TEMA.

Conceptul şi funcţiile finanţelor

1.Conţinutul economic al finanţelor
2.Funcţiile finanţelor

1.Conţinutul economic al finanţelor

Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se folosesc
expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că aceste
expresii derivă de la cuvîntul finis, utilizat adesea în sensul de „termen de plată”. Existenţa finanţelor este
strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia venitului
naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei
primitive şi orînduirea sclavagista – şi pînă în prezent, finanţele au fost parte componentă a sistemului
relaţiilor economice.
În abordarea noţiunii de finanţe este necesară efectuarea distincţiei între finanţele publice, care sunt
asociate cu statul, cu unităţile administrativteritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop
satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu
întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităţi
producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.
O definiţie generalizată a noţiunii de finanţe poate fi formulată astfel: finanţe reprezintă relaţii
economice, exprimate în forma bănească, în legătură cu constituirea, utilizarea şi distribuirea a fondurilor
centralizate şi descentralizate de mijloace băneşti, în scopul îndeplinirii unor funcţii şi obiective
determinate.
Finanţele centralizate se referă la relaţiile băneşti în legătură cu constituirea şi utilizarea fondurilor de
mijloacele băneşti a statului, acumulate la diferite verigi al sistemului bugetar al ţării.
Finanţele descentralizate reprezintă relaţiile băneşti care asigură circuitul fondurilor băneşti ale
întreprinderilor, precum şi relaţiile de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti în cadrul grupurilor
financiare şi de producţie, companiilor trnansnaţionale, holdinguri, întreprinzătorilor individuali, activitatea
investiţională a cetăţenilor, gospodăriilor casnice.
Reflectarea conţinutului economic al finanţelor poate fi realizată prin analiza conţinutului celor două
componente: finanţe publice şi cele private.
Finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti, prin intermediul cărora, în procesul repartiţiei
produsului intern brut se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor
şi sarcinilor statului. Asemenea relaţii apar în procesul repartiţiei fără echivalent direct şi imediat a
produsului intern brut şi, în primul rînd, a produsul intern net, în vederea satisfacerii unor nevoi publice.
Finanţele publice sînt definite în legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale centrale şi locale, adică
în legătură cu existenţa şi funcţionarea instituţiilor de drept public. Componentă publică a finanţelor
vizează:
- mobilizarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor societăţii, în calitatea sa de
autoritate publică;
- folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc (pîrghie) de influenţare a
desfăşurării activităţilor economico-sociale.
În practică, finanţe exprimă relaţiile băneşti dintre:
1. întreprinderi, în procesul creării valorilor materiale şi realizării bunurilor şi a serviciilor;
2. întreprinderile şi instituţiile publice (ministere, departamente, agenţii) în rpocesul formării
fondurilor centralizate de mijloce băneşti şi a distribuirii lor;
3. statul şi întreprinderi, în momentul achitării impozitelor şi a taxelor în sistemul bugetar, şi
finanţării cheltuielilor;
4. statul şi cetăţenii, în momentul achitării impozitelor şi a altor plăţi;
5. întreprinderile, cetăţenii şi fondurile bugetare, la efectuarea plăţilor şi obţinerea resurselor băneşti;
6. verigile sistemului bugetar;
7. companiile de asigurări (de bunuri şi de persoane), la achitarea primelor de asigurare şi la
recuperarea despăgubirilor;
8. fondurile băneşti ale întreprnderilor cu diferite forme de proprietate;

1
 9. diferiţi participanţi şi direcţii de activitate în cadrul grupurilor financiare şi de producţie,
corporaţiilor internaţionale etc.;

2. Funcţiile finanţelor

Finanţele îşi îndeplinesc misiunea lor economică şi socială prin funcţiile pe care le exercită
concomitent, şi anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor cunoaşte două faze distincte:
1) constituirea sau formarea fondurilor;
2) distribuirea sau repartizarea acestora.
Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor de resurse băneşti. Într-o prima
etapă se formează venituri primare în cadrul repartiţiei venitului naţional între participanţii la procesul de
producţie materială. Aceste venituri sunt divizate în 2 grupe:
- salariile persoanelor ocupate în sfera productivă;
- veniturile întreprinderilor din sfera productivă.
Urmează cea de a doua etapă a constituirii fondurilor publice. La constituirea acestora participă:
regiile autonome şi societăţile cu capital de stat; societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; instituţiile publice şi unităţile din subordinea
acestora; populaţia; persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Formele de participare la constituirea fondurilor publice de resurse financiare sunt: impozite,
taxe,contribuţii de asigurăi sociale, prime de asigurare, amenzi, penalităţi, chirii, dividende, venitul
întreprinderilor publice, venituri din realizarea mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi
etc.
Cea dea doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor constă în distribuirea fondurilor financiare
către beneficiari – persoane juridice şi fizice. Este vorba despre distribuirea secundară sau redistribuirea
venitului naţional.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă repartizarea cheltuielilor publice pe destinaţii: a)
învăţămînt, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale, protecţie socială;
c)acţiuni economice;
d) gospodărie comunală şi locuinţe;
e) apărare naţională;
f) ordine publică;
g) datorie publică;
h) alte acţiuni.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor sale se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltare economică, structură
de ramură etc., ceea ce demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii numeroşilor factori
interni şi externi. Aceste modificări cantitative şi structurale ale fondurilor publice pot favoriza accelerare
ritmului creşterii economice, satisfacerea mai deplină a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei sau
chiar înrăutăţi condiţiile de trai ale populaţiei etc.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor derivă din faptul că fondurile de resurse financiare
constituie la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Funcţia de control se referă la modul de constituire
a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice
cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun.
În ţara noastră, organelor specializate în control le revine sarcina de a verifica integritatea avutului
obştesc, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor. Controlul statului cuprinde toate domeniile
vieţii sociale şi anume: activitatea economică, cultural-educativă, de ocrotire medicală şi protecţie socială
etc.

2
TEMA. Politica financiară a statului.
1.Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară.
2.Tipuri de politică financiară.

1.Politica social economică a statului. Conceptul de politică

Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a puterii publice centrale, conştiente,
coerente şi finalizate care se exercită în domeniul economiei adică influenţează producţia, schimbul,
consumul bunurilor şi serviciilor şi constituirea capitalului .
liticii social - economice sunt:
1. Asigurarea libertăţii economice
2. Asigurarea ocupării complete a forţei de muncă
3. Asigurarea creşterii economice
4. Asigurarea stabilităţii preţurilor
5. Protecţia mediului înconjurător
6. Crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau nu pot lucra
7. Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu venituri scăzute

Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieşind din sarcinile care trebuie de
realizat)
1. Politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi cea monitar–creditară, politica valutară şi
cea a cursului de schimb)
2. Politica preţurilor (reglementează costurile şi dobânzile)
3. Politica de venituri salariare (stabileşte modul de formare a salariului din sectorul public,
salariul minim, ca raportul dintre venituri salariale din diferite ramuri, în scopul menţinerii ratei
inflaţiei sub controlul statului)
4. Politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern)
5. Politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial)
6. Politica agrară (reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-alimentar)
7. Politica în domeniul învăţământului
8. Politica ocupării forţei de muncă

Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important în
traducerea în viaţă a programelor de dezvoltare economică.
Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor, instituţiilor privind
procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a
relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat
în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:

1. în stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică
2. reducerea şomajului
3. reducerea inflaţiei
4. creşterea nivelului de trai al populaţiei

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei. Aceasta se vede prin modul în care se
înfăptuieşte repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea şi desfiinţarea fondurilor constituite.
Vorbind despre politica financiară trebuie să definim două noţiuni de strategie şi tactică.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară include
actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua pentru
executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.

3
 Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le exprimă
partidele de la putere:
1. de potenţialul a fiecărei ţări
2. de orânduire socială
3. de metoda de conducere
În acelaşi timp politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea statului şi
mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii de activitate economică.
În baza realizării politicii financiare stau un şir de principii generale şi specifice.

Principiile generale de asigurare politicii financiare eficiente sunt:

1. luare în vedere acţiunii legilor economice obiective
2. luare în vedere condiţiilor istorice concrete
3. luare în vedere experienţei proprii din anii anteriori şi experienţei mondiale

Principiile specifice:
1. asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate
2. asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional
3. echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele a sistemul financiar
4. crearea rezervelor financiare
5. concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor sociale economice principale ale
statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale
6. concentrarea resurselor financiare importante în mîinele statului
7. echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare

2. Tipuri de politică financiară

Principale domenii de manifestare a politicii financiare sunt:

1. domeniul cheltuielilor publice
2. domeniul resurselor financiare publice
3. domeniul creditului bancar
4. domeniul asigurărilor de bunuri şi persoane

Politica financiară include:

1. politica bugetar-fiscală
2. politica monetar-creditară
3. politica în domeniul asigurărilor

Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin

venituri şi cheltuieli publice, în vederea realizării principalilor scopuri macroeconomice şi obţinerea
echilibrului generale.

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:

1. impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor
fizice şi juridice la dispoziţia statului;
2. taxa care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate acestora
de către instituţiile publice;
3. transferul – plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute
cetăţenilor;
4. achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare statului

Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.

Politica fiscală stabileşte:

4
 1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale;
2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci
stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale;
3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a
fondurilor financiare.
Obiectivele politicii fiscale
Obiectivele generale ale politicii fiscale pe anii 2012-2014 rămân ca şi în anii precedenţi:
(1) asigurarea echităţii, stabilităţii şi transparenţei fiscale;
(2) optimizarea presiunii fiscale;
(3) stabilizarea şi simplificarea legislaţiei fiscale;
(4) armonizarea principiilor puse la baza legislaţiei fiscale naţionale cu cea comunitară.

Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:

1. cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare
2. produsul intern brut
3. nivelul şi progresivitatea impozitelor
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabili
sau de o contribuţie diferenţiată care depinde de mărimea venitului, de situaţia personală şi de capacitatea
de muncă şi domeniul de activitate.

Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.

