Viile și vinurile aghiorite în secolul XX

După 488 de ani de stăpânire otomană în Sfântul Munte, entuziasmul de după eliberarea de turci
din 1912 a fost urmat de impas și confuzie. Mănăstirile, dar și metoacele lor din afara Sfântului
Munte, funcționaseră toate aceste veacuri ca adevărate redute de apărare. Rolul acesta însă
acum este pierdut și cresc temerile în ce privește autonomia Athosului.

În anii care au urmat, nici războaiele balcanice și nici primul război mondial nu au fost
evenimentele care au adus nori amenințători peste podgoriile aghiorite, ci nimicitoarea filoxeră,
boala viței de vie care a pornit din Franța pe la anul 1860 și s-a extins apoi în tot restul Europei. În
Grecia, primul caz de filoxeră apare la Pylaía Tesalonicului, în anul 1898. De acolo, treptat, se
extinde în Macedonia, distrugând totul. În jurul anilor 1912-13 dispar podgoriile din Amýtaios, în
1918 cele din Gouménissa, iar în 1923 podgoriile istorice din Siátista.

Nu avem informații exacte cu privire la momentul în care filoxera apare și în Sfântul Munte, cel
mai probabil pe la 1924-25, fiind întârziată de izolarea geografică a Athosului. Monahul Evlóghios
Kourílas Lavreotul menționează că, în anul 1924, consilierul personal al regelui Carol al României,
Dragomir Dimitrescu, a vizitat Marea Lavră și a degustat vinul alb de la chilia Amalfinilor. I-a
plăcut atât de mult, încât de atunci Curtea Regală a României își procura în fiecare an vinurile de
aici. Dacă cronologia este corectă, înseamnă că boala încă nu apăruse. În jurul anului 1930, însă,
Mănăstirea Marea Lavră, care altădată avea podgorii întinse și bogate, este nevoită să cumpere
vin din Límnos și Skópelos, dar și din insulele învecinate, pentru că nu putea să-și mai acopere
necesarul nici din propriile podgorii, nici din Macedonia[1]. Monahul Evlóghios Kourílas scrie în
1934 despre abandonarea totală a podgoriilor mănăstirii și despre micșorarea rației de vin, după
ce în 1933 menționa că erau aproape cu totul lipsiți de vin, pentru că podgoria lui kir Isaia, care
altădată scotea 300-400 de încărcături de struguri, dădea numai 40-50 de încărcături.

Aceeași soartă aveau să o pătimească toate podgoriile aghiorite.

Filoxera, dincolo de această mare catastrofă, a adus și o depreciere calitativă a podgoriilor din
Macedonia. În intervalul 1923-30 au fost introduse diversități din Franța, dar și din Bulgaria, care
au modificat compoziția locală a soiurilor de viță de vie.

În Sfântul Munte, ca și în restul provinciei Halkidikí se cultiva încă din antichitate soiul roșu
limniotic, vița de vie limniotă pe care o menționează atât Aristotel, dar și Polidévkis
în Onomastikon. Soiul fusese adus din insula Límnos și înainte de apariția filoxerei constituia 90%
din producția din Halkidikί.

După catastrofa provocată de filoxeră, în Sfântul Munte se răspândește cultivarea soiurilor de

viță aduse din Georgia de călugării de la mănăstirea rusească Sfântul pantelimon. Numele oficial
al acestui soi era Tzambéla și era un soi rezistent la bolile podgoriei europene, care nu are nevoie
de vreo îngrijire specială. Vinul, desigur, pe care îl dădea era de o calitate inferioară.[2] Monahul
Evlóghios Kourílas menționează: ”Soiurile georgiene au fost introduse mai întâi la chiliile rusești,
lipsite de terenuri prea bune. Le-au sădit pe straturi succesive și au ajuns să predomine în
Munte… Viile rodesc foarte mult și miros foarte puternic și frumos. Strugurii lor nu sunt tocmai
atrăgători, iar vinul pe care îl dau este mai puțin și se amestecă cu vinul din soiurile locale pentru
a deveni mai plăcut”. Este posibil ca soiurilor georgiene să fi fost cultivate încă dinainte de
apariția filoxerei.

A doua lovitură dată în acești ani tulburi producției de vinuri aghiorite este catastrofa din Asia
Mică, petrecută în 1922. După acest eveniment, guvernul solicită mănăstirilor cedarea tuturor
metoacelor mănăstirilor din Macedonia, Tracia și din insule pentru adăpostirea refugiaților. Statul
oferă, desigur, Sfântului Munte o alocația anuală de 3 milioane de drahme, care însă, din cauza
inflației, în scurt timp devine insignifiantă. Astfel, în 1932, prin înstrăinarea metoacelor,
mănăstirile și-au pierdut astfel cel mai important venit.

Refugiații din Asia Mică au adus cu ei soiuri de viță de vie care se cultivau în regiunile lor.
Soiul muscat de Alexandria se răspândește în Macedonia, în insule și în Sfântul Munte.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Athosul este unul din locurile de refugiere pentru
aliați, iar multe mănăstiri oferă adăpost fugarilor.

Pe durata războiului civil, podgoriile aghiorite au fost încă o dată puse la încercare. Țăranii își
aduceau în Athos turmele pentru a le feri de rebeli. Mai bine de 70 000 de animale, mai ales
capre, au trecut prin Sfântul Munte. În 1949, au fost îndepărtate, dar pagubele produse de
păscutul intensiv erau uriașe.

Decăderea economică a mănăstirilor a produs o micșorare a populației monahale. Numărul

monahilor, 7432 în anul 1903, ajunge la abia 1145 în 1971. Cei mai mulți viețuitori erau bătrâni și
nu puteau să lucreze, nici nu aveau resurse pentru a angaja lucrători. Clădirile se pustiesc,
podgoriile devin terenuri aride, iar bătrânii nădăjduiesc la o minune care să redea viață Grădinii
Maicii Domnului. Câțiva ani mai târziu, minunea devine o realitate, și tineri monahi repopulează
mănăstirile, venind să ucenicească alături de bătrâni harismatici, iar tinerețile, entuziasmul și
instruirea lor au readus primăvara în acest loc binecuvântat.

Note:

[1] Β. Λογοθέτης, «Γνώσεις επί της αμπελοοινικής εξελίξεως στη Β. Ελλάδα και τα νησιά του
Αιγαίου». Conferință științifică organizată de Facultatea de Agricultură și Silvicultură, volumul 22,
1980.

[2] Στ. Κουράκου, «Ιστορία του ελληνικού κρασιού», Santorini 1990, ΕΤΒΑ 1992.