Omraam Mikhaël Aïvanhov

Cap. 1 - Condiţiile libertăţii: respectarea legilor

cosmice

Uneori, eu îi întreb pe cei care vin să îmi ceară unele

sfaturi sau ajutorul: „Ce vă doriţi în viaţă?” Adesea, unii
îmi răspund: „Eu vreau să fiu liber!” Este foarte bine, dar
felul în care îmi explică ce intenţionează să facă să
reuşească, demonstrează, în mod evident, că ei nu ştiu ce
reprezintă cu adevărat libertatea. Înainte de toate, ei nu
s-au gândit niciodată la semnificaţia acestui „eu” care
vrea să fie liber, iar dacă îi întreb, ei sunt uimiţi şi îmi
răspund: „Cum aşa, care eu? Eu sunt eu”. În realitate, nu
este atât de simplu. Aşa cum eu v-am explicat adesea,
întreaga fiinţă umană este constituită din două „euri”: un
eu superior, divin, şi un eu inferior, animal. În funcţie de
posibilitatea oferită unuia sau altuia de a se exprima, în
faţa ei se deschid nişte înţelesuri sau ea se poate
confrunta cu un impas.
Cineva reuşeşte să-şi impună peste tot voinţa, să-si
satisfacă dorinţele. El este destul de puternic pentru a-şi
permite să încalce legile cinstei, ale dreptăţii, şi el este
foarte mândru de sine: nici o poliţie nu vine să îl aresteze
pentru a-l duce în închisoare. Acest neştiutor nu îşi dă
însă seama că este el însuşi pe cale să-şi construiască o
închisoare, de unde nu va putea ieşi prea curând.
Pentru a fi cu adevărat liber, trebuie să accepţi să
recunoşti că există nişte legi morale, asemenea celor ce
guvernează lumea fizică. Dacă înghiţi un produs toxic, te
otrăveşti; dacă îţi pui mâna în foc sau în apă fiartă, te
arzi; dacă te arunci de la etajul zece, te zdrobeşti de
pământ. Chiar dacă aceasta nu apare prea limpede, legile
ce guvernează lumea noastră interioară sunt la fel de
riguroase, iar destinul nostru depinde de respectarea
acestor legi. Posibilitatea de a face ceea ce ne dorim, cum
ne dorim, când ne dorim, constituie un aspect foarte
limitat al libertăţii, şi este deseori numai o iluzie.
Pentru fiecare fiinţă umană, problema libertăţii se
pune din momentul conceperii sale. Timp de nouă luni,
pruncul trăieşte în pântecul mamei sale şi depinde în
totalitate de ea. Naşterea este pentru el un fel de eliberare,
dar libertatea sa este încă foarte limitată. Chiar dacă se
opune părinţilor, refuzând să mănânce, să doarmă, să
stea liniştit şi să facă ceea ce i se cere, el rămâne sub
influenţa autorităţii lor. Se consideră că este liber în ziua
în care ajunge la majorat. Dar în realitate, pe măsură ce
el îşi dobândeşte autonomia, el însuşi trebuie înveţe să îşi
impună nişte limite.
Societăţile noastre interzic sau permit anumite
acţiuni, anumite comportamente. Dar ce valorează aceste
interdicţii sau aceste permisiuni? Adesea, ceea ce este
permis sau impus într-o ţară este interzis în alta. Eu nu
mă voi opri asupra întrebării de a şti ceea ce valorează
legile umane: unele sunt bune şi este mai bine să ne
supunem lor; altele sunt arbitrare, inutile sau chiar
nocive. Eu vă voi însă vorbi despre legile stabilite încă de
la origini de Inteligenţa Cosmică. Pe acestea
trebuie să le cunoaştem şi să le respectăm ca să ne
cucerim libertatea. Libertatea este una dintre cele mai
nobile aspiraţii ale omului, şi nimic nu este mai preţios
ca ea. Cucerirea ei are însă un preţ. Cunoaşteţi parabola
mărgăritarului din Evanghelii: „Iarăşi este asemenea
împărăţia cerului cu un neguţător care caută mărgăritare
bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a
vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. ” Putem vedea în
acest mărgăritar un simbol al libertăţii noastre.
 Cap. 2 - Legile morale: analogia lor cu legile naturii

1. Legea cauzelor şi a consecinţelor

Religiile au fost deseori acuzate că au inventat nişte
reguli destinate să subjuge popoarele. Este adevărat că,
de-a lungul secolelor, o minoritate de fiinţe care se
considerau ca o elită au căutat prin toate mijloacele să-şi
exercite puterea asupra sufletelor şi a spiritelor, comiţând
nişte abuzuri criminale. Chiar şi în zilele noastre, peste
tot în lume, se pot constata aceleaşi abuzuri împotriva
cărora se ridică unii bărbaţi şi unele femei mai luminate.
În acelaşi timp, îndeosebi în societăţile occidentale, se
poate constata deopotrivă un
anumit declin al moralei: din ce în ce mai mult,
fiecare doreşte să gândească şi să acţioneze după bunul
plac, dându-şi frâu liber impulsurilor.
Cum oamenii nu obişnuiesc să se gândească la
consecinţele îndepărtate ale gândurilor lor, ale
sentimentelor şi faptelor lor, ei nu-şi dau seama până
unde pot ajunge refuzând aceste legi morale. Dacă ei ar
avea mai mult discernământ, ei ar simţi că, în momentul
în care ei nu acceptă aceste reguli, ei slăbesc, deschizând
uşa unor puteri întunecate ce îi vor stăpâni şi îi vor lega
fedeleş. Există o lege: devii şi mai sclav pe măsură ce te
controlezi mai puţin. Atunci când înţelepţii îi sfătuiesc pe
oameni să-şi studieze natura reacţiilor pentru a le
controla mai bine, ei nu vor să le joace un renghi,
dimpotrivă, ei vor să îi facă liberi. Dar cine îi ascultă?
 La ora actuală, mulţi oameni de ştiinţă, filosofi, artişti
emit nişte idei sau creează nişte opere fără să-şi pună
întrebări despre valoarea lor şi efectele ce le vor produce
asupra lor înşişi, cât şi a publicului. Ei sunt liberi! Le
ajunge să aibă anumite păreri, să simtă anumite
impulsuri: nu numai că le lasă să le conducă viaţa, dar le
fac cunoscute întregii lumi şi sunt satisfăcuţi de influenţa
pe care o exercită. Or, chiar dacă justiţia umană nu le
cere socoteală, justiţia divină care judecă după alte
criterii le-o va cere. Când vor ajunge într-o bună zi în
lumea de dincolo, ea le va arăta daunele ce ei le-au făcut
altora, şi în ei înşişi, fiindcă ei au pierdut nişte elemente
esenţiale pentru împlinirea lor. Fiecare trebuie să se
preocupe să-şi folosească înzestrările pentru a ameliora
fiinţele, luminându-le inteligenţa, încălzindu-le inima, şi
îndeosebi să-şi pună voinţa în slujba celui mai înalt ideal.
Cel care nu se va conforma acestei reguli va suporta
consecinţele: într-o următoare reîncarnare, uneori chiar
şi în această viaţă, el va fi lipsit de aceste înzestrări.
Ceea ce caracterizează legile morale este făptui că,
asemenea legilor naturii, ele sunt puţine şi foarte simple.
Să nu vă miraţi dacă eu vă spun că prima dintre aceste
legi este analogă cu aceea ce guvernează domeniul
agriculturii: culegem ceea ce am semănat. Este legea
cauzelor şi a consecinţelor: aşa cum am semănat (cauza),
tot aşa vom şi culege (consecinţele). Un grădinar care a
semănat nişte seminţe de salată nu va culege nişte
căpşuni, iar dacă cineva se distrează semănând nişte
seminţe de scaieţi, nu va culege pătrunjel. Această lege,
absolut adevărată în planul fizic, este la fel de adevărată
în planul psihic. Cel care seamănă nişte gânduri şi
sentimente întunecate, anarhice, nu numai că va trăi
interior în întuneric şi dezordine, dar îşi va atrage şi nişte
reacţii negative din partea celorlalţi. Câţi oameni nu se
miră, trăind anumite indispoziţii sau faptul că nu au
nişte prieteni adevăraţi!... Pur şi simplu pentru că ei nu
sunt nişte buni grădinari.
În aparenţă, toţi sunt foarte educaţi, ei citează chiar
proverbul: „Cine seamănă vânt, culege furtună”. Atât
timp cât este cazul unor procese fizice, al unor
evenimente materiale, ei devin nişte savanţi, dar de
îndată ce este vorba despre domeniul psihic, ei nu mai
ştiu nimic. Şi totuşi, acest adevăr poate fi constatat şi
experimentat de toată lumea. Dar, în loc să îl accepte şi
să tragă nişte concluzii, ei se complac în tot felul de
explicaţii şi argumente... „originale” pentru a-şi justifica
comportamentul; şi chiar dacă sunt contrazişi de fapte, ei
se încăpăţânează să persiste în greşeală.