Politica bugetară stabileşte:

1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor
2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli
3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca eforturile să fie
minime

Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

1. mărimi absolute, mărimi cheltuielilor în valuta naţională
2. mărimi relative:
a) cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut
b)cheltuielile publice pe locuitor
cheltuielile publice absolute
numărul populaţiei

Politica monetara– reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin oferta de

bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.
Asigurarea stabilităţii preţurilor şi menţinerea ratei inflaţiei la un nivel redus constituie cel mai
important obiectiv al BNM, deoarece aceasta este în măsură să conducă la crearea unui cadru
macroeconomic relative stabil, care permite dezvoltarea economică şi asigurarea unui nivel susţinut de
creştere economică.
În special, Banca Naţională a Moldovei consideră că o inflaţie joasă şi relativ stabilă va:
 menţine ratele nominale ale dobânzii la un nivel redus, care vor stimula investiţiile pe termen lung
şi vor permite păstrarea competitivităţii agenţilor economici pe plan intern şi extern;
 descuraja activităţile speculative şi va consolida stabilitatea financiară;
 sprijini creşterea economică de durată, crea locuri de muncă şi va duce la creşterea productivităţii,
ce va îmbunătăţi calitatea vieţii populaţiei;
 proteja veniturile fixe ale păturilor social-vulnerabile, care sunt în mod special afectate de rata înaltă
a inflaţiei prin erodarea veniturilor din investiţii sau plăţi sociale (pensii, indemnizaţii, etc.).
 Instrumentele politicii monetare:
 Operaţiunile pe piaţa monetară sînt operaţiunile executate pe piaţa financiară la iniţiativa
BNM cu participarea benevolă a băncilor autorizate.
5
 Operaţiunile de piaţă deschisă pot fi efectuate prin tender anunţat anticipat (licitaţii), sau
negocieri directe. Utilizând Operaţiunile de piaţă deschisă, BNM asigură piaţa cu lichiditate,
efectuând operaţiuni REPO, sau cumpărând active (valori mobiliare sau valută străină), sau
scoate resurse din piaţă, plasînd certificate proprii (CBN), efectuînd operaţiuni revers-Repo,
vînzând active (valori mobiliare sau valută străină) sau acceptînd depozite la termen.
 Operaţiunile pe piaţa valutară sunt intervenţiile valutare, ce se derulează în strictă
conformitate cu obiectivele politicii valutare. Banca Naţională utilizează în calitate de
instrumente ale intervenţiilor valutare atât operaţiunile directe (cumpărări sau vânzări la
vedere de valută contra lei moldoveneşti), care influenţează masa monetară, cât şi operaţiunile
de ajustare (swap-uri valutare), care sunt instrumente reversibile şi nu influenţează masa
monetară pe termen lung.
 Facilităţile permanente reprezintă facilităţile pe care BNM le pune la dispoziţia băncilor
autorizate la iniţiativa acestora. BNM oferă facilitatea de credit overnight şi facilitatea de
deposit overnight. Facilităţile permanente joacă rolul unui mecanism de siguranţă în
gestionarea lichidităţii pe piaţa monetară: facilitatea de credit overnight oferă posibilitate
băncilor să ia credite de la BNM, iar facilitatea de depozit overnight creează posibilitatea
plasării excesului de lichiditate.
 Creditul overnight este un credit acordat de BNM peste noapte băncilor, pentru acoperirea
deficitului de casă la sfîrşitul zilei operaţionale, precum şi în scopul menţinerii rezervelor
obligatorii, garantat cu valori mobiliare amanetate la BNM, la o rată a dobînzii prestabilită.
 Depozitul overnight este o facilitate permanentă acordată de BNM, care oferă băncilor
autorizate posibilitatea de a plasa depozite peste noapte la BNM din proprie iniţiativă,
remunerate la o rată a dobînzii prestabilită.
 Rezervele obligatorii reprezintă nivelul minim al mijloacelor atrase pe care o bancă
autorizată trebuie să le deţină la BNM.

TEMA. Bugetul de stat şi sistemul bugetar

1. Conceptul și funcțiile bugetului de stat
2. Conceptul de sistem bugetar și structura acestuia
3. Procesul bugetar (LEGE)

1. Conceptul și funcțiile bugetului de stat

Bugetul public este documentul de bază, cu putere de lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi
mărimea veniturilor ce se mobilizează la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor
bugetare ce se vor dirija de către stat pentru finanţarea diverselor activităţi în cursul unui an.
Bugetul este actul cel mai important din viaţa publică, deoarece el este expresia financiară a
programului de acţiune a statului pe perioada de un an. El poate fi abordat sub patru aspecte esenţiale:
a) Din punct de vedere juridic, bugetul este document financiar cu putere de lege care include
anumite norme şi normative destinate organizării unei gestiuni financiare clare şi explicite; el reclamă
studierea diverselor reguli (norme) referitoare la conţinutul său, la prezentarea sa, la adoptarea sa de
către Parlament, la execuţia şi la controlul execuţiei sale; aceste norme sunt destinate organizării unei
gestiuni transparente a finanţelor de stat şi precizării autorităţii Guvernului şi Parlamentului în domeniul
bugetar.
b) Din punct de vedere contabil bugetul reprezintă totalitatea conturilor prin care se gestionează
resursele financiare ale statului. Aici din punct de vedere tehnic, ne interesează îndeosebi procesele de
elaborare şi executare a bugetului, precum şi metodele de previziune şi evaluare a diverselor categorii
de venituri şi cheltuieli cuprinse în buget.
c) Din punct de vedere economic, se poate remarca faptul că fondurile care trec prin contul
bugetar reprezintă o pondere semnificativă din PIB şi că prin impozitele prelevate şi cheltuielile efectuate
statul dispune de instrumente privilegiate de intervenţie în viaţa economică şi socială.
d) Din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opţiunilor Guvernului în
ansamblul domeniilor care relevă competenţele sale (politica economică, socială, educativă, culturală,
6
militară etc.); aceste opţiuni sunt relevate prin evoluţia şi repartiţia veniturilor şi cheltuielilor şi sunt
determinate de multipli factori, legaţi de doctrinele partidelor politice, de atitudinea opoziţiei, de forţa
revendicativă a diverselor grupuri de presiune, de ponderea constrîngerilor economice şi politice
internaţionale, de influenţa trecutului, de fenomenele inerţiale etc.
Funcțiile bugetului sunt:
1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată execuţia bugetului de către autorităţile
publice care au conceput limitele şi condiţiile (adesea, Guvernul şi Parlamentul) şi chiar, într-un mod
indirect, de către cetăţeni, care sunt atît finanţatorii, cît şi beneficiarii bugetului.
2. Gestiunea eficace al activităţii publice, prin care executanţii se asigură de utilizarea eficace
a resurselor financiare şi a personalului pus la dispoziţie pentru a conduce şi realiza activităţile prevăzute
şi autorizate prin buget.
3. Planificarea activităţilor statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate în diferite programe
alternative, fiind evaluate şi însoţite de posibilităţile de finanţare.

2. Conceptul de sistem bugetar și structura acestuia

Sistemul bugetar al fiecărei ţări cuprinde ansamblul relaţiilor şi al formelor organizatorice prin care se
asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bugetare. Problema esenţială a structurării oricărui
sistem bugetar derivă din ierarhizarea dreptului de decizie asupra folosirii resurselor bugetare, care impune
instituirea unui anumit sistem de venituri cuvenite fiecărei verigi, precum şi modalităţii specifice de
încasare a veniturilor şi de alocare pe destinaţii a resurselor bugetare. Sub aspect organizatoric şi funcţional
deosebim sistem bugetar de tip federal şi de tip unitar. Sistemul bugetar de tip federal este constituit din
trei verigi:
 bugetul federaţiei;
 bugetul unităţilor teritoriale constituente al federaţiei;
 bugetul local.
Sistemul bugetar de tip unitar este constituit din două verigi:
 bugetul administraţiei centrale de stat;
 bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale.

Sistemul bugetar al Republicii Moldova este unul de tip unitar. În conformitate cu Legea Republicii
Moldova „Privind sistemul bugetar si procesul bugetar”, Nr.847 din 24.05.96 menţionează:
“Sistemul bugetar este un sistem unitar de bugete şi fonduri, care constituie bugetul public naţional,
cuprinzînd:
- bugetul de stat;
- b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
- c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;
- d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.

3. Procesul bugetar
Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de activităţi şi operaţiuni, integrate coerent şi
convergent orientate, derulate stadial şi cuprinzînd: elaborarea proiectului de buget; adoptarea acestuia;
execuţia bugetului; încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară; controlul bugetar.
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional şi administrativ – instituţional, care prezintă
particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele. Indiferent de
particularităţi şi de condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi trăsături comune:
 PB este unul de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor necesare
finanţării obiectivelor vizate, avînd utilitate publică. Decizia ce trebuie luată este una dintre cele
mai grele, întrucît resursele mobilizabile sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub
nivelul necesităţilor publice ale perioadei;
 PB este predominant politic, întrucît deciziile privind alocarea resurselor bugetare mobilizabile
nu se întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază obiectivele din programul de

7
 guvernare, fixate de partidul care deţine majoritatea parlamentară. În consecinţă, decizia finală,
concretizată în legea bugetară anuală, este adoptată prin mecanismul reprezentării şi a votului.
 PB are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui mare număr
de subiecţi, de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale.
 PB este ciclic , realizîndu-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit cerinţelor principiilor
anualităţii şi publicităţii bugetare.
 PB este strict reglementat, astfel în derularea sa concretă se impune respectarea legislaţiei în
domeniu şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de către Ministerul Finanţelor.
Procesul bugetar în Republica Moldova este reglementat prin legea 847-XIII din 24.05.1996, care defineşte
în articolul 3, procesul bugetar ca “procesul care începe cu elaborarea bugetului şi se termină cu aprobarea
dării de seamă despre executarea lui pentru anul bugetar respectiv. Anul bugetar pe teritoriul Republicii
Moldova începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie ale fiecărui an.”

TEMA. Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.
2. Clasificarea cheltuielilor publice.

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.

