„Mens sana în corpore sano”

Juvenal (60-140 d.Hr.) poet roman

I.

De la profilaxie prin cultură fizică şi sport la kinetoterapie

(tratament prin mişcare)
Curs introductiv

Reluarea activităţii Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi după un an (2002/2003)

admiterea compartimentului de kinetoterapie este un progres real. Acest tandem este un avantaj
pentru studenţii care vor să se supraspecializeze dar este şi o datorie faţă de opinia publică în
sensul extinderii activităţii de informare şi educare în favoarea conceptului “mişcare şi sănătate”
şi mai mult decât atât „recupararea prin kinetoterapie” a unor funcţii restrânse ori limitate în
urma unor traumatisme rutiere, de muncă sau de sport sau prin boli reumatologice, intervenţii
chirurgicale pe sistemul oasteomusculoarticular, boli neurologice, respiratorii, cardiovasculare.
Ultimele decenii au extins domeniul recuperării funcţionale şi în bolile plămânului, inimii şi
chair în patologia psihiatrică tot mai frecventă.
Toate aceste reorientări sunt expresia necesităţii unor eforturi de adaptare la consecinţele
negative ale industrializării, cibernetizării şi a distanţării omului de mediul natural de viaţă. Tot
mai des constatăm extinderea „bolilor de civilizaţie”, care sunt consecinţa directă a agresivităţii
„celor trei S”: sedentarismul, stressul, şi supraalimentaţia sau alimentaţia iraţională, maladoptată.
Creşte vertiginos numărul celor obezi, supragreutatea fiind antecamera altor boli: diabetul
zaharat de tip II, guta, ateroscleroza, hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, accidentele
vasculare cerebrale cu invalidarea severă prin paralizii rareori recuperabile.
Contravaloarea civilizaţiei este tot mai mare. Omul modern se deplasează tot mai mult
cu autovehicolul personal sau colectiv, se alimentează neraţional în sensul că masa de seară este
tot mai abundentă şi în locul unei plimbări de seară acceptăm (la toate vârstele) teroarea
dominatorie a televizorului şi calculatorului.
Abia au trecut două secole de când J.J. Rouseau* sesizând alienarea omului în zorii
civilizaţiei industriale pleda în favoarea „reîntoarcerii la natură” amintind că „omul este copilul
naturii”; acum aproape un secol, cel mai mare poet al Indiei, exasperat de consecinţele mediului
citadin, al oraşelor de piatră, îşi încheia conferinţele prin marile oraşe ale Europei clamând
patetic: „daţi-mi pădurea, vă dau oraşul”.
De milenii se ştie că sănătatea înseamnă înainte de toate o alimentaţie echilibrată şi
activitate fizică bine ordonată. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) estimează că până în
2020 „bolile civilizaţiei” ca boli netransmisibile vor fi responsabile pentru mai mult de 70% din
totalul morbidităţii la nivel mondial.
Absolvenţii acestei facultăţi, „la a doua tinereţe”, pentru că ea a mai funcţionat cândva
tot în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava vor fi nu numai buni profesionişti
stricto sensu ci şi propagatori ai noii orientări pro kineto în scopul edificării unei mentalităţi sau
concepţii de viaţă favorabilă promovării vieţii active prin orice mijloace: educaţia fizică, sportul,
*
J.J. Rouseau (1712-1778), gânditor iluminist, scriitor şi muzician francez. A idealizat natura şi starea naturală
iniţială a omului.
înotul, plimbările în aer liber, turismul sub toate formele sale ş.a.. Absolvenţii acestei instituţii de
învăţământ superior vor fi cu siguranţă primii convinşi de necesitatea mişcării ca un nou stil de
viaţă, ei înşişi devenind veritabile modele sociale şi culturale pentru semeni, organizând aceste
activităţi pentru toate vârstele. Astăzi la noi încă se mai miră lumea văzând pe cineva făcând
jogging* în timp ce în China, la Shanghai, în dreptul unei staţii supraaglomerate de troleibuz,
printre boscheţi, zeci de adulţi practicau qigong, un fel de gimnastică artistică lentă, mai aproape
de gesturile de balet, cu ochii întredeschişi, indiferenţi la tumultul tipic chinezesc.