Evident, ceea ce ne împiedică adesea să înţelegem
această lege a cauzelor şi a consecinţelor este încetineala
acţiunii ei: binele nu se produce imediat, şi nici răul. Este
exact ca pentru organism: cel care face nişte excese de
alimentaţie, de alcool, de ţigări etc, nu resimte imediat
efectele. Este însă uşor de prevăzut că, dacă nu-şi
schimbă repede regimul, el nu va putea scăpa de boală.
Iar când este constrâns, nu îi rămâne decât să regrete
vremurile bune când îşi putea satisface toate dorinţele.
Organismul celui care depăşeşte măsura în oricare
domeniu, oricare ar fi el, fizic sau psihic, este ca un
schelet pe care viermii sunt pe cale să îl roadă: ei nu îl
distrug de la o zi la alta, ci după ani de zile, iar casa se
scufundă.
Un om se comportă ca un tiran sau ca un escroc, şi
aparent totul îi merge bine. Unii dintre cei care îl privesc,
îşi spun: „Din moment ce totul îi reuşeşte, înseamnă că
nu există nici o justiţie. De ce să nu facem ca el?” În
realitate, pentru a înţelege cum lucrează legile, ar trebui
să observăm fiinţele şi evenimentele pe o perioadă lungă
de timp. Un singur moment desprins din timp este
insuficient pentru a ne putea pronunţa. Uitaţi-vă ce se
întâmplă în unele ţări altădată puternice şi prospere:
adesea, după trecerea unor secole putem înţelege cum ele
au căzut, încet-încet, în decadenţă, până când suferă
dominaţia vecinilor lor. Aceia care erau pe cale să trăiască
această decadentă nu au fost conştienţi. La fel se
întâmplă şi în cazul indivizilor: uneori, nu se pot constata
consecinţele unui comportament rău în încarnarea
actuală, ci în următoarea.
În clipa în care acţionăm, declanşăm în mod
inevitabil anumite forţe ce produc, la fel de inevitabil,
anumite rezultate. Această idee a legăturii dintre cauză şi
consecinţă este conţinută în ceea ce hinduşii numesc
„karma”; apoi, acest cuvânt a luat înţelesul de plată
pentru încălcarea unei legi. Aşadar, putem afirma că
legea karmei, într-un al doilea înţeles al termenului, se
aplică de fiecare dată când o faptă nu este absolut
inspirată de înţelepciunea şi iubirea divine - ceea ce se
întâmplă în cele mai multe cazuri. Veţi spune: „Dar noi
acţionăm şi comitem astfel neapărat nişte greşeli, mai
bine nu am face nimic!” Nu, nu este o soluţie să rămâneţi
inactivi, nu este o atitudine bună pentru a evolua.
Trebuie să acţionaţi, să vă exersaţi, să faceţi nişte
încercări, iar dacă acestea sunt neîndemânatice, nu este
atât de grav, veţi fi obligaţi să judecaţi, să căutaţi cum să
remediaţi. Evident, veţi suferi, dar veţi învăţa, veţi
progresa...şi într-o bună zi nu veţi mai suferi. Când veţi
învăţa să acţionaţi corect, când toate faptele voastre,
toate cuvintele voastre vor fi inspirate de bunătate, de
puritate, de dezinteres, ele nu vor mai antrena nici o
„karma”, ci vor atrage nişte consecinţe benefice. Este ceea
ce hinduşii numesc „dharma”.
Aşadar, încercaţi să deveniţi mai clarvăzători, privind
dincolo de împlinirea imediată a unui gând, a unui
sentiment, a unei nevoi, şi încercaţi să vă întrezăriţi
binele îndepărtat, definitiv, veşnic. În realitate, dacă aţi
şti să vă observaţi, aţi constata foarte repede, interior,
consecinţele comportamentului vostru. Aţi simţi imediat
cum nişte gânduri, nişte sentimente şi nişte fapte bune
produc în voi un fel de dilatare: ele aprind o lumină, vă
lărgesc orizontul; şi din contră, cum gândurile,
sentimentele şi faptele voastre inspirate de egoism, de
răutate, vă întunecă imediat şi vă blochează drumul.
Uneori, este necesar să treacă mult timp pentru apariţia
concretă a consecinţelor; dar, în voi este instantaneu.
Chiar înainte de a-i asculta pe alţii, gândurile şi
sentimentele voastre încep să vă străbată, iar dacă ele nu
sunt inspirate de cinste, dreptate, bunătate, lasă mai
întâi în voi nişte impurităţi nişte urâţenii, nişte otrăvuri.
Preocupaţi-vă numai să acţionaţi, aducând peste tot
iubirea, pacea, lumina. Voi sunteţi primii care veţi gusta
această iubire, această pace, această lumină. Voi nu ştiţi
încă ce este binele, nu ştiţi cât de puternic este şi cât de
capabil să vă ocrotească. Dacă l-aţi întărit în voi,, el
devine ca o întăritură ce respinge răul şi nu sunteţi atinşi.
Nimic nu se poate opune aplicării acestei legi:
culegem într-o zi fructele din seminţele plantate. Acum,
este o altă problemă dacă între timp au existat nişte
intemperii, dacă a plouat prea mult, dacă soarele a
pârjolit seminţele sau păsările şi rozătoarele le-au
mâncat. Sunt nişte accidente ce nu schimbă nimic din
realitatea legii: fiecare sămânţă produce una
asemănătoare ei, fiindcă amprenta eterică ce o posedă nu
îi poate fi luată. O putem împiedica pe moment să
încolţească şi să crească, dar nu să îşi schimbe natura;
este imposibil să îi înlăturăm schema ce face ca ea să dea
grâu şi nu porumb. Or, eu vă vorbesc despre natura
seminţei: în ziua în care vor exista nişte condiţii
favorabile, sămânţa pe care aţi semănat-o va da nişte
fructe.
Este timpul ca oamenii să înveţe să-şi bazeze
existenţa pe o cunoaştere solidă, decisivă, pe care fiecare
o va putea verifica, experimenta, atinge. Culegem ceea ce
am semănat: întreaga lume este convinsă de veridicitatea
acestei legi, dar numai în planul fizic. Trebuie să mergem
acum mai departe, mai sus, pentru a constata că există
aceleaşi legi ce guvernează planurile psihic şi spiritual,
deoarece creaţia este o unitate. Când ne opunem unor legi
care sunt stabilite de la originea lumii, este ca şi cum ne-
am izbi de un zid: într-o zi ne vom scufunda.
Contrar a ceea ce predică anumite religii, Dumnezeu
nu se ocupă cu pedepsirea oamenilor pentru greşelile lor,
El se află foarte departe aşa ceva. Dar dacă, din neştiinţă
sau din rea voinţă, ei încalcă legile cosmice, forţele pe care
le deranjează sunt atât de puternice încât ele sunt
dislocate. Un nefericit care ar dori să se opună de unul
singur unei întregi armate va fi repede nimicit. O insectă
care nu încetează să se izbească de un geam va fi omorâtă
cu o lovitură puternică, dar este oare greşeala geamului?
Omul acţionează adesea ca o insectă: el îşi închipuie că
poate să nu ţină cont de legile divine, se izbeşte de ele şi
este strivit. De ce doreşte el să se expună primejdiei?
De acum înainte, este bine să vă fie limpede. În orice
domeniu, tot ce se produce în existenţă a avut în prealabil
condiţiile împlinirii sale: fiecare eveniment are o cauză.
Mulţi oameni se află într-o situaţie jalnică, dar ei nu
înţeleg cum au ajuns aici! Totul este atât de obscur şi
ilogic în mintea lor încât nu li se poate nici măcar explica
de ce au ajuns în acea stare. Ar trebui reluate
evenimentele de la început, pentru a le arăta cum au
debutat lucrurile, unde şi când ei au călcat strâmb. Dar,
mai ales, ar trebui ca ei să aibă bună voinţa de a asculta
ce li se spune. Ei sunt legaţi, dar în loc să accepte unele
explicaţii şi sfaturi ce i-ar putea elibera, ei ripostează, ei
vor căuta tot felul de argumente neverosimile. Iar aceste
argumente sunt mereu aceleaşi: este greşeala altora.
Desigur, ei sunt impecabili. Ei refuză să admită că a
existat ceva, într-un moment, în mintea sau în inima lor
ce i-a făcut să se rătăcească; şi ei se încăpăţânează pe
această cale, găsind de fiecare dată nişte argumente noi,
nişte motivaţii noi pentru a se justifica.
De exemplu, există multe persoane care îşi acuză
părinţii pentru situaţia lor! Tatăl lor, mama lor nu i-au
înţeles, ei nu le-au oferit nişte condiţii propice pentru a
se împlini, ei au fost nişte exemple jalnice. Poate că este
adevărat, dar aceste persoane trebuie să ştie că, dacă au
avut acei părinţi, înseamnă că i-au meritat. Dacă ar fi
meritat să trăiască în alte condiţii, ele ar fi avut alţi
părinţi. Părinţii sunt responsabili numai în aparenţă; nu
trebuie să le reproşăm nimic, fiindcă ei au fost numai
nişte executanţi. Ceea ce fiecare primeşte de la părinţii
săi l-a pregătit el însuşi de mult timp, prin gândurile,
sentimentele şi faptele sale.
