţii, determină ca toate eventualele cauze, care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia) ori care o exclud (abrogarea incriminării, inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii etc.), să producă efecte faţă de toţi făptuitorii; – pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflectă o periculozitate socială sporită, datorită cooperării mai multor participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte (cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de acţiune a autorilor, măreşte posibilitatea de ascundere a urmelor infracţiunii etc.). Top of the Document 2. Formele pluralităţii de infractori În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională. A. Pluralitatea naturală. Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin contribuţia a două sau mai multe persoane. De aceea, pluralitatea naturală de infractori mai este denumită şi pluralitate necesară. Dintre faptele prevăzute de legea penală care constituie o pluralitate naturală de infractori, cele mai multe sunt acelea care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia a două persoane, astfel încât ele poartă denumirea de infracţiuni bilaterale. Din această categorie putem exemplifica infracţiunile de incest, de bigamie , etc. Există alte infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia mai multor persoane (mai mult de două), aşa cum sunt infracţiunile de subminare a puterii de stat (art. 162 C. pen.), de încăierare, prevăzută în art. 322 C. pen., sau jocul de noroc, prevăzut de art. 330 C. pen.
2

Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu caracter general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special incriminate şi sancţionate ca atare, în condiţii specifice fiecărei infracţiuni. Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare participant la săvârşirea faptei este tratat ca autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori, şi răspunde de rezultatul produs. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă şi calitatea de infractori. Este suficient ca numai unul sau numai unii dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie şi deci să aibă calitatea de infractori. În literatura de specialitate, se face distincţie între pluralitatea naturală proprie şi pluralitatea naturală improprie. Pluralitatea naturală proprie este aceea în care toţi participanţii sunt traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, în cazul infracţiunii de incest, de dare şi luare de mită etc.). Pluralitatea naturală improprie este aceea în care nu toţi participanţii sunt traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, la infracţiunea de primire de foloase necuvenite). Top of the Document B. Pluralitatea constituită a) Noţiune şi caracterizare Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea penală incriminează simplul fapt că mai multe persoane se asociază în vederea săvârşirii de infracţiuni. Aşadar, pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de infractori, creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. În raport cu celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin: – împrejurarea că ea se creează prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni; – este fără relevanţă dacă această asociere a fost sau nu urmată de contribuţia efectivă a persoanelor respective la săvârşirea uneia dintre infracţiunile avute în vedere la constituirea asociaţiei; – datorită scopului său antisocial, simpla înjghebare sau încercare de creare a unei astfel de asociaţii sau grupări prezintă, prin ea însăşi, pericol social, independent de săvârşirea infracţiunilor programate. Ţinând seama de caracterul pluralităţii constituite de infractori, legiuitorul nostru a incriminat-o ca infracţiune de sine stătătoare. Din această categorie de infracţiuni cu pluralitate constituită de infractori putem exemplifica: complotul , asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni . În cazul în care se săvârşeşte vreuna dintre infracţiunile-scop, prevăzute în programul asocierii, va exista un concurs real de infracţiuni.

3

b) Condiţii de existenţă Din examinarea dispoziţiilor incriminatoare ale faptelor care constituie pluralităţi constituite şi ţinând seama de conceptul acestei forme a pluralităţii de infractori, rezultă că, pentru existenţa ei, oricare ar fi forma incriminării, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: 1) să existe o grupare de cel puţin două persoane, în funcţie de natura şi numărul infracţiunilor proiectate; 2) gruparea să aibă un anumit program în care să intre săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni; 3) gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie unică de conducere, care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului. Prin aceste trăsături caracteristice, pluralitatea constituită de infractori se deosebeşte de pluralitatea ocazională, bazată pe o înţelegere prealabilă între participanţi. Top of the Document C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală). Este situaţia în care o infracţiune care ar putea fi săvârşită de o singură persoană este comisă întâmplător prin cooperarea mai multor persoane (de exemplu, un furt sau un omor, care pot fi săvârşite de o singură persoană, sunt comise după o prealabilă înţelegere a trei persoane). În cadrul acestei forme a pluralităţii de infractori, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea acelei infracţiuni este determinată, în general, de interesul uşură-rii executării faptei (de exemplu, în cazul unui furt prin efracţie dintr-o bancă, ce presupune operaţii multiple şi complexe, pentru o mai bună reuşită, participanţii, care ar putea acţiona fiecare de unul singur, se înţeleg, îşi împart rolurile şi acţionează în cooperare). Această formă a pluralităţii este denumită participaţie în dreptul penal. Ea poate coexista cu pluralitatea naturală sau constituită. Astfel, de exemplu, pot exista cazuri când infracţiunea de incest se săvârşeşte ca urmare a unei instigări sau cu ajutorul unui complice. Aşa se explică faptul că, pentru a acoperi această compatibilitate a pluralităţii ocazionale cu pluralitatea naturală şi cu cea constituită, în doctrină s-a arătat că există pluralitate ocazională ori de câte ori fapta prevăzută de legea penală ar putea fi săvârşită de un număr mai mare de persoane, decât ar fi fost necesar pentru existenţa pluralităţii naturale ori constituite. Top of the Document 3. Participaţia penală. Generalităţi 3.1. Noţiune şi caracterizare Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii, nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional. Ea intervine în anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni apare mai eficace ori mai uşoară sub raportul