La apariţia ştiinţei finanţe savanţii erau preocupaţi mai mult de problemele veniturilor statului.
Numai în a doua jumătate a sec.XIX apar aşa numite foi civile în care erau reflectate cheltuielile pentru
întreţinerea regelui şi membrilor familiei lui, cheltuielile pentru învăţământul public, pensii şi pentru
dezvoltarea economiei. Situaţia se schimbă cardinal numai spre sfârşitul sec. XIX când s-a ajuns la
concluzia că în gospodăria fiecăruia anume cheltuielile au o importanţă prioritară.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească ce se manifestă între stat pe
de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor
financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi
pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale
politicii statului:
1. servicii publice generale;
2. acţiuni social-culturale;
3. întreţinerea armatei;
4. acţiuni economice.
Între cheltuielile publice şi bugetare există deosebiri:
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul
instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se
acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acelea cheltuieli care se acoperă de la bugetul administraţiei
de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Deci cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice în cadrul cărora sunt
cuprinse.

2. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice după anumite obiective economice, sociale, militare, politice se face
în baza diferitor criterii:
 Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţional prin care se efectuează
cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale;
 Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare: unul conform căruia
cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) şi cheltuieli curente ( de

8
 funcţionare), iar altul care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice şi cheltuieli de
transfer.
Cheltuielile de capital sau de investiţii sunt destinate sferei de producţie materială sau sferei
nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de cultură).
Cheltuielile curente asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind remunerarea serviciilor, a
prestaţiilor, a furniturilor aduse la administraţia statului necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice
sau pentru echipamente de investiţii.
Cheltuielile de transfer pot avea caracter economic (subvenţii, stimularea exportului) sau social
(burse, pensii, alte ajutoare).
 Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru servicii publice
generale: apărare, educaţie, sănătate, locuinţe şi servicii comunale, servicii economice.
În Republica Moldova începând cu anul 1997 se foloseşte Noua Clasificaţie Bugetară, conform
căreia clasificaţia cheltuielilor bugetare se face după criteriile:
 Funcţional;
 Organizaţional;
 Economic.

CLASIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ A CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Cheltuieli publice pentru acţiuni sociale şi culturale

În statele moderne (asistenţiale), cheltuielile pentru acţiuni social-culturale sunt o componentă

importantă a politicii sociale promovate de acestea. Prin finanţarea anumitor acţiuni cu caracter social-
cultural se urmăreşte satisfacerea necesităţilor publice sociale care presupun realizarea a 3 obiective:
1. garantarea unui venit minim pentru toţi membrii societăţii, indiferent de mărimea proprietăţii;
2. restrîngerea ariei de nesiguranţă a vieţii indivizilor şi oferirea posibilităţilor de apărare în situaţii de
şomaj;
3. asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde de viaţă, considerate minime, prin
intermediul serviciilor publice.
Statul poate asigura realizarea acestor obiective, pentru că dispune de fondurile necesare finanţării, iar
în calitate de autoritate publică întocmeşte şi urmăreşte realizarea unor programe sociale pentru
îndeplinirea obiectivelor.
Satisfacerea necesităţilor publice social-culturale se poate realiza pe următoarele căi:
- oferirea unor servicii gratuite către populaţie prin accesul la instituţiile de învăţămînt, la
instituţiile de cultură etc.;
- plata unor taxe reduse comparativ cu costul acţiunilor social-culturale, realizate în favoarea
cetăţenilor;
- acordarea de ajutoare băneşti diferitor categorii de cetăţeni sub forma pensiilor, burselor,
indemnizaţiilor etc.
Din punct de vedere al acţiunilor cărora le sunt destinate, cheltuielile publice pentru acţiuni social-
culturale cuprind: cheltuieli pentru finanţarea educaţiei publice şi subvenţionarea celei private, cheltuieli
pentru finanţarea unităţilor spitaliceşti aparţinînd statului şi a unor acţiuni sanitare organizate de acestea,
cheltuieli pentru cultură şi artă, cheltuieli pentru asigurări sociale de stat, cheltuieli pentru asistenţa
socială de stat, cheltuieli pentru asigurări medicale etc.
În R.M., cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale, după cum este prevăzut în Hotărîrea
Parlamentului privind clasificaţia bugetară nr. 969-XIII din 24.07.96, sunt destinate pentru următoarele
sfere:
- învăţămînt
- cultură, artă, religie, sport şi acţiuni pentru tineret
- ocrotirea sănătăţii
- asigurarea şi susţinerea socială.

9
 Privite din punctul de vedere al conţinutului economic, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale pot
fi grupate în cheltuieli curente şi cheltuieli de capital.
Cheltuieli curente sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor culturale şi cuprind cheltuielile
pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii care se consumă în anul curent (cheltuieli de personal, cheltuieli
pentru mărfuri şi servicii – de întreţinere şi gospodărie, manuale, transport, reparaţii; burse ş.a).
Cheltuieli de capital sau de investiţii sunt destinate realizării de construcţii social-culturale şi dotării
acestora cu instalaţii şi aparatură necesare bunei funcţionări.
Pentru funcţionarea cheltuielilor publice destinate acţiunilor social-culturale se folosesc mai multe
surse, din care unele sunt publice, iar altele particulare. În acelaşi timp, aceste surse de finanţare pot fi
interne sau externe. De regulă ponderea cea mai mare o au cele interne.
În general, pentru finanţarea cheltuielilor publice destinate acţiunilor social-culturale se folosesc surse
publice sau private, interne sau externe, după caz:
a) alocaţii bugetare pentru scopuri social-culturale
b) surse provenind din fonduri financiare cu destinaţie specială (BASS – sursa principală fiind
contribuţiile plătite)
c) fondurile proprii
d) veniturile populaţiei
e) ajutorul financiar extern acordat de unele organisme internaţionale specializate pe domenii de
activitate: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi
Cultură (UNESCO), Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) ş.a.

Cheltuieli publice pentru educaţie

Sistemele economice actuale se caracterizează printr-o importantă tendinţă de lungă durată şi anume
– progresul cunoştinţelor şi creşterea complexităţii mediului social şi economic. Tendinţa menţionată
cunoaşte următoarele manifestări:
- procesele de producţie şi produsele aferente celor mai avansate ramuri economice devin tot
mai complexe. Corespunzător, complexitatea se extinde asupra tuturor activităţilor sociale atât
din domeniul producţiei, cât şi din domeniul consumului;
- pentru soluţionarea problemelor economice şi sociale se cer din ce în ce mai multe cunoştinţe
şi abilităţi profesionale. Creşterea calificării se observă în numeroase sectoare economice şi
derivă din sporirea complexităţii problemelor care se impun să fie rezolvate;
- în condiţiile diversificării sortimentului produselor şi serviciilor, consumatorul se confruntă cu
o problemă şi mai dificilă – cea a evaluării calităţii şi gradului de utilitate a mărfurilor şi
serviciilor propuse;
- abilităţile cu caracter general care trebuie completate, din ce în ce mai insistent, cu abilităţi
specializate şi unice în felul lor;
- se extinde utilizarea şi transmiterea informaţiei, aceasta din urmă jucînd un rol în permanentă
creştere în activitatea economică şi socială;
- în mediul economic şi social tot mai insistent îşi impune prezenţa incertitudinea.
Aceste tendinţe reclamă specialişti cu grad superior de calificare, înzestraţi cu abilităţi polivalente şi
cu capacităţi sporite de a studia şi a se adapta rapid.
Singura strategie reală pe termen lung de creştere economică este cea care prevede extinderea
accesibilităţii la cunoştinţe şi ridicarea nivelului relativ şi absolut al ofertei de forţă de muncă calificată şi
instruită prin investiţii masive în educaţie şi creşterea calificării.
Procesul educaţional poate fi încadrat în conceptul de lanţ educaţional, ale cărui elemente – verigile
lanţului – desemnează etapele procesului educaţional.
Lanţul educaţional cuprinde cinci verigi:
1. Educaţia preşcolară. Procesul educaţional debutează în primii ani ai vieţii. Educaţia preşcolară are
drept funcţie principală asigurarea fundamentelor limbajului şi bazelor comportamentului social.
2. Educaţia şcolară de bază: primii 9 – 10 ani de şcoală. Funcţiile de bază ale acestui tip de educaţie
vizează formarea sentimentului cetăţenesc şi dezvoltarea unor capacităţi globale.

10
 3. Educaţia generală şi învăţămîntul profesional. Această verigă a lanţului educaţional, fie că este de
tip generalist, fie de tip specializat, trebuie să poată conduce tînărul către o treaptă superioară de învăţămînt
sau către un prim loc de muncă.
4. Educaţia superioară (profesională). Acest tip de educaţie, numită şi terţiară, ar trebui să fie
concepută astfel încît să răspundă cât mai fidel nevoilor societăţii, dar şi dorinţelor şi preferinţelor
indivizilor de a se specializa şi a activa într-un domeniu.
5. Educaţia permanentă. Este destinată, în principal, adulţilor şi îmbracă o varietate de forme şi
practici – de la cursuri de seară în colegii şi universităţi, pînă la învăţămîntul la distanţă. Educaţia
permanentă are ca scop îmbogăţirea şanselor de succes în carieră şi să faciliteze schimbarea stilului de
viaţă. Ea oferă, de asemenea, o a doua şansă celor care nu au parcurs anumite trepte ale sistemului
educaţional.
Finanţarea surselor pentru educaţie se realizează din diferite surse: bugetul statului, surse ale
populaţiei, întreprinderilor; donaţii; asistenţa externă.
După forma de proprietate, există instituţii de învăţămînt publice, finanţate de la buget, şi particulare
(private) care pot fi independente sau parţial subvenţionate de stat.
În finanţarea educaţiei trebuie să se implice cei care beneficiază de rezultatele produsului educaţional.
În R.M., structura cheltuielilor bugetare pentru învăţămînt, după cum este prevăzută în Hotărîrea
Parlamentului privind clasificaţia bugetară nr. 969-XIII din 24.07.96, cuprinde următoarele destinaţii:
- Învăţămîntul preşcolar
- Învăţămîntul primar
- Învăţămîntul mediu
- Învăţămîntul superior
- Învăţămîntul postuniversitar
- Cursurile şi instituţiile de perfecţionare a cadrelor
- Instituţiile şi activităţile din domeniul învăţămîntului neatribuite la alte gruptri
- Organele administrative
Sistemul din republică este unul din cele mai afectate sectoare ale economiei naţionale. Domeniul
educaţional se confruntă cu probleme greu de depăşit: resurse limitate, imposibilitatea sectorului de a se
ajusta la noul mediu pentru sporirea eficienţei sistemului de învăţămînt etc. Astfel, alocaţiile destinate
finanţării sectorului educaţional au scăzut considerabil. În anul 2001 aceste alocaţii au constituit 4,9% din
PIB, comparativ cu 10,5 în anul 1997. Reducerea substanţială a finanţării a avut drept consecinţă
deteriorarea semnificativă a calităţii şi accesului copiilor şi elevilor la serviciile educaţionale.
Politica şi obiectivele statului în domeniul învăţămîntului trebuie să fie direcţionate spre sporirea
accesului şi calităţii serviciilor educaţionale.