Cel care vede numai nedreptate în tot ce i se
întâmplă, nu poate evolua. În loc să rămână împovărat,
gândindu-se la tot felul de indispoziţii şi pagube, să
pătrundă în el însuşi, să se lege de Eul său Superior, de
Eul său Divin, cerându-i să îi dea lumină. Când el va
înţelege ce trebuie să facă, pentru a-şi crea în sine o lume
de frumuseţe şi armonie, el va semăna nişte seminţe noi
ce vor încolţi. Iar într-o zi, în loc să se rătăcească printre
urzici şi mărăcini, el se va plimba liber printr-un parc
minunat.
 2. Legea înregistrării
Totul se înregistrează: faptele noastre, sentimentele
noastre, gândurile noastre, până la cele mai
nesemnificative stări ale noastre de conştiinţă. Aşadar,
totul lasă nişte urme, iar dacă acest urme sunt luminoase
sau obscure, efectele produse de ele vor fi, desigur,
diferite.
Această idee a înregistrării este, fără îndoială, nouă
pentru mulţi. Ei ar trebui să-şi spună totuşi că, dacă
oamenii sunt capabili să facă nişte înregistrări (fotografii,
filme, discuri, benzi magnetice...), înseamnă că natura a
procedat la fel de foarte multă vreme decât ei, şi cu o mai
bună calitate ca a lor. Ei nu pot produce nimic din ceea
ce nu a existat deja. Toate invenţiile umane nu sunt decât
o reflectare a unor fenomene şi procese deja existente.
Întreaga natură poartă amprenta unor evenimente în care
ea a fost, într-un fel, martoră. Este o lege, iar această lege
se aplică şi fiinţei umane; gândurile, sentimentele şi
faptele sale se înscriu în materia subtilă a fiinţei sale.
Fiecare se poate considera liber să facă ce-şi doreşte.
Pe moment, el nutreşte unele gânduri, anumite
sentimente, el comite nişte fapte... Iar cum timpul trece,
el le uită deseori; el îşi poate închipui că nu mai are nici
o legătură cu ele, ca şi cum toate acestea s-ar fi şters. Nu,
chiar dacă el a uitat, nimic nu s-a şters. Nu, natura are o
memorie. Mai întâi, ca să înţelegem ceea ce reprezintă
această memorie, trebuie să ştim că tot ce există în lumea
fizică posedă un dublu eteric. La fel, fiecare dintre
manifestările noastre există în dublu. Să spunem că
aceasta se întâmplă ca în administraţie.
În administraţie, cei care primesc o hârtie fac o copie
sau, acum, o fotocopie. Originalul se predă, dar se
păstrează copia în arhivă pentru a se putea, eventual,
face apel la ea. La fel, tot ceea ce face omul, o face în
dublu. Dacă face o faptă bună, dacă nutreşte un
sentiment bun, un gând bun, originalul acestei fapte, al
acestui sentiment sau al acestui gând dispare; dar în el
rămâne mereu o amprentă vie ce continuă să acţioneze.
Iar dacă el face rău, acest rău lasă în el un dublu exact
de aceeaşi natură. Fie că este binele sau răul, totul se
înregistrează, corpurile sale subtile îi păstrează o urmă.
Dovada că totul se înregistrează este că unele
persoane îşi pot aminti brusc de o scenă trăită cu zeci de
ani în urmă, în fragedă copilărie, şi la care ele nu s-au
mai gândit niciodată de atunci. Altele, victime ale unui
accident grav în care ar fi trebuit să moară, au povestit
cum şi-au văzut întreaga viaţă derulându-se invers, cu o
viteză vertiginoasă, ca bobina unui film. Aşadar, nimic nu
s-a şters. Un bărbat a comis nişte crime: el a scăpat de
cercetările poliţiei, el ştie că nu mai poate fi bănuit, dar
anumite imagini, anumite cuvinte îl urmăresc neîncetat.
Orice ar face, el nu se poate elibera. Numim aceasta
remuşcare... Oricare ar fi numele ce i se dă, aceasta
dovedeşte că faptele sale s-au înregistrat definitiv în el.
Veţi spune că există unii criminali care nu au avut nici
cele mai mici remuşcări pentru ororile comise. Este
adevărat, există nişte monştri care par că nu
conştientizează deloc diferenţa dintre bine şi rău. Dar,
oare putem şti ce forme pot lua remuşcările în fiinţa
umană sau după cât timp pot să apară?
Să lăsăm deoparte aceste exemple. Eu mă adresez
vouă. Deoarece voi cunoaşteţi acum această lege a
înregistrării, încercaţi, de acum înainte, să fiţi atenţi la
tot ce faceţi, fiindcă nu numai gândurile, sentimentele şi
faptele voastre lasă o amprentă în voi, ci, de îndată ce este
înscrisă, această amprentă este ca un clişeu ce are
tendinţa să se reproducă la infinit. Iar dacă imprimaţi
nişte clişee rele, ele se manifestă ca tot atâtea obstacole
care, după ce v-au blocat calea, împiedicându-vă să
avansaţi, vor continua să vă urmărească în următoarele
voastre reîncarnări. Aşadar, supravegheaţi-vă, şi atât cât
puteţi, străduiţi-vă să imprimaţi într-un mod conştient
nişte clişee bune care, la rândul lor, se vor reproduce.
Atunci, la treabă! încercaţi să luaţi în serios această
problemă a înregistrărilor, chiar dacă ea v-a fost până
acum străină preocupărilor. Cei mai mulţi oameni caută,
înainte de toate, să înregistreze o cunoaştere intelectuală
ce le va împodobi creierul. Aceasta nu este adevărata
lucrare. Ce diferenţiază o Şcoală Iniţiatică de alte şcoli?
în licee, în universităţi etc, se dobândesc nişte cunoştinţe
ce sunt, desigur, foarte folositoare, dar aceste cunoştinţe
nu transformă fiinţa umană în profunzime. Numai
lucrarea pe care ea decide să o înfăptuiască asupra ei
însăşi o poate transforma. Nu este suficient să te
mulţumeşti să asculţi şi să citeşti, cunoştinţele dobândite
astfel pot numai să o incite să înfăptuiască această
lucrare, nu mai mult. Atât timp cât nu se decide să
declanşeze alte forţe în fiinţa sa, ea va rămâne aceeaşi,
orice ar învăţa.
Anumite persoane par să fie predestinate
îmbolnăvirii, altele să sufere nişte eşecuri, altele să fie
maltratate, să devină nişte victime. Dar ele însele s-au
predestinat. Prin comportamentul lor, ele au acumulat
nişte înregistrări negative şi trebuie să le suporte
consecinţele. Acum, ele nu au decât posibilitatea să
amelioreze lucrurile pentru viitor, dar numai lucrând
neobosit ca să facă nişte înregistrări mai bune. Veţi
întreba: „Dar înregistrările vechi?”. Ele nu se vor şterge,
dar vor fi acoperite, încet-încet, de cele noi care vor prelua
conducerea şi vor păstra acele persoane pe calea cea
bună.
Cunoaşterea legii înregistrării trebuie să vă
încurajeze să înfăptuiţi o lucrare în profunzime. Desigur,
orice decizii bune aţi lua, pentru un timp înregistrările ce
le veţi face nu vor fi extraordinare, fiindcă veţi continua
să suferiţi influenţa celor deja existente, din interiorul
vostru. Dar, cel puţin să fiţi conştienţi să nu lăsaţi
lucrurile să se agraveze. De îndată ce aţi văzut că aţi
înregistrat ceva negativ (gând, sentiment, faptă), acţionaţi
imediat şi străduiţi-vă să îndreptaţi, imprimând un clişeu
mai bun. Pentru moment, poate că nu puteţi să faceţi mai
mult, dar cel puţin faceţi-l, este singura modalitate de a
lucra la eliberarea voastră.
 3. Legea afinităţii
Tradiţia ezoterică dă universului numele de
macrocosmos (lumea cea mare) şi omului, pe cel de
microcosmos (lumea cea mică). Omul, lumea cea mică,
locuieşte în univers, macrocosmosul; de aici el primeşte
viaţa; el este continuu în legătură cu acesta, face nişte
schimburi cu el. Este o lege a planului fizic. Dar, este în
egală măsură şi o lege a planului spiritual: datorită
facultăţilor psihice ce le deţinem, noi suntem în
comunicare cu Fiinţa Supremă care însufleţeşte şi
conduce universul, şi trebuie să ne armonizăm cu Ea, ca
să înflorim în lumină, în iubire, în frumuseţe.
În planul fizic, orice vibraţie de lungime de undă
specifică antrenează vibraţia unui sistem susceptibil să
emită pe aceeaşi lungime de undă. La fel se întâmplă şi
în lumea psihică. Aşadar, fiecare creatură, prin vibraţiile
pe care le emite, intră în rezonanţă cu alte fiinţe, cu alte
entităţi, cu alte forţe din univers care vibrează pe aceeaşi
lungime de undă. Aceste fenomene se supun legii
afinităţii. Astfel, în funcţie de natura lor, gândurile
noastre, sentimentele şi luptele noastre trezesc în spaţiu
nişte forţe şi nişte curenţi de natură corespunzătoare
care, în virtutea aceleiaşi legi, se îndreaptă către noi. Noi
suntem cei care, prin comportament şi prin stările
noastre psihice, determinăm natura elementelor şi a
forţelor ce vor fi trezite foarte departe, undeva, şi care,
mai devreme sau mai târziu, vor reveni spre noi. Fiecare
poate atrage astfel tot ce îşi doreşte din marile rezervoare
cosmice, dar cu o condiţie: să se protejeze cu ajutorul
gândurilor, al sentimentelor şi al faptelor sale de nişte
elemente de natură identică a ceea ce el doreşte să obţină.