4

săvârşirii sau al ascunderii urmelor ei. Aşa se explică de ce participaţia se poate adăuga unei pluralităţi naturale sau unei pluralităţi constituite de infractori. Participaţia penală se deosebeşte însă de celelalte forme ale pluralităţii de infractori nu numai prin caracterul său ocazional, neobligatoriu pentru realizarea faptei, dar şi prin poziţia juridică a făptuitorilor. Astfel, dacă în cazul pluralităţii naturale sau al pluralităţii constituite fiecare dintre făptuitori în parte este considerat că a săvârşit infracţiunea şi răspunde pentru săvârşirea acesteia, iar nu pentru contribuţia dată, în cazul pluralităţii ocazionale, fiecare făptuitor este considerat că a participat la săvârşirea infracţiunii, că a adus o parte de contribuţie la infracţiune, de unde şi denumirea de „participaţie” dată acestei forme a pluralităţii de infractori. De esenţa pluralităţii ocazionale este că fiecare făptuitor răspunde, aşadar, pentru participarea lui la infracţiune şi în măsura acestei participări. Pe baza acestei însuşiri a participaţiei penale, în doctrină şi în legislaţie se face distincţie între diferite forme ale acesteia, cum sunt: autoratul (executarea), instigarea şi complicitatea. 3.2. Condiţii În ştiinţa dreptului penal este în general admis că, pentru existenţa participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: – să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o inacţiune prevăzută de lege ca element material al unei anumite infracţiuni. Condiţia este îndeplinită atunci când activitatea săvârşită de participant reprezintă o contribuţie la o infracţiune fapt consumat sau la o tentativă pedepsibilă la acea infracţiune; – fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane, deci să existe o pluralitate de făptuitori. Numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi, în cazul infracţiunilor care ar putea fi săvârşite de o singură persoană, şi mai mare decât numărul necesar pentru săvârşirea infracţiunii, în cazul pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite, căreia i se suprapune, eventual, participaţia. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori; este de ajuns ca unul dintre ei să aibă această calitate, adică să îndeplinească condiţiile generale şi speciale cerute pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii şi să fi acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei. Este irelevant, pentru existenţa participaţiei, felul contribuţiei făptuitorilor la săvârşirea faptei. Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (toţi fiind autori, deci coautori), în care caz se spune că există participaţie simplă, cât şi atunci când contribuţiile făptuitorilor îmbracă forme diferite (de autori, instigatori sau complici), în care caz participaţia este complexă; – să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de existenţa unei duble legături psihice între participanţi, şi anume, pe de o parte, voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar pe de altă parte, scopul sau
5

rezultatul comun urmărit de participanţi prin săvârşirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai prima este indispensabilă pentru existenţa participaţiei, fiindcă fără voinţa comună de a coopera la săvârşirea faptei nu poate exista această formă a pluralităţii de infractori. În ce priveşte cea de a doua legătură, aceasta condiţionează nu existenţa neparticipaţiei penale, ci numai caracterul său perfect (propriu) sau imperfect (impropriu). În situaţia în care toţi participanţii contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei şi urmăresc acelaşi scop sau acţionează cu toţii din culpă, participaţia estedenumită perfectă sau propriu-zisă, iar atunci când lipseşte coeziunea psihică între participanţi, unii dintre ei acţionând cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie, participaţia este improprie; – fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de două sau mai multe persoa ne trebuie să constituie infracţiune, altfel neexistând participaţie penală. 3.3. Clasificări În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau feluri de participaţie penală, folosindu-se drept criterii fie felul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei, fie atitudinea subiectivă a participanţilor, fie modul în care contribuţiile acestora se integrează în activitatea care a dus la săvârşirea infracţiunii. Aşa cum am arătat, în raport cu atitudinea psihică a participanţilor se face distincţie între participaţia proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi participaţia improprie (imperfectă). Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică toţi cu intenţie, fie toţi din culpă. Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii dintre făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără vinovăţie. Această clasificare este consacrată şi în sistemul codului nostru penal. În literatura de specialitate, se mai fac şi următoarele distincţii: – participaţie omogenă sau simplă, atunci când toţi participanţii contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, în aceeaşi calitate de coautori; – participaţie eterogenă sau complexă, atunci când participanţii contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, având calităţi diferite (autor, instigator, complice); – participaţie materială, când contribuţia este de natură materială; – participaţie morală, care constă în luarea sau întreţinerea hotărârii de a săvârşi infracţiunea; – participaţie spontană, care exclude o înţelegere anterioară între participanţi; – participaţie preordinată, adică aceea realizată ca urmare a unei înţelegeri anterioare; – participaţie indispensabilă, adică fără de care fapta nu se putea săvârşi; – participaţie favorizatoare sau înlesnitoare, adică aceea care a contribuit la producerea rezultatului.

6

3.4. Reglementarea legală Sediul materiei este în Capitolul III din titlul II, art. 23 – 31 C.pen. şi poartă denumirea de „Participaţia”. Aceste reglementări privesc activitatea participanţilor, formele contribuţiei lor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, condiţiile în care aceste contribuţii antrenează răspunderea penală a participanţilor etc. Aşa fiind, este firesc ca instituţia participaţiei penale să fie reglementată în cadrul instituţiei infracţiunii. 4. Participaţia penală propriu-zisă (perfectă) Aspecte generale a) Noţiune. Participaţia penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acea formă a participaţiei, la care toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici) acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (toţi cu intenţie ori toţi din culpă). La infracţiunile intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie. La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o conlucrare din culpă a două sau mai multor persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală. Orice contribuţie cu intenţie este, în acest caz, incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie sau perfectă. Participaţia penală propriu-zisă este forma participaţiei cea mai întâlnită, dar este şi tipică pluralităţii ocazionale, respectiv participaţiei. b) Forme. Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura contribuţiei pe care diferiţii participanţi o au la săvârşirea faptei. Aceste forme corespund deci diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea infracţiunii. Aşa cum s-a arătat în literatura noastră de specialitate, formele tipice de cooperare la săvârşirea unei fapte oarecare şi deci şi a unei fapte prevăzute de legea penală sunt următoarele: 1) efectuarea de acte prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii (acte de executare); 2) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârşi fapta şi de a trece la realizarea acestei hotărâri (acte de determinare); 3) efectuarea de acte prin care se ajută la săvârşirea faptei, începând cu acte de susţinere a hotărârii de a o săvârşi, continuând cu acte de sprijin material şi moral la realizarea laturii obiective şi până la acte prin care se sprijină executarea şi producerea rezultatului. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală, activitatea care constă în executarea faptei prevăzute de legea penală este denumită autorat sau executare, iar persoana care săvârşeşte astfel de acte poartă denumirea de autor sau executant. Contribuţia dată prin acte care determină formarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea este denumită instigare, iar persoana care a săvârşit astfel de acte poartă denumirea de instigator sau autor moral.