Cheltuieli publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci una cu un profund caracter
social, fiind o premisă importantă pentru dezvoltarea social-economică a societăţii.
Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori cum sunt:
amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării
structurii sale; accentuarea factorilor de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale ca urmare a
introducerii în practica medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii
numărului cadrelor medicale ş.a.
Cheltuielile pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare, precum şi
finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară, acest din
urmă aspect având o semnificaţie deosebită.
Resursele financiare pentru ocrotirea sănătăţii servesc atât pentru realizarea de investiţii în acest
domeniu (construcţii de unităţi sanitare şi dotarea acestora cu aparate, utilaje şi instrumente medicale
moderne, mijloace de transport adecvate), cât şi alte drepturi de personal, materiale sanitare, medicamente,
alimentaţie pentru bolnavi, cheltuieli gospodăreşti, reparaţii ş.a)
Prin urmare, sursele de finanţare a măsurilor aferente ocrotirii sănătăţii sunt variate. Dintre acestea
cele mai importante sunt:

11
 - fonduri alocate din buget, din care este finanţată partea majoritară a cheltuielilor publice
pentru sănătate. Statul finanţează, de regulă, instituţiile sanitare publice (spitale) şi unele
acţiuni în domeniul sănătăţii (vaccinare, tratarea anumitor boli specifice, profesionale);
- cotizaţii de asigurări medicale – acestea sunt suportate în mod obligatoriu de salariaţi, alte
persoane fizice şi patroni;
- resursele populaţiei cheltuite de pacienţi în cazul în care aceştia nu sunt asiguraţi şi suportă
integral costul prestaţiilor medicale, al medicamentelor, al tratamentelor ş.a
- asistenţa externă.

2. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice

Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice includ cheltuieli care se referă la
finanţarea obiectivelor şi activităţilor cu caracter economic din întreprinderile sectorului public şi la
subvenţionarea unor întreprinderi – proprietate privată ori mixtă din domeniul producţiei şi distribuţiei de
energie şi combustibili, industriei extractive, agriculturii, transporturilor, telecomunicaţiilor, construcţiilor,
precum şi a altor întreprinderi care se bucură de protecţie din partea statului.
Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice sunt direcţionate, în primul rînd, spre
sectorul public. Una din componentele principale ale sectorului public sunt întreprinderile cu capital
majoritar de stat, având ca obiect al activităţii producţia de bunuri sau prestarea de servicii şi în care statul
dispune de puterea de decizie.
O cauză a extinderii sectorului public a fost înfiinţarea de către stat a unor întreprinderi proprii în
anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiţii masive), dar
care ofereau o rentabilitate redusă sau nesigură. Avem în vedere crearea întreprinderilor în special cu
caracter militar, pentru care statul a suportat integral finanţarea de la buget. Germania, Japonia, SUA au
cheltuit sume importante în ajunul şi în cursul celor două războaie mondiale la construcţia de întreprinderi
publice.
În afara sectorului public, statul finanţează întreprinderi particulare aflate în dificultate financiară,
acordându-se ajutoare financiare sau susţinînd financiar anumite sectoare.
Asistenţa financiară a statului poate lua forme directe, clasice, de intervenţie şi forme indirecte.
Asistenţa financiară directă poate fi realizată prin: subvenţii, investiţii, împrumuturi cu dobândă
subvenţionată, ajutoare financiare pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizare de
expoziţii, avansuri rambursabile.
Asistenţa financiară indirectă poate fi realizată acordând: avantaje fiscale (cheltuieli fiscale),
împrumuturi garantate de stat.

Cheltuieli publice pentru industrie şi transporturi

În ţările dezvoltate, volumul cheltuielilor publice cu destinaţie economică variază de la o perioadă la

alta sub influenţa unor factori interni sau externi. Dintre factorii interni menţionăm particularităţile,
structura şi nivelul de dezvoltare ale ramurilor economice, etapa de naţionalizare sau privatizare, volumul
resurselor financiare. Factorii externi se referă la o serie de evenimente conjuncturale cu efecte
generalizate, cum au fost, de exemplu, crizele energetice.
Majoritatea ţărilor dezvoltate alocă surse din fondurile financiare publice pentru sprijinirea
întreprinderilor în cadrul politicii industriale. Aplicarea de către autoritatea publică a instrumentelor în
vederea ajutării şi a susţinerii din punct de vedere financiar a industriei, transporturilor şi altor ramuri a fost
însoţită întotdeauna de preluarea de către stat a unei mari părţi din costul social al măsurilor de
disponibilizare a salariaţilor.
Transporturile au beneficiat şi beneficiază de mari ajutoare financiare din partea autorităţilor publice.
Asistenţa financiară acordată de stat a acoperit necesităţile de dezvoltare a infrastructurii transporturilor, de
modernizare a mijloacelor de transport, de subvenţionare a diferenţelor de tarif. Fonduri importante sunt
destinate transportului rutier şi transportului urban, în mare măsură subvenţionat în toate ţările dezvoltate.

Cheltuieli publice pentru agricultură

12
 Agricultura reprezintă o ramură economică de interes strategic naţional, chemată să asigure
securitatea alimentară a populaţiei şi să producă şi pentru export. Ea este, însă, supusă influenţelor directe
ale unor fenomene naturale şi economice, cum sunt: calamităţile naturale, dăunătorii, bolile de care suferă
animalele sau fluctuaţia preţurilor produselor agricole.
Un exemplu de reglementare a domeniului agricol cu ajutorul cheltuielilor publice îl reprezintă
implimentarea Politicii Agricole Comune în Unitatea Europeană, care a fost lansată în 1962. Politica
Agricolă Comună a constat, în primul rînd, în formarea unor pieţe comune organizate. Acestea au luat
forme diferite, după principalul instrument de intervenţie: preţ garantat, subvenţie directă, protecţie externă
şi au acoperit, pînă la începutul anilor ’90, peste 90% din totalul producţiei agricole a Uniunii Europene.
Problemele de susţinere a creditului agricol sunt mult mai complexe în ţările din Europa Centrală şi
de Est. Şi aceasta din cauza că, la etapele iniţiale ale reformelor, sectorul agrar din ţările respective s-a
văzut lipsit de mijloace circulante proprii. Existenţa unui sistem dezvoltat de credit agricol ar fi putut
atenua efectele negative ale reformelor economice promovate. Liberalizarea preţurilor, urmată de o inflaţie
ridicată, a condiţionat creşterea dobânzii şi reducerea termenului de acordare a creditelor. În acest fel,
sectorul agrar din ţările în tranziţie s-a pomenit într-o criză financiară profundă, pentru soluţionarea căreia
au fost elaborate programe speciale de credit agricol, care includeau:
1) subvenţionarea ratei dobânzii;
2) asigurarea împrumuturilor bancare cu garanţii de stat;
3) restructurarea datoriilor;
4) crearea unor instituţii speciale de credit pentru sectorul agrar.

1) subvenţionarea dobânzii poate fi realizată prin 2 metode:

 repartizarea directă, în avantajul producătorilor agrari, a mjloacelor publice în calitate de
împrumuturi la o dobîndă mai redusă decît media pe ţară. Finanţarea acestei măsuri se face fie
nemijlocit din buget, fie prin intermediul unor bănci, fonduri sau agenţii special constituite.
 Cea de-a doua metodă este aplicată în majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est. În acest
caz, producătorii agricoli apelează la împrumuturile reţelei bancare, unde se produce
selectarea iniţială a debitorilor potenţiali eficienţi, după care statul ia asupra sa obligaţia de a
restitui producătorilor agrari o parte din dobînzile achitate. De data aceasta, băncile sunt
responsabile de utilizarea creditelor anume în domeniul producţiei agrare. Nu are loc nici
fenomenul corupţiei.
2) asigurarea împrumuturilor bancare cu garanţii de stat;
Statul frecvent acordă şi garanţii la crdeite, cu alte cuvinte, rezervează în buget sau într-un fond special
mijloace aferente unei anumite ponderi din creditele agricole acordate, de exemplu, 20 sau 50%. Dacă
debitorii nu vor fi în măsură să ramburseze creditele primit, statul va oferi din rezervele formate
compensaţii în mărime de 20 şi respectiv 50%. Prin urmare statul împarte riscul de creditare a sectorului
agrar cu băncile comerciale.
3)restructurarea datoriilor;
Restructurarea datoriilor presupune amînarea efectuării plăţilor aferente cu anumite condiţii.
4) crearea unor instituţii speciale de credit pentru sectorul agrar
Una din structurile importante în domeniul creditului agrar o reprezintă cooperativele de credit.

Cheltuieli publice pentru cercetare/dezvoltare

Activitatea de cercetare ştiinţifică este un factor important care contribuie la dezvoltarea economică şi
ştiinţifică.
În fiecare din categoriile de cheltuieli publice, delimitate din punct de vedere funcţional (cultură,
sănătate, apărare, administraţie), sunt incluse şi cheltuielile de cercetare.
Resursele financiare utilizate pentru finanţarea cheltuielilor aferente cercetării ştiinţifice provin din
bugetul statului, din fondurile întreprinderilor private, din fondurile proprii ale instituţiilor de cercetări,
din fondurile proprii ale instituţiilor de învăţămînt superior în proporţii care diferă de la o ţară la alta.