Practica qigong, a exerciţiilor respiratorii este foarte răspândită între metodele
tradiţionale de tratament în China; ea are mai multe variante:
- exerciţii respiratorii statice practicate în poziţia „aşezat”, destul de apropiată de
„poziţia lotus”;
- exerciţiul „Paochui”, în care tot pe stradă, într-o oprire de câteva secunde se
execută de exemplu flexia genunchiului stând şi extensia simultană a membrului
toracal drept urmată de aceleaşi gesturi în diagonală, cu celelalte două membre;
- exerciţiul „gâsca sălbatică” cu semiflexia genunchilor şi „planarea” ambelor
antebraţe şi mâini.
- exerciţiul qigong în picioare pune accent pe meditaţie şi concentrare
psihomotorie;
- Hexiangzhuang, este o metodă qigong foarte răspândită şi constă din semifelxia
genunchilor şi semiflexia în toate articulaţiile membrelor toracale mai ales a
mâinilor; varianta este apropiată de „gâsca sălbatică”, numai că acolo mâinile
nu sunt în flexie palmară ci în flexie dorsală;
- tot atât de răspândită este metoda apărută încă în timpul dinastiei Ming (1368-
1644): „baoding iron ball”, două sfere mici din metal iniţial pline şi mai târziu
goale pe dinăuntru, sunt rulate simultan în priză digito palmară ceea ce
stimulează punte şi zone palmare solicitate şi în practica acupuncturii.
Dacă în China s-au dezvoltat practici de medicină tradiţională cum sunt acupunctura,
qigong,
auriculopunctura, presopunctura, moxibasţiunea ş.a.în „Continentul” vecin al Indiei, timpul a
acreditat alte practici medicale între care medicina yoghină (de la cuvântul sanscrit care
înseamnă comuniune sau contopire).
Yoga este în fond o şcoală filozofică indiană fondată la începutul mileniului I î. Hr. de
înţeleptul Patanjali care a dat o interpretare teistă doctrinei sankhya**. Practica yoga urmăreşte
adâncirea autocunoaşterii eului în scopul eliberării lui de viaţa materială şi al contopirii cu
spiritul universal. Practicate la început de iniţiaţi şi asceţi exerciţiile yoga duc la stăpânirea
deplină a organismului uman prin încetinirea la maximum a respiraţiei şi bătăilor inimii şi
realizarea stării de insensibilitate totală. Yoga se defineşte ca o disciplină care înglobează atât o
filozofie care-şi propune să indice finalitatea existenţei umane cât şi exerciţii spirituale şi
corporale care permit aplicarea în practică a acestei filozofii.
„Corpusul ritualurilor yoga ” a fost elaborat în urmă cu aproape 3 milenii în epocile
vedică şi upanişadică. Odată cu dezvoltarea hinduismului (în sec. V. d. Hr.) apar practicienii şi

*
Jogging (engl. pron. gioghing) alergare uşoară practicată pentru întreţinerea sănătăţii .
**
Sankhya (în sanscrită: care enunţă principii adevărate). A fost o şcoală tradiţională a filozofiei indiene fondată
aproximativ în secolul al VII-lea î. Hr. de Kapila şi care susţine o concepţie dualistă cu elemente materialiste şi
evoluţioniste
compilaţii adunate într-o sinteză denumită raja-yoga (yoga regală). Yoga cuprinde alcătuire
spirituală dar şi reguli de viaţă şi exerciţii fizice şi psihologice pentru destinderea yogică,
acţionând asupra tuturor muşchilor (activitate antistress). Alte exerciţii de tonificare a
musculaturii abdominale permit stimularea tranzitului intestinal.
În India, yoga este utilizată ca un compartiment al medicinii tradiţionale util în durerile
de spate, spasmofilie, anxietate, insomnie, unele boli cardiovasculare. Şedinţele yoga constau în
serii de mişcări coordonate la ritmul respirator, alternate cu posturi imobile. Contopirea cu
spiritul universal prin exerciţii respiratorii au în vedere inspirarea pranaianei (spiritul universal),
a sufletului universal prin contemplare, imobilitate şi extaz mistic de care sunt în stare yoghinii.