Să presupunem că avem aici, pe o masă, mai multe
diapazoane de diferite mărimi, din care doar două au
braţe egale ca lungime. Să le facem să vibreze, unul după
altul, pe fiecare dintre aceste diapazoane: ele vor reda
fiecare un sunet diferit. Dacă vom face acum să vibreze
unul din cele două diapazoane identice, al doilea, fără să
fie atins, va vibra emiţând exact aceleaşi sunet ca primul.
Este ceea ce numim fenomenul de rezonanţă. Un
fenomen analog se produce între fiinţa umană şi tot ceea
ce există în univers. Aşadar, dacă vă străduiţi să aveţi
numai nişte gânduri luminoase, dezinteresate, nişte
sentimente pure, generoase, veţi atrage entităţile,
elementele care sunt în afinitate cu aceste gânduri şi
aceste sentimente pure, generoase, veţi atrage entităti,
elemente care sunt în afinitate cu aceste gânduri şi
sentimente. Voi „vorbiţi” şi sunteţi „auziţi”; adică, veţi
provoca nişte forţe şi ele vă vor răspunde, ajungând până
la voi. Există atâtea schimbări ce le puteţi face cu toate
regiunile spaţiului, şi tocmai în aceste schimbări
Dumnezeu i-a conferit fiinţei umane cele mai mari
posibilităţi de perfecţionare, de înflorire. Ei îi este de
ajuns să se acordeze cu regiunile din care doreşte să
primească lumina şi binefacerile.
Veţi întreba: „Totuşi, cum să ne acordăm? Sunt
atâtea detalii de care trebuie să ţinem cont!” Nu vă
îngrijoraţi, aceasta se face normal. Dacă veţi cultiva
iubirea, abnegaţia, indulgenţa, generozitatea, întreaga
voastră fiinţă va începe de la sine să se acordeze, pentru
că voi lucraţi cu nişte forţe ce armonizează, în mod
automat, totul în voi. Atunci când un om şi-a distrus
sistemul nervos, oare el a făcut-o într-un fel conştient,
lucid, ştiinţific? Ştia el, cu exactitate, unde şi cum să
introducă dezordinea? Nu, dar lăsând să pătrundă în sine
nişte gânduri şi sentimente haotice, el a reuşit să se
distrugă, atrăgând nişte sentimente de aceeaşi natură.
Nu este nevoie să cunoşti amplasarea exactă a tuturor
centrilor nervoşi ca să-ţi pierzi minţile. Aşadar, vă puteţi
acorda în acelaşi fel cu lumea armoniei şi a luminii,
trebuie doar să hrăniţi nişte gânduri şi sentimente pure
şi luminoase: ele vor face să vibreze în mod armonios toţi
centrii voştri spirituali, iar în acel moment, acordul se va
face imediat cu organismul cosmic. Dacă nesocotiţi acest
adevăr, să nu vă miraţi că vă veţi găsi în nişte situaţii
nedorite.
În realitate, noi suntem ca nişte peşti în apele
oceanului cosmic. Peştii trăiesc în râuri, în mări, în
oceane, şi fiecare atrage la el elementele ce corespund
naturii sale pentru a-şi forma corpul: o anumită mărime,
un anumit cap, larg sau alungit, o anumită coadă,
anumiţi solzi strălucitori, coloraţi sau, dimpotrivă,
întunecoşi şi cenuşii. Iar oamenii care s-au cufundat şi ei
în oceanul vieţii primesc, la rândul lor, anumite însuşiri
în funcţie de elementele ce le-au atras pentru a-şi forma
diferitele lor corpuri: fizic, astral, mental etc. Universul
este un imens rezervor pe care Creatorul l-a umplut cu
tot felul de elemente. Depinde de fiecare ce doreşte să
extragă din acest rezervor.
Dacă o fiinţă vine în această încarnare cu nişte
handicapuri grele este pentru că, în încarnările sale
anterioare, din neştiinţă sau rea voinţă, ea a atras nişte
elemente şi nişte curenţi negativi ce o ţin acum legată.
Dimpotrivă, altele au atras elementele ce fac din ele nişte
fiinţe inteligente, capabile, minunate... şi libere! Poate că
ele nu au auzit niciodată vorbindu-se despre legea
afinităţii, dar ele aveau un înalt ideal, iar prin gândurile
lor, prin sentimentele lor şi întregul lor comportament au
produs nişte vibraţii de o frecvenţă foarte înaltă, care au
plecat foarte departe în spaţiu să caute, printre miliardele
de elemente, pe cele care le corespund. Astfel, ele au
devenit stăpânele propriului destin. Chiar şi persoanele
din anturajul lor, simţind lucrurile bune ce emană din
întreaga lor fiinţă, vin în mod spontan să le susţină, să le
ajute; ele le recunosc autoritatea şi multe lucruri le sunt
uşurate. Iată cum totul în viaţă este legat.
Când aveţi nişte griji, când întâlniţi nişte obstacole,
în loc să vă plângeţi şi să bateţi pasul pe loc, de ce nu
mergeţi lângă nişte fiinţe care vă pot ajuta? Veţi spune:
„Unde se află ele? Unde să le găsim?” Ele sunt aici, ele
sunt aici tot timpul, în invizibil, iar cu ajutorul gândului
vă puteţi adresa lor şi să le atingeţi datorită legii afinităţii.
Căutaţi să atingeţi în voi corzile cele mai subtile, cele mai
sensibile ale fiinţei voastre şi să le faceţi să vibreze, ştiind
că există în spaţiu nişte fiinţe care vor răspunde. Dacă ele
nu răspund, înseamnă că voi nu ştiţi să le chemaţi. Ca să
le faceţi auzită vocea voastră, trebuie să aveţi cel puţin un
gând bun, un sentiment curat, să împliniţi o faptă
dezinteresată. Când aceste fiinţe vor simţi că vibraţi la
unison cu ele, atunci ele vor fi obligate să se apropie de
voi, dăruindu-vă iubirea lor, lumina lor, pacea lor, forţa
lor... Aşadar, observaţi-vă zilnic, analizaţi-vă, spunând:
„Iată, acest gând, acest sentiment se află neapărat în
afinitate cu nişte elemente, cu nişte regiuni, cu nişte
creaturi din spaţiu care le sunt specifice. Ce mi se va
întâmpla, dacă eu le accept?” Dacă vedeţi că ele sunt
bune, constructive, acceptaţi-le, chiar amplificaţi-le,
altminteri încercaţi să vă descotorosiţi de ele.
Legea afinităţii este deopotrivă o lege fizică, chimică
şi spirituală ce se poate enunţa astfel: legându-ne de ceea
ce este perfect ca inteligenţă, perfect ca iubire, perfect ca
putere, noi vom beneficia de această perfecţiune, fiindcă
o introducem în noi. Este o lege sacră, iar din ziua în care
o vom înţelege, noi vom fi locuiţi de această idee de
perfecţiune. Este sigur că pe această lege sunt bazate
adevărata morală şi adevărata religie. De ce Iisus a spus:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” şi „Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este
”? Fiindcă, iubindu-l pe Dumnezeu cu întreaga noastră
fiinţă, noi ne legăm de perfecţiunea sa. Datorită acestei
iubiri pentru El, noi producem nişte vibraţii care tind să
II ajungă din urmă, foarte departe, foarte sus, iar razele
pe care El ni le trimite în schimb ne ajută să înaintăm şi
mai mult.
 4. Legea ecoului sau a reculului
Luaţi 6 minge şi o aruncaţi într-un zid: ea se întoarce
la voi să vă lovească. Ea se supune legii reculului. La fel
se întâmplă cu toate manifestările noastre fizice şi
psihice: gânduri, sentimente, fapte, cuvinte, gesturi şi
chiar priviri, ele sunt ca nişte proiectile lansate în oceanul
unor energii şi, într-o zi sau alta, ele vor reveni, în mod
obligatoriu, spre cei care le-au lansat. Dar, oare câţi
oameni sunt conştienţi? Ei gesticulează, aruncă nişte
priviri duşmănoase, rostesc nişte cuvinte urâte, hrănesc
nişte gânduri rele şi nişte sentimente negative, fără să ştie
că universul este ca un perete imens ce le trimite înapoi,
ca în ecou, fiecare din aceste manifestări.