13
 Resursele semnificative sunt direcţionate spre domeniul cercetării/ dezvoltării şi de către agenţii
economici. Aceste resurse formează fondurile industriei. În prezent, contribuţia industriei cunoaşte o
tendinţă de creştere.
Importante activităţi de cercetare, în special în domeniul ştiinţei fundamentale, desfăşoară
universităţile. Acestea, pe lîngă fondurile proprii obţinute în urma cercetărilor efectuate pe bază de
contracte cu beneficiarii, profită de fonduri financiare de la bugetul de stat. Un loc deosebit revine
donaţiilor şi sponsorizărilor.
Activitatea de cercetare/dezvoltare este finanţată şi din surse externe: asistenţă financiară
nerambursabilă, credite externe şi fonduri din bugetele unor organisme internaţionale.
Deşi autorităţile publice din Republica Moldova recunosc semnificaţia domeniului ştiinţifico-
tehnologic şi inovaţional pentru creşterea economică, totuşi susţinerea de către stat a acestui sector este
insuficientă.

Cheltuielile pentru protecţia mediului

Protecţia mediului a devenit în ultimii ani una din preocupările prioritare ale comunităţii
internaţionale. Degradarea mediului, ca urmare a unui şir de factori, printre care se numără şi dezvoltarea
economică, a generat şi generează pierderi imense tuturor ţărilor, influenţînd negativ calitatea vieţii.
Autoritatea publică reglementează răspunderile pentru deteriorarea mediului. Principiul care stă la
baza legislaţiei de protecţie a mediului, adoptat de toate ţările, este „poluatorul plăteşte”. Producătorul unui
bun trebuie să considere pagubele aduse mediului ca o parte a costurilor de producţie. Dacă lipseşte
responsabilitatea pentru aceste daune, producătorul va externaliza costurile şi atunci autorităţile publice
trebuie să se implice, pentru a lua măsuri de includere a costurilor respective în cheltuielile publice.
Cele mai importante surse de finanţare a cheltuielilor legate de protecţia mediului sunt: fondurile
agenţilor economici; fondurile bugetare; fonduri specializate: fondul naţional de mediu, fonduri în
custodie; credite acordate de instituţii financiare internaţionale.

3. Cheltuieli publice pentru servicii publice generale,ordine

publică, securitate naţională şi apărare

Caracteristica generală a cheltuielilor pentru servicii publice generale, ordine publică,

securitate naţională

În fiecare stat există instituţii publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii a
administraţiei publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea civilă etc. Existenţa lor este un
răspuns la necesităţile publice de asigurare a structurilor şi aparatului de stat care, prin activitatea specifică,
contribuie la dezvoltarea economică, socială, la desfăşurarea activităţilor în toate domeniile.
Serviciile publice generale satisfac necesităţile publice cu caracter indivizibil şi costul lor este
suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare.
Autorităţile publice generale sunt:
a) organele puterii şi administraţiei publice care cuprind:
 Instituţia prezidenţială;
 Organele puterii legislative centrale şi locale (parlament, consilii sau autorităţi locale);
 Organele puterii judecătoreşti;
 Organele executive centrale şi locale (guvern, ministere, primării, consilii raionale şi alte
instituţii);
b) organele de ordine publică care includ: poliţia, securitatea naţională, servicii de informaţii, servicii
speciale de pază şi protecţie.
Cheltuielile pentru servicii publice generale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de
dezvoltare economică şi socială. Principala sursă de finanţare a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de
stat, guvernamental sau local, după subordonarea instituţiilor respective.
Pe lîngă mijloacele bugetare, există şi alte surse: venituri proprii realizate din anumite activităţi
specifice, donaţii, ajutoare financiare externe sau credite externe.
14
 Caracteristica generală a cheltuielilor pentru apărare
Cheltuileile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive care consumă definitiv o parte din PIB.
Privite din acest punct de vedere, ele trebuie să aibă o tendinţă de reducere şi în multe state se observă
preocuparea pentru micşorarea resurselor destinate scopurilor militare. Reduceri de cheltuieli militare pot fi
efectuate pentru diminuarea deficitelor bugetare.
Nivelul acestor cheltuieli depinde şi de factori externi, care nu întotdeauna sunt de natură să provoace
o micşorarea a cheltuielilor militare.
O caracteristică a cheltuielilor pentru apărare (militare) o reprezintă faptul că ele sunt finanţate din
bugetele guvernamentale ale statelor, uneori la acestea adăugîndu-se resurse financiare provenite de la
anumite grupări sau alianţe militare şi credite externe.
Cheltuielile de apărare sunt de 2 feluri: directe şi indirecte. Cele directe cuprind cheltuielile cu
întreţinerea forţelor armate în ţară sau în cadrul bazelor militare din alte ţări şi se concretizează în
procurarea de bunuri şi servicii reclamate de această întreţinere, precum şi dotarea cu echipament,
armament, tehnică de luptă. Aceste cheltuieli sunt înregistrate în bugetul Ministerului Apărării. Pe lîngă
acestea, există şi cheltuieli militare finanţate din fonduri speciale, separate de bugetul de stat, şi cheltuieli „
civile” cu finalitate militară, cuprinse în bugetele altor ministere.
Cheltuielile militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor războaielor sau
pentru pregătirea unor viitoare acţiuni armate: plăţi din contul datoriei publice contractate pentru
înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielelor; despăgubiri de război datorate de ţările învinse ţărilor
care au cîştigat războiul; cheltuieli de refacere a economiei naţionale distruse în urma confictelor militare;
plăţi de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război; cercetări ştiinţifice cu finalitate
militară etc.
Volumul cheltuielilor militare, în special creşterea lor, au efecte nefavorabile asupra dezvoltării
economice şi sociale atît la nivelul de ţară, cît şi la nivelul mondial. Aceste cheltuieli consumă importante
resurse materiale, umane şi financiare. Este cazul, de exemplu, al materiilor prime, al combustibililor şi al
altor materiale care se folosesc pentru a asigura întreţinerea forţelor armate, instruirea şi echiparea
efectivelor, producţia militară. Se produce şi un important consum de resurse umane, deoarece o mare parte
din forţa de muncă este implicată direct sau indirect în serviciile legate de apărare naţională, de industria
care lucrează pentru armată. În studiul ştiinţific din domeniul militar sunt antrenaţi mulţi cercetători
ştiinţifici, cadre deosebit de bine pregătite, iar cheltuielile de cercetare/dezvoltare ce au un caracter militar
reprezintă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate destinaţiile.

TEMA: Impozitele – principala sursă de venit în bugetul statului

1. Conceptul, funcțiile și elementele impozitelor
2. Clasificarea impozitelor
3. Sistemul de impozite al Republicii Moldova

1. Conceptul, funcțiile și elementele impozitelor

Impozitul este definit, în literatura economică franceză, drept o prelevare obligatorie în profitul
administraţiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în mod gratuit
de colectivitate.
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform
legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru averea pe
care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.
Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova (art. 6 (1)), impozitul este o plată obligatorie cu titlu
gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de
către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat
această plată.
Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate acestora de
instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte
interese legitime.

15
 Taxele întrunesc o serie de atribute specifice impozitelor, şi anume: obligativitatea,
nerambursabilitatea, dreptul de urmărire în caz de neplată.
După natura lor, taxele pot fi:
 taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurisdicţionale pentru acţiunile introduse spre judecare;
 taxe de notariat, pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii etc.
 taxe de consulare, pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize ş.a.
 taxe de administraţie, pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii de către organele
administraţiei de stat.
Funcţiile impozitelor
În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:
1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi sistematică a impozitelor
la formarea resurselor financiare ale statului.
Funcţia de stimulare a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea
contribuabililor. Utilizarea în fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în ambele cazuri
efectul de stimulare, deoarece fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere a activităţii
economice, care necesită amestecul statului. Prin intermediul funcţiei de stimulare, impozitul devine un
instrument viabil al politicii sociale a statului.
Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile de bază ale statului.
Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a produsului intern brut. Prin funcţia dată se
accentuează rolul impozitului ca un instrument centralizat în relaţiile de distribuire şi redistribuire a
resurselor financiare publice.
Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a unor procese
economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în condiţiile dezvoltării relaţiilor de
piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.
Impozitele, ca şi finanţele, îndeplinesc funcţia de control, care reflectă corectitudinea derulării, din
punct de vedere cantitativ şi calitativ a procesului de distribuţie, permite de a verifica dacă încasîrile fiscale
sunt colectate la timp, corect şi complet şi, în rezultat, poate determina necesitatea şi direcţiile efectuării
reformei fiscale.
Elementele impozitului sunt următoarele:
1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în
funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate
apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat
în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare. Spre
exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor,
soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea (calculul)
impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel,
atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi timp şi
bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect
al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi element
de calcul;

16
 b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de
valoarea acesteia.
Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie
dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este valoarea acesteia.
3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul (căruia i
se adresează).
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea).
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică leul
(u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de
transport etc.
7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor
şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El apare ca:
• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate
10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează obligaţia fiscală. Pentru
diferite impozite perioada fiscală este diferită, de exemplu la TVA perioada fiscală este o lună, la
impozitul pe bunurile imobiliare pentru persoanele juridice – un trimestru, la impozitul pe venit – un
an.
11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se referă
la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu randament
scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii sociale de
populaţie.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile la
impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile înainte
de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca bonificaţiile să
fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de
cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este
avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea sumei de
plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări, odată în plus,
caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate
plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală.