După poziţia coloanei vertebrale aceste exerciţii se repartizează în şapte grupuri mari:
întinderi, flexii, extensii, înclinaţii laterale, torsiuni, echilibre, inversii. Ele permit corectarea
deformaţiilor coloanei vertebrale (cifoze, hiperlordoze) şi mlădierea celor două centuri:pelvină şi
scapulară, redarea mobilităţii bazinului şi a cefei. Se adaugă exerciţii de tonifiere şi de stimulare
a organelor abdominale. Respiraţia se practică izolat sau în asociere cu anumite posturi; ea
permite mobilizarea diafragmului, mobilizarea toracelui şi activarea schimburilor gazoase prin
exerciţii de inspir/expir. Prin yoga femeile gravide îşi cunosc mai bine organismul pentru
tonifierea perineului, elasticitatea ligamentelor bazinului şi educarea respiraţiei profunde.
Nu întâmplător deviza „Zilei mondiale a sănătăţii” (7 aprilie) pentru anul 2002 făcea
apel la indivizi şi la populaţiile ţărilor de a-şi asocia eforturile pentru a lua măsuri de prevenire a
degradării sănătăţii publice.
Informarea exactă asupra realităţilor este primul pas spre conştientizarea pericolelor.
Rezultatele cercetărilor savante sunt coborâte tot mai mult la nivelul de înţelegere al omului de
rând. Desigur, un comportament individual corect şi avizat e doar o parte a rezolvării
consecinţelor „factorilor de risc” (cei 3 S) pentru că sărăcia, violenţa, mutaţiile socio-economice
rapide, lipsa de instruire, servicii sanitare insuficiente sau absente, precum şi absenţa orientărilor
politice clare conduc la depistări tardive în cancer, boli de nutriţie, boli cardiovasculare, SIDA,
paludism (malarie), tuberculoză, ş.a.
Activitatea fizică organizată şi la
scară de masă a fost în centrul atenţiei
programelor O.M.S.* pentru 2002. O.M.S.
estimează că sedentarismul, o cauză majoră
a bolilor cardiovasculare şi a bolilor de
nutriţie, antrenează anual peste 2 milioane
de decese. Aproape 80% din cardiopatiile
coronariene precoce s-ar datora asocierii
dintre alimentaţia defectuoasă, sedentarism
şi tabagism.
În SUA, China şi Finlanda s-a
constatat prin anchete extinse că
modificarea modului de viaţă (alimentaţia,
activitatea fizică) a dus la prevenirea în 60%
a diabetului zaharat şi a cancerului.
Sedentarismul creşte semnificativ riscul
pentru hipertensiune arterială, osteoporoză,
depresii psihice, creşterea grăsimilor în
*
O.M.S. : Organizaţia Mondială a Sănătăţii
sânge cu riscurile cunoscute (tromboze, infarct, hemoragii cerebrale).
Obezitatea creşte alarmant în SUA, America Latină, Orientul Mijlociu, Asia.
Guvernele au de făcut faţă unor mari discrepanţe determinate de inegalităţi grave: unele
zone sociale sunt subnutrite, iar altele consumă în exces alimente în condiţii de sedentarism.
Fig. 1
„Mâna l-a creat pe om”
Activitatea fizică organizată reduce violenţa în rândul tinerilor, reduce numărul
fumătorilor şi al consumatorilor de droguri, reduce riscul unor boli psihice.
Prevenirea multor boli prin educaţie şi restructurarea stilului de viaţă este mult mai
ieftină, dar în mod inexplicabil azi nu i se acordă mai mult de 3% din cheltuielile pentru sănătate.
A. Lincoln spunea că „războiul este o chestiune mult prea serioasă pentru a fi lăsată
generalilor spre rezolvare”. Reluând butada într-un nou context am spune că „sănătatea este o
problemă mult prea complexă pentru a fi lăsată medicilor sau numai lor”. Noua orientare atât
de necesară spre un nou mod de viaţă revine ca responsabilitate şi învăţământului, bisericii şi
politicienilor îndeosebi. Azi mai mult ca oricând individul, oricine ar fi el, este inclus cel puţin
teoretic la această oră în echipa complexă care se ocupă de prevenirea, tratarea sau recuperarea
unor boli sau deficienţe ale sale.
Educaţia fizică în sens larg, la tineri, favorizează dezvoltarea fizică armonioasă, sporirea
încrederii în sine, a stimei de sine şi acel atât de necesar sentiment de împlinire. Activitatea fizică
adaptată vârstelor mai mari este condiţia sine qua non a păstrării calităţii vieţii, a pregătirii unei
bătrâneţi sănătoase şi a independenţei biologice.