7

Contribuţia dată prin acte de ajutor şi de sprijin la săvârşirea faptei poartă denumirea de complicitate, iar persoana care a săvârşit astfel de acte este denumită complice. Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autoratul, instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea penală în vigoare Top of the Document 5. Autoratul a) Noţiune şi caracterizare. Autoratul este acea formă de participaţie care constă din săvârşirea de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală. Această definiţie rezultă şi din dispoziţiile legale în vigoare (art. 24 C. pen.), care prevăd că este autor persoana ce săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Noul Cod penal reglementează identic noţiunea de autor. În acest sens, în art. 38 alin.1, a fost preluat integral textul art. 24 din actualul Cod penal. Noutatea apare prin alineatul 2 al articolului 38 din noul Cod penal, în sensul introducerii textului care prevede că „dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor”. În raport cu celelalte forme ale participaţiei, autoratul se distinge prin caracterul său esenţial şi necesar, întrucât contribuţia autorului constă tocmai în săvârşirea faptei (acţiunii sau inacţiunii) care constituie infracţiune. Autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiune, care poate exista şi în afară şi independent de celelalte forme ale participaţiei. Nici instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, deoarece fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare şi alte contribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul „autor”) nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii de complicitate (complice) şi de instigare (instigator), el desemnând o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile. În doctrina modernă asupra conţinutului noţiunii de autor au fost abandonate: – teoria formală, obiectivă, potrivit căreia autor este numai persoana care a realizat elementul material al laturii obiective, descrisă în norma incriminatorie; – teoria materială obiectivă, care susţine că autor este doar persoana a cărei acţiune este aptă să producă urmarea socialmente periculoasă (rezultatul); – teoria subiectivă, potrivit căreia trebuie considerat autor doar persoana care comite infracţiunea pentru sine sau în interesul său. În locul acestor teorii, mai vechi, este de actualitate noua teorie a dominaţiei asupra faptei. Potrivit acesteia, este autor al infracţiunii doar persoana care deţine controlul funcţional asupra faptei, în sensul exercitării unei dominaţii asupra acesteia, în aşa fel încât, în orice moment, acea persoană să decidă comiterea sau renunţarea la săvârşirea faptei.

8

Mai întâi este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile caracteristice ale autoratului, care sunt, în esenţă, următoarele: – Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială realizată de persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă realizarea actelor de executare specifice laturii obiective a infracţiunii (însăşi acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii). Aceste trăsături rezultă din însăşi caracterizarea legală a autoratului (art. 24 C.pen.). Prin aceste trăsături caracteristice, autoratul se deosebeşte net de instigare, care constă în acţiunea de determinare a unei persoane la săvârşirea faptei, deci într-o contribuţie indirectă la executarea acesteia. Totodată, autoratul se deosebeşte şi de complicitate, care, de asemenea, reprezintă o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii, constând în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acţiunii sau inacţiunii incriminate. Caracterul de act de executare a unei contribuţii la săvârşirea infracţiunii nu este totdeauna suficient pentru existenţa autoratului. La acele infracţiuni, denumite proprii, este considerată autorat numai executarea faptei de către persoana care are calitatea cerută de lege (funcţionar, cetăţean român, militar etc.), nu şi contribuţia identică a altui subiect. În cazul acestor infracţiuni, o astfel de contribuţie, prin acte de executare săvârşite de o persoană fără calitatea cerută de lege, este considerată complicitate, şi nu coautorat. – Sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de contribuţie esenţială, constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate, poate fi realizat cu orice formă de vinovăţie. În cazul participaţiei complexe (eterogene), dacă autorul a acţionat cu intenţie există participaţie propriu-zisă sau perfectă, iar dacă el a săvârşit fapta din culpă sau fără vinovăţie, fiind însă determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, care acţionează cu intenţie, vom avea o participaţie improprie sau imperfectă. b) Coautoratul. Este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit prin eforturile conjugate a două sau mai multor persoane care au calitate de autori. Această activitate conjugată, de cooperare a acestor persoane, la realizarea nemijlocită a laturii obiective a infracţiunii, poartă denumirea de coautorat, iar persoanele care realizează, prin contribuţiile lor, fapta prevăzută de legea penală se numesc coautori. Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe (eterogene), la care doi sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori (coautori), iar alţii au calitatea de instigatori sau de complici, cât şi în cadrul unei participaţii simple (omogene), la care toţi participanţii au calitatea de autori (coautori). 1. Latura obiectivă. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, respectiv că au efectuat acte de executare a acesteia. Această constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de act de executare a faptei incriminate.

9

În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se realizează direct acţiunea sau inacţiunea incriminată. În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară au fost aduse unele precizări şi clarificări deosebit de importante pentru înţelegerea noţiunii de act de executare, ca act de coautorat. În acest sens, s-a arătat că trebuie să fie considerate ca acte de executare, deci ca acte de coautor, şi acele acte prin care se contribuie, chiar indirect, la comiterea faptei incriminate, cum ar fi actele de paralizare a energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea săvârşirii faptei. Astfel, sunt considerate acte de coautorat, şi nu de complicitate, actele prin care victima este imobilizată sau împiedicată să se apere, în timp ce un alt participant o loveşte, provocându-i moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii; au fost calificate drept coautorat faptele inculpaţilor care, aflându-se într-o locuinţă, împreună cu alţi inculpaţi, pentru a sustrage bunuri, au împachetat şi ei unele lucruri dintre cele care au făcut obiectul material al infracţiunii de furt, chiar dacă aceştia, la plecare, de teama poliţiei, care fusese alarmată, nu au reuşit să ia decât un singur bun dintre cele împachetate; de asemenea, este considerat act de coautorat acţiunea de a pune piedică victimei infracţiunii de tâlhărie, pentru a o dezechilibra şi a uşura deposedarea ei, prin smulgere de bijuterii etc. De asemenea, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor complexe, este coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile ce formează elementul material al infracţiunii complexe respective (de exemplu, ameninţarea în cazul ultrajului, cealaltă acţiune de lovire fiind realizată de un alt coautor). O altă precizare priveşte momentul în care pot fi săvârşite diferitele acte de coautorat. În legătură cu aceasta s-a decis că, dacă contribuţia diferiţilor coautori este de regulă simultană, aceasta poate fi totuşi şi succesivă, contribuţiile putând fi date succesiv, în timp, într-o înlănţuire de acte de executare a infracţiunii unice. Intervenţia succesivă a coautorilor este posibilă nu numai în cazul infracţiunilor continue şi continuate, dar şi în cazul altor infracţiuni care, prin natura lor complexă, nu pot fi realizate decât prin contribuţii succesive (de exemplu, în cazul infracţiunii de atentat care pune în pericol siguranţa statului – art. 160 C.pen.). Tot aşa, s-a decis că pentru existenţa coautoratului nu este necesar ca diferitele contribuţii ale coautorilor să conste din acte de executare identice. Este suficient ca acestea să se completeze unele pe altele într-o activitate unică, indivizibilă, fiecare dintre ele apărând ca indispensabilă pentru realizarea faptei prevăzute de legea penală. Astfel, de exemplu, s-a stabilit că trebuie să fie considerate ca acte de coautorat loviturile aplicate victimei unei infracţiuni de omor, chiar dacă nu toate aceste lovituri au fost mortale, sau acţiunea unui inculpat de a primi imediat şi ascunde bunul sustras din buzunarul victimei de către alt inculpat etc.