Vă plimbaţi într-o depresiune montană şi strigaţi:
„Eu vă iubesc”... Ecoul răspunde: „Eu vă iubesc... vă
iubesc... vă iubesc..”. Iar dacă strigaţi: „Eu vă urăsc”,
ecoul răspunde: „Eu vă urăsc... vă urăsc... vă urăsc..”. La
fel, tot ceea ce noi facem sfârşeşte prin a se reîntoarce
spre noi. Numai că, se poate întâmpla să nu fim noi cei
care resimţim imediat şi direct efectele, ci alte persoane,
părinţi, prieteni, sau uneori chiar nişte fiinţe foarte
îndepărtate, necunoscute nouă, care primesc undele
emise de gândurile noastre, de sentimentele şi faptele
noastre. Un clarvăzător ar putea vedea pagubele produse
de nişte manifestări haotice, agresive, până de cealaltă
parte a pământului şi, dimpotrivă, cum se construieşte
ceva frumos şi mare datorită unei atitudini, a unui
comportament armonios. Dar, într-un fel sau altul, totul
se reîntoarce spre cel care a fost la origine.
O experienţă făcută de Newton ne poate da o idee
despre acest fenomen. Se suspendă, unele lângă altele, o
serie de bile, astfel ca ele să se atingă uşor. Se
îndepărtează bila care se află la extremitatea rândului,
apoi se lasă să cadă: ea o loveşte pe a doua bilă, dar
aceasta nu mişcă, celelalte bile rămân deopotrivă
nemişcate, şi ultima bilă este cea care se îndepărtează cu
un anumit unghi din poziţia sa iniţială. Aşadar, ultima
din serie suportă consecinţele socului şi se îndepărtează,
în timp ce restul bilelor acţionează ca nişte simpli
transmiţători. (A se vedea schema)

Dacă ne gândim la această lege, îi vom găsi un mare

număr de aplicaţii în existenţă. Fiecare ţară, fiecare
societate reprezintă un sistem de bile legate între ele;
atunci când unul dintre membrii ei comite o faptă gravă,
care va fi bila ce se va îndepărta, adică cea care va plăti
pentru această greşeală? Ultima din serie. Dar se
nesocoteşte mereu cine va fi această ultimă bilă.
Trebuie să înţelegem natura legăturii existente între
oameni. Ne gândim că putem acţiona nepedepsiţi şi,
poate că, pentru o clipă, prima bilă îşi poate spune: „Eu
mi-am lovit vecina şi nu s-a întâmplat nimic”. Este doar
o aparenţă, ea nu ştie că ultima bilă din seria a fost
atinsă. Or, de îndată ce a fost atinsă, aceasta se
îndepărtează şi revine, Astfel, se produce acelaşi proces
în sens invers, pentru că vibraţiile se propagă din aproape
în aproape, iar acum prima bilă din serie se îndepărtează:
ea se supune legii reculului.
Evident, această lege se verifică atât pentru bine, cât
şi pentru rău. Aceasta înseamnă că, actuala noastră
situaţie, cu aspectele ei bune şi rele, este rezultatul
comportamentului ce l-am avut în trecut sau chiar în
vieţile noastre anterioare. Noi ne supunem acum legii
reculului: nişte încercări sau nişte binecuvântări ce ne
ating cu mai multă forţă la întoarcere, după ce au trecut
de celelalte „bile” ale seriei.
Există un caz în care este însă foarte important să
cunoaştem această lege: atunci când suntem victimele
unor nedreptăţi. Desigur, prima reacţie este să ne
răzbunăm sau, cel puţin, să ne enervăm împotriva
autorului acestor nedreptăţi, dorindu-i numai necazuri.
Este mai bine să evitaţi aceste reacţii, fiindcă voi nu
cunoaşteţi, de fapt, motivul a ceea ce vi se pare a fi o
nedreptate. Cine vă spune că nu sunteţi pe cale să primiţi
reculul unei acţiuni rele, ce aţi comis-o cândva, cu multă
vreme în urmă, poate chiar într-o încarnare anterioară?
Aşadar, această nedreptate este numai aparentă. În loc
să vă măcinaţi şi să căutaţi cum să vă răzbunaţi, spuneţi-
vă că, poate, trebuie să plătiţi pentru nişte încălcări mai
vechi ale legilor. Judecând astfel, nu veţi suferi prea mult
- deoarece nimic nu este mai dureros decât sentimentul
de a fi victima unei nedreptăţi. Nu numai că veţi suferi
mai puţin, dar datorită strădaniilor ce le veţi face ca să
depăşiţi această încercare, vă veţi elibera. Da, este foarte
important: vă veţi elibera. Singura modalitate de a scăpa
de roate destinului este, tocmai, de a nu răspunde răului
prin rău.
Eu nu spun că, nu se întâmplă niciodată ca nişte
nevinovaţi să fie persecutaţi pe nedrept. Dar dacă ei se
revoltă împotriva acelei nedreptăţi sau caută să se
răzbune, ei îşi creează deopotrivă nişte frământări inutile.
Chiar şi cel care este inocent trebuie să se gândească că
are o anumită responsabilitate în ceea ce i se întâmplă,
fiindcă el nu este perfect. Gândind astfel, el se eliberează.
Desigur, nu este cazul să nu facă nimic: el are dreptul de
a se apăra şi a riposta, dar cu singurele arme permise,
cele ale iubirii şi ale luminii.
Cât timp şi energie cheltuiesc oamenii pentru a face
să se respecte ceea ce ei consideră ca drepturile lor! Să
accepte să facă un gest dezinteresat şi ei se vor simţi
liberi. Mai întâi, desigur, ei nu vor accepta cu uşurinţă să
facă acest gest, ei vor suferi, ei se vor simţi constrânşi.
Dar dacă reuşesc, ei vor descoperi noi regiuni, noi lumini,
şi atunci câtă mândrie, câtă fericire! Fiindcă ei au realizat
ceva foarte dificil: să-şi învingă natura inferioară ce îi
sfătuieşte mereu să se războiască pentru a-şi păstra
posesiile şi prestigiul.
Atât timp cât vă aflaţi pe pământ, nu îi veţi putea
împiedica niciodată pe unii oameni rău intenţionaţi să
caute să vă facă rău. Nu vă ocupaţi însă de ei, străduiţi-
vă să atingeţi cu ajutorul gândului regiunile luminii şi ale
iubirii, pentru că acolo veţi fi ocrotiţi. Nu numai că
săgeţile otrăvite nu vă vor mai putea atinge, dar conform
legii reculului ele se vor reîntoarce la ei. Numai o viaţă
nobilă, strălucitoare, vă poate ocroti, fiindcă ea elimină
tot ce este negativ. Ea este ca o fortăreaţă: proiectilele sar
deasupra şi pleacă înapoi, pentru a-i atinge pe cei care le-
au lansat. Vă puteţi baza numai pe puterea luminii şi a
iubirii. În fiecare zi, trimiteţi tuturor creaturilor razele cele
mai pure ale spiritului şi sufletului vostru; şi chiar dacă
aceste creaturi nu le primesc, nimic nu este pierdut,
fiindcă aceste raze se vor reîntoarce într-o zi sau alta spre
voi.
Pentru a ajunge la acest grad de conştiinţă, trebuie
să parcurgeţi o cale lungă interioară. Or, cei mai mulţi
oameni nu au făcut nici măcar primul pas. Peste tot în
lume îi vedem cum caută să înapoieze răul prin rău. Ei
consideră că aşa este corect, că este dreptul lor. Poate că
ei au dreptate din punct de vedere al legilor umane, dar
nu este sigur că reuşesc, iar dacă ei reuşesc, acest succes
poate să nu fie definitiv. Chiar şi cel care îşi omoară
duşmanul care l-a agresat nu a sfârşit neapărat cu el:
într-o încarnare următoare, el va continua să aibă de a
face cu acesta. Aceasta este legea. El şi-a ucis duşmanul,
dar data următoare duşmanul său îl va ucide. Şi va
continua astfel până când unul dintre ei va fi capabil să
se arate mai mare, mai generos şi să ierte. În acel
moment, s-a încheiat, lanţul s-a rupt, el este liber!
 Cap. 3 - Libertatea noastră: să creăm viitorul

Existenţa actuală a fiecărei fiinţe umane este

determinată în parte de natura legăturilor înnodate de ea
pe parcursul existenţelor anterioare. În planurile fizic şi
psihic, greutăţile şi frământările ei, la fel de bine ca şi
satisfacţiile şi succesele sale, au la origine nişte legături
vizibile şi invizibile pe care ea le-a înnodat în trecut.
Întreaga existenţă este constituită din nişte legături şi, fie
că suntem conştienţi sau nu, zi şi noapte, tară încetare,
intrăm în contact cu alte fiinţe umane, cu nişte entităţi
invizibile, cu natura, cu întreg universul, iar problema
acestor legături este fundamentală. De aceea este
important ca fiecare să înceapă să-şi revizuiască
legăturile ce le-a făcut deja, pentru a le întrerupe pe cele
care sunt dăunătoare, menţinându-le sau întărindu-le pe
cele care sunt binefăcătoare. Şi să studieze deopotrivă
noile legături de înnodat cu alte creaturi.