Activitatea fizică înseamnă orice mişcare a corpului care produce o cheltuială de energie,
care permite arderea caloriilor; aici vom include mersul pe jos, joaca, patinajul, dansul ş.a.
Orice activitatea fizică determină o stare de bine. Minimul necesar pentru prevenirea
îmbolnăvirilor este o activitate moderată de cel puţin 30 minute în fiecare zi, ceea ce reprezintă
circa 150 calorii/zi. Cum nu putem să apreciem totul în calorii, vom coborî din autobuz cu două
staţii înainte de locul de muncă pentru a realiza circa 20 minute de activitate, iar la întoarcere, cu
o staţie, realizând 10 minute de mers sau 10 minute de mers pe bicicletă sau 30 minute de dans.
Studii competente ale O.M.S. arată că sedentarismul este la scară mondială una din
primele cauze de deces şi handicap. Sedentarismul este la originea a peste două milioane de
decese pe an. Între 60% şi 85% din adulţi nu sunt suficient de activi pentru a-şi proteja sănătatea
dublându-şi riscul pentru “bolile de civilizaţie”: bolile cardiovasculare, diabet, obezitate, cancer
de intestin gros, osteoporoză, depresie şi angoasă.
În marile metropole ale lumii suprapopularea, sărăcia, criminalitatea, traficul rutier,
poluarea, lipsa ori insuficienţa parcurilor şi a trotuarelor sunt impedimente pentru activitatea
fizică. De exemplu în São Paulo, (Brazilia) 70% din populaţie este sedentară de unde frecvenţa
mare a obezităţii, diabetului şi bolilor cardiovasculare.
Activitatea fizică nu este întotdeauna o alegere individuală pentru că lipsa accesului la
spaţii deschise, baze sportive ori terenuri de joc şcolare ferite de riscuri face dificilă sau iluzorie
opţiunea pentru activitate fizică. Municipiul Suceava nu face excepţie de la aceste realităţi; sunt
trei decenii de când construirea unei piscine civilizate, pentru public este mereu reportată pentru
viitor iar baia comunală după ce a funcţionat decenii la rând este astăzi deturnată spre alte
destinaţii.
Pentru a contracara sedentarismul, imaginaţia unor administraţii locale s-a dovedit fără
margini: la Bogota (Columbia) principala arteră de circulaţie a oraşului este închisă circulaţiei
autovehiculelor în fiecare duminică; la Paris, cheiurile sunt închise traficului de automobile pe
timpul verii; la Geneva (Elveţia) Crucea Roşie locală împrumută gratuit biciclete pe toată durata
verii. La urma urmei poţi face mişcare la şcoală, acasă sau la locul de muncă.
În Germania am văzut scris la intrarea în lift îndemnul: „când liftul este liber, urcă pe
scări” şi „cine are bani să-şi cumpere o limuzină, va avea cu ce să-şi cumpere şi o bicicletă”.
Bicicleta medicinală, fixată pe sol, e un bun mijloc de activitate fizică la domiciliu.
Contracţii musculare izometrice (fără deplasarea segmentelor) pot fi făcute şi-n timp ce
vorbeşti la telefon şi pe acelaşi principiu al „tensiunii statice” sunt construite numeroase
dispozitive de kinetoprofilaxie care sub deviza „pentru minte, corp şi suflet” concretizează într-
o formulare modernă aforismul „mens sana in corpore sano” aparţinând poetului roman D.I.
Iuvenal (60-140 d.Hr.); acest îndemn cu valoare aforistică „minte sănătoasă în corp sănătos”
rămâne visul de aur al omenirii.
Aceste informaţii generale despre rolul mişcări pentru întreţinerea şi amplificarea calităţii
vieţii sunt la fel de necesare viitorilor profesori de educaţie fizică şi sport cât şi celor care vor
mânui exerciţiul terapeutic ca principal mijloc al asistenţei profilactice şi atât de necesar
kinetoterapeuţilor de mâine.
Aceste date alăturate unor cunoştinţe de anatomie funcţională şi biomecanică vor
contribui la formarea unui intelectual şi practician modern adaptabil oricând şi oriunde în
centrele de specialitate din ţările Uniunii Europene.