10

2. Latura subiectivă. Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zisă sau perfectă, se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa la toţi participanţii a aceleiaşi forme de vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă. De regulă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sensul că toţi coautorii sunt conştienţi că săvârşesc şi vor să săvârşească acte de executare a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, al cărei rezultat socialmente periculos îl prevăd şi îl urmăresc. Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cazul unei participaţii complexe, la care în afară de coautori există instigatori şi complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau omogene, la care nu există decât coautori. Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi el se realizează atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos. 3. Infracţiuni incompatibile cu coautoratul. Există infracţiuni la care coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt susceptibile de săvârşire în participaţie sub forma instigării sau complicităţii. Este cazul infracţiunilor cu autor unic, care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană (infracţiuni care se săvârşesc in persona propria), cum sunt mărturia mincinoasă, cerşetoria, dezertarea, nedenunţarea etc. În cazul acestor infracţiuni, fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare, în propria persoană. Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece neîndeplinirea unei obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter individual. În cazul în care acea obligaţie legală ar reveni mai multor persoane, într-un anumit termen, îndeplinirea acelei obligaţii la termenul stabilit, de către una din persoanele obligate, profită şi celorlalte. În situaţia în care nici una dintre persoanele respective nu îşi realizează obligaţia, fiecare va răspunde individual. Prin excepţie, în doctrină, a fost acceptat coautoratul în situaţia în care o obligaţie legală aparţine unei anumite colectivităţi determinate. S-a opinat că, în asemenea cazuri, membrii acestei colectivităţi trebuie trataţi ca şi coautori la infracţiunea omisivă, datorită contribuţiei lor comune la nerealizarea obligaţiei legale. Top of the Document 6. Instigarea a) Noţiune şi caracterizare Sediul materiei este art. 25 din actualul Cod penal, care prevede că este instigator persoana care determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Noul Cod penal a preluat, în art. 39, fără modificări, textul art. 25 din actualul Cod penal. Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală.

11

De esenţa instigării este faptul că instigatorul realizează acţiunea de instigare înainte ca cel instigat să fi luat hotărârea de a acţiona. Sub acest aspect, instigarea se deosebeşte de complicitate, în cazul căreia activitatea de înlesnire sau ajutorare are loc după ce autorul a luat hotărârea de a comite fapta sau în timpul când acesta săvârşeşte fapta. Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul, care ia cel dintâi hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu trece la săvârşirea faptei respective, ci transmite această hotărâre altei persoane, pe care o determină, printr-o activitate materială (îndemnuri, rugăminţi, ameninţări etc.), să săvârşească ea acea faptă, iar acea persoană, ca efect al determinării, trece la săvârşirea acesteia, devenind autor al infracţiunii. Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea hotărârii acestuia de a săvârşi fapta. Instigarea trebuie, aşadar, localizată în sfera laturii subiective a infracţiunii. Instigatorul realizează, împreună cu cel instigat, cauzalitatea psihică, el fiind cel care inoculează şi determină luarea hotărârii de săvârşire a faptei prevăzute de legea penală. Acest conţinut psihic al instigării explică denumirea dată instigatorului, de „autor moral” al infracţiunii. b) Condiţii de existenţă 1. Subiecţii. Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două persoane: una care realizează activitatea de instigare (instigatorul); alta asupra căreia se exercită această activitate (instigatul). Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a putea fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. De aceea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile proprii, fără să fie necesar ca instigatorul să aibă calitatea cerută de lege autorului infracţiunii. De asemenea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile ce se săvârşesc in persona propria, după cum este posibilă şi la infracţiunile intenţionate, ca şi la cele de culpă (în acest caz participaţia fiind improprie sau imperfectă), la infracţiunile comisive, ca şi la infracţiunile omisive. Instigarea poate fi săvârşită nu numai de o singură persoană, dar şi de două sau mai multe persoane care determină, simultan ori succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi sau mai mulţi coinstigatori (coinstigare), dacă aceştia au acţionat în înţelegere unii cu alţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel de înţelegere, aşa încât s-au realizat întâmplător acte de instigare a aceleiaşi persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, va exista un concurs de instigări, şi nu coinstigare. Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină o altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri există instigare mediată din partea primului instigator şi instigare imediată din partea celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta. Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană săvârşeşte şi acte de executare, participând astfel şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, contribuţia de instigator
12

(instigarea) se absoarbe în aceea de autor. Explicaţia derivă din caracterul de participaţie secundară al instigării, faţă de autorat, care reprezintă forma de participaţie principală. Evident că, în asemenea situaţii, când o persoană, după ce instigă, săvârşeşte ea însăşi acte de executare şi devine autor al infracţiunii, pluralitatea ei de contribuţii va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei. Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii la care a fost instigat. Poate fi deci instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit 14 ani ori o persoană lipsită de libertate de voinţă ori de acţiune, în astfel de cazuri fiind vorba de o participaţie improprie. În cazul infracţiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută de lege în persoana autorului infracţiunii pe care instigatul urmează să o săvârşească. În situaţia în care instigarea este adresată unei singure persoane sau unor persoane determinate, ea este denumită instigare individuală. În cazul în care este adresată unui număr nedeterminat de persoane, ea este denumită instigare colectivă. În prima situaţie vom avea o formă a participaţiei penale, în timp ce în a doua nu se realizează o participaţie penală, ci fapta constituie o infracţiune de sine stătătoare (de exemplu, instigarea publică şi apologia infracţiunilor prevăzute în art. 324 C. pen.). 2. Latura obiectivă Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator) asupra unei alte persoane (instigat); b) activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; c) să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a instigatului de a săvârşi fapta respectivă; d) activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatorului, la acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la hotărârea lui de a o săvârşi; e) cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o tentativă pedepsibilă. Sunt necesare unele explicaţii cu privire la aceste condiţii. a) Efectuarea unei activităţi de determinare, prin care instigatorul inoculează în mintea instigatului ideea săvârşirii faptei incriminate, este de esenţa instigării. Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi diverse. Spre deosebire de unele legislaţii penale străine, Codul penal român nu enumeră nici limitativ, nici enunţiativ, mijloacele de instigare. Acestea pot fi deci cele mai diferite, de la simple îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere sau corupere. În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, se distinge între:
13

– instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de determinare a voinţei instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive, insinuări); – instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi promisiunile de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect. Pentru existenţa instigării este suficientă instigarea simplă, dar existenţa unei instigări calificate va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, ca împrejurare ce relevă un grad de pericol social sporit al faptei şi de periculozitate al făptuitorului. Activitatea de instigare poate fi săvârşită direct asupra persoanei ce urmează să săvârşească fapta prevăzută de legea penală (instigare imediată) sau asupra unei persoane ce urmează să determine, la rândul său, pe cel care va săvârşi fapta (instigare mediată). În acest caz există deci doi coinstigatori, primul mediat, al doilea imediat, bineînţeles cu condiţia ca cel de-al doilea instigator să nu se limiteze la simpla transmitere a îndemnului sau ameninţării din partea celui dintâi (în ultima situaţie, nu se va reţine instigare, ci complicitate la instigare), ci să realizeze la rândul său activitatea de determinare, care să aibă drept efect săvârşirea faptei de către cel instigat. b) Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală. Fapta trebuie să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Aşa cum s-a arătat, în cazul infracţiunilor proprii, instigarea trebuie să se îndrepte asupra unei persoane care are calitatea cerută de lege pentru autorul infracţiunii. Fapta la care se instigă să fie individualizată în aşa fel încât cel instigat să cunoască obiectul instigării şi să poată lua hotărârea în cunoştinţă de cauză, fiindcă el trebuie să săvârşească fapta, chiar dacă nu-i înţelege caracterul. În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului obiectul instigării, în doctrină se distinge: – între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în mod irect şi explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească, şi instigarea indirectă, la care instigatorul nu transmite direct ideea săvârşirii faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o stare de spirit care îl determină să ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare ctc.); – între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe faţă, şi instigarea insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din umbră, pe ascuns, fără ca cel instigat să-şi dea seama că este determinat la săvârşirea unei fapte penale. Cel instigat să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care este îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja hotărâtă să săvârşească fapta. În acest caz, activitatea instigatorului ar putea constitui eventual o complicitate morală, dar nu o instigare. Condiţia pe care o examinăm este îndeplinită atunci când instigatul, în momentul în care are loc activitatea de instigare, nu era hotărât să săvârşească fapta la care este instigat, chiar dacă în mintea lui se ivise, în mod spontan ori ca urmare a unei
14

instigări anterioare rămase fără efect, ideea săvârşirii acestei fapte. Esenţial este deci ca hotărârea de a săvârşi fapta luată de cel instigat, ca urmare a instigării, să fie ulterioară, iar nu anterioară activităţii de instigare. Activitatea de instigare trebuie să aibă ca efect determinarea celui instigat, adică însuşirea de către acesta a ideii de săvârşire a faptei prevăzute de legea penală şi luarea hotărârii de a o săvârşi. Fără îndeplinirea acestei condiţii nu există instigare propriu-zisă, ci o instigare fără efect sau o instigare neizbutită, care nu produce consecinţe juridice. Persoana instigată să fi trecut la săvârşirea faptei la care a fost determinată şi să comită acea faptă sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu este necesar ca autorul să fie pedepsit. În cazul în care cel instigat nu a trecut la săvârşirea faptei sau, deşi a trecut la executare, nu a săvârşit decât o tentativă nepedepsibilă, neexistând o faptă prevăzută de legea penală, nu poate exista nici instigare ca formă a participaţiei. Dacă activitatea instigatorului întruneşte elementele constitutive ale altei infracţiuni, el va răspunde pentru acea infracţiune de sine stătătoare. Pot exista situaţii în care autorul instigat săvârşeşte o faptă care depăşeşte limitele instigării. În concret, cel instigat realizează o activitate mai complexă, fie împotriva aceluiaşi obiect juridic, fie împotriva altor obiecte juridice decât acelea cu privire la care s-a desfăşurat instigarea, iar instigatorul nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut o asemenea depăşire. În asemenea cazuri, evident că instigatorul va răspunde numai pentru fapta la care a instigat (cel mai frecvent exemplu, întâlnit în practică, este acela când o persoană este instigată să săvârşească un furt, dar, ulterior, datorită unor împrejurări de moment, comite acel furt prin violenţe sau ameninţări; în această situaţie, instigatorul va răspunde numai pentru infracţiunea de furt, iar autorul pentru tâlhărie, soluţie impusă de dispoziţiile art. 28 alin. 2 C. pen., care prevăd că circumstanţele referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut). În ipoteza contrară, când autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât aceea la care a fost instigat, această împrejurare se răsfrânge, în mod obiectiv, asupra tuturor participanţilor, în sensul că aceştia vor răspunde pentru acea infracţiune mai uşoară, chiar dacă, sub aspectul laturii subiective, au avut o altă reprezentare (soluţia derivă din dispoziţiile art. 51 C. pen., privind eroarea de fapt, printr-o interpretare per a contrario; dacă o circumstanţă agravantă nu se răsfrânge asupra participanţilor, atunci când aceştia nu au cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii, per a contrario, o circumstanţă atenuantă se va răsfrânge asupra participanţilor, chiar dacă ei nu au cunoscut-o). Latura subiectivă. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale, este necesar ca activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie. Instigatorul este conştient de faptul că prin activitatea sa îl determină pe cel instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în sensul că urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului socialmente periculos al faptei.
15

Instigatorul poate acţiona deci şi cu intenţie indirectă. Nu poate exista însă instigare din culpă. De aceea, dacă o persoană determină din culpă o altă persoană, prin cuvinte rostite imprudent ori printr-un îndemn făcut în glumă sau într-un moment de surescitare, fără conştiinţa şi voinţa de a determina la săvârşirea faptei ilicite, fapta nu constituie instigare. Pentru existenţa instigării nu interesează însă dacă cel instigat (autorul) acţionează cu intenţie sau din culpă, întrucât este posibilă instigarea şi la o faptă pe care autorul o săvârşeşte din culpă sau chiar fără vinovăţie (în acest caz, avem o participaţie improprie – art. 31 C. pen.). De asemenea, nu interesează, pentru existenţa instigării, mobilul sau scopul urmărit de instigator. De aceea, există instigare şi în cazul persoanei care instigă cu scopul de a prinde pe cel instigat în momentul începerii executării faptei (este cazul agentului provocator). Top of the Document 7. Complicitatea a) Noţiune şi caracterizare Sediul materiei este art. 26 din actualul Cod penal, care prevede: „Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.” Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Noul Cod penal a preluat în art. 40 acelaşi text, fără modificări, menţinând astfel definiţia complicităţii. Aşadar, atât în concepţia actualului Cod penal, cât şi în cea a noului Cod penal, complicitatea este o formă de participaţie penală ce constă în fapta persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârşirea faptei sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită. Ceea ce caracterizează deci complicitatea, în raport cu celelalte forme de participaţie penală, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii. Complicele nu determină, nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte autorului această realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca acesta să săvârşească mai uşor, mai repede şi mai sigur fapta incriminată. În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o participaţie secundară, accesorie. Fiind o contribuţie la săvârşirea faptei, complicitatea se inserează însă în antecedenţa cauzală a acesteia, alături de celelalte contribuţii, atrăgând calitatea de participant a complicelui. În ipoteza în care autorul comite o faptă mai gravă decât aceea referitor la care s-a înţeles cu complicele, acesta nu va răspunde pentru fapta mai gravă, ci doar pentru aceea la care a intenţionat să-i dea ajutor autorului.
16