Difuzarea teoriilor spirituale din India în ţările
occidentale a contribuit din plin la cunoaşterea doctrinei
reîncarnării. Eu v-am vorbit deseori despre consecinţele
unei înţelegeri greşite a acestei doctrine. Multe persoane
îşi închipuie, din cauza vieţilor lor pasionale sau a altora,
nişte poveşti ce nu au nici o bază. Nu aceasta le va ajuta
să-şi rezolve problemele şi să progreseze. Acceptarea
doctrinei reîncarnării trebuie numai să le folosească să
conştientizeze existenţa unor legi ce guvernează destinele
umane, şi mai ales să acţioneze în consecinţă. Aşadar, să
înţeleagă, mai întâi, că fiecare eveniment din viata lor îsi
are motivaţia sa existenţială, fiindcă totul arc o cauză,
mai mult sau mai puţin îndepărtată. Desigur, această
înţelegere va influenţa sentimentele lor: fiindcă totul are
un sens, ele nu-şi vor mai pierde timpul să se revolte sau
să se plângă de soarta lor. În sfârşit, căutând să rezolve,
de acum înainte, nişte probleme cu cinste, dreptate,
bunătate, ele îşi vor întări voinţa.
Strădaniile ce le faceţi în prezent vor aduce însă nişte
roade, mai ales în viitor. Aţi ales acum calea luminii, v-aţi
hotărât să trăiţi după legile divine, dar să nu vă aşteptaţi
din acest motiv să vă găsiţi la adăpost de încercări. Ca să
nu mai întâlniţi nişte obstacole, ar fi trebuit să vă lichidaţi
toate datoriile din trecut. Fiindcă le mai duceţi încă cu
voi, oricare ar fi viaţa voastră actuală, va trebui să le
plătiţi. Veţi fi liberi numai după ce v-aţi achitat corect
aceste datorii. Chiar dacă, de acum înainte, veţi face
numai bine, acest bine va produce nişte rezultate
îndeosebi în viitor. Pe moment, cunoaşterea acestor legi
vă permite numai să înţelegeţi cauza situaţiei voastre
prezente, oferindu-vă mijloacele de a o ameliora pe viitor.
Aşadar, când vă confruntaţi cu unele greutăţi, să nu vă
revoltaţi şi nici să nu vă prăbuşiţi, ci acceptaţi-le,
spunând: „Doamne Dumnezeule, acum eu am înţeles:
dacă eu am de suportat aceste încercări, înseamnă că mă
eliberez. Nu numai că nu mă voi mai revolta deloc, dar eu
nu îţi voi mai cere să fiu scutit de ele”. Astfel, pentru a fi
liberi, trebuie să începem prin a ne plăti datoriile.
Creatorul a dat libertate creaturii sale, dar nu pentru
ca ea să se lase pradă instinctelor sale, să-şi satisfacă
toate dorinţele. El i-a dat libertatea în sensul în care El a
lăsat-o să decidă pentru bine sau rău. Dar, numai cel
care se străduieşte să respecte legile divine va dobândi
într-o zi adevărata libertate. Libertatea se află în spirit.
De îndată ce omul, prin conştiinţa sa, cu inteligenţa sa,
începe să lucreze asupra tendinţelor sale instinctive
pentru a le controla, a le purifica şi a le adăuga un
element spiritual, el îşi cucereşte libertatea. Cucerirea
libertăţii este o lucrare de mari proporţii, dar el se poate
apropia de ţel în fiecare zi.
Închipuiţi-vă că aţi luat vaporul ca să călătoriţi pe
ocean... Sunteţi obligaţi să vă conformaţi itinerariului,
escalelor prevăzute, dar pe vapor sunteţi liberi pentru
activităţile voastre: să urcaţi pe punte ca să admiraţi
peisajul, să coborâţi în cabină ca să citiţi o carte, să jucaţi
cărţi sau şah, să priviţi un film, să vă odihniţi pe un
şezlong... Deopotrivă, puteţi vorbi cu ceilalţi călători, să
intraţi în conflict cu ei sau să încercaţi să îi seduceţi, şi
chiar să le furaţi câteva obiecte etc. Ei bine, destinul
vostru se aseamănă cu o lungă călătorie pe vapor. Unele
condiţii sunt determinate: tara şi familia în care v-aţi
născut, corpul vostru fizic, temperamentul vostru; dar voi
aveţi un intelect, o inimă şi o voinţă care vă permit să
folosiţi aceste condiţii ce vă sunt impuse după cum doriţi.
Aşadar, dacă doriţi să obţineţi nişte condiţii mai bune
pentru o încarnare viitoare, încercaţi să înfăptuiţi încă de
acum o lucrare asupra voastră înşivă pentru a le merita.
În această încarnare, libertatea voastră începe prin
acceptarea condiţiilor ce le aveţi. Dacă ele sunt dificile,
înseamnă că le-aţi meritat, ele trebuie să vă facă să
judecaţi şi să înţelegeţi un anumit număr de adevăruri,
încercările pe care le acceptaţi sunt mai uşor de suportat.
De exemplu, să presupunem că este scris că trebuie
să aveţi un accident. Accidentul se produce şi sunteţi
imobilizaţi o vreme. Depinde de voi să decideţi cum veţi
folosi această perioadă de timp: puteţi citi, vă puteţi gândi
la ceva, puteţi asculta muzică, începeţi să învăţaţi o limbă
străină, sau vă petreceţi timpul uitându-vă la orice
emisiune televizată, vă plângeţi şi vă revoltaţi împotriva
destinului. Nu sunteţi liberi să decideţi evenimentele, dar
sunteţi liberi să le trăiţi într-un mod inteligent sau
prostesc. Când aţi înţeles toate acestea, veţi face mari
progrese.
Evenimentele din existenţa noastră sunt
determinate. Reacţiile noastre, felul în care le trăim nu
sunt însă. Libertatea noastră se află în atitudinea
interioară ce o vom avea. Cel care se plânge fără încetare
sau se revoltă împotriva sorţii, nu numai că nu va
schimba nimic din evenimente, dar îşi va agrava necazul.
Dimpotrivă, dacă el acceptă curajos încercările, fără să-şi
piardă speranţa, nu numai că îşi va uşura necazul, dar el
lucrează pentru următoarea sa încarnare: el acumulează
nişte materiale mai pure, mai solide, care vor intra în
construcţia noii sale existenţe.
Să nu uitaţi niciodată că lucrul cel mai important nu
este reprezentat de evenimentele ce se vor produce în
viaţa voastră, ci voi, atitudinea voastră, felul în care le
trăiţi. Iar această regulă este valabilă nu numai pentru
evenimentele nefericite, dar şi pentru evenimentele
fericite. Dacă nu ştiţi cum să primiţi o bucurie, dacă vă
arătaţi neglijenţi, egoişti, ingraţi, dacă nu învăţaţi cum să
o faceţi să vă folosească evoluţiei voastre şi a celorlalte
fiinţe din jurul vostru, ceea ce ar fi trebuit să fie aur se va
transforma în cenuşă, iar cenuşa nu este un material bun
pentru încarnarea voastră viitoare. Aşadar, înţelegeţi
acum că nu trebuie să vă preocupe dacă există nişte
evenimente fericite sau nefericite, nişte succese sau
eşecuri. Ceea ce trebuie să vă preocupe sunteţi voi, felul
în care vă decideţi să le trăiţi acum.
Prezentul nostru este consecinţa, urmarea logică a
trecutului nostru: prin gândurile, sentimentele, dorinţele,
faptele noastre, noi am declanşat nişte forţe şi nişte puteri
de aceeaşi natură ce ne-au determinat calităţile,
slăbiciunile şi evenimentele existenţei noastre actuale. De
aceea, pe parcursul acestei încarnări, este aproape
imposibil să schimbăm ceea ce a fost determinat de
trecutul nostru. Singurul lucru ce ne stă în putere este
să ne pregătim viitorul. Or, acest aspect nu este încă
foarte clar pentru cei mai mulţi oameni: ei discută la
nesfârşit ca să ştie dacă omul este sau liber, unii
afirmând că el este, iar alţii că nu este. În realitate, ei pun
greşit problema. Libertatea nu este o condiţie dată sau nu
fiinţei umane o dată pentru totdeauna. În ceea ce priveşte
prezentul, libertatea sa este foarte limitată, deoarece
prezentul este consecinţa unui trecut asupra căruia îi
este imposibil să mai revină ca să îl modifice; ea este
obligată să îl suporte, să îl digere. Ea este liberă pentru
viitor: ea are posibilitatea să şi-l creeze aşa cum şi-l
doreşte.
Iată adevărul cel mai important pe care fiecare
trebuie să îl cunoască pentru a înţelege în ce sens să
lucreze. Altminteri, ce se întâmplă? Nesocotind faptul că
poate ameliora situaţia pe viitor, el suportă prezentul,
face noi greşeli, iar rezultatul este că, în următoarea
încarnare, el va fi şi mai îngrădit, şi mai sclav.
În această existenţă sunteţi liberi numai pentru
alegerea orientării interioare ce o veţi urma. Apoi, nimic
nu mai depinde de voi. Aşadar, încă de acum, prin
dorinţă, prin gând, prin rugăciune, prin imaginaţie,
încercaţi să alegeţi cea mai bună orientare, pentru a vă
manifesta într-o zi ca nişte fiinţe de pace, de bunătate, de
lumină. Dar, mai ales, de îndată ce v-aţi ales orientarea,
străduiţi-vă să o urmaţi. Învăţaţi să vă canalizaţi toate
energiile şi să le orientaţi către lumea armoniei şi a iubirii.