Dar înainte de a fi un specialist stricto sensu, este necesară edificarea unei concepţii
teoretice, a unei baze de cultură generală în acest domeniu care, fără a exagera, s-a născut odată
cu Homo sapiens. Perenitatea kinetoterapiei de-a lungul mileniilor cu diversificarea ei în forme
locale în India, China şi Grecia este prin ea însăşi cea mai convingătoare pledoarie pentru
valoarea reală a acestui concept al mişcării fizice atât de particular, prin principii tehnice şi
metode de realizare.
Este bine cunoscut că Grecia este patria celebrelor olimpiade din antichitate organizate
mereu la patru ani şi care însoţeau sărbătorile consacrate lui Zeus din Olimp. În 1896 la Atena au
fost reluate aceste minunate jocuri şi periodic flacăra olimpică este aşteptată într-alte locuri ale
globului*.
În 1996 am participat la cel de-al 35-lea Congres Mondial de Istoria Medicinii care a avut
loc în oraşul Kos, capitala insulei cu acelaşi nume din antica şi actuala Eladă, patria „părintelui
medicinii”: Hipokrat (460-375 î.Hr.) cel care a evidenţiat rolul naturii, mediului social,
alimentaţiei şi exerciţiului fizic pentru sănătate. A fost prima oară când a avut loc concomitent şi
Congresul Olimpiadei Medicale sub semnul cercurilor olimpice, prima olimpiadă medicală
sportivă.
Se spune nu fără temei că „ceea ce era valabil pentru Hipokrat, este valabil şi pentru
noi astăzi”. La Congresul menţionat mai sus, unul din medicii japonezi** a prezentat o
comunicare sub titlul „Go back to Hipocrate”, îndemnul unuia din exponenţii tehnologiei de vârf
şi-n medicină, fiind în favoarea reîntoarcerii medicului spre omul bolnav şi nu numai spre
aparatura de investigaţie.
Primele referiri la un sistem de poziţii şi mişcări cu scop terapeutic, amuzante uneori, se
găsesc în scrierile chinezeşti de acum 4700 ani. E vorba de sistemul Cung Fu de calmare a
durerilor şi a altor simptome din entorse, deviaţii de coloană, unele boli chirurgicale.

*
Pierre de Coubertin, născut la Paris (1863-1937) a fost autorul ideii reluării anticelor jocuri olimpice.
**
La congres au fost prezente delegaţii medicale din 48 de ţări.
 În „Vedele”*** indiene de acum aproape 3000 de ani se vorbeşte pe larg de exerciţiul fizic
terapeutic în reumatismul cronic. Totuşi Grecia antică are meritul de a fi pus în valoare exerciţiul
fizic, gimnastica profilactică şi terapeutică.
Herodicus, maestrul lui Hipokrat, a fost primul care a privit exerciţiul fizic ca pe o
metodă terapeutică pe care el însuşi a folosit-o, vindecându-se de o boală incurabilă. Elevilor săi
mai debili fizic le recomanda boxul şi luptele corp la corp. În cartea sa „Ars gymnastica”
imaginează un sistem complicat de exerciţii despre care Plinius cel Bătrân spunea că nu poate fi
înţeles fără să ai serioase cunoştinţe de geometrie.
Hipocrat a fost primul care a sesizat relaţia dintre mişcare şi muşchi, imobilizare, atrofie
musculară cât şi rolul exerciţiului fizic în refacerea forţei musculare. În cartea sa „Despre
articulaţii”, Hipokrat scrie că „Organele nu-şi conservă capacitatea lor funcţională decât prin
utilizare şi exerciţiu fizic adecvat; toţi cei ce se vor purta astfel îşi vor asigura o bună sănătate,
o dezvoltare armonioasă şi o lungă tinereţe”.
Astăzi este considerat ca fondator al kinesiologiei, un filosof, Aristotel (384-322 î.Hr.); el
crează un sistem de explicare a mişcării muşchilor care a stat la baza lucrărilor altui mare medic
grec, Galen sau Galenus (130-200 d.H.) care a pus bazele anatomiei; Galileo (1564-1642);
Newton (1642-1727) şi Borelli (1608-1679) s-au inspirat din conceptul aristotelian asupra
mişcării muşchilor.
Roma antică, cea care a copiat Grecia în atâtea domenii, a avut o inexplicabilă reţinere
faţă de exerciţiul fizic. Romanii socoteau că exerciţiul fizic e bun doar pentru sclavi, fiind
destinat să-l practice numai gladiatorii în arene. Ei mai credeau că gimnastica a fost unul din
motivele declinului Greciei.
Totuşi medicii Romei (Asclepiade 124-40 î.Hr.) au reconsiderat exerciţiul fizic.
Cornelius Celsus scrie despre rolul important al gimnasticii şi mersului pe jos în refacerea
bolnavilor de hemiplegie şi alte paralizii. Creştinismul, a menţinut reticenţele pentru exerciţiul
fizic, dând mai multă atenţie spiritului decât corpului.
Galen în cartea sa „Despre igienă” acorda mare atenţie masajului şi exerciţiilor
terapeutice bine dozate. În secolul III d.H. apare cartea „Gymnasticon” al lui Flavius Philostratus
care nu era medic; el rezuma astfel kinetoterapia: „elimină umorile, evacuează materiile inutile,
înmoaie părţile tari, îngraşă, transformă sau încălzeşte unele părţi”.
Obscurantismul Evului Mediu se răsfrânge şi asupra preocupărilor pentru exerciţiul fizic
deoarece atenţia acordată forţei şi frumuseţii corpului la loc de cinste în Grecia antică, era
dezavuată de canoanele bisericeşti. Doar lumea arabă preia interesul pentru aceste domenii
prioritare în antichitate. Avicenna (980-1037 d. Hr.) medic şi filosof iranian spunea: „dacă
oamenii îşi exersează corpurile prin mişcare şi muncă la momente potrivite, ei nu vor mai
avea nevoie nici de medici, nici de remedii”.
În secolul al XVI-lea cartea lui Leornard Fuchs din Tübingen „Institutiones Medical”
consacră un întreg capitol („Despre mişcare şi repaus”) exerciţiului fizic. El apreciază că există
două tipuri de exerciţii: exerciţiul simplu – gimnastica de azi şi exerciţiul de muncă ceea ce
echivalează cu prima afirmare a ideii de terapie ocupaţională.

***
Religia vedică, religie antică, indiană, anterioară brahmanismului. Vedanta în sanscrită înseamnă „desăvârşirea
Vedelor”, şcoală filozofică idealist-obiectivă indiană străveche, pe baza Upanişadelor; filosofie dominantă în India
secolului al XI-lea d.Hr. Brahma, zeitate indiană principală, considerată drept principiul creator al lumii; alături de
Şiva şi Vişnu constituie trinitatea divină hinduistă.
 În secolul al XVII-lea scrierile medicale referitoare la exerciţiul fizic se înmulţesc.
Joseph Duchesne, medicul lui Henric al IV-lea scria: „Exerciţiul este un lucru salutar care
garantează omului evitarea multor infirmităţi şi boli; el dă corpului agilitate, întăreşte nervii şi
articulaţiile”. După părerea medicului şi fiziologului italian Sanctorius: „o bună respiraţie nu
poate exista fără exerciţiul fizic” şi în acest sens recomanda mersul pe jos. Martin Luther (1483-
1546) teolog german reformator, întemeietorul protestantismului, era un mare adept al
gimnasticii când afirma că: „Muzica alungă tristeţea şi melancolia, gimnastica face corpul robust
şi puternic menţinându-l sănătos; gimnastica îndepărtează de tineri bolile, destrăbălarea şi beţia”.
În secolul al XVII-lea apar studii ştiinţifice de kinesiologie. Matematicianul napolitan Giovanni
Borelli (1608-1679 d. Hr.) descrie mecanica muşchiului şi mişcării. În Anglia, medicul Thomas
Sydenham recomandă practicarea călăriei în tuberculoză.
Secolul al XVIII-lea e dominat de observaţiile lui Hoffmann şi Boerhave care văd în
mişcare însăşi expresia vieţii. Anumite sporturi sunt recomandate în dezvoltarea anumitor grupe
musculare, cu referire la scrimă; sunt studiate eforturile fizice în anumite profesii, este relevat
rolul cunoaşterii anatomiei în prescrierea gimansticii. Tratatele lui Clement Tissot precizează
programe de reeducare toraco-pulmonară insistând asupra neajunsurilor repausului prelungit
după intervenţii chirurgicale sau după accidentul vascular cerebral.
Trecerea spre kinetoterapia ştiinţifică se face odată cu debutul secolului al XIX-lea prin suedezul
Perhr Henrik Ling elev al profesorului de gimnastică Franz Nachtegall de la Universitatea din
Copenhaga; Ling a fost maestru de scrimă, imaginând noi tehnici. El consideră că