2. Clasificarea impozitelor şi taxelor

Impozitele, instituite în majoritatea statelor lumii, sunt caracterizate prin eterogenitatea lor,
determinata de deosebirile care privesc atât trăsăturile de forma, cât şi de conţinut. Pentru a observa mai
uşor efectele diferitor categorii de impozite pe plan economic, social, politic este nevoie de grupat
impozitele în baza unor criterii ştiinţifice.
• După principalele trăsături de fond şi de formă impozitele se împart in impozite:
a) directe
b) indirecte.
Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atât din punct de vedere theoretic, cât si
practic.
• După obiectul impunerii deosebim:

17
 a) impozite pe venit, care afectează veniturile persoanelor fizice sau juridice;
b) impozite pe avere, care afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale contribuabilului;
c) impozite pe consum, care afectează cheltuielile de consum (TVA, accizele)
Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existenţa lor, atunci impozitele pe consum vizează tocmai
cheltuirea lor.
• După scopul urmărit la instituirea lor impozitele se grupează în:
a) impozite cu caracter fiscal
b) impozite cu caracter de ordine.
Impozitele cu caracter fiscal sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor
statului (impozite pe venit, TVA). Impozitele de ordine sunt introduse, în primul rând, pentru limitarea unei
acţiuni sau în vederea atingerii unui scop care nu are caracter fiscal (accize la băuturi alcoolice, ţigări etc.)
• După frecvenţa cu care se încasează la buget impozitele pot fi:
a) permanente, când se încasează periodic ( de regulă, anual)
b) incidentale, când se instituie şi se încasează o singura dată (de regulă, în situaţii excepţionale).
• După instituţia care le administrează:
1) în statele de tip federal deosebim:
a) impozite federale
b) impozite ale statelor membre ale federaţiei
c) impozite locale
2) în statele de tip unitar deosebim:
a) impozite gestionate de administraţia centrală de stat
b) impozite gestionate de administraţiile locale.
Aceste clasificări tehnice sunt cel mai des utilizate în practica fiscală, dar, în literatura de specialitate,
se mai întâlnesc şi alte clasificări ale impozitelor, în funcţie de criteriile care stau la baza acestora.
Impozitele directe
Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de
veniturile şi averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la
contribuabil la anumite termene. Caracteristic acestor impozite este faptul ca persoana care plăteşte
impozitul este şi persoana care efectiv îl suportă. În funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor
impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se caracterizează prin faptul că se stabilesc în legătura cu anumite obiecte
materiale, făcându-se abstracţie de la situaţia personala a subiectului impunerii. În cazul impozitelor directe
reale nu se ia în considerare produsul net obţinut de contribuabil, ci numai produsul brut sau cel mediu ceea
ce dezavantajează pe cei care realizează venit superior celui mediu. Aceste impozite prezintă şi alte
neajunsuri cum sunt: existenţa unor largi posibilităţi de evaziune fiscală, lipsa de informaţie exactă în
stabilirea impozitelor şi prin faptul cum se aşează - impozitul nu poate cuprinde decât o parte din materia
impozabilă. În categoria impozitelor de tip real cele mai cunoscute de practica internaţională sunt acelea
care au ca obiect al impunerii pământul, clădirile, activităţile economice neagricole şi mişcarea capitalului
bănesc.
Impozitele personale ţin cont, în primul rând, de situaţia personală a plătitorului, motiv pentru care
se mai numesc şi impozite subiective. Impozitele personale înlătură neajunsurile menţionate în cazul
impozitelor reale. Ele au permis instituirea minimului neimpozabil, adică scutirea de impozit a materiei
impozabile realizate până la un anumit nivel considerat ca suficient pentru asigurarea unor condiţii decente
de viata. Impozitele personale sunt întâlnite sub forma impozitelor pe venit şi pe avere.
Impozitele indirecte
Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a prestării
unor servicii. Ele nu se stabilesc direct şi normativ asupra contribuabililor.
Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din categoria celor impuse,
indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a acestora. Impozitele indirecte sunt
prevăzute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe pe
unitate de măsură. Acest tip de impozite nu asigură o repartiţie echilibrată a sarcinilor fiscale. Indiferent de
mărimea veniturilor obţinute de consumatori, cota de aplicare a impozitelor este unică. Însa raportat la
întregul venit de care dispune cumpărătorul, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Astfel, cu cat o
18
 persoana beneficiază de venituri mai mici, cu atât suportă mai greu sarcina fiscală a impozitelor indirecte.
Aceste impozite afectează puterea de cumpărare a consumatorilor şi deci contribuie la scăderea nivelului de
trai al populaţiei. Din categoria impozitelor indirecte fac parte: taxele de consumaţie, monopolurile fiscale,
taxele vamale, taxele de timbru şi înregistrare.
Taxele de consumaţie sunt impozite cuprinse în preţul de vânzare al mărfurilor produse şi realizate
în interiorul ţării. Ele se întâlnesc sub diverse forme: taxe de consumaţie pe produs (speciale) şi taxe
generale pe vânzări.
Taxele de consumaţie pe produs (accizele) se aşează asupra unor produse care se consumă în
cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite cu altele. Astfel, accizele au un randament fiscal ridicat. Ele se
calculează în sume fixe pe unitate sau în cote procentuale asupra preţului de vânzare. Grupurile de mărfuri
supuse accizelor şi cotele lor diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă fiscală la alta. Adesea accizele
sunt utilizate în vederea realizării unor obiective sociale: limitarea consumului de alcool şi tutun.
Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. În practica
internaţională se cunosc trei forme de aşezare a impozitului pe cifra de afaceri: forma impozitului
cumulativ, forma impozitului unic (monofazic) şi forma impozitului unic cu plată fracţională.
Forma impozitului unic cu plata fracţională este denumit taxa asupra valorii adăugate (TVA).
TVA se poate calcula prin două metode:
1) prin aplicarea cotei asupra valorii adăugate, calculată ca diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul
de cumpărare, la fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa.
2) prin aplicarea cotei asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa
colectată din care se deduce taxa deductibilă, calculată prin aplicarea cotei la preţul de vânzare din
stadiul anterior (preţul de cumpărare din stadiul respectiv).
Monopolurile fiscale sunt instituite asupra producţiei şi vânzării anumitor produse. Ele, în sfera de
cumpărare pot fi depline şi parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra
producţiei cât şi asupra comerţului cu ridicata şi amănuntul. Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie
numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

3.Sistemul de impozite al RM

Sistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi, concepute în

conformitate cu legislaţia fiscala în vigoare. Impozitele şi taxele, percepute în conformitate cu Codul Fiscal
şi cu alte acte ale legislaţiei fiscale, reprezintă una din sursele veniturilor bugetului public naţional.
În conformitate cu Codul Fiscal impozitele instituite în RM se clasifică după 2 criterii:
- după trăsăturile de fond şi formă: directe şi indirecte;
- după instituţiile ce le administrează: generale de stat şi locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:
1. impozitul pe venit;
2. taxa pe valoarea adăugată;
3. accizele;
4. impozitul privat;
5. taxa vamală;
6. taxele rutiere.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
1) impozitul pe bunurile imobiliare;
2) taxele pentru resursele naturale;
3) taxa pentru amenajarea teritoriului;
4) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii locale şi loterii pe teritoriul unităţii administrativ –
teritoriale;
5) taxa de plasare a publicităţii (reclamei);
6) taxa de aplicare a simbolicii locale;
7) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;
8) taxa de piaţă;
9) taxa pentru cazare;

19
 10) taxa balneară;
11) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşăneşti şi
săteşti (comunale);
12) taxa pentru parcare;
13) taxa de la posesorii de cîini;
14) taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră care au birouri (posturi) vamale de trecere
a frontierei vamale.

Tema: Conţinutul şi structura mecanismului financiar

1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere. Formele de
manifestare ale capitalului întreprinderii
2 Criterii de optimizare a structurii financiare

1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere

Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii, instrumente şi proceduri de
colectare şi gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi
conducerea activităţii financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în
procesul de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în constituirea şi utilizarea
surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii. Mecanismele
financiare sunt foarte diversificate şi numeroase printre care mecanismele:
- financiare privind autofinanţarea;
- creditară şi finanţarea bugetară;
- mecanismul amortizării activelor fixe;
- ciclurilor de investiţii şi celui operaţional;
- mecanismului circuitului capitalului;
- mecanismul de desfăşurare a fluxurilor financiare;
- mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar.
Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate şi utilizate în aşa fel încât să dea impuls desfăşurării
unei activităţi raţionale, asigurarea rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii şi înlăturării riscurilor. O
întreprindere se caracterizează prin deţinere de capital, punerea în mişcare a unei funcţii de producţie şi
participarea la procesul de schimb care se realizează în baza banilor care şi dau naştere vieţii financiare la
întreprindere.
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar
alta generată de transfer de bani. La baza mecanismului financiar stau relaţiile dintre fluxuri şi stocuri.
Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un stoc. Cantitatea de bunuri şi
monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte flux. Fluxurile pot fi:
1) reale sau fizice (de bunuri şi servicii)
2) financiare (monedă)
Fluxurile financiare pot fi:
1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real cu monedă sau invers;
2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat
nişte fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia
unui activ financiar.
3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi
cele financiare întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care este
un intermediar financiar.
4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste
fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.
Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai
recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.

20
 Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:
1. ciclul de investiţie – amortizare
2. ciclul operaţional
3. ciclul operaţiunilor financiare
(1) Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor pe TL. Prin
investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă nişte venituri în mai multe
perioade succesive. Investiţia este o cheltuială imediată care se materializează în transformarea monedei în
active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie începe să se
deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în timp ce valoarea
activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul perioadei de serviciu a capitalului
productiv va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor.
(2) Ciclul operaţional cuprinde:
1) achiziţia de bunuri şi servicii
2) transformarea acestora în produse finite
3) vînzarea lor
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii şi
capitalului de producţie.
În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi transformîndu-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creanţe, datorii.
(3) Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile, procedurile de acordare sau luare de
împrumut, precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaţiunile de
acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică intrărilor şi ieşirilor de monedă.

Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii

În teoria economică categoria de capital a căpătat o semnificaţie complexă,exprimînd „un ansamblu
de bunuri exprimate valoric, ce participă la procesul de producţie sub forme diferite şi sunt la rîndul lor
rezultatul unui precedent proces productiv”.
Ca factor de producţie, capitalul este caracterizat ca fiind o sumă de mijloace băneşti şi materiale
generic numite bogăţii ale firmei. Mijloacele, componente ale capitalului firmei capătă denumiri după locul
şi rolul lor în cadrul procesului economic. Astfel, maşinile, utilajele reprezintă capitalul tehnic, materiile
prime şi creanţele – capitalul juridic, iar banii – capitalul financiar.
Capitalul bănesc reprezintă „suma de bani care procură deţinătorului un venit şi are funcţia de
cumpărare a muncii şi a mijloacelor de producţie”. În paralel cu noţiunea de capital bănesc este utilizat în
practica şi teoria economică cu acelaşi conţinut şi cel de fond bănesc.
Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale pe
TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din
anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS. Capitalul este
un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.
Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară mai mare însă limitează
ritmul dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile financiare de creştere a profitului din capitalul
investiţiilor.
Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele calităţi pozitive:
- asigurarea creşterii potenţialului financiar;
- cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu;
- autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.
În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi neajunsuri ca:
- creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii;
- dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura pieţii;
- procedura complicată de atragere.
Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai mic, însă este supusă
unui risc de faliment la fel de mare.
1. Asigurarea minimizării cheltuielilor pentru formarea capitalului din diferite surse.
2. Asigurarea întrebuinţării capitalului în procesul de activitate a întreprinderii.