Chiar dacă mai apar nişte umbre, din când în când,
acestea nu vor fi de durată; în măsura în care vă
exprimaţi interior orientarea bună, va veni o zi în care nu
veţi mai devia, iar suferinţele, încercările voastre vă vor
apare în curând ca nişte valuri deasupra cărora voi
plutiţi.
Dacă vi se întâmplă să vă simţiţi zdrobiţi de încercări,
înseamnă că nu aţi ştiut să păstraţi o deschizătură spre
viitorul vostru luminos. Încercaţi să deschideţi cel puţin
o fereastră pentru a vedea soarele. Spuneţi-vă că aveţi
asupra viitorului vostru aceeaşi putere ca Dumnezeu
însuşi. Pentru prezent, voi sunteţi limitaţi, dar pentru
viitor voi sunteţi atotputernici, pentru că fiecare dintre voi
este un fiu al Domnului, o fiică a Domnului. Folosiţi toţi
anii pe care îi mai aveţi încă în faţă pentru a vă pregăti
următoarea încarnare; astfel, voi lansaţi nişte proiecte
care, încet-încet, se vor cristaliza.
Cristalizarea actuală rezistă şi refuză să fie
schimbată. Este normal: atât timp cât ea nu este uzată,
ea nu poate fi înlocuită. Când veţi reveni pe pământ, tot
ceea ce aţi creat bun se va materializa într-o nouă
structură, iar această structură va fi, la rândul ei, tenace,
rezistentă, ea se va opune forţelor distructive. Nu
observaţi încă rezultatele strădaniilor voastre? Să nu vă
descurajaţi, mai aşteptaţi; în următoarea încarnare, când
forma actuală va dispare, o veţi vedea pe cea nouă, cea la
care lucraţi acum şi veţi fi încântaţi de splendoarea ei.
Cap. 4 - Să dăruim şi să iubim fără să aşteptăm nimic

Oamenii sunt extraordinari: ei spun că vor să fie

liberi, independenţi, dar în acelaşi timp ei aşteaptă mereu
ceva de la alţii. Ei cer fără încetare ca alţii să îi privească,
să le surâdă, să îi ajute, să îi iubească, acesta fiind cel
mai sigur mijloc de a depinde de ei. Oare când vor înţelege
ei că o asemenea aşteptare îi îngrădeşte, îi paralizează?
Cel care doreşte cu adevărat să fie liber, nu trebuie să
aştepte niciodată nimic de la cineva.
Veţi spune că v-aţi comportat bine şi generos în
privinţa cuiva, l-aţi ajutat, şi este normal să aşteptaţi de
la el cel puţin recunoştinţa sa. Dacă o exprimă, este foarte
bine... dar să nu o aşteptaţi, iar dacă nu vine veţi fi
nefericiţi şi vă veţi măcina rumegând nişte gânduri şi
sentimente negative la adresa lui. Atunci, unde se află
libertatea voastră? Trebuie să vă găsiţi mai întâi în voi
înşivă recompensa, în sentimentul că aţi acţionat bine.
Tot ce puteţi face bine, fie că sunt nişte fapte, nişte
cuvinte, nişte sentimente, nişte gânduri, faceţi-le. Pentru
că există o lege conform căreia orice cauză aduce o
consecinţă de aceeaşi natură iar, într-un fel sau altul,
binele ce îl faceţi va fi recunoscut într-o zi şi veţi fi
recompensaţi. Lăsaţi timpul să-şi desăvârşească
lucrarea. Chiar dacă nu doriţi, binele ce l-aţi făcut vă va
urmări ca să vă recompenseze într-o zi: nu vă veţi putea
nici măcar ascunde ca să scăpaţi de el.
Priviţi soarele: el îşi dăruieşte fără încetare lumina şi
căldura, dar ce aşteaptă în schimb? Nimic. Aşadar,
invitaţi-l să pătrundă în voi şi, încet-încet, veţi şti şi voi
să dăruiţi fără să aşteptaţi ceva în schimb. Iar a da nu se
limitează, desigur, numai la planul material: a da nişte
bani, hrană, nişte haine etc. Într-o zi, atâtea împrejurări
pot constitui nişte ocazii de a dărui, adică a vă arăta mai
deschişi în înţelegerea faţă de ceilalţi, mai dezinteresaţi în
legăturile cu ei! Bunătatea, generozitatea, mila,
abnegaţia.... toate aceste calităţi sunt conţinute în
cuvântul „a da”. Este adevărat că nu poţi dărui dacă nu
posezi tu însuţi deja ceva, şi nu poţi poseda nimic dacă
nu ai primit deja. Problema constă să ştii de unde şi de la
cine primeşti. Dacă vă învăţaţi să primiţi lumina şi
căldura soarelui, ele vor face să apară ce este mai bun în
voi, iar voi vă veţi simţi atât de bogaţi, şi fără să vă gândiţi
măcar, îi veţi face să beneficieze de bogăţiile voastre pe
toţi cei pe care îi veţi întâlni. Puţin mai contează dacă ei
sunt conştienţi şi recunoscători, voi sunteţi cei care vă
veţi simţi fericiţi şi liberi.
Iată secretul libertăţii: să dăruieşti fără să aştepţi
nimic şi deopotrivă să iubeşti fără să aştepţi nimic. De ce
simt oamenii atât de mult nevoia să fie iubiţi? S-ar spune
că nu aşteaptă decât aceasta. De ce nu le ajunge numai
să iubească? De ce suferă ei atât de mult atunci când
descoperă că persoana pe care o iubesc nu le înapoiază
această iubire, sau nu le-o înapoiază atât cât şi-ar fi
dorit? Ei aşteaptă ca iubirea să le vină din exterior; dacă
nu le vine sau le este retrasă, ei se simt lipsiţi de ceva şi
încep reproşurile: „De ce nu ai venit să mă vezi?... De ce
nu mi-ai scris?..”. Poate că este normal să înceapă prin a
avea senzaţia că sunt lipsiţi de ceva, dar dacă ei nu se
hotărăsc să-şi schimbe atitudinea, ei vor suferi mereu. De
ce fericirea lor trebuie să depindă de alţii? Nu este scris
nicăieri că alţii sunt obligaţi să îi iubească.
Existenţa pământeană este astfel făcută încât nu poţi
fi niciodată sigur de ceva din partea oamenilor: uneori, ei
se vor gândi la voi, iar de cele mai multe ori, ei vă vor uita.
Fiindcă aveţi nevoie de iubire ca să fiţi fericiţi, fiindcă în
iubire simţiţi nevoia să vă împliniţi, şi fiindcă ţineţi la o
iubire care să dureze veşnic, iubiţi şi nu mai aşteptaţi să
fiţi iubiţi. În acel moment, totul depinde de voi, totul este
aşa cum îl doriţi, pe cât îl doriţi, voi deveniţi independenţi,
stăpâni pe situaţie. Vă preocupaţi numai să vă amelioraţi
manifestările iubirii voastre, să o faceţi mai dezinteresată,
mai luminoasă, mai pură şi, mai ales, mai vastă.
Uitaţi-vă, încă, la soare: el îşi trimite iubirea de-a
lungul spaţiului, fără să se preocupe să ştie peste cine
cade - asupra nimănui sau a întregii lumi - şi, mai ales,
dacă există nişte creaturi care să răspundă acestei iubiri.
Esenţialul este că iubirea, această energie care vine din
cer, vă străbate: ea este cea care vă dilată, vă încântă, vă
inspiră. Aşadar, iubirea voastră trebuie să mai sporească
în lumină şi înţelegere. Nu vă opriţi la stadiul de
sentiment, deoarece sentimentul este foarte personal.
Pentru a trăi împlinirea iubirii, înţelegerea este deopotrivă
necesară.
Când vă veţi hotărî să iubiţi fără să aşteptaţi nimic în
schimb, în acel moment veţi fi cu adevărat iubiţi. De ce
?... Dacă în apropierea voastră fiinţele se simt luminate,
încălzite, dar în acelaşi timp se simt libere pentru că nu
le cereţi nimic, cum să nu vă considere simpatici şi
plăcuţi? Şi ele vă vor iubi. De îndată ce încetaţi să căutaţi
iubirea, ea vă urmează... Dacă o căutaţi, însă, mai mult,
ea se îndepărtează; este ca şi cum v-aţi urmări umbra: ea
fuge înaintea voastră, nu o puteţi prinde niciodată. Da,
căutând iubirea altora, este ca şi cum aţi porni în
urmărirea umbrei voastre, fiindcă alergaţi după ceva din
exteriorul vostru. Aşadar, nu mai căutaţi iubirea, dăruiţi-
o: ea va fi mereu prezentă în voi şi veţi fi liberi.
 Cap. 5 - Să ne apropiem ca să ne distanţăm

Ce înseamnă să ne eliberăm? Să tăiem nişte legături.

Şi există atât de multe legături pe care oamenii caută să
le taie! Aceasta începe adesea pentru cei care le au în mod
normal cu familia lor, cu societatea, fiindcă ei suportă
greu autoritatea şi constrângerile. Există şi nişte legături
pe care ei înşişi le-au înnodat: ei şi-au luat unele
angajamente faţă de anumite persoane, şi după un timp
aceste legături devin atât de insuportabile încât ei se
gândesc numai cum să le desfacă. Doar că, ei trebuie să
se gândească bine înainte! Fiindcă celor care doresc să se
elibereze sub pretext că datoriile lor îi apasă, destinul le
va pregăti o situaţie în care ei vor fi şi mai legaţi.
Există însă şi unele legături ce ar fi trebuit tăiate, cel
puţin interior. Câţi bărbaţi şi femei nu sunt atraşi de
fiinţe care, ei o recunosc, nu au asupra lor o influenţă
binefăcătoare! Dar, în ciuda eforturilor depuse, ei nu
reuşesc să se desprindă. Ei vor reuşi când vor înţelege că,
pentru a te distanţa, singura soluţie este să te apropii.
Dar să te apropii altundeva, de alte fiinţe care le aduc
pacea, lumina, şi să privească cum acţionează ele,
impregnându-se cu atmosfera ce emană din ele.
La fel este şi cu viaţa morală. Ce greu ne este să ne
corectăm un defect, un obicei prost! Dar, nici în această
situaţie lupta nu va folosi la mare lucru, deseori nu facem
decât să ne epuizăm, pentru că este aproape imposibil să
ne eliberăm prin forţele proprii. Soluţia este să nu atacăm
direct defectul, slăbiciunea pe care dorim să o corectăm,
ci să ne concentrăm asupra calităţii, a virtuţii ce îi este
opusă, imaginându-ne cum să exprimăm această
calitate, această virtute. Să se apropiem ca să ne
distanţăm, aici se află secretul. Iată de ce, pentru a deveni
cu adevărat liberi, trebuie să ne apropiem de lumea divină
în care se găsesc toate virtuţile, toate bogăţiile, şi să ne
punem în slujba ei.
Toţi cei care îşi închipuie că a fi liber înseamnă să nu
depindă de nimic şi de nimeni riscă cele mai mari
pericole. Pentru că nici un spaţiu nu poate rămâne mult
timp gol, neocupat, iar dacă ei nu îşi umplu sufletul şi
spiritul cu ideea unei lucrări divine, nişte forţe ostile pe
care ei nu le cunosc încep să năvălească în ei. Este cu
adevărat liber şi în acelaşi timp la adăpost numai cel
angajat, plin, ocupat de Cer.
Pentru mulţi, libertatea este un bun atât de preţios
încât ei sunt capabili să îi sacrifice viaţa. Din păcate,
această libertate la care oamenii ţin atât de mult, ei nu
au înţeles-o cu adevărat. Este bine că ei refuză să se lase
subjugaţi de o putere străină. Dar ce ştiu ei despre Cer,
despre lumea divină, această putere atât de luminată şi
plină de iubire? Atât timp cât ei nu sunt invadaţi,
conduşi, orientaţi de ea, ei vor ieşi dintr-o slugărnicie
pentru a intra în alta. Priviţi: o naţiune a reuşit să se
elibereze de dominaţia unui vecin dar, foarte repede după
aceea, cetăţenii acestei naţiuni, în sfârşit eliberată,
încearcă să se impună unii altora, să se aservească
reciproc.
 Mulţi oameni se cred liberi fiindcă nu se află în
închisoare sau sclavi pe undeva, dar în sinea lor ei sunt
obligaţi să slujească nişte tirani. Dacă ar fi dorit să se
analizeze, ei ar fi constatat că toate alegerile pe care
consideră că le-au făcut în mod liber sunt, în realitate,
dictate de nişte dorinţe, de nişte pasiuni ce îi stăpânesc
şi cărora nu le pot rezista. Aşadar, este o libertate
înşelătoare. Câte lupte nu sunt capabili să ducă oamenii
în domeniul social sau politic! Este păcat că ei nu se
străduiesc la fel, că nu se luptă la fel, ca să se elibereze
interior. Gradul de libertate al fiinţelor se măsoară prin
calitatea dorinţelor ce le exprimă, prin alegerile ce le fac
şi prin strădaniile la care ele sunt pregătite să obţină ceea
ce îşi doresc.
Este cu adevărat liber numai cel care devine
senatorul Domnului, fiindcă lucrând pentru El, el
participă la viaţa Sa; iar viaţa divină este lumina, pacea,
forţa, iubirea, fericirea... şi libertatea! Fiinţa pe care
trebuie să o slujească există în el din veşnicie, Ea este ce
există mai mare şi mai nobil în el. De aceea, slujind-o, el
se eliberează. Există, aici, un adevăr esenţial ce trebuie
înţeles: cel care se pune în slujba Principiului Divin nu
serveşte pe nimeni sau pe cineva din exteriorul său; de
aceea, este imposibil ca el să-şi piardă libertatea;
dimpotrivă, el o cucereşte. Iată baza adevăratei religii.
Atât timp cât oamenii nu caută să descopere şi să-L
slujească pe Dumnezeu în sinea lor, ei nu vor avea despre
El decât o concepţie incompletă sau deformată. Şi este
normal ca gândul de a se pune în slujba unei puteri ce se
află cine ştie unde, şi care poate nici nu există, să devină
insuportabil pentru mulţi.
Ideea de slujbaş, de servitor, poate fi corect înţeleasă
şi acceptată numai dacă fiinţa umană devine conştientă
că Divinitatea care trebuie slujită se află în ea însăşi. Cu
cât se pune în slujba Sa, cu atât mai mult ea intră în
comunicare cu Ea. Astfel, ea reuşeşte să dizolve, încet-
încet, zgura formată în ea de gândurile, sentimentele,
dorinţele sale inferioare, şi îşi descoperă chintesenţa
fiinţei sale. Să fii servitorul Domnului însemnă să te pui
în slujba a tot ce există mai pur, mai nobil, mai luminos
în noi şi să Ii oferi posibilitatea să se exprime. Evident, nu
este de ajuns să dorim să îl slujim pe Domnul pentru a fi
nişte buni servitori. Trebuie să exersăm, să învăţăm, să
ne purificăm. Câte greşeli nu poate comite cel care nu
doreşte să înfăptuiască o lucrare asupra sa însuşi! El
crede că se află în slujba Domnului, dar în realitate el
rămâne sluga acelor maeştri care sunt poftele sale
nemăsurate, prejudecăţile sale, iluziile sale.
Pentru a deveni un bun servitor al Domnului, trebuie
să eliberezi un spaţiu interior, să faci din întreaga ta fiinţă
un loc rezervat. Or, vedem oamenii risipind o energie şi
nişte mijloace formidabile pentru a-şi pune la adăpost
casele şi bunurile de intruşi, dar în interior ei nu au nici
uşi, nici ferestre; nici chiar zidurile nu stau întotdeauna
în picioare, iar toţi hoţii, animalele şi curenţii haotici cir-
culă liber în ei. Medicina, psihologia dau nişte nume
foarte savante tulburărilor şi bolilor ce provin de aici, dar
cel care este instruit în Ştiinţa Iniţiatică va spune, pur şi
simplu, că ei nu au ştiut să-şi pregătească în sinea lor un
sanctuar pentru Divinitate.
Din toate fiinţele umane emană nişte elemente
fluidice ce folosesc ca materiale entităţilor din lumea
invizibilă. Dacă ar fi mai atenţi, mai conştienţi, oamenii
ar simţi că prin emanaţiile lor psihice atrag nişte entităţi
luminoase sau întunecoase, şi că ei sunt pe cale să
participe la tot ce se realizează constructiv sau distructiv
în lume. Aşadar, înţelegeţi cât de important este să lucraţi
ca să faceţi din fiinţa voastră interioară un loc rezervat.
Dumnezeu nu vă cere să înfăptuiţi nişte sarcini
supraomeneşti, ci numai să Ii consacraţi fiecare din
activităţile voastre, oricât de modeste ar fi, contribuind la
venirea împărăţiei Sale pe pământ, pentru care, în „Tatăl
Nostru”, Iisus ne-a învăţat să ne rugăm.
Să ne apropiem ca să ne distanţăm. Să nu părăsiţi
această certitudine: punându-vă în slujba Domnului, vă
veţi trăi din plin viaţa. De ce ar dori El să vă lipsească de
o viaţă ce v-a dăruit-o? Nu numai că El nu vă va lipsi de
ea, dar El vă va determina să îi descoperiţi zilnic bogăţiile.
 CUPRINS
Cap. 1 - Condiţiile libertăţii: respectarea legilor cosmice 2
Cap. 2 - Legile morale: analogia lor cu legile naturii.......5
1. Legea cauzelor şi a consecinţelor............................5
2. Legea înregistrării ................................................13
3. Legea afinităţii .....................................................17
4. Legea ecoului sau a reculului...............................22
Cap. 3 - Libertatea noastră: să creăm viitorul..............27
Cap. 4 - Să dăruim şi să iubim fără să aşteptăm nimic34
Cap. 5 - Să ne apropiem ca să ne distanţăm ...............38