Soluţia îşi are raţiunea, în acelaşi text al art. 28 alin.2 C.pen., potrivit căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Răspunderea penală a complicelui pentru o faptă mai gravă a autorului ar putea fi antrenată, potrivit tezei finale a textului susmenţionat, în cazul în care s-ar dovedi că el, în momentul în care a dat ajutorul, a prevăzut posibilitatea comiterii unei fapte mai grave de către autor. În ipoteza contrară, în care autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât cea care a făcut obiectul înţelegerii, complicele va răspunde pentru fapta săvârşită de autor. b) Condiţii de existenţă 1. Subiectul. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea unor condiţii speciale, existenţa anumitor calităţi, complice putând fi orice persoană, inclusiv în cazul infracţiunilor proprii. La săvârşirea unei infracţiuni îşi pot da contribuţia unul sau mai mulţi complici, în funcţie de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că este vorba de infracţiuni cu autor unic, fie că sunt infracţiuni cu pluralitate naturală sau constituită de subiecţi activi. Fiecare complice îşi aduce, în acest caz, propria contribuţie prin ajutorul dat la săvârşirea infracţiunii. 2. Latura obiectivă. Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa complicităţii, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii principale: a) să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o faptă prevăzută de legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a unei tentative pedepsibile; b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea acelei fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să se refere fie la realizarea laturii obiective a infracţiunii de către autor (complicitate materială), fie la realizarea laturii subiective a infracţiunii (complicitate morală); c) contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvârşirea de către autor a acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat, deoarece complicele a fost împiedicat ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este folosit de autor, întrucât este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată de complice rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie juridică penală. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate şi cum a confirmat jurisprudenţa, contribuţia materială a complicelui trebuie să fie considerată efectivă chiar dacă nu a fost folosită la săvârşirea faptei, deoarece orice contribuţie materială îndeplineşte totdeauna şi rolul de contribuţie morală, întărind hotărârea autorului de a săvârşi fapta. 3. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenţie directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Autorul, însă, poate săvârşi fapta, fie cu intenţie, în care caz va exista participaţie proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie, situaţie în care va exista participaţie improprie.
17

Este irelevant pentru existenţa complicităţii dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere prealabilă. De asemenea, tot irelevant este dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. În ipoteza existenţei unei înţelegeri prealabile între autor şi complice, aceasta relevă premeditarea în săvârşirea faptei, împrejurare care va spori încărcătura de pericol social a faptei, urmând ca de aceasta să se ţină seama la individualizarea pedepsei. Este necesar şi suficient ca complicele să acţioneze cu intenţie, fiindcă nu poate exista complicitate din culpă. Dacă prin actele sale săvârşite din culpă, o persoană contribuie la săvârşirea tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cele două persoane vor fi coautori ai acelei fapte. 4. Modalităţi. În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu modul în care este dat acest sprijin, se disting următoarele modalităţi: a) Complicitatea prin înlesnire. Această modalitate presupune realizarea unor acte prin care complicele acordă sprijin autorului înainte de începerea executării. Sprijinul poate fi dat pentru a pregăti, a uşura săvârşirea faptei etc. (de exemplu, culegerea de date şi informaţii cu privire la programul de lucru al victimei, cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea faptei; procurarea mijloacelor necesare comiterii faptei etc.). Aceste acte de înlesnire vor avea relevanţă penală numai cu condiţia de a fi urmate de executare, din partea autorului, fie sub forma unei infracţiuni consumate, fie sub cea a unei tentative pedepsibile. Sunt principalele ipoteze în care autorul nu trece la executare, şi totul rămâne în fază preparatorie, aceste acte ale complicelui nu vor avea relevanţă penală. b) Complicitatea prin ajutare. Constă în contribuţii acordate în cursul executării faptei, prin acte efectuate concomitent cu executarea (asigurarea pazei; deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul faptei; aruncarea unei arme în mâna autorului etc.). În ipoteza în care ajutorul este dat după ce fapta s-a consumat, acest ajutor nu mai reprezintă un act de participaţie sub forma complicităţii, ci o infracţiune distinctă, de sine-stătătoare: tăinuire sau favorizare (de exemplu, în cazul în care autorul bunurilor furate este ajutat să le încarce într-un autovehicul şi să le transporte). c) Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Este modalitatea care constă în promisiunea unui sprijin de care autorul faptei va avea nevoie după săvârşirea faptei. Acest sprijin constă fie în promisiunea de a tăinui bunurile, fie în favorizarea autorului. Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o participaţie morală, întrucât întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi infracţiunea, pentru că el ştie şi contează pe promisiunea şi posibilitatea oferită de complice de a valorifica bunurile sustrase ori pe promisiunea că va fi el însuşi protejat. Este irelevant că promisiunea făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei nu este ulterior, după săvârşirea faptei, îndeplinită de către tăinuitor sau favorizator. Esenţială este existenţa promisiunii pe care complicele o face
18

autorului, care se constituie din acel moment într-un ajutor moral dat autorului, pe baza căruia acesta perseverează în săvârşirea faptei, contând pe promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile poate consta: în primirea acelor bunuri în locuinţa complicelui; în cumpărarea acestor bunuri de către complice; în înlesnirea valorificării unor bunuri provenite din săvârşirea faptei etc. Sprijinul promis autorului, în sensul favorizării, poate consta din: ajutor dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei, care ar urma să-i fie aplicată autorului. În raport de natura actelor de înlesnire sau de ajutor, complicitatea poate fi materială sau morală. Complicitatea este materială atunci când constă din acte de sprijin material la săvârşirea infracţiunii (procurarea ori adaptarea mijloacelor necesare săvârşirii faptei; înlăturarea unor obstacole materiale din calea autorului faptei; procurarea armei sau a autovehiculului necesar etc.). Aceste acte de sprijin material pot fi acte de înlesnire sau de ajutor, prin care se contribuie la realizarea laturii obiective a infracţiunii (paznicul care permite inculpaţilor să intre în curtea fabricii şi să sustragă produsele). Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din acte ce întreţin sau consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta, darea de sfaturi ori indicaţii, promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din infracţiune ori de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoţirea autorului la săvârşirea omorului ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a asigura paza locului infracţiunii etc.). În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din partea complicelui pentru săvârşirea faptei, se distinge între complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă. Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui este dată înainte de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care se pregăteşte săvârşirea faptei sau se netezesc condiţiile pentru comiterea acesteia. Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii, care se comit de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate în momentul în care autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă. Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată concomitent cu realizarea laturii obiective de către autor şi constă din acte de ajutor în activitatea de executare. La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent complicele, la locul şi momentul actelor de executare. În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia complicelui la săvârşirea faptei, se face distincţie, în doctrină, între complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită.
19

Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de complice direct autorului. Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului, prin intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice. Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la complicitate. • Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei (de exemplu, prin procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească fapta). • Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei (de exemplu, pune la dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de specialitate pentru reuşita acţiunii autorului etc.). • Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel. Atât complicitatea nemijlocită, cât şi cea mijlocită se integrează în antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii. Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune (omisivă). Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice. Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când complicitatea prin inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la bancă omite intenţionat să închidă sau să controleze poarta, înlesnind astfel pătrunderea autorilor furtului). În doctrină, este cunoscută şi aşa-numita complicitate negativă. Este acea formă a complicităţii ce se referă la situaţia în care se află o persoană ce a luat cunoştinţă că se va săvârşi o infracţiune şi nu informează autorităţile sau care, fiind de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, nu a intervenit pentru a împiedica consumarea acesteia. S-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui de fapt o complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tacită. Această concepţie nu poate fi admisă, deoarece în cazul nedenunţării sau al neintervenţiei nu există o înlesnire sau un ajutor la săvârşirea infracţiunii, fiindcă nu există o obligaţie legală de denunţare sau împiedicare, pe care cel care rămâne inactiv să o încalce. În dreptul nostru a fost incriminată nedenunţarea unor infracţiuni numai în mod excepţional (art. 170, 262 C. pen.). În aceste cazuri, nedenunţarea constituie infracţiune, iar promisiunea de nedenunţare, făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei, constituie complicitate la acea infracţiune.
20

Top of the Document

Pedeapsa în caz de participaţie
Potrivit prevederilor art. 27 din actualul Cod penal, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72 C.pen. Noul Cod penal a preluat în art. 41, nemodificat, acest text, menţinând, astfel, tratamentul sancţionator în cazul participaţiei. Acest sistem sancţionator este denumit al parificării. S-a argumentat că atâta vreme cât toţi participanţii (autori, instigatori sau complici) contribuie la producerea rezultatului şi acţionează subiectiv, cu intenţia de a săvârşi fapta prevăzută de lege, este raţional ca instigatorul şi complicele să fie sancţionaţi cu pedepse între aceleaşi limite ca şi autorul. Evident că sistemul nu presupune aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi participanţii. În acest sens, în doctrină, s-a decis, iar jurisprudenţa a confirmat că prin sintagma „pedeapsa prevăzută de lege pentru autor” trebuie să înţelegem numai aceeaşi pedeapsă din punct de vedere al speciei (detenţie pe viaţă, închisoare sau amendă), precum şi limitele minime şi maxime ale acestor pedepse, care trebuie să fie aceleaşi pentru toţi participanţii. Pedeapsa concretă pentru instigator şi complice se va stabili întotdeauna, în fiecare caz în parte, potrivit art. 27 teza a doua din Codul penal, ţinându-se seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72, referitoare la criteriile generale de individualizare. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale Sediul materiei este art. 28 din actualul Cod penal. Noul Cod penal a preluat, în art. 42, acelaşi text, fără modificări. Noţiune. Prin circumstanţe, în accepţiunea largă a dreptului penal, se înţeleg împrejurările în care are loc săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi care se referă fie la faptă, fie la persoana făptuitorului. În accepţiunea mai restrânsă, circumstanţele sunt definite ca fiind acele stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să particularizeze fapta sau făptuitorul. În doctrină, există şi alte definiţii ale circumstanţelor, dar, cu mici deosebiri, în esenţă, aceste definiţii sunt asemănătoare. În ceea ce ne priveşte, ne raliem acelei părţi a doctrinei, confirmată în jurisprudenţă, potrivit căreia circumstanţele sunt acele stări, situaţii, împrejurări, calităţi ori alte date, cu caracter accidental, care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar care însoţesc fapta sau privesc situaţia personală a făptuitorului şi care sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului. Împărţirea circumstanţelor în personale şi reale prezintă importanţă, întrucât efectele lor sunt diferite, în privinţa modului cum se răsfrâng asupra participanţilor şi, implicit, asupra tratamentului sancţionator.
21

Circumstanţele personale sunt cele care privesc făptuitorul. Ele sunt atât subiective (referitor la atitudinea psihică cu privire la fapta săvârşită), cât şi obiective (care ţin de particularităţile individuale ale participantului, cum ar fi: calitatea de funcţionar, condamnat, recidivist, reabilitat, căsătorit, rudă apropiată etc.). Datorită caracterului lor strâns şi intim legat de persoană, circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi (art. 28 alin. 1 C.pen.). Circumstanţele reale (denumite şi circumstanţe obiective) sunt cele privitoare la faptă. Ele se referă la împrejurările anterioare, concomitente sau posterioare comiterii faptei, stau în afara conţinutului infracţiunii, dar atenuează sau agravează pericolul social al faptei. Aceste circumstanţe se răsfrâng asupra participanţilor, în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut (art. 28. alin. 2 C.pen.). Împiedicarea săvârşirii faptei. Sediul materiei este art. 30 C.pen., care prevede că participantul nu se pedepseşte dacă, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. Noul Cod penal preia, în art. 43, aceleaşi texte, fără modificări. Textul sus-menţionat instituie o cauză de nepedepsire pentru participantul la săvârşirea unei infracţiuni, cu condiţia ca acesta, în cursul executării, dar înainte de a se descoperi fapta, să împiedice consumarea acesteia. Este uşor de observat că raţiunea acestei cauze de impunitate reprezintă o încurajare a acelor participanţi care, în cursul executării, înainte de descoperirea faptei, conştientizând consecinţele la care se expun, în mod voluntar, împiedică consumarea infracţiunii şi, deci, producerea rezultatului socialmente periculos. Din economia textului, rezultă că, pentru ca împiedicarea consumării de către participant să constituie cauză de nepedepsire, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: – să se fi început executarea faptei de către autor; – în cursul executării, participantul să fi intervenit, în mod eficient, şi să împiedice consumarea infracţiunii; – intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să fie anterioară descoperirii faptei. Împiedicarea săvârşirii infracţiunii poate aparţine nu numai autorului, ci şi instigatorului sau complicelui. În privinţa acţiunii de împiedicare a instigatorului sau complicelui, trebuie arătat că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, ei trebuie, practic, fie să-l denunţe pe autor, fie să-l determine ca acesta să înceteze executarea. În cazul în care desistarea aparţine chiar autorului, se înţelege că această renunţare la executare va profita şi participanţilor (instigatorului şi complicelui).