21
 Pe măsura derulării activităţii sale economice şi a extinderii acesteia, se impune necesitatea majorării
capitalului, fie prin intermediul surselor endogene, fie a surselor exogene.
Cele mai importante surse endogene sunt autofinanţarea (pe baza profitului net reinvestit şi a
amortizării), cesiunea activelor şi dezinvestiţia. Prin natura lor, aceste surse sunt pe termen lung, deoarece
reflectă capitalizarea unei părţi a profiturilor nete, precum şi a amortizării prin care se asigură compensarea
uzurii fizice şi morale a activelor firmei.
Dar creşterea propriu-zisă a capitalului firmelor se poate realiza şi cu ajutorul surselor exogene,
capitalurile împrumutate fiind considerate de asemenea surse externe de finanţare de către specialişti.
Sursele externe de capital pot fi pe termen lung, precum aporturile în natură, emisiunea de acţiuni,
încorporarea de rezerve, plata dividendelor în acţiuni, creditele bancare, împrumuturile obligatare pe
termen lung şi leasing-ul etc, iar cele pe termen scurt pot lua forma creditelor bancare sau a creditului
obligatar, de asemenea pe termen scurt. Se impune a fi specificat că în cazul firmelor cotate pe piaţa de
capital, emisiunile de acţiuni reprezintă o sursă alternativă de fonduri pe termen lung, care conferă acestora
un avantaj concurenţial puternic, dar în acelaşi timp şi pericolul aprecierii eronate a performanţelor
acestora.
Principalele deosebiri dintre sursele interne şi cele externe de finanţare sunt legate în special de
stabilitatea, independenţa, costul acestora şi prioritatea deţinătorilor de capital în caz de faliment. Astfel,
autofinanţarea asigură un grad ridicat de independenţă firmei, fiind un mijloc sigur de finanţare preferat de
către managerii firmelor. De altfel, aceasta este considerată cea mai importantă şi sigură sursă de finanţare,
indiferent de gradul de accesibilitate al firmelor la diverse surse alternative de capitaluri pe piaţa monetară
sau de capital.
Firmele folosesc adesea capitalurile împrumutate ca sursă externă de completare a necesităţilor lor de
finanţare, însă capitalul propriu rămîne o sursă extrem de importantă de finanţare la care însă se face apel
mai rar.

2.Criterii de optimizare a structurii financiare

Pentru a lua o decizie privind structura optimă a capitalului este necesar de ţinut cont de o serie de
factori cum ar fi:
1. stabilitatea vînzărilor – o firmă care are vînzări stabile poate să folosească capital
împrumutat într-o proporţie mai mare şi poate suporta cheltuieli fixe mai mari decît o
companie ce are vînzări instabile;
2. structura competitivă – activitatea în ramură ce are perspective influenţează
profitabilitatea şi deci şi posibilitatea de a lua credite;
3. structura activelor
4. rata de creştere
5. profitabilitatea
6. impozitele
7. controlul
8. atitudinile echipei manageriale
9. atitudinea ofertantului de credit şi a agenţilor economici
10. flexibilitatea financiară.
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre
capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse de capital
permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:
1. Efectul de îndatorare
2. Rentabilitatea financiară
3. Capacitatea de îndatorare
4. Costul capitalului
(1) Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine
agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd
rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:

22
 1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 20 mii lei, inclusiv din surse proprii 5 mii lei. R e aşteptată este de
12% şi Rd este de 8,5%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.
Eî = 15 000/5000 (12% – 8,5%) = 10,5%
Randamentul final este Re + Eî = 12 + 10,5 = 22,5%.

(2) Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra
rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar.
Rf = PN / CP
De exemplu: O întreprindere are în vedere 3 proiecte investiţionale: A, B, C
A B C
Capital investit 10 000 10 000 10 000
Capital propriu 10 000 4 000 2 000
Capital împrumutat 6 000 8 000
Re = 20%
Rd = 10%
Profit brut 2 000 2 000 2 000
Cheltuieli aferente dobînzilor 0 600 800
Profit înainte de impozitare 2 000 1 400 1 200
Profit net
Rf 20% 35% 60%

a) Rf este direct proporţională cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd;

b) Rf este cu atât mai mare cu cît structura financiară este mai îndatorată şi cu cît este
mai mare diferenţa dintre Re şi Rd
c) Este mai avantajos să se lucreze cu credite cînd rata Re este mai mare ca Rd, întrucît
eficienţa utilizării capitalului propriu creşte;
Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia
cheltuielilor financiare fixe.
(3) Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie garantate
şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Interesaţi în stabilirea capacităţii de
îndatorare sunt:
1.întreprinderile, care dorind să se împrumute în vederea finanţării unui proiect, trebuie să-şi măsoare
garanţiile disponibile cît şi fluxurile financiare pozitive viitoare astfel încît rambursarea creditelor să
poată fi făcută fără dificultăţi;
2.creditorii, întrucît acordînd bani ei îşi asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a
dobânzii, de imobilizare) şi prin urmare este profund interesat să cunoască situaţia financiară a
viitorului debitor pentru a putea decide dacă acceptă cererea de credit sau nu.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi indicatori
cu capacitate de îndatorare:
1. Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3
Sau:
CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2
2. Coeficientul de îndatorare la termen
CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½
CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1
Exemplu: O întreprindere are următoarea structură financiară:
23
 CP – 128 500 u.m.
DTL – 50 000 u.m.
DTS – 80 000 u.m.
Analizaţi posibilităţile de finanţare ale întreprinderii.
Rezolvare:
80000  50000
CIG   1.012
128500
80000  50000  x
CIGmax   2,  x  2 *128500  130000
128500
x  127000u.m.
50000
CIT   0.391
128500
50000  y
CITmax   1  y  128500  50000  78500u.m.
128500
Răspuns: Astfel întreprinderea se mai poate îndatora cu 127 000 u.m., dintre care 78500 u.m pot fi atrase
pe termen lung.

TEMA: Gestiunea activelor curente

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente
2. Finanţarea şi creditarea activelor curente
3. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente

Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de
producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori ,
întreprinderea trebuie:
a) să cumpere materie primă;
b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor în
activitate;
c) să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lîngă instrumente de
producţie mai are nevoie şi de active curente;
1) stocuri
2) creanţe
3) mijloace băneşti

Activele curente sunt o parte a activului economic care se caracterizează prin transformarea
permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur ciclu operaţional şi transformarea
valorii integrale asupra producţiei în care se încorporează.
Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct
de vedere al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin
încorporarea lor în fabricaţii sau pentru a fi vîndute.
În structura activelor curente intră:
- Stocuri de mărfuri și materiale
- Creanţe pe TS
- Investiţii pe termen scurt
- Mijloace băneşti.
Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul
procesului de producţie.

24
 Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea
aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea
redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.
Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu
cît termenul de plată al acestora este mai mare cu atît capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la
clienţi în curs de recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz
întreprinderea va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le înapoieze.

I. Din p.de v. al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (a.c.) pot fi:
a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionării
b) a.c. ce ţin de sfera producţiei
c) a.c. ce ţin de sfera comercializării
Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea,
producţia şi comercializarea.

II Din p. de v. al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:

a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
b) a.c. procurate din fonduri împrumutate
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o
reducere a costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură financiară
corespunzătoare nevoilor de dezvoltare.

III Din p. de v. al formei a.c. sunt:

a) în formă materială
b) în formă bănească

IV În dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:

a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu
b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi
capital împrumutat pe TL

V În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:

a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
b) ce deservesc ciclul financiar

2. Finanţarea şi creditarea activelor curente

Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi
activele curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi de
produse finite. Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de
aprovizionare, producţie şi stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi sunt determinate să acorde credite
clienţilor deoarece beneficiază la rîndul său de acelaşi tratament din partea furnizorilor primind un credit
furnizor care determină necesarul financiar al exploatării. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:
I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de
activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între
încasări şi cheltuieli. Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de
exploatare conform datelor din bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital
permanent, iar nevoile temporare – cu creditele pe TS.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment
(FR). El se formează din capital propriu şi împrumuturi pe TM şi TL. FR sereveşte pentru a măsura
condiţiile echilibrului financiar ce rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe TS şi exibilitatea
pasivelor pe TS. Relaţia de bază de care se ţine seama în acoperirea necesarului financiar al exploatării
este: NFR = FR + credite de trezorerie
FR se determină prin 2 variante:

25
 1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;
2) ca diferenţă dintre active curente şi resurse de trezorerie.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar metoda a doua
creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului
operaţinal.
II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu
cît şi din capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt,
adică contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor
pentru operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai
importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. În
condiţiile cînd unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen
scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte cînd prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui
fonduri proprii îndestulătoare.
Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu
valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit.
Existenţa garanţiei constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor
împrumutate, în cazul nerambursării la termen a creditului. În garanţia creditului poate intra orice bun din
patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse financiare prevăzute a se
realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit,
depozitate în condiţii improprii etc.

3. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active curente care în întreprinderi capătă
forma de stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb
etc. De aceea este necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a
acestora odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat capitalul încorporat în a.c.
Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:
1. eficienţa utilizării a.c. sub aspect material
2. eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.
Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii prime, materiale,
combustibil etc. şi în cheltuieli pe unitate de produs finit. Consumul de materii şi materiale şi celelalte
cheltuieli se reflectă în indicatorul cheltuieli maxime la 1 leu producţie marfă care se calculează ca raport
între valoarea producţiei marfă programată exprimată în preţul de vînzare (* 100). Acest indicator reflectă
aspectele tuturor acţiunilor tehnice, economice şi de alt gen care au ca scop reducerea cheltuielilor de
producţie.
Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c. şi se referă la timpul
mai lung sau mai scurt de imobilizare a acestora în cheltuieli şi stocuri de natura a.c.
Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:
a) nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Venit din vânzări / Σ AC
b) durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef. vitezei de rotaţie
Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cînd coeficientul Vr este mai mare şi durata în zile mai
mică.
Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:
- venit din vânzări;
- volumul capitalurilor curente.
Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor care este egal cu:
Nr. rot. stoc. = Venit din vânzări / Costul de producţie
Calculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:
a) Pentru materii prime:
Nr. de rot. = Σ materii prime cuprinse în vînzări / Stocul mediu de materii prime

b) Pentru producţia neterminată şi semifabricate:

26
 Nr. de rot. = Vînzări la cost / Stocul mediu la prod. neterm. şi semifabricate

c) Pentru produse finite:

Nr. de rot. = Vînzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite

TEMA: Analiza financiară a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional
2. Sursele date şi organizarea muncii de analiză
3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional

Analiza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare a întreprinderii şi la stabilirea
măsurilor care vor influenţa rezultatele în viitor. Prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a
activităţii agenţilor economici a rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la
cunoaşterea continuă a eficienţei utilizării resurselor umane, materiale şi financiare. Deoarece obiectivul
principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost folosit
capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.
Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:
1. descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne
2. diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii
3. întărirea autonomiei economico – financiare
4. creşterea eficienţei economice
5. fundamentarea deciziilor financiare
6. informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu nivelul concurenţei pe diferite pieţe.
2. Sursele de date şi organizarea muncii de analiză

La nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se formează din 2 mari
categorii de surse:
I Sursele interne care reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în anumite
momente şi este asigurată de sistemele de evidenţă contabilă. Sursa principală necesară analizei financiare
o constituie raportul financiar care este alcătuit din :
1. bilanţul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare pentru
selectarea direcţiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producţie şi de desfacere
politicii financiare, investiţionale şi de creditare.
2. raportul privind rezultatele financiare, care evidenţiază veniturile şi cheltuielile pentru o anumită
perioadă de timp, grupate în funcţie de natura lor precum şi rezultatul perioadei concretizat în profit sau
pierdere. Scopul urmărit de acest raport este de a prezenta rezultatul unei afaceri comparînd venitul obţinut
în decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru obţinerea profitului, oferind posibilităţi de a
urmări în evoluţie sarcinile stabilite pentru întreprindere şi de a furniza informaţii necesare pentru luarea
deciziilor.
3. raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sintetizează tranzacţiile în numerar pentru o anumită
perioadă de timp. Este destinat să arate modul în care activităţile întreprinderii au afectat lichiditatea şi
solvabilitatea acestuia, relaţia dintre fluxurile de numerar din activitatea operaţională, investiţională şi
financiară. Acest raport oferă informaţii necesare analizei surselor de încasări şi plăţi în numerar.
4. raportul privind fluxul capitalului propriu furnizează informaţii privind structura capitalului propriu
5. anexele raportului financiar
II Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării ei la schimbările ce pot
avea loc brusc în mediul economic şi ajută la dimensionarea unor noi obiective strategice.
Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi structurate astfel:
1) tehnologice
2) economico-financiare
3) juridice
4) fiscale

27
 Informaţiiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 utilitatea
 profunzimea
 vechimea informaţiei
 costul
 executarea informaţiei
Organizarea muncii de analiză economico-financiară necesară procesului managerial trebuie să
parcurgă următoarele etape:
I stabilirea tematicii, care conţine principalele aspecte şi probleme ale activităţii economico-
financiare supuse investigării.
II culegerea şi sistematizarea informaţiei economico-financiare
III prelucrarea şi studierea datelor
IV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili şi se vor lua măsuri ce vor permite
îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economico-financiare.
În sinteză se vor prezenta punctele tari şi punctele slabe, aşa cum au rezultat din analiza efectuată.
Rezultatele analizei financiare vor fi valorificate diferit, în funcţie de utilizator, dar în general, se va
căuta răspuns la întrebări de natură financiară, economică, fiscală, juridică. O atenţie specială se va acorda
aspectelor de natură financiară, cum ar fi cererea de credite pe termen scurt şi lung, achiziţia de acţiuni,
emiterea de noi acţiuni, noi investiţii, sau din contra, dezinvestirea.
Rezultatele analizei financiare se vor utiliza pentru formularea de ipoteze care trebuie să se bazeze
pe informaţii economice, financiare, monetare diverse

3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii

Pe baza informaţiei furnizate de rapoartele financiare se poate determina sistemul de indicatori
necesar evaluării activităţii întreprinderii şi luării deciziilor corespunzătoare.
Indicatorii economico-financiari îndeplinesc următoarele funcţii:
a) de analiză şi sinteză
b) de estimare
c) de reflectare, cunoaştere şi măsurare
d) de comparare
e) de comandă
f) de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei parametrilor utilizaţi
g) de pîrghie economico-financiară

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:

(1) Indicatorii rentabilităţii
Funcţionarea întreprinderii depinde de capacitatea de a produce profit care poate fi obţinut cu ajutorul
indicatorilor rentabilităţii, care sunt:
1. rentabilitatea vânzărilor = PB / volumul producţiei realizate
- arată ce parte din fiecare leu încasat a fost cheltuită pentru acoperirea cheltuielilor directe.
2. rentabilitatea activelor = profit net / valoarea medie a activelor
- reflectă eficacitatea utilizării capitalului de către întreprindere.
3. rentabilitatea financiară = profit net / valoarea medie a capitalului propriu
- reflectă bunăstarea acţionarilor.

(2). Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii

În cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau împrumuturi de la clienţi este
necesar de a aprecia capacitatea de plată a întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează strategia
întreprinderii din punct de vedere a capacităţii de plată sunt indicatorii lichidităţii. Aceşti indicatori
cuprind:
mijloace băăneşt
I L absolută (lichiditatea de gradul I) = ≤ 0,2
datorii pe TS

28
 Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe termen scurt din contul
mijloacelor băneşti.
mijloace băăşt  investi ţnvpe TS  creanţr pe TS
II L intermediară (de gradul II) = ≤ 0,7-0,8
datorii pe TS
De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii. El ne arată ce parte din datoriile
pe TS pot fi achitate din contul mijloacelor băneşti, hîrtii de valoare, creanţelor care vor fi plătite de către
întreprindere.
total active curente
III L curentă (de gradul III) = ≤ 1 – 2,5
datorii pe TS
Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace pentru a-şi achita
obligaţiunile în perioada raportată. În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi de obicei acţionari.
Aceşti indicatori ai lichidităţii permit de a face concluzii generale privind capacitatea de plată a
întreprinderii şi de asemenea permit avantajul că pot fi calculaţi atît de utilizatorii interni cît şi exteriori
deoarece informaţiile sunt furnizate de bilanţul contabil.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile sale pe TL şi pe TS.
valoarea reală a patrimoniu lui
Coeficientul solvabilităţii = > 1.
datorii totale
În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi şi situaţia ei
economico-financiară poate fi dezastruoasă.
(3). Indicatorii de gestionare a activelor
Analiza activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între diferitele elemente
patrimoniale aflate la dispoziţia firmei.
Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor indicatori:
active pe TL
1. Rata imobilizărilor =
total active
La aprecierea acestui indicator este necesar de ţinut cont de nivelul de însuşire al capacităţii de
producţie.
active curente
2. Rata activelor curente = sau 1 – rata imobilizării
total active
Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se explică prin depăşirea
ritmului creşterii activelor pe TL.
3. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie =
mijloace fixe  stoc de măărfur şi materiale
=
total active
Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru fabricarea
producţiei, prestarea serviciilor şi executării lucrărilor. Dacă acest indicator < 0,5 atunci se consideră o
situaţie patrimonială periculoasă.
mjloace fixe
4. Coeficientul compoziţiei tehnice a întreprinderii =
active curente
(4) Indicatorii gestiunii datoriilor
Mărimea, componenţa şi evoluţia datoriilor determină în mod direct stabilitatea situaţiei financiare şi
dpendenţa întreprinderii de partenerii de afaceri. Pentru aprecierea nivelului de îndatorare a întreprinderii
se recurge la calculul următorilor indicatori:
𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒 𝑇𝐿 ş𝑖 𝑇𝑆
1. Coeficientul de atragere a surselor împrumutate = 𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑝𝑎𝑠𝑖𝑣𝑒
Acest coeficient dimensionează nivelul de îndatorare (solvabilitate) a întreprinderii şi, în mod
normal, oscilează în limitele 0-0,5.
𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒 𝑇𝐿 ş𝑖 𝑇𝑆
2. Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi cele proprii= 𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑢
Cu cât mărimea acestui coeficient este mai mare, cu atât mai riscantă este situaţia financiară a
întreprinderii. Punctul critic la aprecierea coeficientului de corelaţie este 1.
𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑝𝑎𝑠𝑖𝑣𝑒
3. Rata solvabilităţii generale= 𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒 𝑇𝐿 ş𝑖 𝑇𝑆
29
 Rata solvabilităţii generale exprimă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de
care dispune întreprinderea. În mod normal, nivelul acestui indicator trebuie să fie mai mare de 2.

𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒 𝑇𝐿
4. Rata datoriilor pe termen lung = 𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖
Acest raport reflectă cota împrumuturilor cu durata mai mare de un an în suma totală a datoriilor
întreprinderii. Creşterea în dinamică a acestui coeficient contribuie la majorarea capitalului permanent, pe
seama căruia se finanţează activele pe termen lung. Practic aceasta înseamnăcă firma cu rata ridicată de
atragere pe termen lung a mijloacelor împrumutate are posibilităţi mai mari pentru efectuarea investiţiilor
capitale, adică pentru dezvoltarea potenţialului de producţie (reînnoirea utilajului, modernizarea tehnologiei
etc.)
𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒 𝑇𝑆
5. Rata datoriilor pe termen scurt = 𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 =1 – Rata datoriilor pe termen lung

𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒 𝑇𝐿
6. Coeficientul de levier = 𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑢

Din punct de vedere al creditorilor, se apreciază negativ nivelul supraunitar al acestui coeficient.
Totodată este de menţionat faptul că un grad ridicat al coeficientului în cauză (ca şi al altor coeficienţi de
îndatorare) permite proprietarilor să beneficieze de surse împrumutate, cât timp rentabilitatea investiţiilor
în activitatea întreprinderii depăşeşte rata dobânzii

30