22

În ipoteza în care sunt mai mulţi participanţi, dar numai unul dintre ei împiedică săvârşirea faptei, va beneficia de cauza de nepedepsire doar acesta, ceilalţi urmând să răspundă pentru tentativă la acea infracţiune (bineînţeles, dacă tentativa este pedepsibilă). Instigarea neurmată de executare. Sediul materiei este art. 29 din actualul Cod penal. Actualul Cod penal a menţinut, sub această denumire, două situaţii, care pot fi întâlnite, şi anume: instigarea care nu este urmată de un început de executare; instigarea care nu este urmată de o executare pedepsibilă. Prima situaţie poate apărea în situaţia în care persoana determinată să comită o faptă prevăzută de legea penală (instigatul) se răzgândeşte şi nu trece la executare ori începe executarea, dar reuşeşte doar o tentativă nepedepsibilă. Este uşor de observat că, într-un asemenea caz, nu sunt realizate condiţiile participaţiei, pentru că nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. În această situaţie, instigatorul va fi pedepsit, dar nu în calitate de participant, ci de autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, dacă actele îndeplinite constituie o altă infracţiune. În cea de a doua situaţie, când instigatorul a trecut la executare, dar ulterior s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, sunt îndeplinite condiţiile instigării. În această situaţie, cel instigat nu va fi pedepsit. Top of the Document 8. Participaţia penală improprie (imperfectă) A. Noţiune şi caracterizare. Sediul materiei este art. 31 din actualul Cod penal. Noul Cod penal a preluat acest text, în art. 44, fără modificări. Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea penală, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, neavând aceeaşi atitudine psihică, în sensul că unii participanţi acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă sau fără vinovăţie. Ca urmare a acestui dezacord în planul laturii subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii dintre participanţi, ca o infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune de culpă, ori ca o faptă săvârşită fără vinovăţie, deci fără caracter penal. Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie penală cunoscute în dreptul nostru. Astfel, participaţia improprie poate exista la coautorat, în cazul în care unul sau unii dintre coautori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; la instigare, în cazul în care se săvârşesc acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din culpă ori fără vinovăţie, a unei fapte prevăzute de legea penală; la complicitate, în cazul în care o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală. Aceste forme improprii de participaţie pot exista separat, dar şi laolaltă, în cazul săvârşirii, în participaţie improprie, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. B. Modalităţi. În raport cu natura contribuţiei date la săvârşirea faptei şi cu atitudinea psihică a celui care a avut acea contribuţie, participaţia improprie se poate realiza în patru modalităţi:
23

1) modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor din culpă; 2) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor fără vinovăţie; 3) modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă săvârşită de autor cu intenţie; 4) modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără vinovăţie la o faptă săvârşită de autor cu intenţie. Dintre aceste modalităţi, Codul penal reglementează numai primele două, celelalte fiind considerate ca lipsite de semnificaţie juridică penală. 1. Modalitatea intenţie şi culpă. Este reglementată prin dispoziţiile din art. 31 alin. l C. pen., potrivit cărora constituie participaţie improprie determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală. Ceea ce caracterizează participaţia improprie, în modalitatea intenţie şi culpă, este împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta din culpă, în urma determinării cu intenţie de către o altă persoană (instigator), sau sprijinit în executarea faptei prin înlesnire sau ajutare în orice mod, cu intenţie, de către o altă persoană (complice). Această modalitate o întâlnim atunci când autorul este instigat sau sprijinit cu intenţie în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără ca el să-şi dea seama de aceasta, deoarece este indus sau lăsat în eroare de fapt şi în această situaţie el săvârşeşte din culpă fapta respectivă. Participaţia realizată în aceste condiţii este improprie sau imperfectă sub raport subiectiv, fiindcă lipseşte unitatea de scop, care asigură coeziunea psihică între participanţi, fiecare acţionând cu altă formă de vinovăţie. Contribuţiilor diferiţilor participanţi, în cadrul acestei modalităţi a participaţiei improprii (determinarea cu intenţie şi înlesnirea ori ajutorul dat cu intenţie la săvârşirea faptei), constituie instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea intenţionată, iar săvârşirea nemijlocită din culpă a faptei reprezintă autorat la infracţiunea săvârşită din culpă (bineînţeles, dacă legea incriminează fapta respectivă şi atunci când este săvârşită din culpă). Aşa, de exemplu, reprezentantul unui organ de control, aflat într-o acţiune de verificare a unei gestiuni, având, la un moment dat, încredere în cel controlat, în loc să numere şi să cântărească produsele personal, cum prevedeau atribuţiile de serviciu, acceptă dictarea acestora de către cel controlat, care, profitând, îi transmite şi îl determină să înscrie în actele de control date fictive şi, astfel, îşi acoperă lipsa din gestiune. Într-o asemenea situaţie, pentru persoana controlată care a determinat înscrierea unor date false şi acoperirea lipsei din gestiune se va reţine instigare, iar pentru reprezentantul organului de control se va reţine o neglijenţă în serviciu (prin încălcarea din culpă a atribuţiilor de serviciu). 2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie. Este reglementată prin dispoziţiile alineatului 2 al art. 31 C. pen., potrivit cărora există participaţie improprie şi atunci când
24

are loc o determinare, ajutare sau înlesnire în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. Spre deosebire de modalitatea intenţie şi culpă, la modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, autorul, determinat şi în acest caz cu intenţie sau sprijinit prin înlesnire sau ajutor cu intenţie, săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii (art. 48 C. pen.), minorităţii făptuitorului (art. 50 C. pen.), erorii de fapt (art. 61 C. pen.), constrângerii fizice sau morale (art. 46 C. pen.), beţiei fortuite complete (art. 49 alin. l C. pen.). Trebuie precizat că, pentru a înlătura vinovăţia făptuitorului, oricare dintre cauzele la care ne-am referit trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Contribuţiile date de participanţi (determinarea şi înlesnirea sau ajutorul) constituie şi în acest caz instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea săvârşită cu intenţie. Autorul însă nu va răspunde penal, întrucât nu a acţionat cu vinovăţie. Top of the Document

25

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful